Articol Druță N Armonizarea Articol Final [617072]

1 ARMONIZAREA LEGISLAȚIEI NAȚIONALE LA AQUIS -UL EUROPEAN –
FACTOR ESENȚIAL ÎN ASIGURAREA PROCESULUI DE INTEGRARE

Prin abordarea s ubiectul ui de față autorii intenționează analiza unor aspecte din teoria și
practica armonizării , interesul fiind sprijinit prin caracterul foarte dinamic al acestui fenomen.
Multe tratate internaționale conțin reglementări care implică obligații pentru state să adopt e
legislații conforme și de asigurare a aplicării corespunzătoare. Cel mai bun exemplu în materie de
armonizare în i storia modernă o reprezintă formarea Uniunii Europene , armonizarea dreptului în
acest spațiu fiind procesul de creare a unor standarde comune pe piața internă. S-a constat că
armonizarea are loc pe două niveluri: nivel european, la general, și nivel națion al, în cadrul
fiecărui membru individual.
Din sistemul juridic al Uniunii Europene pot fi derivate mai multe elemente care sunt
relevante pentru înțelegerea impactului acesteia asupra ordinelor juridice ale statelor membre, cum
ar fi: tipul de acte juridic e, încât efectele regulamentelor și /sau directivelor asupra ordinelor
juridice naționale diferă ; tipul de putere în temeiul căr eia se adoptă legislația , autoritatea
legislativă a UE și cea națională ; tipuri le de armonizare și integrare , deoarece efectele a supra
statelor membre constituie elementul distinctiv.
Ideile principale la care s -a atras atenția în cadrul acestei cercetări sunt: conceptul de
armonizare, tipurile de armonizare, criteriile după care se desfășoară procesul de armonizare,
impactul fenome nului de armonizare a legislației Republicii Moldova la aquis -ul comunitar ,
armonizarea normelor UE cu legislației statelor membre; rolul legislativelor naționale în cadrul
ordinii juridice comunitare, cu specificarea trăsăturilor caracteristice în armoniz area convențiilor
internaționale, a regulamentelor comunitare, a directivelor etc., dar, de asemenea, și c onsecințele
netranspunerii sau a transpunerii necorespunzătoare a unei directive în legislația statelor membre .

HARMONIZATION OF NATIONAL LEGISLATION WITH THE EU ACQUIS –
ESSENTIAL FACTOR IN PROMOTING THE INTEGRATION PROCESS

Considering the main issue of the present study , the authors intend to analyse some aspects of the
theory and practice of harmonization, the interest being supported by the dynami c character of this
phenomenon.
Plenty of international treaties contain regulations that impose obligations on states to enact
consistent legislation and ensure appropriate application . The best example of harmonization in modern
history is the formation of the European Union, the harmonization of law in this area being the process of
creating common standards in the internal market. It has been found that harmonization takes place at
two levels: European level in general and national level within each ind ividual member.
Several elements can be derived from the legal system of the European Union which are relevant
to understanding their impact on the legal orders of the Member States, such as : the type of legal acts that
the effects of regulations and / or directives on national legal orders differ ; the type of power under which
the legislation is adopted , the legislative authority of EU and national authority ; the types of
harmonization and integration , since the effects on Member States are the distinctive element.
The main ideas that have been highlighted in this research are following : the concept of
harmonization, the types of harmonization, the criteria according to which the harmonization process
takes place, the impact of the harmonization of the legi slation of the Republic of Moldova on the EU
acquis, the harmonization of the EU norms with the legislation of the Member States; the role of national
legislations in the Community legal order, with specif ication of the characteristic features in the

2 harmo nization of international conventions, Community regulations, directives, etc., but also the
consequences of non -transposition or inappropriate transposition of a directive into the legislation of the
Member States.

În realizarea unei cercetări mai profunde putem descoperi multiple definiții ale noțiunii de
„armonizare”, cum ar fi: „actul prin care se ajustează diferențele și inconsecvențele între diferitele
măsurători, metode, proceduri, orare, specificații sau siste me pentru a le face compatibile sau
uniforme”1, sau „ punere de acord a părților unui întreg; a face să fie sau a fi în concordanță; a face
să se potrivească ”2.
Armonizarea, desigur, este un proces de constatare a limitelor admise de unificare
internațional ă, dar nu înseamnă neapărat o viziune a uniformității totale3.
Acest proces nu reprezintă un fenomen atotcuprinzător, ci mai degrabă unul parțial. Adică,
armonizarea dreptului nu urmărește crearea unei singure autorități de drept pe un anumit subiect.
Aces t lucru fiind datorat faptului că măsurile de armonizare a dreptului nu pot depăși limitele
necesarului4.
Armonizarea este dinamică și aceasta este caracteristica cea mai atrăgătoare. Instrumentele
armonizării vizează schimbarea, în special îmbunătățirea ș i stabilirea unor condiții coerente pentru
funcționarea principiilor juridice5. Armonizare nu trebuie confundată cu unificarea. „Spre
deosebire de unificare care are în vedere înlocuirea sau combinarea a două sau mai multe sisteme
juridice și înlocuirea ac estora cu un singur sistem, armonizarea legislației apare exclusiv în
literatura de drept comparat și în special în legătură cu tranzacțiile interjurisdicționale și private.
Armonizarea urmărește „efectuarea unei apropieri sau a unei coordonări a diferitel or dispoziții sau
sisteme juridice prin eliminarea diferențelor majore și prin crearea unor cerințe sau standarde
minime”6.
Armonizarea nu este un concept nou, ci un proces continuu , iar un proiect de armonizare
odată inițiat este în perpetuă dezvoltare. A ceasta se datorează naturii armonizării, fiind concepută
pentru a încorpora diferite sisteme juridice într -un cadru de bază.
Apelul armonizării, se realizează prin faptul că se ia în considerare factorii locali și se aplică
în același timp principii genera le pentru a crea un cadru de drept coerent. În general, procesul de
armonizare încorporează factorii locali într -un cadru relativ unificat7.
Armonizarea poate fi realizată în două moduri, în mod activ sau pasiv . Cea mai comună este
urmărirea activă a armon izării, de obicei prin adoptarea unei legislații care încorporează principiile
armonizate în legislația națională. Armonizarea pasivă poate apărea prin acorduri fără caracter
legislativ sau printr -o convergență a jurisprudenței. Până în prezent, armonizare a pasivă s -a
adeverit a fi mai puțin reușită, deoarece acordurile fără caracter legislativ tind să fie voluntare.
Convergența jurisprudenței este mai promițătoare deoarece: „Tot ce contează este că instanțele din

1 http://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/harmonization , vizitat la: 25.04.2017.
2 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei Române, 2016, București, p. 117.
3 Menski, W., Comparative Law in a Global Context, London: Cambridge University Press, 2005, p. 39.
4 Hesselink, M., The Ideal of Codification and the Dynamics of Europeanisati on: The Dutch Experience in the book
by Vogenauer, S and Weatherill, S (ed). 2006, The Harmonization of European Contract Law Implications for
European Private Laws, Business and Legal Practice, Oxford and Portland, Oregon: Hart Publishing, p. 49.
5 Hessel ink, M. Op. cit., p. 50.
6 de Cruz, P., Comparative Law in a Changing World, London: Cavendish Publishing, 1999, p. 234.
7 Hesselink, M. Op. cit., p. 48.

3 diferite state ˂…˃ obțin rezultate simila re în aceleași cazuri, indiferent de normele, doctrinele sau
procedurile pe care le aplică pentru a atinge acest scop”8.
La modul general, armonizarea este sinonimă cu convergența legii, totuși armonizarea este,
de obicei, asociată prin urmărirea activă, p rin adoptarea legislației, în timp ce convergența este, în
general, asociată cu o abordare pasivă, cum ar fi convergența naturală a dreptului, prin utilizarea
obișnuită și frecventă a principiilor armonizate.
Cel mai bun exemplu în materie de armonizare în istoria modernă o reprezintă formarea
Uniunii Europene (în continuare – UE).
În ceea ce privește UE , armonizarea dreptului este procesul de creare a unor standarde
comune pe piața internă.
Deși fiecare stat membru al UE are responsabilitatea principală pe ntru reglementarea
majorității aspectelor din jurisdicția lor și, în consecință, fiecare are legi proprii. Armonizarea
vizează:
• crearea unei consecvențe a legilor, reglementărilor, standardelor și practicilor, astfel încât
aceleași norme să se aplice înt reprinderilor care operează în mai multe state membre și astfel ca
întreprinderile unui stat să nu obțină un avantaj economic față de cele din alt stat membru ca
urmare a unor reguli diferite.
• reducerea poverilor de conformitate și reglementare pentru în treprinderile care operează la
nivel național sau transnațional.
Dacă ne referim la UE, putem constata că armonizarea are loc pe două niveluri: nivel
european , la general, și nivel național , în cadrul fiecărui membru individual . Deși atât legislatorii
europeni, cât și cei naționali împărtășesc responsabilitățile legislative, niciunul dintre aceste
organisme nu are responsabilitatea finală pentru întregul proces de legiferare. De asemenea, nu
există o autoritate politică superioară care are ultimul cuvânt de spus cu referire la faptul cine și
pentru ce este responsabil, adică nu are o autoritate generală asupra legiuitorilor europeni și
naționali. Cu toate acestea, Curtea Europeană de Justiție (în continuare CEJ) poate determina
întinderea armonizării prin determinarea cauzelor.
Sunt câteva momente care trebuie luate în considerare atunci când se vorbește de
armonizare:
În primul rând, legile, reglementările și procedurile naționale trebuie aprobate sau
modificate astfel încât cerințele respective ale acquis -ului să fie integrate pe deplin în ordinea
juridică națională. Acest proces este cunoscut sub numele de „transpunere”. Trebuie subliniat
faptul că, deși țările au libertate considerabilă în alegerea mecanismelor naționale adecvate care
reflectă obligațiile UE, această libertate este limitată în diverse aspecte de drept general al Uniunii.
În cele mai multe cazuri, este necesar ca legislația internă să fie aprobată de Parlament sau printr –
un decret prezidențial sau act guvernamental.
Termenul „transpunere” în seamnă orice formă de măsuri legislative, de reglementare sau
administrative luate de autoritățile competente ale unui stat membru pentru a încorpora în ordinea
juridică națională, drepturile și obligațiile protejate ale acquis -ului. Astfel, transpunerea n u include
pur și simplu reproducerea cuvintelor dintr -o directivă în dreptul național, ci și orice tip de

