Arta Oratoriei Religioase Si Mitropolitul Antim

Cuprins

Abstract

Referring to the work of Antim, it is recognized by historians and preachers Church Romanian literature as a literary gem, a cult comes outset put religious and moral traditions and norms of the time. The reader is drawn to the clarity, the light, the beauty of language, how dogmatic moral issues were addressed. Style bluntness struck me, causing each page read is a highlight, primarily based on the views of Antim in connection with matters of the church, the political, social, economic, characterized past ages.

This paper does not want to be a historical flair, but wants to bring the darkness of past times, an example worth following hierarch and over time to reveal valences and remarkable qualities of courage that kindled his conscience awakens living and our contemporaries.

Introducere

În întocmirea lucrării de licență, m-am lăsat condus de năzuința exprimării celui mai frumos cult al limbii. Oratoria, retorica, fac parte integrantă din aspirațiile noastre, asemuindu-ne oarecum cu modul în care Iisus Hristos a predicat ascultătorilor săi. Dacă Iisus a folosit în pilda semănătorului: ogorul, sămânța, semănătorul, ca fiind cuvântul dumnezeiesc adresat sufletului credinciosului, adică ogorului în care aruncă neîncetat sămânța sfântă, așa trebuie să privim și acest cult al limbii, pentru că prin el se experimentează învățătura vitală de trăire în norma de conduită morală. Cultul limbii ne determină să trăim tainic dar real, teoria împletită cu practica.

Făcând referire la lucrarea mitropolitului Antim Ivireanul, aceasta este recunoscută de istoricii literaturii române și de predicatorii Bisericii drept o nestemată literatură, un cult ce vine să pună bun început tradiției și normelor religios-morale din acea vreme. Cititorul este atras de claritatea, perspectiva, frumusețea limbii, de modul în care problemele moral-dogmatice au fost abordate. Franchețea stilului m-a uimit, determinând ca fiecare pagină citită să fie un punct culminant, bazat în primul rând pe punctul de vedere al mitropolitului Antim Ivireanul, în legătură cu problemele bisericii, situațiile politice, social-economice, caracterizate de veacurile trecute.

Lucrarea de față, nu vrea să fie un iz istoric, ci vrea să aducă din negura vremurilor trecute, un exemplu de ierarh demn de urmat și peste timp, să scoată la iveală valențele și calitățile remarcabile a celui ce aprins de curajul său, trezește conștiința vie a contemporanilor săi și ai noștri.

Fiind îndragostit de maturitatea creștină, ce poartă numele de catehetică, am înțeles că această îndrumare are nevoie de aplicabilitate. Dacă oarecând acest lucru însemna împărtășirea de cunoștințe, acum trebuie să ne rezumăm la ideea de îngrijire sufletească, de aceea prin lucrarea de față am încercat să expun câteva norme, idealuri ce privesc atât inspirația cât și scopul suprem, că omul cel vechi plin de păcate trebuie să moară, iar cel nou, plin de Duhul Sfânt trebuie să se nască.

Desigur, pentru că oaza de bucurie mi-a fost întregită prin citirea Didahiilor lui Antim Ivireanul, nu puteam să nu vorbesc despre asimilarea de experiențe pe care acestea o dovedesc. Aspectele lor oratorice revendicate devin o rostire însuflețită, legată în mare parte de Sfânta Liturghie.

Așadar, lucrarea de față are menirea de a ne determina spre reflecția interioară, încondeiată de trăirile vremilor, ancorându-ne în realitatea vieții, determinând ca fiecare dintre noi să aibă aportul personal în păstrarea Sfintelor Tradiții potrivite cu învățătura Bisericii.

CAPITOLUL I

Aspecte din viața mitropolitului Antim Ivireanul

Prin scoaterea din scaunul Episcopiei Râmnicului a lui Ilarion în primăvara anului 1705, Sfântul Sinod al Țării Românești a înțeles pedeapsa pentru lipsa sa de fermitate în aplicarea dogmelor și păstrarea bisericii ortodoxe, căci ,,el a consimțit și adoratorii Papei au construit biserica chiar în orașul Râmnic, al doilea la mormintele ortodocșilor care se aflau în Sfânta biserica a Episcopiei a consimțit și adorării Papei au îngropat cadavre de papiști, adică trupuri de eretici și schismatici”, după cum se păstrează înscrisul în Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei. Astfel, măsura luată îi dă dreptul episcopului Ilarion să își păstreze calitatea de stareț la Mănăstirea Snagovului, dar se impunea în condițiile ofensivei catolice care în Ardeal, cel puțin, avusese deja un succes remarcabil prin Unirea unei părți a bisericii ortodoxe cu cea catolică consfințită de mitropolitul Atanasie Anghel câteva luni mai târziu după ce fusese sfințit în această calitate la București în 22 ianuarie 1698 .

Este extrem de cunoscută reacția oficială a domnitorului Constantin Brâncoveanu, el însuși ctitor al mănăstirii de la Sâmbăta și finanțator al Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania, care, acuzându-l pe Atanasie Anghel de faptul că ,,au lunecat cu firea“, se adresează împăratului habsburg Leopold I într-o scrisoare trimisă prin intermediul lordului Wiliam Paget, ambasador al Marii Britanii la Istanbul, solicitându-i ca românii transilvăneni ,,să nu fie siliți la unire” .

Într-o asemenea conjunctură externă și internă era extrem de evident că o slăbiciune precum cea a episcopului Ilarion nu putea fi trecută cu vederea, așa încât Sfântul Sinod se află în fața unei noi dileme: cine să fie nominalizat ca ierarh în locul rămas vacant la Râmnic, cea mai importantă episcopie a Țării Românești, care și geografic se afla pe calea directă de acces dinspre Transilvania? Discuțiile au fost probabil extrem de cuprinzătoare, mai ales în ceea ce privește competența ritului creștin de răsărit, capacitatea de a reorganiza sistemul ortodox printr-o nouă calitate profesională a preoților mireni și de a impune respectarea ortodoxiei, modernizând-o însă. În finalul actului s-a redactat următorul cuprins: ,,de vreme ce prea sfânta Episcopie de la Râmnic a rămas fără de al ei adevărat episcop… să se facă socoteală ori pe care ar alege și ar afla obraz vrednic, ca să fie chivernisitoriu aceștii sfinte Episcopii… și adunându-se ei în biserica sfintei Mitropoli… întâi pre egumenul chir Antim de la Snagov, al doilea pre duhovnicul chir popa Ioasaf, al treilea pre chir Macarie protosinghelul, care s-au arătat a fi mai de folos la această sfântă Episcopie. Drept aceasta s-a scris numele lor întru această condică, Martie 16 ” .

Cel care a dat voie cu aprobarea subînțeleasă a domnului Constantin Brâncoveanu, nu este altcineva decât mitropolitul Theodosie al Țării Românești orientat se pare de acum nu numai pentru noul episcop de Râmnic, ci și pentru viitorul mitropolit care va fi de fapt una și aceeași persoană: ieromonahul Antim care până la data de 21 mai 1704 figura în acte ca stareț al Mănăstirii Snagov, dar extrem de cunoscut atât în țară cât și în Orient ca iscusit tipograf cu multe cărți realizate până atunci în limbile română, greacă, slavonă, arabă și gruzina, limba maternă a noului episcop, numit de altfel Antim Ivireanul ( din Gruzia sau Georgia de azi) .

Sosirea în Țara românească a lui Antim Ivireanul

În istoria culturii Bisericii Ortodoxe Române, mitropolitul Antim Ivireanul este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți. Deși străin de neam, fiind originar din Georgia, în cei 25 de ani cât a trăit și activat în Țara Românească ca mitropolit, tipograf și artist, s-a identificat cu viața acestui popor, devenindu-i un adevărat părinte sufletesc. A fost adus la Constantinopol de Constantin Brancoveanul, domnul Țării Românești. Nu se știu decât puține date personale din viața sa.

În copilărie, s-a numit Andrei, părinții lui se numeau Ioan și Maria. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, imperiul Otoman s-a revărsat către țările din Orient, cuprinzând și Georgia. Mulți tineri din acele pământuri au fost smulși din familiile lor și luați robi de turci. Așa s-a întâmplat și cu tânărul Andrei, care pe atunci, avea în jur de 16 ani, fiind născut probabil pe la anul 1650. Captivii erau duși întâi în Crimeea, iar de acolo la Constantinopol, capitala Imperiului și în alte părți ale lumii, spre a fi vânduți ca robi .

Câtă vreme a rămas Andrei rob la turci și de cine a fost răscumpărat, înainte de a fi cunoscut de Constantin Brâncoveanu, nu se știe cu precizie, întrucât nicăieri în scrierile sale nu dezvăluie asemenea taine din tinerețea sa. Ceea ce este uimitor la el încă de la această vârstă este inteligența deosebită, energia și talentele care-i împodobeau viața. Astfel, fiind în robie la Stambul, era firesc să învețe limba turcă, pe lângă cea maternă, georgiana. Energic și talentat cum era, fără de îndoială că s-a remarcat ușor între ceilalți robi.

Nu se știe după câți ani a devenit liber și nici cine l-a răscumparat. Mulți biografi ai săi afirmă că Patriarhia ecumenică din Constantinopol l-ar fi eliberat. Alții însă opinează și poate pe bună dreptate, că cel care ar fi intervenit pentru el ar fi fost Dosithei, patriarhul Ierusalimului, aflat în exil la Constantinopol, după cucerirea de către turci a Țării Sfinte. Patriarhul Dosithei, bărbat foarte cult și cu multe relații, avea nevoie de un om ca Andrei, între altele și ca să-i traducă corespondența din georgiană .

La palatul acestui patriarh, trăind într-un mediu nu numai turcesc, tânărul cu mintea ageră a învățat și limba greacă, veche și modernă, poate și cea arabă. Tot în acest timp și-a dezvoltat și alte îndemânări, devenind caligraf, brodeur, desenator, pictor, sculptor, așa cum ne informează contemporanul său, Anton Maria del Chiaro .

Având în vedere cultura temeinică în multe domenii, dovedită în traduceri și în scrierile proprii, se poate presupune că, după ce a scăpat de robie, aflându-se în preajma patriarhului Dosithei și dobândind o oarecare independență materială datorită talentelor sale excepționale, tânărul Andrei a urmat și școala grecească din Constantinopol, care l-a ajutat în sistematizarea bogatelor cunoștințe religioase și profane.

Precum este bine cunoscut, patriarhul Ierusalimului a trăit un număr de ani la curtea Brâncoveanului, ca mulți alți străini, oameni de cultură greci și occidentali, îndeosebi italieni. Cunoscând bine dorințele și năzuințele marelui voievod, de înviorare a culturii și a artei românești, nu este exclus ca Dosithei să-i fi îndreptat atenția lui Brâncoveanu asupra tânărului Andrei, care uimise cu energia și talentele sale. Astfel că pentru domn a fost ușor să-l întâlnească pe georgian la palatul patriarhal din Constantinopol și să-l aducă în țară.

După biografii lui cei mai de seamă, precum Nicolae Serbănescu, Gheorghe Ștrempel, Andrei a venit în țara noastră între 9 noiembrie 1688, data înscăunării lui Constantin Brâncoveanu și octombrie 1691, când a apărut primul titlu imprimat de Antim la tipografia domnească de la București, a lui Vasile Macedoneanul, împăratul grecilor „Capitole îndemnătoare șasezeci și șase către fiul său Leon înțeleptul”. Era o carte de literatură parenetică, tradusă din greaca veche în cea modernă de Hrisant Nottara, nepotul lui Dosithei și urmașul său la scaunul Patriarhiei din Ierusalim. Prima preocupare a ivireanului, după intrarea în Țara Românească, a fost aceea de a învăța limba locului care avea să-i fie a doua patrie. Andrei- Antim avea în jur de 40 de ani .

Două întrebări apar în această parte a vieții sale: unde a învățat meșteșugul tiparului și când a devenit călugăr și ieromonah, așa cum semnează prima carte imprimată de el la tipografia domnească din București?

Raspunsul la prima întrebare este greu de dat, pentru că cercetătorii de până acum n-au ajuns la concluzii precise. Astfel, presupunerile că tânărul Andrei-Antim ar fi învățat arta tiparului la Constantinopol, la Kiev, în Moldova, la Veneția ori la Tbilisi nu pot fi susținute cu argumente convingătoare.

Venirea sa în țară a avut loc între noiembrie 1688 și octombrie 1691, perioadă în care tipografia domnească era condusă de Mitrofan, fostul episcop de Huși. Ne putem întreba, totuși de ce nu se poate admite că, în timpul celor 3 ani, Andrei-Antim, cel plin de talente și foarte ager la minte, ar fi putut învăța meșteșugul tipografic de la vlădica Mitrofan? Cu cât mai mult cu cât Mitrofan, fiind candidat pentru episcopia din Buzău, unde a și plecat la 10 iunie 1691, trebuia să lase un urmaș la conducerea tipografiei domnești, după cum s-a și întamplat.

Această părere, că Andrei-Antim a învățat meșteșugul tipografic în țară de la vlădica Mitrofan este emisă și de părintele Mircea Păcurariu, dar și de alți biografi ai săi.

La a doua întrebare, unde anume a primit fratele Andrei cinul monahal și unde a fost hirotonit, răspunsul este mai simplu: la Mitropolia din București. Sub influența ieromonahului Macarie, mare eclesiarh al Catedralei mitropolitane și la îndemnul mitropolitului Teodosie, a intrat în monahism și în curând a devenit ieromonahul Antim. Acești doi clerici, ieromonahul Macarie și mitropolitul Teodosie vor figura în pomelnicul său personal, înscris în Așezâmant, după părinții săi Ioan și Maria .

Situația Țării Românești la sfârșitul secolului XVII

Înainte de a înfățișa activitatea smeritului Antim la București și la Snagov, este necesar a descrie mai întâi starea culturala și socială a Țării Românești din acea vreme, la care adeseori se referă mitropolitul Antim in Didahiile sale.

Mișcarea culturală începută sub Șerban Cantacuzino, s-a continuat și adâncit sub Brancoveanu, prin învățații și oamenii de cultură reuniți la Curtea Domnească. Se întalneau aici două curente culturale, cu influențe din Orient și Occident, îndeosebi greci și italieni. Primii erau reprezentanți prin Dosithei, patriarhul Ierusalimului, Gherasim Palada, patriarhul Alexandriei, Athanasie IV, patriarhul Antiohiei. Curentul apusean era reprezentat prin Anton Maria del Chiaro, Iacob Pylarino, Ioan Avramie .

Influențele culturii grecești au fost de mare folos pentru întărirea ortodoxiei românești, tulburată în aceea vreme de învățătura calvină și mai ales de insistențele romano-catolicilor, care, cu ajutorul habsburgilor, uniseră o parte din românii ortodocși din Ardeal cu Roma .

Tot în sprijinul ortodoxiei și al cultivării românilor, Constantin Brâncoveanu a reorganizat și a întreținut în București câteva scoli: Academia Domnească, Școala de slavonie, școala de la mănăstirea Colțea .

În jurul anului 1700, câteva familii boierești, în frunte cu Cantacuzinii, dețineau mari proprietăți în cuprinsul țării. Domnii acordau privilegii importante acestor familii, în pofida înrobirii satelor, a țăranilor care, săraci și necăjiți, erau împovărați cu biruri grele ale căror număr se ridica la uimitoarea cifră de patruzeci și două. La acestea se adăugau abuzurile perceptorilor .

Sumele care intrau în visteria statului se foloseau pentru a lua calea Porții, sub formă de alimente și haraciu, altă parte era folosită pentru gospodărirea țării și pentru numeroasele ctitori de mănăstiri și biserici, mari valori arhitecturale și pictură. Se cheltuia mult și pentru întreținerea școlilor, cele mai multe aflate în București. Erau ajutorate patriarhiile sărace din Orient, de sub stăpânirea turcilor, iar o mare parte din aceste venituri era destinată întreținerii numeroasei familii a lui Brâncoveanu și a personalităților culturale din Orient și Occident, cu care se înconjura domnul Țării Românești.

În primii trei ani de la venirea în țară, în paralel cu învățarea limbii române, ieromonahul Antim a luat în primire tipografia domnească de la episcopul Mitrofan și punându-o în funcțiune, a tipărit patru cărți: în 1691, Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, a doua în 1692, Slujba Sfintei Paraschiva și a Sfântului Grigorie Decapolitul, în 1693, Evangheliarul greco român și în 1694, Psaltirea românească.

Dacă la sfârșitul Evangheliarului Antim se roagă să-i fie iertate păcatele, întrucât nu-și însușise suficient cunoașterea limbii române, peste un an în 1694, după tipărirea în română a Psaltirii, destinată folosului celor ce o vor citi, ajunsese să stăpânească limba în toate subtilitățiile ei.

În 1694, ieromonahul Antim a fost mutat la mănăstirea Snagov, luând cu sine și o parte din utilajul tipografic de la București. Aici a înființat o școală de tipografi, unde s-au format Gheorghe Radovici, ieromonahul Dionisie Floru și Mihai Iștvanovici și s-au tipărit 14 cărți, unele semnate chiar de acești ucenici. Șapte sunt în limba greacă, patru în limba română, una în slavonă, una în greco română și una în greco arabă .

