Arta Portretului In Literatura Cronicareasca
CUPRINS
CAPITOLUL I. LITERATURA CRONICĂREASCĂ ÎNAINTE DE GRIGORIE URECHE, MIRON COSTIN ȘI ION NECULCE
Cronica lui Ștefan cel Mare
Cronicile lui Macarie, Eftimie și Azarie
Cronica lui Mihai Viteazul
Mihail Moxa
Matei al Mirelor
CAPITOLUL II. VIAȚA ȘI OPERA MARILOR CRONICARI MOLDOVENI DE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA
Grigorie Ureche – biografie și introducere în opera sa cronicărească de la începutul secolului al XVII-lea
Miron Costin – biografie și introducere în moștenirea sa cronicărească din secolul al XVII-lea
Ion Neculce – biografie și introducere în opera sa cronicărească din prima jumătate a secolului al XVIII-lea
CAPITOLUL III. PREZENTAREA LETOPISEȚELOR MARILOR CRONICARI MOLDOVENI. LUPTA PENTRU APĂRAREA DEMINITĂȚII POPORULUI ROMÂN. LATINITATE, CONTINUITATE, UNITATE.
Prezentarea generală a letopisețelor lui Grigorie Ureche, Miron Costin și Ion Neculce
Latinitate, continuitate, unitate. Lupta pentru apărarea demnității poporului român
CAPITOLUL IV. ARTA LITERARĂ ÎN LETOPISEȚELE LUI GRIGORIE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE ȘI ARTA LITERARĂ ÎN CRONICILE LUI MACARIE, EFTIMIE ȘI AZARIE. ARTA PORTRETULUI LA GRIGORIE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE ȘI ARTA PORTRETULUI LA MACARIE, EFTIMIE ȘI AZARIE
Arta literară în letopisețele lui Grigorie Ureche, Miron Costin, Ion Neculce
Arta portretului la Grigorie Ureche, Miron Costin și Ion Neculce și arta portretului la Macarie, Eftimie și Azarie
Capitolul I. Literatura cronicărească înainte de Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce
Cronica lui Ștefan cel Mare
Epoca lui Ștefan cel Mare a însemnat pentru Moldova nu numai o întărire a puterii centrale, datorată sfârșitului luptelor între pretendenții la tron, alături de-un prestigiu internațional deosebit, dar și o epocă a înfloririi culturii, mărturie fiind scrierile istoriografice, care încep sa fie scrise din timpul domniei sale.
Cele mai vechi cronici din Moldova sunt scrise în limba slavonă și cuprind istoria Moldovei de la întemeierea statului până la începutul secolului al XVI-lea „Cronica sau letopisețul zis de la Bistrița” (numire neadecvată dată de editor), ,,Letopisețul de la Putna” (în două versiuni) și trei prelucrări pentru țări străine: ,,Cronica moldo-rusă”, ,,Cronica moldo-polonă” și ,,Cronica moldo-germană” sau ,,Cronica lui Ștefan cel Mare”.
Se poate concluziona, după cum spune si P.P. Panaitescu, că „toate cronicile care tratează istoria Moldovei în secolul al XV-lea derivă dintr-o singură cronică, prototip al tuturora”, „un letopiseț unic al Moldovei”, „cu un caracter oficial de curte”,”comunicată cu scopuri oficiale peste graniță”. [1]
Originalul Cronicii lui Ștefan cel Mare s-a pierdut, astfel că, cea mai veche versiune și cea mai apropiată de prototip este „Letopisețul anonim”, cunoscut o vreme și sub titlul dat de I. Bogdan de „Letopisețul de la Bistrița”, ce relatează evenimentele petrecute între 1457 și 1507, mai pe larg, referirile la perioada 1359-1457, fiind cu totul sumare.
,,Cronica de la Bistrița” este un manuscris care datează din secolele XVI-XVII, o copie a unui document mai vechi. Descoperită într-un codice miscelaneu sau zbornic, în Biblioteca clubului bulgar
[1] P.P. Panaitescu, „Contributii la istoria culturii romanesti”, editura Minerva, 1971, p.72
[2] Sursa:http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronica_de_la_Bistrita
din Tulcea, a fost studiată și tipărită de către profesorul I. Bogdan, text din care s-au pastrat doar 19 pagini. ,,Letopisețul de la Bistrița”, care a fost descoperit de I. Bogdan în Biblioteca clubului bulgar din Tulcea, după indicațiile date de Alexandru Pop,profesor pe atunci la gimnaziul din Tulcea. Este un manuscris în 8 capitole, copiat la sfârșitul secolului al XVI-lea sau începutul celui de al XVII-lea. Cea mai veche notiță de pe filele manuscrisului este din 1710, a lui Ierei Gheorghe din Băiceni. El spune că i-a „dat această carte prețioasă răposatului preotului Ursului", din neamul mitropolitului Varlaam „carele au fost protopop în Iași; i-a dat-o ca să le hie pomană înveci". [3] La 1861, un bulgar, Djudjov, a cumpărat manuscrisul cu 5 ruble de la un lipovean și l-a transmis apoi Bibliotecii bulgărești din Tulcea. Codicele cuprinde, după o serie de texte apocrife și poporane, cronica lui Manases în traducere slavă, urmată de letopisețul moldovenesc. Cronica lui Ștefan cel Mare — într-o versiune apropiată de versiunea germană a lui Schedel până la anul 1484 — este precedată de o altă cronică de întindere mai mică, a șasea parte din întreg, care începe de la descălecatul lui Dragoș (1359 )și merge până la urcarea în domnie a lui Ștefan cel Mare. Cronica marelui domn al Moldovei se înfățișează, deci, aici, ca o continuare a acesteia din urmă, alcătuind cu ea un singur trup, un singur letopiseț, cu titlul, care tradus în românește, sună: „Acesta e letopisețul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Țara moldovenească.” Letopisețul acesta nu este însă complet, fiindcă lipsesc ultimele pagini. În această formă, el se întinde și dincolo de domnia lui Ștefan cel Mare, până la războiul lui Bogdan cel Orb cu Radu, domnul Munteniei (1507).
,,Cronica moldo-germană”, versiunea germană a lui Schedel, cunoscută sub numele de ,,Cronica lui Ștefan cel Mare”, poate fi considerată chiar ca cea mai veche cronică din grupul cronicilor slavo-române, dupa cum considera Ștefan Ciobanu, scrisă în limba germană, care datează de la sfârșitul secolului al XV-lea. [4] Cronica, descoperită de profesorul polonez Olgierd Górka, în anul 1911, a făcut parte din biblioteca umanistului german Hartman Schedel (1440-1514). În anii '30, conform lui Ștefan Ciobanu, cronica era păstrată în Biblioteca Statului din München, la nr. 952, ca cea mai veche versiune a analelor de curte ale lui Ștefan cel Mare, scrise în limba germană. Textul ei a fost publicat in 1931, precedat de un studiu lung si interesant, – care mai pe urmă a fost tradus in românește si publicat de „Revista istorică romană”. Cronica lui Ștefan cel Mare, scrisă cel mai probabil de pârcălabul Hermann (dupa parerea lui Górka), un tehnician al artei militare angajat la curte de către voievod, infățișează domnia lui Ștefan cel Mare de la urcarea pe tron până la începutul anului 1499.
[3] N. Cartojan – “Istoria literaturii române vechi”, ed.Minerva, Bucuresti,1980, p.53
[4] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronica_lui_%C5%9Etefan_cel_Mare
Dacă în prima parte – până la anul 1486 – cronica reprezintă traducerea, prelucrată, a cronicii interne slavonești a Moldovei, pentru a doua parte, până în 1499, informațiile sunt culese direct de autor. Cronica începe cu prezentarea anului 1457, an în care Ștefan cel Mare ocupa scaunul domnesc al Moldovei. Urmează o prezentare cronologică a războaielor purtate de Ștefan, exceptând unii ani neimportanți pentru autor (1458, 1459, 1460 etc.). Printre evenimentele prezentate se numără: campania împotriva secuilor, cucerirea cetății Chilia, luptele de la Vaslui și Valea Albă, confruntările cu ungurii, precum și luptele dintre moldoveni și armata Țării Românești. Formată din 32 de file de manuscris, se aseamănă foarte mult cu Cronica de la Bistrița, ambele conțin informații asemănătoare, deosebirea dintre cele două fiind motivația scrierii acestora. Cronica de la Bistrița era destinată uzului în interiorul țării, motiv pentru care prezintă informații despre boierii vremii și despre viața bisericească a lui Ștefan cel Mare, în timp ce Cronica lui Ștefan cel Mare, servea drept izvor de informații pentru exteriorul țării, prezintă puține detalii despre viața domnitorului, accentul fiind pus activitatea militară. Ca stil de redactare a textelor, autorul folosește prezentarea laconică, sub forma unor știri scurte. O astfel de știre este un eveniment din 1462 (6970): „În luna iunie, în ziua de 22, veni Ștefan Vodă înaintea Chiliei și nu putu s-o cucerească. Ci a fost împușcat cu o pușcă la glezna stângă. Atunci a plecat la Chilia.” [5] O altă caracteristică a acestei cronici este tipul de evenimente descrise. Cronica prezintă preponderent evenimente cu caracter militar sau războinic, puține relatări despre alte tipuri de evenimente putând fi regăsite în rândurile lucrării. Foarte interesante sunt deosebirile dintre versiunea copiată sau tradusă de Schedel în Germania și versiunea cea mai veche a copiilor slavonești, cunoscută sub numele de ,,Letopisețul de la Bistrița’’. Acest letopiseț are, după cum era de așteptat, o serie de fapte care nu se găsesc în versiunea lui Schedel. Dar lăsând la o parte elementele acestea care se găsesc în ,,Letopisețul de la
[5] Ștefan Ciobanu.” Istoria literaturii române vechi”. București: Editura Eminescu, 1989, p56
[6] Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronica_lui_%C5%9Etefan_cel_Mare
Bistrița”, versiunea germană a lui Schedel cuprinde și ea o serie de fapte interesante, care nu se găsesc în niciuna din versiunile slavone ale cronicii. Interesant este și faptul că în paginile cronicii nu există nicio referire la contribuția lui Ștefan în domeniul bisericesc, motiv pentru care cronica are o caracteristică laică.
,,Cronica (letopisețul) de la Putna” duce mai departe istoria Moldovei. Este întocmită undeva între anii 1466 – 1525, posibil de către un călugăr al mănăstirii Putna, pe baza unor notițe ale vremii, tradusă in românește și publicată de regretatul I. Bogdan în “Vechile cronici moldovenești pînă la Urechia” (p.23—41; 143—148; 193—197). Originalul a fost găsit în Biblioteca Academiei teologice din Kiev, între manuscrisele aduse de la lavră, (azi in Polonia). [40] În urma cercetării cronicii, o serie de specialiști, printre care Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și Eugeniu Russev au considerat că aceasta a fost scrisă la Mănăstirea Putna. Textul cronicii s-a păstrat într-un manuscris, alături de Cronica lui Macarie și Cronica lui Eftimie, sub denumirea de „Povestire pe scurt despre domnii Moldovei” [41], scrisă într-o ortografie mediobulgară, de unde aflăm, conform unei note de la începutul manuscrisului, că versiunea acestui letopiseț este copiată de călugărul Isaia din mănăstirea Slatina a Moldovei. [43] Cronica este format din două părți,după studiul lui Ioan Bogdan de la tipărirea cronicii: prima, mai pe scurt, de la Dragoș (1359) până la Petru Aron(1456); alta, mai pe larg, de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare (1457) până la Petru, fiul lui Bogdan Chiorul (1525). [44]
Partea întâi e mai mult o simplă genealogie, spunând al cui fiu era fiecare domn si câți ani a stat pe tron. Ea are valoare pentru că este una din cele mai vechi însemnari istorice moldovenești si ne arată cum se faceau acestea. Prezentarea evenimentelor istorice este sumară, laconică și lapidară, asemănătoare cu tipul de expunere întîlnit în Cronica de la Bistrița: „Bogdan voievod, fiul lui Alexandru voievod, tatăl lui Ștefan voievod, a domnit 2 ani și i s-a tăiat capul”.
[40], [43] N. Cartojan – “Istoria Literaturii Romane vechi”, ed.Minerva, Bucuresti, 1980, p.53
[41], [44] http://www.moldovenii.md/md/section/174/content/964
[42]Sursa:https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/10/11/povestire-pe-scurt-despre-domnii-moldovei-letopisetul-de-la-putna/
A doua parte are conținutul ordonat după luni și ani, iar știrile prezentate sunt evenimentele întâlnite și în textul Cronicii de la Bistrița, la care se adaugă o serie de informații din cadrul Mănăstirii Putna. Aici, știrile, mai scurte spre deosebire de cele expuse in cronica de la Bistrița, continuă până în anul 1526, după moartea lui Ștefan cel Mare, cronicarul consemnând și câteva informații externe cum ar fi aceasta: „În anul 7034 (1526) au luat turcii Belgradul”. [45]
Cronica de la Putna a fost tradusă în limba polonă de Nicolae Brzeski, un sol trimis de regele Sigismund al Poloniei la Poartă, dar reținut în Iași de către Alexandru Lăpușneanu, care se temea să nu fie trădat. Traducerea lui Brzeski s-a numit ,,Cronica moldo-polonă”, pentru că a tradus pove ani a stat pe tron. Ea are valoare pentru că este una din cele mai vechi însemnari istorice moldovenești si ne arată cum se faceau acestea. Prezentarea evenimentelor istorice este sumară, laconică și lapidară, asemănătoare cu tipul de expunere întîlnit în Cronica de la Bistrița: „Bogdan voievod, fiul lui Alexandru voievod, tatăl lui Ștefan voievod, a domnit 2 ani și i s-a tăiat capul”.
[40], [43] N. Cartojan – “Istoria Literaturii Romane vechi”, ed.Minerva, Bucuresti, 1980, p.53
[41], [44] http://www.moldovenii.md/md/section/174/content/964
[42]Sursa:https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/10/11/povestire-pe-scurt-despre-domnii-moldovei-letopisetul-de-la-putna/
A doua parte are conținutul ordonat după luni și ani, iar știrile prezentate sunt evenimentele întâlnite și în textul Cronicii de la Bistrița, la care se adaugă o serie de informații din cadrul Mănăstirii Putna. Aici, știrile, mai scurte spre deosebire de cele expuse in cronica de la Bistrița, continuă până în anul 1526, după moartea lui Ștefan cel Mare, cronicarul consemnând și câteva informații externe cum ar fi aceasta: „În anul 7034 (1526) au luat turcii Belgradul”. [45]
Cronica de la Putna a fost tradusă în limba polonă de Nicolae Brzeski, un sol trimis de regele Sigismund al Poloniei la Poartă, dar reținut în Iași de către Alexandru Lăpușneanu, care se temea să nu fie trădat. Traducerea lui Brzeski s-a numit ,,Cronica moldo-polonă”, pentru că a tradus povestirea evenimentelor de la 1359 și până la 1525, iar de aici și până la 1566, a adus de la sine. Lucrarea aceasta a fost publicată de Wojcki (1844) si tradusă de Hașdeu în "Arhiva istorică".[46]
Cronicile lui Macarie,Eftimie si Azarie
Cronica lui Ștefan cel Mare a fost continuată de trei călugări moldoveni, care scriu în limba slavonă: Macarie, Eftimie, Azarie. Cronicile lor nu au avut ecou deosebit în istoriografia românească, scriind doar din dispoziția unui domnitor si relatând faptele în funcție de așteptarile si dorințele domnitorilor respectivi. P.P. Panaitescu evidențiază caracterul oficial de curte a scrierilor călugărilor moldoveni: “Toti acești cronicari scriu din porunca domnilor (Petru Rareș, Alexandru Lapușneanu, Petru Șchiopul). Ele corespund deci aceleiași tendințe ca și cronicile precedente: întărirea puterii domnești asupra marilor feudali. Sunt cronici oficiale scrise la curte. Spre deosebire de cronicile din veacul al XV-lea, ele au tendința de a infrumuseța povestirea în chip literar retoric, după modelul cronicii bizantine (tradusă in slavonește) a lui Constantin Manasse.” [47]
Macarie a fost discipolul episcopului Țării de Jos, Teoctist. A ajuns egumen al Mănăstirii Neamț la 1525, apoi a fost înălțat, de Petru Rareș, în scaunul episcopal de la Roman. Scrisă de Macarie în perioada în care era egumen la mănăstirea Neamțu, la îndemnul lui Petru Rareș, cronica sa duce istoria Moldovei de la moartea lui Ștefan cel Mare (1504), până în 1552, având ca obiectiv continuarea istorisirilor din vechile cronici, prin prezentarea evenimentelor contemporane,
[45] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronica_de_la_Putna
[46] http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/2-secolul-xvi.html
[47] P.P. Panaitescu – “Contributii la istoria culturii romanesti”, editura Minerva,Bucuresti, 1971, p.73
așa după cum spune însuși Macarie: „pentru a duce mai departe șirul povestirii și a-l aduce la domniile vremurilor noastre, nu ca să ne fălim cu umflături retorice, ci să împlinim domneștile porunci ale strălucitului și pentru dușmanii săi, înfricoșatului Petru voievod […] pentru a nu lăsa ca faptele întâmplate în vremurile și domniile trecute să fie acoperite de mormântul uitării, ci a le reda istoriei”. [48]
Cronica lui Macarie s-a păstrat într-o colecția de texte la Biblioteca Academiei Teologice din Kiev, intitulată Povestiri în scurt despre domnii Moldovei. Episcopul Macarie este cunoscut ca fiind autorul unei „Cronici în limba slavonă”, în două variante: prima expune faptele petrecute de la moartea lui Ștefan cel Mare (1504) pînă la 1541, iar a doua de la 1541 la 1551. [49]
Prima versiune a cronicii începe cu anul 1504, o dată importantă în istoria Moldovei, anul în care moare Ștefan cel Mare și ia sfârșit domnia acestuia. Urmează o expunere evenimențială analistică până la începutul domniei lui Petru Rareș. Informațiile sunt aceleași cu cele din Cronica de la Bistrița și cea de la Putna, „dar mai stilizate și amănunțite, cu un caracter religios mai pronunțat”. [50] Macarie amintește cu destul de multe amănunte împăcarea dintre domnitorul Bogdan și Radu Vodă, mediatorul celor doi fiind sârbul Maxim, precum și pătrunderea armată a lui Bogdan în Polonia și replica domnitorului polonez. Accentul întregii cronici este pus pe domnia lui Petru Rareș, prezentarea acestui episod este realizată printr-un stil retoric, figuri poetice, pe un ton moralizator și religios. Cronica continuă cu un discurs de elogiere adresat Mitropolitului Moldovei Teoctist, îndrumătorul lui Macarie, urmat de descrierea războiului condus de Petru Rareș cu secuii precum și mai multe campanii din Ardeal, pentru sprijinirea craiului Ianăș și cucerirea unor cetăți.
[48], [50] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronica_lui_Macarie,apud Ștefan Ciobanu,
”Istorialiteraturii române vechi”, București: Editura Eminescu, 1989,p. 65
[49] http://www.moldovenii.md/md/section/174/content/967
[51] Sursa:https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/04/07/cronica-lui-macarie-1542/
Macarie continuă povestirea cu răzvrătirea boierilor împotriva lui Patru Rareș și scrisoarea acestora adresată Porții pentru a-l înlocui pe domnul moldovean. Petru Rareș este trădat de boieri și se refugiază la mănăstirea Bistrița, dar și de aici în cele din urmă se vede nevoit să plece și rătăcește timp de 6 zile prin munți. Trece granița și ajunge în Ardeal, unde cere ajutorul craiului Ianăș. Acesta din urmă hotărăște să-l omoare, iar Petru Rareș scapă ca urmare a unei scrisori prin care este chemat la Constantinopol. Aici împăratul îi redă domnia, iar Petru Rareș se reîntoarce ca domn al Moldovei. Finalul cronicii prezintă anul 1541, anul celei de-a doua înscăunări a lui Petru Rareș la Suceava.