8 Colombi Ciacchi, A. Non -Legislative Harmonisation of Private Law under the European Constitution: Th e Case of
Unfair Suretyships, European Review of Private Law, 2005, p. 285 in the book by Vogenauer, S and Weatherill, S
(ed). 2006, The Harmonisation of European Contract Law Implications for European Private Laws, Business and
Legal Practice, Oxford and Portland, Oregon: Hart Publishing, p. 198.

4 dispoziție suplimentară, cum ar fi modificarea sau anularea dispozițiilor naționale contradictorii,
necesare pentru a se asigura că legislația naționa lă în ansamblu reflectă dispozițiile acquis -ului.
În al doilea rând, instituțiile și bugetul necesar ar trebui să fie asigurate pentru a pune în
aplicare aceste legi și reglementări.
În al treilea rând, trebuie efectuate controale esențiale și măsurile nec esare de sancționare
pentru a garanta respectarea deplină a legii așa cum ar trebui să fie (executarea)9.
Procesul de armonizare cu acquis -ul european presupune preluarea acestuia, asimilarea de
către legiuitor și integrarea sa organică în sistem de drept național , condiție fără de care acquis -ul
comunitar nu poate fi aplicat în practică10.
Un exemplu de armonizare poate fi obținut din partea utilizării directivelor de către UE.
Directivele solicită transpunerea în sistemul juridic intern al statului membru pentru a intra
în vigoare. În cazul în care un stat membru nu transpune în timp util directiva sau nu o face în
vreun fel, directiva va avea „efect direct”, adică persoanele pot obține drepturi direct din
respectiva directivă, în ciuda faptului că nu au fo st transpuse în dreptul intern. O directivă ar putea
fi transpusă prin adoptarea legislației din partea parlamentului național sau prin acord prin
trimitere11. Directivele sunt flexibile în măsura în care autoritățile naționale ale statelor membre au
posibi litatea de a alege forma și metoda de punere în aplicare a directivei. Aceasta ține cont de
faptul că statele membre au sisteme juridice diferite12. Prin urmare, acest lucru permite stabilirea
unui cadru armonizat de legi, păstrând în același timp legile na ționale stabilite ale fiecărui
membru. Acest lucru reprezintă diferența major ă a armonizării față de unific are.
Procedurile laborioase implicate în apropierea legilor conduc la rezultate care sunt foarte
utile pentru integrarea economică. Într -adevăr, odat ă ce standardele sunt identice în toate țările
membre, omologarea de tip a unui produs acordat în orice țară membră este recunoscută de toate
celelalte. Producătorii trebuie doar să garanteze că toate exempl arele unui produs sunt conforme
cu prototipul apr obat în directivă. Elementele care nu sunt conforme nu pot fi vândute nicăieri pe
piața comună, inclusiv pe piața internă a producătorului. În schimb, niciun stat membru nu poate
aplica norme naționale mai stricte pentru a se opune importului sau utilizări i produselor care
îndeplinesc cerințele UE. Dar, armonizarea legislației este, de asemenea, foarte utilă pentru
consumatori, deoarece le garantează calitatea și siguranța produselor care circulă pe piața
europeană .
Armonizarea legi slației este o obligație comună pentru aderarea la UE. Acest lucru înseamnă
că țările care aspiră să adere la UE trebuie să -și armonizeze legislațiile, reglementările și
procedurile naționale, punând în practică întreaga structură juridică a UE, în cadrul acquis -ului
comunitar. Întrucât obligația de armonizare continuă după intrare, procesul de armonizare înainte
de aderare se transformă într -o oportunitate pentru aceste state de a -și organiza mai bine instituțiile
și procedurile și de a -și instrui personalul în procesele și respon sabilitățile zilnice de elaborare a
legilor în conformitate cu modelul UE dar de asemenea și p unerea lor în aplicare.

9 Mai mult vezi: http://www.mei -ks.net/en/harmonizing -domestic -brlegislation -with-acquis -#sthash.rvrgmTZ U.dpuf ,
vizitat la 15.05.2017.
10 Popescu A., Armonizarea legislației naționale cu reglementările comunitare, http://www.mdrl.ro/_documente/info_
integrare /romania_si_viit_europei/armonizarea.htm , vizitat la: 28.04.2017.
11 Ginsburg, T and Cooter RD, Leximetrics: Why the Same Laws are Longer in Some Countries than Others,
American Law and Economics Association , Annual Meetings 2004, p. 16.
12 Craig P and de Búrca, G., EU Law: Text, Cases and Materials, Oxford University Press, 3rd edn, p. 203, in the book
by Vogenauer, S and Weatheri ll, S (ed), 2006, The Harmonisation of European Contract Law Implications for
European Private Laws, Business and Legal Practice, Oxford and Portland, Oregon: Hart Publishing, p. 115.

5 Procesul de tranziție al unor state est -europene de la economiile socialiste la economiile
libere, de piață, a început într -un mediu în ca re sistemele juridice erau depășite și conțineau
numeroase prevederi și concepte care nu corespundeau unui sistem juridic al economiei de piață13.
Mediul legislativ a fost haotic și netransparent, cu deficiențe grave, cum ar fi: lipsa reglementării
în anumi te domenii, reglementarea excesivă în alte domenii; lipsa capacității de elaborare a unei
legislații complexe; elaborarea și adoptarea rapidă a legilor care duc la o calitate slabă și dificultăți
în implementare; modul de gândire învechit – însă, în opinia noastră, toate aceste problemele pot
fi depășite prin reglementare, necesitatea de abordare a unor metode alternative etc.
Punerea în aplicare a acquis -ului este o precondiție importantă pentru îmbunătățirea calității
mediilor de reglementare, care vizeaz ă creșterea competitivității economiilor lor. Aproximarea
reglementării UE bazată pe cel de -al treilea criteriu de la Copenhaga a constituit elementul
fundamental al reformei lor de reglementare.
Obligația legală de a armoniza dreptul intern cu legislația UE există, desigur, numai pentru
legislatorii din statele membre. Cu toate acestea, există și alte țări interesate de armonizarea
legislației lor cu cea existentă în UE. Motivele ar putea fi diferite: aspirația de a deveni un stat
membru în viitor sau pur și simplu realizarea faptului că sistemul juridic armonizat este benefic
pentru comerțul și alte activități economice transfrontaliere sau pentru atragerea investițiilor
străine. Întrucât, pentru primul grup de state necomunitare, există un fel de obligați e politică de a
armoniza, deoarece ordinea juridică armonizată reprezintă o condiție pentru aderarea la UE, acest
ultim grup înglobează exercițiul de armonizare în întregime voluntar. Acest lucru are consecințe
importante pentru sarcina legislatorilor inte rni. În timp ce legislatorii din statele membre și țările
candidate trebuie să aducă legislația internă în deplină conformitate cu legislația UE, țările care
armonizează în mod voluntar propriile lor legi au o opțiune mult mai largă, deoarece acestea pot
domestici anumite soluții ale UE, în timp ce nu armonizează cu alte părți ale legislației UE.
Legislatorii din țările care nu aspiră la aderarea la UE trebuie să țină cont de faptul că pentru ei
spațiul de manevră este mult mai amplu.
Pentru R epublica Moldo va, armonizarea legisla ției reprezint ă o necesitate care decurge, în
primul rând, din op țiunea sa fundamental ă pentru reform ă și constituirea unei economii de pia ță și,
în acela și timp, o obliga ție asumat ă prin Acordul de asociere între R epublic a Moldova , pe de o
parte, UE și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă
parte , acord ratificat de țara noastr ă la data de 27 iunie 2014 prin Legea nr. 112 din 02.07.2014 ,
Monitorul Oficial nr. 185 -199 din 18.07.2014 . Potriv it prevederilor din Acord, armonizarea
legislație i va urm ări în special urm ătoarele domenii: spațiul de libertate, securitate și justiție,
cooper area polițiene ască în domenii ca migrația și azilul, gestionarea frontierelor, protecția datelor
cu caracter pe rsonal, circulația persoanelor, combaterea criminalității organizate ; cooperarea
economică și alte tipuri de cooperare sectorială, precum, reforma administrației publice , dreptul
societăților comerciale, contabilitate și audit , ocuparea forței de muncă, po litica socială, egalitatea
de șanse , protecția consumatorilor , politica bugetară și de audit extern , agricultura , dezvoltarea
rurală , transportul , mediul înconjurător , sănătatea publică, protecția civilă ; cooperarea în domeniul
energetic , cooperarea comerc ială, inclusiv accesul pe piață al bunurilor, eliminarea taxelor vamale,
regimul vamal, comerțul cu servici i, circulația capitalurilor etc .