Din anul 1701, foarte rodnic în lucrări tipografice, ieromonahul Antim, deși mulțumit ca egumen la Snagov, s-a strămutat la București, reluându-și activitatea de tipograf, întreruptă din 1694. Cauzele adevăratei sale reveniri în București nu sunt cunoscute precis, dar se bănuiește că ar fi vorba de unele intrigi, la care se referă nevinovatul Antim în apărarea sa către Brâncoveanu, din 13 ianuarie 1712. Formal, ieromonahul Antim a rămas egumen al Snagovului până în 1704, tipografia din Snagov își încetează activitatea și în 1705 se desfințează .

Reîntors la București, vrednicul Antim a desfășurat o activitate rodnică, este o perioadă luminoasă, în care i se recunoaște pregătirea teologică și culturală și în care capătă deplina încredere a domnului, a Curții și a învățaților. În acești ani, la București sunt tipărite 15 cărți, din care 11 în limba greacă, două în română, una în slavonă și una în greco arabă .

Activitatea ca Episcop al Râmnicului

Vorbind despre activitatea sa ca episcop al Râmnicului, putem spune că el s-a îngrijit mai întâi să înlature definitiv influențele catolicismului, moștenite de la înaintașul său. A luptat apoi cu toată energia la înlocuirea limbilor străine din slujbele bisericești cu româna, pe care o înțelegea poporul și din a cărei înțelegere se putea îndrepta, căci ,, patimile rele din inima omului și numai din cetanie și din auzire se omoară” .

În cei trei ani fără două luni, cât a păstorit la Râmnic s-au tipărit sub îngrijirea sa 10 cărți: cea dintâi este Tomul bucuriei, în grecește, lucrare cu conținut dogmatic, care între altele combate teminic primatul papal. A doua tipăritură este Carte sau Lumină, în limba română, pentru pravoslavnici. Se mai tipăresc în 1705 un Antologhion, Învățătura pe scurt pentru Taina Pocăinței și Evanghelia. La fel de important este și Molitvelnicul românesc, iar în 1706 încredințează ucenicului său ipodiaconului Mihai Iștvanovici apariția cărților, tipărindu-se astfel Adunarea slujbei Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu Paraclisul cel de obște, Octoihul slavo-român. După 1706 Antim Prea Sfințitul se ocupă de traducerea din greacă, dar se ocupă și de treburile episcopiei. Astfel sub cârmuirea lui au loc restaurarea mănăstirii Cozia și Govora .

Tot la acea data apare însă un motiv care îl determină să se retragă de la Râmnic, fără voia lui, pentru că murise mitropolitul Teodosie și lăsase cu limbă de moarte ca episcopul de Râmnic să-i fie urmaș. Cronica logofătului Radu Greceanu ne informează că domnul Constantin Brâncoveanu l-a trimis pe Gligorașco pentru a obține actul de transferare și înscăunarea ca mitropolit la București a episcopului Antim .

Mitropolit al Ungrovlahiei și legăturile sale cu credincioșii

Ca mitropolit, avea două reședințe: București și Târgoviște, astfel la începutul activității sale în noua demnitate, Antim a transferat tipografia de la Râmnic la Târgoviște, dar l-a trimis și pe vrednicul său ucenic să instaleze o tipografie în Georgia, imprimând pentru creștinii de acolo două cărți: un Evangheliar și un Liturghier.

Mitropolitul Antim îi detesta pe turci, iar în răsăritul Europei, sub Petru cel Mare, se ridica marea putere creștină a rușilor. Atitudinea duplicitară a lui Brâncoveanu de a vedea în partea cui se va înclina balanța victoriei, precum și trecerea lui Toma Cantacuzino de partea rușilor, l-au îndemnat pe acesta să îl acuze pe mitropolit de sfaturi nedemne și să-l înlăture din scaun. Problemele nu se opresc aici. Nepotul lui Dosithei, Hrisant Nottara, ajungând patriarh al Ierusalimului, a dorit ca mănăstirile care aparțineau Sfântului Mormânt să depindă de Ierusalim, iar el să fie socotit stăpân peste ele. Atitudinea mitropolitului Antim este prezentată în scrisori către aceștia precum și prin plângeri către patriarhia ecumenică .

Pentru a veni în ajutor creștinilor atacați în credința lor, era nevoie de cărți de doctrină ortodoxă, în special pentru credincioșii din Ardeal. Astfel, Mihai Iștvanovici este trimis la Bălgrad, unde a tipărit o carte ce cuprindea Simbolul de credință, cele 10 porunci și explicarea celor 7 taine. Propaganda iezuiților reușise să atragă o parte dintre românii ortodocși unindu-i cu Roma, această rupere din trupul Ortodoxiei a produs o impresie amară clerului și boierilor .

Purtarea de grijă a lui Antim Ivireanul a fost expusă și dincolo de credincioșii români, până la grecii și arabii din patriarhia săracă a Antiohiei. Astfel, voievodul a comandat mitropolitului Antim tipărirea Liturghierului greco-arab, acesta din urmă săpând chiar el literele arabe, editând pentru sirieni și un Ceaslov greco-arab. Patriarhului Athanasie, unul din oaspeții care veneau la curtea lui Brancoveanu, acesta i-a dăruit tipografia arabă de la Snagov, fiind instalată la Alep .

Antim Ivireanul nu a uitat niciodată patria sa natală, aflând că este nevoie de o tipografie pentru țara sa, trimite pe Mihai Iștvanovici cu o tipografie, instalându-o în Tbilisi, de unde au ieșit în 1710 un Liturghier georgian, un Apostol, urmat de două cărți profane.

În cei 25 de ani de viețuire în Țara Românească, Antim Ivireanul a tipărit 65 de cărți, 39 lucrate de el, restul de ucenicii lui Mihail Iștvanovici, Gheorghe Radovici și Dionisie Floru .

De la fericitul întru pomenire Antim au rămas și câteva opere manuscris: Izvodul odoarelor sfintei mitropolii, Istoria Țării Românești de când a descălecat pravoslavnicii creștini, Sluja sfântului mucenic Antim de Nicomidia 1710, Chipurile Vechiului și Noului Testament 1709, Didahiile, Învățături pentru Așezământul cinstitei Mănăstiri a Tuturor Sfinților sau Testamentul său .

Mitropolitul Antim Ivireanul și-a desfășurat viața și activitatea sub trei domni: Constantin Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat, cel din urmă fiind primul fanariot din țările române, sluga plecată turcilor. Spre sfârșitul vieții sale pământești, a continuat treburile mitropoliei și tipografiei, ocupându-se de zidirea mănăstirii Tuturor Sfinților, pentru care, încă din primăvara anului 1713, începuse redactarea Așezământului. În 1710 tipărește Învățătura Bisericească, Psaltirea proorocului David, 1712 Octoih, 1713 Dumnezeieștile și Sfintele Liturghii, Pilde filosofești, Catavasier, Molitvelnic, Capete de poruncă, Ceaslov. În 1715 tipărește noul Catavasier, mai apoi Despre oficiile, clericii și dregătoriile sfintei Biserici a lui Hristos și însemnarea lor și Sfaturi creștine politice.

Odată cu uciderea lui Ștefan Cantacuzino, la 21 ianuarie 1716, turcii și-au pierdut încrederea în domnii autohtoni și după hotărârea lor, l-au strămutat pe Nicolae Mavrocordat din Moldova în Țara Românească. Acesta își face intrarea în București la 10 februarie 1716 .

Boierii valahi îl primiseră din poruncă pe Nicolae Mavrocordat, știind că este omul turcilor. În ziua de Sfânta Maria Mare, austriecii pătrund în Țara Românească, iar acest zvon ajunge la urechile lui Nicolae Mavrocordat, care, înspăimântat, și-a făcut bagajele și, împreună cu familia, boierii și împotriva voinței lui Antim, pornesc spre Giurgiu. Ajunși în bordeiul unui țăran, se încinge o dispută, mitropolitul Antim susținând că nu își poate părăsi turma, mai mult decât atât, acesta primește o scrisoare în care se relata că Gheorghe, feciorul fostului domn Șerban Cantacuzino, vine din Transilvania cu douăsprezece mii de nemți ca să ocupe Țara Românească .

Situația reintră în normal, Mavrocordat se întoarce la Curte și cere ca Antim mitropolitul, care s-a întors la București să fie chemat. Era gata să fie ucis de soldații turci, nu a mai fost dus în fața lui Mavrocordat, ci închis. A fost constrâns să renunțe la Arhiepiscopie, în locul lui fiind ales Mitrofan. Apoi a fost acuzat de vrăjitorie, înșelăciune și caterisit de Patriarhia ecumenică. I s-a ridicat dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele laic de Andrei, apoi i s-a citit sentința de deportare pe viață în mănăstirea de pe Muntele Sinai .

Pornit în miez de noapte cu carul, sub paza câtorva turci, ajuns la Galipoli, lângă râul Tundja, a fost ucis și aruncat în râu. Formal, moartea Sfântului Mitropolit trebuia justificată, în acest scop a fost urzită vinovăția lui de către Mavrocordat. Astfel, un consiliu format din 11 arhierei, în frunte cu Patriarhul Ieremia al III lea, a întocmit gramata din august 1716, în care mitropolitul era învinovățit ca revoluționar și culpabil în contra puterniciei împărății și a preaînălțatului domn a toată Ungrovlahia.

Lumina adevărului nu putea fi ascunsa, abia însă după 250 de ani, caterisirea lui Antim să fie ridicată de către Patriarhia Ecumenică, în urma demersurilor Patriarhiei Ortodoxe Române. Răspunsul canonic al Patriarhului Atenegora era acesta: ,, Am găsit cu cale să ridicăm caterisirea lui, făcută odinioară de către marea Biserică a lui Hristos de la noi, în vederea restabilirii pomenirii sale în Biserică, aceasta făcându-se la 27 septembrie, în fiecare an ” .

CAPITOLUL II

Arta oratoriei – considerații

Pornind de la simpla definiție a oratoriei, ce înseamnă arta de a compune, a ține discursuri sau arta de a vorbi în public, vom arăta în ceea ce urmează câteva considerații generale privitoare la aceasta artă, făcând mai apoi referire directă la stilul oratoric al Mitropolitului Antim Ivireanul.

Oratoria face parte din disciplinele sitemului educațional umanist și reflectă o protoistorie a comunicării. Primii profesori de oratorie și retorică au fost grecii de la Roma. La acești retori se referă edictul din anul 161 a. Chr., prin care au fost expulzați din Roma toți filosofii greci. Retoricii greci organizaseră la Roma școli de retorică divizate pe clase de vârstă, astfel primul profesor de retorică latină a fost Plocius, astfel că în aceste școli grecești sau romane, se instruia generația lui Cicero.

În vremea lui Cicero apar două curente ce stăpâneau elocința: asianismul și aticismul. Asianismul se consolidase în împeriul elenistic după moartea lui Alexandru Macedon. Oratoria greacă aticistă cu model în Lysias s-a modificat în raport cu spiritual și psihologia oriental. Discursul aticist, sobru și elegant este înlocuit cu discursul asianic, rafinat și împodobit. În oratoria asianică, diviziunea lui Theodoros din Gadara este numită ,,preot al lipsei de bun simț”, pentru că acesta supralicita patosul, ornamentele, cultiva perioadele muzicale și policromia vocii .

La Roma, în vremea lui Cicero, curentul asianic era ilustrat de Hortensius Hortalus, orator cult și talentat, un rege al forului sub influența căruia a crescut și Cicero. Curentul aticist avea ca reprezentanți pe Licinius Calvus și Iunius Brutus, care apăsau pe logica ideilor și claritatea stilului, ignorând afectele. Oratori celebri, contemporani cu Cicero, sunt Pompei, Caesar, Antonius și Cato. În raport cu direcțile menționate, Cicero a creat o nouă orientare care reprezintă o sinteză a virtuților asianice și atice, aceasta purtând numele de rhodiană, ce consolidează clasicismul .

Cicero este un important deschizător de drum, el a transplantat la Roma doctrina retorică aristotelică, imprimându-i însă o pecete romană. Cicero a cultivat cu precădere retorica discursului, nu retorica cuvântului, subordonând-o mereu valorilor cetății. Cicero se ocupă de formarea oratorului, de genurile oratorice, de stilul oratoric. Acest dialog este reprezentativ pentru elocința latină, susține teza împletirii talentului cu un larg orizont de cultură, relevă importanța eticii în oratorie și recomandă modelul unui orator format printr-o pedagogie care îmbină normele teoretice cu modele istorice reale .

Problema formării unui orator ideal este susținută de Cicero în mod polemic. Unii teoreticieni socoteau că talentul e suficient pentru un bun orator, iar alții teoreticieni considerau că numai învățătura crește oratorul bun. Cicero afirmă că obiectul trebuie să aibă deopotrivă, talent și cultură .

Facând referire la problema formării oratorului, putem spune că un bun orator este o persoană care își folosește bine vocea, modulând amplitudinea și volumul acesteia. Oratorii știu să controleze și ritmul în care vorbesc, ei folosesc pauzele ți tăcerile pentru a obține un efect dramatic, un bun orator folosește atât corpul, cât și vocea. Dezbaterea este o activitate publică, este un act de comunicare cu publicul în care sunt incluși și arbitri.

Fiecare stil este diferit, dar există anumite standarde care trebuie să fie respectate, astfel începem cu dicția. Participanții trebuie să vorbească clar pentru a putea fi înțeleși, mai apoi să rostească cuvintele cu o anumită viteză. Nivelul vocii este și el esențial, de asemenea sublinierea și varietatea în exprimare, gesturile și mișcarea, contactul vizual. Cei mai buni vorbitori în dezbateri sunt aceia care lasă impresie de autenticitate, de calm și de firesc, ei sunt credibili deoarece par că așa sunt după felul lor .

Facând referire la personalitatea oratorului ideal, Cicero spune: ,,unui orator trebuie să-i pretindem ascuțimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimare ca a unui poet, memoria juristconsultului, vocea tragedianului și gesturile unor actori celebri. De aceea nu se poate găsi nimic mai rar pe lume deât un orator desăvârșit”. Chipul oratorului ideal, summus orator, este în ultimă instanță, un portret robot comparabil cu prototipurile lui Platon ,,dar eu plăsmuind chipul oratorului desăvârșit, voi crea un chip care n-a existat poate niciodată. Căci eu nu întreb care orator a fost desăvârșit, în afară de care nu există nimic mai prestant deoarece, în istoria elocinței, nu apare des sau nu apare niciodată, dar totuși poate să apară cândva în parte, la unii mai des, la alții mai rar” .

Modelul ciceronian selectează virtuțiile, astfel preia de la aticiști claritatea și logica argumentării, iar de la asianici pateticul și acțiunea. Acordă o atenție specială și problemelor de stil: selecția cuvintelor, îmbinarea lor în frază și adecvarea la subiect. Lexicul trebuie selectat pentru claritate, varietate și bogăție, dar și pentru ritm și eufonie. Oratorul trebuie să cultive cu măsură arhaismul, neologismul și metafora, de asemenea ritmul și clausula pentru a nu transforma proza în vers. Oratorul cucerește forul, senatul, tribunele, salvează libertatea sau viața cetățenilor. De aceea Cicero concluzionează spunând: ,,nimic nu mi se pare mai distins decât ca cineva să poată să captiveze prin cuvânt adunarea unor oameni, să incite mințile, să le determine voințele încotro vrea și să-i conducă unde dorește. Această singură artă a înflorit mereu la oricare popor liber, mai ales în statele așezate și pașnice și a predominat întotdeauna. Căci ce este atât de minunat decât ca, dintr-o mulțime infinită de oameni, să se ridice unul care poate să facă singur sau cu foarte puțini ceea ce natura le-a dăruit tuturor? Sau ce este atât de plăcut minții sau auzului precum o cuvântare împodobită cu idei înțelepte și cuvinte distinse și șlefuită cu îngrijire? Sau ce este atât de puternic și de măreț ca un singur om să schimbe, rin cuvântarea sa pasiunile mulțimii, scrupulele judecătorilor, fermitatea senatului? Ce este mai nobil și mai generos decât să dai ajutor celor ce se roagă, să-i ridici pe năpăstuiți, să le salvezi viața, să-i eliberezi de primejdii și să-i cruți de exil? Ce este mai necesar decât să ai mereu arma cu care, apărat, tu însuți să-i provoci pe ticăloși sau atacat să-i pedepsești?” .

Oratoria a fost cultivată din vechime și era întruchipată în una din cele nouă muze ale artei, care reprezenta poezia eroică și elocința. Istoria elocinței este unul dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei literare. Intitulată la început retorică, aceasta însemna arta de a convinge și exprima în chip clar cugetările și simțirile. De-a lungul istoriei civilizației, oameni înzestrați cu darul vorbirii au jucat un rol de prim ordin, fie în vremurile razboinice, fie în vremurile de pace .

Creștinismul, a cărui propagare se rezema prin principiul enunțat de întemeietorul său: ,,Mergeți și învățați popoarele”, punea mare preț pe arta oratoriei. Nu avem decât să cităm talentul lui Luther, în răspândirea credinței creștine reformate. În frământările politice ale popoarelor, istoria marilor revoluții și prefaceri sociale numără oratori de seamă, care entusiasmau adunările populare, cu talentul lor de a se exprima. Dar elocința a înflorit cu timpul în toate domeniile activității omenești: în Parlamente, în adunările publice, la amvon, în Academii, în mișcările razboinice etc.