A doua versiune a cronicii lui Macarie, intercalată în Cronica lui Azarie, descoperită de Ioan Bogdan într-un codice miscelaneu la Biblioteca Imperială din Petersburg, datează din secolul al XVII-lea și prezintă și a doua perioadă de domnie a lui Petru Rareș, precum și alte evenimente până în anul 1551. În această cronică, sunt menționate expediția lui Petru Rareș împotriva lui Mailat, voievodul Ardealului, grija domnului Moldovei pentru biserică, moartea lui Petru Rareș, precum și fapte din domnia urmașilor până în anul 1551. [52]
Eftimie, egumenul Mănăstirii Căpriana, elevul lui Macarie și însărcinat cu misiuni diplomatice de către domnul Alexandru Lăpușneanu al Moldovei [53] descrie faptele istorice dintre anii 1542-1554, si anume a doua domnie a lui Petru Rareș, domniile fiilor acestuia, Iliaș (1546-1551) și Ștefan (1551-1552), precum și câțiva ani din prima domnie a protectorului său, Alexandru Lăpușneanu. [54] Continuând cronica lui Macarie și folosind un vocabular împrumutat din cronica lui Mannasses, cronica lui Eftimie expune faptele fără prea multe înflorituri retorice, bazându-se, in mare masură, pe propriile sale cunoștințe. De altfel, Eftimie declară la începutul letopisețului său că dorește să continue munca episcopului de Roman, Macarie, la porunca domnitorului Alexandru Lăpușneanu: "Până aici s-au scris cu osteneala preasfințitul părinte al nostru Macarie, episcopul de Roman. Iar cele ce s-au întamplat de aici înainte, evlaviosul Ioan Alexandru Voevod mi-au poruncit mie , ieromonahului Eftimie , celui din urmă dintre egumeni , a le scrie pe scurt". [55] Eftimie povestește, în același stil retoric, faptele din a doua domnie ale lui Petru Rareș și anume cum „s-a sculat Petru Vodă… asupra lui Mailat, voievodul Ardealului”. Petru-Vodă îl atrage pe Mailat într-o cursă, îl pune în lanțuri „și-l trimise marelui împărat al turcilor Soliman”, dar și despre Petru Rareș, care face o nouă incursiune împotriva ungurilor.
[52]http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronica_lui_Macarie
[53]P.P. Panaitescu,Contributii la istoria culturii romanesti,ed.Minerva,Bucuresti,1971, p.21
[54]http://www.crispedia.ro/Eftimie
[55] http://www.scritub.com/istorie/Istorie-literatura-constiinta-7523206.php
În anul 1544 Petru Rareș povestește cum îl trimise pe fiul sau, Iliaș, la Constantinopol. I. Bogdan, în “Cronicele moldovenesci, inainte de Urechia”, surprinde modul de viață al lui Iliaș: “s-a împrietenit acolo cu turcii, s-a îmbuibat de invățăturile acestora”, “traiul lui cu prietenul lui Hardau si discutiunile lor religioase, abținerea lui de vin și carne de porc (ceea ce pentru Moldova era de neînțeles), haremul lui de turcoaice <<cumparate pe bani>>din Turcia, persecutarea popilor și călugărilor, pe care îi numea <<dusmani si draci>>, aversiunea lui față de icoane, pe care le numea <<idoli>>” [56] 1546 este anul în care moare Petru Rareș și vine la domnia Moldovei fiul său, Iliaș Vodă, aducând cu sine pe turci în Moldova. În anul 1551 vine în scaunul Moldovei Ștefan cel Tânăr, al doilea fecior al lui Petru voievod, care „la început se arăta a fi bun și iubitor de Dumnezeu și îmblânzea pe toți și se îngrijea de biserici…”. Mai târziu „începu a călca pe urmele fratelui său”. Eftimie îl califică pe domnitor drept „turbat de nebun”, „ucigaș fără de lege și sugător de sînge”. Socotită ca o plată dreaptă pentru infamia domnitorului, ca față bisericească, Eftimie ”justifică uciderea lui Ștefan Rareș, la Tutora, omor de care nu era străin Alexandru Lapușneanu”. [57]
Ultima parte a cronicii o dedică domniei lui Alexandru „cel viteaz și cel nou”, cum îl numește Eftimie, pe Alexandru Lăpușneanu, pe care “nu se zgarcește să-l laude în fel și chip”. [58] Se povestește cum Alexandru Lăpușneanu, ajutat de polonezi, înlăturîndu-l pe Joldea, contracandidatul său, este ridicat cu mare cinste la domnie. [59]
Dupa ce pomenește expediția moldovenească trimisă în Muntenia, sub conducerea vornicului Nadabaicu, pentru instaurarea lui Patrașcu, în locul lui Mircea Ciobanul, cronica se incheie cu zidirea mănăstirii Slatina. „Cronica lui Eftimie” ,necontinuată, rămânând necunoscută atât lui Azarie, cât și celorlalți istoriografi care i-au succedat, s-a păstrat în același „Zbornic” (culegere) de la Kiev, care provine din Slatina Moldovei.
Azarie, călugăr în Moldova, autodeclarat “cel mai mic ucenic” al lui Macarie, episcop de Roman, pentru care arată o mare venerație, este ultimul cronicar care scrie istoria Moldovei în limba slavonă. Letopisețul său îmbrățișează perioada istorică dintre anii 1552-1574, fiind scris din porunca domnitorului Petru Șchiopu.
[56] I Bogdan, “Cronicele moldovenesci, inainte de Urechia ,Texte slave cu studiu, traduceri si note”, Lito-tipografia Carol Gobl, Bucuresti, 1891
[57], [58] Andrei Esanu “Cultura si civilizatie medieval romaneasca” p. 202
[59] http://www.moldovenii.md/section/174/content/966
Azarie a continuat opera predecesorilor săi, fara să încerce a prelucra cele înscrise în cronicile anterioare. Astfel, el rescrie „Cronica de la Putna” și pe cea a lui Macarie de la data până unde „au mers alcătuirile retoricești ale părintelui Macarie” (1551), după care continuă istoria Moldovei, bazându-se doar pe propria-i memorie , scriind „după amintirile sale personale și din auzite”, după cum declară I. Bogdan. [60] Pe de alta parte, o serie de date greșite din cronică arată că scriitorul nu avea la îndemână texte contemporane. Astfel, el pune răscoala boierilor împotriva lui Despot Voda în 1565, în loc de 1563, întoarcerea în scaun a lui Alexandru Lăpușneanu în 1565 în loc de 1564.
Pentru a îndeplini porunca domnească a lui Petru al II-lea, își începe povestirea cu domnia lui Ștefan-Vodă, descriind intrigile boierilor și omorârea domnitorului la Țuțora de către anturajul boieresc. Autorul recurge la același stil retoric, la aceleași comparații și epitete înflorite, ca și Macarie. Față de unii domnitori, dojeniți de către Eftimie, Azarie are o atitudine binevoitoare. Singurul domnitor, condamnat aspru de Azarie, este Ioan Vodă cel Cumplit, eroicul luptător împotriva turcilor, apărătorul libertății Moldovei. După cum se știe,domnitorul acesta nu se împăca nici cu robia turcească, nici cu oligarhia boierească. El a dus o politică de constrângere a boierimii și a clerului. Având nevoie de bani pentru a organiza oastea moldovenescă, I. Vodă a impus la biruri clasele stăpănitoare. Știri prețioase sînt în letopiseț despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu, care este caracterizat ca „un bărbat cu suflet mare și împodobit cu înțelepciune”. [61] Incheie pace cu vecinii și zidește o mănăstire mare, Slatina, cu „o biserică așa de împodobită cu frumuseți, încît, dacă Dumnezeu însuși ar vrea să trăiască într-o zidire făcută de mîini omenești, în aceasta ar trăi”. Mai departe autorul ne dă știri cu privire la moartea alesului între filosofi, a lui Macarie, povestește amănunțit, cu indignare, înlăturarea de la domnie a lui Alexandru Lăpușneanu și înscăunarea lui Despot-Vodă. Venirea la a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu este un eveniment nou în istorie, dându-se amănunte cu privire la boala și moartea lui Alexandru Lăpușneanu.
[60] Baltatu Ludmila, Literatura romana veche,Note de curs, Cahul, 2009, p.19
[61]ibidem p.20
[62] Sursa: http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2014/02/06/cronica-lui-azarie-istoria-tarii-moldovei-intre-1550-1574/
Cronica lui Azarie se încheie cu începutul domniei lui Petru Șchiopul, căruia Azarie îi dorește „viață îndelungată și pace adîncă”. Textul acestei cronici a fost găsit de către Ion Bogdan într-un manuscris din secolul XVI-XVII, în Biblioteca Imperială din Sankt-Petersburg, intitulat „Povestire pe scurt despre domnii Moldovei”, care cuprinde următoarele părți:
1. „Cea mai completă redacție a Cronicii de la Putna”;
2. „Cronica lui Macarie pâna la 1551”;
3. „Cronica scrisă de către călugărul Azarie, ce cuprinde date din istoria Moldovei de la 1551 pînă la 1574”.
1.3. Cronica lui Mihai Viteazul
Spre deosebire de dezvoltarea istoriografiei moldovenești, în Țara Românească prima cronică în românește se scrie mai devreme datorită unor împrejurări speciale de ordin politic, anume lupta pentru eliberarea de sub jugul otoman, urmată de aceea pentru unirea celor trei țări românești. Începuturile istoriografiei în românește sunt legate de figura lui Mihai Viteazul, de opera istorică a vremii lui.
Cronica anonimă a lui Mihai Viteazul nu era o cronică oficială de curte, dar cuprinde întreaga lui domnie, precum și o parte a evenimentelor petrecute dupa moartea domnitorului, dupa cum afirmă P.P. Panaitescu. [64] Aceasta este păstrată în “Letopisețul cantacuzinesc”, o cronică internă de curte ce reprezintă o compilație de cronici mai vechi, alcǎtuitǎ pe la mijlocul secolului al XVII-lea și marcată cu formula de început „De aicea sǎ începe istoria lui Mihai Vodǎ sân Pǎtrașcu Vodǎ”. [65]
O cronică oficială redactată în cancelaria domnitorului se scrie sub supravegherea acestuia, de către boierul logofăt Teodosie Rudeanu. Acesta scoate în evidență meritele
[63] Sursa:https://tiparituriromanesti.wordpress.com/tag/cronici/page/2/
[64] P.P. Panaitescu “Contributii la istoria literaturii romanesti”, ed.Minerva,Bucuresti,1971 p.413)
[65] (<<„Momentul Mihai Viteazul”- consecințe în istoriografia și mentalitatea istorică a vremii>>, eseu de Prof. Oprica Gheorghe, descarcat de pe site-ul http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B6_14.oprica.pdf)
domnitorului Mihai și nu amintește rolul boierilor în diverse bătălii și tratări diplomatice. [66] Această cronică are scopuri practice, destinată cititorilor interni, [67] spre a cunoaște faptele eliberatoare ale lui Mihai. Servește , de asemenea, ca și instrument diplomatic, arătând meritele luptei conduse de domnul muntean. Caracterul ei diplomatic și oficial este probat de afirmația lui P.P. Panaitescu: ”pasaje întregi din cronica se regăsesc în notațiile istorice ale diplomatului Petre Grigorovici, care se afla în slujba lui Mihai Viteazul, precum și în raportul diplomatic adresat de domn ducelui de Toscana”. [68]
Cronica cuprinde faptele istorice, de la începutul domniei pînă la anul 1600 (plecarea lui Mihai ca refugiat la curtea imperială). Originalul scrierii nu s-a păstrat, dar din prelucrarea latină a silezianului Baltazar Walther rezultă că acest original a fost redactat în cancelaria domnească în limba română, după cum acesta afirmă precis în timp ce fǎcea parte dintr-o solie polonǎ în Țara Româneascǎ, în 1597 „…am cǎpǎtat un scurt text despre faptele sǎvârșite, alcǎtuit în limba românǎ la curtea din Târgoviște de dumnealui logofǎtul și aprobat de însuși voevodul, care text, tradus în limba polonǎ, îl înconjurai cu împrejurǎrile adunate atât de la români, cât și de la alți oșteni însemnați și vrednici de crezare.” [70] De altfel, nu s-a păstrat vreo cronică internă, în formă independentă, pentru vremea domniei lui Mihai Viteazul, ci doar trei izvoare care atestă ecoul european al acțiunilor domnitorului: douǎ poeme scrise în
[66] P.P.Panaitescu, Contributii la istoria literaturii romanesti, ed.Minerva,Bucuresti,1971 p.415
[67] Baltatu Ludmila – “Literatura romana veche”, Note de curs, Cahul, 2009, p.88
[68] ]P.P.Panaitescu, Contributii la istoria literaturii romanesti, ed.Minerva,Bucuresti,1971 p.
[69] Sursa:https://tiparituriromanesti.wordpress.com/tag/cronici/page/2/
[70] (<<„Momentul Mihai Viteazul”- consecințe în istoriografia și mentalitatea istorică a vremii>>, eseu de Prof. Oprica Gheorghe, descarcat de pe site-ul http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B6_14.oprica.pdf
neogreacǎ, aparținând vistiernicului Stavrinos și lui Gheorghe Palamed și o cronicǎ latinǎ, cuprinzând evenimentele până la sfârșitul anului 1597, redactatǎ de silezianul Baltasar Walther, tipǎritǎ în 1599 la Gorlitz, în Germania, cu titlul „Scurtǎ și adevǎratǎ descriere a faptelor sǎvârșite de Io Mihai, Domnul Țǎrii Românești [71] unde scrie că în Craiova se afla “nobilul ban Mihai, fiul domnitorului Petru <<Pătrașcu cel Bun>>”. [72]
O altă cronică oficială a lui Mihai Viteazul mai este si așa numita Cronica Buzeștilor, încă o cronică a faptelor și domniei lui, tot în românește și tot contemporană, dar cu atitudine politică deosebită și o redacție independentă de cea a lui Teodosie Rudeanul, intercalată mai târziu în compilația de cronici muntene, ”Letopisețul cantacuzinesc”, întocmită la sfîrșitul secolului al XVII-lea. [73]
Cronica nu tratează istoria și genealogia acestei familii de boieri olteni, “ci se inspiră din cronica domniei lui Mihai Viteazul, văzută însă prin prisma intereselor și vederilor Buzeștilor” ,vrând să scoată în evidență meritele membrilor familiei boierești în biruințele împotriva turcilor și Bathoreștilor, “în acțiunile diplomatice, în alianțele cu Transilvania, cu Moldova și cu împăratul.” [74]
Însă această cronică boierească tratează ca ultim subiect cucerirea Moldovei, după care se termină brusc, iar compilația istoriei Țării Românești face apel, pentru faptele care urmează, la alte izvoare, dupa cum o dovedește și fraza din “Letopisețul cantacuzinesc”: ”Aicea semnăm pentru povestea lui Simion Vodă”. [75] Motivul pentru care Cronica Buzeștilor a fost oprită îl poate constitui faptul că boierii n-au vrut să mai fie legați de căderea lui Mihai, precum și ascunderea trecerii acestora de partea învingătorilor.
Cronica Buzeștilor a fost scrisă în românește, adresată cititorilor, celor legați de faptele lui Mihai vodă, din faima căruia pretindeau și ei o parte, după cum rezultă din analiza limbii: ea nu cuprinde slavonisme, nu are, ca topică și sintaxă, formele traducerilor din slavonă. . [76]
[71] ”<<„Momentul Mihai Viteazul”- consecințe în istoriografia și mentalitatea istorică a vremii>>, eseu de Prof. Oprica Gheorghe, descarcat de pe site-ul http://www.muzeevalcea.ro/buridava/B6_14.oprica.pdf
[72] Dacia Magazin, editorial, numarul 64, aprilie 2011,p.7, disponibil pe link–ul http://dacia.org/daciarevival/images/stories/dacia-magazine/mag-2011-64.pdf
[73] Baltatu Ludmila – “Literatura romana veche”, Note de curs, Cahul, 2009, p.89
[74] idem
[75] P.P. Panaitescu, Contributii la istoria literaturii romanesti, ed.Minerva,Bucuresti,1971, p.413
[76] Baltatu Ludmila – “Literatura romana veche”, Note de curs, Cahul, 2009, p.89)
1.4. Mihail Moxa
Mihail Moxa sau Mihail Moxalie (născut circa 1585-1590, decedat în circa 1650), călugăr în mănăstirea Bistrița (județul Vâlcea), a fost unul dintre cărturarii români importanți din secolul al XVII-lea.
La 1620, Mihai Moxa scrie cronograful sau în limba română, o istorie universală, tradusă din slavonește [77], și anume cronica medio-bulgară a lui Manasse și cronica bulgară din secolul al XV-lea, descoperită de profesorul I. Bogdan, cu pasaje privitoare la istoria României. Folosește, însă și alte lucrări similare bizantine: Cronografia pe scurt a patriarhului Nichifor al Constantinopolului, Cronica universală a lui Simion magistrul și logofătul, Cronica lui loan Zonaras, Cronica anilor 1296-1413, atribuită lui loan Chortasmenos, “așa – zisele Letopisețe sârbești noi, Letopisețul de la Putna, iar unele știri le-a luat direct din Biblie”. [78] Deși limba e încărcată cu slavonisme, lucrarea e însemnată prin faptul că „e cea mai veche cronică scrisă românește din câte cunoaștem până acum”, dupa cum afirma Al Piru. Totuși, limba este apropiată prin imagini de cea populară, legende fantastice sau narațiuni populare, legate de figurile istorice pe care le evocă, fiind des întalnite în scriere.
Lucrarea, cu titlul original “De-nceputul lumiei de-ntâiu”, cuprinde 99 de capitole care expun fapte petrecute de la facerea lumii, cu știri despre popoarele antice (evrei, asirieni, egipteni, perși, romani) și medievale (bulgari, sârbi, turci), stăruind însă asupra istoriei Bizanțului. Face pe scurt istoria Republicii Romane, după care enumeră împărații de Apus și de Răsărit, până la stabilirea domniei turcești în Europa și termină cu primele lupte ale turcilor cu românii la 1489, [79] de pe timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara sau Ștefan cel Mare. P.P. Panaitescu menționează însă, că “Moxa omite din cronica bulgară retragerea lui Mircea după lupta de la Rovine și amănuntul că Baiazid a lăsat garnizoane în Țara Românească”. [80] Cronograful a fost alcătuit la îndemnul episcopului Teofil al Râmnicului si păstrat până aproape de secolul al XIX-lea la mănăstirea Bistrița din Oltenia. Manuscrisul original a fost descoperit în biblioteca mănăstirii oltenești Bistrița si cumpărat de către filologul rus Vasili I. Grigorovici, în 1845, iar o copie a acestuia din 1859 se găsește, împreună cu întreaga
[77] P.P.Panaitescu, Contributii la istoria literaturii romanesti, ed.Minerva,Bucuresti,1971, p.61
[78]http://biserica.org/WhosWho/DTR/M/MihailMoxa.html
[79]http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/2-secolul-xvii.html?page=5, apud Gheorghe Adamescu: Istoria literaturii române
[80]P.P.Panaitescu Contributii la istoria literaturii romanesti, ed.Minerva,Bucuresti,1971, p.352
colecție de manuscrise a lui Grigorovici, în muzeul Rumiantzov din Moscova, [81] unde l-a copiat Grigore Tocilescu în anul 1877 și i-a trimis copia lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, care a publicat-o în Cuvente den batrâni, (vol. I, 1878).
