Artă și arhitectură din județul Olt [304858]

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

„[anonimizat]”

Coordonator științific:

Conf.Univ. Dr. Dorin Grecu

Masterand: [anonimizat]2017-

TIPURI DE AȘEZĂRI ȘI LOCUINȚE DIN PALEOLITIC PÂNĂ ÎN PRIMA ETAPĂ A [anonimizat],între Dunăre și extremitatea sudică a [anonimizat] a Oltului, importantă arteră de comunicație între sudul Dunării și interiorul arcului carpatic,a fost locuit din celemai vechi timpuri. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a apelor curgătoare și a numeroaselor bălți din lunca Dunării și a Oltului, au oferit de timpuriu condiții favorabile progresului societății aflate pe primele trepte de dezvoltare.

[anonimizat], au dus la descoperirea a [anonimizat], începând din paleolitic.

Cioplitoarele de cremene încadrate în „cultura de prund” [anonimizat] a țării a [anonimizat]-a [anonimizat]. [anonimizat], folosind condițiile oferite de natură.

[anonimizat], [anonimizat], în perioadele calde.

[anonimizat] (Figura 1).

Figura 1:[anonimizat], nu s-[anonimizat], apariția în prundișurile Oltului și ale Drjovului a unor unelte de silex cioplite în tehnica musterolevalloisiană presupune existența unor așezări de terasă ale grupurilor de neanderthalieni în perioadele de încălzire a climei.

[anonimizat], [anonimizat]-Magnon (homo sapiens fossilis), ale căror locuiri prezintă specializări: popasuri, [anonimizat], ateliere de prelucrare a silexului. O [anonimizat] s-au găsit unelte de tip aurignacian și deșeuri provenind de la prelucrarea silexului, a fost descoperită pe Măgura Fetelor de la Vădastra.

[anonimizat], [anonimizat], pescuit, [anonimizat] a plantelor și creșterii animalelor. [anonimizat] a așezărilor.

[anonimizat], se așază în locuri favorabile culturii primitive a plantelor, pe teresale joase ale apelor, cu soluri fertile, aluvionare, ca la Studina, unde așezarea se găsește în lunca pârâului Grădinile. În această așezare, datorită faptului că solul era deosebit de umed, pânza freatică găsindu-se la mică adâncime, membrii comunității gentilice și-au construit locuințe de suprafață, cu pereții din pari înfipți în pământ și din împletitură de nuiele, peste care au aplicat un strat subțire de lut. În interiorul locuințelor s-au găsit vetre de foc. Între complexele descoperite în așezare, se remarcă o groapă de cult, de formă ovală, în care erau depuse ca ofrandă, fiind așezate într-o anumită ordine, un craniu și coarnele a cinci bouri vânați, alături de numeroase fragmente ceramice și un idol cilindric. Într-o așezare Criș descoperită în apropierea Slatinei, la Cireașov-Sărăcești, cu ocazia unui sondaj restrâns, au apărut locuințe îngrpate, de tipul bordeiului, cu groapa relativ dreptunghiulară.

Cu timpul, în neoliticul mijlociu, o dată cu perfecționarea uneltelor de piatră șlefuită, purtătorii culturii Vădastra încep să defrișeze pădurile, care ocupau suprafețe întinse în această zonă, și să desțelenească pământul folosind tracțiunea animală.

În această perioadă, așezările se vor extinde pe terasele mijlocii și superioare ale apelor, ca la Ipotești, unde așezarea se găsește pe terasa stângă, înaltă a Sopotului, sau la Vădastra, unde așezarea eponimă se află pe Măgura Fetelor, de pe coama dealului care domină valea pârâului Obârșia. În prima fază de dezvoltare a culturii Vădastra, locuințele sunt de tipul bordeiului, iar în utimele faze, în așezările de la Slatina, Ipotești, Vădastra, apar locunțe de suprafață cu plan patrulater, cu o singură încăpere (Figura 2).

Figura 2: Plan așezări neolitice – Vădastra

Pereții acestor locuințe erau construiți din pari de lemn bătuți în pământ și din împletitură de nuiele, lipite cu un strat relativ gros de lut, amestecat cu paie și pleavă care, prin arderea scheletului lemnos în urma unor puternice incendii, s-au prăbușit în interior. Acoperișul era probabil în două ape, din paie sau fân. Așa cum arată câteva descoperiri din așezarea de la Slatina, ușile locuințelor aveu țâțâni din bolovani mari de râu, prevăzuți la mijloc cu o adâncitură concavă în care se învârtea axul de care era fixată ușa.

În neoliticul târziu, triburile culturii Vădastra le urmează, în această zonă, triburile purtătorilor culturii Sălcuța. Așezările comunităților Sălcuța erau amplasate pe margini de terase sau pe grindurile Dunării. Se cunosc, de asemenea, așezări sub formă de movilă sau tell, cu mai multe niveluri de locuire, prevăzute cu valuriu și șanțuri de apărare, a căror existență denotă apariția unor confruntări intertribale. Pe teritoriul județului se cunosc așezări sub formă de tell la Slatina – Strehareț, Brebeni, Drăgănești, Crâmpoia, Profa. Așezarea tell de la Brebeni, în care s-au organizat până în prezent săpături arheologice sistematice, se găsește ăe terasa joasă a pârâului Oboga, în imediata apropiere a apei, ca și tell-ul de la Drăgănești, aflat pe terasa joasă a Sâiului. Valul de protecție al tell-ului de la Brebeni, construrit din pământul sos din șanțul plasat în fața valului, are înălțimea maximă actuală de 1,25 metri și lățimea de bază de 6 metri. El a fost ridicat din prima fază de locuire a așezării, baza valului aflându-se la baza primului nivel de locuire, pe pământul viu. Cele trei niveluri, care alcătuiesc stratul de cultură, cu o grosime maximă de 2,55 metri, au crescut treptat în interiorul valului, ultimul nivel depășind înălțimea acestuia.

Purtătorii culturii Sălcuța au folosit la început locuințe îngropate, bordeie, apoi locuințe de suprafață, uneori de dimensiuni mari. În timpul săpăturilor, au fost dezvelite în așezarea de la Brebeni, patr locuințe de suprafață. La baza nivelului III, ultimul nivel de locuire al așezării, a apărut una dintre locuințe, sub forma unui strat de chirpic ars, având grosimea maximă de 0,60 metri și suprafața de 6 x 5 metri. În săpătură, a putut fi surprinsă baza peretelui de sud din chirpici, al acestei locuințe, pe o înălțime de 0,40 metri, în care se vedeau găurile parilor susținători având diametrul de 8-10 centimetri. Aproape de perete, în interiorul locuinței, se găsea o vatră cu boltă. În exterior, locuința era înconjurată cu un șanț puțin adânc, pentru scurgerea apei ploilor.

Într-una dintre aceste locuințe de suprafață au apărut, în apropierea vetrei, urmele unei podine din trunchiuri despicate. Acoperișul locuințelor de suprafață era în două ape, cum indică torțile unor capace de lut pentru vase, modelate sub formă de locuință miniaturală. Bucățile de chirpic, cu suprafața frumos fățuită și spoită cu o culoare alb-gălbuie, găsite cu ocazia săpăturlor de la Brebeni, dovedesc că, cel puțin în interior, unele dintre locuințe au fost finisate cu grijă. În stratul de cultură au mai fost descoperite numeroase vetre, rotunde sau rectangulare, simple sau cu bordură de pământ, iar într-un singur caz, cu bordură de piatră.

Din cele arătate rezultă că în neolitic se marchează apariția arhitecturii. Acum au loc primele încercări de organizare rațională a unui adăpost. Alături de matrialele vegetale – lemnul, stuful, paiele -, lutul era materialul de bază folosit la construcția locuințelor.

La sfârșitul neoliticului și în perioada de tranziție la epoca bronzului, pe teritoriul României au apărut grupuri de păstori nomazi veniți din stepele nord-pontice. Triburile neolitice au asimilat pe noii veniți, însușindu-și în același timp graiurile indo-europene ale acestora. S-a ajuns, în acest fel, la formarea marelui grup indo-european al tracilor. Urmele acestor grupuri de păstori, sub forma mormintelor tumulare cu ocru roșu, au fost descoperite pe teritoriul județului la Alimănești.

Ca urmare a noilor deplasări de populații, au loc noi sinteze etnice și culturale. Cultura Cernavodă I de la sfârșitul neoliticului, rezultat al acestor sinteze, se extinde spre vest, ocupând toată zona joasă a câmpiei Dunării, până la vest de Olt. În urma unei noi sinteze, între cultura Cernavodă I și fazele târzii ale culturilor neolitice Gumelnița și Sălcuța, ia naștere cultura Cernavodă III, care, în perioada de tranziție la epoca bronzului, cuprinde Muntenia și Oltenia.

În sudul județului Olt, s-au descoperit așezări ale purtătorilor culturii Cernavodă III, alcătuite din bordeie, pe terasele Dunării, în zona Celei.

Generalizarea culturii Cernavodă III a creat premisele apariției culturii Coțofeni, din faza mijlocie și finală a perioadei de tranziție la epoca bronzului. Așezările comunităților culturii Coțofeni sunt plasate în locuri deschise, de câmpie, în apropierea apelor, sau în puncte fortificate , cum este așezarea de la Vâlcele, care se găsește pe un promontoriu al terasei Iminogului; cum este cea de la Brâncoveni, plasată pe un pinten cu aspect de movilă, desprins din terasa primară a Oltului; sau cum este cea de la Braneț.

În sudul județului se cunosc așezări pe ostroavele Dunării, la Orlea și Potel. Locuințele purtătorilor culturii Coțofeni – care practicau o economie mixtă, bazată pe cultura plantelor și creșterea animalelor, cu predominarea uneia sau alteia dintre aceste ocupații, în funcție de condițiile natale – erau îngropate, de tip bordei sau colibe ușoare de suprafață, construite din lemn și frunzar, ca în așezarea de la Găneasa. În așezarea de la Braneț au fost descoperite în cel de al doilea nivel Coțofeni, locunțe de suprafață, cu pereții din pari și nuiele acoperite cu lut, în așa fel încât grosimea unui perete atingea 10 centimetri. Aceste locuințe erau prevăzute în interior cu vetre rotunde, amenajate direct pe sol sau pe o suprafață de pământ mai ridicată.

În epoca bronzului, triburile tracice locale continuă să practice o economie mixtă, bazată pe agricultură și creșterea vitelor. Față de epoca neolitică, în epoca bronzului se constată o serie de progrese. Folosirea animalelor mari pentru tracțiune au determinat dezvoltarea creșterii animalelor. A sporit productivitatea muncii în agricultură prin folosirea plugului primitiv și a uneltelor metalice, alături de cele din piatră. S-au perfecționat prelucrarea lemnului, meșteșugul dulgheriei, tehnica de a construi locuințe. Apare construcția de lemn, din bârne încheiate, autoportantă, care nu mai avea nevoie, pentru susținere, de schelet din pari înfipți în pământ.

La începutul epocii bronzului, teritoriul județului este ocupat de triburile purtătorilor culturii Glina, veniți din centrul Munteniei. Așezările au fost descoperite în apropierea apelor curgătoare, în puncte fortificate natural, pe terase înalte, sau pe promontorii ușor de apărat. Nu lipsesc însă așezările deschise. În așezarea de la Braneț, aflată pe un promontoriu al terasei Bârliului, în care s-au făcut cercetări sistematice, au fost dezvelite locuințe de suprafață, cu plan rectangular, cu pereții din pari înfipți în pământ și din nuiele, pomosiți cu lut. În interiorul locuințelor s-au găsit vetre așezate direct pe sol.

În perioadele mijlocie, târzie și finală a epocii brornzului, pe aceste meleaguri s-au statornicit purtătorii culturii Verbicioara, veniți din zona de dealuri a Olteniei. Așezările triburilor Verbicioara se găsesc în locuri deschise, pe terasele joase sau mai înalte ale apelor, ca la Brebeni – pe terasele Dârjovului și Obogii, Ipotești – pe terasa Oltului, sau pe boturi de terase fortificate natural, ușor de apărat, cum sunt cele de la Vâlcele și Sprâncenata. Locuințele, puțin cunoscute,sunt inițial de suprafață, poate construite din bârne încheiate,autoportante. În ultimele două faze de evoluție a culturii,ca urmare a predominării creșterii animalelor, locuirea cunoaște aspecte de tip cenușar, asociind locuința omenească provizorie, construită din lemn și frunzar, cu adăposturi pentru vite.

La începutul primei epoci a fierului – fazele Hallstratt A și Hallstratt B – considerate de către unii cercetători ca perioadă de tranziție de la epoca bronzului, la prima epocă a fierului (cca 1150-750 î.e.n.), metalurgia bronzului cvunoaste maxima sa dezvoltare, piesele de fier fiind foarte rare. În această perioadă, ca urmare a menținerii rolului predominant al păstoritului în economia triburilor tracice locale, are loc generalizarea așezărilor de tip cenușar, caracterizate prin asocierea locuințelor cu adăposturile pentru vite. Din Hallstratt-ul timpuriu, datează descoperirile de pe Măgura Grădiștei de la Orlea încadrate completului cultural tracic Vîrtop-Plopșor. În Hallstrat-ul mijlociu sau Hallstat C această zonă face parte din aria de răspândire a culturii Basarab, care acoperă întregul teritoriu al României. La triburile culturii Basarab continuă tradiția cenușarelor, a așezărilor deschise de colibe, cu sălașe pentru animale, ca urmare a rolului important pe care-l păstrase creșterea vitelor în economie.

TIPURI DE AȘEZĂRI ȘI PROGRAME DE ARHITECTURĂ ÎN PERIOADA STATULUI DAC. URBANISMUL ÎN ETAPA DACO-ROMANĂ ȘI FORTIFICAȚIILE

Trecerea triburilor geto-dacice dintre Carpații Meridionali și Dunăre la cea de-a doua epocă a fierului are loc în jurul anului 450 î.e.n. Aceasta s-a datarat evoluției fondului hallstattian local spre forme noi, însoțită de o acumulare creatoare a influențelor grecești directe sau primite prin intermediul tracilor sudici.

În cea de-a doua epocă a fierului, ocupațiile de bază ale triburilor locale sunt agricultura, făcută cu plugul cu corman de fier, și creșterea vitelolor. Vasele mari de provizii (chiupurile), râșnițele circulare de mai mare randament, numeroasele gropi pentru păstratul cererealelor și uneltele de fier descoperite în așezările geto-dacice reliefează cu pregnanță ponderea agriculturii, nivelul atins de aceasta în economia triburilor locale.

Pe lângă aceste ocupații de bază, în așezări erau practicate numeroase meșteșuguri specializate ca: prelucrarea fierului, a bronzului, dulgheritul, olăritul cu roate rapidă etc. Marele număr de așezări deschise, nefortificate, cu caracter agricol, care sunt cele mai numeroase sau de așezări fortificate descoperite, atestă un important spor demografic în această parte a țării. Așezările sunt răspândite în teritoriu, ca și în trecut, în raport cu văile apelor, fiind plasate de-a lungul acestora, pe teresale joase sau mai înalte, mai multe așezări deschise grevitând în jurul unei așezări care ocupă un punct dominant, pe un promotoriu de terasă, apărat natural prin plante abrupte, greu de escaladat, și prin lucrări artificiale constând din șanțuri și valuri de pământ.

Acestea sunt așezări de tip protourban, dava, centre tribale cu caracter economic, meșteșugăresc, de schimb și politico-administrativ. La unele din aceste așezări, zona fortificată, intens locuită, are o suprafață mică, ea constituind de fapt acropola așezării, care era locuită și în afara fortificațiilor.

Între așezările fortificate se remarcă cea de la Mărgăritești, care se găsește pe un promontoriu al terasei primare din stânga Oltețului. Așezarea, datată între sfârșitul secolului al V-lea și mijlocul secolului al II-lea î.e.n., mărginită la nord, est și sud de pante abrupte, este apărată spre vest cu șanț și val, valul fiind ridicat în spatele șanțului, din pământ bătut și ars succesiv la roșu. În componența valului au intrat turte mari de lut, de formă dreptunghiulară, asemănătoare unor cărămizi cu colțurile rotunjite. Datorită modului său de construcție, valul de la Mărgăritești se mai păstrează și astăzi pe o înălțime de 2 metri. Deși întinsă ca suprafață, așezarea de la Mărgăritești, care prin modul de construcție al valului este asemănătoare cetăților din Hallstattul târziu, a fost locuită numai sporadic, în spatele și în apropierea valului, fiind o cetate de refugiu cum sunt cunoscute și altele în Oltenia.

Așezarea fortificată de la Sprâncenata, datată în urma cercetărilor arheologice între secolul al II-lea î.e.n și primii ani ai secolului I e.n., se găsește pe un bot al terasei înalte din stânga Oltului, fiind protejată la nord, vest și sud prin pante abrupte. Spre est, așezarea era apărată printr-un val înalt de 1,80 m, care avea în față un șanț adând de 9 m. Ocupând o suprafață restrânsă, zona fortificată a fost intens locuită, stratul de cultură cu patru niveluri având o grosime de peste 2 metri.

Geto-dacii din această zonă, ca toți acești geto-dacii din exteriorul arcului carpatic, au folosit două tipuri de locuință: bordeiul și casa de suprafață.

Casele de suprafață alcătuiau majoritatea locuințelor. De formă rectangulară, aceste locuințe aveau pereții construiți, ca și în epocile anterioare, din stâlpi bătuți în pământ și din împletitură deasă din nuiele, peste care se așternea un strat de lipitură de lut amestecată cu paie. Podele locuințelor erau realizate din pământ bătut sau din pământ amestecat cu pietricele și apoi bătut cu maiul, ca în așezarea de la Mărgăritești. Acoperișul era probabil din paie sau stuf, căci în urma cercetărilor arheologice au apărut, pe lângă bucăți de chirpici cu urme de nuiele, și cantități mari de cenușă, rezultată din arderea acoperișului. Este posibil ca pereții unor locuințe să fi fost construciți din bârne, așezate orizontal una peste alta, lipiți cu un strat subțire de lut. În acest caz pereții erau fixați numai la extremități cu pari înfipți în pământ, căci, cu ocazia săpăturilor arheologice, nu au apărut gropi de pari de la pereții locuințelor. În tehnica de construcție sau folosit cuie, piroane și scoabe de fier, iar pentru fixarea ușilor, țâțâni de fier. În interiorul locuințelor se găseau vetre așezate direct pe sol, pe un strat din pietre de râu sau din cioburi groase de vase. În apropierea locuințelor erau săpate gropi adânci pentru păstratul cerealelor, în formă de clopot sau cilindrice, cu pereții arși.

În urma războaielor daco-romane din anii 101-102 și 105-106, statul dac condus de Decebal a fost desființat, o mare parte a teritoriului său – Transilvania, cu excepția cvolțului de sud-est, Banatul și jumătatea apuseană a Olteniei – fiind transformată în provincia imperială Dacia. Inițial, sudul Moldovei, Muntenia, estul Olteniei și colțul de sud-est al Transilvaniei au fost anexate provinciei Moiesia Inferior.

Pe vremea lui Adrian, în anii 118-119, în urma unei prime împărțiri administrative a provinciei Dacia, au fost abandonate sudul Moldovei și Muntenia. Din întreaga Oltenie și colțul de sud-est al Transilvaniei a fost creată o nouă provincie, Dacia Inferior. În anii 168-169, împăratul Marcus Aurelius reorganizează provincia Dacia, teritoriul Olteniei devenind Dacia Malvensis cu capitala la Romula-Malva .

Coloniștii români aduși în Dacia,” ex toto orbe romano “, cum arăta Eutropius, erau purtărorii unei experiențe tehnice avansate, superioare, în toate domeniile, inclusiv în cel al construcțiilor. Romanii au dezvoltat în Dacia o locuire de tip urban. Pe locul unor vechi așezări dacice au fost construite primele orașe cu aspect occidental ca structură și dotare.

În evoluția arhitecturii romane din Dacia pot fi distinse două faze: cea care corespunde dinastiei Antoninilor (106-192), reprezetând faza de construire și dezvoltare progresivă, apoi faza de apogee care corespunde perioadei Severilor (193-235).

După cucerirea Daciei, romanii au construit numeroase drumuri pietruite, cu rol strategic și economic, care legau orașele și castrele, străbătând provincial în toate direcțiile. Unul dintre drumurile cele mai importante ale Daciei sudice era cel al Oltului, care însoțea cursul râului de la Sucidava până în Transilvania. Un alt drum traversa Oltenia de la Drobeta la Romula, unde se numea cu drumul Oltului. De la Romula, pe lângă traseul care ducea la Sucidava, exista un al doilea traseu, cu rol militar, care urma si el cursul Oltului până la Islaz. În anul 1964, această șosea a fost secționată în punctual Slăveni, unde s-a descoperit la 0,20 m sub stratul vegetal, o porțiune lată de 5,6 metri. Drumul era construit dintr-un strat gros de 0,50 metri din pietriș de Olt, bombat la mijloc pentru a asigura scurgerea apelor. Pământul de sub stratul de pietriș a fost bătut bine cu maiul, având același profil bombat. Pe laturi, în cuprinsul așezării antice dezvoltată în jurul castrului, șoseaua avea trotuare din cărămidă late de 1 metru (Figura 3).

Figura 3: Romula – Planul orașului antic

De-a lungul anilor, pe traseul drumului Oltului s-au descoperit patru stâlpi militari, un număr însemnat, față de opt, câți se cunosc în întreaga Dacie romană. Primul din vremea lui Septimiu Sever, s-a descoperit în comuna Băbiciu pe Olt, al doilea la Gostavățu, tot din secolului al III-lea; cel de-al treilea, găsit lângă Copăceni (Vâlcea) era pus de Maximin Tracul în anul 326 e.n., iar al patrulea, aflat lângă Sucidava, fusese așezat pe timpul lui Constantin Cel Mare. Descoperirea acestor stâlpi reliefează preocuparea permanent a romanilor pentru buna întreținere a unuia din principalele drumuri, care lega provinciile de la sudul Dunării cu centrele miniere, de mare importanță, din interiorul arcului carpatic.

Încă din primii ani ai stăpânirii romane, cel mai târziu în timpul lui Adrian (117-138) a fost întemeiat orașul Romula, ale cărui urme se găsesc sub actualul sat Reșca (comuna Dobrosloveni). Numele orașului, care înseamnă – mica Romă – , arată că este vorba de o așezare întemeiată de veteran și coloniști latini. Municipiul în vremea lui Adrian, orașul devine colonie probabil sub Septimiu Sever (193-211). Important centru economic și administrativ, Romula a cunoscut o remarcabilă dezvoltare edilitară. In interiorul său existau străzi pavate și canalizate, forum, clădiri publice cu character administrative, locuințe private, terme, apeducte, iar în afara zidurilor villae suburbane și monumente funerare. Parte din aceste monumente oblindesc o puternică influență oriental, așa cum sunt: contraforturile zidurilor, sarcofagele cioplite în piatră sub formă de casă cu acroterele de la capace proieminente, lei funerari etc. În domeniul arhitecturii și al producției artistice prodomină însă influențele occidentale, cu analogii în provinciile vestice vecine, care reliefează caracterul roman occidental al culturii Daciei.

În dezvoltarea sa edilitară orașul a cunoscut mai multe faze marcate prin expansiunea sa și prin dotarea urbanistică. În prima fază avea o incintă rectangular (cca 200 metri x 300 metri), alcătuită dintr-un val de pământ și șanț de apărare. Ceva mai târziu, pe timpul lui Septimiu Sever sau al unuia din urmașii săi, această primă incintă a fost înconjurată cu un zid in cărămidă (cu dimensiunile de 42 x 28 x 5 cm) având temelia așezată pe fundul șanțului primei fortificații. Partea superioară a zidului, realizată din același fel de cărămizi, a fost puternic legată cu mortar de var. În fața zidului se găsea berma, lată de 2,50 – 3,20 metri după care urma șanțul de apărare, lat de 6,20 metri și adânc de până la 3,5 metri.

Agger-ul, valul de pământ din spatele zidului, a fost ridicat peste valul primei fortificații de pământ. În anul 1980, s-a descoperit o inscripție datată în anul 248 e.n., din textul căreia aflăm că cea de-a treia centură de fortificații a așezării civile a fost ridicată de Filip Arabul (244-249), lucrarea executându-se de către armată. Săpăturile arheologice au arătat că zidul de apărare al lui Filip Arabul avea un traseu poligonal neregulat. Noile fortificații din anul 248 e.n., ridicate pe marginile înalte ale depresiunii în care este așezat orașul, erau construite din cărămizi prinse cu lut cleios. Temelia, lată de 2 metri, era foarte puțin înfiptă în sol. În afara zidului apare berma lată de 2,40 metri, în fața căreia a fost săpat un șanț de apărare lat de până la 6 metri și adânc de 3,20 metri. Din 50 în 50 de metri, de-a lungul zidului se găseau turnuri construite probabil din aceeași tehnică, cu partea superioară de lemn, acoperite cu șindrilă. Este vorba de o fortificație ridicată în grabă, de slabă calitate, după puternicul atac al carpilor din anii 245-247. Orașul, cu suprafața de cca 64 ha, în care se intra prin patru porți, era străbătut de două străzi magistrale, axiale. În perioada de maximă dezvoltare, în oraș s-au construit numeroase edificii publice și clădiri particulare. Pe locul unde se găsea forul, săpăturile arheologice au dat la iveală urmele unui monumental edificiu administrative, probabil curia orașului, adică sediul administrației locale. Construită din cărămizi prinse în mortar de var, clădirea, lungă de 26 metri și lată de 14,20 metri, avea trei săli mari și era acoperită cu țiglă. În față, pe întreaga lungime a edificiului, se găsea un portic. Fațada și cele trei săli interioare au fost decorate cu coloane, pilaștri, frize, architrave, sculptate în calcar de Vrața. În incinta interioară a orașului au fost descoperite și urmele unor terme fastuoase. Clădirea, lungă de peste 27 metri și lată de 39 metri, construită din blocuri inegale fasonate, împărțită în mai multe camera pardosite cu cărămizi, fusese prevăzută cu încălzire central – kypocaust. Pereții interior erau îmbrăcați cu plăci de marmură sculptate cu motive florale, fixate cu scoabe de bronz.

