Artele Poetice Argheziene

CUPRINS:

Argument…………………………………………………………………………………………………3

Capitolul I: Poetica / Arta poetica……………………………………………………………….6

I. 1. Delimitări conceptuale………………………………………………………………………6

I. 2. Incursiuni în istoria speciei………………………………………………………………..7

Capitolul II: Estetica argheziană…………………………………………………………………9

II. 1. Miracolul limbii……………………………………………………………………………..9

II. 2. Harul creatorului…………………………………………………………………………..12

II. 3. Responsabilitatea scrisului……………………………………………………………..14

II. 4. Arta ca meșteșug…………………………………………………………………………..15

II. 5. Poetizarea urâtului………………………………………………………………………..16

II. 6. Între tradiție, modernism și avangardism………………………………………….20

Capitolul III: Artele poetice argheziene – expresia totalității……………………….26

III. 1. Triada nemuririi: cuvânt – creator – creație……………………………………26

III. 1. a. „Ca să schimbăm acum întâia oară…” / „Cartea-i o treapta…”…..26

III. 1. b. „Cuvinte potrivite” / Taina limbii………………………………………….26

III. 1. c. Creatorul demiurg……………………………………………………………….28

III. 2. Legătura dintre generații……………………………………………………………..31

III. 3. Chinul creatorului………………………………………………………………………31

III. 4. Arta ca joc…………………………………………………………………………………33

III. 5. Poezia – balsam al suferinței……………………………………………………….36

III. 6. Artă și antiartă……………………………………………………………………………37

III. 7. Mariajul slovei de foc și slovei făurite………………………………………….37

Capitolul IV: Poezia artelor poetice argheziene………………………………………..39

Concluzii……………………………………………………………………………………………..46

Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………….47

ARGUMENT

“Vă pizmuiesc omenirii rămase după mine, că o să ascultați vântul, pe care nu-l voi mai auzi, că veți calcă pământul, pe care eu nu-l voi mai călca, că veți sorbi lumina, care pe mine nu mă va mai atinge, că veți auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, șoapte și mireasma porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al vostru…Voi veți lupta înainte, veți urca văzduhurile și eu voi tăcea întins pe aripile mele tăcute, pe arcul meu frânt, cu săgețile triste. Voi veți auzi mereu mugetul cirezilor întoarse din pășuni cu tidva vie a ugerilor plină. Aprindeți măcar o candelă pentru mine, dar băgați de seamă să fie pusă la cap, pe care-l veți găsi ca o ceață în stihurile mele, murmurate de adierile de prin grâu și porumburi, a cărora pîine nu o mai gust. Voi veți urma să auziți nechezul hergheliei. Veți vedea zburând vulturii, mierlele. O să vedeți fugind căprioarele. Nu mai trageți în ele cu săgeata. E păcat! Și puneți să mă păzească Grivei…Tudor Arghezi, 30 iunie 1967.”

La sfârșitul acestei tablete, trimisă spre publicare revistei Contemporanul, Tudor Arghezi a notat data de 30 iunie 1967; iulie avea să fie ultima sa lună de viață.

Slăbit de ani și de boală, poetul lasă moștenire oamenilor tot ceea ce prețuise mai mult, natura fremătând de seve, și-i îndemna, în cuvinte de o emoționantă simplitate, să se bucure de frumusețea lumii și s-o ocrotească: “O să vedeți fugind căprioare. Nu mai trageți în ele cu săgeata. E păcat!’’

Două săptămâni mai târziu, Arghezi se stingea și avea să fie înmormântat nu într-un cimitir, ci în grădina casei sale, păzit așa cum își dorise, de Grivei.

Biografia lui Tudor Arghezi este biografia unui spirit nonconformist și iconoclast și poate fi sintetizată în câteva momente mai importante. Acest mare prieten al omului și al universului mărunt se născuse în București, la 21 mai 1880, familia sa fiind originară din Cărbunești-Gorj. Ca și Brâncuși, care nu și-a uitat niciodată originile, Arghezi era mândru de originea sa gorjenească și într-o tabletă intitulată Bine te-am găsit, Cărbunești!, publicată în primul număr al noii serii a revistei Ramuri la 15 august 1964, ne-a dat cea mai frumoasă caracterizare a spiritului oltenesc în stilul său inconfundabil și inimitabil: „Oltenii, ca meridionali ai românilor nu sântără totuși nici gasconi, nici sumbri și luciferici ca latinii din Andalusia, ci o specie de români sui generis care au luat limba românească pe cobiliță și în răspăr, mânând-o ca pe o revoluție a lui Tudor din Vladimir spre îmbobocirea suavă cu care ne dă bineți gorjeanul în ițari“. Înverșunarea, dârzenia, spiritul polemic, poetul socotește că le-a moștenit de la ai săi, așa cum mărturisea într-un interviu publicat de o revistă franceză, în martie 1964.

Copilăria, perioada către care se îndreaptă cu nostalgie, nu i-a lăsat scriitorului decât amintiri dureroase: “Este cea mai amară vârstă a vieții. N-aș mai voi să fiu o dată copil.” În perioada școlarității, câteva chipuri i-au încălzit sufletul cum ar fi blândul învățător Avramescu și profesorul de română, Al. Odobescu, director al Școlii Normale superioare.

În vremea când era elev la liceul Sf. Sava, Arghezi se împrietenește cu viitorii scriitori precum Gala Galaction și N. D. Cocea. Nevoit să se întrețină singur încă de la vârsta de 12 ani, copilul s-a luptat de timpuriu cu viața, dând meditații, fiind ucenic la un sculptor, laborant la fabrica de zahăr de la Chitila.

În 1896, la vârsta de 16 ani debutează cu poezia Tatălui meu în ziarul Liga ortodoxă ( condus

de poetul Alexandru Macedonski ) sub numele de Ion N. Teodorescu. Primul său pseudonim a fost Ion Theo, iar din 1904 și până la sfârșitul vieții a publicat sub numele său adevărat, Tudor Arghezi.

În anul 1899, Arghezi părăsește brusc arena literară și se retrage la mânăstirea Cernica, în vederea călugăririi. Avea 19 ani și, spunea el, că la mânăstire dorea să învețe “a scrie pe dedesubt.” A peregrinat prin Occident, fiind ceasornicar în Elveția și trăind din expediente la Paris. În timpul Primului Război Mondial a avut o atitudine antigermană pentru care a făcut doi ani de detenție la Văcărești, de unde a fost eliberat la îndemnul lui Nicolae Iorga.

În anul 1927, apare primul volum de versuri al lui Arghezi intitulat Cuvinte potrivite, debutul său reprezentând o dată importantă în istoria literaturii noastre. Arghezi a colaborat cu cele mai valoroase reviste literare din perioada interbelică și a condus revista sa Bilete de papagal în format miniatural la care au colaborat cei mai importanți scriitori ai noștri din acea perioadă.

În anul 1943, Tudor Arghezi a fost arestat și internat în lagărul de la Târgu-Jiu pentru pamfletul Baroane, îndreptat împotriva ambasadorului Germaniei hitleriste la București.

După 23 august 1944, deși în vârstă de peste 60 de ani, își continuă cu avânt tineresc activitatea literară astfel, numărul volumelor crescând cu fiecare an ce trecea.

La 14 iulie 1967, după ce-i apăruse placheta de versuri intitulată simbolic Noaptea, Tudor Arghezi, intră și el în acel necruțător joc De-a v-ați ascuns : “ Cu copii ca voi, cu fetițe, ca tine / Joc de slugi și joc de stăpâni […] Si fiecare îl joacă bine.”

De la tonul didactic al unor tablete până la ironia și sarcasmul altora, de la expresia directă din Testament până la aceea mai pronunțat metaforizată din Nu v-am sădit, prin paginile ziarului, în interviuri și la radio, poetul s-a dovedit mereu pregătit să-și expună și să-și susțină ideile despre limbă, despre actul de creație, despre poezie… Dintre scriitorii noștri, Arghezi este cel care, în șapte decenii de trudă literară, și-a spus de cele mai multe ori cuvântul despre lupta cu și împotriva verbului. Un material enorm, referitor la estetica proprie, cum e cel lăsat de Arghezi, nu putea să nu intereseze cercetătorii, în special istorici și critici ai literaturii. Astfel, Arghezi devine un simbol al poeziei, al capacității creatoare a poporului.

Lucrarea de față își propune să dezbată tocmai acest subiect, și anume insistența cu care poetul va pune în evidență ascendența artei sale, lucrare structurată pe patru mari capitole, care cuprind, la rândul lor, mai multe subcapitole. Primul capitol încearcă să definească, desigur, conceptul de artă poetică și ne propune o scurtă incursiune în istoria speciei. Urmează cel de-al doilea capitol intitulat „Estetica argheziană”, așa cum este reliefată în articole, interviuri și poezii și are ca subcapitole „Miracolul limbii”, „Harul creatorului”, „Responsabilitatea scrisului”, „Arta ca meșteșug”,„Poetizarea urâtului” și „Între tradiție, modernism și avangardism”. Cel de-al treilea capitol poartă următorul titlu: ”Artele poetice argheziene-expresia totalității” și cuprinde mai multe subcapitole: „Triada nemuririi”, „Legătura dintre generații”, „Chinul creatorului”, „Arta ca joc”, „Poezia-balsam al suferinței”, „Artă și antiartă” și „Mariajul slovei de foc și slovei făurite”.

Ultimul capitol, „Poezia artelor poetice argheziene”, urmărește prezentarea, mai detaliată, a câtorva dintre artele poetice argheziene. Urmează apoi concluziile și reflecțiile personale precum și bibliografia lucrării.

I. POETICA / ARTA POETICĂ

I. 1. Delimitări conceptuale

Arta poetică (din latină ars poetica; franceză l’art poétique) ori poetica este un concept cu normativ caracter, specific esteticii și desemnează un ansamblu de norme sau reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei, ori, în general, tehnica literaturii – cu abordări despre genuri sau specii literare, despre prozodie, figuri de stil, compoziție, stilistică – în funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul, paradoxismul, etc.

Conform Dicționarului de Neologisme, poetica reprezintă un sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar, precum și felul propriu de a scrie al unui poet. De asemenea, articolele programatice ale unei perioade reflectă ideologia literară a perioadei respective.

Ca să vorbești de o artă poetică în cazul lui Arghezi ar părea un „gest temerar” și o încercare fără finalitate, din moment ce materialul pe care s-ar sprijini opțiunile cercetătorului n-a fost niciodată „conceput și elaborat sub semnul vreunei rigori sistematice și teoretice”. Spiritul poetului, mereu neliniștit, necantonat definitiv într-o formulă sau schemă, de o modalitate uneori derutantă, se pare că nu era cel mai avizat să ivească o artă poetică. Și, totuși, din mulțimea articolelor și a poemelor-arte poetice, se pot sintetiza câteva idei cărora Arghezi le-a rămas credincios de-a lungul întregii sale activități scriitoricești. A scris peste 120 de articole despre arta literară și un număr impresionant de arte poetice. Majoritatea temelor poetice argheziene și concepția despre arta cuvântului sunt exprimate metaforic în poezia Testament ( de exemplu, estetica urâtului, ideea că frumosul artistic se obține prin trudă, că inspirația se subordonează meșteșugului poetic, etc ). Arghezi a formulat în mai multe rânduri programul său literar în articole precum: Vers și poezie, în Linia dreapta, martie 1904 ( „Poezia, înainte de a fi măsurată cu unitatea, există ca o vapoare ideală… Metalul care merge minunat poeziei este versul, idiomul celor alese și pure; poezia și versul se întrucombină ca fierul cu focul" ). „Versul este cristalizarea geometrică a Poeziei"; Ars poetica, în Adevărul literar și artistic, decembrie 1927 ( „Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie; le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu sticla pisată și le-am infectat pe unele complet; și cum de la ele la azur e o distanță directă, o corespondență, am făcut pe cale artificială și cuvinte oglinditoare sau străvezii…"); Testament: ( „Din bube, mucigaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi" sau „ Făcui din zdrențe muguri și coroane ").

Creația lui Arghezi se caracterizează printr-un mare număr de arte poetice. Acest lucru se explică prin faptul că toți marii poeți au o concepție despre poezie. Nu se poate scrie poezie fără o concepție prealabilă despre aceasta. Artele poetice jalonează creația lui Arghezi de la un capăt la altul, cea mai reprezentativă dintre ele fiind Testament, pe lângă numeroase alte arte poetice în care poetul își exprimă concepția despre poezie precum: Rugă de seară, Incertitudine, Epigraf, Flori de mucigai, Cuvânt, Poetului necunoscut, Horă de poeți etc. Pentru Arghezi, poezia presupune, înainte de toate, îndemânare, meșteșug, tehnică. Prin această concepție asupra poeziei, Tudor Arghezi se dovedește foarte modern și înrudit cu Paul Valéry, creatorul poieticii moderne. În „fruntea“ volumului de debut, Cuvinte potrivite, din anul, 1927, Arghezi și-a pus cea mai interesantă dintre artele sale poetice, Testament, un poem esențial pentru întregul său program estetico-literar realist. În „deschiderea“ Testamentului arghezian, cartea – ca bun testamentar transmis fiului – se relevă simbolic în treaptă întru cunoaștere veridică, în prim-hrisov „al robilor cu saricile pline de oseminte”, vărsate, transferate în ființa poetului. Tatăl-poet lasă moștenire fiului nu orice fel de carte, ci cartea-tezaur întru cunoaștere a neamului său din temelia piramidei sociale, carte oglindind seara răzvrătită a strămoșilor ce au urcat pe brânci, prin râpile / gropile adânci ale istoriei. Rostul cărții este clar expus: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei și brazda-n călimară”. De aceea, „bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani.”

În astfel de carte argheziană, destinată celor din baza piramidei sociale, urmașilor stăpâni, nu robi ca până acum, „răsar cuvinte potrivite și leagăne…”, desigur, „din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite.” Arta poetică argheziană constă în valorificarea, rafinarea, sublimarea tuturor elementelor ce intră în sfera realității pure, neînfrumusețate romantic, sămănătorist, îndeosebi, a elementelor ce aparțin apoeticului, urâtului, grotescului, infernalului, monstruosului: „Făcui din zdrențe muguri și coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara, și torcând ușure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure…”

I. 2. Incursiuni în istoria speciei

Prima Poetică a fost semnată de Aristotel în jurul anului 330 î. H., axându-se pe conceptul de mimesis (arta – imitare a naturii). Alte celebre arte poetice pentru literaturile antice au ca autori pe Quintilian și pe Horațiu ( Quintus Horatius Flaccus ). Acesta din urmă a fost unul dintre cei mai importanți poeți romani din perioada de aur a literaturii romane sau epoca augustană. Horațiu s-a născut la 8 decembrie 65 î. Hr. în Venusia, din provincia Apulia, ca fiu al unui libert ( sclav eliberat ).

Ca filosof, Horațiu preferă principiul aristotelian al căii de mijloc de aur ( aurea mediocritas ) și învățăturile lui Epicur, conform cărora plăcerea reprezintă bunul unic, iar durerea singurul rău existent. Adevărata plăcere se găsește în starea de absolută liniște sufletească, în tihnă, într-un mod de viață bazat pe virtuțile majore ( mores maiorum ): modestia, curajul, fidelitatea, statornicia, dreptatea și respectul. A doua carte de epistole este consacrată problemelor literaturii. Se remarcă printre ele Epistula ad Pisones ( Scrisoare către Pisoni ), cunoscută mai târziu ca Ars poetica ( Artă poetică ). Fără a avea pretenția de a redacta un tratat de poetică după toate regulile, Horațiu își exprimă clar în 476 de versuri, sub forma unei conversații prietenești cu Pisonii, ideile sale referitoare la problemele scrierii operelor literare.

Această operă a exercitat o deosebită influență asupra posterității, până în timpurile moderne. Astfel Nicolas Boileau-Desprèaux, poet și critic literar francez, sintetizează în Art poétique din anul 1674, principiile clasicismului, fructificând izvoarele antice: Aristotel ( poezia este o imitație a vieții

– mimesis ) și ideile estetice ale lui Horațiu: „…Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire / Din ea luați frumosul, și-a artei strălucire. / Dar noi ce ne supunem la legea rațiunii, / Vrem arta să îndrepte și-un mers al acțiunii; / Un loc, o zi anume și-un singur fapt deplin / Vor ține pân' la urmă tot teatrul arhiplin. / (…) / Fii clar, concis și sprinten în orice povestire.”

II. ESTETICA ARGHEZIANĂ

II. 1. Miracolul limbii

Tudor Arghezi a înfăptuit cea de-a doua revoluție a limbajului artistic, la câteva decenii după Eminescu, vorbindu-se despre fenomenul, despre miracolul arghezian, un mare poet greu de încadrat într-o direcție artistică. Tudor Arghezi (1880-1967) impresionează prin grandioasa viziune cosmică, prin atmosfera biblică a multora dintre poeziile sale, ca și prin profunzimea ideilor filozofice: „Atmosfera biblică, ideea duratei ( veac ), a morții, a reîntoarcerii în lut, străbat ca un fum de smirnă toate poeziile argheziene oricât de aparent pitorești.” Versurile argheziene adunate în volumele: Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Cărticica de seară (1935), Hore (1939), Una sută una poeme (1947), Cântare omului (1956), Stihuri pestrițe (1957), Cadențe (1964) și altele relevă o mare bogăție tematică, o profunzime de idei uluitoare și capacitatea de a transforma toate cuvintele limbii în materie artistică.
„ Stilul, în ce are el mai pregnant și mai personal, este expresia însăși a personalității creatoare, a talentului, dacă-mi dați voie, a omului care se află cu un cap deasupra scrisului comun. Legăturile dintre cuvinte, alegerea epitetului și construcția aparte a frazei sunt fapte nonconformiste pentru poet. […] Poetul, acolo unde omul obișnuit nu vede nimic, pătrunde în miracolul lumii în mișcare și înnoire și din vibrațiile subtile ale sufletului în fața naturii, sau sub apăsarea gândului, pune în mișcare cuvântul ce exprimă adevărul.”