13 Jalilian H. , Kirkpatrick C., Parker D., The Impact of Regulation on Economic Growth in Developing Countries: A
Cross -Country Analysis, În: World Development , 2007, vol. 35, issue 1, p. 93 .

6 Un criteriu fundamental și, în egal ă măsură, obligatoriu pentru aderare, formulat de
Consiliul European de la Copenh aga din iunie 1993, îl reprezint ă capacitatea de asumare a
obliga țiilor de membru al UE , care implic ă răspunderea de a transpune integral acquis -ul
comunitar în legisla ția națională până cel târziu la data oficial ă a ader ării14. În acest sens, în fiecare
an este elaborat Planul național de armonizare a legisla ției, în baza c ăruia se adopt ă o serie de
acte legislative racordate cu reglement ările comunitare . De asemenea, au fost create institu ții și
structuri administrative care s ă asigure implementarea noii l egisla ții. În februarie 2007 Guvernul
Republicii Moldova a creat Centrul de Armonizare a Legislației din cadrul Ministerului Justiției ca
organ de specialitate al administrației publice centrale15 care avizează în mod obligatoriu toate
proiectele de acte no rmative cu relevanță europeană înainte ca acestea să fie aprobate de către
Guvern.
După cum s -a menționat mai sus, a rmonizarea legislație i este un proces continuu care se
dezvoltă în contextul integr ării europene propriu -zise. Armonizarea cu acquis -ul comu nitar
implic ă cunoa șterea în detaliu a acestuia, adaptarea sa la realit ățile [Republicii Moldova ]16 și
asigurarea coeren ței noii legisla ții armonizate17.
În susținerea activității pe care o realizează statele asociate în materie de armonizare a
dreptului cu prevederile europene , Comisia European ă vine cu un suport considerabil realizat prin
intermediul Cărții Albe pentru preg ătirea țărilor asociate din Europa Central ă și de Est pentru
integrarea în pia ța intern ă a UE .
La modul practic, to talitat ea proiectel or de acte normative ce au semnificație comunitar ă
impun transmi terea spre avizarea Ministerului Justiției unde sunt studiate sub raportul
corespunderii acestora cu dreptul european . Fiece proiect de act normativ este supus unei analize
comparat e a textului acestuia cu directivele și alte reglement ări în materie, urm ărindu -se
conformitatea soluțiilor propuse cu principiile fundamentale și spiritul dreptului european , dar și
cu obiectivele UE.
Avizarea actelor normative nu este unica împrejurare în care se rea lizează s incronizarea
legislație i naționale cu cea europeană . În dependență de materia și subiectul ce se află în aten ția
Guvernului , se desfășoară consult ări frecvente între exper ții Ministerului Justiției și experții
ministerelor ce formulează proiectele de acte normative pentru a identifica cele mai potrivite
soluții de armonizare legislativ ă cu reglement ările comunitare.
Pentru realizarea cât mai corectă a procesului de armonizare, Ministerul Justiției trebuie să
colaborez e și să examine ze, de comun aco rd cu structurile similare din cadrul Guvernului , vizavi
de reglement ările UE, în scopul asigur ării asisten ței de specialitate pentru factorii de decizie în
procesul integr ării.
O mare parte din actele legisla tive adoptat e în ultimii ani a fost armonizată cu reglementările
europene sau reglementările moderne ale statelor membre . Din cele mai recente putem
exempl ifica proiectul de lege pentru completarea și modificarea Codului civil al Republicii
Moldova reprezintă un important pas și un efort de amploare pe calea modernizării infrastructurii
juridice naționale și aducerea acesteia în linia celor mai moderne reglementări utilizate pe plan
internațional și european. În acest scop, s -a ținut cont de ultimele evoluții legislative pe plan
internațional și europea n și în special: Proiectul Cadrului Comun de Referință ( Draft Common

14 Popescu A., O p. cit., vizitat la: 30.04.2017.
15 http://www.justice.gov.md/tabview.php?l=ro&idc=225 , vizitat la: 28.04.2017.
16 Precizarea autorului.
17 Popescu A., Op. cit., vizitat la: 30.04.2017.

7 Frame of Reference ) al Uniunii Europene, dezvoltat de mediul academic din Europa; directivele în
materie de drept privat și al protecției consumatorilor (de ex: Directiva 2009/101/EC de
coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, pentru
protejarea intereselor asociaților sau terților , Directiva 2011/35 privind fuziunile societăților
comerciale pe acțiuni , Legea europeană model privind societățil e (The European Model Company
Act – EMCA), ediția 2015; Directiva 2011/83/EU privind drepturile consumatorilor , Directiva
1999/44/EU privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe ;
Directiva 2014/60/UE privind restituirea obi ectelor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui
stat membru ; Regulamentul UE nr. 181/2011 din 16 februarie 2011 privind drepturile pasagerilor
care călătoresc cu autobuzul și autocarul , Directiva Consiliului 90/314/CEE privind pachetele de
servici i pentru călătorii, vacanțe și circuite , precum și alte acte normative aparținând aquis -ului
european ). Proiectul de Regulament al Parlamentului european și al Consiliului privind Legislația
europeană comună în materie de vânzare ( Common E uropean Sales Law Regulation ). Scopul
Proiectului realizându -se în modernizarea dreptul privat al Republicii Moldova, conform ultimelor
tendințe europene și internaționale în materie.
Ținem să evidențiem faptul c ă aceast ă concluzie se bazeaz ă și pe realitatea c ă Republica
Moldova a ratificat ș i o serie de instrumente ale unor organizaț ii regionale cum este Consiliul
Europei sau cu vocaț ie universal ă, cum este Organizația Națiunilor Unite , sau Organizația
Internaț ional ă a Muncii. Deș i aceste instrumente nu sunt, evident, reg lement ări comunitare, ele
aliniaz ă legislaț ia Republicii Moldova la gândirea modern ă a dreptului , cea mai mare parte f ăcând
parte din ceea ce se denumește generic „ acquis” com unitar.
Desigur, subiectul imperios la etapa actuală pentru Republica Moldova este perfecț ionarea
actualelor reglement ări, a structur ării acestor reglementări în raport de exigenț ele europene , dar de
asemenea și asigur area coerenț ei actelor normative.
România a realizat rezultate importante în totalul traducerilor efectuate d in acquis -ul
comunitar , ceea ce de fapt reprezintă o facilitate pentru Republica Moldova . Progresele realizate în
cadrul acestei activit ăți vor constitui un sprijin important pentru accelerarea procesului de
armonizare legislativ ă cu reglement ările comunitare18.
Se știe că fiecare țară asociat ă progreseaz ă în domeniul armoniz ării legislație i naționale cu
reglement ările comunitare cu propria sa vitez ă. Să nu uit ăm că și state puternic dezvoltate,
fondatoare ale UE, au nevoie de timp și de bani pentru a implementa instr umentele recent adoptate
în cadrul UE. În plus, ele au și avantajul de a cunoa ște ra țiunile pentru care a fost adoptat un
asemenea instrument, de a fi urm ărit și de a fi fost implicate în procesul complex de elaborare al
acestuia19.
Considerăm benefic ca Republica Moldova să evite adoptarea „pe fug ă” a unor reglement ări
care, în aparen ță, ar putea fi apreciate ca armonizate, dar care, ulterior, în practic ă să se
dovedeasc ă a fi inadecvate .
În alt ă ordine de idei, autoritățile centrale trebuie să depu nă diligențele necesare pentru a se
înțelege faptul c ă dreptul european este un ansamblu coerent de norme și că aceea și coeren ță
trebuie s ă se reg ăseasc ă în tot sistemul național de drept , respectiv norma de drept din lege
armonizat ă cu cea comunitar ă trebuie tran spusă, corespunz ător și adecvat, în actele normative

