ARTĂ ȘI REALITATE ÎN VIZIUNEA LUI I.L. CARAGIALE [619822]

ARTĂ ȘI REALITATE ÎN VIZIUNEA LUI I.L. CARAGIALE
Profesor coordonator:
Student:
2017

I. PRELIMINARII
În lucrarea de față ne propunem să prezentăm modul în care Ion Luca Caragiale a teoretizat
realția dintre artă și realitate, respectiv modul în care a aplicat aceaste teorii în operele sale.
Precizăm de la bun început faptul că prin sintagma artă și realitate înțelegem, în primul rând,
estetica autorului, astfel în prima parte a acestei lucrări vom încerca să prezentăm concepția
autorului despre literatură , pornind de la articolul intitulat Câteva păreri. În a doua parte a lucrării,
dorim să realizăm o imagine sumară despre modul în care lumea reală este reflectată în operele sale,
considerând că autorul rămâne fidel teoriilor sale estetice și atunci când creează.
II. ESTETICA
Prima problemă pe care o pune autorul este cea a frumosului. Conform părerii lui Caragiale,
frumosul poate fi regăsit atât în natură, cât și în operă, însă el optează pentru frumosul creat de om,
fiindcă numai prin prisma artei putem percepe frumusețea din natură. Această opțiune este
formulată într-o manieră ironică în următorul fel:
Să alergăm la o veche vioară, a cărei binefăcătoare sonoritate e totdeuna gata să ne mângâie
sufletul până în cele mai profunde și tainice cute. Ia să vedem noi cum răsună acest nobil
instrument când îl atinge arcușul.Ia să auzim Sonata Lunii! Să ascultăm!…
Ei!? Strălucit-au vreodată așa de dumnezeiește razelereci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase
și calde sonorități? A înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cusolemnitatea cu care curg
valurile cântării acesteia? 1
Pentru a realiza o operă de artă, omul are nevoie de trei lucruri esețiale: talent, talent și talent.
În concepția dramaturgului, talentul reprezintă o iritare interioară. Desigur, fiecare om este iritabil,
însă talentat este numai cel care reușește să exterioreze această iritație în așa fel încât să înțeleagă și
ceilalț oameni.
Care va să zică, pe câtă vreme sufletele omenești în genere sunt iritabile la atingerea naturii, numai
unele alese sunt în stare să întoarcă în afară, ca un fenomen deosebit, pentru înțelesul altora,
iritarea ce au suferit-o. Toți suntem iritabili; expresivi sunt numai unii.2
1Caragiale, I. L., Publicistică și corespondență, Editura „Grai și suflet – cultura națională”, București, 1999, p. 128
2Ibidem, p. 129
2

Pentru Caragiale, orice operă de artă este controlată de legi, este ordonată și lipsită de hazard.
El și-a expus această viziune cu ajutorul a trei comparații:
În prima comparație, autorul pune în paralelă opera de artă cu un organism uman. În cazul
organismului, nici un organ nu este independent, fiecare are un rol esențial în menținerea
complexului. Niciun organ nu este mai important sau mai indispensabil decât celălat, pentru că
fieacare contribuie în măsura sa la menținerea echilibrului. Dacă natura ar scoate un organ din
organism, atunci ființa nu ar fi viabilă. Și opera de artă este într-o situație similară: „Dacă
expresiunea formală nu poate îmbrăca potrivit intențiunea, opera este un monstru neviabil; expresia
se topește-n vânt, ea nu înseamnă nimica; fiindcă nu ea este scopul, ea este mijlocul, și ca atare, în
cazul acesta, nu poate servi la nimic.”3 Tot în cadrul acestei comparații, autorul pune și problema
creației. Așa cum în natură fiecare ființă, indiferent de dimensiunile sale, este o revelare a unei
puteri infinite, și în artă fiecare creație reprezintă o revelare a unei puteri infinite. Sursa de inspirație
a acestei concepții pare a fi opera principală a filozofului german, Arthur Schopenhauer, care în
Lumea ca voință și reprezentare , afirmă faptul că lumea exterioară există în măsura în care ea este
reflectată în conștiința individului, voința stând la baza reprezentării lumii. Astfel, cu cât un individ
are o voință mai mare, cu atât are și o viziune mai amplă asupra lumii.
A doua comparație se axează pe ideea că pe om îl interesează omul („Noi știm că, dintre toate
fenomenele, acele ce ne interesează mai mult pe noi, oamenii, sunt mișcările sufletești ale
omului.”4), iar acest univers uman e infinit. Caragiale compară sufletul omenesc cu o oglină sferică,
infinită, care se mișcă într-un univers de asemenea infinit. Oglinda sferică oglindește nu numai
marele infinit, ci și alte oglinzi sferice. Prin această comparație, autorul sugerează faptul că arta are
ca domeniu predilect oglindirea omului și astfel, implicit, are acces la infinitul mare. Ceea ce vrea
să spună Caragiale prin această comparație este faptul că arta trebuie realizată în așa fel, încât să fie
în concordanță cu marile ritmuri ale naturii, fiindcă opera de artă trebuie structurat în conformitate
cu aceleași legi care există și în lumea reală.
În cuvintele scriitorului, a treia comparație sună cam așa:
Pe complexa claviatură a unei imense orge, un titanmaestru-organist lucrează, fară un moment de
repaos, unpreludiu haotic fără soluțiune. Toate tonurile majore șiminore, toate modulările posibile
și imposibile, cari n-au secret pentru dânsul, le perindează pe simțitoarele clape, și toate după niște
3Ibidem, p. 130
4Ibidem, p. 138
3