De aici s-au ramificat chipuri variate de oratorie: demonstrativă, deliberativă, juridică, după scopul urmărit de oratori prin discursurile lor. Elocința politică implica o mai mare adâncire a fondului, o logică strânsă, o argumentare solidă și o rostire înflăcărată, cea academică, un ton mai reținut, o frază aleasă, o ținută demnă, cea jurică, o pătrundere a argumentării în fibrele ei cele intime. Istoria litarară a înregistrat și manifestările oratorice, dar le-a socotit totdeauna ca un gen subordonat genurilor literare estetice. Multă vreme genul retoric sau oratoric, ca și genul istoric au fost studiate ca genuri de rangul al doilea, față de genurile lirice, epice și dramatice, li se nega valoare creației literare a acestora din urmă .

Oratoria prezintă o însușire pe care nu o au celelalte genuri literare, e promptitudinea inspirației. Oratorul trebuie să compună repede, să improvizeze. Pe orator îl apreciezi, dacă frazează repede și îi refuzi epitetul ca atare aceluia care nu e fluid, care nu își înlățuie gândurile promp și nu își face o frază bine construită, imediat și natural. Nu înseamnă că marii oratori nu se pregătesc. La oratorie, spune Ion Petrovici, spontaneitatea creației și viteza formulării fericite nu sunt un ornament superfluu, ci o condiție a talentului. Timpul genezii nu este aici un factor indiferent, ca la poezie, nuvelă sau roman. De aceea talentul improvizației contează și pentru aceea sunt admirați oamenii care pot să răspundă la moment, într-o formă pentru care le-ar trebui ceasuri întregi.

În prima fază a oratoriei românești, cu un caracter politic și național, darul vorbirii se pretuiește în sine însuși, pe lângă credința ideii și documentarea fondului, se afirmă de la început avântul inspirației și forma literară. În această epocă, talentul literar și acțiunea oratorică propriu zisă rămân semnul unei investiri personale .

Arta oratoriei elogiale la Antim Ivireanul

Observațiile de mai jos pornesc de la premisa că secvențele de tip laudatio sunt componente definitorii pentru varianta de discurs reprezentat de omilie: „cuvînt de învățătură”, rostit în biserică, în prezența unui public, de obicei eterogen, cu intenția de a-l instrui, educa, emoționa și de a-i oferi modele și repere morale înalte. Formă fundamentală de manifestare a ethosului, elogiul pune în evidență o anume imagine a oratorului, legată de situația concretă de discurs, respectiv de totalitatea factorilor care determină, influențează și justifică activitatea verbală. Totodată, elogiul interesează și domeniul pathosului, în măsura în care exteriorizează reacțiile emoțional-afective ale oratorului, transferabile – ipotetic, cel puțin asupra auditoriului. În această perspectivă, analiza tehnicilor de elogiere din „Didahii” poate furniza indicii relevante pentru specificul oratoriei sacre practicate de Antim Ivireanul.

Referentul extradiscursiv, auditoriul, este asociat cu cea mai simplă și mai convențională procedură de susținere a elogiului direct, reductibilă la formulele stereotipe de adresare: feții miei, iubiții miei, iubiții miei ascultători, iubiții miei întru Hristos fraț și blagosloviți creștini, cinstiți și de neam bun boiari ș.a. Minimale ca dimensiune sau dezvoltare și diseminate strategic în diverse părți ale predicii, adresările către public sînt, fără excepție, formule standardizate cu funcții multiple: de flatare și captatio benevolentiae, de stabilire și de refacere periodică a interdependenței afective dintre orator și auditori sau de semnalare a unei noi ramificații tematice; de asemenea, digresiunile adresative relevă stratificarea ierarhică „locutor – receptor”, fiind în consecință, indici neechivoci ai ethosului ierarhic. Mult mai elaborate, și în acord cu un ceremonial verbal oratoric specific epocii și situației de discurs, sînt secvențele în care lauda și flatarea publicului se împletesc cu autoumilința mimată a predicatorului: „ …văzînd atîtea cinstite obraze, împodobite cu florile bunătăților și cu înțelepciune, mă spăimîntez și nu cutez a grăi ”.

Elogiul preceptelor creștine activează și registre stilistice sobre, astfel încît relația dintre logos și pathos devine, în acest caz, asimetrică și, în general, în favoarea logosului. La Antim, secvențele de laudatio din această serie tematică sînt construite preponderent pe baza unor proceduri explicativ-argumentative, ceea ce justifică renunțarea la limbajul nobil și „înflorit”, de tip metaforic. Componenta figurală, chiar dacă există, este pe de o parte diminuată cantitativ, iar pe de altă parte limitată la elementele cu efect de insistență, care consolidează profilul didactic al predicii. Este evidentă, de exemplu, preferința lui Antim Ivireanul pentru procedee discursiv-figurative validate de o îndelungată tradiție a oratoriei și recomandate de retoricile clasice .

Blamul mitropolitului Antim Ivireanul

Dimensiunea spectaculară a discursului oratoric la Antim, dincolo de mult citatele surse de retorică sau omiletică bizantină din epoca patristică și postpatristică etc., apare circumscrisă deschiderii și circulației ideilor într-o epocă dominată de excelența elocinței sacre și profane. Didahiile lui Antim Ivireanul dovedesc asimilarea unei experiențe oratorice revendicate și pe filiera Barocului european, nu doar sub aspectul ornării ci, mai cu seamă, al consecvenței grupării, ordonării, numerotării materiilor, subiectelor și temelor dezbătute .Raportarea la un corpus de reguli corelate între ele și însușite prin raționalitate metodică, ar fi putut contraveni rostirii în amvon și de aceea, probabil, Antim își motivează armătura sistemică a predicilor sale distingînd între natura intelectuală, cea de argumentare și cea emoțională dar și delectare .

Propunînd această dimensiune teoretică, una dintre puținele de acest tip la noi în timpul vechi, Antim aderă la un stil humilis mizînd pe „sublimitatea umilului”, opoziție ce preocupase îndelung teologia și pe binecuvîntarea divină, singura care ar fi putut îngădui eventualele artificii ale elocvenței. Plasîndu-ne exclusiv pe palierul blamului, observăm că acesta se regăsește cu obstinație în predici la nivelul tratării, în a doua parte a acesteia sau, mai rar, în cea de a treia parte.

Preferința pentru poziționarea blamului la acest nivel ține de economia discursului implicînd astfel manipularea auditorului în planul pathosului. Plasînd uneori dojana și canonisirile în pragul neîndurării veșnice, Antim pregetă a condamna, se apleacă asupra publicului și devine iertător condiționînd: „… că toate păcatele câte va face după ce să va spovedi și își va face canonul ce îl va da duhovnicul îi se vor ierta”.

Dimensiunea spectaculară a artei oratorice la Antim se plasează pe cea de a treia latură a tripticului, pe logos. Observăm că nu figurile utilizate se impun ca distinctive în retorica blamului, cu atît mai mult cu cât orice identificare la nivelul metaplasmelor și, parțial, la cel al metataxelor ridică problema autenticității, căci predicile rostite s-au păstrat în opt copii manuscrise asupra cărora planează probleme de critică filologică, ediție de text.

În cadrul metataxelor, dintre puținele figuri pe care le putem menționa fără restricțiile de mai sus, sînt figurile intonaționale. Antim recurge la interogația retorică, atît pentru a elogia cât și pentru a blama. Aglomerarea, enumerațiile ample de vicii și păcate, arată că Antim a ales argumentele în concordanță cu cerințele genului epidictic practicat. Astfel, pentru a fi persuasivi în acțiunea blamului era recomandată, în primul rînd, utilizarea argumentelor bazate pe anularea valorilor și a calităților. Se observă că atunci când blamul are mize importante, Antim apelează la proverbe pentru a își reafirma autoritatea. Proverbele apar mai mereu ca argumente prin analogie și ca argumente bazate pe dileme. În predică, acesta apare inserat cu precădere în tratare, la nivelul agresiunii ocupînd cel mai adesea poziția mediană .

Efortul retoric materializat pe palierul blamului în Didahii, iese de sub incidența speciilor ce practicau în epocă, cu destulă asiduitate, discreditarea partizană. Antim și-a însușit cu acribie exigențele genului epidictic formulate de tradiția retorică a antichității, respectînd totodată protocolul liturgic.

Predicile indică nivelul remarcabil al lui inventio, prin selecția argumentelor bazate pe vicii, dispositio, prin organizarea tematică și afectivă argumentelor și elocutio, prin utilizarea cu precădere a figurilor semnificatului și ale referentului, lăsînd a se deduce și performanțele lui actio de vreme ce erau rostite din amvonul Mitropoliei .

CAPITOLUL III

Didahiile lui Antim Ivireanul

Antim Ivireanul a trăit într-o vreme de adâncă și nemiloasă exploatare otomană, care a frânat aspru și îndelung avântul poporului nostru spre cucerirea culturii și a bunei stări, viețuitor într-o țară în care până și limba oficială din Biserică și cancelariile statului nu era încă limba vie a păstoriților, ci una moartă, pe care ,,prostimea” nu o înțelegea și nu se putea îmbunătăți prin ea, el se ridică și vrea să culturalizeze, să întărească în credință și să moralizeze țara și poporul, care-l ridică la cea mai înaltă dregătorie boierească din Valahia Mare .

Aceste trei țeluri ce-l însuflețesc, punctele esențiale ale eforturilor constante ale vieții sale, încearcă să le săvârșească prin toate mijloacele și formele îmbrăcate de bogata sa activitate, dar mai ales prin predica sa, care este o propovăduire a cuvântului dumnezeiesc de o ținută, de o substanță și de o factură nouă, față de ceea ce acest gen al retoricii avusese la noi, până la el. S-a predicat și înainte, în decursul veacurilor, într-un mod sporadic, timid și lipsit de artă retorică, de unii preoți, ce-i drept, puțini la număr și neștiutori care trebuie să se fi adresat credincioșilor lor, măcar din când în când, scurte cuvinte de învățătură, de apărare a credinței împotriva celor ce o atacau, sau de sfătuire duhovnicească. Ar fi absurd să credem că până la cazanii nu s-au adresat credincioșilor din veacurile vechi, de către păstorii lor sufletești, doar fiindcă nu avem temeiuri scrise, nici un fel de cuvânt de învățătură, când în alte țări ortodoxe înflorise predica și când aceasta circula, sub formă de manuscrise și tipărituri, accesibile cel puțin unora dintre ei sau unor călugări învățați din mănăstirile noastre, necontestatele vetre de lumină ale poporului nostru .

S-a predicat, în fine, fiindcă ne raportăm la Antim, sub forma cazaniilor, dar acestea, închegate cu mult înainte, aveau un character general și întrucâtva intelectual, ele putând fi ascultate de tot felul de oameni, din tot felul de locuri și din toate timpurile. Cazania este stereotipă, ea nu mergea în pas cu viața, era mai mult o citanie decât o rostire însuflețită și devenise aproape un fel de rit legat de Sfânta Liturghie, ce-i drept minunată ca limbă și ca explicare a pericopelor evanghelice, dar lipsită într-o măsură de practicile și arta care să o facă atrăgătoare, vibrant și să o lege prin viață de viață, să trezească interes deosebit și să corespundă cerințelor duhovnicești ale unui anumit timp .

Prin mitropolitul Antim se trece de la cazania fixată definitiv în cărți, la predica vie, însuflețită de patosul vorbitorului, circumscrisă și raportată la nevoile credincioșilor din timpul, din țara și din Biserica sa, cu care el înțelege să alcătuiască o singură entitate spiritual și pe care el vrea să-I lumineze, să le miște inima și să le înduplece voia, în întămpinarea binelui moral, personal și obștesc. Faptul că Antim predică pe realități și pentru realități ne-o mărturisește istoricul Nicolae Cartojan, când spune: ,,mitropolitul a înțeles acest mare adevăr și de pe înalțimea amvonului, el a știut să găsească cuvinte mișcătoare de mângâiere, care răsunau adânc în suflete, alinând necazurile unui neam întreg, ca de pildă acle discrete aluzii la lăcomia nesățioasă a turcilor, care nu mai conteneau cu birurile” .

Predicând în limba română, în graiul întregului popor, el împingea această limbă cu un pas mai departe, către dobândirea și stăpânirea drepturilor ei legitime și firești, în fața celei slavone, care nu fusese decât o haină de împrumut, necesară până la o vreme, către naționalizarea totală a slujbelor bisericești, în special al Sfintei Liturghii, din care face parte și predica. Antim Ivireanul dovedește că graiul românesc este capabil să exteriorizeze gândurile cele mai subtile, simțirile cele mai delicate și că el este în stare să urce cu vocabularul și formele sale, cu morfologia și sintaxa sa, piscurile cele mai înalte ale stilisticii, oratoriei și artei adevărate .

Izvoarele Didahiilor

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție

Cărturar cu temeinică pregătire, Antim era deplin stăpân și pe meșteșugul oratoriei. El știa de unde să-și ia materialul și cum să-l prelucreze și să-l organizeze pentru a își atinge scopul urmărit. De aceea, un prim apel îl fac la Psaltire pentru circulația mare pe care o avea în randul credincioșilor. Antim știa bine că, din întreg Vechiul Testament, psalmii erau mai cunoscuți păstoriților săi, chiar unii dintre ei știau să rostească din psalmi. A fost firesc ca Antim Ivireanul să-și fundamenteze afirmațiile sale din Didahii cu citate din psalmi sau să folosească texte din psalmi pentru asemănări, comparații și alte figure oratorice, necesare edificării ascultătorilor săi. Astfel, cuvintele cele mai des întâlnite în Didahii sunt : ,,așa zice David” .

Un fragment din Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ne va servi pentru a arăta cât de mult lega Antim predica sa de Vechiul Testament. El spune despre Fecioara Maria: ,,pre aceasta au vazut-o Iacov, ca o scară întărită din pământ până la ceriu și îngerii lui Dumnezeu să suia și să cobora pre dânsa. Pre aceasta o au vazut-o Iezechil, ca o ușă încuiată, prin care nimenea n-au trecut. Pre aceasta o au vazut-o Ghedeon, ca o lână, Avacum ca o dumbravă umbroasă, Daniil, ca un munte și Solomon ca un pat”.

Un alt exemplu elocvent în acest sens îl aflăm în Cuvânt de învățătură la Bogoiavlenie, în care se spune: ,,iar pentru ce s-au arătat Duhul Sfânt în chipul porumbului, să vă spun o istorisire din Testamentul cel Vechi, măcar că o știți cu toți”. Este vorba de istoria potopului și de porumbelul trimis de Noe după liniștirea potopului.

În fiecare pagină din Didahii, Antim Ivireanul recurge la autoritatea Vechiului Testament sau la simbolistica acestuia: ,,vedem la două capete ale Facerii”; ,,după cu zice la Cântarea Cântărilor”; ,,cum zice Ieremia la 17 capete”; ,,precum a zis mai înainte Isaia”; ,,că așa zice în cartea lui Iov” .

Citând din Vechiul Testament și referindu-se la un prooroc sau altul, la o carte sau alta, Antim nu pierde din vedere, acolo unde situația o cere, să sublinieze că învățătura Vechiului Testament a fost dată prin prooroci, dar este inspirată de Duhul Sfânt, că însuși Dumnezeu grăiește de multe ori prin gura profeților: ,,zice Domnul la Ioul în două capete”; ,,poruncește Sfântului Duh la capitolul 7 al lui Sirah”.

Dacă pentru citatele din Vechiul Testament Antim Ivireanul apelează la Psalmii lui David, pentru Noul Testament el folosește expresia: ,,zice Domnul” sau ,,zice Hristos” .

Lasând la o parte faptul că Antim analizează pericopele evanghelice plecând uneori chiar de la textul biblic, vom observa că el aduce numeroase texte din întreg Noul Testament pentru explicarea, aprofundarea sau susținerea pericopei respective, aplicând principiul Scriptura Scripturae interpres ca și atunci când apelează la Vechiul Testament. Când aduce cuvântul Mântuitorului, el precizează că ,,zice Hristos” când se referă însă la alte texte evanghelice, el nu mai spune că ,,zice Matei sau Marcu” ci ,, zice la Matei sau Marcu”. Alteori referirea este și mai depersonificată când spune: ,,cuvintele acestea sunt ale Sfintei Evanghelii”. Dar nu numai la texte evanghelice apelează Antim, ci și la cartea Faptele Apostolilor, la epistolele Pauline, la Apocalipsă și la alte cărți ale Noului Testament. De 17 ori în cursul Didahiilor, Antim îl numește pe Apostolul neamurilor ,,fericitul Pavel”, mai rar ,,dumnezeiescu Pavel” .

Antim Ivireanul folosește Biblia după textul grecesc al Septuagintei, deși citează cu exactitate versetele și uneori pericopele, pentru a lămuri sau a preciza acolo unde socotește de trebuință, el intercalează textul biblic, cuvinte ale sale, închise în manuscrise aflate între paranteze, ca în aceste două cazuri: ,,cine iaste credincios și drept să alerge ca să audă ce zice David: veniți către dânsul și vă luminați și fețele voastre nu vă vor rușina,<< că așa zice Ioan la Apocalipsă în 19 capete >> să ne bucurăm și să ne veselim și să dăm mărire lui, că au venit la nunta mirelui…” .

Distins teolog ortodox, Antim Ivireanul se folosește de Sfânta Tradiție, a Bisericii răsăritene îndeosebi, de autoritatea Sfinților Părinți și de teologhisirea acestora. Așa întâlnim într-o predică la Duminica Floriilor pe ,,dumnezeiescul Theofilact” pomenit de două ori: ,,fața lui Iair închipuiește pe cel căzut în păcat din pornirea tinereților” sau ,,din slăbiciunea firii omenești” .