Mihail Moxa traduce, de asemenea, din slavonește, ,,Pravila cea mică” sau ,,Pravila de la Govora”(1640-1641), reprezentând “un monocanon slav de tipul dezvoltat, care circulase în țările române în secolul al XVI-lea, cu adaose de drept penal si privat”. [82]
1.5.Matei al Mirelor
Matei al Mirelor (c. 1550-1624, n. Pogoniani, Epir-Grecia) este un mitropolit, caligraf, miniaturist și istoric grec. Își formează o solidă cultură teologică și istorică la Patriarhia din Constantinopol, ca protosinghel. Între 1595 și 1600 îndeplinește misiuni religioase la Moscova și Lvov, învățând slavona, din care va și traduce. Silit să plece din Constantinopol, din cauza stăpânirii turcești, se stabilește în Țara Românească (c. 1603/1605), unde este numit egumen al Mănăstirii Dealu, de lângă Târgoviște, până la moarte. Este, de asemenea, numit si mitropolit onorific de Mira Lichiei (in 1605). Cu o minte lucidă și dreaptă, învățatul egumen participă activ la viața politică, bucurându-se de aprecierea domnitorilor. [83]
A lăsat o serie de Evanghelii, în grecește, caligrafiate și împodobite de miniaturi. Dintre cele mai importante rămân “Viața și petrecerea cuvioasei maicii noastre Parascheva cea Nouă din Epivates”, având ca model opera cu același titlu a patriarhului Eftimie din Târnovo, “Slujbă pentru Grigorie cel Mare Decapolitul”, în prefața căreia cronicarul face o primă referință la întâmplările sângeroase din timpul domniei lui Radu Șerban. Între 1616 și 1618 compune o scriere parenetică (moralizatoare) în versuri, după modelul învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (pe care se presupune că le-a tradus în grecește), intitulată Sfaturi către Alexandru Iliaș,unde face și o critică aspră a stării sociale a țării. Mitropolitul grec zugrăvea pe preoții noștri astfel: "Preoții nu știu să boteze copiii, nici să liturghisească, nici rugăciunile lui Dumnezeu. De cununie și de maslu când aud se minunează, iar pe celelalte taine nu le știu nici pe nume. Strașnic s-au sălbăticit, nu mai știu nimic, ci mănâncă la colive ca dobitoacele." [84]
[81] Irina Tita – Cronograful lui Mihail Moxa; Particularitati lingvistice , p.1
[82]P.P. Panaitescu, Contributii la istoria literaturii romanesti, ed.Minerva,Bucuresti,1971, p.70
[83] http://www.crispedia.ro/Matei_al_Mirelor
[84] http://198.62.75.1/www2/greek-catholic/library/book002_11.html
Cea mai de seamă scriere a sa este cronica rimată, în limba neogreacă „Istoria celor petrecute în Țara Românească, incepând de la Șerban Voievod până la Gavriil Voievod”, terminată în 1620 , tipărită de mai multe ori la Veneția (împreună cu poemul lui Stavrinos despre Mihai Viteazul) și tradusă, probabil, și în limba română în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Lucrarea, inclusă în principalele cronici ale Țării Românești, reprezintă unica sursă internă pentru perioada relatată.
Cronica reprezintă o povestire versificată a evenimentelor din perioada 1602-1618, ce descrie istoria Țării Românești și a Moldovei, în care se cuprind cuvinte de revoltă asupra boierilor, “care tratează pe țărani ca pe robi, și de milă pentru aceștia din urmă”. [85] Cronica descrie, printre altele, “luptele lui Radu Șerban cu voievodul Ardealului, prilej pentru autor să înfiereze războiul, și un capitol de istorie a Moldovei, din timpul lui Ștefan Tomșa.” [86]
[85] P.P. Panaitescu, Contributii la istoria literaturii romanesti, ed.Minerva,Bucuresti,1971, p.85
[86] http://www.crispedia.ro/Matei_al_Mirelor
Capitolul II. Viața și opera marilor cronicari moldoveni de la începutul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XVIII-lea
2.1. Grigore Ureche – Biografie și introducere în opera sa cronicărească de la începutul secolului al XVII-lea
Grigore Ureche (1590 – 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă, fiind unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Născut in 1590, după afirmația cercetătorului literar Dumitru Velicu, în Moldova, “foarte probabil la Goești, în ținutul Carligăturii (azi sat ținând de comuna Ungheni, județul Iași)” [2], Grigore Ureche a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit, deținând funcții politice importante la sfârșitul secolului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă. La începutul anilor 90 ai secolului al XVI-lea, în anumite împrejurări politice nefavorabile, ținând partea Movileștilor împotriva lui Ștefan Tomșa, Nestor Ureche, împreună cu familia sa, este nevoit să se refugieze în Țara Leșească, Polonia de astăzi, țară cu bogate tradiții culturale și cărturărești. Aici, Grigore studiază istoria, geografia, limbile clasice, latina și greaca, retorica și poetica la școala Frăției Ortodoxe din Lvov, al cărei membru devenise ceva mai târziu (in 1612) tatăl său, apoi, după alți cercetători, la unul din colegiile iezuite cu profil umanist din Polonia. De altfel, din 1611, se presupune ca datează înscrierea lui Grigore Ureche „în școlile de arte liberale din țara coroanei Poloniei” (dupa cum zice Miron Costin), ”mai precis la literatura latină, retorica, poetica și filosofia pe textele autorilor latini, la aceștia adăugându-se și clasicii greci”. [3]
Întors în țară, în 1617, Grigore Ureche se apucă de administarea moșiilor, avere moștenită de la tatăl său, timp de zece ani, perioadă în care nu este menționat printre demnitarii țării. În 1628 însă, printr-un document, aflăm ca este numit logofăt al treilea, adică șeful cancelariei și secretar, de către domnul Miron Barnovski, funcție încredințată doar oamenilor cu carte, fiindcă acest slujbaș trebuia să fie „scriitoriu bun, dvorbitoriu totdeauna lângă domnu,
[1]http://www.istoria.md/articol/77/Grigore_Ureche
[2] Velicu D. – Grigore Ureche. Colecția “Universitas, Editura “Minerva”, București 1979, p. 64
[3] http://occidentul-romanesc.com/pusa-roth-grigore-ureche/
credincios la toate tainele domnului și cărți ori den țară, ori de la prieteni de unde ar veni, toate în mâna lui mărgu și cu învățătura domnului de la dânsul iese răspunsurile și pecetea țării în mâna lui”, cum ne informează Misail Călugărul.[4]
În 1631, Ureche își continuă ascensiunea în ierarhia boierească, fiind numit mare spătar, de către domnul Moise-Vodă Movilă. Ca mare spătar, el este membru al Divanului domnesc și ia parte la discutarea și luarea celor mai importante decizii ale acestui organ consultativ al domnitorului și, de asemenea, trebuie să poarte la ceremonii spada și buzduganul domnesc — însemne ale domniei. Grigore Ureche este păstrat în funcția de mare spătar și în 1634, în timpul domniei lui Alexandru Iliaș, dar complotează împotriva acestuia, alături de Vasile Lupu, ajungând unul din sfetnicii lui principali, astfel că va rămâne în funcție până în 1642. Este ridicat la rangul de mare vornic al “Țării de Jos” pe timpul domniei lui Vasile Lupu (cu începere din 1643), devenind cel mai influent dregător din Divan. În materie de politică externă, Grigore Ureche promova cu hotărâre și cu perseverență ideile polonofililor, “care vedeau izbăvirea Moldovei din urgia turcească numai în ambianța țării cu Polonia, a cărei putere era, pentru partizanii ei, chezășia victoriei într-un ulterior război de eliberare”. [6] Este activ în viața culturală a Moldovei. La sfârșitul lui aprilie 1647, cronicarul se stinge fulgerător din viață. Locul înmormântării nu este cunoscut. Cea mai probabilă versiune este că a fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița, unde “există, în pronaos, o criptă“ făcută din porunca lui Nestor Ureche. După actele mănăstirii, în această criptă a fost îngropat cronicarul.
[4] Tudor Palladi, Anatol Vidrascu „Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei”, Editura „Litera”, Chisinău, 1998, pag.21
[5] Sursa: https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/01/14/grigore-ureche-letopisetul-tarii-moldovei-copie-din-secolul-al-xvii-lea
[6] http://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/68-grigore-ureche-1590-1647
Într–o perioadă de înflorire a culturii naționale, stimulată din plin de către domnitorul Vasile Lupu, Grigore Ureche redactează și lasă posterității o singură dar valoroasă operă istoriografică: "Letopisețul Țărâi Moldovei, ce cînd s-au descălicat țara și cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș vodă pînă la Aron vodă", numit mai frecvent "Letopisețul Țării Moldovei"(1359-1594). Cronica lui cuprinde perioade de la întemeierea Statului Moldovenesc în 1359 până la domnia lui Aron vodă (1594), când se întrerupe brusc, probabil din cauza morții cărturarului, deși acesta avea intenția de a ajunge cu descrierea evenimentelor până în timpul domniei contemporanului său, Vasile Lupu.
Letopisețul lui Grigore Ureche nu s-a păstrat în original, ci se păstrează în 22 de copii manuscrise, cu interpolări datorate lui Simion Dascălul, Misail Călugărul și Axinte Uricarul. Cronica lui “marchează începutul istoriografiei în limba română și prilejuiește o primă afirmare a latinității limbii noastre în cuvintele rămase celebre: <<Măcar că de la Râm ne tragem și cu ale lor cuvinte ni-s amestecate>>” [8]. Pentru a scrie letopisețul său, Grigore Ureche a folosit pe larg nu numai izvoare interne moldovenești, ci și străine, în special cele ale istoricilor polonezi și transilvăneni. Dintre izvoarele interne, cel mai important după cum reiese din cronică este "Letopisețul Moldovenesc", o sursă narativă complexă. Dintre autorii polonezi, au fost în mod critic folosite mai ales operele istoricilor M. Bielski și ale fiului său I. Bielski, ale lui M. Kromer și M. Miehovski, diverse lucrări cu caracter informativ și enciclopedic, care aveau circulație pe acele timpuri în aria de cultură poloneză, în care pătrunseră masiv și cartea vest-europeană. Împreună cu izvoarele scrise, Grigore Ureche a folosit pe larg și tradiția populară orală, amintirile tatălui său, ale boierilor bătrâni din anturajul familiei sale. Autorul a utilizat toate aceste informații în mod critic, trecându-le și filtrându-le prin rațiunea și inima sa.
[7] Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Ureche
[8] Doina Curticăpeanu, “Grigore Ureche în Scriitori români”, București 1978, p. 456
De altfel, cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece … anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asémene fierălor și dobitoacelor celor mute și fără minte” [9].
Din anul 1845, cînd Mihail Kogălniceanu editează pentru prima dată opera cronicărească a lui Grigore Ureche și până în prezent, au apărut zeci de ediții, inclusiv la Chișinău, ale acestei lucrări. Pe această cale, "Letopisețul Țării Moldovei" a căpătat o largă răspîndire, intrînd masiv și pentru totdeauna în patrimoniul de valori culturale ale poporului român.
2.2. Miron Costin – Biografie și introducere în moștenirea sa cronicărească din secolul al XVII-lea
Mare reprezentant al culturii românești din secolul al XVII-lea, Miron Costin (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română. Miron Costin este fiul hatmanului Iancu Costin (ridicat ca boier nou, mai întâi postelnic, protejat al domnului Miron Barnovschi-Movilă) și al Saftei Scoarțeș, din cunoscuta familie de boieri a Movileștilor din Moldova, care este nevoită să se refugieze în Polonia, pentru a se salva de prigoana turcilor. Aici, ei obțin cetățenia (indigenatul polonez) și includerea în populația poloneză. În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, își face studiile la colegiul iezuit din orașul Bar, începand cu 1647, apoi la Camenița, unde, ca și Grigore Ureche, cunoaște profund valorile antichității, își însușește, pe lângă polonă și rusă, limbile latină și greacă, cunoaște istorie, retorică și poetică. În 1651, ca nobil polon, Miron este înrolat în armată și luptă împotriva cazacilor lui Bogdan Hmelnițki, răsculați contra polonilor, și a aliaților tătari ai acestora, la Beresteczko, lângă Camenița, unde se retrăseseră elevii colegiului de la Bar. [10] Către sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, in 1653, Miron și frații săi revin în Moldova, unde își începe ucenicia de viitor demnitar pe lângă vistiernicul Iordache Cantacuzino, despre care scrie în Letopisețul său: „Toma vornicul și Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această țară sau de va mai avea”. [11]
[9] http://ro.wikisource.org/wiki/Letopisetul Tarai Moldovei de cand s-au descalecat tara
[9];[10]http://www.bitpress.ro/articole/timpliber/15359/-istoria-zilei-30-martie-380-ani-de-la-nasterea-lui-miron-costin.html
[11] http://www.ctmcroman.ro/despre-noi/miron-costin/
Urcă rapid scara ierarhică, devenind de la sulger, paharnic, apoi pârcălab, în timpul domniei lui Gheorghe Ștefan, vornic al Țării de Sus, în timpul domniei lui Iliaș Alexandru vodă, în 1667 și, apoi, mare vornic al Țării de Jos, în timpul domniei lui Gheorghe Duca vodă, în 1669, rang acordat și lui Ureche. În 1674, când Ioan Sobieski este ales rege, Dumitrașcu Cantacuzino, domnul Moldovei, îl face mare logofăt. Este trimis în misiune diplomatică la Constantinopol, apoi în Polonia. În 1683, după înfrângerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) este luat prizonier de către regele Poloniei Ian Sobiețki, “care însă l-a eliberat, punându-i la dispoziție unul din castelele sale de lângă orașul Stryi, unde cronicarul a desfășurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani”. [12]
La reîntoarcerea în Moldova, Miron Costin nu mai reușește să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată, din cauza intrigilor celor care-l manevrau pe vodă, fără a se putea dezvinovăți, îl condamnă la moarte, în apropiere de Roman, în 1691.
Miron Costin a lăsat posterității o bogată moștenire spirituală cărturărească, fiind autorul mai multor scrieri în proză și versuri. Scrisă în 1675 si păstrată în 56 de copii manuscrise, principala sa operă este „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche, vornicul de Țara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Țara de Jos, în oraș Iaș, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la nașterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseță …dni". Letopisețul este împărțit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite "zaciale", și cuprinde o descriere desfășurată a istoriei țării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morții lui Ștefăniță vodă Lupu și înmormântarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-și întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. Începând cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile și impresiile
[12] Andrei Eșanu, “Cultură și civilizație medieval-romanească”, Editura ARC, Chișinău, 1996, p.223
[13] Sursa:https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/07/24/letopisetul-tarii-moldovei-scris-probabil-la-manastirea-cosula-jud-botosani-pentru-iordachi-cantacuzino-1780/
proprii, letopisețul căpătând într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de domniile lui Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan. La elaborarea cronicii sale, cărturarul a apelat pe larg la un șir de lucrări ale istoricilor transilvăneni și polonezi: L. Topeltin, "Despre originea și căderea transilvănenilor", P. Piasețki "Cronica celor mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)", A. Guagnini, "Descrierea Sarmației europene". [14]
Miron Costin continuă ideea originii romano-latine, a comunității și unității de neam a poporului său, precum și în două lucrări de mai mică întindere de limbă poloneză: "Cronica Țării Moldovei și a Munteniei" și "Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească". Subiectul acestor din urmă două lucrări este același ca și în lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor". Autorul încearcă să-i edifice pe vecinii noștri din partea de nord, polonezii, asupra originii moldovenilor și a tuturor românilor, indiferent de țara în care locuiesc. Scopul principal pe care l-a urmărit Miron Costin în aceste lucrări, dar mai cu seamă în lucrarea monografică "De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor", era acela de a combate “basna” interpolatorului Cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascălul, și de a arăta originea moldovenilor și tuturor românilor din coloniștii aduși de împăratul Traian în străvechea Dacie. După cum demonstrează cu diverse argumente științifice Miron Costin, chiar numele arată pe descendenții românilor de astăzi, adică sunt contemporani cu el; ei "nu și-au schimbat numele său, ce tot Romanus, apoi cu vremea și după îndelungate veacuri, români pînă azi își zic". Acest scop este foarte clar formulat chiar în Predoslovie: "Începutul țărilor acestora și a neamului moldovenescu și muntenescu, și cîți sunt și în țările ungurești cu acest nume și români și până astăzi, de unde sunt și de ce seminție, de cînd și cum au descălecat aceste părți de pămîntu”. [15]
"Cronica Moldovei și a Munteniei", scrisă în 1677, în câteva mici capitole, descrie cuceririle romane în Dacia, precum și un șir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominația romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se oprește succint la legenda despre Dragoș, la credințele și superstițiile moldovenilor, înșiruie ținuturile, râurile și orașele Țării Moldovei.
“De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit stramoșii lor”, lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima data de M. Kogalniceanu in 1852, are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de capatâi a Școlii Ardelene. Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbește despre Imperiul Roman, despre Dacia și cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populației românești din Maramureș în Moldova,
[14] ibidem p.225
[15] ibidem p.226
despre cetățile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile și datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta originea nobilă română a poporului său, precum și originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care, de asemenea, este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci și mostre arheologice, epigrafice, numismatice și etnografice.
Predoslovia enumeră scopurile lucrării: a) afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești, care toți un neam și odată descălecați sîntu”; b) conștientizarea valorii documentului scris, care rămâne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești, scrisoarea…”. Românii trebuie să-și cunoască istoria, „toate alte țări știindu începuturile sale”; c) dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul („om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul, care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tâlharilor de la Roma exilați în Dacia; d) refacerea istoriei Moldovei de la primul descălecat, completând astfel cronica lui Ureche; e) elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților”. [16] Prin scrierea predosloviei, autorul se adresa direct, fară echivoc, cititorului: ”Predoslovie, adecă cuvântare… către cititoriu”. [17] Astfel se stabilește un contact la nivel emoțional, iar autorul încearcă să mențină curiozitatea cititorului trează, “trecând în revistă motivele care l-au determinat să scrie, cititorul era chemat să fie părtaș și era provocat să își exprime propria părere sau chiar să rezolve conflicte”. [18]
Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil, viața ca vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche, fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume înșelătoare.” [19]
Miron Costin este considerat, în același timp, drept unul dintre întemeietorii poeziei românești din Moldova. Debuteaza cu versuri despre descălecatul întai al Moldovei, tipărite în Psaltirea in versuri a lui Dosoftei (ed. 1673). Lui îi aparțin asemenea opere poetice ca "Viața
[16] Prof. George Baciu, „Miron Costin (30 martie 1633 – 1691) – 320 de ani de la moarte” in Revista AGERO Stuttgart, Magazin cultural de opinie și informație, disponibil on line, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE.htm.
[17] Miron Costin, “Opere alese”, Ed. Tineretului, Bucuresti, 1966, p.217
[18] Pasculescu Florina, Curs postuniversitar – Limba si literatura română, Universitatea Babes-Bolyai)
[19] http://ro.wikisource.org/wiki/Versuri_(Costin)/Viata_lumii
lumii" ,"Stihuri de descălecatul Țării Moldovei", ”Apostrof”, “Compunerea lui Miron, preacinstitul Mare Vornic de Țara-de-jos”.