18 Ibidem.
19 Idem.

8 inferioare , mergând pân ă la ordinele cu caracter normativ ale mini ștrilor sau la reglement ările ce
se adopt ă pe plan local.
În contextul celor expuse mai sus putem formula întrebarea dac ă statele asociat e nu necesită
adopt area unei procedur i special e, rapid e, în vederea transpuner ii directivelor europene în dreptul
național . În cazul R epublicii Moldova nu exist ă o atare procedur ă prevăzută în Constitu ție. Potrivit
Regulamentului Parlamentului proiectele d e lege referitoare la armonizarea legislație i cu cea a UE
și a Consiliului Europei trebuie să treacă procedura de aprob are a Parlamentului .
Ministerul Justiției este, prin atribu țiile sale, capabil să pună presiune pe comportamentul
autorităților inițiatoare de acte normative , solicitând u-le ca preluarea directivelor europene să fie
făcută coerent , evitându -se practica prin care se încearcă ca printr -o lege s ă se preia mai mult e
directive, care, pân ă la urm ă, poate fi incomplet ă.
Având în vedere că obiectiv ul primordial în materie de armonizare a dreptului la aquis -ul
european e ste prefera bilă elabor area unei legislați i coerent e, deplin armonizat e și solid
implementat e prin institu ții capabile s ă o transpun ă în realitate, reliefăm faptul că în Legea privind
actele legislativ e nr. 780 din 27.12.2001, Monitorul Oficial nr. 36 -38 din 14.03.2002 se stipulează
ca expunerile de motive și notele de fundamentare s ă conțină o men țiune expres ă cu privire la
compatibilitatea actelor normative cu reglement ările comunitar e și, dac ă este cazul, m ăsurile
viitoare de armonizare ce se impun a fi întreprinse.
Armonizarea legislație i naționale cu reglement ările europene reprezintă un proces complex
care implic ă cooperarea strâns ă și chiar solidaritatea între toate organismele cu atribu ții privind
integrarea european ă. În acest context , considerăm benefic ă pentru activitatea de armonizare
documentarea fiec ărui parlamentar în leg ătură cu problematica general ă a integr ării și, în concret,
cu implica țiile pe care le are nerespectarea dreptului comunitar în elaborarea sau adoptarea unui
act normativ. Informarea parlamentarilor asupra implica țiilor comunitare ale unor noi reglement ări
este o problem ă cheie, pentru c ă integrarea în UE presupune, desigur, nu numai drepturi, ci și
anumite costuri, respectiv unele constrângeri impuse de corelarea și coordonarea politicilor
statelor comunitare în contextul globaliz ării20.
În procesul de transpunere a directivelor în legisla ția internă o aten ție sporită este necesar să
se acorde asimil ării aces tor directive în substan ța specificului dreptului fiecărui stat asociat .
Prevederile europene trebuie transpuse corespunzător , în limbajul specific sistemului de drept al
Republicii Moldova prin identificarea termeni lor ce se potrivesc sensului firesc în l imba român ă.
Este cunoscut faptul că terminologia instrumentelor europene este rezultatul unor negocieri
îndelungate între statele membre , cu diferite experienț e atât din punct de vedere istoric cât și
legislativ . Pentru țările candidate la aderare, precum este Republica Moldova este esențial ca mai
înainte de toate , să se descopere obiectivele directivei ce urmează a fi transpus ă în legisla ția
internă , pentru a pătrunde în sensul pe care aceasta îl transmite legisla țiilor statelor membre .
Considerăm import ant faptul ca legisla ția națională să corespund ă exigen țelor comunitare în
vederea ader ării, dar la fel de esențială este corespund erea acesteia după aderarea la UE .
În activitatea de elaborare a actelor normative de genez ă comunitar ă, Republica Moldova
trebuie să asocieze și partenerii sociali pentru a spori credibilitatea procesului de aderare, pentru a
dezvolta sentimentul c ă noua legislație , racordat ă european, trebuie respectat ă din convingere și nu
pentru c ă este impus ă de procesul de aderare la UE.
Armonizarea normelor UE cu legislației statelor membre.

20 Idem.

9 Impactul legislației UE este esențial pentru a înțelege relația dintre nivelul UE și nivelurile
naționale. Această relație a fost privită de multe ori prin intermediul obiectivelor teoriilor de
integra re europeană și ale modelelor constituționale. Traducerii lor în aranjamente democratice și
consecințe pentru suveranitatea națională li s-a acordat o atenție deosebită. Efectele foarte concrete
ale legislației UE asupra ordinelor juridice naționale și a p ersoanelor fizice sunt totuși la fel de
importante.
În 1988, președintele Comisiei, la acel moment, Jacques Delors, a făcut o predicție faimoasă
cu privire la impactul legislației UE asupra statelor membre. El a susținut că, în 10 ani, 80% din
procesul de elaborare a politicilor economice și, probabil, de politică socială și fiscală ar putea fi
de origine europeană.
Legiferarea rămâne principala activitate a UE. Este totuși domeniul în care influența UE este
încă cea mai mare.
O abordare cantitativă pentru a evalua impactul legisla ției UE asupra statelor membre este,
în opinia noastră , una evidentă . Un element important este estimarea că volumul total al acquis –
ului comunitar se ridică la aproximativ 80.000 de pagini. Cu toate acestea, această cifră nu oferă ,
în sine, niciun indiciu al ponderii relative a legislaț iei UE în legislația națională.
Din sistemul juridic al UE pot fi derivate mai multe elemente care sunt relevante pentru
înțelegerea impactului UE asupra ordinelor juridice ale statelor membre. Tipul de acte juridice
este un factor atât de relevant, încât efectele regulamentelor și directivelor asupra ordinelor
juridice naționale diferă, iar directiva este, în general, văzută ca un instrument mai puțin invaziv.
În al doilea rând, tipul de putere a UE în temeiul căruia se adoptă legislația pare un factor
relevant: sistemul puter ilor UE constă într -o categorisi re în care echilibrul dintre autoritatea
legislativă a UE și cea națională constituie fundamentul . În al tr eilea rând, distincția între div erse
tipuri de armonizare și integrare este relevantă, deoarece efectele asupra statelor membre
constituie elementul distinctiv.
Definițiile formulate în articolul 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene21
(în continuare TFUE) cu referire la regulam ent și la directivă sugerează că reg ulament ele sunt
instrumente mai invazive decât directivele. Într -adevăr, directivele sunt considerate un instrument
mai flexibil, deoarece permit statelor membre să aleagă formele și metodele adecvate. În mod
similar, pr otocolul vechi privind subsidiaritatea și proporționalitatea ( anexat la Tratatul de la
Amsterdam) a stabilit o preferință pentru directive față de regulamente.
Cu toate acestea, acordul interinstituțional privind „o mai bună legiferare ” nu exprimă o
prefer ință clară pentru directive, chiar dacă urmărește, de asemenea, să adauge o dimensiune
normativă alegerii actelor juridice. Acordul interinstituțional impune legiuitorului să explice și să
justifice alegerea actului legislativ (considerentul 12) și solicit ă Comisiei să stabilească un
„echilibru adecvat (…) între principiile generale și dispozițiile detaliate, într -o manieră care să
evite utilizarea excesivă a măsurilor de punere în aplicare comunitare”22. Deși acest lucru poate
sugera cel puțin o preferinț ă implicită pentru directive, acordul exprimă, de asemenea, necesitatea

21 Art. 288 „Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică
direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Decizia este
obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru
aceștia.”
22 Acordul in terinstituțional între Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană privind o
mai bună legiferare din 13 aprilie 2016, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 123/1 , p. 14, http://eur -lex.europa.eu/
legal -content/ro/txt/pdf/?uri=celex:32016q0512(01)&from=en , vizitat la: 20.05.2017.

10 unor măsuri eficiente, care ar putea fi interpretate ca argument în favoarea regulamentelor,
deoarece acestea sunt direct aplicabile.
Comisia a susținut argumentul eficacității cu un p as mai departe și a pr eferat regulamentele .
În comunicarea sa intitulată „Către o Europă a rezultatelor ”, regulamentele (…) „să reducă
posibilitățile de divergență națională și să creeze sarcini suplimentare prin transpunere”23 și că
„(…) înlocuirea dir ectivelor cu reg ulament e poate, p osibil , din punct de vedere legal , și acceptabil
din punct de vedere politic, oferi simplificare, deoarece acestea permit: aplicarea imediată și pot fi
invocate în mod direct în fața instanțel or de către părțile interesate”24. Chiar dacă Comisia ajunge
la o concluzie contrară decât cea stabilită în vechiul protocol privind subsidiaritatea, principala
ipoteză rămâne că directivele sunt mai puțin invazive d in perspectiva statelor membre.
Practica legislativă relevă totuși o ima gine ambiguă în ceea ce privește utilizarea
regulament elor și a directivelor. CEJ a permis această ambiguitate, permițând legislatorului UE să
adopte directive foarte detaliate, care practic nu oferă statelor membre nici o putere discreționară.
În cazul En ka, aceasta a susținut că, având în vedere obiectivul directivei, ar putea fi necesar să se
asigure „ identitatea abs olută a dispozițiilor naționale” în statele membre25. În consecință,
directivele pot impune statelor membre obligații exacte de transpus în l egislația națională.
Directiva privind ciocolatele este încă un exemplu preeminent26. Dimpotrivă, au fost adoptate
reglementări care au necesitat o întărire substanțială a legislațiilor naționale pentru a deveni pe
deplin eficiente. Un exemplu este art . 5, alin. (1) din Regulamentul nr. 1782/2003/ CE privind
schemele de sprijin în cadrul politicii agricole comune care prevede: „Statele membre se asigură
că toate terenurile agricole, în special terenurile care nu mai sunt utilizate în scopuri de producție,
sunt menținute în bune condiții agricole și de mediu. Statele membre definesc, la nivel național
sau regional, cerințele minime pentru bunele condiții agricole și de mediu, ținând seama de
caracteristicile specifice ale zonelor în cauză, inclusiv condițiile s olului și climatice, Sistemele,
utilizarea terenurilor, rotația culturilor, practicile agricole și structurile agricole. (…) ”27.
Formularea exactă („condiția agricolă bună” ), precum și libertatea statelor membre de a
stabili cerințe minime lasă autorități lor naționale o marjă discreționară de politică, în ciuda
faptului că actul legislativ este un regulament. Acest exemplu, de altfel, subliniază că alegerea
actului legislativ în practică depinde în primul rând de domeniul de politică în cauză.
Reglementări le domină în domenii precum agricultura, dreptul concurenței și transporturi, în timp
ce politica de mediu, legislația privind imigrația și dreptul societăților comerciale din UE sunt
reglementate în principal prin directive. Preferința directivelor în dom eniul dreptului societăților
comerciale, dar și în domeniul protecției consumatorilor (măsuri precum Directiva privind
practicile comerciale neloiale), precum și utilizarea prescrisă a directivelor în domeniul dreptului