Orașul era alimentat cu apă din pârâul Teslui, din izvoare locale și printr-un apeduct lung de 5 km, care transporta apa de la izvoarele captate în apropierea satului modern Frăsinetu de Pădure. Acest speduct subteran era construit din tuburi de teracotă, lungi de 0,80 metri, îmbucate cap la cap. Conducta era protejată într-o galerie de formă triunghiulară, din cărămidă prinsă cu mortar, peste care erau așezate lespezi de piatră. Este de presupus că peste apa Tesluiului apeductul era suspendat pe construcții de zidărie astăzi dispărute.

Lângă poarta lui Filip Arabul, în dreapta șoselei care ducea la Acidava (Enoșești), a fost descoperită o villa suburban. Construcția, de formă rectangular (23×26,70 metri), fusese zidită din cărămidă. Avea o curte centrală, înconjurată de un peristil (portic), de tip Pompeian. În mijlocul curții central se găsea un bazin pătrat, cu latura de 5,20 metri, pavat cu cărămizi, iar în jurul curții existau mai multe încăperi, încălzite cu hypocaust. Această villa suburban, construită în secolul al II-lea, este singura cunoscută în Dacia Inferior.

În câmpia dintre Caracal și Corabia, au fost descoperite urmele mai multor villae rusticate, conacele unor mari proprietari funciari din mediul rural, alcătuite din locuințe și construcții anexe.

Cel de-al doilea oraș roman ca importanță pe teritoriul actualului județ Olt, era Sucidava, ale cărui urme se găsesc astăzi sub cartierul Celei al orașului Corabia. Inițial, coloniștii romani s-au așezat aici în interiorul unui castru de campanile, cu val de pământ și șanț, construit în timpul războaielor daco-romane, pe locul așezării fortificate a tribului dacic al sucilor. Comunitatea autohtonă dacică a sucilor s-a topit apoi treptat în noua așezare. Centru al unei bogate zone agricole și punct vamal important, așezarea daco-romană s-a dezvoltat rapid, extinzându-și suprafața locuită și căpătând o structură din ce în ce mai urbană.

În prima jumătate a secolului al II-lea e.n., aria locuită, de câteva ori mai mare decât castrul inițial, era înconjurată cu șanț și val de apărare. La începutul secolului al III-lea e.n., probabil pe vremea lui Septimiu Sever, așezarea a fost înconjurată cu un zid de incintă cu traseu trapezoidal aproape regulat, cu laturile de dimensiunile: N = 500 metri, E = 525 metri, V = 575 metri, S = 727 metri. Noua incintă, care includea și pintenul cetății, era construită din zid de piatră legată cu mortar. Intrarea în oraș se făcea prin patru porți așezate la capetele unor artere axiale. În urma săpăturilor arheologice a fost găsită poarta nordică, largă de 4,39 metri, apărată de două turnuri patrulatere, cu dimensiunile de 3,65 x 4,40 metri. Pe această poartă ieșea drumul care se îndrepta către Romula. Curtinele erau prevăzute, cam din 100 în 100 metri, cu turnuri patrulatere angajate, cu dimensiunile de 3,70 x 9 metri. Orașul a avut de suferit în timpul furtunoaselor atacuri caprice din anii 245-247 e.n. când, probabil Filip Arabul i-a refăcut fortificațiile. Noile fortificații au urmat, în general, traseul fortificațiilor din epoca Severilor, dar aria de cca 18 ha a orașului a fost împărțită în două zone printr-un zid transversal, est-vest, pentru a I se ușura apărarea. S-a acordat mai mare atenție reparării și înălțării zidurilor din zona de nord. Turnurile de apărare, reconstruite, complet exterioare, căpătau formă de potcoavă. Poarta de sud a orașului, datând din cel de-al treilea sfert al secolului al III-lea, largă de 7,50 metri cu două canaturi, era flancată de două turnuri dîn formă de potcoavă, exterioare, construite din piatră legată cu mortar, cu câte două niveluri și terasă cu crenele. Starda, care unea porțile de nord și sud, a fost construită în două epoci. Stratul inferior, gros de 0,15 metri, aparține secolului al III-lea, iar stratul superior, care se găsea la 0,90 metri deasupra primului, gros de 0,10 metri, alcătuit din pavaj în care sunt prinse blocuri de piatră, datează din secolul al IV-lea.

Pentru protejarea granițelor provinciei, romanii au fortificat malul drept al Oltului, prevăzându-l cu castre între Islaz și Boița (Caput Stenarum). De-a lungul liniei fortificate a Oltului (Limes Alutanus) pe teritoriul județului, se găsesc castrele de la Tia-Mare, Slăveni, Romula, Acidava. În jurul castrelor s-au dezvoltat așezări civile, uneori de mai mare amploare, ca cele de la Slăveni sau Enoșești. Zonă militară puternic urbanizată, Limes Alutanus a fost, în același timp, una dintre regiunile de intensă romanizare.

Castrul de la Slăveni, cel mai mare castru de piatră din Dacia sudică, a avut un rol deosebit de important în sistemul de fortificații al limes-ului de pe Olt. Acest castru a cunoscut mai multe perioade în dezvoltarea sa. În prima fază, datând de la începutul secolului al II-lea, castrul era de pământ și avea incintă patrulateră (169×190,40 metri, măsurată pe creasta valului de apărare). Valul avea în față un șanț (fossa), întrerupt în fața porților, lat de 4,80 metri și adând de 3,50 metri. Urma apoi un alt val, gros de 4 metri, care avea o a noua fossa, întreruptă în fața porților, lată de 4,20 metri și adâncă de 3,15 metri. La construcția acestui prim sistem de fortificații a lucrat ala I Hispanorum și alte detașamente din trupele auxiliare. Așa cum arată o inscripție descoperită în ruinele porții Pretoria, castrul a fost reconstruit în totalitate pe timpul lui Septimiu Sever, în anul 205 e.n., tot de către ala I Hispanorum, cu care ocazie a fost mărit.

Noul castru, lung de 198 metri și lat de 176,60 metri, avea zidul de apărare așezat pe poala exterioară a vehiului val, cu temelia lată de 1,50 metri și adâncă de 0,50 metri, așezată peste un suport de bolovani din Olt. Acest zid a fost ridicat din blocuri de calcar cioplite paralelipipedic, cu dimensiunile de 1,35×0,55×0,45 metri. La colțurile rotunjite, zidul era prevăzut cu turnuri. În fața zidului exista o bermă lată de 2,40 metri. Au fost păstrate cele două fossae de la fortificația de pământ și s-a adăugat un al treilea șanț, lat de 6 metri și adânc de 3,30 metri, care nu mai era interrupt în fața porților, separate de cel de-al doilea șanț cu un val gros de 6 metri.

Sistemul de valuri și șanțuri successive avea lățimea de 25 metri. La 6 metri depărtare, de regulă, în interiorul incintei de zi, se găsea un alt zid de cărămidă, lat de 0,60 metri. De la acest zid, spre interior, există un strat de dărâmături care a fost așezat și peste zid, alcătuind un val interior, care avea la bază o pătudă din bolovani de calcar așezată peste pământul bătut. Urma via savularis, pavată cu piatră de Olt, lată de 2,25 metri, care înconjura castrul în interior. Castrul avea poarta pretoriană spre est. Se cunosc planurile porților decuma și principales, apărată de către două turnuri, care se închideau cu câte două canturi de lemn, late de 3,50 metri. Castrul avea via Pretoria flancată de câte un portic din coloane, pavată, ca și via de Cumana, cu spărturi de piatră și cărămidă prinse cu mortar.

Pretoriul castrului de la Slăveni, unul din cele mai monumentale din Dacia, avea intrarea spre est. Lung de 43,20 metri și lat de 37,40 metri, construit din cărămizi, cu zidurile așezate peste o temelie din bolovani din Olt, groasă de până la 1 metru, pretoriul avea un plan interior clasic. Intrarea, lată de 4,40 metri, era flancată de către trei camere. În atriul cu dimensiunile de 28,50×16,40 metri, pavat cu cărămidă exista de jur împrejur un portic din coloane de calcar. În dreapta, așa cum indică două lespezi mari de piatră, se găsea o statuie ecvestră.

Armamentarium era compus din opt încăperi. Sala sacră măsura 35,40×9 metri. Oecus (clădirea principală) avea în centru o încăpere cu absidă, pavată cu cărămizi mari, folosită pentru capelă. Sub capelă, la 1,80 metri adâncime se găsea camera betonată a tezaurului.

Capela avea în stânga două camera, iar în dreapta patru. Îcălzirea pretoriului era asigurată printru-un hypocaust cu praefurnium. La 10 metri spre nord de pretoriu, se găsea cazarma ofițerilor, construită din zide de cărămidă, acoperită cu țiglă, cu două curți interioare, înconjurate de camere. Pe aceeași parte, în continuare, spre nord, se găsea horreum (magazia) având zidurile sprijinite în exterior cu contraforturi.

În praietentura și retentura, se găseau 12 construcții mari, orientate nord-sud, lungi de 43 metri, late de 9,40 metri având un față un pridvor lat de 3 metri. Fiecare avea câte 7 camere egale, iar ca capete câte o încăpere mai mare pentru gradați, toate pavate cu cărămizi. Aceste pavilioane, care aveau pereții din bârne de lemn tencuite, fuseseră acoperite cu țiglă. La colțurile interioare ale castrului, au apărut alte 4 construcții, folosite probabil drept grajduri pentru cai. Spre Olt erau situate termele castrului, construite în timpul lui Septimiu Sever, restaurate și mărite pe timpul luiu Filip Arabul. De plan dreptunghiular (25×19,60 m), cu mai multe abside, termele aveau zidurile construite din cărămizi prinse în mortar de var, iar temelia se afla așezată pe un start de pietriș din Olt.

În colțul de sud-est al clădirii se găsea apodyterium (vestiarul) cu dimeniunile de 6,50 x9,5o metri. Atașat acestuia era un frigidarium absidat (bazinul cu apă rece), având mărimea de 5,50 x3,20 metri. La frigidarium, un canal aducea apă curată și un al doilea o evacua în Olt după folosire. Bazinul cu apă rece era săpat la o adâncime mai mare decât nivelul pilae-lor (stâlpi de zidărie) din camerele de hzpocaust și era pavat cu cărămizi de format mare. La sud de apodyterium existau două camere cu dimensiunile de 3,60×6,50 metri, a căror folosință nu ne este cunoscută. Pe latura vestică a termelor, se găseau alte patru încăperi, dintre care trei absidate. În praefurnium (încăperea de unde se alimenta cu foc sistemul de încălzire), s-au găsit bolovani mari de Olt, arși în foc, pentru producerea aburului fierbinte în laconium (încăperea în care se făcea baia de aburi cu temperatură ridicată).

Gura praefurniumului se deschidea într-o cameră cu hypocaust din stâlpi (pilae) construiți din cărămizi de diferite tipuri. Toate încăperile cu hypocaust au fost pardosite cu cărămizi mari prinse cu mortar. De la praefurnium, aerul cald circula prin deschideri care perforau zidurile celor trei încăperi absidare care urmau spre nord. Încăperea de la mijloc avea o mică absidă, unde era instalat probabil un vas cu apă caldă, pentru un al doilea laconium mai mic. Ultima încăpere din colțul de nord-vest putea fi un tepidarium (baie călduță).

Între 10-50 km distanță spre est de Olt, începând de pe malul Dunării, din punctual Cula, până la Bran, se întindea o a doua linie de fortificații cu denumirea convențională de Limes Transalutanus. Se pare că această linie fortificată, așa cum dovedesc descoperirile arheologice și numismatice, a fost ridicată de Septimiu Sever și părăsită în timpul lui Filip Arabul, prin anul 245 e.n., în urma atacului carpilor.

Între Dunăre și Argeș, valul de pământ, prevăzut în față, spre est, cu șanț, avea la bază o lățime de până la 12 metri și o înălțime de cca 2 metri. Miezul valului era ars. La o depărtare de 150-300 metri, în spatele valului, se aflau castre de pământ sau zid. Pe teritoriul județului se găsește castrul de la Crâmpoia-Ghioca, de plan dreptunghiular, cu dimensiunile de 100×136 pași. Castrul avea un val de pământ lat la bază de 20 metri și înalt de 2 metri, prevăzut în față cu un șanț adânc de un metru.

Zona dintre Limes Alutanus și Limes Transalutanus era o zonă rurală, populată de dacii romanizați, purtători ai culturii Chilia, care locuiau în așezări nefortificate, alcătuite din bordeie, în apropierea unor surse de apă ca cele dsau Scornicești. Bordeiele aveau formă ovală sau, de cele mai multe ori, rectangular, cu colțurile rotunjite. În interiorul bordeielor se găseau cuptoare cu boltă, săpate într-un calup de lut cruțat.

ARHITECTURA ÎN PERIOADA DE TRECERE SPRE FEUDALISM

Retragerea administrației romane din Dacia, la 271-273, nu a însemnat mutarea întregii populații daco-romane la sudul Dunării. Descoperirile arheologice din ultimii ani au dovedit continuitatea daco-romană pe meleagurile Oltului și după această dată. Nicu una din așezările cunoscute în epoca romană nu și-a încetat existența. Până în anul 602, Imperiul roman a continuat să stăpânească, aproape permanent la nordul Dunării, diferite teritorii, între care și capul de pod de la Sucidava.

La Sucidava, probabil în timpul lui Aurelian, fusese construită, pe un pinten al terasei Dunării, o puternică cetate cu un zid de incintă, astăzi de formă triunghiulară neregulată. Laturile de nord și est ale fortificației au lungimea de 159,60 metri, iar latura de vest 149,00 metri. Spre sud, unde curtinele s-au prăbușit, se găsea poarta principală.

Zidul, lat de 1,60 metri, cu temelia de 1,80 – 2 metri, construit din blocuri de piatră spartă, legate cu mortar în tehnica cunoscută sub numele de opus incertum, avea la colțurile unde se frângea mai accentuat spre interior, turnuri trapezoidale, care sunt o refacere mai nouă, peste turnurile vechi, a căror formă nu se mai cunoașate.

Constantin cel Mare (306-333/ a reîntărit cetatea, dublându-I curtinele cu un al doilea zid interior. Au fost construite noi turnuri exterioare de formă patrulateră. În spatele curtinelor s-au ridicat cazărmi și magazii.

Cetatea avea două porți principale și alte porți secundare situate în unele turnuri. Poarta principal dintre turnurile A-B, largă de 2,50 metri, era prevăzută cu importante instalații defensive. În grosimea zidului se vede șanțul vertical, prin care aluneca de sus în jos, grapa sau catharacta, grilă de lemn ferecat cu țepi de fier orientați spre exterior (Figura 4).

Figura 4: Celei.Planul Cetății sucidava. (A) bazilica creștină, (B) hipocaustum

În spatele acestei grille, într-o retragere situată între zidul exterior și zidul interior, se găseau pivoții, pe care se învârteau canaturile porții din lemn ferecată cu fier. În a doua jumătate a sec.al IV-lea se construiesc turnurile interioare, corespunzătoare turnurilor exterioare mai vechi. După distrugerile hunice (442-447), cetatea este rezidită de Iustinian (527-565).

Tot din vremea lui Iustinian datează basilica creștină, situată în partea de nord-vest a cetății, cea mai veche biserică creștină cunoscută la nordul Dunării. Era construită cu o singură navă, din cărămidă și piatră, lungă de 20,90 metri și lată de 10,20 metri, cu o absidă spre est. Pe latura sudică avea un diaconicon compus din două cămăruțe. În interior, basilica era pardosită cu cărămizi în navă și cu beton în absidă. O interesantă construcție din secolul al VI-lea este “fântâna secretă”, cistern subterană, situată în afara zidului sudic al cetății. Accesul din interiorul cetății la această cistern era asigurat de o scară care cobora printr-un culoar boltit, subteran, lung de 26 metri. Pereții laterali ai culoarului erau construiți din piatră cu mortar, iar bolta, care acoperea culoarul, din cărămizi bizantice de format mare. Puțul (cisterna) este construit tit din cărămizi de tip bizantin.

După retragerea adminsitrației romane din Dacia, în condițiile create de migrații, pe întreg teritoriul fostei provincii romane, cu excepția zonei din imediata vecinătate a Dunării, viața se va ruraliza. Orașele vor decade și apoi treptat vor dispare. O dată cu generalizarea formelor de viață rurală, obștea sătească, agricolă și pastorală, de străveche tradiție geto-dacică, va cunoaște o nouă dezvoltare.

Între secolele V-VIII, populația autohtonă daco-romană, purtătoare a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești, este deosebit de numeroasă în această parte a țării. Mici așezări ale acestei populații stabile, care trăia organizată în obști săsești, ocupându-se cu agricultura, creșterea vitelor și cu unele meșteșuguri, au fost identificate la Ipotești (așezare eponimă), Slatina, Drăgănești, Vulturești, Găneasa, Doba, Mărgăritești, Bârza, Gropșani, Fărcașu de Sus și în numeroase alte puncte. Satele, nefortificate, plasate în apropierea unor surse de apă, erau alcătuite dintr-un număr mic de bordeie sau locuințe de suprafață.

Astfel, în așezările de la Slatina și de la Vulpeni-Gropșani au fost descoperite bordeie, de formă rectangulară. În interiorul acestor bordeie se găseau cuptoare scobite într-un bloc de lut păstrat cu ocazia săpării gropii bordeiului. Aceste cuptoare amintesc de cele descoperite în așezarea dacilor liberi din sec.al III-lea de la Chilia. La Vulturești, într-o lucință de suprafață, a apărut o instalație de foc, de tipul cuptorului-pietrar, construit din bolovani mari de râu.

La Mărgăritești, în așezarea plasată în interiorul vechii cetăți dacice, au fost descoperite mai multe locuințe de suprafață care, așa cum dovedesc bucățile de chirpic ars găsite, au avut pereții din paiantă. În interiorul locuințelor s-au descoperit cuptoare-pietrar din bolovani de râu.

Existența unui număr mare de așezări din secolele VIII – XI dovedește că populația romanească era la fel de numeroasă în zonă, ca și în perioada imediat anterioară, cea a sec.VI-VII. Trăind organizați în obști sătești, locuitorii așezărilor aveau o economie mixtă, bazată pe agricultură sub toate formele și pe creșterea vitelor. Un rol important îl ocupau diferite meșteșuguri specializate mși casnice ca: prelucarea lemnului, a fierului, a osului, torsul și țesutul, olăritul. Majoritatea așezărilor descoperite, care acoperă întregul teritoriu al județului din Câmpia Dunării până în Podișul Getic din nord, sunt, ca și în perioada anterioară, sate deschise, neîntărite, situate în apropierea surselor de apă, ca la Studina-Grădinile, Drăgănești, Stoicănești, Voineasa, Racovița, Obârșia Nouă, Scornicești.

Nu lipsesc așezările pe terase înalte, în puncte apărate natural. Săpăturile arheologice făcute în așezările de la Celeiu, Fărcașu de Sus, Hotărani și Obârșia Nouă au dus la dezvelirea unor locuințe de tipul bordeielor sau semibordeielor (case ușor adâncite în sol). Bordeiele, cu gropile de formă pătrată sau dreptunghiulară, aveau pereții de deasupra solului, care completau pereții adânciți în pământ, din împletitură de nuiele lipite cu lut, iar acoperișul probabil în două ape, din paie, fân sau trestie, fixate cu pietre mari de râu. Uneori pereții gropilor bordeielor puteau fi căptușiți cu scânduri groase. În colțurile gropilor se găseau instalații de foc sub formă de cuptoare-pietrar. Cuptoarele locuințelor de la Fărcașu de Sus și Hotărani erau construite pe podea, având vatra lucrată din cărămizi romane, luate din ruinele Romulei, iar bolta din pietre calcaroase sau bolovani de râu.

În afara locuințelor, în așezările de la Fărcașu de Sus și Obârșia Nouă, au fost descoperite cuptoare de foc moșteneite de la purtătorii culturii Ipotești-Cândești, din sec.VI-VII, boltite cu o calotă sferică, construite într-un bloc de lut cruțat. Vatra și pereții acestor cuptoare erau lutuite în interior. Casele de suprafață cercetate prin săpături arheologice în așezări din afara județului Olt aveau și ele formă pătrată sau dreptunghiulară, cu o singură încăpere, mai rar cu două încăperi. Pereții puteau fi din paiantă, adică din pari liliți în pământ și împletitură de nuiele lipite cu lut, ca unele locuințe geto-dacice din zonă. Alteori, pereții erau din bârne de lemn cioplite și lipite cu un strat subțire de lut. La unele construcții pereții se sprijineau pe tălpi groase de lemn, sistem păstrat mai târziu în arhitectura populară românească.

Stabilirea pecenegilor, în jurul anilor 1000, în Câmpia Dunării apoi a cumanilor și, în sfârșit, distrugătoarea invazie tătară (1241) au întârziat dezvoltarea societății feudale locale, fără însă a o putea împiedica. Statdiul înaintat de dezvoltare și de organizare al societății românești, din această parte a țării, după marea migrație tătară, rezultă concludent din Diploma Ioaniților (1247) care menționează, alături de semnături și fânețe, numeroase mori, o intensă circulație bănească și pescăriile de la Celeiu, care asigurau importante venituri feudalilor locali. Lipsa cercetărilor arheologice în așezări de la începutul feudalismului face ca în prezent să cunoaștem puțin cu privire la tehnica de construire din această perioadă.

În timpul săpăturilor arheologice, în așezarea de pe Dealul Cismelei de la Vădastra, a fost descoperit un bordei de la sfârșitul veacului al IV-lea, datat în perioada domniei lui Mircea Cel Bătrân. Era prima atestare arheologică a unui bordei cu gârlici, a cărui tradiție s-a păstrat până târziu, în această regiune. Bordeiul descoperit era de dimensiuni mari, 7,60×3,10 metri, cu groapa adâncă de 0,93 metri de la suprafața solului.

În bordei, care avea două încăperi, se intra printr-un gârlici în pantă, săpat în colțul de sud-vest. Cele două încăperi erau separate printr-un primez (perete) de lemn. În prima încăpere se afla vatra, iar în cea de-a doua exista o mică banchetă de pământ folosită ca alaviță. Aproximativ 2/3 din pereții bordeiului, din lemn de stejar se găsea la suprafața solului, acoperișul, având în vedere resturile carbonizate ale furcilor, fiind în două ape.

MONUMENTE DE ARHITECTURĂ MEDIEVALĂ

MONUMENTE DE ARHITECTURĂ

MONUMENTE DE ARHITECTURĂ CIVILĂ

Este meritul cercetătorilor din ultimele decenii de a fi acreditat existența unei arhitecturi civile proprii evului mediu românesc, domeniu aproape ignorat de lucrările mai vechi, atrase cu precădere de materialul superior – ca număr, complexitate decorativă și păstrare a caracterului original – oferit de monumentele de cult și de ansamblurile mănăstirești fortificate.

Având o existență destul de instabilă, care înregistrează acutm prin secole, vitregiile istoriei și fluctuațiile gustului public, arhitectura civilă și-a păstrat cu zgârcenie martorii care să.i ateste eidentitatea. Aceasta se cere reconstituită din relativ puține exemplare care acoperă, însă, în mod semnificativ și unitar diferite aspecte ale programului locuinței medievale.

Unitatea stilistică și constructivă se manifestă prin materiale, tehnici de lucru, meșteri, morfologie spațială și decorativă, dar, mai ales, prin permanenta referire, indiferent de amploarea programului social sau de prezența unor funcțiuni adiacente – de fapt, de apărare, de comunitate monastică etc. – la rhetipul locuinței tradiționale. De la locuința antică sau aceea medieval-timpurie, consemnate arheologic, și până la arhitectura veche populară – din ai cărei martori se mai păstrează și astăzi – se constată o remarcabilă continuitate.

Porgramul habitatului medieval este ilustrat în județul Olt prin curțile domnești de la Caracal și Brâncoveni, prin componentele domestice ale ansamblurilor mănăstirești (pivnițe, carese domnești, stăreții, trapeze, chilii), prin casele boierești de la Morunglav și Strejeștii de Jos. Acestora din urmă li se agaugă și culele ce repezintă o sinteză funcțională și stilistică originală, între destinația rezidențială, predominantă, și cea de apărare, reunind spiritul constructiv autohton cu tipul bizantin al locuinței-turn seniorale, prezent în lumea balcanică.

În ciuda aparentei lor diseminări în contexte sociale și funcționale de o mare diversitate, ipostazele arhitecturii civile medievale se înfățișează ca fapte succesive ale unui fenomen de sinteză care urmează de veacuri o evoluție continuă, având la bază programul amplu al caselor țărănești pe care îl vom trata într-un capitol aparte.