Viața Lumii este prima sa operă originală, un poem filozofic , primul de acest gen în literatura română, în 128 de versuri de 13-14 silabe, pe tema fortuna labilis (soarta schimbatoare), scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. Autorul pornește de la Ecleziatul biblic: ,,Deșertăcinea deșertăciunilor și toate sunt deșarte” [20]. Introducerea poemului arată că viața este scurtă și primejdioasă: ,,pre scurtu cum ieste de lunecoasă și puțină viiața noastră și supusă primejdiilor și primenelilor” [21], iar finalul face apel la profetul biblic David, care a vorbit și el despre deșertăciunea vieții care este scurtă și nesigură: ,,Din toate stihurile să înțeleg deșertertările și nestătătoare lucrurile lumii și viața oamenească scurtă, cu mărturie din David, prorocul mai ales” [22]. Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este o iluzie, singura consolare a omului este credința în Dumnezeu. Deșertăciunea vieții nu îl face însă pe autor să își piardă credința în divintate: el face parte dintre filosofii care viețuiesc ,,cu filosofia hlăduiți în lume” [23], dar înțelepciunea lor (filosofie vine din grecesul philosophia și înseamnă literal iubire de înțeleciune) vine de la Dumnezeu, care „truda noastră cu gândul bun primește,/ iar gândului bun, bine-i dăruiește”. [24]
Miron Costin, prin întreaga sa operă, a adus o mare contribuție la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, și literaturii românești. Majoritatea operelor sale au văzut lumina tiparului și la Chișinău.
2.3. Ion Neculce – Biografie și introducere în opera sa cronicarească din prima jumătate a secolului al XVIII-lea
Considerat cel mai de seamă cronicar moldovean, Ion Neculce se naște la Prigorenii Mici, lângă Târgu Frumos, în 1672, cum se poate deduce dintr-o târzie scrisoare autografă, din 10 iulie 1732, adresată domnitorului de atunci, Grigore Ghica, în care, printre altele, arata că are vârsta de„șaidzeci de ani”. Tatăl său, vistiernicul Neculce, intrase in rândurile marii boierimi prin căsătoria cu Catrina, fiica marelui vistiernic Iordache Cantacuzino, astfel că, prin naștere, Neculce "aparține unei boierii solide", cum afirmă George Calinescu.
[20]; [21] Costin Miron, Opere, vol. II, Editura pentru literatură și artă, București, 1965, p. 114
[22]; [24] ibidem, p. 121
[23] ibidem, p. 115
Viitorul cronicar – crescut în vremuri tulburi pentru Moldova atacată de turci sau tătari – pleacă cu bunica din partea mamei între 1686-1690 în Țara Romanească, din calea amenințării leșilor, invață carte pe apucate dar face o serioasă școală a vieții. în Țara Romanească, o deosebită influență benefică asupra lui Neculce a avut-o educația umanistă a unchiului său, Constantin Cantacuzino. În 1693, grație altui unchi al său, Iordache Cantacuzino, mare demnitar sub Constantin Duca Vodă, Ion Neculce capătă o primă slujbă pe lângă domn: “postelnicel”, [26] funcție ce presupunea îngrijirea dormitorului domnesc, o primă treaptă spre înaltele funcții boierești. Asistă la nunta lui Constantin Duca, căsătorit cu Maria Brancoveanu și este numit staroste de Cernăuți. În 1700, însoțește în calitate de vătaf de aprozi, pe Antioh Cantemir la Camenița, în Polonia. Împarte averea moștenită de la părinți, cu surorile sale. Se căsătorește cu Maria, fiica Bivhatmanului Lupu Bogdan și nepoata de soră a lui Dimitrie Cantemir, cu care se înrudește. În 1705 stă retras, o vreme, la Constantinopol. Aici, este de fața, cand o seamă de boieri îl pârau pe Mihai Racoviță, domnitorul mazilit, otomanilor, fapt care îi va aduce neplăceri cand acesta va veni a doua oară la domnie. Antioh Cantemir este mazilit si cronicarul fuge în Polonia, pentru a scăpa de groaza lui Mihai Racoviță. Patru luni peregrinează în Țara Leșească, apoi se împacă, totuși, cu noul domnitor. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar și, după ce a stat retras ceva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii. Asistă la sosirea lui Petru cel Mare la Iași, îl însoțește pe țar în plimbarile lui prin oraș, ajungând să se bucure de prețuirea și simpatia țarului. Implicat ca hatman (înaltă demnitate în timp de război) în tensionata lupta militară și diplomatică a lui Dimitrie Cantemir, alături de ruși, împotriva Imperiului Otoman, Neculce suferă asprimile înfrângerii de la Stănilești (1711) si se refugiează în Rusia, alături de 23 de boieri și apoi în Polonia. Se întoarce, în 1719, în Moldova si trăiește la moșia sa din Boian, urmând ca, în 1731, să i se incredințeze funcția de vornic al Țarii de Sus de către Grigore al II-lea Ghica. În 1735, Neculce primește funcția de staroste de Putna, de la Constantin Mavrocordat și revine la vornicie. A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit niciun an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat în anul 1744.
Cronicarul fixează în scris, pentru posteritate, evenimente din istoria Moldovei dar și
[25]; [26]http://www.ipedia.ro/ioan-neculce-cronicar-295/
fapte cotidiene de pe parcursul a peste opt decenii, în opera „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă (1661) până la domnia lui Constantin Mavrocordat (1743)”, precedat de „O samă de cuvinte” si o „Predoslovie” . Scrierea e făcută cu luciditate si obiectivitate, istoricul Nicolae Iorga numindu-l „cronicar nepărtinitor”. [27]
„O samă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise…" este o operă a lui Ion Neculce, care cuprinde 42 de legende cu un conținut educativ și o narațiune simplă și autentică, după cum spune și Alexandru Piru în "Istoria literaturii române de la origini până la 1830”: „Ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este conținutul lor educativ fără ostentație sau cumpănit anectodic, epicul cuminte, bătrânesc, narațiunea simplă, populară. Este lesne de înțeles de ce legendele din ,,O samă de cuvinte” au fost atât de citite și prelucrate de scriitorii din secolul următor. Aceștia au găsit fără multă zăbavă subiecte de-a gata, necesitând doar versificația pentru a fi transformate în cântece, balade sau poeme. De cele mai multe ori însă, observație care nu s-a făcut legendele lui Neculce pierd din autenticitate în prelucrările poeților, păstrându-și mai departe adevăratul parfum numai în original.”. [28] De altfel, caracterul simplu si narativ al istorisirilor lui Neculce este recunoscut și de Nicolae Manolescu in „Istoria critică a literaturii romane”: „Două trăsături sunt izbitoare în ,,O samă de cuvinte” (și vor fi și in letopiseț). Întâi, faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele, culegând întamplări dintre cele mai obișnuite, uneori chiar derizorii, și nu numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învaluie într-un abur eroic. Altfel, înfățișarea foarte pământească a lucrurilor n-ar ridica nici o dificultate. În al doilea rând, istoriile cu pricina reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descrieri, nici portret, nici comentarii: narativul pur, redus la esență. […]”. [29]
Legendele evocă figuri alese , iubite si respectate de oameni, în prim plan fiind figura glorioasa a lui Ștefan cel Mare , apoi Daniel Sihastrul sau Neculai Milescu și alții. Unele legende au un caracter ritualic, ca legenda întemeierii Mănăstirii Putna, unde locul alegerii se stabilește după un ritual arhaic. Altele sunt un fel de roman concentrat, ca ascensiunea lui Ghica Vodă la tron sau aventurile lui Nicolae Milescu Spătarul. „Acesta ajunge sfetnic al țarului din Rusia, este trimis cu o misiune la împăratul Chinei, de unde se întoarce cu multe lucruri rare. Este jefuit de boierii ruși și închis. Este scos de Petru cel Mare și repus în drepturi. El ne lasă prima carte de călătorii din Europa — De la Moscova la Pekin —, dând știri despre împărăția Chinei înainte de Marco Polo”. [30]
[27] ibidem
[28] op. cit., apudhttp://ro.wikipedia.org/wiki/O_sam%C4%83_de_cuvinte,
[29]op. cit. apud http://www.slideshare.net/guesta4d19b/studiu-de-caz-2
[30] E. Alexandrescu „Introducere în literatura română”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2007, p.94)
Lucrarea de căpetenie a lui Neculce – în afară de compilarea cronicilor anterioare – este „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă (1661) până la domnia lui Constantin Mavrocordat (1743)”, un document care consemnează faptele pe ani (in limba slavă: leto = ani; pisat = a scrie). Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cu cea mai mare probabilitate, cronicarul își începe lucrul la Letopiseț după anul 1732, cand era biv-velvornic de Țara de Sus, la varsta de 60 de ani. „Predoslovia” (prefață, introducere, din sl. Prĕdŭslovije, predŭ = înainte, și slovo = cuvânt) letopisețului lui Neculce aduce marturia faptului că a scris cel mai mult din auzite și din amintiri și prea puțin din documente: "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". [31] Continuând scrierea lui Miron Costin, Letopisețul propriu zis redă istoria Moldovei sub un șir lung de domnii, ale unor voievozi autohtoni sau străini (in special greci precum Mavrocordat, Cantacuzino ș.a.) în contextul politicii europene. Observator atent al grelei stări in care se aflau țarile române, cronicarul realizează un tablou complex de operă. Se fac bogate referiri la raporturile Molovei, uneori ale Țării Romanesti, cu Poarta Otomană, Neculce acuzând dominația otomană si pe fanarioți de relele ce apăsau epoca. Dragostea fața de pământul românesc, stors de bogații fără milă de cei ce erau datori sa vegheze asupra lui, l-au făcut să exprime cu mult patetism și multă durere: “Oh! Oh!, Oh! Săraca țară a Moldovei, ce narocire de stapâni c-aceștia ai avut! Ce sorți de viață ț-au cadzut!”. [33] Sursele sale de inspirație se consideră a fi cronica lui Ureche interpolată de Simion Dascălul si de Misail Calugărul, ,,De neamul Moldovenilor” și Letopisețul lui Miron Costin, ,,Letopisețul Țării Moldovei de la facerea lumii până la 1601” de Nicolae Costin, izvoarele anonime continuând cronicarului Miron Costin de la 1661 înainte.
[31] din letopiseț, apud http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/2-secolul-xviii.html?quicktabs_2=0
[32] Sursa: https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/10/page/2/
[33] din letopiseț, apud http://www.unibuc.ro/CLASSICA/Istorialiteraturiivol3/partea1.pdf
Cap III Prezentarea letopisetelelor marilor cronicari moldoveni. Lupta pentru apararea demnitatii poporului roman, latinitate continuitate, unitate
3.1 Prezentarea generala a letopisetelor lui Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce
„Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât și orale. In spațiul medievalității românești, denumirea ei este de letopiseț și limba de expresie este la început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise”.[87]
“Cronicarii din secolele XVII- XVIII ne-au lăsat relatări prețioase, nu numai ca documente istorice, ci și ca mărturii ale unor sentimente și gânduri plămădite odată cu istoria țarii la care participau. În paginile lor, narațiunea este înviorată adesea de amanunte văzute la fața locului, care dau episoadelor și personajelor mișcare si viață”. [88]
Primele documente ale istoriei se scriu în secolele XVI-XVII la curtile domnesti, consemnarea evenimentelor fiind orientata spre faptele eroice ale voievozilor. Aceasta începe la curtea domneasca a Moldovei în anul 1359. Seria narativa cronicareasca este deschisa de letopisetul tarii Moldovei, naratiune specifica scrisului românesc al secolului XVII si începutul secolului XVIII, serie initiata de Grigore Ureche si încheiata de Ion Neculce. Operele au o valoare artistica ce rezulta din talentul narativ al autorilor, acestea avand ca scop învatatura, si mai putin esteticul, adresate cititorilor, spre a le modela constiinta. Prin acestea, cronicarii încearca sa recupereze trecutul istoric, fiind considerati întemeietorii genului naratiunii simple, adica genul narativ din care a evoluat,ulterior, romanul istoric.
Grigore Ureche a inaugurat forma simpla a naratiunii istorice în limba nationala, fiind considerat „întemeietorul analizei istoriografice în cronografia moldovenească”. [89] Acesta exprima limpede necesitatea existentei unei carti de istorie în limba româna despre români, principalul argument fiind acela ca urmasii trebuie sa cunoasca istoria predecesorilor.
[87] http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/formarea-constiintei-istorice
[88] George Ivascu, “Istoria literaturii române”, citat de pe http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/formarea-constiintei-istorice
[89] http://www.sursa.md/product_info.php/info/p239_Apari%C5%A3ia-%C5%9Fi-dezvoltarea-filosofiei-%C3%AEn-Moldova.html
Constient ca trebuie sa acopere aceasta lacuna, Ureche isi asuma rolul de prim scriitor al unei cronici moldovenesti în limba tarii. De aceea, Letopisetul sau este precedat de o "Predoslovie" (o prefata) in care autorul isi va argumenta motivele pentru care a redactat aceasta opera: intentiile educative si caracterul moral a relatarii istorice “să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele sa se fereasca si sa socoteasca, iara despre cele bune sa urmeze si sa invete si sa se indirepteze” [90]. Tot aici, aminteste si de legenda intemeierii Moldovei, cand Dragos-Voda, ajutat de personajul fabulos al catelusei Molda, stabileste inceputurile tarii pe acele meleaguri. Din dorinta de a lasa mostenire posteritatii faptele si evenimentele petrecute in acele vremuri, autorul aminteste in cronica sa si de neamul Musatinilor.
Astfel, Grigore Ureche semnaleaza insuficienta izvoarelor care i-au servit ca punct de pornire,deoarece,spune el, inaintasii sai “n-au avut de unde strînge cărți”, si, din cauza lipsei de instruire,”au scris mai mult den basme și den povești”. Acestea sunt reprezentate de o cronica a domniei lui Stefan cel Mare, redactata in limba slavona de Eftimie si Macarie, plus izvoarele poloneze. Printre surse, cronicarul menționează un letopiseț intern (“letopisețul nostrum cel moldovenescu”), atribuit de Miron Costin lui Eustratie Logofătul. Letopisetul este structurat in 240 de paragrafe, cu interpolari ale lui Simion Dascălul, Misail Călugărul și Axinte Uricarul. [91] Dupa felul in care isi intituleaza si strucureaza episoadele, fiecare paragraf purtand un titlu ce anunta contintul, Ureche “consemneaza istoria prin documente”, respectand ordinea cronologica a faptelor. De la ultimul paragraf intitulat “Cându au venitu Lobodă cu oaste căzăceasca și au gonitu pre Aronu vodă denŭ scaunu și au arsu târgulu Iașii v leato 7103 (1594)”, informatia lipseste din toate manuscrisele. [92]
In alcatuirea letopisetului Grigore Ureche surprinde schimbari de domnii, comploturi, lupta pentru putere, zavistii, cazne si varsari de sange, obiceiurile de inscaunare si perioade de domnie, situatii si fapte exemplare, primejdiile numeroase la care este supusa o "tara neasezata si miscatoare", situata "in calea raotatilor", atat a celor dinauntru, enumerate mai sus, cat si celor dinafara, din partea unor vecini care o praduiesc si o "stropsesc", la care se adauga catastrofe naturale, ierni "goale si ghetoase", "ometi mari si ger", foamete. Descrie insa si frumusetile tarii, care este, in viziunea cronicarului, un adevarat paradis terestru, "cu locuri desfatate, cu campi deschisi, cu ape curgatoare, cu paduri dese".
[90]http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9B%C4%83r%C3%A2i_Moldovei,_de_c%C3%A2nd_s-au_desc%C4%83lecat_%C8%9Bara
[91];[92]http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9B%C4%83r%C3%A2i_Moldovei,_de_c%C3%A2nd_sau_desc%C4%83lecat_%C8%9Bara#Pentru_limba_noastr.C4.83_moldoveneasc.C4.83
Cronica oglindeste oranduirea feudala din prima jumatate a secolului al XVII-lea a marii boierimi. Cronicarul sustine pentru Moldova ideea unei carmuiri dupa pravila, adica dupa legea scrisa „pe Moldova este acest obiceiu de pier far-de munca, far-de judecata, far-de leac de vina.”.[93]
Grigore Ureche alcatuieste, la inceputul cronicii, din lipsa de documente si de amanunte semnificative, un sinoptic al domniilor, succedate intr-un timp alert, astfel ca importanta lor rezulta din numarul de ani: "Pre urma lui Dragos voda, au statut la domnie fiiu-sau, Sas voda si au tinut domniia 4 ani si au murit. Dupa moartea lui Sas voda, au tinut domniia fiiu-sau, Latco voda 8 ani. Pre urma lui Latco voda au domnit Bogdan voda 6 ani. Dupa domniia lui Bogdan voda au domnit Patru voda, ficiorul lui Musatu, 16 ani. Dupa dansul au domnitu frati-sau, Roman voda, trei ani".[94]
Domnia lui Alexandru cel Bun este tratata in mod concis, dandu-se numai cateva amanunte asupra evenimentului aducerii moastelor lui loan cel Nou la Suceava. Cinci capitole sunt inchinate razboaielor lui Stefan si Ilias, fiii lui Alexandru cel Bun. [95]
Pe Stefan cel Mare il trateaza ca pe un model existential deoarece este pus in slujba lui Dumnezeu si mai ales a tarii, cum este si cazul lui Alexandru-Voda, demn de tinut minte prin ctitorii, "2 manastiri mari in Moldova, Bistrita si Moldovita, in doi ani a domniei sale". Cea mai mare parte a scrierii (o treime din letopiset) este dedicata domniei lui Stefan cel Mare, in momentele cele mai importante: “cucerirea Chiliei si a Cetatii Albe, disputele cu Radu Voda, Lupta de la Razboieni – victoria de la Podul inalt din 1475, ridicarea manastirii Putna, conflictul cu regele polon Albert, lucrarea Pocutia, batalia de la Codrii Cozminului din 1497” [96] Cronicarul surprinde si imprejurarile mortii domnitorului, sentimentele poporului in fata acestui eveniment nefast, in concordanta cu starea vremii din acea perioada.
In opozitie cu domnitorii apreciati de cronicar, se afla cei care incalca legile divine dar si pe cele omenesti. Astfel de personaje negative amintite de cronicar sunt craiul polon Albert, rasculat impotriva crestinilor si Alexandru Lapusneanu, autorul scenei uciderii celor 47 de boieri:
[93];[94]http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9B%C4%83r%C3%A2i_Moldovei,_de_c%C3%A2nd_s-au_desc%C4%83lecat_%C8%9Bara
[95]http://www.scrierile.com/referate/Grigore-Ureche/GRIGORE-URECHE-Letopisetulu–Tarii-Moldovei-de-cand-s-au-descalecat–tara-si-de-cursul-anilor-si-de-viiata-domnilor-carea-scrie-de-la–Dragos-voda–PAna%20-la-Aron-voda-re-rom.php
[96] (http://www.slideshare.net/guesta4d19b/studiu-de-caz-2)
"Pre Moldova ieste acest obiceiu de pier far de numar, far de judecata, far de leac de vina, insas paraste, insasi umple legea si de acesta noroc Moldova nu scapa, ca mai multi suntu de le ieste drag a varsa sange nevinovat. Apoi zicu si dau vina lacuitorilor ca suntu vicleni.". [97] Ureche condamna sistemul de guvernare bazat pe autoritatea domneasca considerand ca domnitorul nu poate avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sai; idealul statal al lui Ureche este regatul albinelor intemeiat pe armonia dintre “matca fara ac” si lucratoare.
De aceea, cronicarul isi incheie cele mai multe episoade cu o "nacazanie salnim" adica o certare a celor puternici. Constituit ca un epilog, cu scop moralizator, acest capitol al letopisetului sugereaza ideea unei ordini a istoriei dictata de vointa divina si nu de faptele umane.