23 Punctul II, Comunicarea comisiei „Către o europă a rezultatelor – aplicarea legislației Comunitare”, Bruxelles,
5.9.2007, COM(2007) 502 final, p. 4, https://publications.europa.eu/ro/publication -detail/ -/publication/6fc1ad14 –
7018-485f-bceb -ab767b5c5927/language -ro, vizitat la: 20.05.2017.
24 Ibidem.
25 Cazul ENKA BV vs INSPECTEUR DER INVOERRECHTEN EN ACCIJNZEN (inspector vamal și al accizelor),
ARNHEM, Privind interpretarea art. 10, alin. (2), lit. (d) din Directiva 69/74/CEE a Consiliului din 4 martie 1969
privind armonizarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind regimul de antrepozit vamal,
http://eur -lex.euro pa.eu/legal -content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:61977CJ0038&from=EN , vizitat la 28.05.2017.
26 Directiva 2000/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 iunie 2000, privind produsele din cacao și
ciocolată destinate consumului uman, http://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:l2112
2b&from=EN , vizitat la 28.05.2017.
27 http://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62013CO0304&from=RO , vizitat la:
28.05.2017.

11 penal trebuie înțeleasă de la Dorinț a de a permite statelor membre să integreze toate aspectele unei
zone într -un sistem unic, coerent de drept (de exemplu, codurile civile sau penale). Prin urmare,
adoptarea de directive în astfel de domenii nu se bazează pe impactul sau importanța actelor UE
asupra sistemelor juridice naționale.
Distincția dintre directive și regulamente este astfel un factor prea ambiguu pentru a ajuta la
înțelegerea impactului legislației UE asupra ordinelor juridice ale statelor membre. Legiuitorul
european se bucură de o marjă de apreciere substanțială pentru a alege fie regulamentele, fie
directivele care au dus la o practică legislativă .
Distincția între diferitele forme de integrare juridică în UE este probabil instrumentul juridic
care este cel mai strâns legat de ev aluarea impactului asupra ordinelor juridice naționale. Acest
lucru este valabil în special pentru conceptele de armonizare minimă și totală. Sfera discreției
naționale este factorul cheie care definește diferența dintre aceste două forme de integrare. Act ele
juridice ale UE bazate pe armonizarea minimă indică faptul că statele membre sunt libere să
mențină sau să introducă norme mai stricte. Legiuitorul național își păstrează autoritatea
legislativă de a elabora aceste politic i suplimentare. În schimb, în cazul armonizării totale, statele
membre pierd competența de derogare de la dispozițiile actului juridic comunitar, cu excepția
cazurilor prevăzute explicit de actul juridic în cauză. Statele membre se transformă apoi în agenții
executive ale UE.
Prin urma re, metoda de armonizare este, la prima vedere, un instrument juridic foarte
puternic pentru a determina impactul legislativ al legislației UE asupra statelor membre. Mai
multe probleme apar și în acest context. În primul rând, legislația UE este, de obice i, clasificată în
categorii de metode de armonizare numai prin doctrină juridică. Actele care specifică explicit
nivelul de armonizare sunt într -adevăr destul de limitate. În al doilea rând, clasificarea metodelor
de armonizare nu se bazează numai pe impac tul asupra statelor membre. Barnard a distins câteva
tipuri de armonizare , după cum urmează: exhaustivă, opțională, parțială, minimă și reflexivă28.
Aceste concepte se referă doar parțial la nivelul discreției pe care o oferă la nivel național.
Conceptul de armonizare opțională se referă, de exemplu, la alegeri pentru indivizi sau industrie,
însă statele membre nu au lăsat nici o marjă discretă de politică sau opțiuni de a alege din punerea
în aplicare a legislației UE. Recunoașterea reciprocă ca metodă de i ntegrare este și mai dificil de
identificat din punct de vedere al impactului legislativ. Pe de o parte, instrumentele de
recunoaștere reciprocă permit e statelor membre să mențină legislația și practicile naționale fără a
le înlocui cu standarde uniforme a le UE. Pe de altă parte, legile altor state membre obțin statut
egal cu cel al dreptului intern în cazul situațiilor transfrontaliere. Astfel, recunoașterea reciprocă
impune statelor membre să aplice legi străine în situații transfrontaliere29. În cele din urmă,
distincția dintre armonizarea minimă și armonizarea totală a fost umbrită de obligațiile la care sunt
supuse statele membre în contextul elaborării unor reguli mai stricte.
Rolul și locul l egislativelor național e în cadrul ordin ii juridic e comunitar e.
Legislația statelor membre nu poate fi contrară legislației UE. Astfel, s arcina legiuitorului
intern diferă în funcție de tip ul norme lor juridice ale UE la care trebuie ajustate normele interne.
În acest sens, dreptul primar al UE reprezintă o constrâng ere pentru legiuitorul național.
Orice legislație nouă adoptată în statul membru al UE, fie cea adoptată în procesul de transpunere

28 Barnard, C., The substantive la w of the European union, Oxford, United Kingdom : Oxford University Press , 2010,
p. 324.
29 Efectele au fost, prin urmare, descrise ca un transfer orizontal al suveranității: K.A. Nikolaïdis, Mutual Recognition
Among Nations. The European Community and Trade in Services, Cambridge Mass.: Harvard, 1993, p. 491

12 a unei norme UE (de exemplu, o directivă), fie independentă de orice cerință impusă de legislația
UE, nu poa te contraveni tr atelor sau principiilor generale ale UE .
Datorită caracteristicilor constituționale ale ordinii juridice ale UE, dezvoltată prin practica
instanțelor europene, precum și a instanțelor naționale constituționale sau supreme, dreptul UE
este direct aplicabil în ordinea juridică a statelor membre și i se acordă prioritate – așa numita
doctrina (sau principiul) supremație i. Consecința acestei doctrine constituționale în practică este
faptul că normele legale naționale care sunt contrare normelor UE nu pot fi apl icate de către
organele statului, fie că sunt instanțe naționale sau administrații.
Așa cum a explicat Curtea Europeană de Justiție (în continuare – CEJ) în cazul
Simmenthal30:
„Pct. 14 având în vedere că aplicabilitatea directă, analizată din această persp ectivă,
presupune că normele de drept comunitar trebuie să își producă totalitatea efectelor în mod
uniform în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare și în cursul întregii perioade de
validitate a acestora;
Pct. 15 astfel, aceste dispoziții reprezintă o sursă imediată de drepturi și de obligații pentru
toți cei cărora li se adresează, indiferent dacă este vorba de statele membre sau de particulari care
sunt părți în raporturi juridice reglementate de dreptul comunita r;
(…)
Pct. 21 din cele ce precedă reiese că orice instanță națională, sesizată în cadrul competenței
sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le
conferă particularilor, prin neaplicarea oricăr ei dispoziții eventual contrare a legislației naționale,
indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare ”.
Chiar dacă punctul 21 din hotărâre se referă la instanțele naționale (se are în vedere
instanțele judecătorești) , aceeași ob ligație, și anume, de a anula legislația națională care contravine
legislației UE, există și pentru administrația națională.
Astfel, chiar dacă o normă a tratatului nu necesită în sine o acțiune a legiuitorului național,
ea necesită întotdeauna un fel de a cțiune pasivă – o astfel de regulă ar trebui luată în considerare în
orice altă legislație adoptată de legiuitorul național. Astfel, de exemplu, toate regulile de integrare
negativă pe piața internă, limitează alegerile pe care legislatorul național le poa te face în orice
domeniu de politică, nu numai în cel legat de comerț.
Cu scopul exemplificării, venim să subliniem că a rticolul 34 din TFUE interzice restricțiile
cantitative la import și toate măsurile cu efect echivalent în comerțul dintre statele membr e. Nu
necesită nicio acțiune pozitivă din partea legiuitorului național. Legiuitorul național nu trebuie să
adopte nici un act normativ sau lege pentru a pune în aplicare această dispoziție (ar putea fi
necesară însă eliminarea unei legislații inconsecvent e). Cu toate acestea, atunci când legiferează în
scopul protecției consumatorilor, de exemplu, legiuitorul național trebuie să țină seama de
conținutul articolului 34 din TFUE. Astfel, el nu poate stabili un procent minim al conținutului de
alcool necesar pentru a numi o băutură alcoolică „lichior ”, chiar dacă aceasta ar împiedica
importul unor astfel de produse din alte state m embre (cazul Cassis de Dijon); s au nu poate cere ca
pastele să fie produse numai din grâu dur (cazul Zoni). Chiar dacă legiuitorul național ar putea să
rămână în afara posibilității de luare a deciziilor în vederea prevenirii confuziei consumatorilor pe

30 Hotărârea CEJ din 9 martie 1978 privind „Neaplicarea de către instanța națională a unei legi contrare dreptului
comunitar”, în cauza C -106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato și Simmenthal SA ,
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009 -05/tra -doc-ro-arret-c-0106 -1977 -200802153 -05_00.
pdf, vizitat la 30.05.2017.