Călătorii străini care au trecut prin Caracal menționează în însemnările lor prima curte domnească din județul Olt, ridicată în vremea lui Mihai Viteazul și apoi refăcută de Matei Basarab. Ajuns în „marele târg” Caracal, atenția lui Paul de Alep este atrasă de impresionantul palat de aici, pe care îl numește un „castel frumos…înconjurat de ziduri din lemn, cuprinzând o vie întinsă și o biserică de piatră, la care duce o cărare de la ea la case”.

Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, în cartea sa, tipărită la Veneția în 1718, publică harta marelui învățat al timpului, stolnicul Constantin Cantacuzino, în care se află înscris și „castelul domnesc” de la Caracal. Bawer consemnează, de asemenea, în memoriile sale, curtea domnească și biserica. Din complexul arhitectural al curții de la Caracal făceau parte biserica, apoi casele domnești, un turn de observație, grajdurile și alte edificii, înconjurate inițial de o îmrepjurare din lemn, care a fost înlocuită cu timpul de un zid din cărămidă.

Curtea domnească de la Caracal, refăcută și amplificată de Matei Basarab, a fost folosită și în perioada imediat următoare, putând chiar înlocui reședințele de la București și Târgoviște. Astfel, în iarna anului 1661, deoarece turcii au provocat serioase distrugeri curților de la București și Târgoviște, Grigore vodă „…acolo la Caracal a iernat”.

De la sfârșitul sec.al XVII-lea până către sfârșitul sec.al XVIII-lea, știrile documentare referitoare la curtea domnească din Caracal lipsesc. Constantin Brâncoveanu acordă în schimb o importanță deosebită curții din Brâncoveni, satul de baștină al său și al familiei sale, căreia îi aduce amenajări speciale, intenționând să o lase moștenire fiului său Răducanu.

În timpul domniei lui Mihail Suțu, moșia domnească de la Caracal este dăruită boierului Constantin Filipescu. La puțin timp, în anul 1973, Constantin Filipescu. La puțin timp, în anul 1793, Constantin Filipescu renunță la drepturile sale asupra moșiei domnești în favoarea orașului Caracal, după ce înființează, pe lângă biserica curții domnești o „școală pentru învățătura copiilor”, prima școală publică din Caracal.

Astăzi se mai păstrează biserica și o porțiune a zidului de împrejmuire, celelalte componente fiind distruse, în decursul anilor, de cutremure, incendii sau ca urmare a unor lucrări de modernizare a orașului, efectuate în a doua jumătate a secolului trecut.

La Brâncoveni se înalța o curte de țară, atestată ca proprietate a boierilor Craiovești-Brâncoveni din timpul lui Neagoe Basarab, refăcută de Matei Basarab în anul 1634 și apoi de Constantin Brâncoveanu, probabil la sfârșitul sec.al XVII-lea, din care nu a mai rămas decâr biserica-paradis și un zid situat la est de acesta; aspectul ei poate fi reconstituit, însă, după desenele topografilor austrieci Weiss și Schwantz, suplimentate de informațiile călătorilor străini, precum și de alte știri documentare.

La mijlocul sec.al XVII-lea, curtea de la Brâncoveni impresiona mai ales prin caracterul său de fortificație: o incintă neregulată care urmărea botul unui deal, pe o lungime de 180 metri, căpătând, astfel, forma unui pentagon. (Figura 5).

Figura 5: Planul de situație al curții domnești , Brâncoveni

Zidurile de piatră și cărămidă ale incintei erau precedate la 30 metri de o palisadă cu drum de strajă, alături de care șerpuia domol un canal, „hârlău”, tras din Olt; acesta alimenta cu apă un heleșteu, pentru ca apoi, după ce înconjura așezarea, să revină în Olt prin intermediul Oltișorului.

O descriere exactă a așezării, cu toate particularitățile ei, ne-a lăsat-o episcopul catolic Baksic: “De cealaltă parte a râului(Oltul) la vreo 10 mile, pe dealuri, se află casele și locul de baștină al domnului Matei…într-un dat mare numit Brâncoveni; domnul a clădit aici la curtea sau palatul său, o biserică frumoasă și între altele a abătut o mare parte din acel râu și l-a făcut să treacă pe lângă casele sale și acel canal străbate peste 20 mile în lungime și se întoarce în râul cel mare”.

Aici, Constantin Brâncoveanu reamenajează și înfrumușețează curtea domnească, cu logii și colonade din piatră, ornamentate în stil brâncovenesc, atenuând aspectul rigid de fortificație al curții și transformând-o într-un adevărat palat, asemănător celor de la Potlogi, Doicești sau Hurez (Figura 6).

Figura 6: Vedere din secolul XVIII a curții domnești, Brâncoveni (Weiss, 1723)

Urmărind desenele executate de Weiss și Schwantz, observăm că poarta principală, acoperită cu o calotă de la Potlogi, și având o arhivoltă din blocuri de piatră și un blazon deasupra arcadei, se găsea pe latura de vest a incintei.

În colțul de nord-vest era bucătăria, acoperită cu un turn-lanternă piramidal și prevăzută cu deschideri pentru aburi și fum, având la bază patru mici trompe, cum se mai păstrează la bucătăriile palatelor de la Potlogi și Mogoșoaia, ca și la mănăstirile Plumbuita, Cotroceni, Hurez și Văcărești. Pe latura de nord sunt plasate grajdurile și locuințele slujitorilor, completând incinta până la foișorul din colțul de sud-est, unde etajul era înconjurat de o terasă deschisă. Palatul propriu-zis, situat pe latura de sud, era compus din două corpuri de clădiri, fiecare precedat de un foișor cu arcade semicilindrice, sprijinite pe coloane.

Ocupând Oltenia după pacea de la Passarowitz, austriecii întocmesc hărți și un raport amănunțit asupra punctelor întărite din zonă ce urmau a fi utilizate ca fortificații. Despre curtea de la Brâncoveni, se spune: “Brâncovceni e casa părintească a lui Constantin Brâncoveanu – unde chiar este un mare palat – însă în ultimul război a fost ruinat de tătari”. Totuși, și în această stare, trecea drept cea mai bună locuință afară de hanul din Craiova: “ se găsesc puține locuințe afară de hanul din Craiova și de palatul lui Constantin (vodă) (de) la Brâncoveni unde era casa sa părintească.”

Războaiele ruso-turce care s-au desfășurat în această perioadă pe teritoriul Olteniei, au afectat serios curtea din Brâncoveni, iar cutremurul din 1802 și, mai ales, cel din 1838 au distrus tot ce rămăsese din vechea curte, cu excepția bisericii care mai dăinuie și astăzi ca o amintire a acelor vremuri.

În cadrul ansamblurilor mănăstirești se va dezvolta un tip de locuință care, datorită similitudinilor evidente în compoziția planurilor sau prin tehnica de construcție și materialele folosite, ne ajută să dobândim o imagine mai clară asupra caracterului arhitecturii civile medieval. Importanța acestei categorii de locuințe ne apare cu atât mai mare cu cât, datorită vicisitudinii timpurilor, prea puține palate și curți domnești s-au păstrat până la noi. Chiar vechile case orășenești, folosind în special lemnul ca material de construcție, datorită perisabilității acestuia au dispărut, fiindu-ne cunoscute mai ales pe baza vestigiilor arheologice.

Un loc deosebit în cadrul incintei mănăstirești îl ocupă stăreția, o clădire compusă de obicei după un plan dreptunghiular, dispusă pe două niveluri: parterul, format din pivnițe boltite, susținute pe picioare massive de zidărie și un nivel superior, format din mai multe încăperi care comunicau direct între ele – cum se întâlnește la Clocociov – sau dispuse de o parte și alta a unui corridor lung, ca la Brâncoveni. Observăm că organizarea funcțională a nivelului locui pleacă de la compoziția de plan dezvoltat a casei țărănești, cu încăperile dispuse simetric, în raport cu o tindă centrală.De asemenea, elementele spațiale și de fațadă (cerdace cu prispe largi, pridvoare, foișoare) constituie o transpunere la scară monumental a unor formule funcționale și plastic apărute în cadrul arhitecturii populare.

Din catagrafia pe anul 1832 aflăm că la mănăstirea Căluiu, în dreapta intrării, de-a lungul laturii de vest, existau șapte chili cu parter format din beciuri suprapuse de un parter înalt. În stânga intrării era amplasată o pivniță “în două despărțituri de zid, boltită, cu stâlpi de zid la mijloc”, deasupra căreia se găsea “o trapeză” (sală de mese) cu două cuptoare de pâine și “o chilie mică, “jimblărie”, urmată de un șopron. Pe latura “dinspre răsărit” existau, de asemenea, șapte chilii având spre incintă “un pridvor cu parmalâcul de lemn, pardosit cu o podină de stejar”, iar pe latura de sud “numai trei chilii în care se aflau casele egumenești și cele de musafiri ce sunt bune”.

Despre construcțiile aflate în incinta mănăstirii Clocociov, date prețioase ne oferă catagrafia pe anul 1837: “În curte, în dreapta, o odaie pentru chelari”, urmau casele egumenești plus “două odăi și o cameră cu trei despărțituri”. Casa egumenească (restaurată în anul 1981), amplasată în colțul de nord-est al incintei, are două niveluri: nelipsitul subsol cu pivnițe boltite și fierăstruici înguste către curte și etajul ce cuprinde mai multe încăperi. La restaurarea din anul 1935 s-au reconstruit chiliile din tronsonul sudic al laturii vestice a incintei, precum și alte construcții pe latura de nord, iar în 1956, s-a construit un rând de chili pe jumătatea nordică a aceleiași laturi de vest.

La Brâncoveni, casele stăreției sunt amplasate în colțul de nord-vest al incintei, lângă turnul-clopotniță. Săpăturile arheologice întreprinse în anul 1957, corroborate cu alte informații, au stabilit că pivnițele datează din vremea lui Matei Basarab. Beciurile sunt împărțite în trei nave, prin trei șiruri de arce, sprijinite pe stâlpi masivi, care susțin bolți semicilindrice; lumina pătrunde prin ferestre înguste și înalte: trei dintre acestea (corespunzătoare navelor) se află pe latura de sud, iar două pe latura de est.

Constantin Brâncoveanu a modificat clădirea stăreției prin reîmpărțirea etajului, care cuprinde un număr de cinci încăperi, legate de o parte cu curtină adiacentă, iar de alta cu clopotnița. Pe latura de sud a incintei ansamblului, Constantin Brâncoveanu a zidit un rând de chili care au spre curte o suită de arcade specific epocii, dar și unele elemente neoclasice, introduce după amplele reparații și transformări din anul 1837.

Celelalte construcții reprezintă refaceri datând de la sfârșitul sec.al XIX-lea, mai ales după anul 1885 când în mănăstire a fost instalat un azil de bătrâni și au, cu precădere, un character strict utilitar (Figura 7,8 ).

Figure 7: Case egumenești – plan parter, mânăstirea Brâncoveni

În Oltenia, permanent amenințată în sec.al XVIII-lea de cetele turcești înarmate care treceau Dunărea jefuind până aproape de munți, apare și se statornicește un tip aparte de locuință în mediul rural: culele (Figura 8).

Figura 8: Culele de la Câmpul Mare (parter, etaj 1 și 2)

Apariția culelor ca locuințe boierești fortificate poate fi pusă în strânsă legătură, pe de-o parte, cu slăbirea autorității și a puterii domnești, care nu mai era în stare să asigure apărarea teritoriului țării împotriva deselor incursiuni ale bandelor de jefuitori plecate din pașalâcurile turcești de la sudul Dunării, iar pe de altă parte, cu intensificarea luptei de clasă, manifestată prin răscoale locale și haiducie.

Culele sunt construite, de obicei, pe culmi de dealuri sau platouri dominante, de unde privirea poate supraveghea o zonă mai largă, sau în puncte considerate strategice, spre deosebire de case, care se concentrează în locuri ascunse, prin văi greu accesibile. Caracterul de locuință fortificată este conferit de zidurile masive din piatră sdau cărămidă, până la un metru grosime, de ușa din blăni de stejar cu un sistem solid de zăvorâre, de ferestrele mici ca niște metereze, prin care se trăgea asupra dușmanului, și de o scară interioară – uneori mobilă – care făcea legătura între niveluri.

Cu timpul, însă, cula va evolua spre un tip de casă întărită, cu un pronunțat aspect autohton original, datorat împrumuturilor din arhitectura popular: cerdacul ultimului nivel este de multe ori decorat cu stâlpi, din lemn sau zidărie, în spiritual artei populare, sau cu alte elemente decorative care-i confer o înfățișare specific românească.

Admițând înrudirea cu casa întărită, răspândită în timpul stăpânirii turcești în țările balcanice, dar de mult mai veche tradiție în țările române, Grigore Ionescu accentuează: “cula românească este totuși o variantă cu multe trăsături originale. Ea a căpătat forme locale, dând prin combinarea cu vechea casă tradițională, o sinteză din cele mai interesante”.

Dintre numeroasele construcții de acest fel ridicate în județul Olt, se mai păstrează în nordul județului, în satul Câmpu-Mare, o casă fortificată de tip culă, construită la sfârșitul sec.al XVIII-lea. În timpul răscoalei din 1907, țăranii răzvrătiți au dat foc culei, distrugându-i ultimul nivel, după care a fost restaurată în forma de astăzi.

De plan pătrat, cu acoperiș din șindrilă, construcția se remarcă prin simplitate și simetrie, corespunzătoare atât distribuirii interioare a încăperilor, cât și decorului exterior. În interior, o scară din lemn permite accesul între parter și cele două niveluri, prevăzut fiecare cu câte două camere. Decorul exterior este redus la un brâu ce delimitează parterul, mai larg decât restul clădirii, formând un fel de soclu înalt pe care se înalță cele două etaje.

Reprezentativă pentru evoluția acestui tip de construcție către locuința fortificată de tip dezvoltat, este casa Calețeanu, amplasată într-o poziție dominant și în același timp strategic, în satul Enoșești (Piatra-Olt), la întretăierea unor drumuri care duceau spre Slatina, Caracal și apoi, prin Găneasa, la Craiova. Ca element de fortificație, zidul de incintă se mai păstrează fragmentar pe elatura de est și întreg pe laturile de nord și vest. Pe latura de vest este amplasată intrarea boltită, sprijinită pe picioare massive de zidărie. În interior se găsește format dintr-o pivniță mare, boltită cilindric și o alta mai mică, cu tavan drept. Terasa de la nivelul al doilea și vasta terasă cu geamlâc, amplasată pe colțul de nord-vest al nivelului al treilea, cu câte trei coloane cilindrice și arce în plin cintru pe fiecare latură, dau clădirii un aspect deosebit față de austeritatea culei de la Câmpu-Mare, constituind o etapă distinct în evoluția culei spre tipul de casă boierească propriu-zisă.

Pentru arhitectura civilă, casa Morunglavilor ne oferă date interesante privind modalitatea de construcție a reședințelor boierești din evul mediu. Se observă aceeași compartimentare și, deci, aceeași dispunere în plan ca și la locuințele din cadrul incintelor mănăstirești, ceea ce subliniază unitatea structural a construcțiilor civile din Țara Românească. Casa Morunglavilor, construită în a doua jumătate a sec.al XVII-lea, cuprindea două niveluri:o pivniță adâncă păstrată doar parțial, precum și un cat înălțat deasupra pivnițelor, care nu s-a mai păstrat.

Casa Buzeștilor din Strejeștii de Jos a fost construită în anul 1733 de către Constantin Buzescu, lângă biserica pe care tot el a ctitorit-o. Spre sfârșitul sec.al XIX-lea apare proprietar al conacului de la Strejeștii de Jos, Iorga Rădulescu, ramura Buzeștilor constituându-se prin familia Darvarilor care își va muta reședința la Strejeștii de Sus.

Clădirea, zidită din cărămidă, se desfășoară pe un plan dreptunghiular și este format din două niveluri: subsol parțial și parter. La subsol se află un beci alcătuit din două încăperi. Intrarea în beci, situată către colțul de vest al fațadei principale, comunică direct cu prima încăpere, boltită colindric; sub prispa casei, lateral, perpendicular pe acces afându-se a doua încăpere, cu un tavan drept, sprijinit pe grinzi de lemn. Parterul cuprinde o sală îngustă (amintind de tinda casei țărănești) din care se intră în cele patru camera dispuse câte două de o parte și alta; o a cincea încăpere, rezultat al unor transformări mai târzii, este amenajată în continuarea prispei. În fața clădirii, un pridvor închis cu geamlâc, dispus în axul fațadei principale a casei, protejează scara de lemn din interior, care accede la o prispă parțială, care se desfășoară pe toată fațada, mărginiră ca și pridvorul cu stâlpi simpli din lemn care reprezintă, prin modul de tratare, un alt element preluat din arhitectura popular țărănească și transpus în construcția unei case boierești.

ANSAMBLURI MĂNĂSTIREȘTI

Datorită codițiiilor specifice in care s-au dezvoltat Țările Române, expuse adesea invaziilor străin, ansamblurile mănăstirești capătă un rol deosebit de important în sistemul de fortificații românești.

În perioada dominației otomane, dezvoltarea arhitecturii medievale cu scopul exclusiv de apărare v-a stagna, multe dintre cetățile și locurile întărite fiind dezafectate la porunca turcilor, către mijlocul sec.al XVI-lea. Se va dezvolta în schimb arhitectura fortificată a mănăstirilor, alternativă ingenioasă de apărare și loc de refugiu al populație în caz de pericol.

Mai puțin legată de relieful terenului decât obiectivele militare, ansamblul mănăstiresc își adaugă, în timp și loc, construcțiile –l compun, remarcându-se printr-o mare varietate și inventivitate a soluțiilor și amenajărilor defensive. Alcătuit dintr-o incintă de formă rectangulară, înconjurată cu puternice ziduri din cărămidă – înalte uneori pana la 7-8 metri, prevăzute cu meterez și sprijinite în exterior de contraforturi – ansamblul mânăstiresc capătă, astfel, aspectul unei fortărețe.

Intrarea în incintă este marcată de un turn-clopotniță, format din trei niveluri dintre care ultimul, camera clopotelor (folosită și ca sistem de alarmă și punct de observație) are patru deschideri corespunzătoare punctelor cardinale, asigurându-se in felul acesta o vizibilitate perfectă.

Pentru a li se asigura o posibilitate de apărare cât mai eficace, ansamblurile mănăstirești sunt amplasate în locuri greu accesibile: pe marginea unei ape sau în văi ascunse, pe platouri dominante sau la adăpostul unei păduri. Un exemplu edificator ni-l oferă mănăstirea Seaca-Musetești situată în nordul județului, într-o poziție închisă din toate părțile de o pădure seculară de stejar (gîrniță) declarată în prezent rezervație naturală. Un mic drum, greu de străbătut a rămas până astăzi singura posibilitate de acces.

Paul de Alep, însoțitor al patriarhului Macarie al Antiohiei în vizita în Țările Române, surprinde această caracteristică a Mănăstirilor din Țara Românească și o cosemnează în memorialul său de călătorie. Ajuns la mănăstirea Căluiul, în august 1657, el notează: ”și totul se află într-o vale închisă de munții înconjurători, astfel că este o mănăstire ascunsă și drumul ce duc la ea este tainic, căci am ajuns la a fără să o vedem o singură dată până ce am intrat pe poarta ei”.

Matei Basarab amplifică sistemul de apărare al curții domnești din Brâncoveni printr-un canal (”hârlău”) tras in râul Ol, care înconjur așezarea, iar mănăstirea Brâncoveni a întărit-o cu ziduri și un puternic turn clopotniță, transformând-o astfel într-o adevărată cetate. În județul Olt se mai păstrează patru din fostele mănăstiri: Seaca –Mușetești, Căluiu, Hotărani și Clocociov, de care se leagă numele unor vestiți dregători și sfetnici apropiați ai unor domnitori cu profunde rezonanțe în istoria țării, și, implicit în trecutul județului: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Constantin Brîncoveanu. La cele patru mănăstiri amintite mai sus se adaugă ctitoria domnească a lui Matei Basarab și Constantin Brîncoveanu din satul Brâncoveni, locul de obârșie al celor doi voievozi.

Cea mai veche mănăstire din județul Olt este mănăstirea Seaca-Mușetești, ctitorită de Mana Perșanul în vremea când era mare clucer. Prima mențiune documentară a mănăstirii datează din vremea lui Neagoe Basarab care, prin documentul din 1519 , septembrie 16, întărește daniile lui Manea Clucerul către această mănăstire: satele Mușetești, Vai-de-ei, Criva, moara în Leotești pe Olteț și mai multe sălașe de țigani.

Pe lângă numeroasele donații ce i s-au făcut de către ctitori sau de Neagoe Basarab și de Radu de la Afumați – în timpul căruia Mana Perșanul a fost mare vornic -, Mănăstirea Seaca-Musetești a fost dăruită totodată cu cărți și obiecte de cult care, încă de la începutul existenței așezământului, îi confereau acestuia, pe lângă forța economică, și un autentic prestigiu cultural. O însemnare pe un exemplar din Tetraevangheliarul lui Macarie arată că a fost cumpărată de Manea și jupânița sa, Vlădaia, și dăruită ctitoriei lor de la Seaca-Musetești, în 17 aprilie 1526; un patrafir, cu lucrătură artistică în fir de aur și argint, poartă mențiunea de danie a ctitorilor către mănăstirea Seaca-Mușetești ( Figura 9).

Figure 9: Mănăstirea Seaca-Mușetești – planul bisericii

Incepând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Mănăstirea a cunoscut o perioadă de declin, după cu mărturisesc urmașii lui Manea Perșanul: ”căci a ajuns aceasta în sărăcie și pustie de tot”, ceea ce-i determină pe strănepoții ctitorului Dragomir și fratele său David, să închine ca metoh mănăstirii Cozia în anul 1664 ”împreună cu toate atele și morile și rumânii și țiganii, oricâți se va afla însă să poate grijă de ea”.

Biserica mănăstirii Seaca-Musetești face parte din categoria ctitoriilor boierești de dimensiuni relativ reduse (locașul măsoară în exterior 14,30 x 4,50 metri) a căror funcție principală, cea de cult este dublată de o destinație funerară, de care beneficiază familia ctitorului. Biserica este de plan triconic, cu absidele naosului semicirculare în interior și poligonale în exterior, având încă de la început turla peste naos și turn-clopotnița peste pridvor.

Puternice fundații din cărămidă susțin ziduri, de asemenea, din cărămidă, cu o grosime de cca 0,85 metri. În interior, monumentul mai conservă unele elemente de construcție caracteristice sec.al XVI-lea, cum ar fi intrarea în altar care se face numai prin cele două goluri laterale ale tâmplei de zid, lipsind astfel deschiderea centrală a ”ușilor împărătești”.

Sistemul de acoperire a naosului este format dintr-o turlă centrală sprijinită pe două rânduri de arce longitudinale care flanchează absidele laterale, pe când pronaosul este boltit cu un semicilindru longitudinal. Trecerile din naos în pronaus sau din pronaus în pridvor se fac prin deschideri arcuite, dispune în ax, care străpung grosimea mere a zidurilor de 0,65 metri. În partea de nord a pronaosului, este amplasat mormântul soției ctitorului, jupâneasa Vlădaia, soră cu Dumitra, soția puternicului logofăt Tudor din Drăgoești.

Din motive funcționale, monumentul are amplasat p latura de vest, se pare, încă de la început, un pridvor de plan dreptunghiular, cu o boltă semicilindrică transversală. Pereții laterali ai pridvorului au avut câte două deschideri, dintre care una pentru fiecare perete a fost astupată. Peretele vestic are o arcadă centrală mai mare – destinată intrării – flancată de alte două arcade mai mici.

Ca și biserica de la Stănești, Vâlcea, biserica de la Seaca-Mușetești nu a avut, inițial, la exterior nici soclu și nici brâu, paramentul fiind tencuit, singurul decor constituindu-l jocul cromatic dintre alb – gălbuiul fațadelor și griul învelitorii din șindrilă. La o primă renovare, fațadele au fost retencuite, lăsând să alterneze rândurile de cărămizi aparente cu cele de cărămizi tencuite, introducându-se ca element decorativ rozeta, după cum se constată la fațada principală. La următoarea renovare, probabil în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, în orice caz, după ce era deja metoh al mănăstirii Cozia, peste acest ultim strat s-a suprapus altul nou, după care s-a aplicat pictura în medalioane, reprezentând proroci, pictura astăzi acoperită de un nou strat de tencuială.

În anul 1910, vechea învelitoare din șindrilă a fost înlocuită cu una de tablă, iar zidurile i s-au înălțat cu aproape 0,80 metri. De jur împrejur se ai văd numai zidurile de cărămidă a fostei incinte fortificate și construcțiilor anexe. Din ansamblul inițial nu se mai păstrează decât biserica și fântâna mănăstirii.

Îndreptându-ne atenția spre vestul județului Olt, trecând prin Balș și comuna Oboga – renumit centru de meșteri olari – , vom constata că, pe un platou dominat de înălțimea dealurilor înconjurătoare, s află unul dintre cele mai interesante și frumoase edificii medievale, mănăstirea Căluiu.