Continuatorul cronicii lui Ureche a fost Miron Costin, a carui cronica acopera saizeci si sase de ani din Istoria Moldovei (1595-1661), din care 19 ani reprezinta domnia lui Vasile Lupu, centrul cronicii sale. In activitatea sa de carturar, înainte de Dimitrie Cantemir, contribuie la diversificarea culturii românesti din a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Inca din debutul acestei lucrari, cronicarul isi exprima ideea responsabilitatii scrisului "eu voi da sama de ale mele toate cate scriu" si, in acelasi timp, elogiaza cartea, singura care promoveaza adevărul “nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zâbavâ decât cetitul cărților”.[98]
Sunt reluate teoriile din letopisetul lui Ureche, contunuitatea, unitatea si latinitate limbii romane. Geneza letopisetului are la baza izvoare straine( in special, cronica episcopului Paul Piasecki) dar si izvoare interne. “Pentru ultima perioada oglindita in cronica sa Miron Costin foloseste amintirile boierilor batrani, povestirile tatalui sau, fost sfetnic al domnului Miron Barnovski si chiar propriile fapte de viata.” [99] Apreciaza actiunea lui Ureche, dar ii sanctioneaza pe Simion Dascalul si pe Axinte Uricariul, ale caror ‘adaosaturi’ sunt ‘ocari’, ‘basme’ de care trebuie sa se ia seama.
Letopisetul cuprine,deci, prezentarea a 66 de ani din istoria Moldovei timp in care se succed la tron 22 de domnitori. Este împărțit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite ”zăciale”, și cuprinde o descriere desfășurată a istoriei țării, o istorie crudă, ce surprinde moravurile politice, tragedia Moldovei, încheindu-se cu relatarea morții lui Ștefăniță vodă Lupu și înmormîntarea sa. Letopisețul aduce în atenția cititorului o vreme foarte zbuciumată, cu rapide schimbări de domni, încât tristețea cronicarului, adesea exprimată în fața
[97]http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9B%C4%83r%C3%A2i_Moldovei,_de_c%C3%A2nd_s-au_desc%C4%83lecat_%C8%9Bara
[98]http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9A%C4%83r%C3%AEi_Moldovei_de_la_Aaron_Vod%C4%83_%C3%AEncoace
[99] https://prezi.com/6_cm2sdxfpni/letopisetul-tarii-moldovei/
cititorului, trebuie înțeleasă: ”Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri.” [100]
Scopurile pe care acest text le urmareste sunt, in primul rand, stabilirea imprejurarilor istorice care au determinat nasterea poporului roman, si demonstrarea latinitatii acestuia.
Primul capitol al scrierii,“De Italia”, reprezinta o lucrare geografica si etnografica a Italiei. In acest capitol, autorul isi asuma rolul de martor, el povestind sub forma unui memorandum, ca si cand ar fi vizitat acele locuri. In al doilea capitol, “Pentru imparatia Ramului”, prin valorificarea legaturilor privitoare la intemeierea Romei se vorbeste despre formarea Imperiului roman si despre expansiunea lui. Al treilea capitol, “De Dachia”, infatisaza Dacia, patria stramosilor nostri, iar al patrulea capitol prezentand cuceriea si colonizarea Daciei de catre Traian si expansiunea romanilor in Asia si Africa. In urmatorul capitol se argumenteaza originea romana a poporului roman pe baza dovezilor arheologice, iar in al saselea se aduc si argumente filologice si etnografice. Ultimul capitol incearca sa completeze rastimpul dintre colonizarea Daciei si intemeierea Moldovei. [101]
In afara de domnia lui Vasile Lupu, Miron costin surprinde, ca martor la aceste evenimente, in scrierea sa si “istoria celor trei domnii urmatoare, a lui Gheorghe Stefan (1653-1658), Gheorghe Gluca (1658-1659) si Stefanita Lupul (1659-1661), toate trei in legatura cu zbuciumul dramatic al principelui ardelean Gheorghe II Rakoczi”. [102]
Cel care închide seria scrierilor depre identitatea istorica a romanilor este Ion Neculce. El cunoaste si consulta operele predecesorilor si îi urmeaza în arta narativa a scrierii si in atitudinea moralista fata de istorie. Ca izvoare foloseste cronica lui Ureche interpolata de Simion Dascalu si Misail Calugarul, “De neamul moldovenilor” si letopisetul lui Miron Costin, letopisetul lui Nicolae Costin, izvoarele anonime. El continua cronica lui Miron Costin de la 1661 inainte. In “Letopisetul Tarii Moldovei- de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, cronicarul este preocupat de istorie, atat a domniilor cat si cea literara. Structura letopisetului cuprinde 25 de capitole, fiecare capitol reprezentand distinct perioada de domnie a fiecarui domnitor listat de cronica. Scrierea prezinta uneltirile grupurilor de boieri la Poarta, luptele interminabile pentru domnie, fiscalitatea timpului, aliantele pentru apararea crestinatatii, evenimentele mai deosebite din viata tarii, intamplarile mai neobisnuite.
[100] http://bibliotecamironcostin.blogspot.ro/2015/03/miron-costin-letopisetul-tarii-moldovei.html
[101] http://www.slideshare.net/guesta4d19b/studiu-de-caz-2
[102] “Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron Voda incoace”, editie critica de P.P. Panaitescu, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta,Bucuresti,1944, Introducere, p. VI
Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise…". Aci se cuprind o sumă de tradițiuni relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ștefan de Bolintineanul, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a.
În prefața letopisetului,Neculce marturiseste caracterul popular al izvoarelor folosite de pe la unii și alții, până la Duca-Vodă; }ns[ p[n[ la Duca-vod[ cel b[tr`n l-au scris di pe ne=te izvoade ce au aflat la unii =i al\ii =i din audzitele celor b[tr`ni boieri; iar[ de la Duc[-vod[ cel b[tr`n ]nainte, p[n[ unde s-a vidè, la domnia lui Ion-vod[ Mavro-cordat, nici de pre un izvod a nem[rui, ce au scris s`ngur, dintru a sa =tiin\[,c`t s-au t`mplat de au fost ]n viia\a sa.".[103]
Cea mai mare importanta in cronica sa i-o acorda domnitorului Dimitrie Cantemir care domnise doar noua ani, de aceea, se poate spune ca perioada zugravita de Neculce se imparte in doua intervale distincte: pana la Dimitrie Cantemir si dupa Dimitrie Cantemir. In calitate de sfetnic al acestuia, Ion Neculce dezvaluie personalitatea complexa a domnitorului, cu imparțialitate: atasamentul fata de domnitor il determina pe Neculce sa plece cu acesta din tara dar nu uita sa aminteasca de purtarea rea ce o avusese în timpul domniei lui Antioh. Pozitia de clasa a lui Neculce iese mai mult in evidenta in descrierea domniei lui Constantin Cantemir care a ridicat la rangul de boieri, osteni si oameni de rand, lucru pe care Neculce il critica, dar recunoaste, in acelasi timp, apropierea domnitorului fata de boierime.
Costin surpinde si alti domnitori in letopisetul lui, cum sunt: Aron voda, Dabija voda, Dumitrascun voda, Duca voda, Constantin Cantemir. Apreciaza domnitorii cumpatati si condamna pe cei lacomi si risipitori. Astfel, in opozitie cu domnia lui Dimitrie Cantemir se afla domnia lui Dumitrascu voda, vazut ca un un batran decazut care face mare paguba tarii. A doua sa domnie este prezentata de cronicar, in concordanta cu asprimea vremurilor, moldovenii infruntand si o iarna grea: “Oamenii in tirgu in Iasi arate curtile boierilor si ograzile si a altora, de-au arsu tirgu mai jumatate, ca nu era cine sa aduca lemne. Vitili erau scumpe, mierea era scumpa, gaineli mai nu era in tara. Gaina cate un leu, oul cate un potronic, oca de untu cate doi orti batuti si in zlot, oca de brindza cate doi potronici. Bani iesira multi in tara, dar bucate nu era.” [104]
[103] Ion Neculce – “Letopisetul tarii Moldovei”, Bucuresti-Chisinau, ed. Litera 2001
[104] http://www.scribd.com/doc/246257455/New-Text-Document#scribd
Informatii importante ofera si cu privire la domnia lui Nicolae Mavrocordat, descriind amanuntit cheltuielile pe care le face acesta pentru a-si mentine tronul. Secventa uciderii fratilor Costin are un caracter de roman de aventuri. Cronicarul este atras de evenimentele spectaculoase ca lovitura de stat a țarinei Elisabeta sau salvarea hatmanului Buhuș, care se agață de coada unui cal și este salvat de Constantin Cantemir, căftănit pe ascuns, face o farsă lui Dumitrașcu Vodă, punând să-i scrie „cărți cu vicleșug”, că-i aduce caftan de reînnoire a domniei. în loc de caftan, îi citesc „firmanul de mazilire”. în timp ce poporul aruncă cu pietre după domnul mazilit, el puse „de dzâce surlele și trâmbițeli și bate tobele”, iar cronicarul comentează ironic: „cu această cinste”[105]
Avand deprinderea de a scoate in evidenta cate o caracteristica dominanta a personajelor, „aproape toți domnii, despre care vorbește în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret”. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85), era "om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad", Constantin Cantemir (1685-1693), "carte nu știa, ci numai iscălitura învățase de o făcea; practică bună avea: mânca bine și bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la față, buzat, barba îi era albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeș, la minte așezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era și credincios la jurământ. Mânie avea strașnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă". Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea harnic, bun și vrednic, milostiv și răbdător, dar era și cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea".[106]
Neculce nu caracterizeaza numai indivizi ci si națiuni. Pe tătari ii caracterizeaza prin sintagma „lupi apucători”, iar despre greci vorbeste critic: „La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe, iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate.” [107]
[105] http://www.referatexp.com/limba-romana/ion-neculce-letopisetul-tarii-moldovei-de-la-dabija-voda-1661-la-nicolae-mavrocordat-1743/
[106] Gheorghe Adamescu – „Istoria literaturii romane”, p.43, descarcat de pe http://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_literaturii_rom%C3%A2ne_(Adamescu)
[107] ibidem
3.2. Latinitate, continuitate, unitate. Lupta pentru apararea demnitatii poporului roman
Marii cronicari ai secolului al XVII-lea, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce scriu
letopisețul lor din vointa proprie,dupa cum recunoaste criciticul literar Vasile Coroban, “din
dorința imperioasă, născută de suflul veacului lor, de a afla și de a determina cauzele «
neașezării» țării lor, Moldova”. [108]
In “Letopisetul Tarii Moldovei pana la Aron voda”, Grigore Ureche recunoaste ideea originii noastre latine: “de la Ram ne tragem si cu ale lor cuvinte[le] ni-s amestecate”.[109] Observatia asupra latinitatii limbii romane e facuta simplu, pentru a intelege orice cititor, prin compararea unor cuvinte similare intalnite in studiul sau: „Ce fiindu tara mai de apoi ca la o slobozie, de primprejur venindu si discalicandu, din limbile lor s-au amestecat a noastra: de la ramleni, cle ce zicem latina, paine, ei zic panis, carne, ei zic caro, gaina, ei zic galena, muiaria, mulier, fameia, femina, parinte, pater, al nostru, noster si altele, multe din limba latineasca, ca de ne-am socoti pre amanuntu, toate cuvintele le-am intelege”.[110] Concluzioneaza ideea unitatii poporului roman, toti romanii de pretutindeni fiind un neam: „cati se afla locuitori in Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramoros, de la un loc sunt cu moldovenii si toti de la Ram se trag”.[111]
In afara originii latine a romanilor, datorita bunei cunoasteri a civilizatiei clasice, “el vede repede legatura intre limbile romana si latina, constata si afirma unitatea populatiilor romanesti din Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania, anand o viziune limpede a vechii Dacii, despre care stia din lectruile sale, pentru ca face referinte, uneori, la “Letopisetele latinesti” (e vorba de umanistul Italian Enea Silvio Piccolomini, ajuns papa ca Pius al II-lea)”. () [112]. In acest capitol al “predoslaviei descalecarii” Moldovei, el explica numele de “Flachia, pe care-l dau letopisetele latinesti Moldovei, dupa numele <<hatmanului ramlenesc>> Flaccus, care a purtat razboaie cu scitii si a facuit primele cuceriri romane pe pamantul scitic” [113]
[108] Baltatu Ludmila -“Literatura romana veche – Note de curs”, Cahul, 2009, p.61
[109];[110];[111]http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9A%C4%83r%C3%AEi_Moldovei_de_la_Aaron_Vod%C4%83_%C3%AEncoace
[112] Virgil Candea – “Ratiunea dominanta. Contributii la istoria umanismului romanesc” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.18
[113] N Cartojan, Istoria literaturii romane vechi, ed Minerva,Bucuresti, 1980,pag 148
Desi este reprezentant al clasei boieresti, Ureche recunoaste meritul glorios al luptei pentru libertate de sub jugul feudal si impotriva cotropitorilor al clasei muncitoare, mestesugaresti si taranesti. P.P. Panaitescu sustine ca “nu cu cavaleri si boieri, ci cu pastori si argati s-a ridicat Stefan, in luptele cu turcii,deasupra biruitorilor. De asemenea, in lupta de la Codri Cozminului oastea navalitoare a pierit infranta <<unii de osteni, altii de tarani>>” . Pretendentul Stefan Mazga se ridica impotriva lui alexandru Lapusneanu cel urat de popor si aduna <<multi haiduci, […] pastori si alta adunatura>>”. [114] Desi ii este ostil lui Ion voda cel Cumplit, crocnicarul recunoaste obiectiv esecul boierimii, in lupta purtata de voda cu turcii, spunand ca “Numai pedestrimea si oastea cea din stransura au ramas si 300 de cazaci” [115]
Miron Costin insista si el, citand autori latini, apeland la caracterul erudit al scrierii sale, asupra ideilor lui Ureche: latinitatea romanilor, unitatea lor indiferent de zonele in care se afla, originea latina a limbii romane. Astfel, el afrirma ca “cea mai stralucita dovada a acestui popor, de unde se trage este limba lui care este adevarata latina, stricata, ca si italiana” [116]. Miron Costin este cel care argumenteaza, cu simplitate, pentru prima data caracterul unitar al limbii romane, vorbita in diferitele provincii romanesti: "Cum vedem ca, macara ca ne raspundem acum moldoveni, iara nu intrebam: «stii moldoveneste?», ce «stii romaneste?», adeca ramleneste."[117]
Costin ilustreaza, in mod umanist, o noua si nostalgica viziune despre civilizatie, ceea ce in Italia de atunci purta numele de “gentilezza” [118], o dezvoltare dorita si pentru Moldova, de catre cronicar, dar impiedicata, dupa cum spune Costin, de “veacul nostru de acuma cu mare greotati”. Descendenti din romani, romanii continua si civilizatia acestora, dupa cum reflecta Miron Costin: “Cauta-te, dara, acum, cetitorule, ca intr-o oglinda si te priveste de unde esti[…]. Iara nu numai numele acesta, precum ai inteles ca este tot unul, la toate tarile, si al tau si al Italiei[…], ce si dintr-altele te vei cunoaste – obiceiuri, hire, graiul – si pana astazi ca esti dreptu vlah, adeca italiian si ramlean. Multe obiceiuri intr-acest neam traiesc a italiianilor pana astazi: asa, de oaspeti la casele lor nemareti si libovnici […], asa la petrecanii, firea, clatirea. Cine au fost la Italiia, sa vaza pre italiiani, sa ia aminte, nu-i va trebui mai mare dovada sa creaza ca un neam sintu cu moldovenii” [119]
[114];[115] P.P. Panaitescu, „Contributii la istoria culturii romanesti”, editura Minerva, 1971, p.500;
[116] “Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucuresti, 1958, p.271, apud Virgil Candea – “Ratiunea dominanta. Contributii la istoria umanismului romanesc” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p19
[117] http://www.scrierile.com/referate/Miron-Costin/Capitolul-al–saselea-Miron-Costin-re-rom.php
[118] cf. Virgil Candea, op.cit.
[119] “Miron Costin, Opere, ed.cit, p.247, apud Virgil Candea – op.cit., p24
Dealtfel, Miron Costin continua argumentarea similitudinii limbii romane cu cea latina, scriind poemul sau “Viata lumii” numai pentru a demonstra ca “poate si in limba noastra [romaneasca] a fi acest feliu de scrisoare ce sa chiama stihuri” [120]
Influenta latina in cronica lui Miron Costin este evidentiata prin “constructii de adjective cu complementul lor la genitiv: “stiutor obiceiului”, “nestiutori randului” sau cu dativul “neauzite veacurilor”,”imparatiei samanatoare”, constructii principiale: “inca neinaltate zidurile, au venit…”, frazele cu verbul la sfarsit: “care toate semnele…a mari rautati ca sint acestor tari menia”, inversiunea atributului; “stiutoare de vina sa hire”, eliziunea predicatului; “Amu, fara nici o grija, tari si semeti lesii”, precum si numarul destul de insemnat de neologisme latine” [121]
In cazul influentei latine in cronica lui Grigore Ureche se nasc dispute critice. P.P.Panaitescu sustine ca Ureche “a pastrat foarte putin in cronica sa” din “tezaurul culturii latine”, putandu-se “culege cativa termeni latini cu evident caracter savant: ocheanu, gardinalii, cometha, eretic, corona” [122]
Traian S. Diaconescu, in eseul sau, aduce ca exemplu cateva elemente latine folosite de Ureche in structura sintactica frazelor din cronica sa: folosirea verbelor cu regim in dativ: “<<Ca nu parteneste cronicarul Bielschi a lor sai>> cf. regimul lui faveo, <<Mateias, craiul ungurescu, bizuindu-sa puterii sale>>, cf. regimul lui credo, <<S-au implut domniei lui cei dintaisi a cei de apoi 17 ani>>, cf. regimul lui compleo, <<Tara pizmuind lui Alexandru voda n-a vrut>>, cf. regimul lui invideo”; folosirea dativului posesiv (in latina, dativul cu esse), “intalnit in toate etapele dezvoltarii limbii latine”, cu exemple cum ar fi: “Mare bucurie au fost tuturor domnilor si crailor”, “Fu scirba mare a toata tara si tuturor domnilor si crailor”,”Voao va ieste lucrul biserica sa paziti”, “Mai multa grija este vezirului de oaste”; utilizarea pronumelui posesiv “sau”, in locul pronumelui posesiv “lui”, dupa modelul clasic savant latin al pronumelui posesiv “suus”, raportat la subiect: “Au fost fierbinti si ravnitori nu numai a sale sa scrie”,”Pastorii […] au tras pe ai sai de la Maramoros”,”Toti plini s-au intors la casile sale”: folosirea constructiei paratactice “(completiva infinitivala cu rol de subiect, echivalenta in romaneste cu subordinate subiective care au subiect propriu in nominativ si predicat la infinitiv)”: “Nevoie ieste a opri cei putini pre cei multi”; utilizarea perioadei “(fraza cu structura circulara, alcatuita din membre
[120] “Miron Costin, Opere, ed.cit, p.318, apud Virgil Candea – op.cit., p.25
[121] P.P. Panaitescu, „Contributii la istoria culturii romanesti”, editura Minerva, 1971, p.563
[122] ibidem, p.506
si incize, cu sens suspendat, care exprima o gandire completa)”, carcaterizata ca “cel mai elocvent fenomen al influentei latine savante”:”Mateiasul, craiul ungurescu, bizuindu-se puterii sale si mestesugului sau cu care pre multi din vecinii sai iau surpat si i-au supus,carile de multe ori razboaie facea cu turcii si noroc izbinda,neavinad nici o pricina direapta asupra lui Stefan voda, ci numai ca sa-l supuie,sa fie suptu ascultarea lui,ca sa-I fie cuvintul deplin,de care lucru de multe ori sa lauda Mateias crai,ca cite izbinde face Stefan voda,cu puterea lui le face si de supt ascultarea lui face izbinda,si vrind, de ce sa faliia, sa arate ca – i adevarat, au trimis sol ca sa i sa inchine Stefan voda”.; folosirea calcului lexical, in formele sale: “1. Calc semantic. 'a) Lucra vb, ,a caștiga cf. Iucror, “auzind Ianoș ce s-au lucrat [de la secui] mult s-au bucurat", b) lucru s.n., "răscoală" cf. res novae "măcar că deodată au alinat lucrul ieșit înainte"; d) sparge vb. "a risipi", cf. spargo, "au silit să-I spargă și nu i-au putut" e) supune vb. "a așeza" cf. suppono, "în pădure supuse oastea" ; 2. Calc frazeologic, a) a face năvală (p. 68), cf. impetum iacere b) a pune tabăra,cf. castra ponere , c) a sparge lupta, cf. bellum spargere d) a imple anii, cf. annos implere, e) a rupe sfat ,cf. conslium rumpere”[123]
Cronicarii secolului al XVLL-lea polemizeaza cu autorii straini care au scris despre istoria Daciei, sau a tarilor romane, neacceptand teoriile care infatiseaza eronat pe stramosii romanilor, continuitatea romana in Dacia, formarea poporului roman. Astfel, Miron Costin combate “basna” lui Simion Dascalul, , caruia I se atribuie capitolul “De ijderenia moldovenilor”, din copia Letopisetului lui Ureche, “cu povestirea despre Laslău craiul, care ar fi colonizat Maramureșul, de unde au descălecat moldovenii, cu tîlharii aduși din pușcăriile Romei, cu ajutorul cărora i-ar fi biciuit pe tătari.” [124]. Cu umor retinut, dar cu argumente convingatoare, cronicarul il ironizeaza pe copistul lui Ureche, Simion Dascalul, spunand ca este un om cu „putina minte”, „fatat”, la randu-i, cu „toate basnele lui”de catre Eustratie Logofatul, care nu stia ca pe vremea lui Vladislav al Ungariei, imperiul roman de apus disparuse de multe sute de ani. Ceilalti interpolatori sunt mai onesti: Misail Calugarul are meritul de a fi pomenit despre cucerirea Daciei de catre Traian si de a fi amintit despre dregatoriile timpului.