Considerat, pe bună dreptate, poet al omului, Tudor Arghezi a scris mai multe categorii de poezii în care gândurile, sentimentele și condiția existențială umană dețin primul loc.
Lirica neliniștii metafizice este reprezentată prin ciclul de Psalmi ca și prin alte poezii: Descântec, Între două nopți, Inscripție pe o casă de țară și multe altele. Ideea căutării Divinității străbate lirica argheziană, de la volumul de debut, Cuvinte potrivite pană în preajma morții autorului. Situat între două nopți, cea a umbrei inițiale și cea a umbrei finale în care se varsă grămezile de oseminte, poetul-om este sfâșiat de faustiana sete ontologică și stă în fața lui Dumnezeu cu toate marile lui întrebări. Divinitatea argheziană este un ideal absolut și poate fi comparată cu Ideea lui Platon, Voința lui Schopenhauer, Demiurgul lui Eminescu, Marele Anonim al lui Blaga. Noutatea nu constă însă în năzuința spre absolut, ci în umana și înfricoșătoarea dramă a imposibilității cunoașterii totale. Din această conștiință neliniștită și lucidă se naște implorarea și dorul chinuitor al psalmistului: „Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, / Nici omul meu nu-i poate omenesc. / Ard către tine-ncet ca un tăciune / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc” (Psalm). Dumnezeu li s-a arătat primilor oameni, iar „pe vremea aceea îngerii” lui „grijeau și pruncul și bărbatul și femeia”. Însetat de imaginea Lui, poetul așteaptă revelația unei iviri din cristal ori îl caută pretutindeni: „Mă uit în mine, ca într-o chilie,…/ Mă uit în ceruri, în împărăție / Mă uit în gol, mă uit în vizuini / Te caut printre spinii din grădini". Dar timpul omului nu coincide cu timpul Ființei, iar cel care pipăise "locul urmei tale cu zăbavă" trăiește un acut sentiment de singurătate cosmică. „Psalmii sunt o luptă a poetului cu sine însuși, cu evidența sentimentului de solitudine ce-l copleșește”: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! / Copac pribeag uitat în câmpie”.

Uneori, gestul cunoașterii ia forma unei activități primordiale – vânătoarea, dar poetul ipostaziat într-un „tâlhar de ceruri” se oprește în fața gestului prometeic, lovindu-se de interdicția divină: „Dar eu râvnindu taina la bunurile toate / Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”.

Dornic de certitudinea existenței lui Dumnezeu ( „să te pipăi și să urlu: Este!” ), poetul sfâșiat de o "neliniștită patimă cerească", trăiește suferința limitelor umane; de aici, drugii, ocolul ( simboluri ale spațiului închis ): „Nu pot să fug din marele ocol” sau „Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină / în care paște-un mânz”. „Călătoria” cunoașterii devine odisee fără sens, care se oprește în punctul inițial, iar căutătorul este închis într-un castel labirintic, ca un erou kafkian: „Piscul sfârșește punctul unde-ncepe / Marea mă-nchide, lutul m-a oprit. / Am alergat și-n drum m-am răzvrătit / Si n-am scăpat din zarea marei stepe”.
Din complexa și contradictoria ideație argheziană a Psalmilor se conturează o dramă existențială: „însăși poezia lui, ca realizare succesivă, de la Cuvinte potrivite până la Hore, poate fi privită ca o mare dramă creștină, ca singura, în cuprinsul literaturii romane", afirma Streinu. Lirica obsesiei escatologice ( reprezentată prin poezii cum ar fi: Duhovniceasca, Priveghere, De-a v-ați ascuns ) este strâns legată de problema timpului, omul arghezian fiind „bolnav de vreme.”
Poezia intitulată Duhovniceasca a fost comparată cu balada Miorița sau cu elegiile filozofice Mai am un singur dor de M. Eminescu și Gorunul de L. Blaga. În poezia argheziană menționată, teama de moarte a poetului este la fel de acută ca spaimele omului preistoric ( din poemul Cântare omului).
La fel de profund umană este și iubirea; lirica erotică argheziană ( reprezentată prin poezii ca: Toamna, Creion – Obrajii tăi mi-s dragi, Mirele, Mireasa, Căsnicie ș.a.) se caracterizează prin ardența invocării ca și prin plasarea perechii într-un spațiu edenic și pur. În cele mai multe dintre poezii, iubita este soția invitată într-un paradis domestic, în care chiparoșii și ierburile înalte creează impresia de Rai biblic. Aici, oamenii și animalele își trăiesc existența în mijlocul naturii, într-o deplină armonie: „Șerpii casei nu te-au mai văzut, / Oile se opresc, vacile rag. / Și măgarilor încurcați în muște, le-ai căzut / Cu drag.”

Tonul acestor poezii este de Cântare a cântărilor, cei doi eludând timpul concret și întorcându-se în cel biblic. O singură dată, poetul își exprimă regretul pentru iubirea pierdută: este vorba de poezia Jignire în care noul Adam care-și făurise femeia „din lutul românesc”, își vede negată menirea de creator: „Femeie scumpă și ispită moale! / Povară-acum, când vie, te-am pierdut, / De ce te zămislii atunci din lut / Si nu-ți lăsai pământul pentru oale?”

În viziunea argheziană asupra omului se cuvine a fi inclusă și lirica sociogonică ( reprezentată prin poemul Cântare omului ). Comparabil cu Legenda secolelor a lui V. Hugo sau cu Memento mori! a lui Eminescu, poemul arghezian îl are în centru pe „homo faber” cel care a supus materia și timpul, schimbând înfățișarea lumii.
Poezia Flori de mucigai constituie o aplicare a esteticii urâtului ( enunțată în Testament ). Titlul amintește de Les fleurs du mal a lui Baudelaire, dar ideea sugerată este cea a frumosului care

se ridică deasupra urâtului, așa cum florile cresc deasupra mucegaiului.
Viziunea asupra Universului se caracterizează, cum observa G. Călinescu, prin intuirea uriașului proces al germinației universale; de la apariția răzvrătită a primilor strămoși ( Testament ) și până la încolțirea plantelor, totul se supune acestui proces. Reprezentativă în acest sens este poezia Har numită de Călinescu „cosmogonia lui Arghezi”: „Îmbrăcați în straie de iască / Sunt gata cartofii sa nască. / S-au pregătit o iarnă, de soroc, / Cu cârtițele la un loc, / Cu întunericul, cu coropijnița și râmele, / Și din toate fărâmele / Au rămas grei ca mâțele". Cel care ajută Universul să-și realizeze menirea germinativă este țăranul. Poezia Belșug este o adevărată odă închinată truditorului anonim al gliei. Surprins într-o imagine amplă, de perspectivă și proiectat pe un fundal cosmic, țăranul capătă dimensiuni de personaj mitologic asemenea lui Atlas, pentru că prin munca lui se asigură germinația și viața planetei: „El, singuratic, duce către cer / Brazda pornită-n țară de la vatră.” Prin actul său tenace și repetat de sute de ani, țăranul reeditează Geneza și se contopește cu firea; cerealele ( grâu, păpușoi, secară, mei și orz ) sunt văzute în ipostaza de semințe pentru că în fiecare dintre ele stă miracolul rodirii; plugul rupe pământul și rămâne o clipă-n soare ca să ardă ca sub o binecuvântare cosmică. Timpul, reîntors la primordial, renaște într-o durată eternă; într-o tăcere solemnă de început de lume, umbra lui Dumnezeu se coboară asupra țăranului, sacralizându-1: „E o tăcere de-nceput de leat / Tu nu-ți întorci privirile-napoi / Căci Dumnezeu pășind apropiat, / Îi vezi lăsată umbra printre boi".

La rândul ei, casa de țara devine un spațiu sacralizat prin prezența lui Iisus ( Inscripție pe o casă de țară ). În fața miracolului Universului, poetul redevine copil, închinând versuri minunate micilor viețuitoare sau animalelor curții ( Abece, ). Întreagă această creație are la bază concepția estetica argheziană. Conform acesteia, poetul este un artizan care preface, printr-o muncă tenace și îndelungată, până și urâtul în creație artistică ( Testament ).

Dacă poetic și spiritual, volumul Cuvinte potrivite deține primatul, în schimb Flori de mucigai reflectă nota cea mai autentică a tehnicii artistice argheziene, a mijloacelor de expresie, în arta poetică a lui Tudor Arghezi.

Astfel, cu Flori de mucigai, Arghezi începe o poezie de savoare, presupunând un cititor pregătit. Punctul de plecare îl formează observarea limbajului, cu un puternic miros argotic, al pușcăriașilor. Impresia de veselie creată și dozată cu cel mai autentic lirism, nu e falsă. Amestecul seriozității cu bufoneria e în linia Anton Pann. Efectul artistic constă în surprinderea naivității sub expresia de mahala. E vorba de un dialectism, asemănător aceluia napolitan al lui Salvatore de Giacomo sau aceluia din romanul lui Cesare Pascarello, în care, cu cât expresia e mai grotesc tipică, cu atât vibrația autentică e mai surprinzătoare. Acești hoți, borfași, țigani posedă toată gama lirică a umanității și o execută pe instrumente ce produc o duioasă hilaritate, într-o limbă indecentă, argotică, cum e cazul în delicata explicație mitologică a frumuseții unui „fătălău” : „O fi fost mă-ta vioară, / Trestie sau căprioară / Și o fi prins în pântec plod / De strigoi de voevod.” Dacă în Cuvinte potrivite și în alte volume de versuri de mai târziu, Tudor Arghezi folosește copios expresiile figurate, simbolurile, în Flori de mucigai poetul dă curs liber îndeosebi cuvântului cu sens propriu direct. Întreg volumul ilustrează cu pregnanță preferința poetului pentru cuvintele rare, tari, nude, expresive, potențial mai bogate decât altele, pentru a da mai multă culoare și relief tablourilor înfățișate. Argotismele, cuvintele vulgare, considerate până la Tudor Arghezi neliterare, sunt adeseori prezente ca o cerință de ordin estetic, prin plasticitatea lor. Poetul le reînviază, le prelucrează la înalte temperaturi artistice, făcând din ele elemente caracteristice ale noului alfabet stilistic arghezian. La Arghezi, aceste expresii vorbesc nu numai prin raporturi gramaticale, ci ele radiază din interior multiple posibilități expresive. „Cuvintele limbajului comun, încărcate de durerea surdă și amară, primesc forma expresivă a poeziei prin meșteșugul poetului făurar de frumuseți și prețuri noi”, pentru că dorește, cum tot el spune în Rugă de seară: „Să-mi fie verbul limbă / De flăcări ce distrug / Trecând ca șerpii când se plimbă. / Cuvântul meu să fie plug.”

II. 2. Harul creatorului

Cuvântul singur, fără harul și truda creatorului, nu poate exprima nimic. Flacăra artistului îl înnobilează, îi dă capacitatea de a re-crea lumea: „…sub un condei mai viu, ele ( cuvintele, n.n. ) înviază mai mult; focul sfânt care le-a zămislit le dă o vigoare mai dură. […] Prin cuvinte trec lămpile cu raze divergente ale talentului de a le construi”

Doar adevăratul artist poate exterioriza preaplinul gândirii și al simțirii sale: „Lumea întreagă simte și gândește, dar nu fiecare om poate formula gândirea și simțirea”, afirma Arghezi în 1904. De atunci a rămas un înverșunat adversar al epigonismului și al imposturii în artă. Acestei etici a muncii literare i se subsumează condiția de „veșnic debutant” a lui Arghezi. El rămâne un fel de Sisif, în lupta permanentă cu „capcanele” creației. Acest fel de debut presupune respingerea rămânerii la o singura formulă, iar poezia lui Tudor Arghezi chiar demonstrează acest lucru. Impresionează însă unitatea realizării stilistice a operei sale, care implică o atitudine constantă față de cuvânt, în sensul înnoirii sale permanente. Dacă poetul și-a schimbat din când în când uneltele ( recurgerea la versul alb prin pluralitatea resurselor lexicului ), harul și spiritul său rămân constante, inconfundabile, recognoscibile oricând. E vorba, în fond, de permanența valorii, dincolo de orice schimbare formală.

„Expresia poetică e o victorie asupra rezistenței cuvintelor, asupra tendinței către difuziuni și retorică. Eu cred că munca scriitorului trebuie să fie dominată de constrângeri : asupra ideilor și asupra cuvântului. Limbajul nu poate fi apărat și nu poate fi sporit în frumusețe fără spirit critic și mai ales autocritic. A crea din cuvinte o lume de idei și de simțiri echivalează cu a înălța și înnobila limba în genere. Jocul minor al cuvintelor convenționale nu rezistă niciodată timpului care cerne peste noi, peste închipuirea și ambiția contemporanilor, valorile adevărate și le așează la locul cuvenit.”

„Varietatea și sensul cuvintelor aparțin scriitorului. El poate întoarce un sens într-altul și contribuie astfel la renovările limbii – de aici începe și așa – numitul stil…”. Vrăjitor al cuvintelor, alchimist, așa cum îl numește admirativ cea mai mare parte a criticii, Arghezi a încercat să-și câștige cititorii tocmai prin noutatea intervențiilor sale asupra vocabularului, rezultatul fiind: „Stihuri de suflet, dintre spini culese, / Îndurerate-n spic și-n rădăcini” a căror menire e să

pătrundă „ în suflete de prieteni și străini”.

Aducând în discuție problema vocabularului, nu putem ocoli faptul că poetul și-a precizat de multe ori sursele lexicului său atât de extins și de divers. Apelez la Testament, întrucât e necesar să precizez că aici se găsesc primele referiri la problema aceasta. Poetul schimbă „acum, întâia oara, / Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Plugarul din veac, paznic al graiului „cu-ndemnuri pentru vite” este păstrătorul și beneficiarul unui imens tezaur lexical. Dar poetul va ști să facă „muguri și coroane” și din „zdrențe”, va preschimba „veninul” în „miere”, va izvodi „frumuseți și preturi noi” dintr-un material care nu mai constituie obiectul artei, din „bube, mucegaiuri și noroi”. Ținta acestei noi estetici este afirmarea „democratismului” tuturor elementelor lexicale, unul dintre cele mai mari câștiguri cu care poetul a îmbogățit concepția despre poezie, în direcția inițiată de Victor Hugo care, întemeind „republica vocabularului”, exclama : ” Printre cuvinte nu sunt nici nobili, nici plebei” („ Plus de mot senateur! Plus de mot roturier!”) .

Scriitorul a insistat adesea, în strânsă legătură cu vocabularul său poetic, asupra surselor sale de inspirație. El se simte dator „și lemnului uscat, și bălții stătute / Și florilor, și pietrelor, și vitelor bătute, / Și oamenilor din răstignire”.

Concluzia pe care o impune estetica lui Arghezi e că adevărata sursă a artei cuvântului, e viața. Lexicul trebuie supus unui continuu proces de refacere, de prelucrare din partea poetului, care va contribui astfel la împrospătarea expresivității naturale a limbii. Efectul imediat și cel mai însemnat al acțiunii artistului e îmbogățirea calitativă a vocabularului, pentru că noutatea limbii nu are nou decât aspectul nou al acelorași cuvinte, puse să comunice unele cu altele și să se împrumute între ele.

II. 3. Responsabilitatea scrisului

Exigența față de sine, un fel de asceză superioară, l-a călăuzit pe poet în întreaga sa creație. În ultimele tablete publicate în Gazeta literară, Tudor Arghezi a mărturisit: „Crezul meu de căpetenie este exigența aspră pe care mi-o aplic mie însumi cu cruzime și, vreau să fiu iertat, mi-aș permite să o cer tuturor colegilor de literatură care adeseori, și mai ales decât trebuie, preferă lucrul ușor, plăcerea extatică, pe când arta în general e o mare plăcere, fără îndoială, dar și o adevărată asceză”. Ca să fie zilnic altul și totuși același în opera sa, poetul a biruit cazna scrisului. De nenumărate ori, Arghezi a revenit în mărturisirile sale directe sau în artele poetice asupra procentului de chin pe care-l însumează creația, asupra luptei cu cuvintele.

„N-avem dreptul să scădem cu nimic bogăția și onoarea limbii noastre… Scriitorul, ca om de conștiință, cu sentimentul dezvoltat al artei expresive, e obligat la acuratețe și precizie. Cuvântul lui devine puternic și memorabil numai dacă transpune pe hârtie un gând înalt, o simțire autentică. Expresia inovatoare și încărcată de valori metaforice singulare răscumpără pacostea gunoaielor lexicale, balastul ucigător al șablonului. Scrisul de mântuială ofensează dorința omului cinstit, iubitor de literatură bună, de a se ridica la marea împlinire. Realismul, despre care se vorbește atâta, nu poate promova crudități lexicale, nici indiferență stilistică. Cei care le practică trebuiesc scuturați, căci pășesc în contradicție cu năzuințele pozitive ale cititorilor. S-a statornicit încă de la Homer că scriitorul reprezintă excelență și dinamica limbajului. E o sarcină grea, dar de noblețe. S-a făcut oare ceva în lumea asta mare fără strădanie intuitivă?”