Mănăstire Căluiu, de numele căreia se leagă amintirea Buzeștilor, acești feudali îndrăzneți, mânați de neliniști, dar și de vitejie -, a început a se zidi, după cum menționează pisania, ”în zilele lui Basarab Vodă Neagoe”, de Vlad Banul (bunicul celor trei frați Buzești), Dumitru pârcălabul și Balica spătarul. Opera începută de primii ctitori a fost desăvârșită de către cei trei frați Buzești, cum precizează, în continuare, pisania săpată în piatră cu majuscule frumos executate, așezată deasupra ușii de la intrarea în biserică: ”S-au început (în) luna aprilie, 20 zile și s-a terminat (în) luna iunie, 8 zile, în anul 1588. Pisania zugrăvită în naos cu ocazia repictării bisericii în anul 1834, de către Barbu Coșoveanu, cuprinzând în prim parte traducerea celei slavone, transcrisă cu unele greșeli (Vlad banul a devenit Radu Ban, iar de la ”pis Mina zugrav” s-a ajuns la Pimen zugrav), menționează la rândul ei , locașul a fost început de frații Vlad banu, Dumitru pârcălabul și de Bali spătarul, că apoi a stat ”în părăsire” multă vreme și abia frații Buzești au reluat lucrările și au ”săvârșit-o de zidit înfrumușețând-o și cu zugrăveală”.

Primii ctitori, ridicând edificiul până la nivelul temeliilor, nu l-au putut probabil termina, datorită instabilității politice care a urmat domniei lui Neagoe Basarab, a dominației tot mai puternice exercitată în sec.al XVI-lea de Poarta Otomană asupra Țării Românești dar și datorită luptei dintre diferite facțiuni boierești și a conflictelor acestora cu domnia, ceea ce a avut ca rezultat pribegia în Transilvania sau aiurea a unora dintre marii dregători, în rândul cărora se prenumărau Buzeștii.

Lucrările de zidărie au fost reluate către sfârșitul veacului al VI-lea de către Radu mare clucer, Preda mare ban și Stroe mare stolnic și terminate în anul 1588. Ulterior, monumentului i s-a adăugat un exonartex, mărginit de arcade lateral. Acesta era mai larg decât fațada de vest a pronaosului bisericii, așa cum se poate vedea și astăzi la biserica din Sănești-Vâlcea, unde adăugirea exonartexului s-a făcut tot din inițiativa Buzeștilor înainte de anul 1610. Observăm în tabloul ctitorilor din pronaosul de la Căluiu că macheta bisericii înfățișează monumentul așa cum este el astăzi și cum a fost inițial – fără exonartex -, înțelegând că acesta a fost adăugat după pictarea bisericii.

Din 1594 încep campaniile lui Mihai Viteazul, invaziile tătărești și turcești, care se prelungesc și după 1600, cu incursiunile polonezilor și tătarilor. Frații Buzești, aflați mereu în preajma lui Mihai Viteazul, sunt prezenți mereu în istoria Țării Românești, de la sfârșitul sec.al XVI-lea și începutul sec.al XVII-lea, încât s-a vorbit de o adevărată ”cronică a Buzeștilor.

În 1608, Preda Buzescu, mare ban, a fost înmormântat în pronaosul bisericii și acest fapt pledează pentru inexistența exonartexului la acea dată. Abia în anul 1610 cel mai bătrân dintre frați , Radu Buzescu, va fi îngropat în noua încăpere. Testamentul său, redactat la 10 ian.1610, constituie o dovadă în acest sens:”…și am dat la sfânta mănăstirii Cepturoaia ce se zice Căluiu…o mie galbeni ca sa savârșească lucrul casăi, carele am început eu”.

Biserica mănăstirii Căluiu prezintă un tip de plan triconic la care absidele laterale se leagă direct de absida altarului, lipsind cei patru pilași care le flancau în mod obișnuit. Din acest punct de vedere, Căluiul are o particularitate distinctă față de tipul caracteristic al planului triconic întâlnit la biserica mănăstiri Cozia și la monumentele cu planul derivat din acesta (Figura 10) .

Figure 10: Biserica Mănăstirii Căluiu – planul bisericii

Naosul este acoperit de o turlă masivă, care se sprijină direct pe zidurile de capăt ale absidelor laterale și pe două arce transversale, degajând în felul acesta spațiul interior și creând impresia unei monumentalități deosebite pentru o biserică de mici dimensiuni. Si aceasta este o dovadă a capacității și măiestriei meșterilor autohtoni care, preluând soluțiile planimetrice și structurale ale unui tip mai vechi răspândit în lumea balcanică, l-au adaptat creator în opera de zidire a bisericii mănăstirii Căluiu (Figura 11).

Figure 11: Biserica Mănăstirii Căluiu – secțiune longitudinală

Pentru a întări și mai mult prestigiul ctitoriei lor, Preda, Radu și Stroe Buzescu, au încredințat lucrările de pitare ale biserici unei echipe renumite de meșteri autohtoni, din rândul cărora a rămas cunoscut până astăzi numele meșterului principal, șeful echipei, Mina zugravul, a cărui inscripție autografă se vede lângă portretul lui Mihai Viteazul. Fresca de la Căluiu ne oferă – prin tabloul votiv al Buzeștilor din pronaos și portretele domnești ale celor doi frați, Petru Cercel și Mihai Viteazul, aflat în naos – interesante informații și implicații de ordin istoric. Hotărârea ctitorilor de a introduce portretele celor doi domnitori are profunde semnificații legate în primul rând de introducerea portretelor voievodale cre constituie un legământ de credință, de tip feudal, între ctitor și noul domnitor, întrucât de aici decurgeau prezente și viitoare ”milostenii” al domniei. În al doilea rând, se subliniază strânsa înrudire dintre ctitor și Mihai Viteazu: Florica, fiica lui Mihai dintr-o căsătorie anterioară, s-a măritat, încă de pe vremea lui Mihnea Voievod, cu un nepot al fraților Buzești, Preda Postelnicul din Greci Olt. Doamna Stanca, a doua soție a lui Mihai Viteazul, era vară bună cu frații Buzești, Nicolae Pătrașcu fiind, așadar, rudă de sânge cu ctitorii de la Căluiu.

La exterior, decorul este realizat printr-o imitație în tencuială a unor blocuri de piatră fasonată atârnată cu asize de cărămizi aparente, realizându-se astfel un reușit efect cromatic, fiind totodată prin cele mai izbutite interpretări ale unei tehnici de tradiție bizantină,preluată și prelucrată de arhitectura medievală românească. Un tor mărginit de câte un șir format din trei rânduri de cărămizi, dispuse în zimți de ferăstrău, separă cele două registre de panouri: registrul inferior este decorat u panouri dreptunghiulare cărora le corespund în registrul superior tot atâtea panouri ce se încheie cu câte doua arce sprijinite pe o consolă de cărămidă. Cornișa se compune, de asemenea,dintr-un rând de cărămizi rotunjite și profilate, dispuse tot pe muchie,deasupra căreia urmează alte ouă șiruri de cărămizi din formă de dinți de ferăstrău.

Observatorul atent și rafinat care a fost călătorul sirian Paul de Alep se arăta profund impresionat de mănăstirea Căluiu „cea minunată”, încât ar fi dorit să fie închinată Patriarhiei din Antiohia, dar nu a găsit pe nimeni, în afară de egumen, „care să se învoiască la aceasta” (va fi închinată Patriarhiei din Ierusalim abia în anul 1673). Paul de Alep notează, în același timp, despre mănăstirea Căluiu că „este mare și frumoasă” iar biserica „este foarte frumoasă cu clopotniță deasupra ușii…operă a unui frânc priceput, astfel că nu am văzut ceva asemănător cu ea în tot timpul șederii noastre.

Este o mănăstire tare vestită în această țară. Același călător sirian menționează, totodată, că mănăstirea era bine întărită, aspect confirmat de zidurile mari și puternice sprijinite de contraforturi masive, construite încă din faza inițială, dar refăcute în a doua jumătate a sec.al XVII-lea, care înconjurau lăcașul având un puternic turn-clopotniță pe latura de nord, refăcut, la rândul său, în sec.al XVIII-lea. În turnul clopotniță, boltirea intrării este marcată de o arhivoltă subliniată de un feston din zimți de cărămidă; deasupra ei se află o încăpere cu o fereastră spre interiorul incintei și două uși arcuite care asigurau legătura cu chiliile, goluri situate pe latura de vest și, respectiv, pe latura de est ale acestei încăperi.

Camera clopotelor, dispusă la ultimul nivel, avea și rolul de loc pentru pază și observație prin cele patru deschideri arcuite, corespunzătoare punctelor cardinale. Arcadele golurilor sunt subliniate de un șir de cărămizi dispuse în zimți. Decorul exterior este complet de un tor flancat de același șir de cărămizi zimțate, un adevărat laitmotiv al elementelor din decorația exterioară a bisericii.

Ca și Căluiul, mănăstirea Hotărani a fost construită, de asemenea, către sfârșitul sec.al XVI-lea, însă pe ruinele unui sat roman (vicus), suburbie a orașului antic Romula. Mitrea, ctitorul mănăstirii, este una din personalitățile politice marcante din a doua jumătate a sec.al XVI-lea, fiind menționat documentar între dregători domnești începând din anul 1569 și apoi, fără întrerupere, până în 1585. Prin soția sa, „Neaga Mitroaia vorniceasa” rudă cu doamna Neaga, a doua soție a lui Mihnea Turcittul, era înrudit cu domnul Țării Românești, el fiind acela care aducea steagul de domnie al lui Mihnea, bucurându-se, în schimb, de titlul de mare vornic. O dată cu venirea la domnie a lui Petru Cercel, fuge în Transilvania, dar la scurt timp recine și apare din nou în documente ca mare vornic, cu mici intermitențe, până în anul 1596, când, făcând parte din solia care a încheiat tratatul de alianță cu imperialii austrieci la Alba-Iulia, este ucis de Mihai Viteazul “ pentru hiclenie ”.

Zbuciumata istorie a acestui monument constituie o mărturie a unor vremuri de adânci frământări și lupte pentru apărarea ființei poporului nostrum. Imediat după construirea sa de către Mitrea mare vornic, în anii 1587-1588, mănăstirea suferă mari distrugeri, mai întâi în anul 1612, când este prădată de turci. După ce Matei Fălcoianu, fost mare căpitan, o repară și o zugrăvește nîn anii 1708-1709, este arsă de turci și tătari în anul 1718: “Au venit și turci și tătari de au robit țara și au ars case și biserici, pe la toți predând tot, s-au întâmplat de au venit la sfânta mănăstire (Hotărani) și au ars tot până la pământ și au luat și alte bucate ce au avut ale sfintei mănăstiri de au rămas numai pietrele arse”.

După ce a fost refăcută în anul 1750, este închinată în anii următori mănăstirii Dionisiu de la muntele Athos, fiind singura mănăstire din Țara Românească atribuită acestui așezământ monastic atonit. Arsă până a treia oară în anul 1801, ea este apărată în 1812, când I se adaugă, în exterior, la altar, o încăpere circular, proscomidia. După anul 1830 I se aduc alte reparații importante, despre care vorbește pisania așezată în naos: “Această sfântă biserică fiind cu totul veche și neagră s-a preînoit atât cu ztugrăveală pe dinăuntru cât și pe dinafară împreună cu acoperișul înălțându-se spre streașină. ”Zugrăveala a fost executată în anul 1832 de către pictorul Barbu Cașoveanu, cel care a repictat și Căluiul doi ani mai târziu.

Biserica, de dimensiuni modeste, adăpostită de pădurea Reșca, este de plan dreptunghiular (Figura 12).

Figure : Mănăstirea Hotărani – planul bisericii

Pridvorul, boltit cu un semicilindru transversal și mărginit de stâlpi robuști din zidărie, reprezintă unul dintre primele exemple de acest fel din arhitectura muntenească. În interior, surprindem același sistem de boltire a naosului și pronaosului întâlnit la biserica mănăstirii Seaca-Mușetești, zidurile impresionând prin masivitatea conferită de grosimea lor apreciabilă, de 0,90 metri. Biserica este pardosităcu lespezi din piatră de formă dreptunghiulară (lungimea de 0,60 până la 1,00 metri; lățimea 0,30-0,40 metri; grosimea 0,10 metri), aduse probabil de la Romula. Tabloul votive din pronaos, unde sunt zugrăviți ctitorii mănăstirii, cu rudele, al căror număr se ridică la 16, este de un interes documentar deosebit. În partea de sud a peretrelui vestic este zugrăvit Mitrea vornicul, în tronsonul Nordic, Matei Fălcoianu; nu lipsesc, de asemenea, nici stolnicul Radu Fălcoianu, fiul vestitutlui Stoica din Fărcașele, erou intrat în legend datorită vitejiei de care a dat dovadă în luptele lui Mihai Viteazul cu turcii, și nici Constantin Brâncoveanu.

La exterior, remarcăm brâul și cornișa format din rânduri de cărămizi dispuse în zimți. Brâul, amplasat în treimea superioară, confer monumentului un aspect particular, puțin întâlnit în epoca respectivă. Sobrietatea este întregită de simplele, dar admirabilele, ancadramente din piatră fățuită de la ușă și ferestre. Paramentul este acoperit cu o tencuială în care a fost imitate obișnuitul joc chromatic alcătuit dintr-o alternanță a roșului cărămizilor aparente cu albul-cenușiu al pseudoblocurilor din piatră, décor specific monumentelor muntenești din secolul al XVI-lea.

În afară de bisericuța din vale, înconjurată cu un puternic zid de incintă, ce mai atinge pe unele porțiuni înălțimea de doi metri, din vechiul ansamblu a mai dăinuit peste veacuri doar turnul-clopotniță, construit de Matei Fălcoianu, aflat la cca 200 metri spre vest de biserică, pe un platou de unde domină maiestuos câmpia din jur. Ridicat cu scopul de a servi ca punct de observație și d eveghe, de la înălțimea ultimului nivel al turnului-clopotniță putea fi supravegheată toată valea Oltului, de la Fălcoiu până la Drăgănești, valea Tesluiului, până la concluența sa cu Oltul, precum și drumul cel mare, commercial, care traversa câmpia spre trecătorile munților.

La sfârșitul sec.al XIX-lea, în turnul-clopotniță era depozitată biblioteca mănăstirii, alcătuită din cărți, documente, acte etc. Din nenorocire, biblioteca a ars în anul 1898, când turnul-clopotniță a fost incendiat întâmplător de niște copii din sat care au făcut focul lângă scara lui. Turnul-clopotniță, o masivă prismă de plan pătrat, este alcătuit din trei etaje cu platform din scândură, prima platform fiind așezată deasupra bolții de la intrare. Accesul în interiorul turnului se face pe o scară, inițial din lemn, azi din metal, amenajată pe latura de nord, ce comunică cu o ușă mică de stejar, situată la primul etaj, deasupra bolții parterului. De aici începe să se desfășoarte o scară interioară, care urcă de la un nivel la altulo, până la ultimul etaj – camera de observație. Aceasta are patru deschideri largi, arcuite în partea superioară, cu creneluri de o parte și de alta. Din urmele găsite în zidărie rezultă că aceste deschideri, corespunzătoare punctelor cardinal, aveau amplasate în exterior balcoane de lemn cu parapeți, dând posibilitatea celui care veghea să poată privi cât mai departe. În exterior, turnul-clopotniță are fațadele netede, fătă ornamente deosebite, în afara unui brâu situat deasupra bolții. Robust prin proporțiile sale, turnul impresionează prin masivitate și prin austeritatea plastică, în concordanță cu scopul pentru care a fost construit.

Șirul așezărilor monastice întărite din județul Olt culminează cu mănăstirea Brâncoveni, construită în sec.al XVI-lea de boierii din localitatea cu același nume, mărită și înfrumusețată de cei doi domni ridicați din sânul puternicei familii boierești, înrudită cu Craioveștii: Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Prima mențiune documentară a ansamblului mănăstiresc datează din anii 1582-1583, când Mihnea Turcitul întărește daniile făcute „mai înainte vreme de jupânița Calea la sfânta mănăstire, să-i fie veșnică pomană…de nimeni neclintit după porunca domniei mele”.

La începutul sec.al XVII-lea, satul pe care se afla mănăstirea era în stăpânirea celor două ramuri ale familiei Brâncoveanu; ramura lui Danciu vornicul, ale cărei posesiuni se vor concventra în mâinile fiului său vel aga Matei din Brâncoveni, viitorul domn, și cele stăpânite de ramura lui David postelnicul, care vor deveni proprietatea banului Preda Brâncoveanu, unul dintre cei mai însemnați mari dregători, cel care timp de 36 de ani a fost „un stâlp mare care a sprijinit toate nevoile țării”. Căsătorit cu Păuna, a avut doi copii: Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin Brâncoveanu, și Ancuța, căsătorită cu postelnicul Iordache Pârșcoveanu, de obârșie din comuna Pârșcoveni-Olt.

Sub greutatea birurilor impuse de Leon vodă, în pragul celui de al patrulea deceniu al sec.al XVII-lea „se sparg județele de peste Olt”, revoltele se înmulțesc, în fruntea acestora aflându-se boierii din Brâncoveni, conduși de Matei-aga. După ani de pribegie, se întorc în țară cu puterea armelor și, în urma bătăliei de la Dudești, din octombrie 1632, Matei este ales domn. Pentru consolidarea domniei sale, Matei Basarab, care se bucura de simpatia întregii boierimi oltene, pe ajutorul căreia se bazase în revendicările sale pentru domnie, hotărî să-și asigure la mănăstirea Brâncoveni un solid punct de sprijin pentru operațiunile militare de care avea nevoie, el, ostașul care până la bătrânețe rămâne cu mâna pe spadă. În acest scop, Matei Basarab, începând cu anul 1634, întreprinde lucrări de mare amploare pentru refacerea și transformarea curții și mănăstirii din Brâncoveni.

Vizitând Țara Românească, în mai multe rânduri (în 1640 de două ori, iar apoi succesiv în anii 1641, 1648, 1651, 1653, 1670), episcopul catolic Baksiċ are posibilitatea de a se familiariza destul de bine cu starea de lucruri din țară și să ne lase un vast material documentar. În anul 1640, când ajunge la Brâncoveni, consemnează că lucrurile de refacere și transformare a ansamblului mănăstiresc erau terminate: „Mai jos de sat se află o pădure mare în care se găsea o veche mănăstire ruinată; acum domnul a refăcut-o și întărit-o ca pe o cetate cu ziduri de ejur împrejur și deasupra porții cu un turn puternic”, cel existent și astăzi.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu inaugurează o epocă de remarcabile realizări ctitoricești, cu un rol bine determinat în evoluția arhitecturii civile și religioase din Țara Românească. În această perioadă, mănăstirea Brâncoveni a cunoscut o serie de modificări menite să-i înlăture caracterul sobru avut inițial și să-i confere un aspect cât mai elegant și atrăgător.

Moartea lui Constantin Brâncoveanu a reprezentat în schimb începutul unor vremuri de vitregie care s-au abătut ulterior, în repetate rânduri, asupra ansamblului de la Brâncoveni. Între acestea menționăm încartiruirea aici a trupelor austriece între 1721-1727, cutremurul din 1838, când s-au dărâmat turlele bisericii mari și ultimul nivel al clopotniței, precum și avarierea gravă a caselor egumenești, a bolniței și chiliilor, contribuind la acrearea unei situații dificile pentru întregul ansamblu mănăstiresc. După cutremurul din 1838, locuitorii satului se plângeau lui Bibescu vodă: „noi locuitorii și preotul satului am rămas ca niște dobitoace, fătă păzitori și fără colibe”. La aceste cauze se mai adaugă distrugerile provocate de războaiele ruso-turce dintre anii 1769-1774, precum și cel din 1787, în timpul cărora aceste locuri au devenit teatrul unor operațiuni militare pustiitoare.

Transformările succesive npe care a trebuie să le suporte mănăstirea se oglindesc în înfățișarea diferită a clădirlor care o alcătuiesc. Astfel, din vremea lui Matei Basarab se păstrează turnul-clopotniță, spațioasele pivnițe boltite ale vechii stăreții, precum și curtina vestică, adiacentă turnului de intrare, prevăzută încă de la început cu două metereze accesibile apărătorilor printr-un drum de strajă sprijinit pe console de lemn încastrate în zid.

În ceea ce privește turnul-clopotniță, considerat până în prezent ca aparținând inițiativei ctitoricvești a lui Constantin Brâncoveanu, la o cercetare mai atentă a arhitecturii sale se dovedește a fi fost ridicat în vremea lui Matei Basarab, fiind, așadar, turnul văzut și menționat la Baksiċ în memorialul său de călătorie din anul 1640.

De secțiune patrulateră la parter, turnul se dezvoltă la nivelurile superioare sub forma unui plan octogonal, având un registru decorat la exterior cu arcaturi intersectate, asemănătoare celor care ornamentează baza turlei centrale a pronaosului bisericii mănăstirii Argeșului.

Constantin Brâncoveanu reface nivelul superior al stăreției și adasugă pe latura de sud a ansamblului un rând de chilii.

Dat fiind faptul că în biserica mănăstirii au fost îngropate rudele cele mai apropiate ale domnitorului (bunicul său Preda, părinții Stanca Cantacuzino și Papa Brâncoveanu, fratele său Barbu), Brâncoveanu a refăcut și a înfrumusețat vechiul lăcaș „spre buna pomenire a bunelor sale fapte”, după cum este menționat în pisania aflată deasupra ușii de la intrare.

Biserica cea mare a mănăstirii se caracterizează prin tradiționalul plan de formă triconcă, cu pridvor deschis și turlă pesta naos. Cea de a doua turlă a bisericii, aflată deasupra pronaosului și dărâmată în 1838, nu a mai fost refăcută. Pridvorul, având bolta de tipul “în cruce”, cu penetrații în ax, este mărginit de cinci arcade în plin cintru (trei în față și câte două dispuse lateral), sprijinite pe coloane cilindrice cu fusul neted, decorația fiind rezervată capitelurilor și soclurilor. O caracteristică remarcabilă a arhitecturii brâncovenești este decorația sculptată în piatră, o adevărată dantelărie în care se regăsesc Frunze și flori, ghirlande și baghete echilibrat și systematic plasate. Sculptura ancadramentelor de la ușa și ferestrele bisericii este executată de Pesena Levino, un sculptor Italian adus de Constantin Brâncoveanu. Mort de ciumă în anul 1707, artistul a fost înhumat în cimitirul curții domnești de la Brâncoveni, unde i se mai păstrează frumoasă cruce de piatră (Figura 13).

Figure : Mănăstirea Brâncoveni – planul bisericii

Ancadramentul de piatră al ușii de la Brâncoveni constituie astăzi una dintre cele mai frumoase compoziții de sculptură care ne-au rămas din acea epocă; organizarea de ansamblu, specific stilului brâncovenesc, este următoarea: deasupra ușii de la intrarea în biserică se află pisania, subliniată de un bogat registru ornamental, sculptat în motive vegetale; la loc de cinste, deasupra, pe lintoul ușii, în medalionm stema țării, iar la ușa din lemn sculptat conservă cel mai put stil brâncovenesc, o compoziție compartimentată care subliniază concret și închegat, raportul dintre fond și décor, bazat pe un modelaj mai bogat, cu planuri successive, de unde nota de lejeritate, rafinament și opulență.

Un interes deosebit prezintă bolnița mănăstirii. Construită în anul 1702, în afara incintei mănăstirii – o copie în miniatură a bisericii mari -, ea păstrează în interior o valoroasă pictură în frescă din vremea lui Brâncoveanu, întregind astfel în mod strălucit valorile de artă brâncovenească de pe teritoriul județului Olt.

Mănăstirea Clocociov, așezată în marginea de sud a municipiului Slatina, într-o vale flancată de doi versanți și o deschidere frumoasă spre Olt, este construită, așa cum o vedem astăzi, de către nepotul Matei Basarab, spătarul Diicu Buicescu (de obârșie din Buicești, com.Valea Mare, jud.Olt), în anul 1645.

După cum ne mărturisesc documentele, lăcașul este mult mai vechi, fiind ridicat pe locul unui alt așezământ, a cărui primă atestare documentară datează din vremea lui Neagoe Basarab. Analiza internă a documentului ne dezvăluie că în timpul domniei sale, deci între anii 1512-1521, mănăstirea Clocociov exista din moment ce avea egumen și călugări, domnitorul întărind prin acest hrisov jumătate din ocina Pârdeștilor, dăruită de Manea mare clucer mănăstirilor Clocociov și Cutlumuși: “pentru că au fost închinat om mănăstirii Clocociovului, iar egumenul ot Clocociov și alți frați s-au tocmit cu jupânul Manea cliucer de-au schimbat, de au dat jupânul Manea ocina den Turiia, very cât au fost partea Manei, iar egumenul cu frații i-au dat ocina Pârdeștilor jumătate, așa s-au tocmit de-niantea lui Băsărab vodă”.

O etapă important în istoricul mănăstirii este marcată de domnia lui Mihai Viteazul, când, se pare, mănăstirea, semnalată în vremea lui Neagoe Basarab, nu mai exista deoarece în documente marele Mihai apare ca noul ei ctitor. Este adevărat că documentele respective provin dintr-o perioadă mult mai târzie și se referă la pricini de judecată dintre călugării de la Clocociov și boierii din Brâncoveni pentru stăpânirea unor proprietăți.

Călugării își revendicau drepturile asupra unei jumătăți din satul Ipoteșzi, motivând că le-a fost dăruită de Mihai Viteazul: “cu toți rumânii câți vor fi, de la sfânta monostire a domniei sale, precarele au zidit-o și au înălțat-o din temelie ca să-i fie dumisale vecinică pomenire”. În sprijinul acestei idei vine și o altă mărturie documentară: la 1 martie 1766, mănăstirea Clocociov, aparținând Mitropoliei din Bucrești, terecea pe seama unui ierodiacon Grigore care face un catastih cu toată averea și hrisoanele mănăstirii.