Grigore Ureche aminteste de vechile victorii ale romanilor in luptele cu Imperiul Otoman, aplicand un concept politic umanist al secolului al XVII-lea, anume lupta pentru
[123] Traian S. Diaconescu – “Elemente sintactice latine in cronica lui Grigore Ureche, eseu descarcat de pe http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Elemente-sintactice-latine-%C3%AEn-cronica-lui-Grigore-Ureche.pdf
[124] Baltatu Ludmila – “Literatura romana veche”, Note de curs, Cahul, 2009, p.66
libertate. Astfel, romanii, fiind cei mai vechi locuitori ai pamantului lor, au datoria sacrificiului pentru neatarnarea ei si dreptul conferit de istorie asupra tarii lor.
Ion Neculce, in “Letopisetul Tarii Moldovei” evidentiaza atitudinea lui Miron Costin, care il sfatuieste pe Duca-voda sa apere tara, “atunci cand mercenarii straini, condusi de Stefan Petriceicu, ameninta Moldova” [125] : “Ce putere au ei sa vie asupra marii-talii? Sa nu dam locul, ca pamantul acesta este framantat cu sangele mosilor si a stramosilor nostrii” [126] În lucrarea sa „Istoria literaturii române”, istoricul Gheorghe Adamescu spune despre Neculce: „Neculce a fost un militar distins, iar Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie. Tot așa era privit și de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în țară, cu multă greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara și nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci – precum însuși zice – și-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat”.[127]
Cel mai eficace si mai la indemana mod de a evidentia lupta pentru patrie a cronicarilor secolului al XVII-lea este scrisul. Acesta are ca scop invatatura si indreptarea poporului, dar ne ajuta, dupa cum spune, cu intelepciune, Miron Costin, si ca “prin cele trecute vremi sa pricepem cele viitoare” () [128]. Miron Costin ne spune ca Grigore Ureche scrie “de dragostea tarii letopisetul sau”[129] si-l declara pe acesta intemeietorul istoriei Moldovei, constient de dificultati, insa motivat de faptul ca “a lasa iarasi nescris cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de scriitori, este inimii durere” [130].
Miron Costin include in letopisetul sau si imaginea lui Mihai-Voda, "acel vestit intre domni, inca bine neasedzat dupa moartea Mihnei-voda", dar care capteaza atentia cronicarului prin obtinerea unei rasunatoare victorii la Calugareni, in anul 1595. Naratiunea, avand numai rol informativ, este concisa, schitand in cateva randuri,intr-un limbaj arhaic, stirile despre invazia tarii de catre oastea otomana: "Vadzandu tara cuprinsa de turci, singur au nazuitu la Bator domnul Ardealului, si au trimis soli si la imparatul nemtasca, dandu-i stire ca, cuprindzindu
[125] Virgil Candea – “Ratiunea dominanta. Contributii la istoria umanismului romanesc” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.28
[126] Ion Neculce “Letopisetul Tarii Moldovei”, ed. Iorgu Iordan, Bucuresti, 1956, p.160, apud Virgil Candea, op.cit., p.
[127] Gheorghe Adamescu – „Istoria literaturii romane”, p.43
[128] Miron Costin, op. cit., p244, apud Virgil Candea, op. cit., p.
[129] ibidem, p.242
[130] ibidem, p.241
Sinan-pasea Tara Munteneasca, pre lesne va putea sa supuie si Ardealul".
[131]
Desi este cronicar al Moldovei, Miron Costin pune in centrul atentiei, in situatia respectiva, Muntenia,ca granita impotriva navalirii hoardelor pagane. Cronicarul remarca unitatea poporului roman in lupta pentru pararea provinciilor romane prin ajutorul pe care si-l acorda in momente de cumpana: "Dat-au Bator indata osti intr-agiutor lui Mihai-voda, vadzandu ca sa apropie de dansul focul. Si durandu-i inima si pre munteni pentru mosiile sale, in putina vrame s-au stransfl si intaiu au impinsu ostile lui Sinan-pasea di pen orase si apoi la Giurgiuu au statut si la razboiu de fata Mihai-voda cu Sinan-pasea." [132]
[131] http://www.scrierile.com/referate/Miron-Costin/Capitolul-al–saselea-Miron-Costin-re-rom.php
[132] idem
Capitolul IV Arta literara in letopisetele lui Grigore Ureche,Miron Costin, Ion Neculce si arta literara in cronicile lui Macarie,Eftimie si Azarie. Arta portretului la Grigore Ureche,Miron Costin, Ion Neculce si arta portretului la Macarie, Eftimie si Azarie
4.1.Arta literara in letopisetele lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce
Letopisetul scris de Grigore Ureche, “operă clasică a prozei istorice” (cf. N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române). isi organizează “materialul epic în jurul a două nuclee cu efect literar deosebit: narațiunea (care i-a inspirat pe Hasdeu, Negruzzi, Alecsandri, Delavrancea, Sadoveanu ) și portretul”, constituandu-se intr-un gen de literatură de factură istorică, cu scopul de a prezenta istoria așa cum s-a desfășurat, o istorie evocată, și nu una trăită direct.[133]
Grigore Ureche recurge, in naratiunea sa, la o platela larga de procedee stilistice literare.
Repetitia substantivelor si adjectivelor cu acelasi inteles sunt menite sa intareasca ideea si sa dea ritm frazei: “s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura”, “iarna grea si geroasa”, “iaras de sargu scade si se imputineaza”.”mai pe largu si de agiunsu scriu” dar si utilizarea antitezelor: “rasaritul ieste incepator, apusul vas a sa inalte”,”cela ce cearta nedireptatea si inalta direptatea”, [134] ceea ce denota caracterul popular, dar invatat al naratiunii cronicarului.
Imbogateste naratiunea prin reproducerea cuvintelor memorabile care definesc un erou, de pilda a faimoaselor cuvinte rostite de voievodul Alexandru Lapusneanu cand vine sa ia tronul impotriva boierilor: „De nu ma vor, eu ii voi pre ei si de nu ma iubesc, eu ii iubescu pre dansii” sau cuvintele aceluiasi pe patul de moarte, cand adversarii voiau sa-l calugareasca cu forta: „zic sa fie zis ca de sa va scula, va popi si el pre unii”.
Eroii sunt caracterizați printr-o expresie: Rareș — „păstorul cel bun”, Alexandru cel Bun are „darul de înțelepciune”, Petre Șchiopul — „domn de cinste”, „o matcă fără ac”.
[135]
Prin comparatie, Grigore Ureche semnaleaza pericolul expansiunii otomane, care „ca o negura acopera lumea”,precum si lacomia sultanilor este „ca sacul fara fund”.
[133] http://www.noiscriem.net/2013/09/comentariu-grigore-ureche-letopisetul.html#vVdXloQQxgOEBwAi.99
[134] P.P. Panaitescu, „Contributii la istoria culturii romanesti”, editura Minerva, 1971, p.507
[135] http://www.noiscriem.net/2013/09/comentariu-grigore-ureche-letopisetul.html#vVdXloQQxgOEBwAi.99
Demna de remarcat la Ureche este mai ales conciziunea in descrierile realizate prin cuvinte sintetice, prin elipsa verbului de legatura si prin punerea inainte a negatiei, lasand impresia de scriere in piatra: „fost-au”, „nu mare”, „nelenesu”, „la lucruri de razboie mester”. Despre Bogdan cel „grozavu”, urmasul la tron al lui Stefan spune ca: „nu in betii, nici in ospetii petrecea, ci ca un stejar in toate partile priveghea”.[136] Bogdan, fiul Lapusneanului: „Nici de carte era prost, la calarie sprinten, cu sulita la halca nu prea lesne avea potrivnic”.[137] Pentru a potrivi lucrul, cronicarul apeleaza la proverbe: lacomia turcilor e “sac fara fund”, viclenia si ipocrizia lui Ilias Rares Turcitul il face sa semene „pe dinafara pom inflorit, iara pe dinauntru un lac imputit”[138], tatarii prada tot mai des pe poloni, asemenea lupilor care „cara in toate zilele de grumaji oile”[139], pentru ca „umbla la dansii ca la sita”.
Descrierea joaca,deci, un rol important in naratiunea lui Ureche, calamitatile naturale fiind insemnate scurt si batraneste, puse alaturi de evenimentele istorice: „fost-au in acel an iarna grea si geroasa de piereau hieile pen paduri”[140] (cand a murit Stefan cel Mare). Pe timpul lui Petru Schiopul a fost seceta mare, prilej cu care ureche creeaza un tablou simbolic: „Copacii au sacat de sacaciune; dobitoacele nu aveau ce paste vara, ce le-au fost dat daramand frunza;si atata prav au fost, ca sr stringea troiene de pulbere. Iar despre toamna s-au pornit ploi si au crescut mohoara, si dintre-acele si a fost prinzand foamea saracimea.”[141]
Comentariul personal adresat cititorului apare des, atragandu-i atentia.
El utilizează termeni arhaici, din limbile slavă, turcă, greacă: adet(tc) — obicei, a astruca — a îngropa, brudiu — tânăr, crijeci — cruciați, dabilă — bir, ferință — apărare, a hălădui — a se salva, ocină — moșie, olăcar — curier, țenchi — sfârșit, volnicie — libertate, predoslovie — introducere, utilizand “dz” ul moldovenesc si constructia fonetica “gi” in loc de “j”. [142]
La Miron Costin surprindem trasaturi ale artei narative, cum sunt tehnica detaliului, portretului si descrierea. Ceea ce face scrierea lui Miron Costin mai culta decat cea a lui Ureche este caracterul antrenant, afectiv si autentic, Miron Costin relatand multe fapte contemporane sau la care a fost martor, spre deosebire de Grigore Ureche, care incearca o reconstituire documentara a istoriei. Cel mai convingator in acest sens este episodul despre invazia lacustelor (XX, Zac. 5), unde cronicarul introduce faptul biografic, prin utilizarea naratiunii la persoana I.
[136…141] http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9B%C4%83r%C3%A2i_Moldovei,
_de_c%C3%A2nd_s-au_desc%C4%83lecat_%C8%9Bara
[142] http://www.noiscriem.net/2013/09/comentariu-grigore-ureche-letopisetul.html#vVdXloQQxgOEBwAi.99
Astfel, el isi incepe povestirea cu o datare subiectiva: intamplarea are loc la inceputul unei vacante, in anul 1648, pe cand carturarul se intorcea de la scoala, din Polonia “aproape de secere, eram pe atuncea la scoala la Baru, in Podoliia, pre cale find de la sat spre oras” Relatarea debuteaza,astfel, prin confirmarea pozitiei de martor a autorului; “iar evenimentul se produce instantaneu: “Numai ce vazum despre amiadzadzi unu nour cum sa radica deoparte de ceriu… Stolul de lacuste pare un nor sau o negura, in urma lor ramane pamantul negru, imputit”.” [143] Autorul creeaza tensiune artistica prin prezentarea gradata a imaginilor si prin rafinamentul descrierii lor, ce sugereaza nu numai proportiile catastrofei, dar si propria participare afectiva. Metafora sintetizatoare care incheie descrierea, “mania lui Dumnezeu” este un semn dumnezeiesc si demonstreaza inclinarea cronicarului de a interpreta calamitati naturale ca pe niste „pedepse ceresti”.
Valoarea literara a cronicii lui Costin o intrece pe cea a lui Ureche, Costin este un memorialist atent asupra vietii si asupra oamenilor, zugrav de moravuri si caractere, de aceea atentia fata de eroi si intamplari este sporita. In relatarea victoriilor militare sau infrangerilor, Miron Costin nu introduce factori divini, dar are intuitie psihologica si tendinta de a filozofa pe marginea faptelor. Datorita acestei tendinte, cronicarul expune o teorie a cunoasterii, bazata pe cele cinci simturi, dar acordand importanta deosebita vazului. Influenta limbii vorbite este mai mica in opera lui Miron Costin, dar se intalnesc totusi cateva expresii si proverbe populare: „lupul parul schimba, iar nu hirea”, „cum zice muldoveanul, nu sunt in toate zilele pastile”, „ca acela ce invata, sa apuca de sabie cu mana goala”.
Ultima parte a cronicii are desfasurarea epica a unui roman, ce contine descrieri, tablouri pitoresti care infatiseaza armata (cea poloneza, infanteria moldoveneasca) ca in romanele istorice.
Limba cronicii lui Miron Costin preia limba vie a poporului, dar se imbogateste cu o construcție savantă a frazei, cu verbul la sfârșitul propoziției, care dovedeste influența limbii latine, avand o logică a ideilor. Fraza este ampla, acordata de gandul filozofic, ca de exemplu, pasajul de slava adus lui Vasile Lupu: “Precum muntii cei inalti si malurile cele nalte, cand se naruiesc de vreo parte, pre cat sunt da inalti, pre atata urat fac cand sa oboara, asa si casele cele inalte si intemeiate cu indelungate vremi cu mare rasipa purceg la cadere cand cad”. [144]
[143] http://www.scrierile.com/referate/Miron-Costin/MIRON-COSTIN–-Letopisetul-Tarii-Moldovei–de-la-Aron-Voda-incoace-cronica-istorica-re-rom.php
[144] http://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9A%C4%83r%C3%AEi_Moldovei_de
_la_Aaron_Vod%C4%83_%C3%AEncoace
Creeaza imagini plastice, prin inversiuni topice: „„biruit-au gândul”, „se sparte gândul”, „iaste inimii durere”, „țara înlăcrimată”, „cumplite vremi”, „om de poveste”.”[145] Folosește cuvinte arhaice, dispărute din limbă: „„a amirost — a simți, „cumpănă — primejdie, „dodeială — hăituiala, „a hălădui — a scăpa, ,,îmă — mamă, ,,leato”— an, „a se legăna” — a sta la îndoială, „lunecos” — nesigur, „fără nădejde — pe neașteptate, „a prepune” — a bănui, „a se prileji — a se întâmpla, „țenchi — sfârșit, „vâltă” — fală, „răpitor” — aprig. Introduce neologisme din limba latină: „astronomie”, „cometă’, „canțeliar’, „comisar”, „gheneral’, „senator”, țărămonie”. “ [146]
Relatarea căderii domnului Vasile Lupu este dramatica, aduce analiza psihologică, portretul moral, ca si procedee narative. Astfel, „Logofătul Ștefan Gheorghe vine cu „fața scornită de mâhniciune” si cere voie domnului să plece „că îi este giupâneasa spre moarte”. Domnul îi urează „să afle lucrul spre voia sa”. Comentariul „Neștiutor gândul omului spre ce menește este meditativ, dar și ironic. Ștefan Gheorghe pleca la Bogdana, ca să vină cu oști din Muntenia și Transilvania și să-1 schimbe din domnie pe Vasile Lupu. Boierii Ciogolești și serdariul Ștefan sunt arestați pentru participarea la complot. Punctul culminant este executarea lor, iar Vasile Lupu fuge spre Hotin” [147]
Comentariul final al cronicarului este o concluzie moralizatoare: „Iară osânda trage la plată”.
Ion Neculce, in schimb, adopta un ton impersonal, obiectiv (vorbind despre el insusi la persoana a treia), care continua sa duca mai departe munca predecesorilor sai in vederea recuperarii timpului istoric: “Iara de la Dabija-Voda inainte indemnatu-s-au si Ion Neculce, biv-vel-vornic in Tara de Sus, a scrie intru pomenirea domnilor”.
Desi nu a avut o cultura sistematica, precum Costin, participarea din plin la evenimentele povestite si, mai ales, talentul de povestitor, fac din Neculce primul nostru cronicar artist, ce inaugureaza proza moldoveneasca, care, mai tarziu, prin Creanga si Sadoveanu, va atinge clasicitatea.
Cronica sa, „Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-Voda (1661) pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat” (1743) este superioara, din punct de vedere literar, cronicii lui Miron Costin, datorita valorii artistice a povestirii care o depaseste pe cea documentara, importanta si ea pentrupersoana cronicarului.. De aceea, Neculce avertizeaza cititorii ca cea mai parte din cronica este lucrata fara “izvoade”, pentru ca se afla in inima sa.