Poetul ne îndeamnă să credem că poezia este pentru el un divertisment, un joc cu vocabule ce-și caută locul unele lângă altele, un sobor de vorbe și aspre și blânde, o țesătură de cuvinte silite să stea alături, de înțelesuri scăpate din strânsoarea lor cotidiană și înădite de un meșteșugar cu răbdare și trudă. „Ce e poezia? se întreabă el. E ceva care nu e nimic.” Răspunsul are toate temeiurile să

intrige, dacă nu chiar să scandalizeze pe cititorul obișnuit. Și totuși, scrisul este pentru poet o

îndeletnicire încărcată de o teribilă răspundere: a scrie pur și simplu e ceva cu totul grav, pentru toate sensurile de vocabular.

Aceasta înseamnă că scrisul este un act de creație în sensul cel mai pur al termenului, de unde și sentimentul sfielii poetului în fața cuvântului: „ Scrisul născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii are o putere egală cu aceea exprimată în Geneza. Nu mă pot mândri că scriu și mă sfiesc ca de o îndrăzneală.”

„Efortul poetului de a ajunge la substanța verbului și sentimentul că expresia căutată continuă să rămână ascunsă pentru el, îl însoțesc mereu pe acesta. Impresia artistică rămâne îndatorată artei poetului de a figura, dintr-o inaptitudine deliberată pentru structurile stilistice transparente, expresia dificilului, perceput de cititor ca fenomen de rezistență lingvistică.”

II. 4. Arta ca meșteșug

Tudor Arghezi este unul dintre poeții care și-au spus cuvântul de cele mai multe ori asupra artei scrisului în genere și a meșteșugului său literar, în particular. Întoarcerea la Testament ne dezvăluie actul creator ca rezultat al faptului că „bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani”, opera fiind „rodul durerii de vecii întregi.” Poemul care dă titlul ciclului Flori de mucigai îndreptățește aceleași afirmații: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară / Si mă durea mâna, ca o a ghiară / Neputincioasă să se strângă. / Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Gesturile artistului sunt dictate de setea cunoașterii, dar nu a oricărui fapt, ci, mai ales, a celor la care accesul e interzis: „Sunt vinovat că am râvnit / Mereu numai la bun oprit. / Eu am dorit de bunurile toate”. Existența permanentă a acestei stări tensionate reiese din mărturisirea: „Un manuscris te interesează atâta vreme cât îl muncești. Pentru strădanie, nu pentru el și nu pentru tine”.

„Răpunerea” cuvântului, supunerea lui se face prin meșteșug. Revenirea acestei idei în poetica argheziană se află în disocierea făcută de poet în Testament : „Slova de foc și slova făurită / Impărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”. Comentariul lui Șerban Cioculescu este edificator: „Slova de foc este cuvântul spontan, plin de viata, expresia directă a sensibilității; prin slova făurită înțelegem expresia elaborată, căutată, migălită. Poetul este de o desăvârșită bună credință în simultaneizarea celor doua modalități, cărora le subsumează realizările sale artistice: spontaneitatea și disciplina.”

„Meșteșug” înseamnă, de fapt, „cuvinte potrivite” și nicidecum „potriviri de cuvinte”, cum, cu nedisimulată rea intenție, le numea Ion Barbu. Rolul artistului aflat în contact cu cuvântul este de a-i descătușa acestuia forța potențială de creație și de re-creare, iar acest lucru presupune muncă și talent, pentru că nu există nici „o ispravă de luat aminte dacă la compunerea ei nu a participat și meșteșugirea”.

Uimit ca de atâtea ori în fața miracolului limbii, Arghezi consideră specificul literaturii, ca artă a cuvântului, drept suprem și unic în creație: „ Nici un meșteșug nu este mai frumos și mai bogat,

mai dureros și mai gingaș totodată ca meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor. El devine o

pasiune nestăpânită și a scriitorului mediocru, și a meșteșugarului de geniu.” Rostul poetului e de „a trezi în cuvintele adormite […] văpăile avântate”, iar aceasta se face prin muncă înverșunată, prin ștergeri și adăugiri, căci „ lucrul cel mai bun nu iese dintr-o dată.”

Simbolul meșteșugului este condeiul, prețuit și păstrat ca un talisman, iar imaginea „meșteșugarului artei” este propriul său portret, imboldul având așadar, ca suport, exemplul personal. Intenția de căutare neîncetată a esenței artei scrisului e vizibilă, ca și pendularea între

muncă și joc: „ Nici acum nu știu s-aleg: / Meșteșug a fost, ori zbeg?”. „Domnul Arghezi face poezii cu inocenta aplicațiune spre migală a unui ceasornicar”, afirma Ion Barbu.

II. 5. Poetizarea urâtului

„Nicăieri n-am putea găsi o caracterizare, globală firește, dar mai viguros exprimată, a acestei estetici decât în însuși d-l Arghezi , în poezia sa , „Testament”. […] S-a spus ca d. Arghezi aduce o limba nouă, – în realitate, limba lui este limba obișnuită: ceea ce aduce el este o limbă nouă poetică, adică putința de a da o funcție poetică unor cuvinte considerate până la dânsul ca nepoetice. Dacă Maiorescu a lăudat pe Eminescu de a fi ridicat la valoare poetică unele locuțiuni familiale, lauda i se cuvine cu atât mai mult d-lui Arghezi, care a transformat expresia vulgară în expresie poetică; lauda nu se referă însă la meritul de a fi îndrăznit, ci la meritul de a o fi realizat, prin prezența unei temperaturi suficiente pentru o conversiune de valori.”

Cu timpul, estetica argheziană a deviat însă; ea nu s-a mai îndreptat spre dezvoltarea muzicală, armonioasă, ci spre concentrare și masivitate; expresia poetică se strânge și se plasticizează; spiritul nu se mai înalță, ci se pogoară în materie.

Testamentul apare acum ca o estetică plină de probleme și de puncte: arta argheziană făcută din veninuri și înjurături; veninul s-a preschimbat în miere, lăsându-i-se puterea; poezia s-a sterilizat, a căpătat un conținut purificabil, a devenit un cântec pur.

Arghezi mărturisește ( în Ars poetica I – n.n.) cu un cinism specific timidului, arta exprimării verbale, dar se sfiește să-și destăinuie tendințele spiritualiste ale limbajului, sau le prezintă cu ambiguitate. Altfel spus, vizionarul pendulează între material și spiritual. Astfel se explică și tendința exagerată din Testament de a-și explica arta verbală ca o expresie estetică a urâtului, care poate servi drept cheie la uneltele pamfletarului, dar nu și ale poetului din Cuvinte potrivite.

Creatorul sincronismului, Lovinescu, emisese despre Arghezi în Criticele sale, opinii elogioase, sintetizate apoi magistral în Istoria literaturii romane contemporane : ”Se poate afirma că Tudor Arghezi începe o nouă estetică: estetica poeziei scoasă din detritusuri verbale”. În întregime adevărată, o altă opinie lovinesciană își păstrează și astăzi valabilitatea; după opinia autorului

Mutației valorilor estetice, estetica argheziană este antisimbolistă, deoarece spre deosebire de simboliștii mânați de teribilul îndemn de spiritualizare a materiei, Tudor Arghezi este invers prin materializare.

Precum Victor Hugo și mai apoi Baudelaire, Tudor Arghezi obține sinteza poetică din rezervele cele mai vulgare ale limbii romane, mai cu seamă în Flori de mucigai, revoluționând astfel limbajul liricii românești. Marele scriitor francez Charles Baudelaire spunea: ”E un miraculos privilegiu al artei că oribilul, artistic exprimat, devine frumusețe și că durerea ritmată și cadențată umple spiritul cu o bucurie liniștită..” În acest climat artistic se mișcă și poetul nostru Tudor Arghezi, pentru care subiectele de literatură nu mai tolerează pretutindeni conceptul mai vechi al frumuseții. Arghezi inaugurează la noi estetica urâtului, avându-l ca model pe scepticul de la Sena, Charles Baudelaire. Poetul Florilor răului l-a impresionat prin răzvrătirea împotriva cerințelor esteticii clasice. Precursor al unei estetici a urâtului, sincer până la brutalitate, satanic și amar, el găsea în contemplarea răului, a mizeriei impulsuri către puritatea pierdută.

Tudor Arghezi a studiat îndelung scrierile lui Baudelaire și a întrebuințat până la ultima poezie uneltele de lucru ale artistului. La Baudelaire se observa o îmbogățire a mijloacelor poetice cu imagini neîngăduite până atunci în lirică, așa cum se întâmplă într-o oarecare măsură și la Macedonski. Dar aceste imagini ale urâtului au o arie limitată: apariția cadavrului, a locului de perdiție, a scenei orgiace. În considerările sale, Vladimir Streinu dă chiar o listă de termeni din Les fleurs du mal de Charles Baudelaire, precum: bourbeux, peur, poison, crachat, cadavre, tête, brute, venin, iar apoi o alta din creația argheziană: venin, mucegaiuri, bube, noroi, scârbit, putregai. La Arghezi, asemenea imagini au o sferă largă și apar într-o factură cu totul inedită, începând cu ciorchinele de negi din Testament, continuând cu stihurile pamfletare din Blesteme și Psalmi și ajungând la un microcosmos baroc, așa cum este viziunea germinației enorme a cartofilor lehuzi din Har.

Interesul lui Tudor Arghezi pentru urâtul din viață devine o atitudine estetică întâlnită și la Dostoievski în amintiri din Casa morților și la Tolstoi în Învierea.

Volumul Cuvinte potrivite, un debut editorial apărut în 1927, se deschide cu poezia Testament, despre care am amintit anterior, care reprezintă o „ars poetica”, definind crezul artistic al poetului în ceea ce privește estetica urâtului ca dimensiune fundamentală a creației sale. În această poezie, Arghezi a enunțat una din laturile complexei sale personalități poetice: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și preturi noi” . Cu alte cuvinte, poetul a indicat una din valorile poetice noi, și anume, poetizarea trivialului. Poezia e născută din ”bube, mucegaiuri și noroi” și ea trebuie sa amintească întotdeauna care-i sunt izvoarele. Chintesența esteticii argheziene – întemeierea unei estetici noi, estetica urâtului, este inclusă în aceste versuri. Cu o forță extraordinară de sugestie, Arghezi folosește aceste metafore ale treptei organice ( bube ), ale celei vegetale ( mucegaiuri ), ale celei minerale ( noroi ), șocând prin această referire la tot ce vizează grotescul și urâtul, motive preluate de la Victor Hugo și Baudelaire. Așadar, în Cuvinte potrivite, expresia artistică a trivialului e o excepție.

Transfigurarea estetică este pentru Arghezi o continuare și în același timp o împlinire. Aceasta nu se petrece doar în ordinea suferinței, ci și a răului. A fi mai tare decât demonul, a converti răul, a transfigura oroarea constituie un alt aspect esențial al acestei poetici, cu urmări pe planul viziunii, al motivelor imaginarului și al tratării cuvântului: ”Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și preturi noi”. Exegeza acestor versuri ar putea invoca o tendință a esteticii decadent – crepusculare spre estetizarea urâtului, spre valorificarea macabrului, a oribilului. A căuta răului o justificare, chiar o exaltare estetică, nu este obiectivul lui Arghezi. Transfigurarea poetică a mucegaiurilor, bubelor și noroiului nu idilizează răul, urâtul, nu transformă infernul în paradis. Ea nu este altceva decât o alchimie a răului, o distilare prin care datul verbal e distanțat de rosturile sale pragmatice și purificat, ca și durerea „de vecii întregi”; toate aceste imagini ale entropiei cosmice și umane devin, metaforic, un sol prielnic rodului. Peste tot, în „pământul greu, muncit de dușmănie”, unde „nici o sămânță n-are să se piardă”, printre „pietre sterpe și uscate” , unde se ivește firul de iarbă, în vântul care poartă sămânța, în ploaia caldă, în tuberculii cartofilor care sunt gata să se nască ( „Îmbrăcați în straie de iască / Sunt gata cartofii sa nască”), prin care harul a trecut “virginal, candid și holtei“, în imaginea femeii cea plină de dar căreia parcă-i “crește în sân o fragă”, ori în chemarea severă a poetului “de-a fi înflorit numai cu focuri sfinte / și de-a rodi metale doar…”, peste tot ciclul fecundității se împlinește în rodul râvnit. Rodul e vulnerabil. Golul neîmplinirii, ”iubirea neîntâmplată, nenăscută, ceea ce nu va fi niciodată“, cum spune Baudelaire, doare.

Creația sa viitoare, începând cu Flori de mucigai, va ajunge mai evident la materializări viguroase ale esteticii sale noi, estetica urâtului, preconizată în Testament. Aceeași estetică se mai evidențiază și în Blesteme, care face parte din același volum Cuvinte potrivite. În această poezie, partea revelatorie este viziunea luptei între organicul divin și înmulțirea dezordonată, parazitară. Un alt aspect profund este sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densități deosebite, ”de osmoză între spiritual și material, amândoi termenii luați ca momente îndepărtate ale aceleiași materii. Cerul și pământul sunt două vase comunicante, materia fiind permeabilă prin spirit și spiritul arătând tendințe de degradare”

Cu Flori de mucigai, arta poetică pătrunde în personalitatea adâncă a scriitorului, așa cum se manifesta multilateral și în publicistică. Dacă poetic și spiritual, volumul Cuvinte potrivite deține primatul, în schimb Flori de mucigai reflectă nota cea mai autentică a tehnicii artistice argheziene, a mijloacelor de expresie, în arta poetică a lui Tudor Arghezi. Sunt, în acest sens, relevante, opiniile lui George Călinescu: „Flori de mucigai este o operă de rafinament, de subtilitate artistică. Cititorul necultivat în sens artistic se sperie de ele și le crede vulgare, deși realitatea și savoarea sunt însușirile lor ca și ale operei lui Rabelais.”

Text programatic, Flori de mucigai nu e numai o mărturie despre condiția-limită a poetului și a poeziei, ci și un avertisment așezat la intrarea într-un infern liric, un semnal ce are rolul de a atenua șocul resimțit la lectura poeziilor următoare ale ciclului. Semnificația titlului poeziei, același cu al întregului ciclu, trimite înspre principiile unei estetici moderne, cea a „urâtului”, produs al decadenților precursori ai modernismului. Noua estetică atacă accepția limitată, clasică, a categoriei „frumosului”, văzut ca reflex transcendent. În locul acesteia, categoria urâtului, cu evantaiul său de nuanțe – demoniacul, terifiantul, satanicul, morbidul – este considerată mult mai expresivă, mult mai capabilă să emoționeze sufletul omului modern. Metafora oximoronică a „florilor de mucegai” reunește doi termeni emblematici pentru cele două estetici: „floarea” – element al esteticii romantice, poetic și suav prin excelență ( de-a lungul vechiului model de poeticitate ei i se asociază sugestia prospețimii, a feminității angelice, a infinitului transcendent, a perisabilității, a luxuriantului, a voluptății ) – și „mucegaiul” – emblemă a esteticii urâtului, produs al întunericului anaerob, expresie a descompunerii, a mizeriei, a alterării, a morbidului. Luați împreună, cei doi termeni – floarea și mucegaiul – subliniază capacitatea de a fascina pe care o are oroarea și atrag atenția asupra rezervelor de expresivitate ale acesteia. Frumusețea stranie, șocantă a urâtului, capacitatea sa neașteptată de sugestie, puterea lui de a transmite, electrizant, emoție se substituie categoriei frumosului tradițional socotit, din perspectiva noii sensibilități, „dulceag”, devitalizat, slab expresiv. Raportat la universul pe care ciclul lui Arghezi îl conturează, titlul induce ideea potrivit căreia universul insalubru al temniței ascunde rezervele sale stranii de lumină și de frumusețe bolnavă, așa cum viciul și degradarea au „candorile” lor. Prin asumarea urâtului, ca domeniu poetic, plaja liricului se lărgește considerabil, atât tematic, cât și expresiv. Ca poet modernist, Tudor Arghezi are convingerea că nu există domeniu al vieții, oricât de compromis, care să nu poată genera poezie, după cum, în sens mistic, nu există vină care să nu obțină mântuirea. Prin conversia urâtului în frumos, temnița argheziană e mântuită, cu siguranță, în sens estetic.

Este o poezie obiectivă, lipsită de dramatism, dar nu mai puțin zguduitoare prin temeritatea limbajului ei „despuiat”, frust; este o întoarcere la naturalismul care este sursa expresionismului doar prin forma evoluată a acestuia, devenind de fapt poezie naturalistă. În Flori de mucigai, naturalismul e la fel de poetic prin brutalitate și cruzime și reunește două principii: motivul „florii”, simbol al frumuseții pentru estetica romantică și cuvântul regional, cu aspect arhaic „mucigai”, mucegaiul fiind o formă elementară de viață, care se întâlnește în mediile umede, insalubre. Acest cuvânt „mucigai” marchează în acest context concepția sa privind estetica urâtului, care, prin asociere cu ideea de frumusețe, exprimată prin „floare”, întărește, într-un paralelism perfect, convingerea că frumosul se naște din “bube, mucegaiuri și noroi”. Florile de mucigai sunt emblema unei rodiri în tenebre, a unui rod negativ – monstruos, rod al morții.