Citează apoi pe părinții Capadocieni: din ,,dumnezeiescul Ioan cel cu rostul de aur” se scot interpretări evanghelice și chiar citate în ghilimele. Sfântul Vasile cel Mare este citat cu ,,cartea lui cea dintâi la al II-lea cuvânt ce vorovește pentru post, cum că sunt la fiește biserică îngeri, de scriu pe cei ce postesc” . Trebuie amintit și faptul că Antim a tipărit și Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare. Din Sfântul Grigore Bogoslavul scoate două maxime religioase: ,,postul este pace de obște a sufletului”. și ,,mare dobândă se face omului moartea, că să taie păcatul, pentru ca să nu rămâie răutatea nemoartă și să face munca milostivire și iubire de oameni” .

Sfântul Ioan Damaschim este citat cu un tropar al canonului de la Înălțarea Crucii și cu cartea a IV-a a bogosloviei lui. Deci vorbind despre caracterul dumnezeiesc al Tainei Preoției, mitropolitul își întărește pledoaria sa cu un citat din Sfântul Efrem Sirul: ,,preaslăvită minune iaste preotul și putere nespusă, de cer să atinge, cu îngerii petrece și cu Dumnezeu are mare amestecare” .

Amintindu-l pe ,,dumnezeiescul Athanasie” cu exemplul marelui Antonie, Antim Ivireanul vrea să accentueze încă o dată puterea dumnezeiască a preoților și cinstea care trebuie să li se dea: ,,marele Antonie măcar că era atâta de mare și vestit întru bunătăți, că să cutremura de el dracii și hiarăle pustiului i să supunea, iar când vrea întâmpina vreun preot își pleca genunchele înintea lui și nu să scula de la pământ până nu-i săruta întâi mâna și să ia de la el blagloslvenie”. Aceasta nu pentru că ar ține preoții neapărat la gestul în sine, ci pentru că se impune din partea credincioșilor o conduită de respect față de ei pe de o parte, dar mai ales respect față de cel care le-a dat harul și binecuvântarea Sa pentru a-i ține locul: ,,cei ce țin locul lui Hristos sunt preoții și cel ce cinstește pe preotul lui Hristos, pe Hristos îl cinstește, iar cel ce sudue pe preot, pe însuși Domnul nostru sudue și necinstește” .

Cultul

Bun cunoscător al dumnezeieștii Scripturi și al Sfinților Părinți, mitropolitul Antim se dovedește a fi și un bun cunoscător al cultului bisericesc, întrebuințând cântări cunoscute ascultătorilor săi și cântate poate de ei, cât și texte liturgice. Astfel, în Cazania la Sfântul Nicolae, el spune că: ,,îl mărturisesc pe dânsul adevărul lucrurilor, cum iaste îndreptătorul credinței și chipul blândeșii și dascălul înfrânării, precum îl cântă Biserica” . La Cazania la Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, mitropolitul Antim spune că Sfânta Fecioară este: ,,mai cinstită în cer decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”. În Cuvânt de învățătură la Stretenia Domnului Iisus Hristos, găsim parafrazarea rugăciunii cultice a bătrânului Simeon: ,,tu mă slobozește cu pace acum, din lumea aceasta și din trupul acesta stricăcios, că te-am văzut cu ochii miei Mântuitorul mieu, slobozește-mă dintru această viață, să merg în iad, să spuiu de venirea Ta în lume, să-i mângâiu pe cei ticaloși și dosăsiți ce sunt întru închisoare de atâțea ani. Să le spuiu bucurie amărâților, să le spuiu cum că te-am vazut cu ochii miei și cum te-am pipăit cu mâinile mele și cum te-am ținut în brațe și cum că ai împlinit toate ale legii și vei să pătimești și vei să te omori pentru mântuirea tuturor și vei să te pogori și în iad, ca să ne scoți pre toți de la muncă și să ne sui, împreună cu tine, la ceriu săne faci una cu Tatăl. Așa te rog stăpâne, mângâierea și slava norodului tău, lui Israil, lumina cea descoperită a robilor celor dintru întuneric, slobozește-mă, ca să măresc numele Tău cel preaslăvit” .

Tot asemenea și în Cuvântul de învățătură la Duminica Floriilor, Antim Ivireanul prezintă în decursul cuvântării sensul doctrinar al fiecărei dintre cele 5 duminici ale Postului Mare, așa cum le-a așezat Biserica. Troparul de la a opta peasnă este folosit pentru a-și întări argumentația în ce privește arătarea lui Moise și Ilie la schimbarea la fața a Mântuitorului, demonstrând calitățile de Domn și Stăpân ale lui Hristos asupra vieții și asupra morții. Într-o altă predică, Antim zice: ,,după cum scrie Sfântul Ioan Damaschin la un tropar al canonului de la Înălțarea Cinstitei Cruci, la a patra peasnă” .

Cultura generală

Excelent teolog, Antim Ivireanul, a fost toată viața animat de ideile curentului iluminist care circula în timpul său, fapt pentru care neobositul mitropolit nu a ezitat să-și îmbogățească cultura cu scrierile unor filosofi sau istorici și, de ce nu, chiar cu literatura noastră populară, care l-a ajutat într-o oarecare măsură să ia contact cu felul de a gândi și a simți al poporului pe care-l păstorea.

Dacă a avut sau nu aceasta ecou în sufletul cărturarului iluminist, ne-o arată o serie de predici. Acestea ne descoperă nu doar buna însușire a literaturii populare, ci și o vădită îmbogățire a stilului cu diferite metafore, asemănări și imagini sugestive, cu scopul de a trezi persuasiunea, cum face în cazul în care folosește ,,Fiziologul”. ,,Și când ieșim de la biserică, să nu ieșim deșărți, ci să facem cum face ariciul că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri și apoi scutură vița de cad broboanele jos și se tăvălește pe dânsele de se înfing în ghimpii lui și duce și puilor. Așa să ducem și noi fieștecine, pe la casele noastre…din cuvintele ce am auzit din Sfânta Evanghelie”.

Altădată, pentru a răscoli mai adânc sufletele credincioșilor și a-și atinge astfel scopul, Antim nu a ezitat să întrebuințeze cuvinte care să aibă un amplu răsunet în sufletul ascultătorilor datorită imaginilor vii pe care le trezea în mintea acestora. Astfel, mereu și mereu, în Didahii, amintește, preaslăvind pe Sfânta Fecioară sau doxologhind pe Mântuitorul Hristos care a rupt zapisul păcatelor noastre. Cuvintele acestea, ca un simbol de izbăvire aveau menirea de a aduce în mintea ascultătorilor săi cele cuprinse în cartea populară ,,Adam și Eva”, deși, poate Antim pornise numai de la Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel.

Astfel, în Cuvântul de învățătura la Adormirea Maicii Domnului, mitropolitul Antim evocă darurile Fecioarei prin aceste cuvinte: ,,o pântece sfânt și vas dumnezeiesc! Întru tine, cu adevărat s-au rupt zapisul păcatului…”. Antim nu doar a iubit literatura populară și s-a inspirat din ea, ba mai mult, el a tipărit unele cărți populare ca: ,,Floarea darurilor”, ,,Alexandria”, ,,Pilde filozofești” .

De o apreciere deosebită s-a bucurat din partea mitropolitului și literatura apocrifă, deși Antim apelează la ea doar în două cazuri: cand este vorba de ducerea Maicii Domnului la tempul și lăsarea ei acolo, de la 3 la 15 ani și când vorbește de mutarea cu trupul la cer a Maicii Domnului .

Cultura filozofică dobândită l-a ajutat pe Antim să explice mai bine anumite evenimente din viața de zi cu zi, cât și să îmbogățească cunoștințele ascultătorilor săi cu alte surse decât cele obișnuite din cazanii. Prezentate pe înțelesul tuturor, mitropolitul îi ajută să pătrundă în esența vieții, în speranța că relațiile dintre ei se vor îmbunătăți, iar pe de altă parte să-l ajute pe domn în conducerea statului. Astfel, face apel la Socrate și la maxima lui bine cunoscută, fără însă a-l numi pe autor: ,,…După cum zice un filosof, să ne cunoaștem pre sine, adică să ne luăm seama”.

Câteva maxime filosofice pot fi extrase din scrierile parenetice: ,,…Cum zice un filosof, anul cel bun nu-l face atâta mulțimea roadelor, cât îl face dreptatea stăpânitorului”. ,,Și altu iar fu întrebat, care cuvânt este mai bun pentru ca să trăiască omul mai bine și mulțumit? Au răspuns, acela numai care păzește dreptatea întocmai la toți” .

În sensul maximelor de mai sus citează și pe poetul Hesiod care a spus că împărații au fost rânduiți de oameni pentru două lucruri: ,,Unul pentru ca să le facă dreptate și altul ca să ridice strâmbătățile de la mijloc” .

Alături de filosofi sunt amintiți și împărații lumii vechi, care au dat dovadă de înțelepciune și au fost un bun exemplu supușilor lor. Astfel, împăratul Tiberiu este amintit cu un răspuns dat unui tânar aflat în închisoare la cazne, care, neputând să se mântuiască de ele, cere împăratului cu mare rugăminte să poruncească să-i dea moarte. Împăratul îi spusese că el încă nu a aflat har înaintea ochilor lui și nu poate să-i ceară așa ceva .

Împărăteasa creștină Eudoxia este mâhnită pentru necredința locuitorilor Gazei, dar Arcadie împăratul o liniștește arătându-i că este mai de preț pacea regatului, cât și câștigurile care revin împărătesei din dăririle lor, decât convertirea acelora.

Puterea exemplului propriu al împăratului este ilustrată de figurile împăraților Tumcui, împăratul Chitaiului și a marelui Alexandru: ,,Căci puterea împăraților și a domnilor iaste să prefacă și să întoarcă voința norodului, după cum vor vrea ei și aceasta nu o pot face cu alt mijloc, fără numai când vor face întâi ei aceia ce pohtesc să se facă de alții, precum au făcut Tumcuiu, împăratul Chitaiului că, puindu-și întâi el mâna pe coarnele plugului, s-au îndemnat toți supușii lui de s-au apucat de lucru pământului. Așijderea și marele Alexandru, când ocolise ostrovul Tirului, pentru căci a luat el întâi pe umerii săi un braț de lemne, s-au îndemnat toată oastea lui de au luat pietri și lemne cu mâinile lor de au umplut gârla și au făcut trecătoare și au mers de o au luat”.

Cinstea de care se bucurau împărații nu consta atât în atitudini și gesturi ceremoniale, cât și în ținuta îngrijită. Aria largă de cunoștințe, la care se adaugă spiritul pătrunzător și puterea de sintetizare, ne dovedesc, o dată în plus, prețuirea pe care a acordat-o Antim științelor în general: ,,Când noblețea și demnitățile se înfrumusețează cu științi, cu sfaturi, cu povățuiri, atunci îl fac pe om înțelept, bine văzut de toți, lăudat și admirat în veacuri nenumărate, virtutea este foarte bună, bună este și știința, care crește prin învățătură și dau o reputație frumoasă”.

Mediul social

Un alt izvor important al Didahiilor l-a constituit și mediul social al ogorului în care a trudit mitropolitul. Un bun cercetător al operei predicatoriale a mitropolitului Antim observă că Didahiile, cum este și firesc, se ocupă cu tâlcuirea învățăturii creștine, dar tâlcuirea aceasta nu se mișcă în sfera teologhisirii abstracte, ci este dusă mereu în legătură cu realitățile vieții, cu împrejurările concrete în care trăiau ascultătorii, împrejurări din care Didahiile își trag mare parte din substanța și culoarea lor .

Ca într-o oglindă, în aceste Didahii ni se descoperă o lume cu necazurile și cu bucuriile ei, cu înfrângerile și cu năzuințele ei, ca într-o frescă de epocă măiestrit zugrăvită, realistă, cu valoare de document al stării sociale, religioase și morale atunci .

Forma și caracteristicile Didahiilor

În subcapitolul anterior legat de izvoarele Didahiilor am vazut că mitropolitul Antim își pregătea cu grijă predica în ceea ce privește materia, cercetând comentariile patristice la textele Sfintei Scripturi. În continuare vom creiona stilul și principiile oratorice și omiletice. Aceeași grijă se poate vedea și în privința alcătuirii planului după care se desfășoară Didahiile sale. De la Antim ne-au rămas 28 de predici la duminici și sărbători și 5 predici ocazionale, dintre care 4 funerare și una la alegerea sa ca mitropolit.

Genul și obiectul Didahiilor

Materia predicii lui Antim Ivireanul o formează adevărurile dogmatice și morale, care ocupă primul loc, apoi cuvintele de laudă și cinstire adresate Mântuitorului, Maicii Domnului, Sfinților Îngeri. Explicarea cultului divin nu este reprezentată decât de o predică închinată Tainei Spoveaniei.

La mitropolitul Antim întâlnim toate genurile de predică. Avem și predica propriu-zisă sau sintetică, omilia și pareneza. De aceea vom analiza fiecare componentă a predicii pentru a vedea ce note esențiale primește din partea mitropolitului .

Textul și Modul de adresare

Un număr de 16 predici au în fruntea lor câte un text, care nu face parte în mod riguros din pericopa evanghelică a duminicii sau a praznicului respectiv și nici nu este el întotdeauna obiectul temei. La unele texte indică locul, la altele nu. Uneori îi servește doar ca să intre în subiect, alteori îl repetă de mai multe ori în desfășurarea predicii, el servind fie ca un început de subcapitol, fie ca pretext pentru includerea unor noi argumente și explicații. Textul are la predicatorul nostru diferite funcțiuni și nu numai una singură, aceea de a fixa obiectul vorbirii .

În general, adresarea deține o considerabilă cotă de interes în oratorie, iar la Antim debutează cumpănit și sfârșește în reculegere. Adresarea nu apare la începutul predicii, dar reiese din primele fraze sau din cuprinsul cuvântării, când caută să capteze atenția ascultătorilor pe care îi numește: ,,Iubiții mei ascultători; feții mei iubiți; înțelepția-voastră”. Aceste adresări sunt decente, iar unele folosesc și astăzi, având rolul de a-i apropia sufletește pe credincioși și de a le stimula atenția pe parcursul cuvântării. Unele trădează o undă de paternitate, ca de exemplu: ,,Pentru aceasta vă poftesc feții mei, așa să vă rugați, pururea și toți deodată. Și mai vârtos întru aceste vremi ce s-au înmulțit nevoile” .

Introducerea

Cele mai multe din exordiile mitropolitului Antim, sunt tranziții firești spre tratarea temei, favorizate de parabole biblice, mici parabole cu tact și armonios cadențate, însoțite mereu de apelul la atenție. Demnă de remarcat este sponteneitatea exordiului la cuvântul de învățătură în duminica Floriilor. ,,O cât sunt de minunate semnele bucuriei, ce arată astăzi Ierusalimul, la intrarea Domnului Hristos! Ca pre un biruitoriu Îl primește. Toată cetatea iasă întru întâmpinarea Lui. Norodul și mulțimea, toată rânduiala i se închină cu cucernicie și toată vârsta Îl cinsteste cu laude. Unii aștern hainele lor pe pământ ca să treacă și alții cu frunzele copacilor îi împodobesc calea. Alții merg înainte cu stâlpări și alții îi aruncu cu ramuri. Alții Îl slăvesc ca pre un fiu al lui David: Osana, fiul lui David și alții Îl propovăduiesc împărat lui Israel: Blagoslovit Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil. Și pentru ca să fie bucuria mai mult cu mult minunată, până și pruncii cei fără de răutate, cu ramuri în mâini și cu laudele strigă: Osana, Celui dintru înălțime!” .

Respectând în mare parte regulile omileticii, care cer ca accentul să se pună pe cuprinsul predicii, astfel că introducerile în subiect sunt, în general bine proporționate, abordează idei și realități din viața înconjurătoare , alteori critică scăderile morale ale credincioșilor , în cazurile cele mai frecvente spune câteva scurte cuvinte în legătură cu sărbătoarea și apoi își arată neputința personală de a vorbi în mod adecvat și convenabil despre un astfel de subiect. Alteori pornește direct de la datoria lui ca păstor de a învăța, sau se limitează șa introduceri scurte. Are însă și introduceri ex-abrupto, după cum în unele cazuri are introduceri pompoase .

La sfârșitul introducerii anunță tema. Sunt și cazuri când nu anunță decât că va rosti un cuvânt de învățătură în legătură cu ziua respectivă. Ceea ce nu lipsește aproape niciodată este apelul la atenție și ascultare, de exemplu: ,,Dară vă pohtesc să ascultați cu dragoste” . Rareori, la sărbători mai de seamă, îndemnul la atenție este precedat de o foarte scurtă invocare către Dumnezeu, Sfânta fecioară sau Sfinți. El folosește rugăciunea sau invocarea mai frecvent la sfârșitul predicilor și acolo ea este incomparabil mai dezvoltată decât la început .

Tratarea

Tratarea sau cuprinsul în Didahiile mitropolitului Antim constituie segmentul cel mai interesant și consistent, plin de idei și de probleme teologice. Cu toate acestea, mitropolitul nu urmează calea expunerilor lungi, complicate. Scurta dezvoltare a temei este compensată însă, mai peste tot, prin nuanțate relevări de sensuri de remarcabilă adâncime. Astfel, lectura Didahiilor ne descoperă mai multe moduri de tratare.

Predici în care tema este dezvoltată adesea pe puncte pentru o mai ușoară înțelegere și o rapidă asimilare de către ascultători. Exemple: în predica la Duminica lăsatului sec de brânză vorbește despre post, despre spovedanie, la Sfântul Nicolae vorbește despre credință, nădejde, dragoste, smerenie .

