Artă și Literatură Paralelă Între “lolita” de Vladimir Nabokov și “lecție de Chitară” de Balthus

=== 3fe42f9476e51ef5058e9914ba00a2968dc42bd6_319663_1 ===

Artă și literatură

Paralelă între “Lolita” de Vladimir Nabokov și “Lecție de chitară” de Balthus –

De la finalul secolului al XIX-lea și până la intrarea României în cel dintâi război mondial s-a desfășurat în Europa perioada cunoscută ca "la belle époque". În această perioadă, atât tradiționalismul cât și modernismul au fost două curente competitive.

Arta specifică anilor 1900 este cea a artiștilor reveniți în țară ulterior studiilor întreprinse în Franța.

Dintre pictorii cei mai renumiți se vor trece în revistă:

Cecilia Cuțescu-Storck;

Ștefan Luchian;

Kimon Loghi

Abgar Baltazar;

Ștefan Popescu

Nicolae Vermont.

Anterior primului război mondial, în arta românească s-au regăsit tendințe expresioniste și primitiviste și la un nivel mai scăzut, cubiste. Una dintre chestiunile teoretice ale timpului era cea cu privire la specificul național.

Fiind marcată de noile orientări din domeniul artelor, literatura universală contemporană a stimulat marii scriitori ai acestui secol spre grija pentru noi chestiuni fundamentale ale omului modern. Este menționabilă încercarea de esențializare a naturii umane și a oportunităților de afirmare a acesteia într-o eră precum cea modernă și cea postmodernă.

Importanța pe care, în mod expres, o obține critică literară determină o conexiune strânsă în ceea ce privește legătura acesteia cu ideile secolului încadrate în curentele literare și scoțând în evidență o serie de interpretări ale fenomenului literar.

În literatura universală a secolului al XX-lea sunt impuse două tipuri de literatură: o literatură de tip realist – ce are drept scop continuarea tradițiilor literaturii realiste din erele trecute – și o literatură de tip modernist, focusata pe înnoirea literaturii, pe de o parte, la nivelul conținutului, pe de altă parte la nivelul formal – procedee artistice, structură sau specii literare.

Prin raportare la literatură secolului XX, “Lolita” este un roman scris de Vladimir Nabokov, în limba engleză și publicat în anul 1955 la Paris și în 1959 la Londra. Ulterior a fost tradus de autor.

Romanul este evidențiat prin subiectul sau controversat: protagonistul, un profesor de literatură veche de 37-38 de ani, Humbert Humbert, este obsedat de o fetiță de 12 de ani, Dolores Haze, cu care se implică sexual după ce acesta devine tatăl ei vitreg. "Lolita" este porecla sa pentru Dolores.

Din cauza subiectului său apropiat de șocant (pasiunea morbidă a unui bărbat matur pentru o fetiță de doisprezece ani), romanul “Lolita” a fost respins de editori, fiind însă publicat în Statele Unite ale Americii abia ulterior apariției sale în Franța. Alcătuită pe fundamentul schemei mitologice a povestirilor cu nimfe, “Lolita” este, în primă instanță, un poem de dragoste dedicat oportunităților expresive ale limbii engleze.

Poveste a iubirii obsesive a lui Humbert Humbert pentru nimfeta Dolores Haze, opera lui Vladimir Nabokov a fost, într-o ordine cronologică, o carte interzisă, un roman scandalos, un obiect de cult iar în cele din urmă a devenit un roman clasic al celui de-al XX – lea secol.

“Lolita” a atins într-un timp scurt un statut clasic: astăzi este considerată una dintre realizările primordiale ale literaturii secolului XX, în același timp și una dintre cele mai controversate. Asimilarea operei în cultura populară a fost în așa măsură încât numele "Lolita" este, astăzi, foarte des utilizat în scopul de a descrie o fată precoce din punct de vedere sexual.

“Lolita” este frecvent descrisă ca “roman erotic”. Marea Enciclopedie Sovietică o numește pe “Lolita” “un experiment în combinarea unui roman erotic cu un roman instructiv de maniere”.

Romanul reprezintă o tragicomedie narată de Humbert, care a îmbogățit narațiunea cu jocuri de cuvinte și cu observațiile legate de cultura americană. Umorul său reprezintă partea de dincolo de paradox al patosului filierei tragic a operei.

Stilul flamboiant al romanului este descris prin jocuri de cuvinte în mai multe limbi și prin anagrame.

Unul din personajele romanului, Vivian Darkbloom, este o anagramă a numelui autorului.

În mai multe rânduri, naratorul roagă cititorul să îl înțeleagă pentru faptul că nu este mândru de violul Lolitei și, totodată, pentru faptul că este plin de remușcări. La un moment dat, naratorul ascultă sunetele de copii care se jucau în aer liber și este lovit cu vinovăție de remușcările legate de furtul copilăriei Lolitei.