Versurile din Flori de mucigai sunt rezultatul inspirației divine, a „slovei de foc”; ele sunt scrise cu unghia stângă “pe tencuială”, “pe un părete de firidă goală“. Versurile dezvăluie realitatea dură a vieții percepută de latura demonică, negativă a ființei umane, nu de cea angelică. ”Unghia îngerească” este ”tocită”, ele sunt scrise cu unghia de la mâna stângă, asociată demonicului, maleficului. Acest univers se reduce la noțiuni ca: mocirlă, frig, cătușe, lanțuri, zăbrele, păduchi, șobolani, zăvoare, mucegai, întuneric. Metaforic, „florile de mucigai” simbolizează vegetația umedă a ungherelor întunecoase, sunt flori fără legătură cu pământul, cu lumina, fără clorofilă, provocând repulsie. În acest univers oamenii se conturează ireal: ”Livizi ca strigoii și sui, / Strâmbați de la umeri, din sold și picior / În blidul fierbinte, cu aburi gălbui, / Își duc parcă sângele lor.” ( Cina )

Antivalorile, culorile negative, trivialul, monstruosul, ironia indică o demonie. Microuniversul imaginar al florilor de mucegai este caracterizat prin sterilitatea demoniei. Valoarea poeziei se constituie prin exagerări și, mai ales, prin contrafacerea, degradarea și întoarcerea pe dos a valorilor consacrate. În reușita poetică excepțională a acestor poezii putem remarca “o spargere a limitelor esteticului, ecloziunea unei antiestetici subversive”. Există o legătură între practica intenționată a unei estetici a urâtului și acel centru spiritual, metafizic al suferinței, al mizeriei umane, desfășurat în scenele din viața păcătoșilor, umiliți și obidiți.

Estetica revoltei, a demascării se folosește îndeosebi de formele subversive ale parodiei. Întregul său ciclu Flori de mucigai poate fi considerat o epopee în mai multe cânturi – fragmente în care prezența eroilor – țigani, a retoricii parodizate, a stilului umil caricaturizează pe cel nobil din Țiganiada lui Budai-Deleanu. Apar imaginile luminoase ale țigăncilor florărese: “Cu o floare în dinți / Rada-i un măceș cu ghimpi fierbinți…/ Joaca-n tină / Cu soarele-n păr, ca o albină”. ( Tinca )

Estetica urâtului are și funcția de a răsturna aparențele, ”spre reabilitarea nu numai estetică, dar și etică a umanității damnate”

În poezia Har, care face parte din volumul Cărticica de seară, procesul concentric e infinit. Poezia lui Arghezi e dominată de probleme grave, contrar părerii unora care au insinuat că aceasta e una minoră. Un fapt atât de umil ca încolțirea cartofilor e prilejul unui cântec suav al maternității vegetale: “Îmbrăcați în straie de iască / Sunt gata cartofii sa nască”. Har este cosmogonia lui Arghezi, uimirea în fața tainei germinației, constatate în regnurile inferioare, un cântec suav, al maternității vegetale, ca un elogiu al Fecioarei: „Au rămas grei ca mâțele, / Umflându-li-se țâțele / Auzi? / Cartofii sunt lehuzi”.

În Cântec de boală ( poezie ce face parte din volumul intitulat Hore ), urmarea întrepătrunderii dintre cer și pământ, aceeași întrepătrundere ca și în Vânt de toamnă, care ia forma unei stranii beții : “E pardosită lumea cu lumină, / Ca o biserică de fum și de rășină / Și oamenii de ceruri beți, / Se leagănă-n stihare de profeți” este tânjirea, senzația de evaporare. Poetul a băut dintr-un pahar divin și îmbolnăvit, se simte ca un ciur prin găurile căruia ființa lui prefăcută în ceață se risipește: “După ce m-a-mpărtașit / Insul mi s-a risipit / L-am pierdut jur împrejur / Ca o ceață dintr-un ciur. / Și-am rămas pribeag în boare / Ca un miros fără floare / Al cărei lemn uscat / Rădăcina și-a uitat.”

În Poarta neagră ( 1930 ) sunt descrise amintiri din închisoare legate de ambianța care și-a găsit expresie poetică în Flori de mucigai. Atmosfera de temniță cunoscută scriitorului din experiențele de doi ani la Văcărești, formează un lung pretext de confruntări între decădere, viciu, păcat, evaziunea în visul utopic.

Astfel, se poate afirma că, începând cu Tudor Arghezi, o noua estetică, estetica “scoasă din detritusuri verbale”, își face apariția. Arghezi a dovedit o constantă pasiune de a scoate poezia din antipoezie, cutezând să-și metamorfozeze opera într-un “ciorchin de negi” .

II. 6. Între tradiție, modernism și avangardism

Tudor Arghezi apărea, la începutul secolului XX, cu concepții estetice care-l puteau situa fie în continuarea tradiționalismului, fie în fruntea avangardismului, fie în amândouă aceste ipostazieri.

Opiniile sale despre artă și despre arta cuvântului în special au fost comentate de aproape toți exegeții operei, cu referiri mai mult la tabletele și poemele mai cunoscute. Cu volumul 23 din Scrieri a început publicarea tabletelor și a intervențiilor lui Tudor Arghezi la actul creator.

Debutant în plină mișcare sămănătoristă, la sfârșitul secolului al XlX-lea, dar într-o revistă macedonskiană, Arghezi e modernist prin sinteza pe care poetica sa o realizează. Ea conservă ecouri eminesciene ( în unele Creioane și în erotica elegiacă ), influențe simboliste ( Agate negre, Flori de mucigai ), anunțând, prin anumite aspecte ale creației sale ( cerebralitatea, sensibilitatea zbuciumată, voluptatea metamorfozei ) avangarda care va vedea în el un precursor. Chiar teme lirice preferate de tradiționaliști ( lirica mistică, paradisul naturii rustice, poezia socială ) primesc expresie modernă, în esențiala renovare a expresiei lirice și a viziunii poetice argheziene. Prin interesul acordat lexicului extras din toate registrele limbii – arhaic, bisericesc, cotidian, rural, mahalagesc, argotic, filozofic – prin vocația sa de „poeta artifex”, reflex artistic al unei conștiințe zbuciumate de contradicții, prin exploatarea resurselor esteticii urâtului, ca și prin extraordinara eliberare a liricului de prejudecăți, clișee și constrângeri, poezia argheziană depășește epigonismul eminescian și se afirmă ca fiind modernistă. Modernismul arghezian stă în marea lui forță de a-și înnoi creația de-a lungul celor 70 de ani de activitate literară.

Contemporan cu Octavian Goga și cu Ion Minulescu, dar și cu mai tinerii Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Arghezi debutează editorial în 1927 cu un volum care surprinde, Cuvinte

potrivite, în ciuda faptului că majoritatea poeziilor erau cunoscute din periodicele în care fuseseră risipite, timp de două decenii. Reacțiile criticii, unele elogioase, altele violent contestatare, par să exprime deruta în fața unui poet nonconformist. Călinescu îl declara pe autor „cel mai mare contemporan al nostru", remarcând că „nimeni nu poate fi mai trivial cu atâta suavitate și mai elevat cu mijloace atât de materiale". Ion Barbu va ataca, din poziție opusă, aceeași dimensiune a poeziei argheziene, opinând că tocmai „plasticitatea masei ei verbale" este cea care îi respinge „mesagiul” și îi refuză „Ideea.” Nicolae Balotă va sublinia, ulterior, dimensiunea ontologică a legăturii dintre ființă și cuvânt în poetica argheziană („o îndoită aventură: a Ființei și a Cuvântului. Poetul e angajat în această aventură ca un cuvântător care năzuiește spre un surplus de ființă în cuvântul său"), intenția cuvântului poetic de a substitui ființa, dar și „descoperirea golului în cuvânt".
Mare inovator al lexicului, de o materialitate masivă sau, alteori, de o eterată suavitate, ca și al sintaxei poetice care devine una de virtuozitate, Arghezi este un „poet proteic”: deși extinsă pe mai bine de șase decenii, lirica sa nu evoluează în etape, nu se încadrează marginilor unei singure ideologii literare, nu prezintă atitudini unitare care să configureze compact temele lirice. În plus, surprinde varietatea paletei tematice: poezia pentru copii se alătură celei filozofice, universul „boabei și al fărâmei” stă lângă cel al poeziei programatice, universul temniței alături de Psalmi, sentimentul elegiac minor, alături cel abisal, metafizic.
Reprezentativ, prin asumarea creatoare a esteticii urâtului, volumul Flori de mucigai este publicat în 1931, la un an după cel de proze intitulat Poarta neagră. Ambele opere circumscriu aceeași experiență – limită, privarea de libertate a ființei umane, același univers – penitenciarul. Și una și cealaltă sunt reflexe artistice ale unui fapt de viață: lunile de detenție trăite de poet la închisoarea Văcărești, în urma procesului intentat ziariștilor „colaboraționiști", filo-germani, în 1918 ( poetul avându-1 ca tovarăș pe aceeași bancă a acuzaților pe Ioan Slavici ). Unitar sub aspect tematic, ciclul Florilor de mucigai transfigurează lumea întunecată, trivial – pitorească a pușcăriei, creionează galeria de figuri barbare care o populează, scrie cronica întâmplărilor ei halucinante. Destine umane eronate, făpturi mutilate fizic și moral invadează, pentru prima oară în literatura română, spațiul liric. Dincolo de orice considerente etice, toată această lume decăzută emoționează prin cutremurătoarea suferință trăită și prin pâlpâirea de omenesc ce, chiar în absența oricărei speranțe, refuză să moară. O serie de figuri care ne înspăimântă – tâlhari la drumul mare, amorezi barbari de mahala, mărunți hoți de găini și de buzunare, deviați genetic, demenți, criminali, țigănci prostituate – recompun în jurul lor scene din viața de penitenciar, „fermecătoare stampe diabolice" ( Perpessicius ). Toate ilustrează fața bolnavă, moral sau biologic, a ființei umane. E cu adevărat emoționantă figura unui psihopat, maniac religios, în Candori: „E de lege creștină. / Se închină. / […] Plânge la icoana mare. / Știe tipicul pe-de-rost, / Zilele de hărți și de post, / […] E numai credincios / Al Domnului Nostru Iisus Hristos. / Are patru spargeri la dosare. / Nouă furturi de buzunare, / Si un păcat neiertat: / Un asasinat."

Poezia Morții surprinde imaginea evacuării cadavrelor din incinta închisorii, halucinanta procesiune ce, în regimul penitenciar, apare ca fapt divers: „Ies morții… / Sub bolta cu clopot a

porții, / Sunt zece la număr / Și, umăr la umăr, / Se duc, câte doi, în coșciuge, / Fără mumă, fără popă, fără cruce. / […] Flămânzi, ei nu știu de foame / Și, țepeni, uitat-au de ger, / Răni vinete, semne infame, / Vor fi vindecate la cer. / Portarul în drum i-a oprit / Și-i numără-n boltă cu bățul. / Mort pare și calu-nlemnit / Și omul ce mânuie hățul. / Drum bun! Către groapa comună. / Țărâna vă fie mai bună / Ca domnii ce v-au osândit / Ca preoții care nu v-au citit."
În acest spațiu infernal, asemenea Casei morților a lui Dostoievski ( roman tradus de Arghezi ), condamnații trăiesc laolaltă cu viermii, sobolii, păduchii, în întunericul care-i acoperă și-i reprezintă. Locul „poartă stigmatele răului" (N. Balotă), iar făpturile, temniceri sau întemnițați, sunt desprinse de condiția umană și retrase înspre formele primare, animalice, de existență. Doborât de păcat, viciu, boală sau moarte, omul din subterană pare că își încearcă chiar limitele suferinței și ale puterii de a îndura. Surprinde, câteodată, în lumea întunecată a pușcăriei o neașteptată și pasageră rază de lumină. Așa e, de pildă, viziunea mistică a unui muribund, transpusă în versuri suave: „La patul vecinului meu / A venit azi-noapte Dumnezeu. / Cu toiag, cu îngeri și sfinți. / […] Doi îngeri au adus o carte / Cu copcile sparte / Doi o icoană, doi o cârjă, doi o coroană. / Diaconi în stihare / Veneau de sus, din depărtare / Călcând pe călcâie / Cu fum de smirnă și tămâie. / Lumânări de ceară / Se încrucișară, / Scara din cereasca-mpărăție / Scobora în infirmerie, / Pe trepte de cleștar, / Lângă patul lui de tâlhar. / Cei de față vorbeau pe dește / Cu el, și bisericește. / În tindă, / Creșteau plopi de oglindă / Și o lună cât o cobză de argint. / L-am auzit șoptind. / Și toată noaptea a vorbit cu ei, / Si cu icoana Dumneaei / A de-a pururea fecioare, / De Dumnezeu Născătoare. / – «Lăsați-1; nu poate să v-asculte, / Nu vedeți? Azi are vizite multe, / Domnule grefier.» / Zăbrele s-au îndopat cu faguri de cer / Si atârnau candele de stele / Printre ele. / Ferestrele închise / S-au acoperit cu ripide și antimise, / Si odaia cu mucegai / A mirosit toată noaptea a rai. / L-am găsit / Zgârcit. / El sta acum în pat. / Unde-i sufletul lui? Nu știu. A plecat." (Cântec mut). Unică în cadrul ciclului, pentru că prezintă răscumpărarea înfăptuită, poezia Cântec mut și-ar putea găsi un loc mai potrivit în Psalmi pentru că, în ciuda sforțărilor mereu reluate, psalmistul arghezian n-a avut parte de o epifanie ca cea petrecută în odaia în care mirosul mucegaiului este șters, făcând loc sacrului ce transfigurează locul și făptura umană. E surprinzător cum tocmai în acest spațiu, ce pare proprietate a diavolului, grația divină coboară pentru a mântui o făptură mutilată. Ispășind condamnarea omenească a vinei lor pe pământ, nenorociții temniței vor pleca mântuiți spre o lume mai bună. Același e, în definitiv, și sensul demersului poetic arghezian: prin poezie, universul carcerei, al căderii și al descompunerii umanului intra în „mântuit azur”, cum ar spune Ion Barbu, pentru a se sublima în artă.

Ciclul arghezian al Florilor de mucigai numără douăzeci și cinci de poeme în edițiile definitive apărute sub directa îngrijire a autorului, unele dintre ele adevărate bijuterii lirice: Pui de gai, Fătălăul, Rada, Ion Ion, Cina, Streche, Cântec mut ș.a. În ansamblu, aceste poeme independente alcătuiesc jurnalul în care se consemnează, adesea în registru burlesc, faptele și portretele sumbre

ale temniței, întâmplările ei în ordinea bestialității sau a comicului. Poeziile sunt, fără excepție, narative, dar prozaismul lor intenționat e doar aparent, el susținând cu finețe ideea unei umanități ce-și trăiește indiferent, fără emoție, până și propria suferință.

Pompiliu Constantinescu remarca „intenționata lor candoare narativă", tocmai pentru că ele spun cu un aer firesc și detașat, istorii atroce, întâmplări de o mare cruzime: „în regimul de închisoare nimic nu mai poate fi înfricoșător; crima consumată și pedepsită, delictul reprimat cu mijloace materiale devin elemente de conversație". Oroarea apare, în acest spațiu, ca fapt divers și, probabil, această atitudine lirică a fost considerată scandaloasă, șocantă, la apariția volumului.
Interzis în școli, repudiat de sensibilitatea sămănătoristă prin vocea lui Iorga ( același care, cu autoritatea sa, intervenea pentru grațierea lui Arghezi din temniță, în 1919 ), volumul Flori de mucigai a apărut, în epocă, drept o erezie estetică, un act profanator și de ultraj la adresa bunelor moravuri și convenții poetice. Sfidarea e, de la început, una tematică: lumea insalubră a temniței cu personajele sale diforme, monstruoase, în ordine socială, morală sau fiziologică, a fost considerată, prin tradiție, o sursă de inspirație nerecomandabilă și o tema nepoetică. La violarea convenției tematice se adaugă și extrema forțare a prozodiei și barbarizarea lexicului. Limbajul mahalagesc, termenii argotici, lexicul trivial sau cel arhaic – bisericesc, prozaismul sintactic, cu exploatarea efectelor umorului negru produc, prin întoarcerea spre primitivism, efectul paradoxal al rafinamentului. Așa cum observa criticul Mircea Scarlat, „dicționarul normativ este sfidat la tot pasul, regulile prozodice, de asemenea, iar asintaxismul este curent; limbajul surprinde, prin cruzime, raritatea elementelor de lexic și evitarea clișeelor limbii literare." Același critic subliniază că volumul arghezian demolează o veche prejudecată estetică, potrivit căreia frumusețea poeziei ar depinde de noblețea temei, de înălțimea sentimentelor sau de eleganța suavă a limbajului. În cazul Florilor de mucigai, emoția estetică se generează, paradoxal, în acele zone considerate, în lirica românească de dinaintea lui Arghezi, „joase”: promiscuitatea temei, stângăcia prozodică și rima primitivă, neșlefuită, reflexele de vulgaritate ale sintaxei orale și ale argoului, absența sentimentului. Toate aceste elemente subliniază pregnantul modernism al ciclului arghezian.
Poezia care ocupă locul artei poetice în volum si-i împrumută titlul, Flori de mucigai, diferă de restul poeziilor din ciclu prin asumarea persoanei întâi, care mediază vocea eului liric – mască a poetului însuși. Textul poeziei este o reflecție asupra actului de creație, în acest caz, damnare lipsită de atribute romantice, și asupra condiției degradate a poetului, întemnițat împărtășind soarta proscrișilor. Poezia temniței, floare palidă de mucegai născută în întunericul sufocant, e rod al ființei solitare, jelanie a singurătății exasperate.

Dovedindu-se, prin acest volum un spirit afin cu François Villon, poetul – haimana, boemul proscris din secolul al XV-lea francez – sau cu modernul Charles Baudelaire, Tudor Arghezi deschide, în lirica românească, un drum ce va fi ulterior străbătut, pe alte căi și cu alte mijloace expresive de poeți precum Miron Radu Paraschivescu sau Emil Brumam.