Predici în care tratarea este dezvoltată într-o singură desfășurare. Exemple: la Sfinții Apostoli Petru și Pavel, sau la Duminica Floriilor .

Predici în care expunerea și explicarea învățăturii este concisă, bine delimitată, lămuritoare. Exemple: în Cazania la Sfântul Nicolae, după ce anunță că va vorbi despre credință, nădejde, dragoste, smerenie, trece direct la explicarea fiecărei virtuți în parte. Într-una din cuvântările la Nașterea Domnului autorul explică ascultătorilor pricinile pentru ce au luat o fire omenească și nu cea îngerească și de asemenea pentru ce S-a întrupat a doua față a Treimii și nu alta .

Autorul ocolește vorbăria stearpă și dă explicații profunde asupra temei, rămânând astfel în limitele unui spațiu dictat de cerințele învățăturilor descoperite, pe de o parte, iar pe de altă parte, ține seama de fondul aperceptiv și de posibilitățile ascultătorilor.

Predici în care se folosește de interpretarea alegorică pentru a adânci tema. În predica de la Adormirea Maicii Domnului, Antim spune că numele de Marian cuprinde trei lucruri: ,,Una pentru că fiind aceasta de trei silabe, adecă de trei înjugări se înțelege cum că au născut o față a Sfintei Troițe, pre Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, a doua că are fieștecare înjugare câte două slove și se înțelege cele două firi ale lui Hristos, adecă cea dumnezeiască și cea omenească, a treia că sunt șase slove de toate întru acest nume, cu carele înțelegem cele șase taini mari și preste fire, adecă blagoveștenia, nașterea, botezul, moartea pe cruce, înoirea și înălțarea la ceriu” .

Predici cu temă insuficient dezvoltată. În cuvântul la Tăierea împrejur a Domnului, voind să explice de ce Iisus se cheamă Mântuitorul neamului omenesc, Antim înșiră alte opt denumiri, viață de veci, mărire, odihnă, veselie, împărăție, coroană, ban și cină, cu ajutorul cărora ar vrea să lămurească ascultătorilor cuprinsul conceptului de ,,mântuitor”. Lămuririle date, însă, sunt prea sumare și cu siguranță ele nu au putut fi reținute de prea mulți ascultători.

Indiferent de suficiența sau insuficiența dezvoltării temei, mitropolitul își fundamentează învățătura din predicile sale pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, alteori, pentru a fi mai aproape de percepția și înțelegerea ascultătorilor săi, se folosește de experiența de viață general umană sau chiar de experiența ascultătorilor .

Ceea ce oferă Didahiilor o notă aparte, am putea spune chiar originalitate, sunt aplicațiile practice. Mitropolitul prețuiește în grad înalt elementul didactic al Sfintei Scripturi, dar nu atât în sine cât mai ales pentru aplicabilitatea lui. De aceea, în tratare, Antim își îndrumă expunerea în așa fel, încât ea să permită aplicațiile cerute de felurite trebuințe ale credincioșilor. De obicei aplicațiile le plasează în partea finală a predicii, înainte de încheiere. Bunăoară, în predica de la Duminica Vameșului și Fariseului, după ce vorbește despre nădejde, dragoste, credință, trece la aplicații: ,,Dacă noi, acum că ne numim creștini, de pe ce fapte bune socotiți că ne vom putea arăta creștinătatea ce avem și să fim aleși și despărțiți de neamurile ce zicem noi că sunt păgâni? Că de vom zice de pe credință, ne înșelăm, că noi credință nu avem. Că de am avea credință am iubi pe Dumnezeu și am păzi cuvintele Lui și am face, după putință, poruncile Lui. Că zice la Ioan: << Că de mă iubește neștine, cuvântul mieu va păzi. Iar noi, în loc de a-L iubi și a-I păzi cuvintele, Îl înjurăm și-I ținem cuvintele de râs și de batjocură ca și când ar fi niște basme. >> Iar de mă veți întreba, în ce chip Îl înjurăm, să vă spuiu: Când înjurăm de lege pre cineva, pre Dumnezeu îl înjurăm. Că v-am spus mai sus, că credința iaste de numai de un fel și toți oamenii cred în Dumnezeu, că Dumnezeu iaste legia și făcătorul legii și pentru că înjurăm legia, înjurăm pre Dumnezeu și pentru aceia, iată dară, că n-avem credință.

De vom zice de pe nădejde, că suntem aleși din păgâni, nici acesta nu o avem, căci de am avea credință, poate doară că am avea și nădejde, că v-am spus mai sus că întâi iaste să crează neștine în Dumnezeu, apoi să nădăjduiască. De vom zice de dragoste, că suntem aleși din păgâni, nici aceia nu avem că zice Ioan: De va zice cineva că iubește pre Dumnezeu și pre fratele lui îl urăște mincinos iaste, că de vreme ce nu iubește pre fratele lui, că-l vede, dar pre Dumnezeu, că nu-L vede cumu-L va putea iubi? Și iată, dară, că precum zic că neavând dragoste între noi și nepohtindu-ne binele unul altuia, după porunca lui Dumnezeu, nu avem nici credință, nici nădejde, nici dragoste și suntem mai răi, să me iertați decât păgânii” .

În aplicații ia în considerare pe toți ascultătorii, atât pe cei bogați și mari, cât și pe cei simpli. Față de aceștia are o altă prețuire, îi precizează încă din prima predică, amintind pe proorocii care au fost aleși dintre păstori, iar în urma tuturor se amintește pe el: ,,Și vrând Dumnezeu-Cuvântul ca să se arate în lume mai înainte, până a nu să întrupa ca om, au trimis în lume prooroci ca să propovăduiască la oameni venirea lui ca înfățășată. și pentru aceasta n-au ales împărați și crai, să facă prooroci, n-au luat filozofi și ritori, să trimită propovăduitori venirii Lui…ci au trimis oameni proști și mai vârtos păstori de oi, ca pre Moisi, ca pre David, ca pre Samuil. Mai apoi, vrând să tragă limbile la cunoștința dumnezeirii lui și să-i învețe bunuri preaslăvite și poruncă nouă și viață cerească au luat păscari și vânători de pește și i-au trimis să propovăduiască lumii bunavestire și le încredințează în mâinile lor și în limbile doftoria lumii. Asemenea acestora, Dumnezeu n-a căutat la micșorarea și netrebnicia mea, nu s-au uitat la sărăcia mea și streinătatea mea, n-au socotit prostia și neștiința mea și m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu păstor, părinte sufletesc, rugător către Dumnezeu, săvă fiu de mangâiare la scârbele robiei cei vavilonești a lumii acesteia și dinpreuna cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vremia” .

Prin aceasta atrage atenția indirect boierilor că atunci când Dumnezeu își îndreaptă dragostea Sa către cei mici, nimănui nu îi mai este îngăduit să se poarte cu trufie față de ei, să-i batjocorească, să-i calce în picioare.

Într-o altă predică, intervine în mod direct și cu toată autoritatea în favoarea celor mulți: ,,Nu să cuvine cinstea și lauda numai oamenilor celor mari și bogați, că sunt vrednici aceștia dar și cei mici și smeriți. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preț și cei mici n-au cu ce să-și acopere trupul, cei mari să odihnesc pe așternuturi moi și frumoase și cei mici să culcă pe pământul gol și pe paie, aceia însoțiti cu mulțime de slugi, iar aceștia lipsiți, pustii și de ajutoriu și de prieteni, aceia între răsfățuri și între bogății și aceștia între primejdii și între întristăciuni. Însă, cu toate acestea măriri despărțite nu se cuvine celor mici mai puținică cinste și dragoste decât aceia ce să cuvine celor mari și bogați” .

În aceste cuvinte se simte indignarea unui suflet curat, care nu se putea împăca cu nedreptățile strigătoare la cer săvârșite de cei de sus, care egoiști și lacomi, îmbrânceau pe cei de jos în zona unei vieți inumane, în zona mizeriei, a inculturii și a suferințelor de tot felul.

Aplicațiile cuprind și sfera morală a păstoriților săi, viața obișnuită a acestora. Așa bunăoară se ridică împotriva înjurăturilor , a celor ce dădeau dovadă de respect față de părinți sau față de cei mai în vârstă, înfierează cruzimile, uciderile, necurăția, beția, pâra, clevetirea, care făcea adevărate ravagii în societatea secolului luminilor .

Mustrarea lui îi cuprinde și pe acei preoți care nu se ostenesc să-și împlinească în mod corespunzător cele ale preoției, îi prețuiește, dar nu le tolerează scăderile și abaterile: ,,Sunt mulți în lume de să numesc că sunt păstori și zic cum că poartă grijă de oi, ci o zic ticăloșii numai cu cuvintele iar cu fapta sunt departe, cât e ceriul de pământ, pentru cari nu poartă grijă pentru folsul oilor lor, ci să nevoiesc numai pentru folosul lor, cărora nu să cuvine să le zică neștine păstori, ci năiemiți sau mai vârtos să zic, furi și tâlhari, că lasă oile lor de le mănâncă lupii și ei sar pe aiurea, în turmele cele streine să fure și să junghe și să piarză” . Le cere preoților să se îndrepte, să fie de omenie.

Bucurându-se de considerații din partea domnitorului și fiindu-i aproape în multe probleme, mitropolitul, cu autoritatea pe care o are, îi atrage atenția asupra obligațiilor de a fi bun, drept și sprijinitor al celor de jos nu numai cu vorba, dar și cu fapta, asemeni împăratului Constantin și a celor care de-a lungul timpului au condus destinele supușilor săi.

Din cele prezentate se pot observa liniile generale ale predicilor mitropolitului Antim care sunt restrânse, prezintă lucrurile esențiale în legătură cu tema, sunt bine închegate, iau în considerare toate categoriile de credincioși.

Sub raport literar, modul de expunere a Didahiilor este diferit, determinat în primul rând de materia prelegerii. Antim se folesește de modul descriptiv, mai ales în cuvântul de învățătură de la 26 Octombrie, în care înfățișează imaginea mării tulburate: ,,Mi să pare ca când ași vedea înaintea ochilor miei chipul ei, de toate părțile să sufle vânturi mari, să se strângă împotriva vânturilor nori negri și deși, toată marea să spumege de mânie și pretutindenea să se înalțe valurile ca niște munți. Mi să pare că văz corabia apostolilor că o luptă cu multă sălbăticie vânturile, de o parte o ridică spre ceriu, de o parte o pogoară la iad” .

Modul narativ, este frecvent în a doua parte a Cazaniei la Sfântul Nicolae, în care istorisește cum Sfântul a salvat fecioria celor trei fete sărace: ,,Atuncea, ca când ar fi fost nu făcător de bine, ci ca hoț, aleargă cu mare grabă la acea săracă de casă și aruncând înlăuntru, nu zic o dată sau de două ori, ci de trei ori mulți galbeni, au gonit cu aceasta sărăcia și tot răul și tot cugetul necuvios și au mântuit fecioria celor trei fecioare din cursele diavolului” .

Expunerea enconmiastică se face prezentă în Didahia de la Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu: ,,Aleasă iaste, cu adevărat ca soarele, pentru că iaste încununată cu toate razele darurilor dumnezeiești și strălucește mai vârtos între celelalte lumini ale ceriului. Aleasă iaste și frumoasă ca luna, pentru că lumina sfințeniei stinge celelalte stele și pentru mare și minunata strălucire de toate sireagurile stelelor celor de taină să cinstește ca o împărăteasă. Aleasă iaste, că iaste izvor carele cu curgerile cereștilor bunătăți adapă Sfânta Biserică și tot sufletul creștinesc. Aleasă iaste, că iaste chiparos carele cu înălțimea covârșește cerurile și pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea. Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar de au și născut între mărăcini nu și-au pierdut niciodată podoaba albiciunii. Aleasă iaste, că iaste fecioară mai înainte de naștere, fecioară în naștere, fecioară și după naștere și iaste o adâncime nepricepută a bunătăților și o icoană însuflețită a frumuseților celor cerești. Iaste o grădină încuiată dintru care au ieșit floarea cea neveștejită și fântână pecetluită dintru care au curs izvorul vieții, Hristos” .

Expunerea analitică este prezentă în Cuvântul de învățătură la Dumica Vameșului și Fariseului și în Didahia Sfântului Nicolae: ,,Credința iaste ființa celor nădăjduite și lucrurilor celor ce nu să văd devedire și fără de credință nu iaste cu putință nimeni săfie plăcut înaintea lui Dumnezeu, nici să se apropie de El. Lăcașul ei iaste inima omului și viața ei, faptele bune. Nădejdea iaste o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredințat cum că va lua, prin pocăință, iertăciune păcatelor și verice altă cerere, sau trecătoare sau vecinică. Dragostea încă iaste, după cum zice fericitul Pavel, mai mare decât credința și decât nădejdea, temeiul și vârful tuturor bunătăților, care unește pe mulți întru una și face cale către Dumnezeu tuturor celora ce o iubesc” .

Sub raport omiletic, mitropolitul alcătuiește predica exegetică, în exemplul Preobejeniei Domnului, în care vorbește despre Legea veche și Legea nouă, despre prezența Sfintei Treimi la Schimbarea la față a Mântuitorului, despre dragostea lui Dumnezeu față de oameni, despre bucuria Apostolilor la vederea minunii, încheind cu un frumos îndemn, asemeni Apostolilor, la ascultare față de Dumnezeu și nelipsita rugăciune .

Predica tematică, cum este Cuvântul de învățătură la Stretenia Domnului, în care, pe firul narativ la tăierii împrejur a Domnului, scoate în evidență rolul Legii Vechi și împlinirea ei în persoana Fiului lui Dumnezeu, îndemnând la supunere față de lege, asemeni Mântuitorului. Panegiricul îl întâlnim mai ales la sărbătorile sfinților și ale Maicii Domnului. Necrologul este prezent în Cuvântul de învățătură asupra omului mort, acesta fiind rostit la moartea doamnei Pulheria, soția domnitorului Constantin Mavrocordat .

Încheierea

Încheierile înclinate spre nevoile oamenilor sunt transformate în îndemnuri: ,,Ci să lăsăm necazurile cele rele și obiciurile cele necuvioase, că doară s-a milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne iarte și să ne chivernisească cu mila Lui cea bogată, Căruia mă rog să tipărească și să pecetluiască în inimile voastre acestia câte v-am vorbit, ca să nu le uitați, ci după putință de-a pururea să le faceți și precum înțelepțește pre cei orbi și pre cei sfărâmați îi îndreptează așa să ne înțelepțească și pre noi și să ne îndrepteze pre calea cea dreaptă a mântuirii, ca de pururea să mărim și să proslăvim numele Lui cel Sfânt și presfânt” .

O altă foarte impresionantă încheiere este și următoarea: ,,Așa, stăpâne Hristoase, Te rugăm noi, ticăloșii și nevrednicii robii Tăi, Care ne-ai răscumpărat cu preascump sângele Tău din mâinile vrăjmașului celui viclean, să Te milostivești pentru mulțimea îndurărilor Tale, să luminezi chii sufletelor noastre cei întunecați, cu lumina cunoștinței Tale și să aprinzi în inimile noastre cele împietrite văpaia dragostei tale și să ne învrednicești cu darul Tău să Te ascultăm și să facem cu pohtă câte ne poruncești și să te iubim din tot sufletul, aici întru această viață ticăloasă și plină de scârbe, iara în cea viitoare să ne învrednicești măririi și luminii slavei dumnezeirii Tale, ca de-a pururea să Te mărim, împreună cu fără de început Părintele Tău și cu PreaSfântul și Bunul și de viață Începătoriu Tău Duh în veci nesfârșiți, Amin .

CAPITOLUL IV

Particularitățile Didahiilor

Activitatea predicatorială a mitropolitului Antim Ivireanul, a îmbrățișat multiple aspecte ale vieții creștine, reflectând astfel probleme sociale, economice, morale, religioase, care au frământat viața Bisericii din Țara Românească de la începutul secolului al XVIII-lea.

Cunoscând puterea și valoarea învățăturii creștine pentru transformarea vieții moral-religioase și sociale a credincioșilor, Antim Ivireanul a îmbăiat temeinic predicile sale mai ales cu elemente de teolgie morală, care priveau aspecte ale vieții sociale. Prin rezolvarea acestor probleme, în duhul învățăturii Mântuitorului, învățătura de veacuri a bisericii își găsește astfel o aplicare în contemporaneitate, iar trăirea credincioșilor se confruntă și se coordona cu adevărurile și preceptele creștine. Astfel, slăvitul mitropolit contribuia prin activitatea sa la ridicarea culturală a credincioșilor, ce era fundamentată pe temelia principiului iubirii creștine și prin aceasta combătea mentalitatea vremii sale, ce era dominată de inegalități și nedreptăți sociale .

În centrul activității predicatoriale a marelui ierarh se găsește grija față de credincios. Pe acesta vroia el să-l transforme într-o ființă superioară, demnă de chemarea și de misiunea sa pământească.

Din Didahii putem remarca faptul că Antim Ivireanul a fost, ca și Sfântul Ioan Gură de Aur, în special un înflăcărat social și moral-religos. Mereu și mereu revine, în predicile sale, asupra combaterii unor vicii, care contribuiau la înjosirea ființei umane. Dintre acestea, cele mai des întâlnite erau: lăcomia, invidia, clevetirea, fățărnicia, calomnia, furtul, uciderea, lipsa de respect a copiilor față de părinți, neînțelegerile dintre semeni, beția, desfrâul și mai ales inegalități sociale, care degradau ființa credinciosului .