[145]; [146]; [147] http://www.referatexp.com/limba-romana/miron-costin-letopisetul-tarii-moldovei-de-la-a-ron-voda-incoace-de-unde-este-parasit-de-ureche-vornicul-din-tara-de-gios-scos-de-miron-costin-vornicul-de-tara-de-gios-in-oras-in-i/
Scriind la batranete, avand o memorie excelenta si o libertate a limbii departe de cea carturareasca, Neculce adopta “tonul omului sfatos, compatimitor pe alocuri, barfitor cand se iveste prilejul, totdeauna insotit de gesturi care te fac sa crezi ca mai curand a dictat cuiva cele ce a avut a spune”. [148]
Evenimentele istorice scot la iveala talentul artistic al cronicarului. Vizita lui Petru cel Mare la Iasi, masa festiva oferita de Dimitrie Cantemir cu acest prilej, primirea prieteneasca a lui dimitrie Cantemir in tabara ruseasca, lupta impotriva oastei otomane de la Stanilesti, pe Prut, unde intalnim, ca procedeu, combinarea naratiunii cu descrierea, sunt relatate epic, atent mai mult la amanunte semnficative ce tin de personaj, decat la faptele de insemnatate istorica. Personajele istorice devin personaje literare, cu gesturi si ticuri caracteristice. Un exemplu in aceasta privinta este imaginea lui Petru cel Mare, prins in miscare de ochiul martorului-narator: „Iara imparatul era om mare, mai inalt decat toti oamanii, iara nu gros, rotund la fata si cam smad, oaches, si cam arunca cate o data din cap fluturand. Si nu cu marire si fala ca alti monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, si mai ales cu doao, trei slugi, de-i era de grija trebilor. Si umbla pe gios, fara alai, ca un om prost”.[149]
Batalia cu turcii este descrisa ca o inclestare, fara accent pe tactica si strategia militara, dar cu cuvinte si comparatii la populare si cu talentul observarii maselor in miscare: „si au inceput a sa bate pre vrajmas, cat intunecasa lumea de nu sa vede om cu om, si sa vede numai para cum isie din pusci. Ca cum arde un stuh mare, trestie, pe niste vant mare, asa sa vede focul iesind din pusci”.[150]
Subiectivismul pronuntat si caracterul personal al naratiunii iese in evidenta atunci cand portretizeaza vreun personaj, exemplu in acest sens fiind portretul-caricatura facut lui Dumitrascu-Voda Cantacuzino; „om nestatator la voroava, telpiz, amagitor, geambas de cai din Fener din Tarigrad”, “apoi, pe un ton de rautacioasa barfa, soptita parca la ureche, dezvaluind intimitati: „si dupa aceste, dupa toate, era batran si curvar”, urmeaza amanunte: „doamna lui era la Tarigrad, iara el aicea isi luase o fat a unei rachierite, de pe Podul Vechiu, anume Archipoae; iara pe fata o chema Anita , si era tiitoarea lui Dumitracu Voda; si o purta in vedeala intru toata boierimea; si o tinea in brate de o saruta; si o purta cu salbi de galbeni si cu haine de sahmarand, si cu slic de sobol,si cu multe odoara impodobita…”. “ [151]
[148] http://articole.famouswhy.ro/contributia_cronicarilor_la_dezvoltarea_prozei_literare_romanesti/
[149] idem
[150] idem
[151] idem
Utilizarea exclamatiilor retorice il ajuta sa-si exprime oroarea (reala sau simulata) la adresa fanariotismului, prin izbucnirea in lamentari patetice, “creandu-se pe sine ca tip al boierului cu jale de tara”: ”Oh,oh,oh! Vai, vai, vai de teara! Oh,oh,oh! Saraca teara Moldovei si teara Munteneasca, cum va petreceti si va desmierdati” (George Calinescu – Istoria literaturii romane, p.29) [152]
Ironia este trasatura de baza a lui Ion Neculce, cronicar moralist ca si Miron Costin, dar cu predispozitie mai mare spre jovialitate. “Astfel, in legatura cu patania polonezilor intr-o lupta cu Stefan cel Mare, cand au fost pusi sa are o padure, Neculce afirma ca „ei sa ruga sa nu-i impunga, ce sa-i bata cu biciuscile, iar cand ii batea cu biciuscile, ei sa ruga sa-i impunga”. Rezultatele unei domnii rele sunt consemnate asa: „Bogat bine si folos au ramas tarii si de la Periceico-Voda, prada si foamete mare!”. Un domnitor pune sa fie ucis un spion turc de catre un individ indiscret, care se lauda cu isprava lui, cand totul trebuia sa se petreaca in taina: „Au stins bine focul cu paie!” – observa cronicarul. Mihai Racovita, luand tronul Moldovei, afecteaza dezinteresarea: „Sa face – noteaza Neculce – a nu-i place sa priimeasca domnia ca si fata cie ce dzisa unui voinic: <Fa-te tu a ma trage si eu oi merge plangand>”. Doi boieri fugiti in Polonia comploteaza de acolo impotriva tarii: „Bogdan si Iordachi din Tara Leseasca nu dormie, nici le sede scrisorile” – scrie cronicarul” (Baltatu Ludmila, p.82) [153].
Exprimarea lui Neculce este simpla, familiara, spontana, populara, naturala, presarata cu exprimari taranesti: “Dumitrascu era fricos, cu piele de iepure la spate, boierii se strang in jurul lui Dumitrascu ca puii de hotarniche.”[154] O sursa de umor este folosirea singularului in locul pluralului sau scrierea sub alta forma a cuvintelor straine “alector-elector, pant-punct, bragadir-brigada” [155]. Ies in evidenta nume proprii, care de origine au fost porecle, care dau culoare cronicii: “Purcelesti, Albesti, Carligatura, Buziga, Ciocarlan, Purice”.[156] Stilul sau natural este imbogatit de paremiologie, adica vorbirea in proverb si zicatori, unele scoase din Biblie, precum: „…ruga smeritului nuouri in cer patrunde”; „Cine sapa groapa altuia, da intr-insa”; „Nu va folosi averea in ziua urgiei”; „Caintele cele de apoi intru nemica sunt”; „Pasarea vicleana da singura-n lat”; „Paza buna trece primejdia re, mielul bland suge la doo maice, capul plecat nu-l prinde sabia”; „Calu raios gaseste copacul scortos’; „Cine face, face-i-sa”; „Cu iarba uscata arde si cea verde”; „Nu fac toate mustele meire” etc.[157] Din acest punct de vedere,cei care il urmeaza pe Neculce sunt Costache Negruzzi si Anton Pann si mai ales, Ion Creanga, care insereaza des in proza sa memorialistica, sintagma „vorba ceea” precum Neculce utilizeaza: „Dupa cum este voroava” sau „precum sa dzice”.
“Redactate în limba medio-bulgară, cronicile lui Macarie, Eftimie și Azarie sunt cronici de curte care reliefează receptarea influențelor modelelor bizantine în creația istoriografică moldovenească, modele care sunt urmate cu fidelitate deplină. Cronicarii moldoveni nu se limitează numai cu imitarea lor ca formă și stil, dar compilează și inserează în ele părți întregi din lucrările cronicarilor bizantini, fiind acuzati ca ar ajunge pana la substituirea împăraților bizantini cu domnii moldoveni.
Cronica lui Macarie, episcopului de Roman este prima realizare din această categorie care prezintă evenimentele petrecute în Moldova în intervalul de timp cuprins între moartea lui Ștefan cel Mare din 1504 și anul 1542. Cronica lui Macarie este o cronică literară, în care folosește un stil retoric, cu figuri poetice și cu tendințe vădit moralizatoare și religioase, pentru a glorifica personalitatea lui Petru Rareș, ale cărui calități sunt exagerate. Potrivit opiniei exprimate de Nicolae Iorga, Cronica lui Macarie este rezultatul dorinței doamnei Elena-Despina, soția lui Petru Rareș, căreia, sârboaică de origine fiind și „crescută în tradiția bizantină, îi trebuiau pagini ca acelea pe care le-au dat Bizanțului un șir întreg de istoriografi de acolo”. Ca urmare, dând curs pretențiilor curții domnești de la Suceava și urmând direcțiile impuse de aceasta, Macarie a realizat o lucrare al cărei obiectiv fundamental era glorificarea domnului Moldovei, văzut drept un neobosit luptător și cârmuitor în același timp. În acest scop, așa cum conchidea Nicolae Iorga, el „a luat cronica lui Manasses […], și ceea ce acesta atribuia împăraților bizantini a atribuit el lui Petru, schimbând doar numele proprii și uneori introducând unele amănunte mărunte […]. Totul vechi […], și, pe deasupra, totul luat din Manasses, bizantinul, cetit în traducere slavonă; este copia credincioasă a lui Manasses. De îndată ce avăzut că pentru domn se poate scoate o expunere mai largă de acolo, din Manasses, Macarie a luat de-a dreptul pasagii întregi din izvorul bizantin”.
Continuarea cronicii lui Macarie, realizată de călugărul Eftimie, egumenul Mănăstirii Neamț. Cronica lui Eftimie, care prezintă aceleași caracteristici ca formă și stil cu cea a lui Macarie, cuprinde istoria Moldovei dintre a doua urcare pe tron a lui Petru Rareș (1541) și debutul lucrărilor de construcție a Mănăstirii Slatina (1554). Prin lucrarea realizată, Eftimie a răspuns, de fapt, poruncii lui Alexandru Lăpușneanu, care a dorit și el „să aibă o mare cronică imperială bizantină”. Asemenea predecesorului său, Eftimie a recurs în construcția cronicii sale, la aceleași procedee stilistice, mijloace de redactare și surse. Scopul urmărit, subliniază Nicolae Iorga, a fost acela de „a lăuda cu condei străin pe Alexandru cel Nou, cel Bun și cel Mare (Alexandru Lăpușneanu, n.n.) pentru prietenii săi și pentru oamenii care îi plătea”. Consecința acestei abordări, conchide savantul român, este aceea că subiectul cronicii „se pierde cu desăvârșire în înveșmântarea lui, el iese așa de puțin din mijlocul acestei retorici care îl cuprinde din toate părțile și-l copleșește”.
Ultimul cronicar călugăr al Moldovei, a fost Azarie. Așa cum el însuși afirma, Azarie a fost ucenicul episcopului Macarie. Cronica realizată de el prezintă evenimentele desfășurate în Moldova în perioada de timp scursă între urcarea pe tron lui Ștefan Rareș (1551) și debutul primei domnii a lui Petru Șchiopul (1574). Prin realizarea cronicii sale, Azarie a răspuns, se pare, unei solicitări exprese a lui Petru Șchiopul. În redactarea cronicii sale, el urmează, ca formă și stil, atât lucrarea dascălului său, Macarie, cât și sursele bizantino-slave utilizate de acesta pe care, la rândul său, le folosește și le imită. Referitor la acest aspect, Nicolae Cartojan afirmă că „Azarie, ca bun ucenic, se străduiește să imite toată arta retorică a lui Macarie”. Ca urmare, susține savantul român, asemenea lui Macarie, Azarie „împrumută din bogatul arsenal de amănunte dramatice și epitete stilistice ale lui Manasses, pentru a le potrivi la situațiile și figurile istorice moldovenești pe care le înfățișa”.
În concluzie, privite sub aspectul formei și stilului, cronicile monahilor moldoveni din secolul al XVI-lea, scrise în limba slavonă, se remarcă prin caracterul lor imitativ, compilator, având prelucrate, preluate și inserate în conținut numeroase elemente și părți din lucrările bizantine sau bizantino-slave consultate. În consecință, conchide istoricul litarar Nicolae Cartojan, „în loc să povestească simplu și precis cele ce aflau”, autorii lor, subliniază specialistul român, „recurgeau la cronograful lui Manasses, pentru a împrumuta din el podoabe retorice”.” [158]
“Figurile, în acest stil nou al cronicarilor reprezentanți ai bisericii, apar hieratice, încercînd să impună admirație și mai ales supunere. Astfel, Azarie scrie despre searbădul Petru Șchiopul :,,0, liniștea ta, singurule stăpînitor, inima cu dreaptă credință a domnului este în mîna Iui Dumnezeu, precum este scris. Dă, doamne, acestuia viață îndelungata și pace multă…, cum cîntă David”.
Descrierile de natură sînt searbede, ca în genere în cea mai mare parte a literaturii medievale, fiind simple caracterizări : munții sînt ,,cu vîrfuri ascuțite”, iar cetățile ,,cu turnuri puternice”. în schimb, alegoria și metafora abundă. Descriind rătăcirile Iui Petru Rareș în munți, Macarie afirmă : ,,Munții deopotrivă vorbeau celui ce pIînge și suspină de pierderea copiilor și a puterii”. Cînd a fost eliberat din cetatea Ciceiului, unde era ținut închis, „a sărit Petru voievod ca o fiară din capcană și ca un vultur din cursă”. Domnia Iui Ioan vodă ,,a fost ca un nour întunecos și în Ioc de ploaie s-a răspîndit sînge ; de Ia început răcnea ca un leu, să lingă sîngele boierilor nevinovați, căci avea nărav de ucigaș și sîngele i se părea ca mustul cel mai dulce”, scrie Azarie, care ia atitudine împotriva domnului cu tendințe centralizatoare, apărător al poporului. Uneori
[158] Revista Art-Emis Academy, magazine literar artistic si de opinie, disponibil pe http://www.art-emis.ro/istorie/2713-influente-bizantine-in-cronicile-moldovenesti-din-secolele-al-xv-xvi-lea.html
comparațiile acestor cronicari trezesc un ecou istoric ca, de pildă, atunci cînd același Macarie aseamănă năvălirea turcilor împotriva Moldovei cu ,,o pasăre cu aripile mari”, care se repede asupra unei păsărele ,,cu pene puține”, dar în genere aglomerarea de imagini retorice, de comparații și aluzii alegorice, care se repetă Ia fiecare rînd, nu numai că anulează funcția de povestire a faptelor, principală într-o cronică, dar îneacă în podoabe, al căror folos nu se înțelege, imaginea reală a societății feudale moldovenești din secolul al XVl-lea.” [159]
4.2. Arta portretului la Grigore Ureche,Miron Costin si Ion Neculce si arta portretului la Macarie,Eftimie si Azarie
Grigore Ureche incondeiaza portretul literar al lui Stefan cel Mare, din dubla perspectiva: istorica si legendara. Acesta ramane un model celebru, care a inspirat numeroase pagini din literatura romana dedicate personalitatii voievodului ("Dumbrava Rosie" de Vasile Alecsandri, "Apus de soare" de Barbu Stefanescu-Delavrancea, "Fratii Jderi" de Mihail Sadoveanu). Capitolul ce contine portretul lui Stefan, numit "De moartea lui Stefan Voda cel Bun, va leato 7012", surprinde concis, alaturi de trasaturile domnitorului de la Suceava, imbolnavirea si moartea sa ("fiind bolnav si slab de ani","cu mare lauda au murit"). “Portretul fizic si moral incepe cu "Fost-au acest Stefan Voda om nu mare la stat" si continua cu aprecieri – ce pot fi si strict subiective – privitoare la temperamentul uneori impulsiv al domnitorului, arata o personalitate echilibrata ("aminterea era om intreg la fire"), harnic, dibaci, ingenios ("nelenesu", "lucrul sau stia a-1 acoperi"), dinamic, oricand acolo unde se simtea nevoia prezentei sale ("unde nu gandeai acolo il aflai"); un mare strateg si un luptator erou ("la lucruri de razboaie mester; unde era nevoie insusi se varaia"), stiind ca el insusi este cel mai bun model de vitejie, biruind cel mai adesea” . [160] Cronicarul continua caracterizarea domnitorului, din perspectiva istorica, surprinzandu-i caracterul puternic, deoarece chiar si atunci cand pierde nu dezarmeaza: "ca vazandu-1 ai sai sa nu indarapteze si pentru aceia rar razboi de nu biruia. Si unde-1 biruiau altii nu pierdea nadejdea, ca vazandu-1 ai sai sa nu indarapteze", "si stiindu-se cazut gios sa radica deasupra biruitorilor".
[159] http://orice.info/literatura-romana/literatura-istorica-in-moldova/
[160]http://www.autorii.com/scriitori/grigore-ureche/grigore-ureche-15901647-prezentare-generala-plan.php
Vitejia Voievodului este inca o data subliniata prin referirea la fiul sau Bogdan Voda "urma lui luase, de lucruri vitejasti, cum sa tampla den pom bun roada buna op sa iase".
Grigore Ureche – portertul lui Stefan cel Mare
Cea de-a doua ipostaza ipostaza in care este portretizat Stefan cel Mare este cea legendara, prin participarea fortelor naturii la tragicul eveniment care a fost, pentru romani, moartea Domnitorului. Natura este in comuniune cu acest eveniment, participa la aceasta deznadejde ("ca s-au scapat de mult bine si de multa aparatura") sub diverse fenomene: "iarna grea", "ploi grele", "inecare de ape", este evocata "multa jale si plangere" – atmosfera apasatoare si disperarea ce a cuprins poporul la moartea lui Stefan cel Mare "un parinte al sau". In final, este reamintita durata domniei, numarul ctitoriilor si, la fel de sobru, se elogiaza forta domnitorului de asigurare a independentei tarii: "Au domnit Stefan Voda 47 de ani si 2 luni si 3 saptamani si au facut 44 de manastiri si singur tiitoriu peste toata tara". Evoca raspandirea acelei credinte – care peste veacuri avea sa triumfe – ca am avut un Domnitor sfant: "Ce dupa moartea lui pana astazi ii zicu sveti Stefan Voda".
In ceea ce priveste stilul, in creionarea portretului domnitorului, se observa cateva procedee stilistice: inversiunile topice ("la lucruri de razboaie mester”, fonetismele, vocabulele; foloseste proverbul (“cum sa tampla den pom bun roada buna op sa iase”), expresiile populare ("aparatura”); epitetul (Stefan cel Mare "un parinte al sau") (http://www.autorii.com/scriitori/grigore-ureche/grigore-ureche-15901647-prezentare-generala-plan.php)
Sentimentul patriotic il determina pe cronicar sa realizeze portrete medalion ale unor domnitori “aparatori de tara si datatori de legi si datini”. Astfel, Bogdan voda cel Grozav, fiul lui Stefan voda cel Mare “s-au pristavit in ceasul dintaiu al noptii, in targ in Husi, nu cu putina lauda pentru lucruri vitejesti ce facea, ca nu in betii,nici in ospete petrecea, ci ca un stejar in toate partile priveghia, ca sa nu se stirbeasca tara ce-i ramasese de la tata-sau”
Despre Petru voda Rares spune ca este “un pastor bun ce strajueste turma sa” care dupa ce s-a instalat la domnie “nimica n-au zabovit, ci de razboae s-au apucat, si la toate-I mergea cu noroc”.
Doamna Ruxandra este “ofemeie destoinica, inteleapta, cu dumnezeire si la toate bunatatile plecata”. (N. Cartojan, Istoria literaturii romane vechi, ed. Minerva, Bucuresti, 1980, pag.150)
Prin arta sa portretistica, Miron Costin este, mai ales, un observator al oamenilor, pictand caractere. Spre deosebire de Ureche, Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanță pentru traiectoria domnească a personajelor Elaborate cu un deosebit talent literar, personajele cronicii mironcostiene, aparținând în întregime clasei dominante, alcătuiesc o lume dominată de patimi și de ambiții, însetată de putere. Urmărind să ajungă cât mai sus în ierarhia socială, oamenii se pândesc reciproc, își suspectează mișcările,dornici de a sesiza, cât mai repede, greșeala celuilalt, pe care apoi o speculează în avantajul propriu. În această lume guvernează legea forței, a puterii materiale și politice, toate îmbinate cu viclenia și intriga. Acestei lumi „întunecate” i se opune o alta, „luminoasă”, reprezentată de personaje lucide, care-I trezesc satisfacția cronicarului. Deși aparțin aceleiași poziții sociale, deși sunt asemănătoare sub aspect exterior, în realitate ele nu rămân unicolore deoarece fiecare dintre ele prezintă trăsături diferite de caracter, nuanțe particulare ce le individualizează. Ținând seamă de aceste particularități de caracter, personajele cronicii pot fi grupate în mai multe categorii. Criteriul tipologic deschide galeria personajelor cronicii lui Miron Costin.
Se observa clar că logofătul moldovean are în acest „letopiseț” o reprezentare pe categorii a eroilor. Astfel, Ștefan Tomșa II este prezentat în evoluția sa, in special in prima domnie, unde cronicarul ii surprinde caracterul crud prin enumeratie de trasaturi morale zugravite in linii groase, „mare vărsătoriu de sânge, gros la hire și prostatic”. Cruzimea si sadismul său sunt fara limite, fiind neîndurător și aprig cu adversarii. Aceasta este,dealtfel, trasatura de baza care ii domina intreaga domnie: "Domniia lui Stefan-voda Tomsea, cum s-au inceput in varseri de sange, tot ase au trait." Portretul lui Tomsa este,deci,construit prin faptele lui infricosatoare, din modul in care vorbeste si din aspectul fizic, in cuvinte putine, dar sugestive.