Cei mai mulți scriitori vedeau în Humbert un narator de încredere, dându-i lui Nabokov credit în raport cu puterile sale de ironist. Nabokov s-a descris pe sine ca fiind un individ plin de ură.

“Lolita” a fost dat cititorilor sub forma unei “creaturi” a lui Humbert. Pentru a o reinventa, Humbert trebuie să ia de la Lolita istoria sa reală și să o înlocuiască prin propria sa istorie. În ciuda încercărilor lui Humbert de a o “jefui” pe Lolita de istoria sa, cititorului îi este redat trecutul său (tot) prin strălucire.

În anul 1959, romancierul Robertson Davies a menționat ca temă “Lolita” se identifică nu în corupția unui copil nevinovat de către un adult viclean, ci în exploatarea unui adult slab de către un copil corupt.

“Lolita” reprezintă o metaforă elaborată pentru totalitarismul ce a distrus Rusia copilăriei lui Nabokov – cu toate că Nabokov prevede în postfața sa că îi displac simbolurile și alegoriile.

Opera poate fi identificată într-o poveste de tiranie spusă din perspectiva tiranului. În toată ficțiunea sa, Nabokov scrie despre constrângere și iluzie, despre minciuni și despre cruzime.

Așadar, “Lolita” poate fi considerat un studiu în tiranie.

În luna septembrie a anului 2013, la Muzeul Metropolitan de Artă, din New York, a avut loc o expoziție de tablouri ale unui om căruia îi plăcea să se numească Contele Balthasar Klossowski de Rola, dar notoriu sub identitatea de Balthus. Titlul expoziției a fost “Pisici și fete: Picturi și provocări”, o aluzie – avertisment raportată la predilecțiile sale artistice, legate de pictarea felinelor (de cele mai multe ori într-o manieră sinistră) și a femeilor (tinere și dezbrăcate).

Una din cele mai notorii picturi ale lui Balthus rămâne “Lecția de chitară”, pictată în anul 1934. În preajma anului 2001, The New York Times a refuzat reproducerea acestei picturi – dar internetul a făcut-o acum disponibilă la scară largă.

Pictura etalează o femeie al cărei sân drept este expus și care arată ca și cum ea este pe cale de a se juca cu părțile private dezgolite ale copilului întins peste poala ei, al cărui păr îl trage într-o manieră vicioasă.

Din cauza acestei lucrări, Balthus a fost acuzat de obsesia pentru perversiune sexuală (tema, de altfel, întâlnită și în operă “Lolita” a lui Vladimir Nabokov prin raportare la relația dintre adult și fetița de 12 ani).

"Lecția de chitară" descrie momentul de violență sadică executat pe fetița nevinovată de către profesoara ei de chitară. Copilul este întins pe genunchii profesoarei, sugerând moartea Lui Iisus reîncarnat în figură dezgolită a fetei.

Trupul gol al copilului este transferat într-o manieră simbolică în chitara erotică pe care profesorul cântă notele sadice ale educației erotice.

Copilul este forțat să se joace (ezitant) cu pieptul ridicat parțial dezgolit al profesoarei însă copilul nu face nicio încercare în a se lupta. El își arcuiește corpul în anticiparea plăcerii sau, a durerii.

Postura sa evocă “rigor mortis”-ului prototipului său în în poala Fecioarei Maria.

Prin raportare la schițele de studiu ale lui Balthus întreprinse pentru această pictură, este de remarcat faptul că acesta a vrut să se picteze sub identitatea unui profesor, însă a realizat că o scenă de o natură ca aceasta nu ar fi acceptată pentru orice tip de afișaj public. Totodată, ar fi putut fi prea revelatoare pentru un individ supraîncărcat din punct de vedere mental cu fantezii sexuale.

Acesta este motivul pentru care Balthus a decis să se (auto) înlocuiască cu o femeie.

Balthus a mers mai mult pe ideea de descriere a sodomiei lesbiene, mai degrabă decât pe conceptul de raportare la o relație mixtă (bărbat – femeie).

Mâna dreaptă a profesoarei strânge părul fetei precum gâtul chitarii iar cu mâna stângă trage niște sfori imaginare în zona pubiană a copilului. Fata aproape leșinată dă impresia de supunere totală la jocul erotic al profesoarei sale.

Fața sa relevă semne evidente de supunere totală la sadismul sodomiei sexuale a inocenței sale. Mâna dreaptă a copilului se odihnește parțial pe podea atingând gâtul chitarii care, situată pe parchet, formează un triunghi sugerând zona pubiană.

Niciun tip de muzică nu este jucat în scena descrisă, în condițiile în care pictura s-a transformat într-un ritual de inițiere sexuală.

Așadar, se observă o serie de similitudini între opera “Lolita” de Vladimir Nabokov și pictura “Lecția de chitară” a lui Balthus, în mod expres prin raportare la caracterul ilegal al relației dintre adult și minor.