Apariția lui Tudor Arghezi în literatura romană a însemnat depășirea perioadei postsimboliste și intrarea ei în modernism. După cum observa Ov. S. Crohmălniceanu, „Arghezi intuiește toate formulele liricii moderne: poezia fiorului religios ( ciclul psalmilor ); poezia sentimentului cosmic: ( De-a v-ați ascuns…); poezia primitivității, a universului domestic, a răzvrătirii, a jocului, a absurdului, a ingenuității, etc. El realizează sinteza perfectă între modern și tradițional”. Ideea de continuitate este metaforic subliniată chiar în poezia Testament, arta poetică din fruntea volumului său de debut ( Cuvinte potrivite, 1927 ), unde cartea ( semnificând opera poetică ) este moștenirea pe care tatăl ( poetul ) o lasă fiului său. Ea este legătura între trecut ( cei care au fost, străbunii, bătrânii, morții) și viitor ( cei ce vor urma, fiul cel tânăr ). Metaforic, această moștenire este piatra de hotar între cele două lumi, este treapta pentru înălțare și progres.

Miracolul poeziei argheziene, profunda sa originalitate provin din faptul că poetul nu se repetă, fiecare volum al său impunând o tematică nouă, inepuizabile dovezi de inventivitate poetică, chiar modalități inedite de expresie, certificând denumirea de poet proteic ( Proteus – zeu grec care-și schimba permanent înfățișarea în leu, dragon, mistreț, zimbru, foc, apă, ș.a., simbolizând prefacerea neîncetată a materiei ).

III. ARTELE POETICE ARGHEZIENE – EXPRESIA TOTALITĂȚII

III. 1. Triada nemuririi: cuvânt-creator-creație

III. 1. a. „Ca să schimbăm acum întâia oara…” / „Cartea-i o treaptă”

Asumându-și destinul primului creator de valori spirituale întruchipate în „carte”, poetul crede că hrisovul „cel dintâi” e cartea de „căpătâi” pentru genarațiile care vin. Ea sublimează însă truda ( „Suite de bătrânii mei pe brânci”) înaintașilor, experiența lor dură, acumulările de valori materiale. Se poate observa cu ușurință relația de opoziție dintre universul țărănesc și universul poeziei / al creației / al cărții. Poetul Arghezi oscilează între persoana I, singular și cea de la plural ( pluralul auctorial / al modestiei ). Trecerea din planul țărănesc în lumea cărții presupune schimbarea instrumentelor creației: sapa→ condei și brazda→ călimară.

Substituirea presupune actul creației, un proces anevoios, de durată ( „Și frământate mii de săptămâni” ), concretizat într-o suită de verbe la timpul trecut: „am ivit”, „am prefăcut”, „făcui”, „am preschimbat”, „am făcut”, etc. Este truda creatorului care metamorfozează în frumos / în artă ( metaforele poeziei: „cuvinte potrivite”, „versuri și icoane”, „muguri și coroane”, Dumnezeu de piatră” ) inesteticul din existența străbunilor ( metaforele: „sudoarea muncii”, „graiul…cu-ndemnuri pentru vite”, „zdrențe”, „ocara”, „veninul” ) – care rămâne totuși substanța poeziei.

Poetul are o datorie, o anume responsabilitate față de neamul său, față de înaintașii săi, datorie născută din cultul „morților din vatră” din cenușa cărora trebuie să-și facă un adevărat ideal al creației sale: „Dumnezeu de piatră.” Arta are o finalitate justițiară, e instrumentul prin care poetul își împlinește datoria față de anii de robie ai poporului său și mijloc de reîmprospătare a memoriei urmașilor cu suferința înaintașilor, prin transmiterea cărții cu valoare testamentară, o nouă treaptă spre viitorul urmașilor acestuia.

III. 1. b. „Cuvinte potrivite…” / Taina limbii

Pentru Arghezi – creatorul, cuvântul e miracolul suprem, iar asupra originii lui, din punctul de vedere al poetului, se cuvine să nu ne întrebăm, „să nu insistăm, să contemplăm”. Ideea primordialității cuvântului – căci această întâietate îi conferă caracterul de miracol suprem – reapare în poezia sa ca reflex al preceptului biblic care îi statornicește prioritatea: „Era , șoptește Cartea, la început Cuvântul / Purtându-se pe ape, ca negura, răzleț..”. Cu toate acestea, poetul refuză să creadă în posibilitatea aflării divinității în cuvânt, o astfel de accepție rămânând doar una poetică. De cele mai multe ori, poetul își spune cu apăsare, cu greutatea meșterului care se consumă dăruindu-se lucrului său, părerea despre acest „meșteșug blestemat al cuvintelor.” Ceea ce izbește mai întâi sensibilitatea poetului e nu numai corespondența dintre lucruri și cuvinte ci și aceea dintre cuvinte și gândire: „ E miraculos cuvântul, pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii, și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba.”

Alcătuirea cuvintelor potrivite nu are ca sursă lexicală doar „graiul cu-ndemnuri pentru vite” al generațiilor de țărani din care coboară și poetul ( „Măcar țărina să deie / Vorbe-n brazdă și condeie” ), iar ivirea de „frumuseți și prețuri noi” nu se datorează doar bubelor, mucegaiurilor și noroiului. Astfel, ocara toarsă ușure e pusă când „să-mbie, când să-njure”, din „zdrențe” se ivesc, sub pana argheziană, „muguri și coroane”, iar „veninul strâns” se convertește în „miere”, fără a-i fi, totuși, împuținată „dulcea lui putere”.

Radical apusă acestui mod de a privi vocabularul e poziția lui Arghezi în Copilărești și Versuri de seară în care gingașul, diafanul vor înlocui teluricul, grotescul: „Măcar câteva crâmpeie, / Măcar o țandără de curcubeie, / Măcar nițică seamă de zare; / Nițică nevinovăție, nițică depărtare.” Aceste extreme nu se resping, ci se acceptă sau chiar se presupun reciproc în cazul lui Arghezi.

„Adevărate potriviri de cuvinte: aceasta este poezia lui Arghezi, așezare mozaicală după o foarte primitivă preocupare de culoare, niciodată ridicată la vibrarea și incandescența modului interior.”

„Ideea de cuvinte potrivite vine, fără îndoială, din noțiunea estetică, exprimată net în Testament, a unei poezii în care s-a sterilizat orice element nociv, practic.”

„O primă caracteristică a limbii și artei lui Arghezi este atitudinea lui față de convenția literară, de locul comun, de asociațiile prestabilite de cuvinte. Nici unul din termenii sau din zicerile răspândite de poeții anteriori, mai cu seamă de Eminescu, cel care , prin importanță contribuției lui, a dominat întreaga artă literară până la ivirea lui Arghezi, nu se găsesc la acesta. Rolul lui Arghezi în dezvoltarea limbii și artei noastre literare a fost acela de a fi anexat poeziei un sector lexical, pe care convenția literară îl respingea mai înainte; de a ne fi dat, prin contrastele

vocabularului, o limbă plină de dramatism, sporită în vigoarea ei; de a fi înzestrat cuvântul cu o mare corectitudine; de a fi sporit suplețea și conciziunea construcțiilor; de a fi dezvoltat metaforismul; de a fi stabilit mijloacele proprii ale gândirii poetice. Prin această multiplă contribuție, se poate spune, cu deplin temei, că Tudor Arghezi este cel mai mare poet român în epoca de după Mihai Eminescu.”

Arghezi a realizat uimitoare inversiuni sintactice și dizlocări topice ale frazei. A reușit surprinzătoare asociații de cuvinte. El rămâne autorul celor mai spectaculoase mariaje de cuvinte din lirica românească. Poate fi considerat, pe drept cuvânt, marele magician al verbului din literatura noastră, perfect stăpân pe alchimia limbajului. După Eminescu, Arghezi rămâne autorul celor mai numeroase și imprevizibile antiteze din literatura noastră. Într-un context în care se vorbea foarte mult despre modernitatea liricii argheziene, Pompiliu Constantinescu vorbește despre „structura romantică a liricii argheziene” și îl consideră, în mod paradoxal, pe Arghezi, „un mare poet romantic.” Această afirmație nu trebuie să ne surprindă pentru că Arghezi e, temperamental, un romantic, iar romantismul, așa cum se știe, stă la baza literaturii moderne.

III. 1. c. Creatorul Demiurg

Orgoliul cu care poetul se proclamă în Rugă de seară și în câteva tablete, demiurg, este o parte esențială a romantismului arghezian. Toate atacurile la adresa literaturii timpului său au o finalitate binară: distrugere și înălțare, totul în chip violent, specific marilor forțe ale universului. Așa cum observa George Călinescu, Florile de mucigai sunt „opera de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Cititorul necultivat în sens artistic se sperie de ele și le crede vulgare, deși raritatea și savoarea sunt însușirile lor ca și ale operei lui Rabelais." Niciunde nu apare mai pregnant ca în această suită lirică vocația de meșteșugar de cuvine a lui Arghezi. El se joacă demiurgic – adică din plăcere și fără a simți oboseala muncii, la fel ca zeii – pentru a substitui lumea reală prin lumea cuvintelor. Într-o tabletă apărută în Adevărul literar și artistic din 1927, poetul își explica cele două coordonate ale demersului poetic: jocul și artizanatul de cuvinte: „M-a nemulțumit, în ciasul când am pornit să mă țin de cuvinte, ca de niște funigei, și să zbor cu ele, toată literatura ce se făcea și care se făcuse, inexpresivă, moale, cu aderențe mucilaginoase. Îmi venise, nu știu de ce, nevoia de a întări cuvintele și de a îngropa în fiecare din ele o alice de plumb, în jurul căreia să basculeze fix, ca figurile de celuloid… Să mă păzească Dumnezeu, nu am căutat să fac literatură, dar am căutat cuvintele care sar și frazele care umblă, de sine stătătoare…însă căutând cuvintele săritoare și găsind puține, am înlocuit natura lor printr-o natură de adaos și m-am apucat să fac resorturi pentru cuvinte, ca să poată sări… N-am făcut altceva nimic, m-am jucat. […] Apoi, evident, am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie; le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată și le-am infectat pe unele complet; și cum de la ele la azur e o distanța directă, o corespondență, am făcut pe cale artificială și cuvinte oglinditoare sau străvezii și am silit să intre în lumina lor eterogenul, ca într-o vitrină de optician ambulant. Mai pe scurt, m-a posedat intenția de a împrumuta vorbelor însușiri materiale, așa încât unele să miroasă, altele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau musculate și cu păr de animal."

Cu siguranță, Florile de mucigai fac dovada acestor idei estetice. Lumea candid – pitorească a temniței, viziunea tragic – grotescă asupra omului și vieții, amestecul de senzual și morbid fac din această carte tulburătoare – crudă și rafinată, suavă și brutală, proaspătă și artificială – cel mai original și cel mai fermecător ciclu liric arghezian.

Versurile, zgâriate „cu unghia pe tencuială / Pe un părete de firidă goală" s-au născut în interiorul lumii evocate, ca mesaj – testament conservat în zidul carcerei. În absența altor semeni,

poetul se simte solidar cu făpturile claustrate al căror cronicar va deveni, pentru ca poezia sa să se constituie în mărturie cutremurată despre existența unei lumi pe care omenirea de la suprafață o repudiază. Abandonat de oameni, creatorul se vede acum deposedat de har, de inspirație, care este întotdeauna de natură divină: „Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan." Cvartetul Evangheliștilor e incomplet, lipsa lui Matei și a îngerului ce-1 însoțește în figurația biblică sugerează lipsa speranței și îndepărtarea de transcendent. Evanghelistul bunei-vestiri, Matei, cel ce a anunțat însărcinarea Mariei de la Duhul Sfânt cu Pruncul Mântuitor al tuturor păcatelor lumii, este retras din galeria eternă ( nemodificabilă, în fond, pentru că aparține ordinii mitice ) a evangheliștilor. Lumea temniței pare, în lipsa lui, fără șansa unei salvări. Numai că, în logica poetică, locul evanghelistului absent va fi luat de poetul – martor. El e cel ce, prin artă, va folosi unica șansă a acestui univers: aceea de a fura, în ultima clipă, asemenea tâlharului bun, mântuirea. Scoasă de sub tutela heraldicii sacre, poezia rezultată în recluziune e reflex al întunericului și al unei totale solitudini. Martor al creației și suport ostil al ei e doar zidul celulei, limita care circumscrie un spațiu sufocant, redus, ce abia poate întreține, pâlpâind, flacăra mică a ființei, a vieții biologice și a sufletului: „Le-am scris cu unghia pe tencuială / Pe un părete de firidă goală, / Pe întuneric, în singurătate, / Cu puterile neajutate". Stihurile rezultate conotează absența timpului ( „stihuri fără an" ), a vieții ( „stihuri de groapă" ) și a surselor ei germinative / purificatoare, corelate cu nevoile trupului ( „sete de apă", „foame de scrum".)
Versurile rezultate sunt produse ale mâinii stângi, instrument lipsit de precizie și de finețe. Produsul ei e stângace, brutal, ca și poezia zgâriată pe tencuială – imperfectă prozodic, rudimentară ca lexic, primitivă din punct de vedere stilistic, iar în sens mitologic – creștin, demonică. Neputința și durerea, efecte ale alterării sufletești și trupești a eului liric, devin circumstanțe ale actului creator: „Și mă durea mâna ca o ghiară / Neputincioasă să se strângă". Metamorfoza mâinii în „ghiară” desemnează retragerea umanității înspre zonele bestial-monstruoase ale firii, premoniție a unei involuții pe care poetul o înregistrează cu disperare și oroare.

Una dintre cele mai importante contradicții argheziene este contradicția dintre demonic și divin. În mitologia greacă, demonii erau spirite bune sau rele, cu un statut intermediar între oameni și zei și care influențau viața muritorilor. Socrate vorbește despre un demon pe care îl are fiecare om și care-i însoțește pașii. Despre Socrate, discipolul său, Platon, spunea că era „ un om demonic și într-adevăr extraordinar.”

În creștinism, noțiune de demonism este privită prin determinările etice, prin categoriile morale de bine și de rău și se confundă cu noțiunile de luciferism și satanism. Romantismul, care a fost un curent prin definiție revoluționar, a modificat radical conținutul noțiunii de demonism. În romantism, această categorie redevine una pozitivă. Lucifer devine un simbol al libertății, figura lui este reabilitată. Astfel, noțiunea de demonism se interferează dar nu se identifică cu noțiunile de satanism, luciferism și titanism. Însă cu totul alt sens îi conferă noțiunii de demonism Göethe. În concepția sa, demonicul reprezintă o putere extraordinară, un excedent de energie și vitalitate, o forță irezistibilă care izbucnește în unele personalități complexe, contradictorii, antinomice care se complac în contradicții. Arghezi este o personalitate demonică în sens göethean. Nu întâmplător Gala Galaction, cel mai apropiat prieten al lui Tudor Arghezi, le spunea confraților literari: „Fratele nostru Theo, are ceva demonic.”

Ori de câte ori vorbește despre meșteșugul său, Arghezi îl raportează, mai mult sau mai puțin explicit, la celălalt mare meșteșug, al Creației. Reușita, ca și eșecul se măsoară la el în funcție de mai marea sau mai mica apropiere de condiția demiurgică. „Artizanul" poet, impulsionat de „harul ce-1 face participant la toate puterile închipuite și sacre", este cel ce le aproximează în forme ale propriei experiențe, încercând să se mențină cât mai aproape de înfățișările originare ale lumii. Astfel încât față de cuvinte – harta prescurtată și esențială a naturii, poetul se află într-o poziție echivalentă cu aceea a Demiurgului în raport cu materia universală, așteptând să fie modelată în zilele Genezei. „A crea toată natura din nou" sau a înlocui natura cuvintelor insuficient expresive cu o natura de adaos” cum se spune în Ars Poetica sunt proiecte solidare, vizând o unică voință de demiurgie reluată. În confesiunile din 1941, publicate sub titlul Dintr-un foișor, poetul făcea următoarea afirmație: „Scrisul născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii, are o putere egală cu aceea exprimată în Geneza".
Or, dacă universul liric e natura refăcută în cuvinte, iar poetul urmează modelul mitic al marelui artizan din Geneza, idealul său nu poate fi altul decât acela de a atinge, în felul său, un fel de omnipotență, de libertate și îndemânare corespondente. Meșteșugul „dureros și blestemat" ca munca apăsătoare de sclav al verbului „frumos" și „fericit" doar în măsura în care ar exprima satisfacția lucrului bine făcut, se cere depășit spre o stare de gratie permanentizată, excluzând orice urmă a efortului și suferinței. Arghezi reface în felul acesta o dimensiune a poetului raportabilă la jocul divin: în ipostaza ideală, poetul este pentru el un zeu care muncește ca și cum s-ar juca.

Afirmând că n-a făcut decât să se joace, Arghezi se scuza, desigur, ironic, față de detractorii săi, deplasând problema creației în domeniul gratuității, al aparentei nonangajări și iresponsabilități, al neseriozității lucrului său. Dar această deplasare angajează, de fapt, cum se vede, o problematică de adâncime a artei sale poetice. Altora, „jocul" său le poate părea un „joc ridicol, care nu poate ispiti un om grav”. Pentru poet, el este expresia libertății sale cvasidemiurgice, a acelei zeiești ușurințe a construcției și modelării lumii disimulată sub masca dexterității artizanale: „Jucăria e, de altfel, lesnicioasă de fasonat: constrângi cuvântul să fie strivit între un arc și un capac și când vrei să sară cuvântul dai drumul la capac, și când vrei să stea încordat pui capacul la loc și închizi cârligul. Atâta tot".