Cunoscând toată patologia vieții morale și sociale a timpului său, Antim pune tot geniul elocvenței sale în slujba edificării ascultătorilor pe temeiul Evangheliei și luptă pentru libertatea poporului în mijlocul căruia trăiește, slujind astfel lui Dumnezeu și oamenilor și aceasta până la sfârșitul atât de tragic al vieții sale.

Aspecte moral-religioase ale societății din vremea mitropolitului Antim Ivireanul

În secolul al XVIII-lea se face simțită în sânul bisericilor ortodoxe o vădită activitatea omiletică. Astfel, un Dositei, un Hrisant Notaras predicau în grecește. Cam în același timp, în Veneția și mai apoi la Constantinopol, predica vestitul cuvântător bisericesc Ilie Miniat. De asemenea, la curtea lui Constantin Brâncoveanu activa predicatorul cretan Gheorghe Maiota și după acesta Ioan Aoramie. În același timp în Biserica Rusă erau predicatori vestiți ca Ștefan Jarvoski, Dimitrie al Rostovului și alții, care au influențat pe unii dintre predicatorii români .

Dar nu numai pe plan omiletic se observă o vădită învioare în acest veac ci și pe alte planuri ale vieții spirituale, ca de exemplu: în teologie, filosofie, știință. Într-adevăr, acest veac este marcat de apariția unor vestiți enciclopediști, filosofi și peagogi, care au dat naștere unui curent filosofic numit iluminism. Acest curent preconiza, printre altele, înlăturarea nedreptăților și a tuturor relelor sociale pe calea răspândirii culturii și a luminii dătătoare de viață a căților în rândul maselor populare .

Perioada aceasta poartă numele de Epoca luminilor, adică a unor gânditori și filosofi care năzuiau să înlăture rocile sociale prin cultivarea rațiunii și a intelectului uman pe calea răspândirii cunoștințelor științifice, a culturii. Acordând conștiinței un rol în dezvoltarea socială, în schimbarea moravurilor și ridicarea nivelului cultural al oamenilor, reprezentanții iluminismului au luptat împotriva ignoranței și a superstițiilor, contribuind la dezvoltarea învățământului, a tipăriturilor și a tuturor ramurilor culturii naționale .

Considerând rânduielile feudale ca fiind împotriva dreptului natural, aceștia au militat pentru înlocuirea feudalismului cu o orânduire care să fie fundamentată pe dreptul natural și pe luminile rațiunii. Din punct de vedere teologic și filosofic, iluminismul nu a fost un curent unitar. El includea atât materialiști, cât și idealiști, atât deiști cât și ateiști .

Fără să amintim care au fost exponenții de seamă ai iluminismului în Apus, ținem să subliniem faptul că acest curent a influențat și pe unii cărturari români din secolul al XVIII-lea ca: Samuel Micu, Gheorghe Șincai, Pentru Movilă, Gheorghe Lazăr și alții. Printre aceștia poate fi amintit și autorul Didahiilor, care, prin vasta lui cultură și prin legăturile pe care le avea cu cărturarii Apusului, pe care îi cunoscuse probabil la curtea lui Brâncoveanu, și-a însușit unele idei iluministe ce erau în consonanță cu spiritul doctrinei creștine și însemnau o contribuție importantă la ridicarea culturală a poporului român.

Așadar, în perioada Luminilor, un suflu înnoitor se face simțit la noi, cu rezonanțe care au însemnat un pas înainte, atât în viața spirituală cât și în afirmarea noastră ca națiune. Idelile iluministe ale timpului nu au făcut altceva decât să prindă rod într-un ogor spiritual profund teologic. Zestrea intelectuală a mitropolitului cuprindea o temeinică cultură profană însușită selectiv din toate domeniile, excelând însă în cunoașterea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți. Așa a ajuns el la concepția unui umanism universalist creștin, potrivit căruia atunci când este vorba de sporirea binelui nu se cunoaște nici o limită .

Slăvitul ierarh a prețuit știința profană în care el vedea un drum spre înțelepciune, alături de știință el a așezat și artele pentru că el însuși a fost înzestrat cu un deosebit simț artistic. Cu înțelepciunea lui de ierarh, Antim a ținut cont de spiritul vremii sale și a luat ceea ce era în consonanță cu doctrina creștină precum ideea de luminare a credincioșilor prin binefacerile cărții și ale învățăturii .

Esența umanismului său universalist creștin avea la bază denunțarea exploatării omului de către om și revolta împotriva nedreptăților sociale, fiind printre primii scriitori revoltați de societatea în care trăiau. Deși nu s-a ridicat pe o poziție ca să pună în discuție soluții practice pentru îndreptarea nedreptăților constante, umanismul său este mult mai avansat față de înaintași. Meritul său este că înregistrează frământările societății feudale, că își exprimă părerea în problemele sociale, trecând de la observator la acuzator.

Cel care purta sutana roșie nu a mai bătut potecile cunoscute ale literaturii religioase. El se îndreaptă spre un alt drum. De la amvon, unde până la el predicatorii căutau să consolideze orânduirea feudală, Antim critică statul feudal, denunțându-se exploatarea omului de către om. Cu acestea se inaugurează în literatura veche un nou gen literar: discursul social.

Nou nu este discursul, ci baza acestuia care este calitatea de observator și pictor al moravurilor care alcătuiesc și dau substanță genului literar. El nu colecționează un insectar de caractere, ci diacnostichează relele morale ale societății vremii sale pentru a le propune leacuri tămăduitoare din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. Dar extrase din contextul teologic și puse alături, aceste diagnostice dau cea mai bogată, mai variată și mai colorată frescă a epocii, asemănându-se operei pe care o dăduse Hrisostom veacului al IV-lea bizantin .

Tematica Didahiilor lui Antim Ivireanul

Structura societății

Feudalismul românesc nu a fost o orânduire omogenă și unitară, ci în desfășurarea lui, a trecut prin diferite faze. Epoca domniei lui Constantin Brâncoveanul corespunde fazei de intensificare a relațiilor și exploatării feudale. Această înăsprire a lor, această prăpastie ce se adâncea tot mai mult între diferitele pături sociale se datorează faptului că, în timpul domniei lui Brâncoveanu, economia țării a înregistrat o dezvolare mai mare decât până atunci, dar din această dezvoltare foloseau numai boierii și domnul. Ea era realizată dintr-o mai crudă exploatare a muncii iobagilor și după cum rezultă din analiza operelor literare ale epocii, din abuzurile administrative ale celor mai mari.

Spiritul său critic și datoria sa de păstor duhovnicesc al turmei, nu îl lasă pe Antim să treacă cu vederea situația nenorocită a țării, situație care se datorează, pe de o parte exploatării turcești, iar, pe de altă parte, lăcomiei boierilor. Bunăoară, pe turci îi numește lupii cei văzuți și nevăzuți. Situația jalnică a țării o prezintă în imagini sugestive, fiind înconjurați și îngrădiți între hotarele celor străini.

El critică structura societății, ca și sitemul valorificării persoanelor pentru conducerea statului, cerând înlocuirea valorilor sociale cu valorile umane: ,,nu se cuvine cinstea și lauda numai oamenilor celor mari și bogați, că sunt vrednici acestui dar și cei mici și smeriți. că măcar că cei mari strălucsc cu hainele cele de mult preț și cei mici nu au cu ce să-și acopere trupul, cei mai se odihnesc pe asternuturi moi și frumoase și cei mici se culcă pe pământul gol si pe paie, aceia însoțiti de mulțime de slugi, iar aceștea lipsiți, pustii și de ajutorul prietenilor” , spunea mitropolitul Antim Ivireanul în predica ținută la 8 noiembrie.

b. Disproporțiile bogați – săraci

Paralela realizată între bogați-săraci, între cei care se bucură de cinste și cei ce îndură nedreptățile, ne arată că Antim cunoștea viața grea a păstoriților săi și nevoile lor, cât și jafurile la care aceștia erau supuși de către boierime și de aceea, influențat și de ideile iluministe, el ia în mod deschis apărarea celor de jos, intervenind cu toată autoritatea în favoarea acestora.

Așadar, pentru cei de sus, viață de huzur, iar pentru cei de jos, mizerie cruntă. Situația era inadmisibilă. Dar pe ce își întemeia Antim îndrăzneala lui de a-i mustra pe cei de sus și de a lua apărarea celor de jos? Și-o întemeia pe învățătura Bisericii, pe care înțelegea să o slujească dezinteresat și cu toate puterile sale.

Cei de jos, argumentează Antim, nu trebuie să fie desconsiderați pentru că Mântuitorul însuși interzice aceasta ,, Socotiți să nu obidiți pe vreunul din aceștia” ( Matei 18,10). Referitor la aceștia, zicea mitropolitul, or fi ei mici înaintea unora și altora, în fața lui Dumnezeu însă sunt mari și sunt așezați în locul cel mai de cinste. Prin dragostea Sa negrăită, Hristos i-a ales pe cei mici și i-a ridicat până la vrednicia de frați ai Săi. Pe Apostoli îi numește numai prieteni, pe cei săraci în schimb frații Săi ( Matei 25,40) .

Dacă ar fi să operăm o disecție pe organismul clasei celor mari, vom observa că egoismul și lăcomia nu erau două tentacule îndreptate numai asupra celor mici, ci prin clevetire și prin intrigi creau contradicții simțite în mijlocul lor, ceea ce l-a determinat pe mitropolit în multe rânduri să facă apel la armonie și la împăcare: ,,Lăsați jafurile, lăsați strâmbătățile, lepădați mânia”.

Conservatorismul

Intr-o altă predică, se ridică împotriva conservatorismului retrograd, socotindu-l drept o piedică în calea progresului: ,,Și nu știu ce voiu să zic, că de grăiu vreodată câte vreun cuvânt ca sa folosim pre cineva și mai cirtos pre înșine, pentru datoria ce avem, cei mai mulți răpșesc, zicând: acum acesta s-au aflat mai de treabă și mai învățat decât alții, să ne puie pre noi la cale. De la părinți așa ne-au pomenit și ne-au ținut și fără de aceste învățături și tot acest felui de obiciaiu am avut și nimenea n-au zis că sunt rele, nici au silit să ne strice abibiaiele. Ci de aceasta voiu zice și eu că iaste precum ziceți voi că viarmele ce zace la rădăcina hreanului, de-i va zice cineva să iasă de acolo să meargă la alte rădăcini mai bune și mai dulci, el zice că mai dulce decât hreanul nu iaste, căci acolo s-au născut și întru aceia s-au pomenit. Așa și voi, pomenidu-vă întru aceste fapte și lucruri și nefiind cineva să vă învețe, cu adevărat vă par acu amar vorbele mele, nefiind obicinuiți cu dânsele” .

Cele mai de sus cuvinte exprimă mâhnirea adâncă a părintelui duhovnicesc, care își dă seama de paradigma morală a fiilor săi duhovnicești, iar, pe de altă parte, voința dârză a mitropolitului de a-I determina pe păstoriții săi să-și scuture lanțurile deprinderilor rele și să pornească pe calea cea bună. Mitropolitul se referea în cuvântul său la boierii ce rămâneau surzi la învățămintele sale duhovnicești, căci, trăind în promiscuitate și ignoranță s-au obișnuit cu ele și le vine greu să le părăsească .

Conservatorismul retrograd și exploatarea inumana a țăranilor a închis statul feudal al Țării Românești într-un cerc al urii și al nesupunerii față de clasa explotatoare: ,,…Iar noi nici mai marilor noștri, atâta celor bisericești, cât și celor mirenești, nu le dăm căzuta cinste, nici lui Dumnezeu, nici nu ne supunem lor cu dreptate, ci cu viclenie și cu răutatea și în loc de a-I iubi și a ne cuceri lor, noi îi grăim de rău și îi ponoslim…acuma, dară, asupra a căror pornim limba noastră cea blestemată și vorbim de rău, al căror cinste ridicăm, al căror nume ocărâm? Pe semne al arhiereilor, al domnilor i al stăpânilor noștri pentru cari ne poruncește Dumnezeu să nu-i grăim de rău, iar noi fără de nici o socoteală punem gura noastră, după cum zice David, la ceriu, cu atâta semeție și obrăznicie, neaducându-ne aminte nicidecum de osândă” .

În cuvântul de învățătură la Sfântul Mucenic Dimitrie, atitudinea mitropolitului este una de resemnare, dar niciodată de renunțare: ,,Lumea aceasta este ca o mare ce se tulbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici liniște” .

Reținem că mitropolitul nu s-a situat numai pe poziția criticării și mustrării ascultătorilor săi pentru aspectele negative ale vieții lor, ci el a și lăudat și încurajat pe cei virtuoși: ,,Pentru aceea, dară, nu iaste minune, iubiții mei ascultători și cinstiți și de bun neam boieri, de m-au rânduit și pre mine Dumnezeu și m-au pus, om mic fiind și smerit, păstor mic la mică turmă, la dumneavoastră, pre cari eu nu vă au, nici nu vă țiu turmă mică, ci mare și înaltă, mare pentru buna închinăciune și dreapta credință care o păziți curată și nespurcată, fiind înconjurați și îngrădiți între hotarele celor străini de fel și împresurați de atâtea nevoi” .

Mântuirea poporului

La întrebarea ,,Cum dară să va mântui norodul, cum să scuture această ticăloasă de țară sarcina cea grea a relelor ce supără?” , Antim răspunde că trebuie să alergăm la ajutorul lui Dumnezeu, să ne rugăm lui cu dinadinsul, cu stăruință și cu adâncă credință. Dar pentru ca rugăciunea să ne fie ascultată ,,să cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătățile, rugăciunea, vrajba, zavistia…”. ,,Toți să ne rugăm, toți să cerem ajutoriu…nu unul să se roage și altul să se gândească, unul să plângă și altul să râdă, unul să se întristeze, altul să se bucure, pentru că atunci adevărat, Dumnezeu nu ne ascultă” .

Antim nu s-a limitat numai la atât. El a îndemnat la rugăciune, dar în același timp, punea la cale colaborarea cu puteri din afară, cu rușii lui Petru cel Mare și cu austriecii ,,convins că Dumnezeu nu ajută nimănui decât cu condiția de a se ajuta și el însuși cu tot ce îi stă la îndemână” .

Neleguirile norodului

Înlăturarea strâmbătăților și inegalităților, a corupției și a jafurilor, înlăturarea apăsării și a robiei otomane prin rezemarea pe popor și pe alianță, în primul rând cu poporul rus, iată elementele apreciate de Antim ca necesare pentru îmbunătățirea credinței sociale a celor de jos .

Explicația acestor manifestări cu semnificații și valențe noi în scrisul românesc se datorează mai multor cauze. Fostul rob, Antim, avea încă întipărită în minte suferința robului, care era legat de clasa conducătoare prin legături de rudenie. La aceste date se adaugă caldul său patriotism față de patria sa adoptivă ce a determinat să aibă în viziunea sa o altă configurație față de ideologia clasei conducătoare a raporturilor dintre stăpâni și supuși. Trebuie remarcat că mitropolitul Antim Ivireanul era capul Bisericii, iar cel care ar fi trebuit să suțină această orânduire socială, datorită funcției sale, raporturile de asuprire ale clasei dominante le critică în fața unui auditoriu alcătuit în mare parte din boieri .

Profilul moral- religios al societății are în prim plan clasa dominantă, domnul și boierul. Cronicarii, cei dintâi care au consemnat pentru posteritate viața și faptele acestora, au prezentat cu limpezime starea degradantă a personalității reprezentanților Marelui Divan. Hrăpăreți, necinstiți, lacomi de bani și de pământ, boierii dovedesc o deosebită dibăcie în a-și mări averile. Când perfidia ajuta, metodele violente erau la fel de binevenite, atât pentru atingerea țelurilor parvenite, cât și pentru reprimarea tentativelor neizbutite: tăierea nasurilor, spânzurătoarea și decapitarea, întemnițarea cu pecetluirea hainelor pe trupul osânditului, sunt practici frecvente nu numai în înăbușirea răscoalelor populare, ca aceea a semenilor în vremea lui Constantin Șerban, când domnul îi ,,cerca pă hoți…de-i înțepa, spânzura, tăia cezvărți”, dar și din distrugerea unor dușmani politici din rândul boierimii, ca acel Staicu paharnicul, sau ca aga Constantin Bălăceanu, căzut în bătălia de la Zărnești al cărui cap este trimis în București și așezat din porunca lui Brâncoveanu într-o suliță în curtea lui, în ziua de Sântămărie Mare .

Dar dacă din scrierile cronicarilor aceste elemente se pot numai reconstrui și anume din aceea ce cronicarii ne dezvăluie fără voia lor, ,,Din ceea ce ei consideră ca fapte normale, în firea lucrurilor și a timpului” . Plecând desigur de la observarea numeroaselor cazuri particulare, portretul pe care el îl face are o forță superioară, generalizatoare, iar critica, departe de a fi implicită, este făcută de unul care nu consideră deloc normale faptele semnalate, ci înfierează ticăloșia cu toată energia de care este în stare: ,,Plini de toată nedreptatea, cu curvie, cu vicleșug…afșători de rele și de părinți neascultători…”, iată caracterizarea generală pe care vlădica nu se sfiește să o facă, de la înalțimea amvonului auditoriului său .

Se ridică cu îndârjire împotriva profanării celor sfinte: ,,Că ce neam înjură ca noi de Lege, de Cruce, de cuminicătură, de morți, de pomene, de lumânare, de suflet, de Tainele Bisericii? Și nu ocărâm și ne batjocorim înșine Legea, cine din păgâni face aceasta? Sau cine își măscărește Legea ca noi?” .