13 teritoriul său, alegerea măsurilor disponibile pe care le poate utiliza în acest scop este limitată de
cerința de a nu crea obstacole în calea importului de produse din alte state membre sau cel puțin
prin solicitarea ca măsura aleasă să creeze obstacolele minime posibile în calea comerțului. Astfel,
tratatele restrâng alegerile disponibile pentru legiuitorii naționali în eforturile de a atinge
obiectivele politice legitime.
Dreptul primar trebuie respectat și atunci când legiuitorul național ia decizii de transpunere a
altor norme ale dreptului UE în ordinea juridică națională. Spre exemplu, în cazul Mangold31,
Germania a adoptat Legea p rin ca re a transpus Directiva 1999/70/ CE a Consiliului privind
acordul -cadru cu privire la munca pe durată determinată. Soluția germană, totuși, a discriminat
lucrătorii mai în vârstă față de cei mai tineri. Astfel, Curtea a considerat că este contrară
principiului nediscriminării în ceea ce privește vârsta, care, potrivit Curții, există ca o expresie a
principiului general al egalității în ordinea juridică comunitară. Astfel, principiul general al
dreptului UE a limitat alegerea disponibilă pentru legiuito rul național atunci când a decis
soluționarea adecvată a transpunerii directivei.
În cele din urmă, normele tratatului impun , uneori , legiuitorilor naționali să legifereze.
Exemplul acestei dispoziții este articolul 157 din TFUE :
„(1) Fiecare stat membru s e asigură că se aplică principiul egalității de remunerare pentru
lucrătorii de sex masculin și de sex feminin pentru aceeași muncă sau pentru o muncă de aceeași
valoare ”.
În scopul discuției despre armonizarea dreptului intern cu legislația UE, diferența dintre
actele legislative și cele nelegislative nu este atât de importantă. De asemenea, este important de
remarcat faptul că distincția dintre actele legislative și cele fără caracter legislativ nu dă, în sine,
un răspuns la întrebarea dacă măsurile de ar monizare trebuie adoptate pe plan intern de Parlament
sau de Guvern.
Legislatorii naționali ai statelor membre au interes în acest stadiu de transpunere în viață a
legislației UE, iar nivelul implicării lor în acest caz ar putea influența succesul eforturi lor
ulterioare de armonizare. Astfel, un studiu realizat de Steunenberg și Voermans32 a arătat că țările
(cum ar fi Danemarca) care iau în considerare modul de punere în aplicare a directivelor UE în
faza de elaborare și punere în aplicare a deciziilor UE, au rezultate de transpunere mai bune decât
țările care nu fac acest lucru. Problemele avute în vedere în transpunere influențează poziția de
negociere a unui stat membru în timpul negocierilor cu privire la textul final al legislației propuse.
Spre deosebi re de legislatorii din statele membre, legislatorii din țările care nu sunt membre
ale UE nu au acces la această etapă a procesului de armonizare.
Vizavi de acordurile internaționale semnate de Uniune și sarcina legiuitorului național
putem afirma că UE are în prezent astăzi puteri externe extinse. Ea este împuternicită, în
conformitate cu așa -numita doctrină a puterilor implicite (elaborarea căreia a început cu cazul
ERTA), să negocieze și să semneze acorduri internaționale în toate domeniile pentru care e ste
competentă pe plan intern. În plus, în anumite situații, a preluat în totalitate competențele
preexistente ale statelor membre de a -și asuma obligații internaționale. Astfel, așa cum sa explicat

31 Hotărârea CEJ (Marea Cameră) din 22.11.2005, Werner Mangold împotriva Rüdiger Helm, „munca pe durată
determinată; egalitate de tratament în materie de angajare și de lucru; discriminare pe criterii de vârstă”,
http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/62004J0144.pdf , vizitat la: 30.05.2017.
32 Steunenberg, B., Voermans, W. J. M ., The Transposition of EC Directives: A Comparative Study of Instruments,
Techniques and Processes in Six EU Member States, Leiden University, Leiden, Research and Documentation Centre
(WODC) of the Ministr y of Justice, 2009, p. 127.

14 în mod clar astăzi în textul Tratatului de la Lisabona (a rticolul 3/2), puterea UE de a încheia un
acord internațional devine exclusivă:
„Atunci când încheierea acesteia este prevăzută de un act legislativ al Uniunii sau este
necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă sau în măsura în c are
încheierea acesteia poate afecta normele comune sau poate modifica domeniul lor de aplicare”.
Odată încheiate de instituțiile UE, acordurile internaționale trebuie puse în aplicare de
organele existente ale statelor membre. UE, spre deosebire de multe federații, nu are propriile
organe de punere în aplicare. Astfel, toată legislația UE, inclusiv acordurile internaționale, trebuie
asigurată de organismele statelor membre. Astfel, la semnarea unui acord internațional, legiuitorul
național ar putea avea ob ligația de a legifera pentru a se conforma obligațiilor asumate de UE în
legătură cu o țară terță sau cu o organizație internațională.
Acest lucru este uneori menționat expres în tratate, așa cum se întâmplă în cazul acordurilor
de cooperare pentru dezvolt are. Astfel, art icolul 208/2 din TFUE prevede că :
„Uniunea și statele membre respectă angajamentele și iau în considerare obiectivele pe care
le-au aprobat în contextul Organizației Națiunilor Unite și al altor organizații internaționale
competente”.
Cu to ate acestea, chiar dacă acțiunea statelor membre nu este cerută în mod expres de
tratate, aceasta ar putea fi totuși impusă printr -un acord internațional încheiat de UE.
Regulamentele sunt, de obicei, măsuri de reglementare complete, în sensul că acestea
realizează toate opțiunile de reglementare necesare și prescriu drepturi și obligații pentru anumite
grupuri sociale sau instituții. Acestea sunt publicate în Jurnalul Oficial al UE în toate limbile
oficiale și devin norme aplicabile în ordinea juridică a f iecărui stat membru doar pe baza acestei
publicări. Prin urmare, acestea nu necesită nicio acțiune din partea legislatorilor de stat. Chiar și
dacă am accepta ideea inversă, că transpunerea Regulamentelor în ordinile juridice interne ale
statelor membre nu ar fi permisă , putem exemplifica, cauza 34/73 Variola, în care CEJ a susținut:
„Pct. 10 Aplicabilitatea directă a unui regulament înseamnă că intrarea în vigoare și
aplicarea acestuia cu privire la subiectele de drept se realizează fără nicio măsură de tr anspunere în
dreptul național”33.
În virtutea obligațiilor care decurg din tratat și asumate la ratificare, statele membre au
obligația de a nu obstrucționa aplicabilitatea directă inerentă a regulamentelor și altor norme ale
dreptului comunitar.
Respectare a strictă a acestei obligații este o condiție indispensabilă pentru aplicarea
simultană și uniformă a reg ulament elor comunitare în întreaga Uniune .
„Pct. 11 În special, statele membre sunt obligate să nu ia nicio măsură care ar putea afecta
competența Curț ii de a se pronunța cu privire la orice problemă de interpretare a dreptului
comunitar sau privind validitatea unui act adoptat de instituțiile Comunității, ceea ce înseamnă că
nu se admite nicio practică prin care li s -ar ascunde justițiabililor natura co munitară a unei norme
juridice”.
Uneori, însă, regulament ele impun anumite acțiuni legislativelor naționale în scopul
transpunerii lor în ordinea juridică internă. În mod frecvent, regulamentul însuși impune adoptarea
unor măsuri naționale. În ac est caz, l egiuitorul național este obligat să adopte astfel de măsuri.

33 Hotărârea CEJ din 10.10.19731, F.lli Variola S.p.A. vs Amministrazione italiana delle Finanze, „Taxă de
debarcare”, Cauza 34/73, http://ier.ro/sites/def ault/files/traduceri/61973J0034.pdf , vizitat la 29.05.2017.