Primul hrisov din catastih, care se referă la mănăstire, prezentat în rezumat, datează în rezumat, datează din anul 1594 (când Mihai Viteazul a terminat de ridicat și ctitoria sa din București) și se referă la dreptul de stăpânire a mănăstirii asupra unor bălți: “Izvod după hrisovul lui Mihai Vodă ca să fie mănăstirii (Clocociov) bălțile ot satul Romăleți I Făntănele I Suhaia și Viișoara și Căc(ă)năul”.

Se pare că după moartea lui Mihai Viteazul, mănăstirea a fost tot mai mult neglijată, pentru că în anul 1625 Alexandru Voievod, văzând-o “pustie și sărăcită”, o închină mănăstirii Cutlumuși; în documentul de închinare se pomenește de ctitorii “de mai-nainte, care au zidit-o din temelia ei”, dar fătă a fi înb să precizați. Dorind să scoată mănăstirea din starea de ruină și sărăcie în care se află, Matei Basarab îi întărește moșii și sălașe de țigani, iar nepotul său, Diicu Buicescu, se horărăște să o zidească din nou. Înrudit prin mamă cu Matei Basarab (mama sa, Mara, era nepoata Stancăi, mama lui Matei Basarab), Diicu Buicescu s-a bucurat de afecțiunea și încrederea domnului. Mare agă între anii 1636-1644, domnul îl numește în înalta funcție de mare spătar (1645-1654), fiind comandant al oștilor lui Matei Basarab în luptele din 1653, de la Finta, pe Ialomița. Mai mult, Matei Basarab, neavând urmași la tron, se gândește la asigurarea succesiunii lui Diicu Buicescu, intenție confirmată de Paul de Alep: “În mai multe rânduri Matei Voievod a vrut să-l așeze domn în locul său și a folosit (în acest scop) fel de fel de șiretlicuri, dar din cauza trufiei lui nimeni nu l-a vrut, nici dintre boierii țării, nici dintre supuși”.

În timpul răscoalei seimenilor, Diicu Buicescu fuge la Brașov, dar în anul 1656 se împacă cu noul domn, în timpul căruia deține temporar funcția de mare clucer (1655-1656). În anul 1659, ambițiosul și întreprinzătorul boier Diicu Buicescu este ucis de Mihnea al III-lea, împreună cu alți boieri nemulțumiți de politica antiotomană promovată de acesta.

Imaginea bisericii din tabloul votive, aflat pe peretele de sud al pronaosului, ne prezintă o biserică de plan triconc, fără pridvor, cu o turlă mare, zveltă și armonios proporționată, dispusă peste naos și alte două turle mai mici, amplasate peste pronaos. Ulterior, probabil îns ec.al XVIII-lea, I s-a adăugat pridvorul robust, cu arcade aplatizate, sprijinite pe masivi de zidărie la colțuri și pe două coloane libere în față.Din tabloul votiv se vede că biserica ar fi avut și o intrare lateral, aflată în partea sudică și flancată de două coloane (Figura 14).

Figure 14: Mănăstirea Clocociov – planul bisericii

Naosul, încadrat de cele două abside, este acoperit cu o calotă supraînălțată pe un tambur și sprijinită pe arce și picioare massive din zidărie care formează patru intrânduri proeminente; cele dispuse pe vest au către zidul dintre naos și pronaos câte o nișă adâncă, subliniată fiecare de două rânduri de arce suprapuse. Pronaosul, de formă dreptunghiulară, dezvoltat pe lățime, este despărțit de naos printr-un zid gros, străpuns de o singură deschidere medianăm arcuită. Acest compartiment este acoperit cu două calote corespunzătpare celor două turle (reconstituite în formă inițială, ca și turla naosului, în anul 1981) despărțite printr-un arc dublou median longitudinal și sprijinite, pe conturul zidurilor perimetrale, de arce și picioare din zidărie.

Pictura interioară, datând din perioada imediat următoare construirii monumentului, a suferit mari transformări (în 1862, decorul mural a fost refăcut în tempera peste fresco veche, iar la restaurarea din 1925 nu s-au mai respectat cu strictețe vechile imagini), cu excepția portretelor ctitorilor și a machete bisericii aflate în pronaos, care își păstrează astfel valoarea documentară.

La exterior, frecventul brâu median, flancat de două rânduri de zimți din cărămidă – element characteristic epocii -, separă cele două register de panouri terminate cu arce geminate, constituind, totodată, decorul cornișei și al bazei turlelor.

Biserica mănăstirii Clocociov aparține acelui timp planimetric și structural inaugurat în Țara Românească de monumental de la Dealu, ridicat în anul 1500 de către Radu cel Mare, pe înălțimea ce străjuiește vechea capital și reședință domnească de la Târgoviște. Acest monument, realizat în exterior din piatră, va fi transpus în zidărie de cărămidă de-a lungul secolului al XVI-lea, mai întâi la bisericile fostelor mănăstiri Vintilă vodă (1537), Gorgota (1554-1557) și Tutana (1582).

În timpul domniei lui Matei Basarab, acest tip de monument se va bucura de un maxim interes, lel fiind reprodus în forme novatoare la bisericile de la Plumbuita (1647(, episcopală din Buzău (1649), Brebu (1650(, Gura Motrolui (1653( și Târgului din Târgoviște (1653), dintre care primele trei sunt ctitorite din inițiativa bătrânului domnitor, iar ultimele două, din cea a unor înalți dregători, rude apropiate ale sale, respective Preda Brâncoveanu și Udriște Năsturel. Este și aceasta un mijloc de reflecție asupra tipurilor de monumente bisericești ale epocii, din care unele, considerate “de familie”, constituiau apanajul exclusive al domnului și al rudelor sale apropiate.

O dată cu biserica, Diicu Buicescu a reconstruit și zidul de incintă, de formă patrulateră, sprijinit în exterior de contraforturi puternice, precum și turnul-clopotniță care străjuiește intrarea. Turnul-clopotniță are două niveluri: parterul, prin care se face intrarea în curtea ansamblului, flancat lateral de câte o nișă, datând din perioada de rezidire a bisericii din anul 1646, suprapus de camera clopotelor, refăcută ulterior, având o formă octogonală, cu deschideri arcuite pe fiecare latură.

În mănăstiri s-au concentrate primele focare de cultură, de la arta meticuloasă a copistului și miniaturistului până la tipărirea de cărți. Mănăstirile au păstrat posterității un adevărat tezaur al vechii noastre culturii: bogate biblioteci, cuprinzând manuscrise și cărți scrise în limbile română, slavonă și greacă, precum și numeroase opera de artă, dovadă certă că între zidurile lor a pulsat o intensă viață culturală.

Astfel, mănăstirea Brâncoveni deținea una dintre cele mai mari biblioteci; aici, Tocilescu a descoperit singurul exemplar grecesc din Tetraevanghelul lui Macarie, ediție din 1512, legat și ferecat cu plăci de argint, și un Evangheliar scris în 1573, ferecat în argint, cu insemnarea de danie a lui Matei Basarab și a doamnei Elina, către lăcașul de la Brâncoveni. Demn de subliniat este faptul că deși tipografia lui Macarie nu a fost localizată cu precizie, singurele 11 exemplare care au dăinuit până la noi s-au păstrat în mănăstirile Brâncoveni și Bistrița.

Ca pretutindeni în evul mediu, biblioteca presupunea vecinătatea școlii, iar școala își afla locul unde trebuința de carte se im punea. Însemnarea pe carte de la mănăstirea Căluiu ne face dovada existenței unei școli în chiliile acestei mănăstiri în sec.al XVII-lea, unde se învață să se scrie și să se citească. Logofătul Drăghici din Dobriceni (Olt), care învața să scrie la Căluiu, consemnând pe o carte vizita patriarhului Avramie al Ierusalimului la Căluiu, menționează “și am scris eu Drăghici, log(ofă)t măn.Căluiu, ot Dobriceni, când mă învățam a scrie”.

În acest climat de inițiere și răspândire a culturii, necesitatea tipăririi de cărți în limba română apare, adeseori, evidențiată documentar. Inocențiu, egumen la Brâncoveni, ales episcope al Râmnicului (1727-1735) în plină dominație austriacă asupra Olteniei (1716-1739), un “cleric învățat și zelos pentru cultură”, cum îl caracteriza Iorga, a militat pentru tipărirea cărților bisericești “în limba noastră cea de moșie”, multe din tipăriturile sale fiind răspândite și la românii din Transilvania.

Arhivele mănăstirilor au păstrat numeroase documente, începând cu sec.al XIV-lea, care, prin bogăția informațiilor furnizează nu numai date privind istoricul așezărilor monahale, ci și asupra trecutului economic, social și politic al satelor incluse parțial sau total în domeniul mănăstiresc. Considerat în întregime, fondul documentar care a aparținut mănăstirilor din Olt este format din peste 1315 documente, fără a mai menționa faptul că multe dintre acestea au fost distruce de vicisitudinile timpurilor, între care invaziile și incendiile au fost cele mai distrugătoare.

BISERICI PAROHIALE SĂTEȘTI – ARHITECTURĂ ȘI PICTURĂ MURALĂ

Datorită simplității metodelor tehnice de construcție și a distemului de boltire, la monumentele cu destinație religioasă din zidărie din zona Oltului prevalează tipul de plan dreptunghiular, a cărui răspândire poate fi urmărită pe o arie întinsă, atât în sudul cât și în nordul Dunării.

Biserica Cuvioasa Paraschiva din comuna Iancu Jianu se numără printer cele mai vechi edificii de cult, de plan dreptunghiular, păstrate pe teritoriul județului Olt. Lăcașul a fost zidit la începutul sec.al XVI-lea, de către unul dintre ctitorii Căluiului, Dimitrie pîrcălabul, fratele bunicului Buzeștilor, al cărui mormânt se găsește în pridvorul bisericii: “ pieri jupan Dimitrie de sabie, în luna martie, 5 (anul 1529-1530)”, dată la care fără îndoială biserica exista. Monumentul, de dimensiuni relative reduse (24×6 metri), impresionează prin proporția volumelor interioare, prin masivitatea elementelor de construcție precum și prin elementele vechi de boltire: calotă sferică peste naos și boltă semicilindrică, dispusă transversal, peste pronaos (figura 15).

Figure : Planul bisericii din Iancu-Jianu

Din cercetările arhitecturii pronaosului, rezultă că latura de nord a acestuia are practicată în grosimea zidului, scara de acces la clopotniță, fiind considerat cel mai vechi edificiu unde se constată apariția acestui element de acces la turnul-clopotniță, sistem care se va generalize în arhitectura muntenească după aproape un secol, mai precis în vremea domniei lui Matei Basarab. Naosul este despărțit de pronaos prin coloane massive, octogonale în secțiune, care înlocuiesc un zid plin (existent inițial), legate între ele cu arce în plin entru, susținute de un parapet înalt de 0,80 metri și gros de 1,30 metri. La vest, biserica se termină cu un exonartex închis.

În pronaos reține atenția calitatea artistic a vechiului tablou votiv, executat de zugravul Statie ot Craiova, la o dată ulterioară a ridicării monumentului; “…aspectul uleios, gălbui, al stratului de culoare, ceruit parcă, prețiozitatea și luminozitatea culorilor. Desenul sigur gama cromatică bogată și armonios nuanțată, dar mai ales arta portretului și minuțiozitatea costumului” îl determină pe V.Drăguț să considere picture ca datând din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Tabloul votive înfățisează pe “jupân Constantin Buzescu” și familia sa, “jupan Radu feciorul lui Constantin Buzescu” și “jupan Barbu feciorul lui Constantin Buzescu”. De cealaltă parte a ușii se află portretul soției ctitorului, pe care zugravul a uitat să o numească, dar din documente aflăm că o cheama Preda. Ulterior, mai précis în anul 1832, tabloul votiv a fost acoperit cu o pictură nouă, deloc inspirată; se mai vede doar mâna unui personaj pe care inscripția îl numește “jupan Șerban vel vornic Știrbiai” Năsturel precizând că inscripția se continua cu “ginerele lui jupan Constantin Buzescu”.

Paramentul este decorat cu un registru de firide, inițial terminate prin arce și ornamentate cu elemente ceramic, delimitate la partea de sus de o cornișă cu profile, iar jos de un brâu semirotund.

În anul 1577, Dobromir mare ban construiește la Runcu-Grădinari unul dintre cele mai interesante monumente, restaurant între anii (1964-1965) în forma sa inițială. Dobromir a fost una din personalitățile marcante ale acestei perioade; sfetnic apropiat al lui Alexandru Mircea și Mihnea Turcitul, mare ban din 1568 până la 1582, el este singurul dregător care apare atât de mult timp cu acest titlu.

Elementul constructive de certă valoare al acestui edificiu, characteristic însă secolului al XVII-lea în Țara Românească, îl constituie bolt ape trompe din naos, sistem folosit cu precădere la acoperirea cujniilor (bucătăriilor) palatelor domnești (Plumbuita, Hurez). Calota sferică a bolții sprijinită pe un contur octagonal, compus din arce mari, cu descărcări pe patru stâlpi și alte patru arce mici, dispuse diagonal, în colțuri, la care se mai adaugă planurile înclinate de racordare a colțurilor, formează acel system de boltire foarte rar întâlnit în zona cercetată. Pronaosul, despărțit de naos printr-o deschidere arcuită, este acoperit cu o boltă mănăstirească; acest element constructive de origine bizantină, mai puțin folosit la edificiile din țara noastră până în sec.al XVII-lea (în Olt, de exemplu, îl vom întâlni la biserica din Doba, construită în anul 1780 de Ștefan Racoviceanu), îi aduce un plus de inedit, înscriindu-l în rândul celor mai valoroase monumente de arhitectură din zonă.

Biserica curții domnești din Caracal, ridicată de Mihai Viteazul, a suferit în decursul timpului mari transformări, fiind inițial de dimensiuni mai reduse decât cel de astăzi. Pronaosul în forma sa originală era deschis, având câte trei arcade dispuse pe fiecare latură, sprijinite pe coloane simple, robust și austere. Dintre etransfoirmările ulterioare aduse bisericii curții domnești din Caracal, cea mai important o constituie supraînălțarea paramentului cu circa 3,45 metri, supraînaălțare ce a modificat cu totul forma și proporțiile inițiale ale edificiului. Ridicată numai din cărămidă, porțiunea adăugată este demarcată de zidurile originale printr-un brâu rotunjit, încadrat de două register de cărămizi dispuse în zimți de ferăstrău. Tot atunci, arcadele deschise ale pronaosului au fost înzidite, adăugându-i-se în epoca brâncovenească un pridvor cu arcade trilobite

O altă transformare a survenit în anul 1890 când, datorită unei deplasări de teren, s-a ivit o fisură în partea de sud a pridvorului. Pentru a fi evitată prăbușirea, deschiderile pridvorului au fost astupate cu zidărie și s-au construit trei contraforturi puternice în scopul consolidării monumentului. Prin această nouă transformare, spațiul a fost mărit, prelungindu-se spre vest cu încă câțiva metri.

O dată cu urcarea pe tron a lui Matei Basarab, se inaugurează o nouă și prolific epocă în evoluția arhitecturii românești; în timpul lui Matei Basarab – a cărui personalitate este strâns legată de istoria zonei cercetate acum – se refac numeroase monumente distruse, se pare, de cutremurul din 1628 și se construiesc, concomitant, numeroase edificii religioase și civile. Ca plan și structură, din cele cunoscute până în prezent, monumentele ridicate în această epocă se aseamănă cu cele din veacul precedent, multe din ele înălțându-se pe vechi fundații. Totodată, se introduce însă o serie de elemente noi: pridvorul dreschis, sprijinit pe coloane massive de zidărie, care în epoca lui Constantin Brâncoveanu va căpăta noi valențe tehnice și artistice, generalizarea turnului-clopotniță peste pronaos, precum și apariția turnului adosat laturii de nord a acestuia.

Epoca lui Matei Basarab are meritul de a fi restabilit legătura cu puternica tradiție artistic a sec.al XVI-lea, asigurând astfel un distinct process de continuitate, care va fi preluat și dus la noi dimensiuni de meșterii epocii lui Constantin Brâncoveanu. Apare, astfel, evident demonstrată și în acest domeniu teza după care continuitatea a fost o caracteristică esențială în dezvoltarea culturii românești.

În această perioadă s-au construit în județul Olt un număr însemnat de edificii, fie din inițiativa lui Matei Basarab, fie din inițiativa lui Matei Basarab, fie din inițiativa unor rude apropiate sau a unor dregători însemnați ai domniei. Ansamblurile mănăstirești de la Brâncoveni și Clocociov, prezentate în capitolul anterior, li se adaugă biserica de la curtea domnească din Brâncoveni, biserica Sf.Treime din Slatina, apoi bisericile din Sopârlița, Dumitrești-Vreguleasa, Dobrotinet și cea din Sâmburești.

Biserica-paraclis a curții de la Brâncoveni reprezintă una dintre primele einițiative ctitoricești ale lui Matei Basarab, după urcarea sa în scaunul Țării Românești. Construit, după cum au demonstrate cercetările arheologice effectuate în anul 1974, pe locul unei biserici de lemn ridicată în sec.al XVI-lea, lăcașul curții de la Brâncoveni, având un plan dreptunghiular, adduce câteva elemente novatoare în evoluția arhitecturii muntenești de zis. Menționăm între acestea alungirea către vest a spațiului naosului prin introducerea unui arc semicilindric transversal pe care se sprijină, în zona respectivă, calota sferică ce acoperă încăperea. Un alt detaliu care reține atenția la biserica-paraclis a curții de la Brâncoveni este ilustrat de sporirea la șase a numărului ferestrelor naosului, dispuse câte trei pe fiecare latură, asigurând astfel o bună luminare a interiorului, aspect nemaiîntâlnit anterior la un alt monument de acest tip.

Pronaosul, având inițial un turn-clopotniță la partea superioară – la care accesul era facilitate de o scară ascunsă în grosimea zidurilor de nord și vest -, este boltit cu un semicilindru longitudinal. Din rațiuni legate de sporirea rezistenței la presiunea exercitată de greutatea turnului-clopotniță, grosimea zidurilor pronaosului este mai mare decât a celorlalte ziduri ale construcției, fiind întărite în plus cu patru picioare de zidărie dispuse la colțurile încăperii.

În exterior, monumentul este împărțit în două registre printr-un brâu simplu, în formă de tor. Registrul inferior este decorat cu panouri demarcate de ciubuce, pe când cel superior are o decorație alcătuită din arcade gemene delimitate de profile cu secțiunea semicircular, asemănătoare cu cele ale registrului pe care îl suprapune. Ancadramentele de piatră ale ferestrelor sunt simple, nedecorate. O inscripție aflată la partea inferioară a ferestrei central disnpre sud a naosului consemnează lapidar numele celui care a conceput această construcție:” Să să știe, Badea meșterul”.

Biserica din comuna Sopârlița a fost citotrită de Ghinea Țucalas “în zilele când era domn Matei Vodă”, fără a se preciza data exactă.

Harta stolnicului Constantin Cantacuzino, reprodusă de Anton Maria del Chiaro în a sa Storia delle modern rivolizzioni della Valachia, menționează pe Olteț, în regiunea Brâncovenilor, pe care autorul cărții a cunoscut-o, cu siguranță, foarte bine, o “mănăstire”. Harta o situează în stânga Oltețului, la nord-est de Pârșcoveni și de satul, azi dispărut, al Brătășanilor, care s-a găsit o vreme în stăpânirea marelui vistier al lui Matei Basarab, Ghinea Țucalas: “Se găsea pe atunci pe lângă curtea lui un grec Ghinea Țucalas adecă cu Olarul, de origine din Rumelia…Strămutându-se însă în Muntenia se așezase în sat la Brătășani, pe Olt, în județul Romanați căsătorindu-se aici”.

În răspunsurile primite de Odobescu la chestionarul său din 1871, pentru ctitoria din Sopârlița se preciza: “În partea de apus a acestei commune este o mănăstire ruinată foarte veche. Se zice că este făcută în zilele lui Matei Basarab, când este domnia la Brâncoveni, chiar de un ministru al său cu numele Ghinea Vistierul…este fondată pe un loc care se numește din bătrâni “Sub Zăpodie” în marginea apei Oltețului, într-un deluș. Biserica se zice că s-a părăsit pentru că s-a jăfuit de turci, după ce au tăiat pe Ghinea”.

Dimitrie Iordănescu din Dobrun adduce informații asemănătoare: “Zidurile bisericii sunt din cărămidă potrivită, zidite cu var, forma având-o un dreptunghi. Despre ziduri și biserici se spune…că au fost zidite de Ghinea Vistierul…”

De proporții modeste, planul dreptunghiular al bisericii se înscrie în dimensiunile 21,5×8,5 metri și curpinde altarul, cu un decroș minim față de restul clădirii, naosul și pronaosul; acestea din urmă sunt despărțite între ele printr-o singură deschidere. Peretele de nord al pronaosului este străpuns de un gol care făcea legătura cu scara de acces la clopotniță, alipită bisericii la exterior printr-o construcție adosată peretelui de nord. Zidurile, groase de cca 1,35 metri sunt executate din cărămizi având dimensiunile de 0,287 x 0,14 x 0,05 metri, bine arse și legate cu mortar de var hidraulic.

Tot Ghinea Țucalas, însă pe vremea când era mare clucer, a zidit la Slatina, în anul 1645, o biserică. Dărâmată de turci în anul 1771, refăcută din temelii în anul 1784, acest lăcaș a fost reparat radical în anul 1886, piezând foarte mult din caracterul original.

Din ctitoria lui Ghinea nu s-au mai păstrat decât pisania – în limba slavonă, în care se spunea că biserica a fost ridicată în zilele lui Matei Basarab, de către clucerul Ghinea cu jupâneasa Florica și copiii lor – precum și clopotul cel mare a cărui inscripție confirmă datele pisaniei.

Biserica din comuna Dobrotinet, așezată într-o vale pitorească, cu largă deschidere spre Olt, a fost “zidită de Costache Ghica pe timpul lui Matei Basarab”, după cum relatează pisania din anul 1899, când edificiul a fost restaurat. Despre ctitor se știe că se înrudea cu familia Rudeanu, numele lui apărând pe o icoană din anul 1624 a bisericii din Ruda-Bercioiu; multă vreme biserica a fost doar un chit dependent de Mitropolia Ungro-Vlahiei, ruinele vechilor chili fiind vizibile încă pe anumite porțiuni în cimitir și la nord de biserică, pe partea dintre șosea (Figura 16).

Figure : Planul bisericii Dobrotinet

Satul Dobrotinet, veche propietate a Rudenilor, trece în proprietatea familiei Hiotu, prin căsătoria Joiției Mihai Rudeanu cu Scarlat Hiotu pitar, după cum rezultă dintr-o însemnare aflată pe o cazanie a bisericii de la Dobrotinet.

În anul 1899, Pulheria Munteanu, fiinca paharniculului Constantin Hiotu, repară biserica, adăugându-i pridvorul lipsit cu desăvârșire de alități arhitecturale, denaturându-se astfel aspectul vechi al lăcașului construit în vremea lui Matei Basarab. Tot atunci, biserica a fost repictată peste vechea pictură în frescă, suprapusă apoi și aceasta, în anul 1956, cu o deocrație murală în ulei, având un colorit strident, de slabă calitate artistică.

Biserica, de plan triconic, cu absidele semicircular atât în interior, cât și în exterior, după modelul bisericii schitului Topolnița din Mehedinți (1646), a avut inițial două turle octogonale din cărămidă, dispuse pe naos și, respective, pe pronaos. De la fosta turlă de pe naos a rămas numai pornirea tamburului octagonal, turla de pe pronaos fiind înlocuită din anul 1899 cu cea actual, de lemn.

În interior, naosul, destul de spațios, este acoperit cu o cupolă sferică, susținută de patru arce și tot atâtea picioare de zidărie; pronaosul, de plan dreptunghiular, are la partea superioară o boltă semicilindrică, dispusă longitudinal. Separarea de naos se face printr-un zid străpuns de trei deschideri arcuite și egale ca mărime. Pe peretele de la intrarea în pronaos, la partea superioară, se văd chipurile ctitorului Constantin Ghica precum și cele ale soției și copiilor săi. Spre nord apare Matei Basarab cu înfățișarea expresivă, având o haină lungă, acoperită de o mantie, cu blană roșcată.

La Slatina, în a doua jumătate a secoluluial XVII-lea mai précis la anul 1665, episcopul Serafim al Buzăului începe construcția schitului Strehareț, la a cărui târnosire, din anul 1672, participă mitropolitul Varlaam împreună cu domnul Țării Românești, pe atunci Antonie vodă din Popești. Pe Serafi îl întâlnim prima oară ca stareț al vechiului schit Deleni; ca om al Delenilor, înrudiți cu Matei Basarab, el ajunge să conducă episcopia Buzăului, cunoscută ca zonă de interes aparte pentru Matei Basarab. Episcop fiind, își manifestă intenția de a se întoarce în locurile natale și, mai mult, dorește să facă o “mănăstioară” pentru care cumpără în hotarul Streharețului “vii lucrate, țelină și pomeți și cu braniște și cu fântână”.

Existența acestui edificiu s-a aflat de nenumărate ori în pericol, fiind afectată de invaziile turcilor, incendii și cutremure, cel mai nimicitor fiind cel din 1838, când bolțile și turnul-clopotniță s-au prăbușit. Prin reparații successive s-au adus modificări care au schimbat forma inițială a monumentului.