Anecdoticul accentueaza caracterul sangvinar al domnitorului, in secventa in care Tomsa ii da bani tiganului: "Ave un tigan calo, ce sa dzice pierdzatoriu de oameni, tigan gros si mare la trup."
Replica lui este comica si terifianta in acelasi timp: “S-au ingrasatii, doamne, berbecii, buni sintu de giunghiat». Stefan voda rade la ceste cuvinte si daruia bani tiganului."
(http://www.scrierile.com/referate/Miron-Costin/Capitolul-al–saselea-Miron-Costin-re-rom.php)
Stefan Tomsa fiind un domnitor de o cruzime nestapanita, ii omoara pe toti boierii care complotesc impotriva lui, in timp ce-i mustra cu vorbe care se voiau comice: "Sa nu te ierte Dumnedzau, cu cel cap mare al tau."
De aceea, atitudinea obiectiva a cronicarului este umbrita de interventiile moralizatoare, in text, prin condamnarea domnitorilor tirani, a caror domnie se bazeaza pe frica:
"Ce cum a tuturor tiranilor, adeca varsatorilor de sange, la toate tarale in lume urata este stapaniia, asea si a lui Tomsea-voda. […] Si hiecandu unde este frica, nu incape dragoste. […] Fericiti sintu aceia domni carora tarale slujesc din dragoste, nu din frica, ca frica face uraciune, si uraciunea, caru de tardzau, toti zbucneste."
Gașpar Grațiani este tipul perfidului cel care„niciodată post n-au avut , ce pre ascunsu în toate posturile mânca carne”. Viclean, asemenea lui Alexandru Lăpușneanul, Grațiani „în multe chipuri și ispitiia să omoară o samă de boieri”. El este un iscusit simulant.
Radu Mihnea întruchipează tipul omului care iubește pompa și fastul. Cu toate că împărțea sfaturiînțelepte, în dreapta și în stânga, acest domn este nesăbuit și cheltuitor pentru satisfacerea poftei de lux,aducând țara la sapă de lemn : „ […] Radul-vodă cu mare pustietate țărâi, care nu să va uita den pomenireaoamenilor în veci.”
Portretul realizat de Miron Costin se prezintă , de cele mai multe ori în desfășurări mai largi, simetrice, în cadrul cărora subiectul este privit din mai multe unghiuri, tocmai pentru a scoate și mai bine în evidență „hirea” personajului. Astfel Ștefan Tomșa era „gros la hire și prostatec”, Moise Movilă „un mielu de hire”; Barnovschi-vodă „era la hirea sa foarte trufaș”, iar Ștefăniță Lupu „multe secunoște într-ânsul den hirea tătâne-său”. Despre Gheorghe Ștefan spune cronicarul că avea „hirea adâncă”, în timp ce despre Ștefan pârcălabul de Soroca, că era „deplin la hire” ca și comandantul Kondracki. Cronicarului nu-i scapă din vedere nici Timuș –cazacul, ginerele lui Vasile Lupu, care era „un om cu hirea hierălor”.
Miron Costin nu dovedește un interes deosebit pentru redarea fizionomiei personajului , acalităților sau a defectelor sale fizice, el urmărind îndeosebi, trăsăturile sufletești, întărind nota dominantă pe care o dă „hirea”. Miron Costin se abate totuși de la tradiția sa de a portretiza , realizând, ca o excepție, portretul fizical lui Ștefan pârcălabul de Soroca, omul cu care se sfătuia Vasile Lupu: „omu de miratu la întregiia lui desfaturi și de înțelepciune, cât pre acele vremi de-abiia de era pementean de potriva lui, cu carile și Vasile-vodă sângur, deosebit de boieri, făcea sfaturi și cu multe ceasuri voroavă” și „la statul trupului său era gârbov, ghebosu și la cap cucuiatu, cât puteai dzice că este adevăratu Esopu la chipu”.
O alta categorie de portret pe care o realizeaza Miron Costin este cea a portretelor-elogiu. Așa este, spre exemplu, portretul comandantului polon Kondrachi „tăcut , își părea că nu știia nemică, iară unde trebuia să sfătuiască, izvor și toate cu mare inemă și pre cale, […], cu deplină tocmală învățătoriu”. De remarcat este portretul prin care este elogiat Matei Basarb: „ Matei-vodă domnul muntenescu, om fericit preste toate domniile aceii țări, nemândru, blându, dirept om de țară, harnic larăzboaie, așea nespăimântat, cât poți să-l asemeni cu mari oșteni a lumii”.
O altă modalitate de a caracteriza personajele, întâlnită în opera lui Miron Costin , este reprezentată de folosirea comparațiilor dezvoltate, în autentic stil antic, homerian. Autorul urmărește- prin folosirea acestei metode – să sugereze cititorului , în fraze armonios rotunjite, maiestatea, amploarea și gravitatea momentului sau faptului istoric la care se referă. Pierderea scaunului domnesc, dupa nouăsprezece ani de domnie, de către Vasile Lupu este prezentată cu ajutorul unei comparații largi, de insinuantă rezonanță auditivă, transmițând prin aceasta răsunetul pe care l-a avut în lumea contemporană acest eveniment: „Precum munții cei înalți și malurile cele înalte, când sp năruiesc de vreo parte, pre câtsunt mai înalți prea atâta fac durat și mai mare, când să pornesc, și copacii cei înalți mai mare sunte fac,când să coboară , așea și casele înalte la cădere, când cad. Într-acela chip și casa lui Vasile –vodă, deatâția ai întemeiată, cu mare cădere și răzsipă și apoi și la deplină strângere au purces de atuncea.” (http://www.scribd.com/doc/116423554/43197188-ARTA-PORTRETULUI-ȘI-A-NARAȚIUNII#scribd)
.Cel mai vechi manuscris al cronicii lui Miron Costin
Vasile Lupu, personajul central al cronicii lui Miron Costin, se bucura de cea mai mare apreciere a cronicarului:: "Fericita domniia lui Vasilie voda, in care, de au fostu candva aceasta tara in tot binele si bivsug si plina de avutiie, cu mare fericiie si traganata pana la 19 ani, in dzilele acestii domnii au fostu".
Insa,Voda, prea increzator in oameni, nu observa complotul ce se porneste impotriva lui, fapt relatat pe larg de Costin; Stefan Gheorghie logofatul are "fata scornita de mare mahniciune", pentru ca "giupaneasa" lui era bolnava, si de aceea cere voie voievodului sa-si ia ramas bun de la ea. Totul se dovedeste a fi insa un siretlic, pentru ca "indata, fara nemica zabava, ca acela cu grije", si nu cu hie ce grije", au purces indata de olac si intraceiasi zi au sosit la Bogdana, la satul sau supt munti. Si amu era oastea ungureasca toata, cu Chimini Ianas, pe potici si oastea munteneasca la Rabna cu Diicul spatariul".
(http://www.scrierile.com/referate/Miron-Costin/Capitolul-al–saselea-Miron-Costin-re-rom.php)
In cronica lui Neculce se remarca o arta a portretului diferita de a celorlalti cronicari. Portretul se imbogateste cu dimensiuni noi, depasind enumerarea epitetelor fizice si morale.
Cronicarul patrunde in biografia personalitatii evocate, in viata sa intima,ii surprinde in miscare. Ca tehnica, Neculce construieste portrete-biografii, sau portrete biografice. Portretele lui Neculce realizeaza o imagine sugestiva a presonajului sub raport fizic si moral. Selectand faptele cele mai graitoare, el alcatuieste portrete memorabile cum sunt cele ale lui Dosoftei, Nicolae Milescu ori Petru cel Mare. „Acestu Dosoftei mitropolit – scrie el despre traducatorul in versuri a <Psaltirii> – nu era om prostu de felul lui. Si era neam de mazil; pre invatat, multe limbi stie: elineste, latineste, slavoneste si alta adanca carte si invatatura, deplin carturar si cucernic si bland ca un miel. In tara noastra pe-aceasta vreme nu este om ca acela…”
Act scris si semnat de “Ion Neculce, biv vornic”
Cronicarul isi urmareste personajele in timp; domnii portretizati au ocupat tronul Moldovei de 2-3 ori. Cronicarul le portretizeaza de fiecare data, fiind atent la schimbarile in timp. Portretul final rezulta din confruntarea mai multor portrete. In portretizare cronicarul foloseste notarea gesturilor si a vorbelor tipice.
In portretizarea lui Dabija-Voda cronicarul vorbeste, in textele paralele ,in acelasi fel.
In plus Neculce noteaza gesturi tipice. Astfel cand statea la masa si vedea in ograda oameni saraci si flamanzi, domnul le trimitea bucate si dzicea catre boieri: „De mult or fi dvorind ei si-or fi flamandzi, neavand de cheltuiala” . Astfel, personajul se caracterizeaza prin ceea ce spune, prin dreptul la replica. Cronicarul este interesat de un amanunt pitoresc, care aduce viata: domnul bea vin mai mult din oala rosie decat din pahar de cristal, “dzicand ca-i mai dulce vinul din oala decat din pahar”.
Portretul lui Duca-Voda este un portret biografic, domnul fiind urmarit in cele trei domnii ale sale. In prima domnie Duca-Voda le era tuturor cu bine incat nu se plangea nimeni de nici o strambatate. In a doua domnie cronicarul este atent la schimbarea domnitorului, care s-a aratat la hire mai aspru de cum era in domnia dintai. In a treia domnie Duca-Voda pune biruri grele pe tara. El este mazilit. Cronicarul noteaza o intamplare pe care o preia din traditia populara orala.
Mergand spre Polonia pe drum domnitorul cere unei femei putin lapte. Raspunsul femeii sub forma de blesteme arata starea grea a tarii in timpul lui Duca-Voda: "N-avem lapte sa-ti dam c-au mancat Duca-Voda vacile din tara, de-l v-a mancat viermii iadului cei neadormiti…"
Cronicarul incheie portretul lui Duca-voda cu trasaturile sale, care era un om “nu pre inalt si gros burdos si batran”.
Cele mai reusite portrete sunt cele negative. In culori sumbre este realizat cel al lui Sin Ali Pasa: „un pagan rau, turbat si mare sorbitoriu de sange asupra crestinilor…” . (http://articole.famouswhy.ro/referat_despre_cronicari_ion_neculce/)
Un astfel de portret este al lui Dumitrascu-Voda, care era grec simat, mandru, nebun, lacom, talpiiz si giambas de cai de la Fanar, din Tarigrad, si dupa aceste era batran si curvar” (George Calinescu – Istoria literaturii romane, p.29)
Orientat spre senzational, cronicarul evidentiaza un episod din biografia domnitorului si anume aventura cu fata unei rachierite, despre care cronicarul lanseaza o barfa “era tiitoarea lui Dumitrascu voda”. Domnitorul o aduce la curte obligandu-i pe marii boieri s-o trateze cu cel mai mare respect.
In finalul portretului cronicarul noteaza un aspect dezagreabil despre domnitorul, care avea dantura falsa. (http://articole.famouswhy.ro/referat_despre_cronicari_ion_neculce/)
Cronicarul realizeaza alte doua portrete importante, al lui Dimitrie Cantemir si al tarului Petru cel Mare.
Portretul lui Dimitrie Cantemir este relatat obiectiv, in linii concise, de catre cronicar, fiind realizat cu ajutorul antitezei: daca in tinerete se arata ”nerabdator, manios, zlobiv la betie”, incat ii iesise “numele de om rau”, mai tarziu, capatand domnia “stiu sa-si piarza numele rau caci doara mai la varsta venise,au doara chivernisise vieata lui unde nu era pace,ca asa se arata de bun si de bland,ca tuturor le era usile deschise, si nemaret, de vorovea cu toti copiii,incat incepusera toti a se lipi de el si a-l lauda”.(apud Nicolae Cartojan, p.193) Cronicarul cunoaste astfel personalitatea lui Dimitrie Cantemir, “care traiese o tinerete intreaga in mediul Constantinopolului, aflase de stralucitele campanii ale lui tarului Petru cel Mare si, inainte de a se inscauna in Moldova,intrase in legaturi cu Tarul,princontele Tosltoi, ambasadorul rus la Constantinopol” (Nicolae Cartojan, p.193). Domnitorul Cantemir este, de asemenea, un apropiat al boierilor, acestia avand un raspuns aprobator la comunicarea pactului cu Muscalii, de catre domnitor: “Bine ai facut Maria Ta…”, ceea ce “dovedeste ca Domnul era in acord cu instinctual poporului sau si cu nazuintele spre liberarea de sub capitulatiile paganilor” (Nicolae Cartojan, p.193).
Tot astfel, este schitat si portretul tarului Petru cel Mare, punand accent pe trasaturile fizice ale acestuia: “Imparatul era un om mare, mai inalt decat toti oamenii,iara nu gros, rotund la fata si cam smad,oaches…” (apud Nicolae Cartojan p.193)
Il surprinde insa si in miscare, portertul lui “capata viata proprie tocmai prin prinderea ticului:<<cam arunca cate odata din cap fluturand” si prin actiune: <<umbla de multe ori ca un om de rand, pe jos fara alai, numai cu doua trei slugi […] se tindea cu amandoua mainile si cuprindea pre Dumitrasco Voda de grumaz si-l saruta pe fata, pe cap si pe ochi, ca un parinte pe un fiu al sau” (N. Cartojan, p.195)
Arta portretului la Macarie, Eftimie si Azarie are caracterul de laudă personală a domnului și a principalilor săi sfetnici, ca trăsătură principală a cronicilor. Niciunul dintre cronicari nu iese in evidenta cu un portretul realist, si nici o caracterizare din punct de vedere moral a personajelor. “Portretul bizantin este convențional și retoric, după chipul icoanelor murale pictate cu respectarea canonului Erminiei.” Ies, astfel, in evidenta numai calitatile personajelor, adesea exagerate. Macarie scrie despre Petru Rareș, ca la bătrînețe, era ,,ca o pasăre cu pene de aur sau ca un vultur pe acoperiș… Toate le orînduia cu înțelepciune, ridicînd bisericile, le înzestra și Iucra cu frica Iui Dumnezeu, și pe cei din casă îi învăța în chip prea înțelept”. Fuga lui Petru Rares in Ardeal, descrisa de Macarie este mareata, de un “sublim alpestru”, dupa cum observa George Calinescu: ”Si dete de niste locuri prapastioase si muntoase si de vai paduroase, si neputand sa le treaca calare, isi lasa acolo iubitul sau cal, pe care nimenea altul nu incalecase, si , patrunzand pe niste cai nepatrunse de oameni si locuite numai de fiare salbatice si printre piscuri inalte,gol,ranit la maini si descult,mergea pe carari aspre si neumblate,marele in vitejii si furiosul ca un leu in lupta…” (George Calinescu – Istoria literaturii romane, p.25)
Alexandru Lăpușneanu ,,a privit către toți cu ochii luminați și. prea frumoasă față, cu bunăvoință și milostivire” (Eftimie); doamna Roxanda ,,era cu minte de bărbat, cu suflet mare, împodobită cu înțelepciune, căci era ca un rai însuflețit care-și hrănea grădina cu binefaceri” (Azarie). (http://orice.info/literatura-romana/literatura-istorica-in-moldova/)
Figurile, în acest stil nou al cronicarilor reprezentanți ai bisericii, apar hieratice, încercînd să impună admirație și mai ales supunere. Astfel, Azarie scrie despre imaginea palida a lui Petru Șchiopul : ,,0, liniștea ta, singurule stăpînitor, inima cu dreaptă credință a domnului este în mîna Iui Dumnezeu, precum este scris. Dă, doamne, acestuia viață îndelungata și pace multă…, cum cîntă David”.
Tendința politică a cronicarilor este tot superioritatea și Iauda domnilor, de astă dată subliniată nu atît prin faptele săvîrșite de ei, cît prin calificări elogioase. Cînd Petru Rareș pătrunde în Transilvania cu oastea lui, Macarie scrie: ,,S-a repezit în persoană ca un tînăr erou asupra Ior (a dușmanilor) și a arătat împotriva minunată pornire și fapte bărbătești”. Eftimie descrie astfel urcarea în scaun a lui Alexandru Lăpușneanu, patronul său : „Și a strălucit ca o stea strălucitoare de la miazănoapte, și în drum spre miazăzi s-a îndreptat bărbătește către moșia sa parintească, ca să ia domnia în Moldovlahia”. Dusmanii domnului, răsculați, boierii necredincioși, sînt calificați cu invective violente : „cîini îndrăciți, neînvățați și cu minte de vită și năzuitori la rele…, țapi sălbatici”. Cu atît mai impresionante apar cîteva fraze lapidare, Iuate din realitatea vremii, pentru a caracteriza o anumită situație. Hîra cămărașul spune simplu Iui Petru Rareș : ,,O,vai, voievodule, boierii se pregătesc să se lepede de tine”.
Spre deosebire de Ureche, Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanță pentru traiectoria domnească a personajelor. Îl separă și de Neculce faptul că portret,pentru el, înseamnă figura interioară, temperamentul,psihologia, intelectul și de aici conduita. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.
Așezându-și lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor,Grigore Ureche și Miron Costin, Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvență din impresionanta serie a letopisețelor moldovenești sub raportul realizării artistice și simțind nevoia să-i adnoteze pe înaintași, acesta produce o istorie paralela,alcătuită din cele patruzeci de povestiri,adunate sub titlul de O samă de cuvinte și plasate in fruntea letopisețului.
Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular, Neculce este un povestitor înnăscut. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenție autobiografică. Cum prefața o spune,povestitorul își ia distanță de predecesori, înclinând în favoarea anecdoticului și legendei. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparțial pentru că îl citise pe Miron Costin,dar – ca și acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuiește el însuși, și nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise; el nu falsifică realitatea,ci așează în text „fapte alese”,cărora le dă dimensiuni istorice diferite,în funcție de propria-i părere,însoțite de interpretări convenabile. Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori, Neculce tocmai aici găsește un filon de exploatat, alimentându-și din el povestirea,fără perifraze și eufemisme. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viața personajelor,în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-și colora puternic și original întruchipările individuale,de altfel,este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri,cele cu substanță erotică atrăgându-l cu deosebire.
Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model cronicăresc cu secvențe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. Urmând vremea și reconsiderând întâmplările, ierarhizându-le,narându-le după tipare comune cu cele ale oralități, Neculce își incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau,mai rar,prin rememorări.
Când și-a țesut narațiunea,cronicarul a avut o intuiție sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea,a identificat cu precizie „personajele” (și nu doar „negativii”,ca în cronica lui Miron Costin). Iar această narațiune,ce aduce a literatură de colportaj, agreează cu precădere amănuntul, mărunțișurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburați), într-un cuvânt, anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal,nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche, neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.
O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. Ironia rezultă din intonația orală,precum și din construcția stilistică intenționat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o realitate. Chemată mereu să sancționeze,concluziv,o situație,ironia lui Neculce schimbă tonul imprecației cu cel de dispreț și moralizare. Povestitorul își schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la șoaptă,de la denunț la bănuială plasată în stilul îndoielii,gesticulează,imită,arată cu degetul,e indignat de cele mai multe ori,ironizează satisfăcut și răutăcios,dar nu se poate bucura din plin niciodată, notele de umor sunt fulgerări stilistice și nu trăiri,”ironia este prea morală pentru a fi artistă și prea crudă pentru a fi comică”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arta Portretului In Literatura Cronicareasca (ID: 153885)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.