15 Prin urmare, în statele membre , regulamentele sunt direct aplicabile și nu sunt transpuse în
sistemele juridice interne prin transformarea lor în orice tip de norme existente la nivel intern.
Astfel, cu excepția cazului în care acest lucru este cerut în mod expres, legislatorii naționali ai
statelor membre trebuie să acționeze conform regulamentului.
Situația este diferită în statele nemembre. În aceste state, regulamentele nu sunt direct
aplicabi le, deoarece aceste state nu au ratificat tratatele fondatoare. Astfel, dacă doresc să -și
armonizeze ordinele juridice cu regulamentele comunitare , trebuie să le introducă prin intermediul
unor norme interne recunoscute de Constituția internă. Cu alte cuvi nte, ele trebuie să le transforme
în legislați e națională. Întrucât regulamentele sunt, în principiu, norme juridice complete, acest act
are un caracter formal. Este necesar doar ca legislatorul național să adopte o formă adecvată de act
(lege, regulament, decizie etc., în funcție de ordinea internă), care va transpune conținutul integral
și nemodificat al unui regulament. Nu este nevoie de nici un fel de opțiuni de politică de fond.
După aderarea la UE, regulamentele vor dobândi aplicabilitate directă într -un stat care,
anterior, în perioada de aderare, le -a transpus în dreptul intern. Aceasta va crea obligația
legiuitorului de a abroga aceste norme. Astfel, este recomandabil ca fiecare regulament să fie
transpus prin act unic care să conțină numai textul s ău copy /paste , care poate fi ușor eliminat din
sistemul juridic intern la data aderării.
Directiva , spre deosebire de un regulament, nu reprezintă un act normativ complet. Este
definită în articolul 288 din TFUE ca fiind un act obligatoriu, în ceea ce priv ește rezultatul care
trebuie atins, fiecărui stat membru căruia i se adresează, dar care lasă autorităților naționale
posibilitate a de a alege forma și metodele .
Astfel, directivele impun legiuitorilor naționali rezultatul de reglementare pe care trebuie s ă-
l atingă, dar le lasă posibilitatea de a alege astfel de rezultate.
Alegerea lăsată la dispoziția legiuitorului național ar putea fi o alegere de fond și una de
formă.
Legiuitorul național trebuie întotdeauna să facă o alegere de formă. Acesta cuprinde o
decizie la nivel de guvern care ar trebui să transpună o anumită directivă UE, adică dacă legislația
de transpunere trebuie adoptată de Parlament sau Guvern și dacă urmează să fie adoptată de către
administrația centrală, regională sau locală. Aceasta îns eamnă, de asemenea, că statul membru
trebuie să aleagă forma adecvată de act în vederea transpunerii unei directive sau optarea pentru o
combinație de diferite tipuri de acte.
Spre exemplu, Directiva X poate fi transpusă prin adoptarea unei noi legi, prin modificarea
unor legi existente și prin adoptarea și/ sau modificarea mai multor acte normative. O astfel de
alegere în vederea transpunerii va depinde de organizarea internă a unui sistem juridic al fiecărei
țări în parte . Astfel, aceeași directivă X va fi transpusă într -un alt stat printr -o singură lege, iar în
al treilea, nu vor fi adoptate legi, ci numai decizi i adoptat e de o autoritate locală.
De asemenea, este posibil să nu se adopte nici un act legislativ nou, cu condiția ca ace sta să
respecte pe depli n cerințele impuse de o directivă. Multe directive lasă, de asemenea, unui
legislator național o alegere de fond. Asta înseamnă că ei lasă politicii interne un spațiu pentru a
face alegeri politice suplimentare într -un anumit domeniu politic. Astfel, chiar dacă un asemen ea
gen de directive limitează statele referitor la rezultatul reglement ării care trebuie atins, modul în
care un astfel de rezultat va fi asigurat în diferite state poate fi diferit. În practică, directivele diferă
de cele care permit întreg ului spațiu legislativ național să facă alegeri politice suplimentare celor
care sunt foarte detaliate și nu lasă o alegere reală, substanțială, ci doar una formală. Transpunerea
corectă a directivei impune legislativul național să facă alegeri pe care dir ectiva le lasă deschise și
le va construi în legislația de transpunere.

16 Chiar și atunci când nu există posibilitatea aleger ii aspectelor de fond, directiva trebuie
întotdeauna transpusă în legislația națională. Aceasta înseamnă că nu există nicio diferență între
sarcinile legiuitorului intern într -un stat membru și în statul necomunitar (de exemplu, o țară
candidată) în ceea ce privește transpunerea directivelor.
Tratatele nu conțin e xplica ții cu referire la înțelesul procesului de transpunere corectă a
directivelor . Astfel, multe aspecte trebuie clarificate în jurisprudența CEJ.
Astfel, am observat faptul că, chiar dacă legiuitorul are un drept mai mult sau mai puțin
formal vizavi de alegerea tipului de măsură internă prin care să transpună o directivă, măs ura de
transpunere trebuie să fie o măsură internă obligatorie din punct de vedere juridic. Astfel,
utilizarea circularelor sau utilizarea oricăror alte tipuri de practici administrative obișnuite nu este
suficient de bună dacă nu este susținută de obligaț ia legală a administrației de a urma o astfel de
practică.
Uneori, legiuitorul nu are nici măcar libertatea de a alege tipul de măsură internă obligatorie
din punct de vedere juridic, ci trebuie să transpună o directivă prin instrumentul juridic care are
aceeași forță juridică ca cea utilizată în situații interne similare. Astfel, în cauza 102/79 Comisia
Comunităților Europene vs Regatul Belgi ei, în care CEJ a considerat că:
„Pct. 10 din totalitatea acestor dispoziții și din natura măsurilor pe care le prev ăd, rezultă că
directivele în cauză trebuie transformate în dispoziții de drept intern care au aceeași forță juridică
ca și cele aplicabile în statele membre cu privire la verificarea și omologarea de tip a
autovehiculelor sau a tractoarelor ”34.
În același caz, în pct. 11 Curtea și -a exprimat înțelegerea privind transpunerea corectă a
directivelor în termeni mai generali. Astfel, măsurile de transpunere adecvate trebuie să
îndeplinească pe deplin cerințele de claritate și de certitudine în situațiile juridic e pe care le
urmăresc directivele35.
În jurisprudența actuală, Curtea exprimă această cerință în următoarea formulare:
„Garantarea faptului că autoritățile naționale vor aplica în totalitate directiva și că, în cazul
în care directiva urmărește să creeze dr epturi pentru persoane fizice, poziția juridică care rezultă
din aceste principii este suficient de precisă și clară și persoanele în cauză sunt pe deplin
conștiente de drepturile lor și, după caz, a oferit posibilitatea de a le invoca în fața instanțelor
naționale ”36.
Chiar dacă transpunerea corectă a directivei necesită, de obicei, adoptarea unei noi legislații
sau, cel puțin, modificarea acesteia, uneori legislația existentă a unui stat ar fi satisfăcătoare.
Astfel, Curtea a explicat că un context juridic general poate fi suficient pentru a asigura aplicarea
deplină a directivei în mod suficient de clar și precis. Aceasta înseamnă totuși că cadrul juridic
existent garantează că autoritățile naționale vor îndeplini obligațiile prevăzute de o directivă și, c el
mai important, că persoanele vor putea să înțeleagă și să se bucure de drepturile pe care Directiva
urmărește să le creeze.

34 Cauza 102/79 Comisia Comunităților Europene vs Regatului Belgiei privind „Nepunerea în aplicare a directivelor
privind armonizarea legislațiiilor referitoare la autovehicule și tractoare”, în t emeiul articolului 1691 din Tratatul
CEE, http://ier.ro/sites/default/files/traduceri/61979J0102_rezumat%20IER.pdf , vizitat la: 30.05.2017.
35 Ibidem.
36 Cazul 29/84 Com isia Comunităților Europene vs Republica Federală Germania cu privire la „Dreptul de stabilire și
libertatea de a presta servicii a asistențiilor medicali. Punerea în aplicare a directivelor”, al treilea paragraf al
articolului 189 din Tratatul CEE, http://curia.europa.eu/juris/showPdf.jsf;jsessionid=9ea7d0f130d5594e6306793744ea
8987a17ee76ac6e0.e34KaxiLc3eQc40LaxqMbN4OaheOe0?text=&docid=92956&pageIndex=0&doclan g=EN&mode
=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=1475368, vizitat la: 30.05.2017.

17 Rezultatul important pe care măsurile naționale de transpunere trebuie să îl atingă este, prin
urmare, aplicarea practică a obiec tivelor de reglementare ale directivei și garantarea faptului că, în
cazul încălcării drepturilor acordate printr -o directivă, există o cale de atac în fața unei instanțe
naționale. Uneori, asigurarea aplicării directivei în practică va impune și impunerea de sancțiuni.
Există directive care impun statelor să impună sancțiuni, lăsând uneori alegerea de sancțiuni
statelor membre și uneori specificând sancțiunile în detaliu. Cu toate acestea, chiar dacă o
directivă este complet tăcută cu privire la sancțiuni, transpunerea corectă va impune instituirea de
sancțiuni dacă acest lucru este important pentru aplicarea măsurii în practică.
Măsurile naționale de transpunere nu trebuie să transpună literalmente o directivă. De fapt,
metoda copy/paste nu este o metodă a decvată pentru transpunerea corectă a unei directive . Acest
lucru se datorează faptului că o directivă nu este un act normativ complet. Aceasta determină doar
scopul normativ, dar nu conține neapărat soluția privind modul în care drepturile și obligațiile
trebuie distribuite în societate pentru ca scopul să fie atins. Acest lucru este lăsat statelor membre,
într-o măsură mai mare sau mai mică , în funcție de directivă. Statele membre trebuie adesea să
aleagă decizii le de fond și să le construiască în legisla ția internă care transpune o directivă.
Nu este necesar ca măsurile naționale să utilizeze terminologia sau să urmeze structura unei
directive. Cu toate acestea, acest lucru ar putea fi util, deoarece va menține mai bine legătura
dintre legislația național ă și o directivă. Mai exact, chiar și după adoptarea măsurilor de
transpunere, directiva transpusă nu își pierde scopul. Autoritățile naționale (în primul rând
instanțele judecătorești, dar și autoritățile administrative) sunt obligate să interpreteze legi slația
internă în conformitate cu directiva. Această obligație interpretativă se referă nu numai la măsurile
de transpunere, ci și la dreptul intern.
Consecințele netranspu nerii sau a transpunerii necorespunzătoare a unei directive în cadrul
legislației na ționale .
Dacă un legislator al unui stat membru nu transpune o directivă sau o transpune în mod
incorect, există mai multe modalități posibile de a acționa împotriva acestui stat în temeiul
legislației UE.
În primul rând, Comisia Europeană are posibilitate a de a iniția proceduri împotriva unui stat
vizavi care nu respectă prevederile legale . Acestea pot ajunge în faza judiciară, în care Curtea
Europeană de Justiție va trebui să declare dacă statul și -a încălcat obligația de a transpune o
directivă.
În al do ilea rând, datorită anumitor calități constituționale ale dreptului comunitar dezvoltate
prin jurisprudența CEJ și acceptate ulterior de statele membre și de instanțele acestora, persoanele
pot „forța” legislativul național să aplice directiva în beneficiu l lor chiar dacă nu este transpusă.
Astfel, în primul rând, aceștia pot invoca o directivă direct în instanță, pretinzând că au
drepturi împotriva statului. Acesta este, așa -numitul efect direct vertical37.
Instanțele unui stat membru sunt, de asemenea, obl igate, în temeiul legislației UE, să încerce
să interpreteze legislația internă existentă în conformitate cu cerințele unei directive. O astfel de
obligație interpretativă este înțele asă de CEJ în sens larg și solicită instanțelor naționale mai multă
creat ivitate în interpretare.
În cele din urmă, dacă din cauza lipsei transpunerii sau a transpunerii necorespunzătoare a
unei directive, indivizii suferă un prejudiciu, aceștia pot acționa în judecată instanțele interne.