Biserica este de dimensiuni modeste, cu turn-clopotniță peste pronaos, octagonal în secțiune și cu baza pătrată, accesul făcându-se prin interior, pe o scară improvizată. Naosul, acoperit cu o boltă longitudinal de lemn, spre deosebire de pronaos care are un tavan drept, realizat din scândură, este despărțit de acesta din urmă prin patru coloane, două adosate zidurilor longitudinal, iar celelalte două, libere, delimitează trecerea. Paramentul este compus din două register de panouri de factură neoclasivă, introduce în urma reparațiilor din 1844.

ARHITECTURĂ ȘI ARTĂ POPULARĂ

Nordul județului Olt, cu sate atestate documentar înainte de anul 1500, dominat de platform Cormeana, cu întinse păduri de stejar alternând cu livezi de pruni,cireși, meri, zonă străbătută de numeroși afluenți ai Oltului, cu văi ascunse și pitorești, oferă particularități peisagistice deosebite. În această zonă arhitectura de lemn, în variatele sale manifestări formale, atinge culmi ale realizării artistice și monumentalitate.

Pe văile Cungrea și Plapcea, din vechime s-au adăpostit sate mărunte, numeroase și cu populație densă, dăinuind și astăzi. Ele mai păstrează valori de arhitectură țărănească, proprii stilului românesc, argument peremptorii pentru acea “civilizație a lemnului” a strămoșilor noștri, definită atât de strălucit de Vasile Pârvan. Pregnant statornică, tradiția arhitecturii în lemn – prin caracteristicele manierei de execuție și materialul de construcție, prin motivele și dispoziția ornamentelor – și-a asigurat, și în Oltenia, o stabilitate milenară.

Tipul cel mai vechi de locuință țărănească ce se mai păstrează în zonă îl constituie casa cu talpa așezată direct pe pământ, cu o singură intrare în cele două încăperi: “casa de foc”, cu vatră și horn, și “chilia”, adică odaia de locuit, cu sobă oarbă. În timp, acestor două încăperi li s-a adăugat o cameră (celar), cu acces din pivniță, dezvoltându-se tipul de casă cu trei încăperi. Foarte răspândit în nordul județului, acest tip modifică funcționalitatea încăperilor. Astfel, odaia de locuit dobândește funcția de cameră pentru oaspeți, devenind “casa mare”, unde se expun piese de port, țesături și mobile cu rol de reprezentare. Planul devine acum perfect simetric, tinda asigurând comunicarea cu ambele încăperi, situate de o parte și de alta a acestuia.

Un element characteristic al caselor țărănești este prispa – spațiu acoperit, dar deschis, intermediary între spațiul natural și spațiul interior, organizat de om. Plasată pe una, două sau trei laturi ale casei, în această zonă, prispa este completată frecvent de un foișor, de obicei central, deși el apare uneori și excentric. Proeminent în plan și acoperit în două sau trei ape, foișorul apare mai ridicat față de acoperișul casei, confirmând tipul de “casă cu foișor”. Printr-o ușă largă, foișorul înlesnește intrarea în pivniță.

Dacă planul casei este exclusive funcțional și deosebit de simplu, în schimb bogăția elementelor decorative este remarcabilă. Aceleași motive care se întâlnesc în decorația ceramicii populare, a costumelor, a lăzilor, chiar și a uneltelor de muncă – cu o perenitate neobișnuită, unele supraviețuind din preistorie – sunt distribuite și pe stâlpii și balustrade pridvorului, pe ușă și pazie. Cel mai frecvent figurat, pe toate categoriile de obiecte, este motivul numit “cerc”, “roată”, “rozetă” etc., vechi motiv solar, cu îndelungată și reprezentativă prezență în arta noastră populară.

Un alt motiv ornamental – legat de credințe străvechi transmise poporului roman de cultură dacică -, reprezentat deseori și pe ceramic, este cel al șarpelui. Tot între motivele din fondul străvechi de cultură menționăm “capetele de cal” și “funia”, însoțite de o mare varietate de linii drepte, spirale, romburi etc.

Pentru că ceea ce confer individualitate caselor țărănești este în primul rând pridvorul, meșterii populari își concentrează toată măiestria în decorarea lui. Acestuia îi sunt consecrate adevărate dantelării în lemn care uimesc prin minuțiozitate și armonie. Executate în traforaj, libere sau aplicate, motivele mai sus menționate sunt distribuite și la pazie sau la frontonul foișorului oferind casei un ales echilibru decorative. Stâlpii aflați între balustradă și pazie sunt, la rândul lor, ciopliți în cele mai variate forme, rozeta fiind motivul cu precădere folosit pentru a-I decora.

Decorația exterioară nu se limitează însă numai la părțile din lemn, ci se extinde și pe tencuiala casei. Astfel sunt foarte des reprezentate în structură “brăduțul” – cunoscut încă pe ceramic geto-dacică, cu semnificație magico-apotropică -, ghivecele cu flori, rozete solare și “dinții de lup”.

Departe de a fi un simplu artificiu, decorul caselor oltenești subliniează conturul și profilul construcțiilor, potențând armonia formelor, care sunt subordonate unei concepții generale și unitare conform căreia elemental expresiv se recunoaște în măsura în care se îmbină funcțional cu frumosul.

Un aspect interesant ce se leagă de tradițiile arhaice ale arhitecturii țărănești, continuat până la începutul sec.al XX-lea, în special în sudul județului Olt, îl constituie locuința semiîngropată (bordeiul), locuință care a cunoscut o largă răspândire în evul mediu românesc.

Predominanța bordeielor din sudul actualului județ Olt este ușor de sesizat și în statistica lui C.Locusteanu din anul 1889, care indică în plasa Balta-Oltului de Jos un număr de 11.148 bordeie și numai 1.757 “case deasupra”. În schimb spre nordul zonei cercetate, numărul bordeielor scade în favoarea locuințelor de suprafață, construite în mare parte din lemn. Astfel, în plasa Oltului de Sus, raportat la 47 comune, puteau fi întâlnite 11.926 case și numai 1040 bordeie.

În evoluția istroică și artistic a bordeiului se cunosc mai multe tipuri arhitectonice: de la bordeiul cu o singură încăpere, peste care săreai cu “calul călare”, la bordeiele cu trei sau paru încăperi. În unele cazuri, bordeiele s-au construit unul lângă altul, pentru doi frați sau pentru două familii înrudite, cu doua vetre “cunie” (cuhnic sau camera la foc) pentru bucătăria comună a celor două familii. Dintre încăperile bordeiului, cea mai recent este tinda sau gârliciul, o cameră de trecere, fără ușă, cu rol de protecție la intrarea în locuință și în care se păstau uneltele de muncă, hambarul pentru cereal și un pat de dormit, folosit în zilele călduroase de vară. Subliniem faptul că, în tot decursul evoluției istorice a bordeielor și sub numeroasele lor înfățișări, tinda a rămas mereu în poziția sa inițială, central, în raport cu celelalte camera, plan întâlnit întocmai și la locuințele de suprafață. În dreapta tindei se afla camera de locuit, “soba” iar la stânga, cămara sau “celarul”, depozit pentru alimente în timp de iarnă.

Bordeiele se remarcă și printr-un bogat repertoriu decorativ, cu elemente realizate în mai toate tehnicile și genurile artei noastre populare. Intrările bordeielor sunt de obicei străjuite de două capete de cal tăiate în bârne mari de stejar și amplasate pe “cosorobii” tindei, decorați și aceștia în frumoase dăltuiri în relief. Potrivit unor documente, au existat bordeie, mai ales în zona orașului Caracal, la care elementele decorative acopereau întreaga suprafață vizibilă a ușilor de la intrare și pereților interiori. Adeseori se puteau distinge motive asemănătoare cu cele alese pe vâlnice sau imagini, mai complexe, reprezentând scene rustice.

Un aspect cu profunde semnificații îl constituie prezența în această zonă – cu condiții aspre de trai și expusă continuu năvălirilor turcești – a bisericilor – bordei. La 14 februarie 1784, Mihai Suțu dădea ordin ispravnicului din Romanați să ardă noaptea, în ascuns, biserica-bordei făcută de locuitorii din Gârla-Romanați, ca să nu supere stăpânirea turcească. În studiul “Biserica-bordei din Oltenia”, C.S.Nicolăescu-Plopșor ne indică pentru județul Romanați următoarele biserici-bordei: Moldoveni, Vădastra și Rotunda.

În cadrul tuturor acestor programe de locuințe și anexe gospodărești – în care funcționalul era predominant -, arhitectura popular a reușit totuși adeseori să sugereze monumentalul. Însă aceiași meșteri populari au dovedit o viziune particulară a monumentalului atunci când au trecut din cadrul strict al programelor de locuințe la rezolvarea problemelor puse de programele lăcașelor de cult. Cele mai multe biserici de lemn din nordul județului Olt au fost ridicate de acești meșteri-țărani în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sau în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, constituind formele artistice superioare ale unei îndelungi evoluții, cu origini ce se leagă nemijlocit de începuturile artei de a construe a poporului noastru.

Discuții deosebite în privința datării comport biserica din Stefănești-Leleasca. Pe peretele pridvorului, în colțul inferior-stânga, este săpată o inscripție cu caractere slovane: “Nițu, Ene s-a socotit din 7057” (1548-1549). Luând în considerare mai multe elemente de tipologie și de construcție, nu se poate considera 1549 ca a de construcție a actualei biserici, cercetătorii apreciind că bârna cu inscripția respectivă provine de la o biserică mai veche. Alături de această inscripție intâlnim și datele 7279-7274 (1771-1766) care ar reprezenta de fapt anii de construcție a bisericii.

La biserica din Ibănești-Cungrea, anul de ridicare a lăcașului, 1785, apare cioplit pe o bârnă a peretelui de sud, la decroșul absidei, indicând și meșterul – Ion Negreanu. De la sfârșitul sec.al XVIII-lea datează și biserica Vitomirești (1795), restul bisericilor din zonă fiind construite în primele două decenii ale sec.al XIX-lea (Cornățelu-Poboru 1806, Alunișu de Sus-Spineni 1812, Momaiu-Tătulești 1817, Gojgărei-Topana 1818, Dopicea-Tătulești).

Figure : Ibănești-Cungrea, Olt: biserica de lemn, portal spre naos.

Toate monumentele menționate au plan dreptunghiular cu absidă poligonală decroșată, tip caracteristic în Oltenia. Planul acesta, simplu, conceput de meșterii populari, se aseamănă vizibil cu planul casei țătănești; de fapt, legătura este ușor sesizabilă și sub aspectul materialului de construcție și al vocabularului decorative. La început pridvorul era îngust și se sprijinea pe patru stâlpi de stejar ciopliți. Pridvorul bisericii de la Momaiu-Tătulești, asemănător aceluia întâlnit la casa țărănească, reprezintă un exemplu în acest sens. Cu vremea, se construiesc pridvoare deschise, spațioase, sprijinite pe șase stâlpi: patru frontali, iar doi laterali. Prin adăugarea antrepridvorului înalt și cu scară la intrare, biserica din Ștefănești-Leleasca a căpătat o înfățișare asemănătoare casei de locuit. Tehnica de construcție a bisericilor din lemn – cu o tradiție atât de îndelungată în civilizația și arta poporului nostrum – este aceeași ca și la casele țărănești. Grinbzile din lemn de stejar, corespunzând de obicei lungimii bisericii, sunt îmbinate cu dibăcie, fără cuie sau scoabe metalice, după caracteristicul sistem denumit “coadă de rândunică”, “în cheotori sau “la jumătate de lemn”, așa cum întâlni la bisericile de lemn din Stefănești-Leleasca, Cornățelu-Poboru sau Momaiu-Tătulești.

În interior, elemental characteristic este bolta semicilindrică longitudinal, construită din scânduri, consolidată prin arce dublouri sprijinite pe console. Bolta nu se reazimă direct pe pereții laterali decât în cazuri rare – singurul exemplu în județul Olt oferindu-l biserica din Vitomirești. Deschiderea bolții erste micșorată, de cele mai multe ori, prin porțiuni de plafon de lățimea unei sau a două grinzi. O particularitate în boltire o relevă biserica din Ștefănești-Leleasca, unde pronaosul și naosul sunt acoperite, în mod excepțional, cu bolți semicilindrice transversal, probabil, sub influența arhitecturii culte de zid.

La bisericile de lemn din județul Olt, cu totul remarcabil este repertoriul decorative, inspirat din elementele fundamentale ale existenței și spiritualității satului: soarele, lumina, omul, copacul, animalul. Acestea sunt “transformate într-un larg proces de utilizare în semen ce au fost adoptate ca simboluri”.

Stâlpii pridvoarelor, fasonați dintr-o singură bucată de lemn de stejar, prezintă cele mai variate forme de décor (crestături în zigzag, spirale, caneluri în torsadă, funie răsucită), executate cu unelte tradiționale: dalta și barda. Din punct de vedere formal, stâlpii pot fi diferiți chiar la același monument, fără ca simetria decorului să sufere. Bisericile din Ștefănești-Leleasca și Gojgărei-Topaa ne stau spre exemplificare.

O funcție decorativă o capătă prin prelucrare și capetele grinzilor superioare, prelungite la colțurile clădirii și în dreptul despărțiturilor interioare în forme de console. Printr-o simplă profilare a feței inferioare a consolei, realizată prin tăieturi curbe, egale sau în unghi drept (biserica Alunișu de Sus) au fost executate, fie stilizat, fie realist, capete de cal (Momaiu-Tătulești, Ștefănești-Leleasca), răspândite în întreaga țară la case, biserici sau fântâni, motiv legat de o străveche credință popular după care acest animal are darul de a izgoni duhurile rele. La extremitățile brâului de la biserica din Ibănești-Cungrea sunt redate, stilizat, capete de șarpe. Șarpele este, de asemenea, un animal cu profunde semnificații ancestral, atestat de o bogată mitologie.

Figure : Gojgărei-Topana, Olt: motivul funiei

Un alt element decorative de mare effect, folosit în interiorul monumentelor de lemn, dar mai ales în exterior, este brâul în formă de funie răsucită, întâlnit în decorația ceramicii încă din perioada neolitică (Figura 18).

Brâul incinge clădirea, constituind principiul de simetrie care stă la baza întregii arhitecturi și ornamentații a edificiului. Uneori, brâul este încadrat de chenare crestate, ca la biserica din Stefănești-Leleasca, alteori este interrupt din loc în loc prin porțiuni plane, decorate cu câte șase rânduriverticale de crestături (biserica din Cornățelu-Poboru) sau de rozete, așa cum întâlnim la biserica din Gojgărei-Topana. Motivul brâului sub formă de funie răsucită îl găsim și pe intradosul arcelor dublouri ce sprijină bolta (biserica de la Alunișu de Sus), pe chenarele, de formă ovală, ale ușilor de la intrarea în bisericile din Stefănești-Leleasca și Momaiu-Tătulești sau pe dublul chenar, unul de crestături și al doilea de funie împletită care înconjoară ușa de la Gojgărei-Topana. Deși brâul bisericii din Vitomirești este mai puțin accentuat, în sensul că acesta nu se continuă pe întregul monument, el este pregnant prin faptul că apare dublat de un al doilea brâu, crestat, ce vrea parcă să imite cornișa zimțată a bisericilor de zid.

Figure : Ibănești-Cungrea, Olt: biserica de lemn, intrarea

În genere, picture se pare că joacă un rol secundar în cadrul bisericilor de lemn din județul Olt. Singura biserică pictată din acest județ este cea de la Ibănești-Cungrea, picture interioară fiind executată direct pe lemn, între anii 1877-1879 (Figura 19).

Pe peretele sudic al pronaosului sunt pictați ctitorii, înfățișați în costume populare locale.

Bărbații sunt înveșmântați cu cojoace înflorate, iar femeile poartă frumoase marame pe cap. Pictura menționează pe zugravii Ioan, Radu, Ilie și Marin din Dozești (jud.Vâlcea), cu meșterii specializați care au lucrat în zona de sud-vest a județului Vâlcea și în perimetrul Drăgășani-Leleasca (Olt).

Lemnul, din abundență în zonă, nu a fost folosit numai ca material de construcție în sine. Utilizarea lui a permis dezvoltarea și a altor meșteșuguri specializate, ce au constituit tradiții bazate pe continuitate și măiestrie. Astfel, în satul Pietriș (comuna Baldovinești) se dezvoltă un centru specializat în execuția de troițe și cruci de lemn; produsele acestui atelier s-au răspândit în întreaga Oltenie Implantate pe la poduri, fântâni, răscruci de drumuri sau fiind folosite ca semn de hotar între două sate, troițele și crucile de lemn se caracterizează printr-o mare bogăție de forme și printr-o varietste impresionantă a motivelor ornamentale.

Arhitectura în lemn este domenil care oglindește cel mai bine relația pe care țăranul roman știe s-o fundamenteze între util și frumos, definind, totodată, maniera sa proprie de a păstra, în deplină continuitate, valorile unui program.

În acest sens, putem afirma că arhitectura în lemn din spațiul oltenesc – extensie a unei imemorabile experiențe de civilizație – reafirmă, pe alte coordinate ale expresiei artistice, vigoarea, aspirația și voința de a dăinui a specificului românesc.

ARHITECTURĂ URBANĂ – ISTORIA VECHILOR CENTRE URBANE DIN JUDEȚUL OLT

Cele cinci orașe ale județului Olt apar situate pe două axe paralele nord-sud, de-o parte și de alta a Oltului: Slatina și Balș la contactul câmpiei cu podișul, Caracal și Drăgănești în câmpie, iar Corabia pe malul Dunării. Dacă Slatina și Caracal s-au format și dezvoltat ca târguri-orașe încă din evul mediu, celelalte trei centre urbane ale județului sunt de dată mai recentă, iar ridicarea Drăgăneștilor la rang de oraș aparține ultimilor ani, evoluția sa urbană înscriindu-se în minunata carte a construcției socialismului în țara noastră.

Harta stolnicului Constantin Cantacuzino, care înfățiează Țara Românească din punct de vedere economic, politic și arheologic, cuprinde 23 de orașe și târguri, în actualu județ Olt fiind mențioinbate Slatina, Brâncoveni și Caracal. Brâncovenii au devenit târg în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu prin acordarea de căte domnitor a unor privilegii comerciale. Paul de Alep, vizitând așezarea Brâncoveni o numește tot târg: „În dup amiaza zilei următoare am ajuns la un târg al cărui nume este Brâncoveni”. Târgul Brâncoeni, pierzându-și oată cu moarea domnitorului drepturile comerciale acordate, nu va mai figura ca atare nici în raportul întocmit de austrieci în timpul ocupației Olteniei, nici în memoriile lui von Bawer din anl 1778.

Dacă târgul medieval Brâncoveni nu a cunoscut o dezvoltare ulterioară care să-i confere dreptul de a accede la rang de oraș, în sens modern, geneza orașelor Slatina și Caracal oferă un exemplu tipic de dezvoltare a așezărilor rurale – târguri – orașe.

Este cunoscut faptul că nucleele primelor așezări care atestă o activitate economică intensă, așezări care au devenit târguri, s-au constituit mai cu seamă în văile râurilor, în condițiile în care satele din jur puteau asigura produse pentru schimb, iar mediul geografic oferea avantaje pentru stabilirea unui punct de aparare Cercetările arheologice au precizat că așezările-târguri medievale sau format în general pe locul sau în vecinătatea imediată a unor zone locuite încă din neolitic, ceea ce, în treacăt fie spus, constituie dovada peremptorie a continuității neîntrerupte a elementului autohton.

Așezată în contactul a două zone geografice (platforma Cotmeana și câmpia Boianului), unde, prin tradiție, economia agricolă a constituit ocupația de bază a populației, Slatina s-a format și dezvoltat mai cu seamă ca centru agricol, cu caracter pregnant semirural. Localitatea Slatina, fiind situată la răspântia unor drumuri comerciale la vadul Oltului – aici este primul vad din câmpie al acestui râu -, permitea o lesnicioasă trecere între Muntenia și Oltenia, cunoscând o rapidă dezvoltare ca târg.

Prima atestare documentară a Slatinei datează din a doua jumătate a sec.al XIV-lea. Când, în ianuarie 1368, Vladislav I (Vlaicu) acorda negustorilor din Brașov privilegii comeciale, Slatina este menționată ca punct vamal. Acest fapt confirmă importanța și funcția Slatinei ca loc de trecere și popas, atribute ce par a le fi avut cu mult anterior datei documentului În afară de vechile și importantele rute ale comerțului extern și de tranzit, care uneau Europa apuseană cu Peninsula Balcanică, prn Slatina mai treceau și alte „drumuri” de-a lungul cărora se transportau importante bogății ale țării; în afară de „drumul sării” care cobora de-a lungul Oltului la Turnu, amintit în diploma Ioaniților din anul 1247, mai era și un „drum al peștelui”. De la Drăgășani cobora spre Slatina un drum mai nou, „drumul buțiilor”, pe care se transporta vinul către Turnu; tot un „drum al buțiilor” era și cel pe care coborau „țuicarii” din Vâlcea și din nordul județului Olt spre Slatina, Caracal și Roșiori de Vede; „drumul cerii și al mierii” cobora prin Slatina către Zimicea apoi peste Dunăre la Constantinopol. Schimbul de mărfuri era facilitat și de bâlciurile anuale sau de târgurile săptămânae, devenite tradiționale în istoria orașului Slatina. Călătorul oriental Evlia Celebi, în însemnările sale, subliniează importanța și amploarea bâlciului de la Slatina, unde venea un număr mare de negustori de pretutindeni, menționând și zecile de prăvălii improvizate la marginea orașului pe perioada desfășurării bâlciului (Figura 20).

Figure : Panoramică oraș Slatina – grafică Cristina Botez

Factorii de natură administrativă contribuie, de asemenea, la dezvoltarea orașului Slatina. Din reședință feudală a unui șef local, așezarea a devenit capitala de județ; pria mențiune documentară a județului Olt datează de la 26 aprilie 1500, când Radu cel Mare dăruiește mănăstirii Ostrov cinci găleți de grâu și cinci de orz din județul Olt.

Slatina a servit temporar și ca reședință domnească; documentele vremii pomnenesc de „cetatea de scaun Slatina”, din timpul lui Vlad Vintilă (1532-1535), județ la Slatina, ajuns domn cu ajutorul boierilor din Olt, de unde emite câteva documente, între care menționăm pe cel din 5 iunie 1535.Din acest document și din faptul că la Slatina exista de timpuriu o braniște domnească (prima ei mențiune documentară datând din anul 1495) putem trage concluzia că aici se găsea și o curte locală, așezarea servind, după obiceiul feudal, ca reședință temporară a curții domnești.

Procesul de devenire a orașului Slatina își găsește reflectarea și în evoluția arhitecturii, cu toate că știrile referitoare la dezvoltarea lui edilitară în evul mediu sunt puține. Ajungând la Slatina la 26 august 1640, Baksiċ notează că „orașul e așezat între dealuri, pe malul râului Olt…peste care se trece cu luntrea”, cuprinzând 100 de case și peste 500 de locuitori. În această perioadă, majoritaea caselor erau din lemn, fapt subliniat de călătorii străini care au poposit pe aceste meleaguri.

Informațiile par cu atât mai veridice cu cât știm că pădurile din jurul Slatinei furnizau materie primă din abundență, iar locuitorii acestui oraș se ocupau în primul rând cu agricultura și abia apoi cu meșteșugurile sau negoțul. Geneza arhitecturii urbane trebuie căutată tocmai în această realitate, care oferă premisele unei adaptări logice și estetice a arhitecturii țărănești la nevoile orașului. Fără îndoială că alături de construcțiile din lemn existau și case din cărămidă; chiar dacă acestea din urmă nu s-au păstrat, numeroasele urme de zidărie scoase la iveală cu ocazia unor lucrări de modernizare a centrului istoric al Slatinei pledează convingător pentru existența lor.

Numeroasele și feluritele calamități naturale și incendii care s-au abătut asupra Slatinei i-au schimbat imaginea în decursul vremi. Într-un oraș în care predominau casele construite din lemn și pământ, incendiile s-au dovedit a fi devastatoare. Din documente aflăm că în anul 1793 „ard mai multe prăvălii și case după strada Sopotu”. După revoluția lui Tudor Vladimirescu, turcii au dat foc Slatinei „care a ars trei zile încât foarte puține case mai rămăseseră”. Cumplit a fost incendiul din anul 1833, când orașul a ars pe jumătate; locuitorii își luaseră o parte din bunuri și fugiseră, „iar băcanii, bogasierii și alți negustori își băgase mrfurile în biserica Sf.Treime. Bătea un vânt puternic și pe atunci nu erau sacale de incendiu, ci numai câti-va tulumbagii”.

Înainte de Regulamentul Organic, Slatina se împărțea în patru cartiere (numite mahalale sau „văpsele”): Roșie, cu 45 familii; Albastrpă, cu 91 familii; Galbenă, 40 familii, Neagră, cu 40 familii. În „Descrierea statistică a Principatului Valahiei” pe anul 1832, imaginea orașului se contura astfel: „Capitală de județ, Slatina este destul de bine populată, are un număr suficient de clădiri destul de mari și cuprinde tot ceea ce este necesar”. Numărul caselor din Slatina se cifa la 357, însă erau dispuse, fără nici o încadrare urbană, pe dealurile orașului, oferind călătorului o imagine aproape derutantă. Sugestivă ni se pare descrierea orașului făcută de Grigore Alexandrescu în 1842: „Pe la amiază sosirăm la Slatina, oraș vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am văzut vre-o dată. Risipit pe coastele dealurilor ce îl înconjoară, orașul înfățișează o vedere împestrițată și poate mulțum privit de departe; însă cele ai multe case, după pozițiobarea lor, sunt un fel de baterii, care trebuie să le iei cu asalt.”