fatale legi, pe cari el nu le poate călca niciodată dacă nu voiește să spargă minunatul instrument.
În acel preludiu el își cântă sieși, se-nțelege și se place pe sineși.
Dar iată că un mititel gnom se furișează sub coatele maestrului.5
Scriitoarea Marta Petreu, consideră că semnificația acestei comparații este următoarea: „orga e
sufletul omului, titanul organist e lumea care ne afectează continuu, iar <mititelul gnom> este
artistul însuși. Învățătura litului sau morala fabulei este că micul gnom are dreptul la <inventivitate
melodică>, dar nu are voie să iasă din ritmul titanului organist (care, știm, funcționează <după niște
legi fatale>, adică determinate), căci, dacă încalcă și contrazice acest ritm natural, iese o cântare
<monstruoasă, absurdă, imposibilă>, ce rănește sufletul ascultătorului.”6
Modul în care scriitorul vede diferența dintre artă și realitate, este redat printr-o alegorie: într-
o școală de mahala, este un profesor care are un nas foarte comic. Atunci când intră în clasă, copiii
abia reușesc să se abțină să nu râdă, însă sunt obligați să se comporte disciplinați fiindcă profesorul
mai are și o riglă în mână cu care controlează clasa. Toți copiii doresc să pună mâna pe acel nas,
însă acest lucru nu este posibil. Unuia dintre ei, trece prin minte o idee: ia o bucată de cărbune
moale și desenează pe zidul școlii un nas asemănător celui pe care îl are profesorul. Din acel
moment, copiii nu mai râd de nasul real al profesorului, ci abia așteaptă pauza ca să admire desenul
de pe zidul școlii. Asta înseamnă că opera literară nu reproduce realitatea în detaliile ei
nesemnificative, ci în funcție de intențiunea scriitorului.7 Criticului literar Nicolae Barbu consideră
că: „Afirmațiile acestea lipsite de orice echivoc ilustrează, pe lângă opoziția autorului față de
naturalism, o adversitate poate și mai intensă față de formalismul artistic pe care l-a ironizat
consecvent toată viața.”8
Punând toate laolaltă, considerăm că I. L. Caragiale a fost nu numai un dramaturg și prozator
de excepție a vremii sale, ci și un gânditor preocupat de relația dintre artă și realitate. Plecând de la
tezele maioresciene, Caragiale dezvoltă o estetică proprie, originală, care vizează atât problemele
creației și cât și cele ale creatorului.
5Ibidem, pp. 140-141
6Petreu, Marta, Filosofia lui Caragiale , Editura Polirom, Iași, 2012, pp. 199-200
7Cf. Barbu, N., Estetica unui clasic în volumul Sine ira, Editura Junimea, Iași, 1971, p. 57
8Barbu, N., Estetica unui clasic în volumul Sine ira, Editura Junimea, Iași, 1971, p. 57
4