37 Efectul direct al directivelor și -a început dezvoltarea ca doctrină a dreptului UE în cazul 41/74 Yvonne Van Duyn
vs Home Office, (1974) ECR 1337 , Cazul 41/74 Yvonne Van Duyn vs Hom e Office, (1974) ECR 1337, http://eur –
lex.europa.eu/legal -content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:61974CJ0041&from=EN.

18 Instanțele naționale sunt obligate să a udieze astfel de acțiuni pe baza reglementărilor de drept al
UE privind răspunderea statului pentru daune, și nu pe baza reglementărilor național e38.
În concluzie dorim să apreciem că armonizarea reprezintă un fenomen de o importanță
deosebită a sistemului juridic modern , în general, dar și un instrument esențial al legislațiilor
statelor membre ale UE, în particular . Și autorii consideră, prin intermediul acestui articol se va
putea aduce o contribuție modestă în dezvoltarea acestei tematici.

BIBLIOGRAFIE :
1. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei Române, 2016, București,
1376 p.;
2. Menski, W., Comparative Law in a Global Context, London: Cambrid ge University
Press, 2005, 696 p .;
3. Hesselink, M., The Ideal of Codification and the Dynamics of E uropeanisation: The
Dutch Experience , În: EUROPEAN LAW JOURNAL, 12, no. 3, 2006, p. 279 -305.;
4. Vogenauer, S ., Weatherill, S (ed)., The Harmonization of European Contract Law
Implications for European Private Laws, Business and Legal Practice, Oxford and Por tland,
Oregon: Hart Publishing, 2006, 288 p .;
5. de Cruz, P., Comparative Law in a Changing World, London: Cavendish Publishing,
1999, XI, 532 p.
6. Colombi Ciacchi, A. Non -Legislative Harmonisation of Private Law under the European
Constitution: The Case of Unf air Suretyships, European Review of Private Law, În: EUROPEAN
REVIEW OF PRIVATE LAW, 13, no. 3, 285 -308;
7. Ginsburg, T ., Cooter R . D., Leximetrics: Why the Same Laws are Longer in Some
Countries than Others, American Law and Economics Association , Annual Meetings 2004, 22 p.
8. Craig , P., de Búrca, G., EU Law: Text, Cases and Materials, Oxford University Press, 3rd
edn, 1320 p.;
9. Jalili an H. , Kirkpatrick C., Parker D., The Impact of Regulation on Economic Growth in
Developing Countries: A Cross -Country Analysis, În: World Development , 2007, vol. 35, issue 1,
p. 87 -103.;
10. Barnard, C., The substantive law of the European union, Oxford, United Kingdom :
Oxford University Press, 2010, 326 p.;
11. Nikolaïdis, K. A., Mutual Recognition Among Nations. The European Community and
Trade in Services, Cambridge Mass.: Harvard, 1993.
12. Steunenberg, B., Voermans, W. J. M ., The Transposition of EC Directives: A
Comparative Study of Instruments, Techniques and Processes in Six EU Member States, Leiden
University, Leiden, Research and Documentation Centre (WODC) of the Ministry of Justice,
2009, 213 p.

SURSE WEB:
1. http://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/harmonization ;
2. http://www.mei -ks.net/en/harmonizing -domestic -brlegis lation -with-acquis#sthash.rvrgm
TZU.dpuf ;
3. Popescu A., Armonizarea legislației naționale cu reglementările comunitare, http://
www.mdrl.ro/_documente/info _ integrare/romania_si_viit_europei/armonizarea.htm ;
4. http://www.justice.gov.md/tabview.php?l=ro&idc=225 ;

38 Răspunderea statului în materie de despăgubiri a început să se dezvolte în cauzele conexate C -6 i 9/90 Andrea
Francovich și Danila Bonifaci și al ții împotriva Republicii Italiene, 1991, ECR I -5357.

19 5. Comunicarea comisiei „Către o europă a rezultatelor – aplicarea legislației Comunit are”,
Bruxelles, 5.9.2007, COM(2007) 502 final, p. 4, https://publications.europa.eu/ro /publication –
detail/ -/publication/6f c1ad14 -7018 -485f-bceb -ab767b5c5927/language -ro;
6. http://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62013CO0304
&from=RO ;

ACTE NORMATIVE:
1. Acordul interinstituțional între Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și
Comisia Europeană privind o mai bună legiferare din 13 aprilie 2016, Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, L 123/1, p. 14, http://eur -lex.europa.eu/legal -content/ro/txt/pdf/?uri=celex:32016q0512(
01)&from=en ;
2. Directiva 2000/36/CE a Parlamentului Eu ropean și a Consiliului din 23 iunie 2000,
privind produsele din cacao și ciocolată destinate consumului uman, http://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/HT ML/?uri=LEGISSUM:l2112 2b&from=EN ;
3. Hotărârea CEJ din 9 martie 1978 privind „Neaplicarea de către instanța națională a unei
legi contrare dreptului comunitar”, în cauza C -106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato
și Simmenthal SA , https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009 -05/tra -doc-ro-
arret-c-0106 -1977 -200802153 -05_00. pdf , vizitat la 30.05.2017;
4. Hotărârea CEJ (Marea Cameră) din 22.11.2005, Werner Mangold împotriva Rüdiger
Helm, „munca pe durată determinată; egalitate de tratament în materie de angajare și de lucru;
discriminare pe criterii de vârstă”, http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/62004J0144.pdf ;
5. Hotărârea CEJ din 10.10.19731, F.lli Variola S.p.A. vs Amministrazione italiana delle
Finanze, „Taxă de debarcare”, Cauza 34/73, http://ier.ro/sites/default/files/traduceri/61973J00
34.pdf .

JURISPRUDENȚĂ:
1. Cazul Enka BV vs Inspecteur der invoerrechten en accijnzen (inspector vamal și al
accizelor), ARNHEM, Privind interpretarea art. 10, ali n. (2), lit. (d) din Directiva 69/74/CEE a
Consiliului din 4 martie 1969 privind armonizarea actelor cu putere de lege și a actelor
administrative privind regimul de antrepozit vamal, http://eur -lex.europa.eu/legal –
content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:61977CJ0038&from=EN ;
2. Cauza 102/79 Comisia Comunităților Europene vs Regatului Belgiei privind „Nepunerea
în aplicare a directivelor privind armonizarea legislațiiilor ref eritoare la autovehicule și tractoare”,
în temeiul articolului 1691 din Tratatul CEE,
http://ier.ro/sites/default/files/traduceri/61979J0102_rezumat%20IER.pdf , vizitat la: 30.05.2017.
3. Cazul 29/84 Comisia Comunităților Europene vs Republica Federală Germania cu privire
la „Dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii a asistențiilor medicali. Punerea în aplicare
a directivelor”, al treilea paragraf al articolu lui 189 din Tratatul CEE,
http://curia.europa.eu/juris/showPdf.jsf;jsessionid=9ea7d0f130d5594e6306793744ea
8987a17ee76ac6e0.e34KaxiLc3eQc40LaxqMbN4OaheOe0?text =&docid=92956&pageIndex=0&
doclang=EN&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=1475368, vizitat la: 30.05.2017.
4. Cazul 41/74 Yvonne Van Duyn vs Home Office, (1974) ECR 1337, http://eur –
lex.europa.eu/legal -content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:61974CJ0041&from=EN ;
5. Cauzele conexate C -6 i 9/90 Andrea Francovich vs Danila Bonifaci și alții împotriva
Republicii Italiene, 1991, ECR I -5357, http://eur -lex.europa.eu/resource.html?uri=c ellar:7a76ea3f –
a919 -475c -8cbe -29e0b260ebc4.0002.03/DOC_1&format=PDF.