III. 2. Legătura dintre generații

Legăturile dintre generațiile aceleiași istorii sunt percepute, uneori, cărturărește, căci urmașii – până în zariștea cea mai îndepărtată a viitorului – vor primi, strecurată în mâna lor, o carte, o cărticică, toiag necesar și prețios pentru propriul lor urcuș. Această legătură e asigurată de creația durabilă, perpetuată peste generații, ca o punte. G. Călinescu spune, comentând: „Inscripție pe un pahar: Cristalul […] apare ca un simbol al nucleizării formei prime în haos și al perpetuității creației”: „ Și nencetat, ca pietrele de rouă, / Par a renaște-n locu-mi tot virgin, / Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă…”

Sentimentul de a datora totul miilor de generații care l-au precedat se traduce și într-o pioasă recunoștință pentru darul sufletesc cel mai de preț – obținut de la străbuni – limba românească:

„Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Și leagăne urmașilor stăpâni.” „Procesul durerii de vecii întregi, poezia nu e o redare a ei: expresia lirică nu reproduce graiul ciotoros al foștilor robi, ci îl transfigurează, dând noi reliefuri valorilor plastice, rezultate din frământarea îndelungată a materialului limbii. Procesul de creație artistică este, în concepția și practica argheziană, expresia sforțării de sublimare, la temperaturi lirice formidabile, a suferinței care a măcinat veacuri nenumărate viață mulțimilor, și strigătul plebeu de revoltă e convertit – fără suprimarea clocotelor din el – în melodie tulburătoare.”

III. 3. Chinul creatorului

Poetul a biruit „cazna” scrisului tocmai pentru a fi altul și totuși același în opera sa. De multe ori, Arghezi revine în mărturisirile sale asupra chinului pe care îl presupune creația, asupra luptei cu acele cuvinte „noduroase”. Aspirația poetului de a spune cuvântul, „deși o caznă continuă, îl captează total, încât ceea ce în fond este suferință nemângâiată se preface în amăgitoare plăcere, și o pasiune blestemată ca tragedia scrisului e mărturisită public ca joc, așa cum se întâmplă în Ars poetica unde accentul cade pe amuzament și pe spectacolul nevinovat.”

Lauda supremă i se cuvine condeiului și artistului care împrospătează semnificațiile cuvântului, înconjurându-l cu dragoste și gingășie. Cuvântul nu-și desăvârșește rolul în poezie fără participarea conștiinței artistice și fără a fi cântărit și întărit de talent: „Miracolul cuvântului se împlinește cu miracolul înflăcărării lui. Prin cuvinte trec lămpile cu gaze divergente ale talentului de-a le reconstrui.”

„Viziunea artistului, ca homo faber, făuritor – în chinul euforic al muncii – de forme stimulate de tiparele naturii, dar modelate după acelea ale visului uman, potențează în artist un rival al divinității, iar în operă, o replică provocatoare la „creațiunea divină”, încremenită în pretinsa ei perfecțiune. Naștere grea, dar pe deplin compensată, arta este, așa cum am arătat, un triumf asupra timpului, smuls prin sfărâmarea dificultăților analoge celor întâmpinate de natura și munca omenească – rude exemplare și niciodată depășite ale artei.”

„Meditația argheziană asupra poeticului devine cu adevărat dramatică atunci când se confruntă cu o problematică existențială, cu sfera condiției poetului. Eternul debutant se consideră pe sine un fel de Sisif care ia de fiecare dată muntele pieptiș.” El este un începător și gestul său este unul sisific, acela de a-și relua în fiecare zi munca de la început. Imaginile prin care circumscrie Arghezi „ivirea” scriitorului în scrisul de toate zilele trimit toate spre o anumită identificare.

Imaginea pe care Arghezi, când serios, când disimulându-se, i-a plăcut s-o ofere despre sine a fost aceea a unui simplu "artizan”. Când s-a decis, târziu, să debuteze cu o carte, și-a așezat poemele sub formula și modestă, și orgolioasă de „cuvinte potrivite”: „ Am luat cenușa morților din vatră / Și am făcut-o Dumnezeu de piatră"; veninul strâns l-am preschimbat în miere"; „din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite".
O tabletă din 1924, Scrisoare cu tibișirul, orienta în același sens. „E miraculos cuvântul”, nota poetul pentru ca la fiecare obiect din natura și din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii, și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba […] Cuvântul permite evocarea și punerea în funcțiune a tuturor puterilor închipuite și sacre". Și, tot acolo, adaugă: „Dar cuvântul însuși nealăturat unei împrejurări descrise are o viață personală, împrumutată de la lucruri, și el poate ajunge o putere de sine stătătoare […] Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de turle și de sarcofagii de cuvinte […] Nici un meșteșug nu este mai frumos și mai bogat, mai dureros și mai gingaș totodată ca meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor".
Artizan, poetul lucrează, cum se poate vedea, în sensul Totalității. „Hărții prescurtate și esențiale a naturii", meșteșugarul îi dă o replică ce nu i se opune ci, dimpotrivă, o reliefează și îmbogățește prin verbul său, care își recâștigă statutul de forță întemeietoare, asemenea Logosului. Căci, permițând evocarea, cuvântul este și punere în funcțiune a tuturor puterilor închipuite și sacre și, ca atare, se afirmă el însuși ca putere prin care se poate crea toată natura din nou". O astfel de interpretare a poiesis-ului îl include, ca meșteșug, printre activitățile grave, participând la sfera seriosului existențial: artizanul e, prin excelență, un lucrător; frumosul nu poate fi disociat, s-ar părea, de povara muncii, al cărei rezultat este. De aici și atributele sale de „dureros" și „blestemat", regăsibile în numeroase texte confesive, poeme sau tablete. Înainte de a ajunge produsul finit al artei combinatorii, cuvintele sunt „frământate mii de săptămâni" ( Testament ). Afirmația că scrisul nu e o simplă jucărie, și tragedia lui e cu atât mai grea, cu cât îl guști mai mult sunt date care, considerate definitorii pentru actul scrisului, ar argumenta în sensul identificării artizanatului arghezian cu aria muncii dificile, împovărătoare și grave, care l-ar exclude categoric din domeniul ludicului.
Pe de altă parte, modul în care Arghezi dimensionează mitul romantic al inspirației, modelat în tipare biblice și pus în relație cu travaliul meșteșugarului, ar sugera că ipostaza artizanală a poeziei e departe de a se confunda cu jocul. Orice tentație a jocului este absentă. Inspirația de sus e implicată de la început și devine decisivă în actul creației, nemailăsând vreun spațiu de manifestare voinței lucrătorului; în loc să domine, el este dominat; în loc să lucreze jucându-se, el suferă chinul muncii.
Și totuși, postura meșteșugarului și a jucătorului comunică intim în viziunea lui Arghezi, suprapunându-se adeseori, în Ars poetica. ,.N-am făcut altceva nimic, m-am jucat. „Toată viața am avut idealul să fac o fabrică de jucării și, lipsindu-mi instalațiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin și mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date", declara autorul Cuvintelor potrivite, înfățișându-și universul ca pe o vitrină de optician ambulant". Contradicție? Simplă disimulare ironică a celui dăruit cu toate harurile „slovei de foc" sub masca modestului meșteșugar ce-și mânuiește cu dexteritate „jucăriile"? Motivația aparentei inconsecvente e mai complexă, dincolo, chiar, de poza ironica a modestiei.

III. 4. Arta ca joc

Accentul pus pe amuzament și pe spectacolul nevinovat, așa cum se întâmplă în Ars poetica, precum și intenția de a găsi esență artei cuvântului, ne determină să ne întrebăm dacă arta / poezia lui Arghezi e sau nu un joc. În niciun caz nu poate fi vorba de facilitate, pentru că asceza, munca

sunt atributele esențiale ale artei argheziene a cuvântului și însuși jocul ne ajută să descoperim un tumult al sufletului poetului rar întâlnit în creație.

Jocul cu vorbele a fost una din înnoirile majore ale artei argheziene și, alături de meșteșug, a contribuit, sigur, la fundamentarea expresiei cuvinte potrivite caracteristică pentru poetica argheziană. O ironie subtilă însoțește, în Ars poetica, mărturisirile despre joc: „Recunosc că e un joc ridicul, care nu poate ispiti un om grav și jocul devine și mai ridicul când voi mărturisi că-l făceam cu convingere și gravitate.”

Jocul, ca modalitate originală de creație, revine în tabletele poetului și poate șoca pe cititorul neinițiat: „ Însă căutând cuvinte săritoare și găsind puține, am înlocuit natura lor printr-o natură de adaos și m-am apucat să fac resorturi pentru cuvinte ca să poată sări.”

„Arghezi ne îndeamnă să credem că poezia este pentru el un divertisment, un joc cu vocabule ce-și caută locul unele lângă altele, un sobor de vorbe aspre și blânde, o țesătură de cuvinte silite să stea alături, de înțelesuri scăpate din strânsoarea lor cotidiană și înădite de un meșteșugar cu răbdare și trudă.[…] Impresia artistică rămâne îndatorată artei poetului de a figura, dintr-o inaptitudine deliberată pentru structurile stilistice transparente, expresia dificilului, perceput de cititor ca fenomen de rezistență lingvistică.”

Jucându-se cu „convingere și gravitate" ( cum fac și copiii ), poetul știe însă că toată jucăria are un înțeles și acesta nu poate fi desprins de fundamentalul proiect demiurgic; în lumea „Jucăriei" care e poemul, se reproduce, în miniatură, marele univers: ,,E nevoie să te joci de mic și să adaptezi o viata și o nefericire pe statul mic al jucăriei". Replică a naturii, microcosmosul construit de poet la modul ludic își asigura dăinuirea tocmai întrucât concentrează viața: „Dacă mărgelele și jucăriile mele sunt date pierzaniei, ceea ce nu cred, din pricina cantității de viață, de sănătate și de timp cristalizate în substanța lor, eu unul nu mă îngrozesc: mă joc înainte"

De îndată, însă, ce artizanul își tratează obiectele (cuvintele) ca pe niște jucării, senzația de efort dispare, libertatea sa e, practic, nelimitată, arbitrarul și bunul plac iau locul condiționărilor exterioare, rezistența materialelor supuse modelarii, resimțită altădată dureros, e absentă. E situația definită și în Scrisoare cu tibișirul ori în Ars poetica: crearea din nou a naturii e acompaniată de posibilitatea schimbării ei în natură de adaos, probând capacitatea transformatoare a meșteșugarului, fascinat de propria putere.
Fără să se confunde, în totalitatea ei, cu jocul, creația argheziană marcată, în atâtea dintre momentele sale, de tensiuni dramatice și neliniști metafizice, îl propune totuși ca o componentă fundamentală a atitudinii creatoare. Ca spațiu de joc cu cuvintele, poezia angajează ipostaza ideală a creatorului ce-și poate manifesta autoritatea demiurgică. Cuvântul aspiră la statutul de natură; jocul poeziei răsfrânge și reia astfel jocul lumii ca productivitate și metamorfoză infinită a obiectelor și ființelor. La modul ideal, trudnicul meșteșug al potrivirii cuvintelor se vrea joc liber, de-a lumea și cu lumea: o lume adaptată pe „statul mic al jucăriei" și comportând astfel toate libertățile de manipulare și transformare din partea artizanului jucător. Numai din perspectiva acestei zeiești ușurințe și libertăți a muncii meșteșugarului, interpretate ludic, potrivirea cuvintelor poate apărea ca opusă gravității caracteristice sferei existențiale extraludice.
Psalmistul arghezian devine, el însuși, un fel de jucărie în mâna unei divinități imposibil de aproximat altfel decât în jocul infinit, mereu reînnoit, al lumii create. „Zeii se joacă cu oamenii ca și cu o jucărie a lor", observa autorul Jocului ca simbol al lumii. Căutarea divinității ca entitate palpabilă, dincolo de prezența ei doar simțită, ghicită în substanța făpturilor lumii, traduce acest joc dramatic de-a v-ați ascuns, al cărui prizonier este poetul ce traversează o gamă întreagă de stări: de la revolta celui ce se știe pe nedrept jucat, la resemnarea învinsului care-și constată cu amărăciune mărginirea: „Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas".

Dăruit cu harul creației, el imită jocul lumii în materialitatea cuvintelor; jucat de Absolut; el își transformă jocul într-un fel de revanșă. Meșteșugarul este sau devine jucător tocmai în măsura în care reface, în domeniul verbului, care-i este propriu, modelul libertății și disponibilității demiurgice, puterea magica a Verbului, a Logosului generator de lumi. Fie că lucrează în sensul naturii, creând din cuvinte toată natura din nou, fie că o corectează și o remodelează ca „natură de adaos", poetul rămâne în tiparul mitic exemplar al zeului care construiește și domină universul fără efort, ca și cum s-ar juca.
Or, cel fascinat, prin excelență, de jocul său, cel ce face din orice obiect la îndemână o jucărie, trăind cu naiva încântare în lumea lui, sustrasă grijilor și poverilor existentei serioase, este copilul. El e în stare să vadă în orice lucru o prezență miraculoasă; îl investește cu o lumină nouă și proaspătă, de paradis regăsit. În raport cu viața frământată a omului matur, jocul infantil propune tocmai o astfel de imagine a originarei libertăți și purități paradisiace.
Mărturisind că își face jocul cu „convingere și gravitate" poetul adoptă, de fapt, o atitudine tipică jocului infantil. „Fabricantul de jucării" muncește jucându-se, vizând, în universul cuvintelor, realizarea unei noi Geneze, a unui cosmos, a unei „lumi care coagulează eterogenul", conferindu-i o unitate de univers complet.

Intima comunicare a celor trei fete ale personalității creatoare marchează în profunzime viziunea argheziană, încât se poate vorbi cu egala îndreptățire despre marele joc al Creației și atunci, cel care se joacă va fi un Dumnezeu-copil. O dublă asimilare are loc: a divinității creatoare cu un copil, și a poetului-copil cu un demiurg; coborâre pe de o parte, înălțare pe de alta; ierarhiile tind să dispară în euforia comună. Miturile devin familiare, scrisul e ridicat la demnitatea actului mitic originar. Fabricant de jucării sau scriitor, Dumnezeu se întâlnește cu poetul care se joacă, desigur, cu făpturile sale, sau scrie ca și cum s-ar juca: „A vrut Dumnezeu să scrie / Și nici nu era hârtie / A-ntins cerul ca o coală / În toată tăria goală.”
Imposibilitatea de a distinge între „meșteșug" și „zbeg", între lucrul migălos din care ies obiectele perfect cizelate și gestul ludic spontan, făcut fără nici un efort și gratuit, definește, de fapt, punctul ideal de convergență dintre fața artizanal-demiurgică și cea copilărească a creatorului arghezian. Spre deosebire de un Ion Barbu, pentru care jocul prim al lumii trebuie depășit spre cel secund al unei geometrizări spirituale în stare, doar ea, să-i redea puritatea arhetipală, Arghezi face concurență Demiurgului, nu în imaginația unor lumi probabile, ci refăcând în cuvânt un univers solidar cu cel creat. Chiar când e „de adaos", creația sa e tot „o natura".

Imun la dramă, ochiul inocent al copilului reține mai degrabă aparențele, evenimentul ca spectacol, asimilându-1 lumii sale de pură invenție sau fascinat de efectele mimetismului. Reprezentarea, bunăoară, a morții devine cu atât mai tulburătoare în acest univers ingenuu, cu cât cei ce au conștiința ei trebuie să joace în dublul plan al realității dureroase și al convenției epurate de orice neliniște. Este cazul poemului De-a v-ați ascuns, construit tocmai pe o asemenea ambiguitate. Adresându-se copiilor, tatăl pregătește scenariul stingerii și al absenței pe măsura unor spectatori ce nu-1 pot recepta decât ca joc, adică în calitatea lui de gesticulație gratuită, în care abia se insinuează ideea unei anumite „viclenii". Moartea e descrisa astfel ca un joc: „Jocul începe încet, ca un vânt. / Eu o sa râd și o să tac. / O să mă culc la pământ, / O să stau fără cuvânt.” Jocul devine astfel, încă o dată, simbol al lumii. Perspectiva infantilă inițială, deschisă exclusiv spre o lume – spectacol, rămâne, în fond, cea adevărată: existența, șirul de vieți nu sunt decât un joc de forme, mereu reluat, pe fundalul timpului inepuizabil.

Acest fel de joc nu indică, totuși, la Arghezi, o devalorizare radicală a existenței. Cel ce mărturisise cu umilință în Psalmi că nu e decât un ceas din veșnicia unei divinități neîndurătoare, manifesta, mai curând, o atitudine de supunere și acceptare. De altfel, poemele care ar putea sugera o interpretare a lumii ca joc iluzoriu, lipsit de consistență, sunt aproape absente din opera argheziană. Oricât de sumbru în multe din înfățișările sale, universul construit cu puterile neajutate al Florilor de mucigai comportă, la rândul său, o mare doză de jucăușă ironie.

Oricum, experiența poetică argheziană rămâne, tocmai prin ambiguitatea ei, deosebit de convingătoare într-o posibilă serie de argumente în favoarea reabilitării jocului ca atitudine lirică fundamentală. Ea demonstrează că ludicul nu e deloc străin, în gratuitatea lui, de o complexă viziune asupra lumii, angajând temeiurile cele mai profunde ale existenței. Artizan, demiurg și copil, regizor, actor și spectator al jocului lumii și al cuvintelor, construind în sensul naturii sau denaturând limbajul, Arghezi se definește încă o dată, și mai ales din aceste perspective, drept unul dintre cele mai moderne spirite creatoare din poezia românească.