Lucrările de modernizare ale orașului Slatina, impulsionate prin prevederile Regulamentului Organic, vizau în special îmbunătățirea străzilor care erau „strâmte, neregulate, și în stare proastă”, prin lucrări de pavare și aliniere, canalizarea și iluminarea orașului, veniturile primăriei fiind folosite „pentru obștești trebuințe, cât și în alte înfrumusețări orășenești”.

O atenție deosebită a fost acordată în acest timp căilor de comunicație. Pentru că Slatina era după cum am văzut important loc de trecere și popas, aici se construiește unul din primele poduri stabile peste un râu intern. Între anii 1845-1847, arhitectul Balzano din Trieste, angajat pe o perioadă de cinci ani pentru întocmirea planurilor și construirea drumurilor din Țara Românească, construiește un prim pod din lemn pe picioare de zidărie.

Inaugurarea acestui pod constituie prilejul organizării de sărbători la care participă domnitorul Gheorghe Bibescu. Cu această ocazie se bate o medalie comeorativă din argint ce reprezintă pe revers imaginea podului. Stricându-se acest pot în anul 1846 datorită unor puternice inundații, o companie occidentată obține dreptul de a construi alte două poduri – unul peste Beica, un braț al Oltului, de 17 metri lungime, iar un altul de 250 metri lungime, peste Olt. Între anii 1888-1891, inginerul Davidescu va construi tot aici, la vadul Slatinei, primul pod de fier peste un râu intern românesc. Podul, în lungime de 400 metri, sprijinit pe patru picioare de piatră, constituie una din primele încercări de materializare autohtină a construcțiilor în metal lansate pe plan mondial cu prilejul expoziției de la Paris din 1889. Îmbinarea armonioasă și inspirată a elementelor moderne ale epocii, puse în evidență de structura metalică, cu decorul clasicist al pilonilor de zidărie de la ambele capete ale podului, îndreptățesc plasarea acestei construcții într-un punct de referință, de sinteză în concepția constructivă și estetică a sfârșitului de secol al XIX-lea.

Avântul economic pe care l-au cunoscut țările române în urma evenimentelor din secolul trecut – revoluția de la 1848, Unirea Principatelor, cucerirea independenței de stat – se va face simțit și în procesul de urbanizare a Slatinei. Orașul s-a dezvoltat treptat, curpinzând în raza lui cartiere din ce în ce mai întinse. Astfel, la sfârșitul sec.al XIX-lea, Slatina însuma șase cartiere: Centrul orașului, Obrocari, Sopot, Dealul Gării, Clocociov, Dealul Viilor, orașul având forma unui triunghi cu vârful spre est, baza pe măgura Grădiște, latura de sud pe dealul Caloianca, iar cea de nord pe dealul Sopot.

Centrul orașului se va constituie pe axa străzilor București, Ionașcu și Lipscani.

Pe vechiul drum al Bucureștilor s-a conturat cea mai veche arteră a Slatinei – strada București – care străbătea orașul de la est la vest și cuprindea pe o lungime de aproape un kilometru, 132 de case.

O altă stradă, cu o binemeritată faimă în istoria orașului, era vechea uliță a boiangiilor, pe care se îngrămădeau dughene cu o singură odaie în față, cu ferestre foarte înguste – peste care se trăgeau naaptea grele obloane de lemn – și cu acoperișuri ce se prelungeau mult spre stradă. Mai târziu, strada va lua numele negustorului Ionașcu (Cupețu), care, după moartea sa (1795-1796) lasă întreaga avere pentru întreținerea bisericii, spitalului și cișmelelor construite de el. Epitrpia fondului Ionașcu transformă chiliile bisericii destinate de ctitori pentru spital, în școală, despre care într-un raport din februarie 1803 se menționează: „școala funcționează cu dascăli nelipsiți plătiți din venitul bisericii”, din aceeași sursă aflând că școala avea și un…dascăl românesc pentru copiii orășenilor”. În anul 1806, când majoritatea școlilor din țară se închid datorită războiului ruso-turc, aflăm că școala din Slatina funcționa „cu sporire”. După revoluția de la 1821, o dată cu reinstaurarea domniilor pământene, școala se reorganizează, construindu-se în anul 1834 – 1835 un local propriu. „Școala mare din vale”, cum era ea denumită, a funcționat cu mici intermitențe până în anul 1894 când se dărâmă cu totul și se construiește un alt local (actualul sediu al Casei corpului didactic).

O semnificație deosebită are și actuala stadă Tudor Vladimirescu, fostă Obrocari, al cărei toponim derivă de la micii dregători fiscali care încasau obroacele într-un important loc de vamă cum a fost Slatina. Obrocarii și-au întemeiat locuințele lor în imediata vecinătate a răscrucii unor importante drumuri comerciale care legau Oltenia cu Bucureștiul.

Cea mai frecventată stradă din Slatina, ca de altfel și astăzi, era strada Lipscani,unde se concentra activitatea comercială a unui oraș de mici meseriași și negustori. Strada Lipscani oferă un exemplu tipic de stradă comercială: prăvălie lângă prăvălie, înșirate de la un capăt la altu al străzii, „cu tarabe înspre strada pe care scoteau marfa șpi noaptea o ridicau”. Pe o parte și alta a acestei străzi erau concentrate: o băcănie, o blănărie, două ceasornicării, patru cismării, trei cojocării, două croitorii, două farmacii, tipografie, librărie, plăpumerie, marochinărie etc.

Îngustimea frontului de fațade contrastează cu adâncimea spațiilor interioare, rezervate depozitelor și anexelor gospodărești ale negustorilor. În ciuda faptului că ansamblul prezintă o unitate de program cu sații comerciale la parter și locuință la etaj, frontonul arhitectural prezintă o deosebită varietate stilistică. Nivelul superior este, în genere, subliniat prin alcoane sau printr-o cornișă decorativă. Distribuirea interioară a spațiilui de locuit se face prin intermediul unui coridor care poate să fie central, cu repartiție perimetrală, sau lateral; sunt cazuri în care coridorul lipsește, iar accesul se face dintr-o cameră în alta.

Dacă viața de familie se desfășoară inițial în jurul curții interioare, în momentu în care intervine o deschidere a interiorului spre spectacolul străzii, balconul capătă un rol deosebit. Indiferent de materialul folosit (lemn, fontă, fier forjat), o atenție cu totul aparte se acordă decorației lor. Înacelași timp alcoanele rup continuitatea faadelor și contribuie la îmbogățirea decorativă a ansamblului prin lucrătura delicată a feroneriei cu elemente caracteristce „artei 1900”. Varietatea stilistică a fațadelor ce îmbină clasicismul sobru, frecvent la mijlocul secolului trecut, cu efuziunile celectice izvorâte din interpretarea marilor stiluri istorice, conferă străzii un caracter pitoresc, nu lipsit de armonie și personalitate.

Posibilitățile economice și social-politice de care a dispus burghezia la sfârșitul sec.al XIX-lea au generat o amplă activitate edilitară. Atunci au luat ființă multe instituții corespunzătoare noii suprastructuri politice, juridice și ideologice, instituții care au dat arhiecturii un nou impuls și, o dată cu aceasta, o nouă orientare, potrivită cu aspirațiile noii societăți.

În această bogată activitate constructivă, ce cuprinde toate orașele României, sunt antrenați constructori străini și români, formați la școala franceză sau vieneză de arhitectură, care promovează eclectismul stilistic, curent cu larg folosire în epocă, atât în construcțiile civile, cât și administrative.

Până în anul 1866 când se construiește localul prefecturii, autoritățile județului „au umblat” cu chirie în câteva case particulare: casele Fîntîneanu și, mai apoi, casele Văleanu, situate pe locul unda s-a amplasat Palatul administrativ în care erau concentrate din lipsă de spațiu și alte instituții – tribunalul, revizoratul școlar și protoeria. Amplasat într-o poziție dominantă, unde convergeau cele mai vechi și mai frecvente străzi din Slatina (strada Carol, Liscani și București), Palatul administrativ constituia la vremea respectivă cea mai importantă clădire a orașului. Pentru a fi și mai mult pusă în valoare, se iau măsuri pentru a se cea în jurul importantei clădiri un spațiu corespunzător.

Astfel, se expropiază casele din fața sa „care ajunseseră în stare de ruină și aduceau un aspect urât orașului” și se amenajează o frumoasă grădină publică. În anul 1905 se construiește noul local al primăriei, Palatul Comuncal care împreună cu Prefectura reprezentau singurele edificii administrative proprii ale fostului județ Olt. Fiind prin excelență un oraș comercial, deși cu o pondere economică și industrială scăzută, la începutul secolului al XX-lea apar în Slatina numeroase bănci: Banca agrară, Banca negustorească-Olt, Banca franco-română, Banca Națională a României – sucursala Slatia, iar în 1907 se construiește Banca Slatina, devenită ulterior Banca Uniunii Naționale Agricole Comerciala și Industriale (actuala Bancă Națională a R.S.R – sucursala Slatina), clădire a cărei arhitectură se bazează pe o interpretare armoniasă a formelor și elementelor tradiționale.

Viața urbană a Slatinei de la începutul secolului este înviorată prin crearea unui climat cultural din inițiativa unor inimoși localnici. Încep să se organizeze turnee cu prodigioase formații de teatru, operă și operetă, care vor stimula apariția unor societăți și asociații cultural-artistice locale. În anul 1912 ia ființă societatea culturală „Ciprian Porumbescu” care se ocupă printre altele și de organizează la Slatina a unor concerte susținute de artiști de renume ai vremii: George Folescu, cvartetul Bobescu, George Enescu, care revine la Slatina de mai multe ori. Manifestările culturale și artistice se desfășurau în săli improvizate, dar cu nume de rezonanță „Carpați”, „Bell-vue”, „Cărăbuș”, dar cea mai mare dintre ele a fost „Monte Carlo”, construită la începutul secolului pe locul unde, în perioada 1870-1875, documentele vremii pomenesc de „Grădina Ionașcu”, iar mai târziu de parcul de pe dealul Grădiște.

Pe scena cazinoului „Monte Carlo” au susținut spectacole artiști de seamă ai scenei românești și tot aici în grădina localului, se organizau serbări populare și festivaluri. La scurt interval, în 1912, se construiește o a doua sală de spectacole, „Sala Martinescu”, actuală Casă de cultură municipală, amenajată, după primul război mondial, pentru teatru și film.

Un eveniment deosebit ăn Slatina anului 1925 este prilejuit de festivitatea de dezvelire a monumentului Ecaterina Teodoroiu, prima stauie ridicată în țară în cinstea eroinei de la Tg.Jiu, din inițiativa Regimentului 43 de infanterie, cu sediul la Slatina. Acest monument amintește faptul că Ecaterna Teodoriu, în fruntea unui pluton, a luat parte la toate luptele regimentului. Monumentul, executat din bronz, ce o reprezintă pe Ecaterina Teodoroiu într-o atitudine dinamică, de atac, se datorează sculptorului D.Mățăoanu.

Ca și pentru Slatina, cercetările arheologice menționează în Caracal urme ale unei străvechi așezări preistorice, lângă importantul oraș roman Romula.

Trecerea de la treapta de așezare rurală la cea de târg se face ceva mai târziu, o dată cu creșterea importanței drumului comercial dintre Craiova și București, prin dezvoltarea agriculturii și a comerțului în această parte a țării.

Prima atestare documentară a Caracalului figurează într-un act provenit de la Radu Paisie, din 17 noiembrie 1538, prin care se cumpărau câteva sate de la jupânița Marga din Caracal.

Detașarea Caracalului ca centru local al câmpiei din jur este legată și de alegerea lui de către Mihai Viteazul pentru curte domnească, în mijlocul unei zone fertile în care domnitorul stăpânea o întinsă suprafață, cu 22 de sate. O anumită perioadă a anului Mihai Viteazul locuia la această curte, de unde a emis chiar unele documente și tot aici „la satul Caracal în anul 1597, va bate pe turcii năvălitori”.

O vreme, știrile referitoare la Caracal să răresc. Frederich von Baywer, vizitând în anul 1778 Caracalul, spune că era „oraș și reședință domnească, cu trei biseici, o căpetenie și un târg așezat într-o vale”.

În harta întocmită de Specht, orașul Caracal apare înconjurat de păduri și de o poiană acoperită cu vii, care dă forma rotundă a orașului și în care se vede răscrucea a numeroase drumuri comerciale. Coroborând știrile acestei perioade, putem trage concluzia că, între anii 1770-1790 începe să se facă simțită trecerea de la tâg la oraș, oraș a cărui dezvoltare abia secolului următor o va contura.

Conform catagrafiei din anul 1810, orașul Caracal este compus din zece mahalale, fiecare dintre ele orânduindu-se în jurul câte unei biserici, ctitorite aproape toate la începutul sec.al XVIII-lea, pe locul altor biserici de lemn.

În a doua jumătate a sec.al XIX-lea, în afara centrului, orașul Caracal avea două secțiuni care cuprindeau mai multe cartiere (suburbii). Secțiunea I-a cu suburbiile: Potroseni, cu 85 de familii; Târgul d-Afară, cu 88 de familii unde se țineau târgul anual; Târgul din Năuntru, cu 105 familii, Sfântul Nicolae; secțiuea a II-a, cu suburbiile: Sf.Ioan, cu 119 familii; Boldu, cu 120 de familii – aceasta din urmă locuită în special de agricultori și cărăuși.

Centrul Caracalului prindea să se contureze începând din piața grădinii Cadrilater unde se concentrau localurile autorităților, cafenelelor, grădinile de vară, prăvăliile negustorilor, într-un cuvânt înteaga ambianță a unui oraș de provincie, în care negoțul de cereale (snopul de grâu constituia simbolul de referință al stemei fostului județ Romanați din care Caracall a făcut parte) îi permitea o efervescentă activitate.

Negustorimea avea o stadă proprie, „Ulița Târgului”, ce pornea din Cadrilater, unde „marea majoritate a prăvăliilor erau de fason turcesc, cu tarabă scoasă în stradă, iar deasupra cu oblon care-i servea și de acoperiș contra ploilor și soarelui, săltându-se în sus din balamale susținut fiind în această poziție de două pârghii laterale oblice. Noaptea se strângea taraba, se lăsa oblinul și se trăgea peste el sârma de fier, transversal sau în diagonală, prinsă solid pe din lăuntru cu un piron lung”. Tot în Cadrilater se găseau vestitele cafenele ale lui Dulgherescu – cu parter și etaj „unde se țineau toată iarna pik-nick-uri săptămânale, cu abonament” – , clubul Savu, grădina Paradis – unde se produceau uneori actori de seamă ai vremii -, cele trei hoteluri, dintre care cel mai vechi din anul 1896, primăria și prefectura, clădiri ce și astăzi străjuiesc scuarul, păstrând, astfel, un colț din imaginea vechiului oraș.

În anul 1867, la ședința din august a Consiliului municipal, s-au hotărât o serie de îmbunătățiri menite să ducă la curățirea și înfrumusețarea orașului „fiindcă este capitala județului și trebuue să capete un aspect cât mai frumos”. Astfel, se propun: „construirea localului primăriei, poliției și judecătorului de pace, terminarea operației pavajelor și șoselelor, terminarea canalizării pârâului, întreținerea unei grădini pentru public, iluminarea orașului într-o stare normală, înființarea de fântâni cu furtune la locurile mai principale ale orașului, formarea unei piețe a orașului la podul de peste pârâu, pe drumul care conduce pe șoseaua județeană Caracal-Corabia.

Lucrările de canalizare a pârului s-au desfășurat destul de încet; abia în anul 1887 începe o acțiune organizată, de dirijare a cursului apei prin ghizduri de stejar, din inițiativa primarului Costică Nanu. În timpul magistarturii lui (1887-1894), se pavează numeroase străzi și se amenajează trotuare, se trasează bulevardul gării după proiectul inginerului Grumăzescu sau al lui Holanda, salariați ai Serviciului tehnic al județului Romanați. Soluția de canalizare realizată nu a putu însă rezista; în anul 1906 au început lucrările de canalizare subterană, după proiectul inginerului Elie Radu, conduse de inginerul orașului Ernest Gesner.

Ca urmare a înnoirii vieții economice, la cumpăna celor două secole, în Caracal se construiește foarte mult, întregul oraș exprimând clar concepția de viață și modă de la sfârșitul secolului trecut – iar pentru istoria arhitecturii, o demonstrație vie a unui moment de căutări al unui stil propriu.

Acum au sosit din Apus fel de fel de meseriași care s-au văzut obligați, la solicitarea beneficiarului, să îmbine cunoștințele lor și maniera de construcție cu tradițiile locale.

Strada Libertății oferă un exemplu tipic pentru ultimele decenii ale secolului trecut; ea cuprinde cca 50 de clase unifamiliale, cu unl sau două niveluri, aproape toate ridicate de constructori italieni și germani.

Remarcabilă a fost activitatea desfășurată de S.Mariani și continuată de fiul său, Iulius Mariani. S.Mariani a fost antreprenorul lucrărilor de construcție ale Spialului județean, Palatului de justiție și Teatrului, după proiectul arhitectului Bileck. Tot S.Mariani a construit Brabețeanu – pe locul fostelor case ale lui Cănuț Jianu, devenite ulterior Sediul Serviciului tehnic – și casa Iancu Dobruneanu, de pe strada Libertății nr.21 (actualmente internatul liceului agro-industrial), ridicată pe locul fostelor case ale lui Șerban și Grigore Jianu; se mai păstrează astăzi casa Iancu Jianu, reprezentativă pentru arhitectura tradiționala de târg.

Iulius Mariani construiește, cu ajutorul inginerului Ernest Gesner, casa Florea Niculescu, de la nr.27 (azi grădiniță de copii), devenită pentru scurt timp – două luni – proprietatea lui Nicolae Titulescu.

Dispoziția planimetrică a caselor de pe strada Libertății este aproape unifrmă; ea cuprinde un vestibul, un hol central care permite accesul în celelalte camere și spre culoarul sau scara ce conduce la atenanse.

Intrările acestor case – care se voiau cât mai comptuoase, urmare a posibilităților materiale și financiare ale comanditarilor – sunt străjuite de coloane cu capiteluri compozite și frontoane neoclasice bgat decorate, elemente ce se regăsesc și deasupra ferestrelor; de cele mai multe ori intrarea este marcată printr-o copertină în formă de scoică, din fier forjat și sticlă.

Întrucât până la construirea localurilor proprii, autoritățile se perindă prin diferite case cu chirie, la ședința extraordinară a Comitetului permanent al județului Romanați pe anul 1867 a fost solicitată înființarea unui edificiu pentru autorități, „dacă nu pentru toate câte sunt în sarcina județului, cel puțin pentru una sau două”. În anul 1870 încep lucrările de construcție ale Palatului administrativ. Această clădire, însă, a suferit în decursul timpului mari transformări. Astfel, intrarea principală era marcată printr-un peron, flancat de stâlpi din cărămidă, unde trăgeau trăsurile, spațiu care mai târziu a fost astupat; în partea de vest, peretele fiind deplasat datorită unui defect de construcție, s-au adăugat două contraforturi până la nivelul primului etaj.

Multă vreme Prefectura a asigurat și spațiul pentru personalul tribunalului, clădirea acestei instituții fiind terminată abia în anul 1896, după cum aflăm din invitația la solemnitatea inaugurării, organizată cu mult fast: „Palatul de Justiție, una din cele mai mărețe clădiri ale județului urmând a se inaugura în ziua de 3 nov, „vă rugăm să bine-voiți a lua și dvs.parte la această solemnitate”.

Documentele vremii pun în evidență nu numai o deosebită activitate, ci preocuparea deosebită a primăriei pentru pentru sistematizare, meritorie dovedindu-se încercarea de a încadra aceste construcțiiu într-o unitate de program și decor. Cu ocazia lucrărilor speciale de amenajare a scuarului din fața bisericii „Adormirea”, Consiliul primăriei impunea ca fațadele caselor mărginașe scuarului să aibă același stilo, același și la cornișe și chiar aceeași arhitectură pentru a forma un cadru estetic în jurul bisericii. S.Mariani, în calitatea sa de antreprenor al lucrărilor publice din Caracal, asigurând construcția celor două pavilioane de la Spitalul județean, se angaja „a face cele două pavilioane întocmai după modelul acelor existente”.

Printre edificiile publice cu o semnificație deosebită în ambianța urbană a Caracalului pot fi menționate, fără îndoială, teatrul și parcul.

Documentele atestă că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reprezentanțiile de teatru cu trupe ambulante și, mai târziu, cu actori de renume ai scenei românești sunt destul de frecvente în orașul Caracal. La început, acestea se desfășurau în grădinile localurilor (cafenele, cazinouri, berării), iarna pe scene improvizate, vara în grădini, unde publicul se dovedea a fi numeros și receptiv. După anul 1880 apar actori de mare popularitate: Matei Millo, Nottara, Grigoriu, Gălușcă. Din anul 1883 e amenajează totuși un teatru, improvizat în niște grajduri ale lui Iorgu Jianu. Acest local de spectacole se rezumă la o sală, destul de încăpătoare, cu un rând de loje din lemn, îmbrăcate în chimbrică, roșie, unde se desfășurau adevărate stagiuni susținute de trupele Teodorini, Burienescu, Vernescu.

În aceste împrejurări, nevoia construirii unei clădiri proprii și adecvate devine tot mai stringentă. La 14 iulie 1896, după planurile arhitectului austriac Franz Bilec, „s-a pus piatra fundamentală a Teatrului Național din Caracal, menit a duce propășirea culturii locuitorilor orașului”. Teatrul din Caracal se caracterizează printr-o mare bogăție de ornamente, atât în exterior cât și în interior. Coloane angajate, capiteluri, statui, balcoane, cupole, mari panouri pictate reprezentând ascene idilice și pastorale, un „teatru cochet împodobit cu strucaturi și inscripții, care chiamă trupe și o intenție bună de care trebuie să se țină seama”, aprecia Nicolae Iorga.

Până la amenajarea parcului din Caracal, principalul loc de agrement al orașului era grădina publică a Palatului administrativ. Pentru buna îngrijirer a acestei grădini, administrația locală numea, pentru o perioadă de un an, un antreprenor care avea obligații precise: de trei ori pe săptămână „marțea, joia și duminic” precum și în alte zile când va fi sărbători să aprindă toate lămpile din grădină cu gaz, având lumină mare astfel să se dea un aspect frumos grădinii”.

Această grădină publică devenind cu timpul nefuncțională, au început lucrările de amenajare a parcului din inițiativa primăriei. Lucrările sunt încredințate lui Pinard și Redont. Concomitent cu lucrările de canalizare subterană a pârâului ce traversa parcul și orașul Caracal, cei doi peisagiști francezi încep amenajarea și înfrumusețarea parcului, una dintre cele mai remarcabile realizări din acest domeniu.

Orașul Corabia, așezat pe malul Dunării, lângă străvechea așezare Sucidava, a cunoscut o dezvoltare bazată pe intensa activitate comercială asigurată de statutul de port la Dunăre, înființat î anul 1862 de A.I.Cuza, sub nuele de Portul Mircea. Hotărârea este salutată cu entuziasm de autoritățile județului: „Înființarea acestui port este de cea mai mare importanță pentru înflorirea comerciului în în districtul nostru”. Orașul era compus di partea centrală, orașul propriu-zis, apoi mahalaua Corabia Veche la vest, mahalaua Dașova la est și Valea Seacă spre nord. Prin decretul din 11 decembrie 1881 Corabia este declarată comună urbană

Favorizat de așezarea sa geografică, la sfârșitul sec.al XIX-lea, orașul Corabia a putut fi considerat al doilea port, ca importanță economică, după Brăila; zilnic se descărcau în Corabia 200 de vagoane cu cereale, existând 44 de birouri de cereale, zece depozite de cherestea, șase depozite de pescărie și două de petrol. Dacă în anul 1888 Corabia avea 870 de locuitori, în primul deceniu al sec.al XX-lea populația crește la 11.000 de locuitori, perioadă în care se construiește foarte mult, centrul administrativ al orașului dezvoltându-se pe o câmpie plată, din marginea mahalalei Dașova.

La 29 aprilie 1891 se pune piatra fundamentală a Palatului administrativ unde erau concentrate birourile judecătoriei, reședința de plasă, oficiul telegrafo-poștal, biroul vamal, iar în anul 1900 se construiește sediul primăriei, impunător prin proporții și stil. Lucrările edilitare sunt supravegheate de inginerul arhitect Carol Wienner, care va da un aspect deosebit noului oraș; fiind construit din nou, Corabia se particularizează printr-o imagine aparte față de celelalte centre urbane ale județului, datorită aliniamentului și trasării perfect simetrice a străzilor, pe tipicul orașelor rectangulare, trăsătură caracteristică de fapt tuturor porturilor de pe malul Dunării.

În anul 1889, mai mulți locuitori din Balș adresează două petiții; una Prefecturii județului Romanați, cealaltă Ministerului, prin care cer declararea comunei Balș drept comună urbană. În aceste petiții se arată temeiurile pe baza cărora se cere acest drept: „în urma mai multor necesități ivite am luat hotărârea ca acest satu care de altfel destul de bine populat și cu un venit actualmente bun și se bucură și de o pozițiune foarte frumoasă fiind în legătură de căi naționale cu Slatina-Vâlcea-Craiova să se declare comună urbană”.