Înjurăturile românilor din acea vreme uimiseră chiar pe unii dintre străinii ce au stat mai mult la noi, cum ar fi Del Chiaro, care confirmă întru totul spusele mitropolitului nostru. ,,De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieții între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpost, iar dacă vreun cal se abătea de la grup, băiatul îl striga rechemându-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuși pomelnicul cu înjurături obscene, fără să cunoască înțelesul lor. În popor părinții înșiși deprin copiii cu înjurături și se delectează când aceștia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor șapte ani de ședere în Valahia, nu am avut ocazia sp aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanțele juridice sau cele bisericești” .

Se arată lipsa de respect a copiilor față de părinți, a tinerilor față de bătrâni și lipsa de religiozitate, căci ,,pre părinții noștri îi ocărâm și îi batem, pre bătrâni îi necinstim, pre domni și pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ținem într-o nimica, pre călugări îi clevetim, pre preoți îi ocărâm” . Neascultarea și lipsa de respect a dus la călcarea în picioare a celor mai elementare norme de conduită față de Biserică și față de comportamentul nostru în slujire: ,,Bisericile le ținem ca niște grajduri și când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbele și a ne ruga lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, noi vorbim și râdem și facem cu ochiul, unul altuia, mai rîu decât pe la cârciume. Sărbătorile și praznicile nu le ținem, ca o nimica, ci atuncea facem cele mai rele, de bucurăm pe dracul și atuncea vindem și cumpărăm” .

Se pare că autoritatea clerului bisericii începuse să scadă, în parte din pricina clerului, așa cum reiese din unele predici ale mitropolitului, ca neavând frica lui Dumnezeu, la care se adaugă neștiința de carte și ceea ce este mai grav, a Tainelor Bisericești. Nefiind la înălțimea misiunii la care au fost chemați, lumea se ducea mai des pe la cârciume, pe la hore și pe la jocuri. Iar de aici mai este un singur pas spre a cădea în desfrâu, nelipsit din recuzita descompunerii morale, a tabloului de epocă. Incisivitatea verbală a predicatorului este usturătoare: ,,Să nu pohtim muierea vecinului nostru…noi mijlocim ca să știe și el acest lucru” .

Deosebit de merituoasă apare acuitatea cu care Antim își dă seama că chiar într-un veac de adânc bigotism, manifestările practicilor religioase rămân total neeficiente pentru ridicarea nivelului moral. Postul, bunăoară, în concepția religioasă, trebuie socotit ca o renunțare senină și de bună voie la anumite plăceri gastronomice. Pronind de la acest percept, Antim satirizează pe cei dedați viciului lăcomiei, care strâmbă din nas la ideea postului. Satira se preface într-o adevărată fisă caracterologică: ,,Mă rușinez a spune de posomorârea celor mâncăcioși, în ce chip se tânguiesc în zilele cele de post, cască adesea, se culcă puțin și iar se scoală, dorm în silă și silesc să treacă zilele și să nu le priceapă, se îngreuiază asupra soarelui, căci zăbovește a înnopta, numesc zilele postului mai mare decât celelalte, să fac cum că au durere de stomac și amețeli de cap și stricăciune obicieiului carele nu sunt semne ale postului, ci ale nesațului, cu nepoftă se duc la masă, răpștesc asupra verzelor, înjură legumele, zicând că în zadar s-au dus în lue, să fac și cunoscători de firi, iubitori de mâncări, beau apă fără de suflare, ca și când ar fi luat de la doftori vreo băutură, mângâindu-și pofta lor, unii cu bragă, alții cu bere, alții cu șerbet, alții cu liverji, alții cu mied” .

Dacă toate acestea privesc pe toți cei care alcătuiau publicul predicatorului, vom vedea însă că numeroase alte săgeți se îndreaptă nemijlocit și exclusiv împotriva unei anume părți a auditoriului, împotriva păturii boierești, singura în măsură să se învrednicească de asemenea păcate. Înfierând bunăoară cu alt prilej, modalitățile necorespunzătoare în care se practică preceptele religiei, mitropolitul dă vileag că evlavia slujește adeseori de paravan pentru cele mai cumplite fărădelegi, ca la ,,Unii care fac jafuri și fac câte sunt mai rele pe pământ, apoi se duce cu gândul ca acela dă vreunui popă să-i facă sărindar, ca să i se certe păcatul și el cu totul stă în tina răutății. Nu așa, ticălășilor de noi, nu așa!” .

Tot boierilor li se adresează Antim când arată că milostenia, mult trâmbițata lor generozitate îți are și ea izvoare tot atât de ilicite: ,,Și când dăm câte un sărindar, rad din jafuri, iar din nedreaptă agoniseală” și se face din acele impulsuri ipocrite: ,, de facem vreodată vreun bine sau vreo îndemână cât de puțin, o face mai mult cu fățărnicie, pentru ca săne laude oamenii și de nu să se supună întru toate după pohta noastră vom să-i scoatem binele acela pre nas…” .

La rândul ei, spovedania, în loc să fie un instrument de cenzură etică, a devenit și ea o ipocrită formalitate de suprafață: ,,Aci, în pripă ne spovedim și ne cuminicăm și aci în pripă iară ne apucăm de păcatele cele obișnuite, apoi iară ne întoarcem să mă iertați, ca și scroafa la tăvăliturile de împuciciune. Decadența și ipocrizia morală persistă pentru că spovedania nu se face cu bună voie, cu inima și cu gandul, ca să ne părăsim de păcate, ci numai la vederia oamenilor” .

Iar unii boieri și mai dibaci, au născocit chiar o strategemă destul de inginioasă pentru ca, văzându-și în continuare de ale lor, să se pună totuși cumva în regulă cu dumnezeirea: ,,Alții, iarăși au câte doi duhovnici, unul la țară și unul la oraș, la cel de la țară ca la un om prost îi spun păcatele cele ce socotește el că sunt mai mari, iar la cel de la oraș, spun păcatele ce sunt mai mici, neguțătorind și meșteșugind Taina Spovedaniei” .

Cât despre cele ce se mărturisesc la spovedanie, Antim înțelege foarte bine că acestea nu sunt decât niște bagatele, el înțelege că, în fond abaterile de la prevederile formale ale religiei sunt o nimica toată față de nelegiuirile grave și reale ale boierimii: ,,Și la acea mincinoasă spovedanie, ce facem? Cercăm să aflăm duhovnice om prost, pentru ca să se teamă de noi și să-I fie rușine de fețele noastre și ce vom zice noi așa să fie”, în speranța că astfel vom putea înșela și pe Dumnezeu. Ceea ce nu știu însă boierii este că Dumnezeu nu este negustor, ci dă fiecăruia ceea ce i se cuvine, fapt pentru care, ne înșelăm noi înșine, spre pieirea noastră cea sufletească .

Nu întâmplător numește mitropolitul spovedania boierilor mincinoasă, pentru că știe că în sufletele lor se ascund păcate grave de pe urma cărora ei s-au îmbogățit, fără să țină cont de mijloacele folosite. Ipocrizia acestora este denunțată cu ironie, transformând întreaga suită a decăderii morale într-un adevărat spectacol de epocă reprezentativ: ,,Și când mergem să ne spovedim nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea și munca fratelui nostru creștinului și-I bem sângele și sudoare feței lui cu lăcomiile și cu nesațiul ce avem, ci spunem cum că am mâncat la masa domnească, miercurea și vinerea, pește și în post raci și untdelemn și am băut vin. Nu spunem că ținem bălaurul cel cu șapte capete, zavistiia, încuibat în inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații.

Nu spunem strâmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, voile, veghiate, fățările, mozavirile, vânzările și pârele ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui ce zicem: am face milă, ce nu ne dă îndemână, că avem nevoi multe și dări și avem casă grea și copilași ca-n gloată și oameni mulți cari să ocrotesc pre lângă noi. Nu spunem că credem minciunile slugilor mai vârtos decât adevărul celui ce să năpăstuiește, carele de s-ar și jura, nu-l credeam, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atâta cruzime de inimă cât de am putea l-am stinge și de pre fața pământului.

Nu spunem că pre carele îl vedem că jăfuiește și pradă și căznește pre săraci, îi lăudăm și-i zicem că iaste om înțelept îi ajunge mintea la toate și iaste vrednic și face dreptăți, iar pre carele îl vedem că nu să amestecă întru acelea îl facem blestemat, mojic și nevrednic și cum nu-i ajunge mintea să facă judecăți și dreptate” .

În vremea dominației turcești și mai ales în epoca fanarioților, intriga a fost un mijloc important de parvenire, cu toate că pârile erau pedepsite cu asprime când se dovedeau neîntemeiate. Dar dovezile de nevinovăție nu erau ușor de adus și pentru aceasta de cele mai multe ori nu se lasă nici timp necesar aducerii acestora. Antim însuși a fost victima intrigilor și a calomniilor, care până la urmă l-au doborât. De aceea, în Didahiile sale, el osândește cu vehemență delațiunea, asociindu-o cu uciderea și conchizând că din punct de vedere duhovnicesc, nu poate fi iertare pentru ea: ,,Pârele ce aveți obiceiul de vă părâți unul pe altul, ca să vă sărăciți și cine are acel obicei de pârește pe fatele său, creștinul, pentru ca să-l păgubească și să-l sărăcească să se lase de acel lucru, căci la spovedanie acel păcat al pârei nu se va ierta cu nici un mijloc, că iaste mai mare decât uciderea. De aceea Antim poruncește preoților ca acel păcat al pârei, de să va apuca înaintea voastră, cu chezășia bună, că nu va pârâ pre nimeni, în viața lui, voi să faceți iertăciune, dându-I și canon, apoi să se și cuminice, iară de nu va avea să se părăsească, să-l lipsiți nu numai de la sfânta taină, ci și de la beserică” .

În purtarea boierilor este atâta răutate că numele lor cel mai potrivit ar fi acela de Satana, nu cel de creștin. Iar preotul care primește asemenea oameni la spovedit și le dă dezlegare pentru cuminicare să știe că acela este un trădător al lui Hristos, este un Iuda: ,,Care preot iaste acela de te spovedește și te lasă pre tine, cela ce pârești de te cumineci? Acela, adevărat, nu iaste preot, ci iaste sigur Iuda și vânzător de Hristos și nu I se va ierta nici popei, nici aceluia, măcar de ar face câte alte bunătăți” .

Nici pe frumoasele jupânese din vremea lui Brâncoveanu, îmbrăcate după moda grecească și iubitoare de lux, nu le cruță. Într-adevăr, năzuința după podoabe a jupâneselor de la curte uimise și pe străini. Del Chiaro ne semnalează astfel luxul din timpul său: ,,În zilele de sărbătoare se gătesc cu haine bogate și juvaeruri scumpe, cu salbe de monede de aur de diferite mărimi, până la valoare de 10 galbeni una” .

Mitropolitul Antim, într-o predică, ține să scoată la lumină și această ușurință a cochetelor contemporane și luând ca pildă pe Sara, soția lui Avraam, care nu se sfia să-și primească oaspeții frămâtând pâine, întreabă: ,,Oare să fie acum vreuna așa? Ba, căci ia scoate mâna Sarei! O văd plină de cocă. Scoate și tu mâna unei muieri de acum! O văd plină de inele și de scule. Caut și văd fața Sarei, plină de pielm. Văd fața unei muieri de acum, plină de fleacuri drăcești” .

Dar ceea ce este mai de admirat la acest mitropolit, străin de neam, este energia cu care, ridicându-se la înalțimea vremurilor sale, pune degetul pe rana care sângera poporul. În epoca în care el a păstorit, luptele sângeroase dintre partidele boierești și patimile dezlanțuite de ele, deși păreau domolite prin cârmuirea înțeleaptă și blândă a lui Brâncoveanu, totuși mocneau în adânc și aveau să târască în volbura lor, nu numai persoana și copiii domnitorului, ci și autonomia țării. În acea atmosferă de patimi, de ură, de invidie și de comploturi, mitropolitul Antim, cu autoritatea pe care i-o dădea nimbul de sfințenie al misiunii sale, adresa boierilor, în ziua în care biserica comemora Schimbarea la față, cuvinte de înfruntare ca acestea: ,,Pacea mea o dau vouă, iar noi nu dea Dumnezeu să avem pace între noi, ce ne tulburăm pururea, pentru fieștece, ca valurile mării când le suflă vântul. << Hristos zice: Nu judecați ca să nu vă judecați >> iar noi de-a puteria fi nu iaste nici zi, nici ceas să nu judecăm de rău, nu numai pre cei ce-i știm ce și pre cei ce nu-i știm.

<< Hristos zice: Precum pohtiți voi să ve facă coao oamenii, faceți și voi lor. >> Noi pohtim să ne cinstească toți, să ne dea toți plocoane și daruri, să ne laude, să ne fericească, să ne grăiască de bine, să facă toți după pohta noastră, să nu ne stea nimenea împotrivă, nici să ne zică nimica, d au face vesce rău, iara noi pohtim să osândim pre toți, să nu dăm nimănui nimica, să nu facem nimănui nici un bine, nici să se folosească nimenea de noi. Pre toți îi hulim, pre toți îi grăim de rău, pre toți îi părâm, pre toți îi luom în râs și în batjocură, tuturora le zicem că sunt nebuni și fără nici o socoteală, numai pre noi înșine, voiu cuteza a zice, ne facem mai înțelepți și decât Dumnezeu și nu ne aducem aminte că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” .

Alături de problemele curente de morală, în Didahiile mitropolitului Antim sunt revelate câteva obiceiuri, datini și situații caracteristic pentru epoca lui Brâncoveanu, ce și-au găsit ecoul în predica ierarhului. Antim laudă frumosul obicei al iertăciunii dinaintea Postului Mare, pe care boierii obișnuiau să-l facă domnului și ei unii altora, dar cu un talent shakespearian pătrunzător, mitropolitul dă la o parte masca înaltelor fețe boierești lăsând să se vadă gândul necurat, ura și răutatea: ,,Am înțeles cum că iaste obiceiul de vă adunați seara în divan și faceți puțină orație înaintea domnului și după aceia cereți iertăciune, foarte mi-au plăcut și acum felicit obiceiul acesta. Iar apoi, luând seama cu tot dinadinsul sfârșitul acestui lucru, foarte mă întristez, că obiceiul iaste frumos la vedere și rău la pricepere, că nici iertăciune ce cerți de la stăpâni nu este curată, nici aceia ce luați unul de la altul, că iaste plină de pizmă și de zavistie și plină de răutate, că nu iaste cu gând curat” .

Din cele două Didahii, de la Duminica Floriilor, înțelegem că era obiceiul ca primele trei zile din Săptămâna Patimilor să se postească sever, împărtășirea având loc în Joia Mare, lucru pe care mitropolitul îl încurajează, dând și cuvenitele sfaturi și îndrumări.

Desigur, că nu toate învinuirile morale privesc clasa stăpânitoare în mod exclusiv. Jaful, ipocrizia celui cu doi duhovnici, intriga , delațiunea sunt păcate specifice boierilor. Dar desfrâul lipsa de bunăvoință, uciderile, bețiile, privesc pe toți câți sunt în Țara Românească .

Cu dragoste părintească, tânjind la mântuirea sufletelor păstoriților săi, Antim face un ultim apel la pocăința curată, la fapte bune, la cinstirea duminicilor și a sărbătorilor, astfel împletite faptele noastre să oprească mânia lui Dumnezeu pornită asupra oamenilor pentru păcatele lor: ,,Să nu ne lunecăm cu firea spre lucrurile cele deșarte ale lumii, pentru că toate sunt trecătoare și mincinoase. Să ne ferim de ucideri, de curvii și preacurvii, de beții și apucături. Să nu ținem pizmă unul altuia, nici să ne vindem din pâră unul pe altul, cu cruzime de inima și cu nemilostivnicia, pentru ca să nu ne păgubim și să ne sărăcim unul pre altul. Să alergăm la sfintele beserici măcar duminicile și sărbătorile. Că precum nu poate trăi trupul omului fără de hrană simțitoare, așa nici sufletul nu poate trăi fără de hrana cea duhovnicească. Pocăința au întors urgia Lui, au oprit mânia Lui, au smuls din mâinile Lui cele preaputernice sabia răsplătirea, pocăința au șters răspunsul cel înfricoșat și purtător de moarte” .

Cârmuitor bisericesc și păstor de suflete, mitropolitul Antim a purtat o grijă deosebită clerului. Din documentele vremii aflăm că Biserica avea un număr de preoți destul de ridicat. Situația preoților nu era deloc bună. Pâinea cea neagră a credincioșilr lor o mâncau și ei, căci trăiau din ofrandele aduse de aceștia pentru slujbele care le săvârșeau, fie în biserici, fie pe la casele acestora. Arșița zilei nu i-a ocolit, căci familia trebuia întreținută. Unii dintre ei, care cunoșteau diferite meșteșuguri legate de nevoile bisericii, se osteneau ca zugravi de biserici, tipografi, copiiști, legători de cărți, sculptori în lemn și piatră. Alții au reușit să deprindă îndeletniciri rezervate mirenilor: tâmplăria, croitoria. Astfel ne putem întreba pe bună dreptate ce îi deosebea de credincioșii lor? La înfățișare, barba și pletele, restul hainelor fiind asemenea oamenilor de rând. La statut, însăși slujirea lor. Lucru acesta îl mărturisește Antim Ivireanul când spune despre ei, exagerând puțin cu scopul de a înfiora sufletele ascultătorilor, că ,,Sunt atât de mari cât iaste însuși Hristos de mare”. ,,Și preoții atât sunt fără de asemănare că după Dumnezeu nu să află nici în ceriu, nici pre pământ, nimeni carele să poată să fie asemenea cu ei, cu Dumnezeu sunt mai mici decât El și cu oamenii sunt mai mari decât ei. Nu sunt firește îngeri, iar pentru darul ce au sunt mai mari decât îngerii”.