III. CELE DOUĂ LUMI
Înainte de a începe cercetarea acestor două lumi, este necesar să clarificăm ce înțelegem de
fapt prin cuvântul lume. În sensul lui primar, substantivul lume semnifică fie „totalitatea celor
existente în realitate”9, fie societatea umană. Indiferent de care înțeles ar fi vorba, lumea în care
trăim este coordonată de legi bine determinate. Această lume rațională își pierde toate legile pe care
se bazează, atunci când autorul îl transpune în operă. După cum observă și criticul literar Vasile
Fanache, lumea caragiliană este „o lume fără identitate stabilă, glisantă, tranzitorie, cu o existență în
travesti (mascată, trucată). Această lume se recomandă drept citadină, onorabilă, civilizată,
deșteaptă, plină de merite, dornică de afirmare și însetată de prețuirea celorlalți.”10 Acestui univers
criticul literar îi dă denumirea de „lume-lume”, locuțiune, prin care se înțelege o lume dominată de
haos, răsturnată, neașezată și imprevizibilă. Dincolo de aceste aspecte, criticul literar Nicolae
Manolescu observă și faptul că: „Lumea lui Caragiale împrumută chipul totalitarismului, e stăpânită
de frică, și aflată sub permanentă supraveghere polițienească, o lume în care bietul Pristanda întrupa
ideea cea mai pură de represiune, [iar] amărâtul de Spiridon lua înfățișarea unui securist, îmbrăcat
în haină de piele și purtând ochelari negri.”11
Cea mai răspândită ocupație în această lume este statul de vorbă. De fapt, vorbitul nu este doar
o simplă ocupație, ci însăși baza lumii caragiliene. Spre deosebire de lumea reală, unde vorbitul se
desfășoară, de cele mai multe ori, sub forma dialogului, în „lumea-lume” personajelor le place să
țină doar lungi discursuri. Acești vorbitori nu sunt dispuși să participe la dialog, dezbateri publice
sau la o dispută amicală de idei. Ei vorbesc pentru a trăi.12 Pentru ei, vorbitul nu este un mijloc de
comunicare, ci un mod de existență. Referitor la capacitatea lumii caragiliene de a transmite ceva pe
cale orală, criticul literar Mircea Iorgulescu observă că: „V orbind la nesfârșit, această lume nu
comunică: nu are ce, nu poate, nu (mai) știe să comunice. […] Lumea lui Caragiale […] se constituie
prin limbă, se naște din vorbe […]. Avântul imperios de în-ființare prin intermediul verbalității o
rupe de realitate, dar o și determină să travestească realitatea în ficțiune, să-i confere atributele
specifice iluziei.”13
La prima vedere, am putea crede că în această lume există o libertate nelimitată de exprimare. Însă
nu este așa. Câtă vreme se exercită în gol, fără conținut și fără referire la „realități”, libertatea de a
vorbi este tolerată, în unele cazuri stimulată chiar. În momentul în care discursul depășește aceste
9ht tps://dexonline.ro/definitie/lume (accesat în data de 29.04.2017)
10Fanache, V ., Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, pp. 8-9
11Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură , Editura Paralela 45, Pitești, 2008,
p. 423
12Cf. Iorgulescu, Mircea, Marea trăncăneală, Editura Compania, București, 2002, p. 8
13Ibidem, p. 55
5

limite, oratorul este întrerupt. Un exemplu ilustrativ este scena din O scrisoare pierdută, în care
Tarhanache îi dă cuvântul lui Cațavencu, deși cunoaște intențiile acestuia. Până când Cațavencu
vorbește despre lucruri fără importanță majoră, el este chiar protejat de Trahanache („Rog, nu
întrerupeți pe orator”). Însă în momentul în care Cațavencu începe să vorbească despre realitate,
Trahanache îl întrerupe, spunând: „Mă scoți din țâțâni.” Din această reacție se poate observa că în
lumea lui Caragiale se poate vorbi, însă nu despre orice.14
„Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci”, spune Caragiale. Pornind de la această ipoteză,
putem afirma faptul că autorul Scrisorii pierdute precepe lumea reală ca un mare teatru, iar viața ca
un spectacol. Caragiale consideră că lumea reală, contemporană lui, are un caracter grotesc. Ea îi
apare ca „un vast bâlci”, „un ciudat teatru”, o „vastă mascaradă” sau ca un „imens carnaval”.
Bâlciul este simbolul efemerității: o mână de oameni vin, petrec și pleacă. Totul este improvizat, în
urma lor nerămâmând nimic înființat, nimic durabil. „Carnavalul, după cum observă și V . Fanache,
e semnul ridicolei egalități valorice”. În lumea caragiliană fiecare individ se crede a fi de rang
superior: „toți comandă și nimeni n-ascultă”.. Astfel toată lumea dă ordine, însă nimeni nu le
execută, creându-se în acest fel o lume întoarsă pe dos. Romanticii considerau că în „teatrul lumii”
fiecare individ are rolul său pe care trebuie să-l joace de-a lungul vieții sale. Aceste roluri sunt
individuale, deci un „actor” nu poate juca rolul altuia. În lumea caragiliană acest aspect este ignorat,
existând mereu constrângerea ca personajele acestei lumi să nu joace întotdeauna rolul „potrivit”.
Acest „teatru ciudat” reprezintă, de fapt, o degradare simptomatică, observată în lumea
contemporană a lui Caragiale.
Un element important al acestui teatru ciudat este iluzia. În lumea caragiliană, iluzia este de același
rang cu realitatea. Cel mai elocvent exemplu referitor la modul în care iluzia guvernează viața
personajelor este piesa Conul Leonida față cu reacțiunea . Leonida își imaginează că mai demult și
el a luat parte la o „revuluție”, astfel atunci când trece o mulțime gălăgioasă în fața casei sale, el
crede că de fapt se desfășoară o revoluție. Despre revoluția la care a participat și el, povestește în
următorul fel:
LEONIDA: Așa, cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi
pe „Aurora Democratică", să văz cum mai merge țara. O deschiz… și ce citesc? Uite, țiu minte ca
acuma: „ 11/23 Făurar… a căzut tirania! Vivat Republica!"
EFIMIȚA: Auzi colo!
LEONIDA: Răposata dumneei — nevastă-mea a d-întâi — nu se sculase încă. Sar jos din pat și-i
14Cf. Ibidem, p. 51
6