În Balș exista, menționează același document, „500 de contribuabili cu un venit anual de 15.000 lei, 27 de magazine cu osebite mărfuri și băuturi spirtoase, mai mulți comercianți de cereale, centrul plăștilor Oltețu și Oltu de Sus, reședință a Subprefecturii, judecătoriei de ocol etc”. Cu toate că respectivele petiții sunt reluate și în anul 1911, abia în anul 1921 Balșul este declarat comună urbană.

Considerat în ansamblul său, patrimoniul arhitectural artistic al orașelor județului Olt datează din a doua jumătate a sec.al XIX-lea și începutul sec.al XX-lea.

Având în vedere că zestrea patrimonilui arhitectural al sec.al XIX-lea nu este foarte mare, nu trebuie să uităm că o bună parte din fondul construit în această perioadă reprezintă nu numai un document al unei faze din evoluția arhitecturii, oferind orașului un coeficient crescut de continuitate, ci și o valoare funcțională și estetică apreciabilă.

În cadrul noului spirit arhitectonic al epoci socialiste, spirit care reprezintă expresia vie a grijii față de nevoile țării și oamenilor muncii, ambianța vechii arhitecturi, valorificată și integrată armonios în noul peisaj urban, conferă orașelor noastre farmec și personalitate.

CONTRIBUȚIE PERSONALĂ

Promovarea interdisciplinarității constituie una din trăsăturile definitorii ale progresului științei contemporane, ea apărând ca o consecință a integrării conținuturilor din perspectiva educației permanente. Abordarea interdisciplinară a fost percepută de elevi ca un joc care le-a oferit un larg evantai de posibilități să se informeze, să-și descopere aptitudini, să-și formeze deprinderi de muncă și viață. ccesarea feed-back-ului a permis adecvarea continuă a planului de acțiune în funcție de învățămintele desprinse succesiv din experiență, potrivit următoarei configurații:

Figura : Accesarea feed-back-ului

Proiectul intitulat „JUDETUL OLT- POVESTESTE,, ne-a permis o abordare inter curriculare. Tema aleasă reflectă conținuturile prevăzute de Curriculum-ul Național, fiind în concordanță cu realitatea școlară – Educație Artistică.

În realizarea proiectului am parcurs trei etape:

adunarea informațiilor (excursia de studiu);

prelucrarea datelor (harta de idei);

evaluarea interdisciplinară (portofoliul).

EXCURSIA DE STUDIU

Excursia de studiu a fost desfasurată în JUDEȚUL Olt pentru efectuarea de fotografii cu orasul vechi, orasul nou, mănăstiri, biserici, etc.

Informatiile au fost adunate in insemnari individuale, efectuând fișe de patrimoniu despre frumusețile naturii, arhitectură, etnografie și folclor, obiceiuri si tradiții romanești, literatură si istorie.

Informațiile au fost adunate în însemnări individuale, s-au făcut poze, s-au cumpărat pliante, obiecte religioase și de artizanat.

La sfârșitul excursiei prin județ sau in afara lui elevii au știut:

să indice poziția itinerariului desprinzând conexiunile existente între mediul geografic și om;

să comunice semnificațiile, particularitățile și importanța monumentelor istorico-religioase vizitate;

să analizeze aspectele etnografice și folclorice evaluând valoarea lor istorică;

să plaseze corect în timp și spațiu

să aprecieze morala creștină românească;

să valorifice intra- și interdisciplinar conținutul informațiilor istorice, etnografice, folclorice, geografice, geologice, literare, religioase etc.

să argumenteze de ce cunoașterea și ocrotirea monumentelor istorico-religioase, creațiile folclorice și etnografice reprezintă elemente fundamentale ale culturii.

PRELUCRAREA DATELOR

În prelucrarea datelor s-a făcut apel la cunoștințele dobândite în excursie. Sinteza întrebărilor și răspunsurilor a dus la organizarea cunoștințelor într-o hartă de idei a cărei reprezentare este redată în Figura 22.

.

Figure : Harta de idei

La baza întocmirii hărții de idei a stat gândirea critică, o gândire de nivel superior care se bazează pe deprinderi de gândire logică, pe argumente, pe o analiză clară, dar și pe tratare diferențiată, care a avut ca rezultat formularea unor opinii personale, rezolvarea și clasificarea problemelor, dezbaterea responsabilă a ideilor.

În această etapă am urmărit „punctele forte” ale elevilor: ce știu, ce pot să facă, ce le este îngăduit să realizeze, spre ce au înclinații. Am avut în vedere și „slăbiciunile elevilor”, pe care am încercat să le îndepărtăm: ce nu știu, ce n-au înțeles, ce nu pot realiza, ce nu ne este îngăduit nouă, ca dascăl, să o face.

Structura conceptelor în harta de idei a permis abordarea cunoștințelor în relație interdisciplinară oglindită în Figura 23 redată mai jos.

Figurea 23: Relații interdisciplinare

Portofoliul (conținând hărți, ilustrații, poze, desene, portrete, compuneri, citate etc.), prin funcția de investigare a majorității „produselor” care de obicei rămân neinvestigate în actul evaluării, a constituit o verificare flexibilă, complexă și integratoare. Această metodă de evaluare a reprezentat un stimulent pentru desfășurarea întregii game de activități didactice organizate.

Portofoliul realizat de elevi ne-a permis valorificarea sub multiple forme a cunoștințelor acumulate în procesul de învățământ și în activitățile extrașcolare, stimulând emulația și întrajutorarea elevilor în cadrul unui efort comun. Realizarea portofoliului s-a dovedit o strategie de învățare activă și eficientă, care, prin transfer de cunoștințe și aplicabilitate interdisciplinară, a dezvoltat la elevi capacități de investigare, a dezvoltat spiritul de inițiativă al participanților.

Pentru a-l conduce pe elev, pas cu pas, în mod sistematic, la înțelegerea tematicii abordate, am aplicat patru procedee:

sarcină – răspuns;

toate sarcinile – toate răspunsurile;

activitatea elevilor combinată cu expunerea parțială a profesorilor;

activitatea independentă individuală, continuată cu cea în grup.

Centrul de greutate în activitatea noastră nu a căzut pe metodă, care uneori alunecă în rutină, ci pe relația dinamică și de parteneriat care s-a stabilit între cele două echipe –cadrul didactic și echipa elevilor. Asimilarea educatorului în grupul de elevi s-a produs astfel încât acesta nu a fost perceput de elevi ca străin grupului, ci ca participant activ, interesat de problemele și destinul grupului.

Aplicând metoda discuțiilor în grup, am încercat să ma identific cu grupul, practicând o conducere discretă, oferind elevilor sentimentul participării directe la activitate. Elevii au reușit să-și depășească reținerile, și-au exprimat în mod deschis opiniile personale, au vorbit liber despre evenimentele la care au participat. Copiii au dobândit totodată respectul pentru părerile colegilor și ale adulților.

Acest lucru a dovedit că suntem capabili de sentimente pozitive precum: respect, ajutor, sacrificiu, dăruire, împlinire, Sinteza relațiilor stabilite în cadrul echipelor este schițată în „ciorchinele

Am încercat si am reușit rezolvarea sarcinilor didactice de către toți membrii echipei, împreună. Obiectivele didactice propuse au urmărit fixarea și consolidarea cunoștințelor elevilor, aplicarea acestora în situații diverse. Munca în echipă a presupus din partea noastră o pregătire anterioară serioasă, precizarea clară a responsabilităților fiecăruia în cadrul echipei, a timpului optim de rezolvare a cerințelor.

Munca echipă ni s-a părut atractivă nu numai pentru că s-a desfășurat într-un cadru nou, ci și pentru că ne-a oferit posibilități de autodepășire. Participarea efectivă și totală la activitate ne-a stârnit interesul și ne-a oferit posibilități deosebite de cunoaștere. Lucrând în echipă am realizat cu succes obiectivul principal al învățământului liceal– pregătirea copilului pentru viață.

În Anexa 1 este redată lista monumentelor istorice din județul Olt din secolele XV-XVIII publicată în MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 113 bis/15.II.2016.

STUDIU DE CAZ – BISERICA DE LEMN DIN LELEASCA

INTRODUCERE

Bisericile de lemn crestin ortodoxe sunt un patrimoniu național și internațional neprețuit. Până la sfârșitul secolului XX românii au dezvoltat o „civilizație a lemnului“ bogată, diversă și rafinată. În cadrul acestei tradiții, bisericile de lemn reprezintă expresia maximă. Primele comunități creștine din sate și orașe s-au născut aici și în jurul lor, așezări monahice.

Figure 24: Biserica de lemn din Leleasca – vedere sud-vest

Biserica de lemn din Leleasca, delimitată de o poartă si gard de lemn, este o structură caracteristică, tipică a acestei zone (Figura 24).

Biserica, parte a Bisericii Ortodoxe Române, închinată Adormirea Maicii Domnului.este încă funcțională și sătenii participă la servicile religioase.

Figure 25: Biserica de lemn din Leleasca – Masă acoperită

În interiorul curții, mese lungi denumite generic „șetrile cu mesile pentru pomeni la sărbători “ sunt folosite pentru diferite evenimente religioase și masa tradițională (Figura 25).

LOCALIZARE ÎN TIMP ȘI SPAȚIU

Biserica de lemn din Leleasca este situată în sudul România, în partea de nord a județului Olt, la poalele Munților Carpați, între dealuri acoperite de pini, plopi si stejari. Populația din zonă, țăranii, erau oameni săraci dar care respectau cu strictețe tradițiile creștine românești (Figura 26).

Figure 26 : Biserica de lemn din Ștefănești-Leleasca , parohia Păroși

Uneori, în istorie, în timpul războaielor otomane, oamenii satului au fost nevoiți să găsească un loc de adăpost unde să se poată refugia din calea atacurilor. Cei care au supraviețuit au găsit aici un loc bun de a trăi.

Această preferință pentru lemn în țara noastră se datorează bogăției naturale cu vaste păduri și puternicei tradiții în arta tâmplăriei. Cele mai vechi biserici de lemn din România ar fi fost construite între secolele XIII – XIV. La sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului al XIX-lea începe construirea de biserici de cărămidă și piatră.

Bisericile de lemn din România au ca și caracteristică comună varietatea artei de a construi și decora. Acest gen de biserici se regăsesc și în afara granițelor României, în țările vecine acolo unde există vechi sate românești. Dintre cele mai vechi biserici care se mai află și astazi în picioare, trebuie amintite cele din cătunul Ștefănești, comuna Leleasca și cea din satul Ibănesti, comuna Cungrea, adevărate opere ale geniului autentic. Biserica de lemn din Leleasca este una dintre bisericile de lemn cele mai reprezentative din zona de sud a România și este propusă pentru a fi inclus în patrimoniul UNESCO.

ISTORICUL CLĂDIRII

Nu există multe date referitor la construirea acestei biserici dar se presupune că ar fi fost realizată în jurul anului de 1549. Această dată apare inscripționată pe pereții sculptați cu dalta și toporul . De asemenea, se regăsesc inscripționate pe pereți numele meșterilor tâmplări care au construit sau reparat biserica de-a lungul timpului și data cînd s-a realizat acesta. Pe o cruce de mână din inventarul bisericii se regăsește primul an: „7279 Ene” (Figura 27).

Figure : Biserica de lemn din Leleasca – pridvor, datare 7279-7274

Ene este ctitorul bisericii, conform unei alte inscripții de pe același perete de la intrare, însă la stânga ușii: „Ene titoru” și „Nițu Ene”. Alături de acesta se află și numele meșterului „Stan meșteru”. Amândoi sunt însoțiți în mod remarcabil de semene specifice de identificare, ctitorul prin bustul cu brațele întinse iar meșterul prin două semne de meșter (Figura28).

Figure 28: Biserica de lemn din Leleasca – pridvor (A) Ene titoru, (B) Stan meșteru

Trebuie reținut faptul că însemnarea ctitorului, „Ene titoru”, în imediata vecinătate a semnului său cu brațele deschise, apare scrisă pe dos, ca și când cel care a scris-o pe perete a decalcat-o mai întâi de pe o hârtie întoarsă pe dos. Această formă neobișnuită de însemnare se poate citi foarte clar de la dreapta la stânga.

O a doua inscripție scrisă în grafică chirilică, spune că au existat lucrări de construcții în perioada 1765-1766. Aceasta este forma bisericii care s-a păstrat până în zilele noastre.

A treia înregistrare majoră spune că au existat alte lucrări de construcție în perioada 1792-1793 și care au fost finalizate în anul 1794. Biserica a fost renovată în 1942 și în perioada 2009-2010.

Construcția bisericilor de lemn era exclusiv rezervată maeștrilor tâmplari specializați în construirea bisericilor. Tehnica construirii cu bucle netede și ziduri drepte constituia un secret bine păstrat de acești meșteri care lucrau departe de privirile curioase ale dulgherilor locali. Tâmplarii locali nu aveau cunoștiintele necesare ridicării unei astfel de biserici. Ei puteau doar ajuta maeștrii tâmplari, secretul meseriei fiind împărtășit doar cu alți meșteri specializați în construcția de biserici din țară. Acești maeștri tâmplari erau considerați elita breaslei și erau susținuți de clerici în misiunea lor sacră.

DESCRIEREA STRUCTURII

Clădirea bisericii de lemn din Leleasca este destul de mică în dimensiuni, înălțimea bisericii fiind de aproximativ 12 m – mult mai mică decât bisericile din Transilvania. Fiind construcție de dimensiune redusă, biserica de lemn te obligă înca din momentul în care vrei sa îi treci pragul, la un prim gest de smerenie prin nevoia de a te apleca pentru a pătrunde în interior. Odata intrat însa, te cuprinde o stare de liniste interioară și de regăsire sufletească pe care le reîntâlnim la toate bisericele de lemn din țară..

Structura cladirii urmeaza tradițiile bisericilor ortodoxe:

ALTAR rectangular

NAOS dreptunghiular

PRONAOS (rezervat pentru femei)

Naosul este dreptunghiular iar altarul este deschis, cu cinci laturi(Figura 29).

Figure : Biserica de lemn din Leleasca – partea posterioară a altarului

Lemnul folosit pentru clădire a fost în primul rând stejarul, dar și pin. Având în vedere dimensiunile mari ale grinzilor au fost folosiți copaci foarte vechi. Acoperișul este realizat din șindrile de rășinoase despicate, fixate pe dușumea de lemn și bătute.

Pereții bisericii sunt realizați din grinzi orizontale mari, conectate la capetele lor cu ajutorul unor sigilii speciale, fără alte structuri de legătură suplimentareClopotnița are o turlă semiînchisă și o turlă cu patru pante. Terminațiile părții superioare se extind până la colțurile bisericii îmbrăcând aspectul de console cu rol decorative. . Există multe sculpturi decorative ce decorează elementele din lemn interior și exterior.

Figure : Biserica de lemn din Leleasca -naos, consola nordică cu bust de cal

Acestea sunt sculptate în formă de cap de cal, un animal care în tradiția populară poate alunga spiritele rele. Aceste sculpturi curbe sunt cele care fac această biserică unică (Figura 30).

Aproape fiecare element structural este sculptat. Elementele geometrice și zoomorfice de pe grinzi, stâlpii și uși au o semnificație aparte în tradiția și credința populară: de la șarpele casei care aduce bogăție, la calul care ține departe spiritele rele și o emblemă care reprezintă soarele sau cercul vieții sau de ce nu viața însăși.

Decorațiunea sculpturală este constituită din proeminentul brâu în torsada care încinge monumentul, ornamentația stâlpilor pridvorului care excelează atât prin amploare cât și prin diversitatea și bogăția motivelor sculptate, o mare realizare în arta pridvoarelor de biserici de lemn de la sud de Carpați (Figura 31).

Figure : Biserica de lemn din Leleasca – brâu de torsadă

În interior, sculpturile sunt puternic reliefate, îndeosebi funia de pe portalul naosului și consolele taiate în forma de cap de cal care sprijină grinda de sub cerul bolții .

ELEMENTE STRUCTURALE

Biserica este construită din grinzi de stejar si de pin dispuse orizontal. Grinzile de lemn corespund de obicei lungimii bisericii și sunt îmbinate cu dibacie, fara cuie sau scoabe metalice, după sistemul denumit „coada de rândunica”, în „chiotori” sau „la jumatate de lemn”, metodă ce oferă cea mai bună rezistență dar are și rol decorative .

Pridvorul este închis cu o balustradă format din șipci verticale îmbinate folosind tehnica „cu nut și feder “. Naosul si pronaosul sunt acoperite de bolti transversale. Grinzile longitudinală ce susțin bolta naosului se termină în console curbate ce îmbracă forma de cap de un cal (Figura 32).

Figure : Biserica de lemn din Leleasca – arc dublu și console sculptate în formă de cai

Grinzile, ce formează pereții sunt sculptate din copaci mari vechi, având în vedere lungimea și lățimea lor în structura bisericii. Fiecare grindă a fost tăiat pe toate cele patru laturi. Capetele grinzilor au fost sculptate în formă de coadă de rândunică, astfel că două grinzi aranjate una pe cealaltă, una pe lungime să formeze cavitatea necesară, soclul pentru nuturile grinzii dispusă pe lățime. Grinzile sunt fixate folosind cepuri de lemn.

Jumătate din capetele primelor grinzi din fundația bisericii sunt “în coadă de rândunică”, cu scopul de a realize contactul cu fundație, fără găuri.

Îmbinările “Coadă de rândunică” sunt sculptate într-un mod complex, având diferite unghiuri cu verticala si orizontala. Muchia superioară și laturile inferioare sunt sculptate într-un unghi diferit față de planul orizontal, nu sunt paralele, făcând astfel ca laturile verticale și paralele să fie de dimensiuni diferite. Unghiurile cozii sunt calculate astfel ca sfârșitul unei grinzi longitudinale să se potrivească perfect în spațiul creat de două grinzi orientate transversal una peste cealaltă.

Între grinzi, pentru o mai bună etanșare, sunt introduse dibluri. Nu se folosesc cuie. Fiecare grindă are o singură coadă. Îmbinările de tip “coadă de rândunică” simple au multiple știfturi și locașuri, iar capetele cozilor au secțiune pătrată sau dreptunghiulară (Figura 33).

Figure : Biserica de lemn din Leleasca –îmbinări în “coadă de rândunică”

Naosul si pronaosul sunt acoperite de bolti transversale.

Grinzile de susținere ale bolții naosului au un capăt de cap cal. În ceea ce privește acoperișul, putem găsi cadrul de căpriori legați cu legături în colier și îmbinări generic denumite “cioc de pasare” ce contribuie la susținerea lui. Nu sunt folosite cuie metalice ci știfturi de lemn ce se găsesc în multe părți ale bisericii, inclusiv pereți, dar mai ales la acoperiș.

Îmbinările în “T” cu scobitură și cep reprezintă o formă de sigiliu foarte rezistent la presiune. Nu necesită adeziv pentru asamblare. Îmbinarea este realizată de o coloană verticală cu cep rectangular și o grindă orizontală dispusă perpendicular pe cea vertical care are o scobitură în care întră cepul.

Îmbinările cu console în “cap de cal” susțin bolta naoului dar și placa acoperișului. Capătul consolei este sculptată în formă de cap de cal. Consola este fixată atât vertical cât și orizontal pe placă. Apoi, placa este fixată și bolta naosului coborâtă.

MĂSURI PENTRU SALVAREA PATRIMONIULUI

Reabilitarea și restaurarea construcțiilor cu caracter tradițional trebuie să rămână o preocupare constantă.

Restaurarea unui obiectiv ținând cont de specificul tradițional al imobilului ridică o serie de probleme tehnice a căror rezolvare necesită implicarea specialiștilor în restaurare, dar și o serie de costuri. Accesarea de fonduri europene și derularea de programe ar putea avea un impact considerabil pentru conservarea moștenirii culturale și religioase unice din aceste zone rurale. De asemenea, ar genera slujbe pentru cei care folosesc tehnici tradiționale și ar mări interesul turistic.

Micuțele biserici de parohie sunt mărturia unui mod de viață și a unor meșteșuguri pe cale de dispariție. Acestea se constituie ca parte a unui peisaj cultural, a unui teritoriu special. Astfel de programe ar genera beneficii imense pentru comunitate și ar putea servi ca model și altor sate ce dețin în patrimoniu biserici de lemn sau monumente similare.

Sprijinirea conservării patrimoniului local și a tradițiilor are drept scop încurajarea activităților de turism rural, dezvoltarea mărcilor locale, precum și menținerea tradițiilor și a moștenirii spirituale, contribuind la atractivitatea zonelor rurale.

Sprijinirea investițiilor corporale și necorporale pentru restaurarea, conservarea și accesibilizarea patrimoniului cultural imobil de interes local și pentru restaurarea, conservarea și accesibilizarea așezămintelor monahale.

CONCLUZII

Turismul de la malul mării are un potențial foarte mare, care din păcate nu este pus în valoare. Zona veche, peninsulară are un potențial imens din punct de vedere istoric. Potențialul istoric se poate transforma direct și în potențial turistic și în felul acesta ar exista și fonduri pentru întreținerea obiectelor de patrimoniu.

Sigur că pentru aceasta ar trebui întâi investirea în reabilitarea celor aflate în prezent într-o stare avansată de degradare, așa cum o reprezintă bazilica din secolul IV descoperită de atâta vreme și pentru care nu s-a făcut nimic în vederea conservării, deși se află într-o stare avansată de degradare din cauza umidității foarte crescute.

Potențialul turistic al zonei în care s-a descoperit ansamblul rupestru de la Murfatlar, reprezintă o adevarată oportunitate de dezvoltare pe plan cultural. Se propune amplasarea de pensiuni, amfiteatru, pavilion expozițional cu săli moderne de conferințe, restaurante, muzee etc.,ce ar reprezenta o soluție bună de înflorire a ei și prin crearea de noi locuri de muncă pentru locuitori.

Ca strategie de marketing în domeniul cultural, trebuie valorificate toate posibilitățile de atragere de fonduri prin tot felul de activități care să contribuie la conservarea, reabilitarea și punerea în circuitul turistic a întregii zone, prin abordarea unui concept modern de conservare a site-ului, cu ajutorul unei echipe interdisciplinare de specialiști care să provină, în principal, din institutele și centrele de cercetare ale universităților.

Planul de valorificare a potențialului turistic cultural al municipiului Mangalia, de pe site-ul oficial al Primăriei este un mare plus și sperăm să se constituie și în exemplu pentru restul județului. Acesta își propune să fie realizată restaurarea durabilă a trei monumente istorice de valoare națională și universală-din categoria A, realizarea a trei amenajări peisagistice pentru fiecare dintre cele monumente istorice, având în vedere plantări de gazon, arbuști și copaci, reamenajarea solului, a aleilor de circulație, realizarea unui pavaj care să sugereze elementul de patrimoniu pe care îl suprapune și inclusiv iluminatul ambiental pentru punerea în valoare a vestigiilor reabilitate.

Un alt aspect important este crearea infrastructurilor conexe de acces pietonal și carosabil pentru persoanele cu mobilitate redusă, puncte de informare, parcare, grupuri sanitare.

Amenajarea sau marcarea unor trasee turistice-itinerarii culturale la monumentele istorice reabilitate, folosirea de către cei pasionați de tehnologie a aplicațiilor de telefon menite să promoveze patrimoniul cultural, sunt modalități eficiente de valorificare a tezaurului material și imaterial pe care îl deținem

Marea diferența dintre orașul Constanța și centre istorice din alte țări este că orașul Constanța are un potențial mai mare decât multe alte orașe mult mai vizitate, dar acelea știu să își folosească potențialul mult mai bine. Turiștii care vizitează orașul pentru câteva zile au impresia unui șantier mare, unde nimic nu este 100% finisat și, ce este deja și se află într-o stare bună, nu este întreținut. Zona peninsulară are un potențial uriaș. Reabilitarea străzilor este un start foarte bun și sperăm că va deveni o zonă cu o importanță turistică precum cea a orașului vechi în București.

Pe lângă cele prezentate mai sus, propun și următoarele soluții pe scurt :

Emblema orașului-Cazinoul trebuie să intre cât mai repede în programul de reabilitare, și pentru aceasta trebuie schimbată legislația ce permite contestarea licitațiilor pe perioade nelimitate.

Trebuie debirocratizat procesul de consolidare și restaurare a clădirilor, pentru a nu mai fi îngreunat sau chiar stopat acest proces.

Încurajarea reabilitării clădirilor de patrimoniu cu fonduri europene .

Încurajarea deschiderii de magazine cu produse locale tradiționale, cafenele, hoteluri mici, care să încurajeze turismul cultural.

Pentru a deveni patrimoniul istoric cu adevărat important pentru toți, trebuie să facem eforturi umane, materiale și financiare. Autoritățile și instituțiile private trebuie să conștientizeze oportunitatea de a investi în cercetare, conservare, și punerea în valoare a vestigiilor istorice.

ANEXE

Anexa – LISTA MONUMENTELOR ISTORICE – SEC. XV- XVIII – Județul OLT –publicată în MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 113 bis/15.II.2016

Anexa – Harta monumentelor istorice din județul Olt

DOCUMENTAȚIA FOTOGRAFICĂ

Icoană de lemn secolul XVII (Colecția Muzeului Județean Olt)