III. 5. Poezia – balsam al suferinței

Temperamentul arghezian e alcătuit din cel mai teribile contraste. Arghezi e răzvrătit și supus, dur și delicat, gingaș și violent, suav și trivial, beat de azur și de lumină, atras deopotrivă de smârc și de noroi. Sufletul arghezian este solicitat în direcții contrare. Tensiunea contrariilor formează nota dominantă a spiritului arghezian. Această sfâșiere lăuntrică imprimă liricii argheziene un intens dramatism, susținut de suferința poetului care își găsește liniștea în mijlocul cuvintelor. Arta e concepută ca mijloc de vindecare a rănilor suferite de popor de-a lungul veacurilor. Structura lirică argheziană e alcătuită dintr-o serie de bipolarități, de perechi de opoziții: real – ideal, concret – abstract, teluric – astral, material – spiritual, vis – realitate, absolut – relativ, suav – trivial, frumos, -urât, revoltă – supunere, orgoliu – umilință, credință – tăgadă, demonic – angelic. Lista antitezelor argheziene nu poate fi niciodată încheiată. Conștiință dubitativă, poetul pendulează în permanență între aceste două extreme fără a se fixa definitiv în niciuna dintre ele. I se poate aplica lui Arghezi definiția lui Friedrich Schellegel despre poezia romantică, despre care marele teoretician german spunea că este „o progresivă poezie universală” și „stă în firea ei însăși ca mereu să devină și să nu fie niciodată încheiată.” Nimic mai străin decât încremenirea pentru lirica argheziană care are un caracter deschis și stă sub semnul devenirii. Ceea ce ne lasă impresia că opera lui Arghezi este o construcție neîncheiată și neterminată.

III. 6. Artă și antiartă

„Mod de afirmare a voinței umane inventive, arta concurează universul prin perfecția și perenitatea și, mai ales prin concentrarea de substanțe care intră în formele sale, indiferent de natura, proporțiile, destinația și instrumentele ei făuritoare.” Concepția despre artă a poetului se bazează, în genere, pe noțiunea de muncă, pe ideea că frumusețea survine la capătul unui proces istoric îndelung și obscur. Este cunoscut faptul că, pentru Arghezi, „munca oamenilor simpli împarte cu munca artistului aceeași obârșie umilă și același țel nobil.”

În Flori de mucigai nu întrezărim o reabilitare estetică sau morală a putregaiului, ci printre versurile poeziei putem remarca o voință de reintegrare a unei categorii umane “lepădate în corpul unei umanități”, în ordinea superioară a frumosului ( care cuprinde și urâtul ) într-o ordine a vieții ( care să se conjuge cu moartea ), și chiar a sacrului care să cuprindă și sacrilegiul, demonicul, infernalul.

Singularitatea florilor de mucigai, caracterul lor contrar esteticii transfigurării, proprietatea lor antitestamentară, cu toate că, într-unul din aspectele lor cele mai aparente, ele par închipuirea perfectă a contrastului din Testament: ”Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, reprezintă adeziunea la o estetică a demascării, cel puțin tot atât de importantă în arta poetului nostru ca și cea dintâi, chiar dacă mai puțin recunoscută.

Opusă transfigurării, ca o antiestetică , estetica acestor flori de mucigai reprezintă echivalentul “unui avangardism iconoclast. O poziție anti-conștient adoptată, se demonstrează în antilirismul, antiromantismul, antipurismul, antiestetismul vădite în acest ciclu, ca și în valorile poetice de subversiune pe care ni le revelează, valori precum: urâtul, grotescul, monstruosul, trivialul, macabrul, atrocele.”

III. 7. Mariajul slovei de foc și slovei făurite

Din Testament nu pot fi trecute cu vederea următoarele versuri: „Slova de foc și slova făurită / Împărechiate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește.” „Slova de foc” este cuvântul spontan, fierbinte de viață; expresia directă a sensibilității; prin „slova făurită” înțelegem expresia elaborat, căutată, migălită.

„Poetul este de o desăvârșită bună credință în simultaneizarea celor două modalități cărora se subsumează realizările sale artistice: spontaneitatea și disciplina. […] Căutate la izvoarele părăsite ale arhaismelor, ale limbajului bisericesc, ale lexicului familiar sau periferic, ș. a. m. d., cuvintele poetului se organizează în raporturi verbale noi, după o logică al cărei principiu ascuns este modificarea însăși a constituției cosmice care, unită cu factorul timp, determină neliniștea

argheziană.”

„Slova făurită” este rodul meșteșugului. Poetul a luat mucegaiurile, bubele și noroaiele și a făcut din ele frumuseți și prețuri noi. Așadar, poezia este convertirea baudelaireană a unor elemente socotite în general nepoetice, „urâte”, poezia dă expresie urâtului. Dar „slova de foc”? „Poetul se știe purtătorul unui mesaj străvechi: între străbunii lui și el există o continuitate de spirit, dar și de efort. Poetul nu e un ales, nu are altă esență decât omul care trudește cu brațele. Pe de altă parte, el face același lucru. Poezia este, în cele din urmă, în concepția lui Arghezi, comunicarea acestui mesaj arzător în cuvinte potrivite.”

IV. POEZIA ARTELOR POETICE ARGHEZIENE

„Mă lupt de o viață întreagă cu cuvintele”, afirma poetul într-un interviu, spre sfârșitul vieții sale. „Am căutat să le supun și din materia lor vie să modelez, după gând și simțire, un vesmânt nou pentru idee, pentru simțire. Numai Dumnezeu știe câte gânduri, câte elanuri și prezențe trec și se sting în zarea dintre condei și călimară. Simțirea are o întindere și o adâncime cu neputință de îmbrăcat strâns în zale de cuvinte. Am și uitat șirul anilor de când le tot ajustez. Din zăbava asta m-am ales cu mulțumire smerită de a fi stârnit câteodată o vibrație nouă a vorbelor vechi și, rânduind un ritm mai rupt, am prins fantoma câte unei imagini poate îmbietoare pentru om. Căci omului îi place poezia”, concluziona Arghezi în finalul interviului. Astfel, întâlnim la Arghezi și o dramă a creației legată de celelalte drame: drama moral-religioasă,drama ontologică și drama gnoseologică. Într-o poezie intitulată Din peșteri din volumul Frunze ( 1961 ), poetul se declară un „școlar întârziat prin vreme.” Arghezi mărturisește în această poezie că o îndelungată experiență artistică nu a ajuns să-i curme frica de sine și îndoiala, teama în fața paginii albe și față de cuvinte. Poetului i se pare că o mână nevăzută, mâna lui Dumnezeu, scrie cu mâna lui. Apare în această poezie concepția despre poezie ca produs al inspirației divine. Aceasta este o concepție romantică. Romanticii puneau pe același plan poezia și religia și pe poeți alături de preoți. În același timp, aceasta este șî o concepție existențialistă despre creație.

Marele filozof existențialist Martin Heidegger, într-un studiu despre esența poeziei, spunea că „poezia e un glas al ființei”, iar poetul nu trebuie să facă altceva decât să asculte acest glas al ființei, ceea ce ne trimite într-o anumită măsură la noțiunile de har și inspirație. Arghezi e când beat de har, când lipsit de el, când în grația divinului, când în dizgrația lui. Aceasta e tânjirea, boala argheziană, fără leac și fără nume.

O altă concepție argheziană e cea a poeziei ca produs al tehnicii, al meșteșugului. Aceasta este o concepție prin definiție modernă, dacă ținem cont că, începând cu Paul Valéry, poezia se face, se elaborează. La Arghezi, poetul apare în două ipostaze: în ipostaza de poet inspirat, de „poeta vates”, și în aceea de poet meșteșugar, de „poeta faber.” Chiar Demiurgul este imaginat în aceste două ipostaze așa cum se poate observa dintr-o capodoperă a liricii argheziene intitulată Harul din volumul Frunze, una dintre cele mai frumoase parabole din literatura universală. Această poezie antologică este o artă poetică și totodată o parabolă a creației. Domnul îi încredințează psalmistului două sarcini: să măture un munte de ceață și să sape un puț adânc răzbit în alt tărâm. Dr la început, se poate observa vastitatea perspectivelor: în sus e ceața, în jos e negura. Ceața și negura sunt două ipostaze ale neantului. După încredințarea misiunilor, Domnul pleacă: „Și m-a bătut / pe umăr și s-a dus / În alte zări încolo, prin apus/ M-am bucurat cu inima – vezi bine / Că Domnul are atâta-ncredere în mine / Atâta dar și atâta har / Nu putea să fie în zadar.” Psalmistul se apucă de treabă cu emoția meșteșugarului, dar și a celui căruia i s-a dat și nu i s-a luat harul: „Eu ceața o s-o surp cu târnăcopul / Și apa o s-o scot cu năpârstocul / Și după ce le sfarăm și le sec / Îmi iau calabalâcul meu și plec. Dar tentativa e sortită eșecului. Rezultatul e negativ. Ciutura se întoarce din adâncuri goală, iar muntele de ceață nici nu s-a clătinat. Cauza eșecului n-o constituie nici nestăpânirea meșteșugului, nici absența harului. Tudor Arghezi lansează ideea că arta e o luptă neîntreruptă cu Absolutul, iar creația este o aventură ce presupune riscul amar al artistului, pentru că absolutul nu poate fi atins. Tentativa de a atinge absolutul este la fel de absurdă și de hazardată ca și încercarea nebunească de a găuri vântul: „Credeai să se găsească un prost atât de prost / Să găurească vântul? – acela eu am fost.”

Într-o poezie intitulată Ceas se seară, Arghezi declară că scrie „ca să-și rabde viața.” Dar acesta este un eufemism de esență filozofică. În fond,viața trebuie trăită așa cum este, nu răbdată. Altceva trebuie răbdat, ceva care se ascunde în spatele vieții trecătoare, spaima de neant. Răspunsul ni-l dă tot Arghezi în poezia Monotonie de vioară, din volumul Cadențe ( 1964 ): „De când nu mi-ai mai cântat / Sunt, vioară, întristat / N-ai putea ști ce mă doare? / De tot cad într-o-ntristare? /Întristat de ce să fiu? / Că-i devreme, că-i târziu?”

Poetul știe însă ca are o datorie pe care trebuie să o ducă la îndeplinire cu orice preț. Această concepție despre menirea poeziei și a poetului este clar formulată în cea mai cunoscută artă poetică a sa, Testament. Statutul de artă poetică moderna al acestei poezii se reflectă în următoarele idei despre: truda scriitorului / creatorului de a supune cuvântul, de a-i conferi valoare artistică, de a selecta cuvântul potrivit să exprime starea poetică; rolul poetului de a transfigura, de a metamorfoza până și urâtul în frumos, subordonând inspirația meșteșugului, transformării cuvântului ultragiat în cuvânt potrivit, într-o „floare” a limbajului; conceperea artei ca mijloc de tămăduire a rănilor, a suferinței poporului îndurate de veacuri, idee izvorâtă din cultul pentru înaintași ( tradiționalism ).

În domeniul juridic, cuvântul „testament” este folosit cu sens denotativ de act prin care se lasă urmașilor moștenire anumite bunuri. Poetul folosește cuvântul cu sens conotativ, reflectând condiția poetului – aceea de a lăsa moștenire „ un nume adunat pe-o carte” – deci un bun spiritual și etern, oglindind valoarea perenă a poeziei / a creației artistice. În consecință, cuvântul ”carte”, din simbol al condiției creatorului, devine un laitmotiv, un element de recurență, care are rolul hotărâtor în organizarea discursului liric. Prin conturarea relației „eu” / tatăl / poetul – „tu” / urmaș / fiu, poezia aparține lirismului subiectiv, în care adresarea directă, dialogul imaginar este, de fapt, un monolog liric, o confesiune poetică. Subiectul dialogului / monologului este ideea testamentară, aceea a moștenirii cărții, idee formulată în cele mai simple cuvinte: „ Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte / În seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine /, Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci / Și care, tânăr, să le urci, te-așteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” „Ideea legăturii între generații este emoționantă”, scria Călinescu. Arghezi concepe existența ca pe o succesiune de generați ( bătrânii→poetul→tânărul ), în care poetul reprezintă o „treaptă” prin „cartea” sa. Asumându-și destinul primului creator de valori spirituale întruchipate în „carte”, poetul crede că „hrisovul… cel dintâi” e cartea de „căpătâi” pentru generațiile care vin. Ea sublimează însă truda înaintașilor, experiența lor dură, acumulările de valori materiale. Cuvintele cu aer arhaic „hrisov”, „sarici”, „oseminte” conferă un ton plin de solemnitate existenței țărănești tradiționale. Trecerea din planul țărănesc în lumea cărții presupune schimbarea instrumentelor creației: sapa și brazda să se transforme în condei și călimară.

Creatorul metamorfozează în frumos inesteticul din existență străbunilor ( „sudoarea muncii”, „veninul”, „zdrențe”, „ocara” ), acre rămâne totuși substanța poeziei învăluită în „versuri și icoane.” Dincolo de imaginarul poetic și de limbajul metaforic prin care se realizează, imaginea sugerează și izvoarele creației poetice, relația dintre conținutul și forma ei: existența dură a înaintașilor sublimată în artă, cu ajutorul imaginilor poetice („versuri și icoane”, „muguri și coroane” ), îmbinând limbajul arhaic ( „hrisov” ) cu cel regional ( „grămădii” )și popular ( „gropi”, „plăvani”, „zdrențe” ) sau chiar religios ( „credință”, „icoane”, Dumnezeu”, „izbăvește” ). Limbajul este foarte expresiv, iar imaginile poetice abundă: metafore, comparații, antiteze, personificări. Aici se definește caracterul de arta poetică al acestei poezii.

Având ca ideal cultul stramosilor cu existența lor dură, poetul se identifica, desigur, cu durerea neamului sau ( „durerea noastră” ) și eul empiric se transformă în eu liric / autentic / originar. El face din artă un mijloc de răzbunare, justițiară, dreaptă („ E-ndreptățirea ramurei obscure” ), o pedeapsă izbăvitoare. Suferința străbunilor se plătește justițiar prin suferință stăpânului subliniată comparativ ( „Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul ca un țap înjunghiat” ) sau metaforic ( „Întinsă leneșă pe canapea / Domnița suferă în cartea mea” ). Aceasta este substanța, conținutul creației poetice. Forma / expresia ei este subliniată fie enumerativ ( „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi” ), fie antitetic ( „Slova de foc și slova făurită” ), fie îmbinând comparația cu metafora ( „Împărechiate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește” ). Enumerația e realizată în lumina esteticului, Arghezi conferind statut poetic cuvintelor degradate, „puturoase”, „cu râie”. Acestea au dobândit „prețuri noi”, au devenit „frumuseți” / artă.

Antiteza din interesanta simetrie sintactică ( „slova de foc și slova făurită” ) etse anticipată antitetic din versurile: „am pus-o când să-mbie, când să-njure” și releva ideea originii limbajului poetic arghezian ( „slova de foc” – cuvântul nud, colțuros, cum îl numea Ov. S. Crohmălniceanu; limbaj sprinten, spontan pentru Cioculescu; preluat de la „știrpea plugărească”, după Zoe Dumitrescu – Bușulenga ), în timp ce „slova făurită” presupune ideea de artă ca meșteșug, ca expresie elaborată, migălită de bijutierul Arghezi. Între cele două trebuie sa se producă sinteza, împerecherea; ele trebuie să se „mărite” și aceasta depinde de harul poetic – condiția marii poezii.

Poezia Testament este cea mai cunoscută artă poetică argheziană și una dintre cele mai valoroase ale poezii moderniste interbelice prin faptul că: ea concepe poezia ca o valoare spirituală, sublimare a existenței înaintașilor, valorificându-le nu numai experiența dură, ci și limbajul spontan, direct în viziunea esteticii urâtului; poetul este vocea neamului său, asumându-și suferința lui de veacuri, substanța marii arte; poezia înseamnă efort creator, meșteșug, har, sinteză a celor mai variate ipostaze ale limbajului acestui popor; arta are o finalitate justițiară, e instrumentul prin care poetul își împlinește datoria față de anii de robie ai poporului său și mijloc de reîmprospătare a memoriei urmașilor cu suferința înaintașilor, prin transmiterea cărții cu valoare testamentară.

O altă formă originală de poezie argheziană este poezia erotică. Numeroase poeme erotice argheziene poarta titulatura simplă: Creion, dar au o tematică variată. Ilustrativ pentru această formă proprie de lirică erotică este un Creion selectat din volumul Cuvinte potrivite: „Obrajii tăi mi-s dragi / Cu ochii lor ca lacul, / În care se-oglindesc / Azurul și copacul. // Surâsul tău mi-i drag, / Căci e ca piatra-n fund / Spre care-noată albi / Pești lungi cu ochi rotund. // Și capul tău mi-i drag, / Căci e ca malu-n stuf, / Unde păianjeni dorm, / Pe zori făcute puf. // Făptura ta întreagă / De chin și bucurie, / Nu trebuie să-mi fie, / De ce să-mi fie dragă?” Imaginile care compun anatomia stilizată a femeii converg spre esențializarea făpturii ei miraculoase.

Arghezi a văzut, în toate formele de manifestare a umanului, așadar și în plăsmuirea femeii, prezența divinității. Imaginea abia creionată a acesteia, în liniile simple ale obrajilor, ochilor, surâsului și ale capului, constituie dovada că în trasarea contururilor omenești perfecte s-a imprimat mișcarea degetelor divine. După modelul liricii folclorice, poetul cult asociază trăsăturile anatomiei feminine unor elemente naturale cât mai familiare, sugerând, însă, perenitatea lor: ochii ei au limpezimea și profunditatea lacului în care se răsfrâng imaginile ascensionale ( „azurul”, „copacul” ), proiectate în adânc; surâsul îi strălucește ca o piatră fosforescentă în străfundul întunecat al apelor, care atrage neamurile de pești ce înoată neobosit în jurul; capul zeiței acvatice poartă mândru podoaba bogată a părului ca o vegetație a lacului, în stuful căruia vietățile și-au făcut cuib.