strig: „Scoală, cocoană, și te bucură, că ești și dumneata mumă din popor; scoală, c-a venit
libertatea
la putere!"
EFIMIȚA (afirmativ): Ei!
LEONIDA: Când aude de libertate, sare și dumneei răposata din pat… că era republicană! Zic:
gătește-te degrab', Mițule, și… hai și noi pe la revuluție. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, și o luăm
repede pe jos pân' la teatru… (cu gravitate) Ei, când am văzut… știi că eu nu intru la idee cu una cu
două…
EFIMIȚA: Ți-ai găsit!… dumneata nu ești d-ăia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.15
Înainte de încheiere, este necesar să ne oprim asupra unui component, care unește în sinea sa
tot ce am spus mai sus, iar acest component al lumii caragiliene este ironia. Caragiale fiind unul
dintre cei mai reprezentativi practicanți ai ironiei în literatura română, rolul ironiei în opera sa este
covârșitor. Din punct de vedere stilistic, ironia poate fi încadrată în categoria figurilor de stil. Ea
constă în folosirea unui sens opus celui obișnuit cu scopul de a scoate în evidență un anumit aspect
negativ sau de a exprima un dezacord, adresând, totodată, și o ușoară batjocură interlocutorului. Un
exemplu ilustrativ în acest sens este replica Efimiței: „Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva!”.
Aceată replică este rostită de trei ori de-a lungul conversației cu Leonida. Ea nu este altceva, decât o
laudă ritualică adresată unei persoane supuse degradării. Leonida nu mai este demult un „boboc” și
nici de o raritate deosebită, precum pretinde Efimița. Latura ironică a acestei replici este dată de
faptul că „zeul” căruia îi este adresată, e bătrân și nu are nici o calitate remarcabilă, care să-l facă
deosebit.
IV . CONCLUZIE
În concluzie, putem afirma că modul în care I.L. Caragiale a teoretizat raportul dintre realitate
și artă este similar modului în care el a transpus realitatea în operă. În ambele cazuri putem vorbi de
două lumi diferite: o lume reală și una deformată, prin urmare considerăm că operele autorului nu
neagă teoriile sale și invers. Cu toate că operele sale au un profund caracter comic, în substratul lor
putem regăsi și un tragism șocant, care are ca sursă lipsa de valoare și de aspirații a societății
contemporane lui Caragiale.
15Caragiale, I.L., Teatru, Editura Eminescu, București, 1971, pp. 79-80
7

BIBLIOGRAFIE
A. Bibliografia operei
1. Caragiale, I. L., Publicistică și corespondență, Editura „Grai și suflet” – Cultura Națională,
București, 1999
2. Caragiale, I.L., Teatru, Editura Eminescu, București, 1971
B. Bibliografia critică
1. Barbu, N., Sine ira, Editura Junimea, Iași, 1971
2. Fanache, V ., Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997
3. Iorgulescu, Mircea, Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Compania,
București, 2002
4. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela
45, Pitești, 2008
5. Petreu, Marta, Filosofia lui Caragiale , Editura Polirom, Iași, 2012
C. Bibliografie online
•ht tps://dexonline.ro/definitie/lume (accesat în data de 29.04.2017)
8