Un alt Creion, subintitulat Vino joc de vorbe goale, este o idilă în care bărbatul îndrăgostit trăiește senzația de gelozie impersonală, provocată de perfecta complicitate dintre natura erotizată și ființa dorită: picăturile de rouă se așază pe gene, pe buze și în părul ei, formându-i „o găteală nouă”; florile și iarba tivesc „dantela albei rochii” întrezărind formele feminine cu „pândiri de ochi”; aerul „o strânge în brațe”, iar cerul, cu strălucirea lui senzuală, „o dogoare și-o sărută”. Numai îndrăgostitul rămâne plin de sfială, promițându-și să învețe de la elementele naturii taina intimității depline cu făptura de vis a femeii.

Erosul arghezian pulsează în ritmul aceleiași vitalități a iubirii ca și spiritul creatorului rămas miraculos de tânăr până la o vârstă înaintată. Poetul nu renunță la trăirea frenetică a sentimentului, așa cum nu renunță la poezie, văzând în iubire ceea ce l-a împlinit deopotrivă ca om și ca artist.

Poemul Jignire aparținând volumului din 1927 transpune în limbaj modern mitul lui Pygmalion și al Galateei, a cărei identitate, în viziunea lui Arghezi» trebuie să fie cunoscută numai de cel care a creat-o, dar să rămână o taină pentru restul lumii; ideea desprinsă ar fi aceea că femeia are identitate, adică relevanță spirituală, numai prin transfigurarea făpturii ei de lut ridicate la puterea mitului erotic. Retorica poetica este vădit romantică și recurge la exclamații patetice chiar de la debutul textului liric, însă tăietura abruptă a metaforei este făcută în stil arghezian. Trupul delicat al „fecioarei” nu suportă apăsarea, nici răceala dură a granitului, material amorf încremenit, fără viață; corpul ei trebuie sa se arcuiască asemenea unui lujer „zvelt” și armonic, Pygmalionul – olar vestit – alegând, în locul pietrei neînsuflețite, materia caldă și moale a „lutului rumânesc” mirosind a proaspăt și a „ceară” sfântă. Poeta faber plămădește silueta feminină dospind „pământul sălbatec din pădure”, ca să-i confere acesteia prospețime și curățenie feciorelnică. Fiecare metafora argheziană asociază materialitatea grea a cuvântului cu cu spiritualitatea înțelesurilor noi atribuite de poet. Astfel, fiecare „mădular” al trupului feminin este frământat cu o pasiune egală omului și artistului, cu dorul de ființa gingașă definită oximoronic: „cremene ușure”.`

Influența liricii populare se vădește în asocierea trăsăturilor feminine cu elementele naturale: corpul va fi modelat din pământul reavăn și înmiresmat al pădurii; formele tinere vor împrumuta tăria cremenei; ochii – culoarea „verbinei”, pleoapele – delicatețea adâncită a „petalelor de trandafiri”; sprâncenele arcuite îndrăzneț vor fi subțiri ca „firele de iarba nouă care străpung pământul și „înțeapă” lumina soarelui. Meșterul olar, îndrăgostit de propria creație, i-a dat un rost insuflându-i viață prin înseși sentimentele lui. Statuia de lut frământat până ce capătă moliciunea și consintența necesare vieții nu devine făptură vie decât prin iubirea bărbatului. În conturarea grațioasei siluete, meșterul – artist a folosit tiparul „ulciorului românesc”. Cu o mână aprinsă i-a modelat apoi întreaga anatomie, dându-i cele mai ispititoare rotunjimi și forme îndrăznețe. El i-a făurit imaginea deplină, ca să-i dea șansa împlinirii totale prin îmbrățișarea bărbatului și prin împărtășirea „chinului dulce dat de Dumnezeu”. Nota romantică se face resimțită și în momentul în care artistul se adresează cu reproș „femeii scumpe” și „ispitei moale”, pe care ea o dăruiește și o retrage după bunul plac. Dintr-o promisiune vie și atrăgătoare, s-a transformat într-o povară în ceasul despărțirii. Din subiect însuflețit. Ființa care a părăsit spațiul iubirii, a redevenit obiect fără viață. Spiritul bărbătesc demiurgic este încercat de nostalgia părerilor de rău față de propria creație, lamentându-se că femeia cu chip și forme de zeiță, plăsmuită de imaginația sa, l-a trădat de creator, iar substanța cu atribute divine din ființa ei va redeveni „pământ pentru oale”, în absența iubirii sacralizate.

Ceea ce impresionează în poem și denotă frumusețea spiritului arghezian sunt două izbânzi: imaginile care compun erotica acestuia sunt îndrăznețe, șocante chiar, dar hieratismul gesturilor feminine exclude orice nuanță de vulgaritate; ambiguitatea bine măsurată a metaforei, forma ei aluzivă mereu cu dublu înțeles, vigoarea inocentă a cuvântului arghezian evidențiază unicitatea creației prototipului feminin, dar și recrearea mitului erotic prin fiecare îmbrățișare a perechii, care înfăptuiește miracolul lumii de la început.

Poezie de reflexie filozofică de tip existențialist creștin, Psalmii arghezieni reprezintă însuși centrul dinamic al producției lirice a poetului. În aceste poeme intitulate generic Psalmi, impulsul creator al artistului poate fi identificat cu fundamentala neliniște metafizică a unei ființe alcătuită din contraste și contradicții. Titlul biblic, cum s-a spus, nu acoperă o poezie religioasă în sens tradiționalist, un discurs al dreptcredinciosului, nu doar convins de existența lui Dumnezeu, dar stăpânit de nevoia de a-L venera – așa cum l-au cultivat poeții de la Gândirea. Tema Psalmilor e totuși relația cu Cerul, Arghezi mișcându-se printre conceptele misticii ortodoxe cu firescul unui monah. Ca orice spirit atins de „patima cerească", poetul așteaptă izbăvitoarea comunicare cu Preaînaltul, dar aceasta nu se mai produce. Smerenia și răbdarea – fundamentale virtuți ortodoxe – îi sunt structural inaccesibile. În schimb, un imens orgoliu creator îl situează în atitudinea, aproape romantică, a titanului care sfidează cerul. Contorsionata lirică a Psalmilor se înfățișează ca o luptă cu orgoliul creator. Mai mult decât „între credință și tăgadă", subtitlul acestor poezii ar putea fi „între smerenie și mândrie” (în sensul liturgic al termenilor). Poetul își descoperă o demiurgică disponibilitate orfică: „Aș putea vecia cu tovărășie / Să o iau părtașă gândurilor mele / Noi voiri să farmec, noua melodie / Să găsesc – și stihuri sprintene și grele." „O neliniștită patimă cerească" face „lăuta" să cânte singură, dar nu osanale; poetul își cântă propriul Cer, simțindu-se egalul lui Dumnezeu întrucât amândoi coboară infinitul în Creație.
Precum se cunoaște, „substanța" lumii e muzicală, așa încât însuși darul Cântării adeverește conștiința demiurgică a artistului, deținător al cheilor vieții și ale morții, nemărginirea și atotputernicia lui: „Știu că steaua noastră, ageră-n Tărie, / Crește și așteaptă-n scripcă s-o scobor: / Port în mine semnul, ca o chezășie, / Că am leacul mare-al morții tuturor." Urmarea situării în plan egal cu divinitatea implică refuzul venerației și jertfelor rânduite pentru toți; acestei „turme" poetul nu-i poate aparține. Glasul devine din orgolios, blasfemie. Conștiința nesupusă, dar plină de adevărul divinului, el știe totuși care e prețul răzvrătirii și îl acceptă: „Vreau să pier în beznă și în putregai, / Ne-ncercat de slavă, crâncen și scârbit. / Și să nu se știe că mă dezmierdai / Și că-n mine însuți tu vei fi trăit." Gestul e de „prometeu creștin" care a smuls cerului Cântecul, pierzând astfel viața veșnică în slava de sus, adică Odihna sufletului; făcându-se pe sine Dumnezeu – prin artă – el alege pulberea, mizeria trecătorului trup, jalnica vremelnicie.
Conștiința se află suspendată între două lumi, refuzată de „pământul", în care nu rodește, și de Cerul ale cărui focuri sfinte o purifică zadarnic, împingând-o spre inuman – a rodi metale doar. „Focul" și „metalul" aspirației spre transcendent distrug splendoarea efemeră a lumii terestre, înflorirea omenescului. O imensă oboseală sufletească degajă aceasta apăsătoare stagnare existențială câtă vreme un Dumnezeu indiferent nu revelează compatibilitatea celor două lumi, nici nu face posibilă trecerea din una în alta: „în rostul meu tu m-ai lăsat uitării". Sângerarea din rădăcini, din străfundul ființei implantată în lutul din care suntem făcuți, e urmată de o rugăciune, am zice dintre cele mai comune, dacă Arghezi n-ar răsuci termenii într-un mod cu totul neașteptat. Se solicită asistență divină, „povața cea bună" a Domnului, prin mesagerul cunoscut – îngerul, ca în rugăciunile copiilor. El e închipuit, în ipostaza canonică din iconografie, dând povețe, cum se spune în cel mai banal limbaj al copiilor. „Îngerașul" e numit însă, cu proaspăta candoare, „pui de înger", ca o blajină lighioană de pe pământ, și proiectat într-o feerie mistică prin contopirea infinitei suavități selenare cu albul angelic – priveliște a sacrului, limpede și eliberatoare, în contrast cu aceea inițială a solitudinii: „Să bată alb din aripă la lună, / Să-mi dea din nou povața ta cea bună." Arghezi știe că cel atins de grația divină vorbește cu îngerii. Pendularea sufletului între dezamăgire, istovire, neîncredere și nădejde transcrie de fapt mișcarea curentă a conștiinței creștine, mereu căzând și mereu ridicându-se, nicicând odihnită în „Pacea” pe care doar sfinții o dobândesc, ci numai în palide sau vii speranțe.
Pe de altă parte, drumul spre cer, pe cât de aspru, pe atât de primejdios, nu e niciodată însoțit de certitudinea mântuirii. A renunța la afirmarea unei sclipitoare personalități pentru un cer ferecat, pentru un extaz mereu de neatins, iată riscul. Mărturisitorul „nehotărârii" nu e un neinițiat. A cunoscut efortul ascetic și are competența măsurării lui: „Dar ziua care trece și mă rănește-n treacăt / Îmi umilește cârja și-mi încovoaie crinii, / Și inima urmează s-atârne ca un lacăt / Cu cheile pierdute, la porțile luminii." Într-adevăr, numai cu puteri sufletești uriașe omul poate ieși din zădărnicia timpului; dar căderile zilnice, preaomeneștile întristări ale clipei, cele mai neînsemnate inconstante îi dovedesc mereu neputința de a se rupe de vremelnicie – acestea sunt rănile primite „în treacăt" ( nu mari încercări, ci mărunte căderi ) care umilesc sprijinirea în credință și slăbesc virtuțile purității dobândite prin eliberarea de păcate. Imaginea poetică are simplitatea mistică a viziunii biblice. Înțelegând că nu poate iubi îndeajuns, că inima nu-i va deveni o mare de lumină, adică de dragoste, prin a cărei „lărgire" să pătrundă în împărăția cerească ( potrivit concepției mistice ortodoxe ), poetul admite cu întristare că se află pe o cale mai degrabă închisă.
Avid de certitudine, poetul îl caută pe Dumnezeu pentru credință sau pentru tăgadă. Nu pare a fi vorba de dilema credință-apostazie cât mai ales de teama de o divinitate dezamăgitoare, teama că n-ar corespunde adevărului divin. De aceea, căutarea e plină de primejdii, spaimă, disperare, fiindcă ne vorbește acum un însetat de supunere înaintea Adevărului, care nu vrea „să iasă biruitor". Tensiunea dintre credință și tăgadă nu e a glacialității raționale, ci e teroarea unei posibile surpări interioare, înfruntată eroic.

Poetul va ajunge la o „religie" proprie, și în suferința neodihnei va cuprinde laolaltă Amantul și Cerul într-o singură îmbrățișare, coborându-1 pe cel dintâi – fiindcă „lumea" e „pardosită cu lumină", înălțându-1 pe cel de-al doilea a cărui „iarbă albastră" „atârnă la fereastră". E, într-un fel, o întoarcere pe căi personale la spiritul ortodox profund.

CONCLUZII

Poet al atitudinilor lirice și al abisurilor infernale, Tudor Arghezi a rămas întotdeauna același netulburat poet în inima căruia, ca într-un potir de sfântă împărtășanie, totul se sanctifică și se armonizează. Nu e în literatura noastră al doilea care să mânuiască, cu aceeași dexteritate, simplicitate, crinul și mătrăguna, seraful și diavolul, litania și blestemul.
Poet, prozator și publicist de marcă al literaturii române interbelice, Arghezi reprezintă în cultura noastră o personalitate greu definibilă, controversată, însă fascinantă prin complexitatea ei. Oglindă a unei vieți zbuciumate, pline de neprevăzut opera sa impresionează prin vastitate, prin multitudinea speciilor abordate, prin problematica variată, prin curajul afirmării unor modalități estetice noi, șocante la vremea respectivă. Ca poet, a avut tangențe cu toate curentele vremii, însă niciunul nu și 1-a putut revendica pe deplin, aparținând, deopotrivă, romantismului, realismului, simbolismului, clasicismului, expresionismului. Tudor Vianu îl considera cel mai mare poet de la Eminescu încoace, având aceeași influență binefăcătoare asupra limbajului poetic romanesc. Posteritatea va recunoaște constant în versurile argheziene o ars combinatoria desăvârșită, o permanentă încleștare cu cuvântul, o neliniște creatoare, un demers operând răsturnări topice și imagini potențate prin procedee artistice inedite, născute dintr-o trăire de poet autentic, grațios și grav, revoltat și discret, înger și demon. Discursul poetic participă la ordinea limbajului comun și totodată transcende această ordine, astfel încât poezia este născută din rădăcina însăși a cuvântului; „ea este o vorbire originara", așa cum afirma Nicolae Balotă, impunând un ton cunoscător al virtualităților artistice ale cuvântului poetic și apoetic.
Pentru Arghezi, cuvântul, asimilat cu logosul, este o valoare cosmogonică și existențială, el însuși repetând actul creator primordial în jocul cu vorbele ce declanșează o înnoire majoră de sensuri și semnificații poetice : „Mă lupt de o viață întreagă cu cuvintele. Am căutat să le supun și din materia lor plastică să modelez, după gând și simțire, un veșmânt nou pentru o idee, pentru sentiment". Aprecierea poetului ( „Dacă nu scânteiază cuvântul ca un jar din cenușă cugetul meu e nemulțumit" ) evidențiază tensiunea ce însuși și-o creează între suavitate și degradare, inocență și agresiune, simplitate și complexitate ostentativă.
Contestat pentru obscuritatea și violența limbajului, considerat nepoetic, apreciat cu elogii ca un „nou Eminescu", Arghezi a știut să răspundă tuturor exigențelor estetice printr-o stăruitoare și rodnică muncă de creație, încât poezia sa a devenit un etalon al originalității artistice și al permanentei căutări a unei forme potrivite.

Despre Arghezi se poate vorbi la nesfârșit în sute sau chiar mii de pagini. Lucrarea de față a reușit să sondeze însă doar o mică parte din vastul univers poetic arghezian, ce rămâne deschis iubitorilor de limbă și literatură română.

Bibliografie selectivă:

1. Volume de versuri:

Cuvinte potrivite, Editura Minerva, București, 1977.

Flori de mucigai, Editura Cultura Națională, București, 1931.

Cântare omului, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956.

2. Bibliografie critică:

Arghezi, Tudor, Ars poetica. Ediție îngrijită de Ilie Guțan, Editura Dacia, Cluj, 1974

Balotă, Nicolae, Tudor Arghezi , în Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva, București,

1976.

Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1979

Barbu, Ion, Poetica domnului Arghezi, în vol. Pagini de proză, Editura pentru literatură,

București, 1968.

Bulgăr, Gh. Întâlniri cu Arghezi, evocări, corespondență, dialog, mărturii, Editura Lumina,

București, 1992.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundațiilor,

București, 1941.

Călinescu. G,, Tudor Arghezi ( studiu critic ), Iași, Jurnalul literar, 1939.

Cioculescu, Șerban, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, ediția a II-a, revizuită și adăugită,

Editura Minerva, 1971.

Crohmălniceanu, Ov. S., Tudor Arghezi, ESPLA, București, 1960.

Guțan, Ilie, Prefață la AP.

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Editura Minerva,

București, 1981.

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura pentru literatură, București, 1968.

Micu, Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi, Editura pentru literatură, București, 1965.

Munteanu, Ștefan, Poetica sfărâmării vechilor canoane: Tudor Arghezi în vol. Limba română

artistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

Petroveanu, Mihail, Tudor Arghezi – poetul, Editura pentru literatură, București, 1961.

Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românești, Editura Teleormanul liber.

Todoran, Eugen, Urâtul sacru în poezia lui Tudor Arghezi, în vol. Secțiuni literare, Editura

Facla, Timișoara,1973.

Vianu, Tudor, Tudor Arghezi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1964.

Vianu, Tudor, Tudor Arghezi – poet al omului, Editura pentru Literatură, București, 1964

Voiculescu, V. și V., Tudor Arghezi, în vol. Poezii, II, București, 1968.