Datorită acestui dar multe suflete au fost salvate din ghiarele morții, alții s-au vindecat de boala care sufereau, dar, cu toate acestea, o parte din credincioși s-au arătat nerecunoscători și au început a îi cleveti într-o parte și în alta, că preoții sunt răi și păcătuiesc. Asemenea vorbe au ajuns și la urechile mitropolitului care, cu înțelepciunea sa, a contrabalansat cumpăna nedreptății cu bunătățile și facerile de bine ale acestora puse în slujba păstoriților lor în scopul mântuirii lor: ,,Adevărat, eu încă zic că păcătuiesc. Numai aceștia ce vor fi socotiți păcătoși, aceștia sunt ci ce vă dau blagoslovenii. Aceștia sunt cei ce vă sfințesc. Aceștia sunt cei ce vă nasc de a două oară în baia sfântului botez. Aceștia vă pecetluiesc cu darul Duhului. Aceștia sparg zapisul păcatelor voastre. Aceștia vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceștia vă fac părtași cu trupul și sângele Domnului. Aceștia sunt ce vă folesesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre, în viața și după moarte” .

Nepărtinitor și drept, dând dovadă de aceeași cutezanță și efervescență verbală, mitropolitul Antim critică lipsa de responsabilitate și fățărnicia preoților, asemânându-I cu orbii, cu nebunii și cu mormintele spoite pe dinafară .

,,Sunt mulți în lume de să numesc că sunt păstori și zic cum că poartă grijă de oi, ei o zic, ticăloșii, numai cu cuvântul, iar cu fapta sunt departe, că lasă oile lor de le mănâncă lupii și ei sar pe aiurea, în turmele cele străine să fure și să junghie și să piarză” .

Cauza trebuie căutată în faptul că nu au pregătirea corespunzătoare și nici nu se trudesc să și-o dobândească. Nu se trudesc să-și dobândească experiență, cunoștințe, înțelepciune. Mulți dintre preoți se nevoiesc mai degrabă pentru folosul lor decât pentru cel al credincioșilor .

Este cunoscut faptul că pentru a educa nu este suficient să critici, ci trebuie să oferi și modele de urmat. Astfel procedează și Antim atunci când explică auditoriului cele trei calități indispensabile unui preot: credința curată, înțelepciunea și dojana .

Fondul Didahiilor lui Antim Ivireanul

Teologia dogmatică, materie a Didahiilor

Materia Didahiilor lui Antim Ivireanul își trage seva din multe direcții: mai întâi ea este legată de calendarul bisericesc, de pericopa evanghelică. În cazul duminicilor și praznicilor împărătești sau de izvoarele aghiografice corespunzătoare în zilele sfinților, alte ori ea este ocazională, cum avem în cazul cuvântării la instalarea sa ca mitropolit, sau ca cele funebre, un cuvânt de învățătură are ca temă pocăința și a fost rostit în zilele postului.

Antim își alege materia predicii și din mediul înconjurător, observând binele și răul din viața oamenilor: ce făceau, ce vorbeau și chiar ce gândeau ei. Învățătura de veacuri a Bisericii își găsește astfel aplicare în contemporeneitate, iar trăirea oamenilor se confrunta și se coordona cu adevărurile și preceptele creștine veșnice.

În cursul Didahiilor, se întâlnesc aspecte teologice care vădesc pe gânditorul ortodox profund, căruia nu-i scapă cele mai de seamă și în același timp cele mai fine interpretări ale esenței adevărurilor revelate. Fapt pentru care mitropolitul Antim pune în centrul învățăturilor manifestarea providenței în opera de mântuire. El arată gravele urmări ale păcatului protopărinților învățând în același timp că Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri, Creatorul a toate câte sunt, nu a voit pieirea veșnică a neamului omenesc, ci prin bunătatea Sa nemărginită, prin înțelepciunea Sa, cu purtarea Sa de grijă și prin iubirea Sa de oameni infinită a găsit mijlocul cel mai bun al izbăvirii de păcat și de urmările lui, hotărând întruparea Fiului pentru mântuirea lumii .

Astfel, în cuvântul de la instalarea sa ca mitropolit, Antim arată că așa și preaînțeleptul doctor al sufletelor și al trupurilor noastre, împăratul împăraților, Hristos Dumnezeul nostru, văzând lumea că bolnăvia cu patimile necredinței și se umfla ca o rană cu înșelăciunile cele lumești spre închinăciunea îndoielilor, au socotit cu multe feluri de mijloace și au purtat de grijă pentru mântuirea oamenilor și a neamului omenesc, de vreme ce iaste acesta lucru cel dintâi al bunătății Lui, a mântuit pre omul din mâinile vrăjmașului și a-l aduce la frumusețea cea dintâi și la vrednicia de la care au căzut pentru păcatul neascultării al strămoșului Adam și nu trimite ploaie de foc spre îngrozirea lumii, nici pornește ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinței, ci numai o supune cu blândețe și cu minuni și o trage spre dânsul cu faceri de bine și cu cuvinte cerești o prefac să se mute de pre dânsa patimile cele sufletești, ce se umblă ca o rouă.

Autorul Didahiilor, vorbind despre Providența divină, scoate în relief faptul că acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu se răsfrânge nu numai asupra omului, dar și asupra întregii creații.

Astfel, în Cuvântul de învățătură din 26 Octombrie, asupra cutremurului și a marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir, arată că Dumnezeu iaste așa de bun și de drept, Tatăl tuturor zidirilor, ca niște faceri ale lui ce le-a născut din bunătatea Lui . În Învățătura asupra pocăinței acest adevăr este expus limpede astfel: „Cine a văzut vreodată între zidiri atâta dragoste câtă iaste aceia ce arată soarele pre pământ, că de și iaste luminătoriu mare al ceriului și împărat al tuturor stelelor, iar lăsând celălalte stihii, îndrăgește și iubește mai mult pre smeritul acesta de pământ și spre dânsul are închinată toată pohta lui, pre dânsul luminează cu razele sale, pre dânsul împodobește cu toate felurile de copaci, pre dânsul încununează cu florile, pre dânsul îmbogățește cu rodurile, pre dânsul hrănește cu lucrurile sale. Și pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul lui cu un umblet necontenit” .

Toate aceste lucruri conchide autorul îl arată pe Creator ca marele Dumnezeu, ziditorul și făcătorul a toate. Atotputernicia lui Dumnezeu manifestată în actul providenței divine este clar scoasă în relief de către autor: ,,Fără de nici un presupus se cunoaște cu socoteală dreaptă, cum că Dumnezeu iaste atotputernic, pentru căci are puterea întocmai cu voința și poate să facă câte vrea după cum zice proorocul David: „Toate câte au vrut au făcut Domnul”. În didahia la intrarea în Biserică, zice că Dumnezeu ,,A întărit cerurile cu înțelepciunea Sa și pământul l-au întemeiat pe ape de care se cutremură și beznele iadului”.

Nenorocirile ca: boli, necazuri, cutremure, care se întâmplă în lume, Antim le explică prin purtarea de grijă a Creatorului, ca un mijloc de fortificare a credinței și a răbdării: ,,Norii ce negresc văzduhul, fulgerele ce orbesc ochii, tunetele ce înfricoșează toată inima vitează…neașteptatele pagube, întâmplările cele de multe feluri, înfricosările vrășmașilor, supărările, necazurile cele grele și nesuferite, carele le lasă Dumnezeu și ne înconjoară, pentru ca să cunoască credința noastră și să ne vază răbdarea” , sau ca urmare a păcatelor ce opresc mila lui Dumnezeu și nu lasă rugăciunile să ajungă înaintea scaunului dumnezeieștii măriri, iar Dumnezeu fiind bun și drept tatăl tuturor, bunătatea o face întocmai la toate, după vrednicia a fieștecăruia .

După căderea în păcat, Dumnezeu nu-l părăsește pe om ci caută să-l îndrume spre calea cea bună, dar cu orice glas de strigare proorocească s-a făcut, ei nu se întorceau din rătăcirile lor. Pentru aceasta zice el însuși Dumnezeu întrerupându-se, s-au apropiat de cel ce fugea ca să-l întoarcă către sine arătând prin aceasta mila Sa cea bogată și dragostea sa dumnezeiască față de omul cel căzut și îndepărtat de harul său cel ocrotitor.

În acest scop, Dumnezeu alege pe Sfânta Fecioară Maria pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte decât toată zidirea ca să-i fie lăcaș veșnic și ea este cu adevărat ceriul cel adevărat care a răsărit pe soarele dreptății și în pântecele ei a locuit ca întru al treilea cer o față a Sfintei Troițe, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Iisus Hristos, adevăratul arhiereu care a zidit a doua oară neamul omenesc .

Cu privire la nașterea din veci a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl precum și la Întruparea Sa, autorul afirmă ,,În ce chip s-au născut Fiul lui Dumnezeu, din Tată fără de mamă și cum s-au întrupat din mumă fără de tată nu trebuiește iscoadă, de vreme ce iaste taină foarte mare, adâncă și peste fire și este primită prin credință”. Chenoza Fiului în actul mântuirii este scoasă în evidență fiind pusă în opoziție cu mândria de care s-au făcut părtași îngerii neascultători și păcatul mândriei, au avut puterea de au pogorât pe Lucifer, până la cele mai de jos prăpăstii ale iadului, așa și bunătatea smereniei are mai multă putere decât mândria, că au făcut pe singur Dumnezeu care iaste făcătorul Luceafărului și s-au plecat atât cât au lăsat cerurile și toată slava și lauda ce avea de toate puterile cerești, de s-au pogorât pe pământ și s-au făcut om și s-au smerit până la moarte .

La întrebarea din mintea unor ascultători de ce s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Antim le răspunde arătând că Dumnezeu se face om adevărat: ,,Pentru ca să se lupte ca un om și să biruiască ca un Dumnezeu pe vrăjmașul firii omenești, pe care fire o au biruit diavolul că iarăși aceia să biruiască pre diavolul, biruitul să se facă biruitorul și biruitorul să se facă biruitul” .

Întrupându-se Fiul lui Dumnezeu, a luat firea omului căzut, fără de păcat și nu a îngerilor, autorul explicând acest lucru prin prisma celor patru motive pe care el le consideră a fi stat la baza întrupării, pentru că îngerii s-au pierdut toți, iar oamenii erau căzuți pentru păcatul cel strămoșesc; pentru că omul a greșit din slăbiciune fiind trupesc, motiv care l-a înclinat mai mult spre păcat, pe când îngerul a greșit firea cea rea neavând trup; pentru că îngerul a greșit de bună voie în vreme ce omul a fost amăgit de diavol; în sfârșit a luat firea omenească pentru că îngerul era duh în timp c omul era putreziciune .

Prin moartea pe cruce Hristos ne-a răscumpărat cu preascump sângele Său din mâinile vrăjmașului celui viclean, îndurând toate ocările la toate simțurile au pătimit Domnul nostru, la vedere, la auz, la miros, la pipăire și la gust, jertfa Lui a fost plăcută lui Dumnezeu, cât pentru această jertfă au iertat toate greșelile din toți vecii cei trecuți și ușile cele până atunci încuiate celor răscumpărați le-au deschis și lumea au întors-o întru mila Sa cea veche .

Aspectul ontologic al răscumpărării și acela al îndumnezeirii firii omenești este scos în evidență de Antim tuturor credincioșilor prin jertfa lui Hristos ce li s-au dat bunătate cu care prin duhul lui întărindu-se omul cel din lăuntru, pre omul cel din afară și vedea să-L răstignească, împreună cu greșalele și cu poftele Sale și să îmbrace pre oml cel nou care iaste întru sfinția și dreptatea adevărului .

Prin Învierea lui Hristos, nouă, oamenilor, ne-a adus mântuire din mâna vrăjmașului, ne-a deschis ușile raiului, este împreună cu noi în toate zilele prin Sfântul Duh și ne-a împăcat pentru totdeauna cu Dumnezeu Tatăl .

Prin biruirea puterilor întunericului și prin biruința repurtată prin Inviere asupra morții, Hristos reînoiește neamul omenesc și pune început împărăției Sale, căci împărăția lui Hristos, nevăzută și nepricepută iaste veșnică și nemutată, iaste nebirută și fără de moarte, iaste cerească și sufletească iar nu pământească și trupească .

Întruparea, patimile, răstignirea, moartea și învierea reprezintă mântuirea obiectivă realizată de Mântuitorul Hristos în trei direcții: spre Dumnezeu Tatăl ca jertfă de ispășire prin care s-au iertat păcatele din toți vecii; spre firea umană pe care a îndumnezeit-o; spre întreg neamul omenesc pe care-l încorporează în Sine.

Mântuirea subiectivă se realizează prin înpropierea roadelor jertfel de pe cruce a Domnului în Biserică, trupul tainic al Domnului, care are drept mădulare pe toți credincioșii, iar cap e însuși Hristos. Biserica este unicul sălaș, în care se realizează treptat asimilarea credincioșilor cu Hristos cel înviat .

În predica ținută la instalarea sa, mitropolitul Antim enunță două adevăruri pe care le socotește că întemeiază și întăresc Biserica: credința în Dumnezeu și buna ascultare la biserică. După învățătura ortodoxă, credința este elementul indispensabil mântuirii noastre, iar prin Bisercă se continuă lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos. Biserica fiind și păstrătoarea și tălmăvitoarea infailibilă a adevărurilor revelate, are posibilitatea să dea credinței noastre orientarea și conținutul precis, de unde rezultă că, pentru a ne mântui, este necesară și ascultarea de Biserică. De aceea Antim nu încetează în Didahiile sale să vorbească despre credință și despre Biserică.

Antim sublinează rolul deosebit al ierarhiei bisericești în Biserică spunând: „Porunca de a propovădui la toată făptura a fost dată numai apostolilor aleși de Mântuitorul, aceștia o transmit episcopiilor și preoților aleși și hirotoniți”. Creștinul poate învăța și el cuvântul lui Dumnezeu dar trebuie să țină de învățătura dintotdeauna a Bisericii, să păzească așadar cele stabilite de sfintele sinoade, cu toate acestea puterea de a lega și dezlega nu o au fericiții din ceruri, ci o au preoții, oamenii de pe pământ .

Autorul Didahiilor arată larg diferența între preoția universală și cea harică, singura înzestrată de Mântuitorul cu cele trei puteri: de a sfinți, de a conduce și a învăța .

Un rol deosebit în procesul mântuirii subiective acordă Antim Sfintelor Taine instituite de Hristos și date Bisericii prin care ni se comunică harul divin și prin care credincioșii progresează în viața duhovnicească făcându-se părtași dumnezeieștii firi și ajungând la ,,statura bărbatului desăvârșit, la măsura deplinătății vârstei lui Hristos” ( Efeseni 4,13).

Arătând rolul deosebit al Tainei Botezului, ca taină a încorporării în trupul elezial al lui Hristos și ca renaștere la viața cea nouă, Antim spune: ,,Din cele Șapte Taine se ține Sfânta și dumnezeiasca Biserică a răsăritului iaste cea dintâi rânduială și mai mare decât toate Sfântul Botez. Și fără dânsa nu poate nimeni să intre întru împărăția ceriului că așa zice Domnul Iisus Hristos la Ioan: de nu se va naște cineva creștine din apă și din duh, nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu care botez face pre om fericit, sfânt, fiul lui Dumnezeu după har” .

Botezul este a doua naștere, duhovnicească și nu iaste la toți oamenii, ci numai la cei ce s-au născut duhovnicește din baia Sfântului Botez, iar cei ce nu primesc Sfântul Botez sunt vrednici de plâns la fel ca ereticii, pentru că sunt despărțiți din brațele Bisericii, iar moartea pentru dânșii e veșnică pentru că la învierea cea de apoi vor învia spre vecinia moarte, spre vecinica osândă .

Alături de Taina Botezului, mitropolitul pune Taina Mărturisirii sau a Păcăinței. Astfel, la Cuvântul de învățătură la Duminica Floriilor el arată: ,, Iar eu îndrăznesc și zic cum că iaste taina pocăinței întocmai cu Sfântul Botez, în cinste și în lucrare și socotesc că nu voi greși de aceasta. Pentru ce? Pentru că cele patru daruri ce Sfântul Botez omului, păcatul strică și le întină și din fericit se face ticălos, din sfânt, păcătos, din desăvârșit se face netrbnic și de nimic și din fiul lui Dumnezeu se face fiul diavolului, iar pocăința iaste întocmai în cinste și în lucrare cu Sfântul Botez”. Că precum acela spală păcatul cel strămoșesc și face pre om fericit, sfânt, desăvârșit și fiu lui Dumnezeu după dar, așa și Sfânta Pocăința face pre om din mort, viu, din pierdut, aflat, din necinstit, cinstit și din fiul neascultării, fiul lui Dumnezeu.

Așadar, rezultă că învățătura doctrinară a mitropolitului Antim despre providență, sotiorologie, eshatologie, Sfintele Taine, Învierea și moartea Mântuitorului au ca bază scripturistică și patristică și concordă întru totul cu învățătura de totdeauna a Bisericii. Cât despre aspectele teologiei morale, putem vedea analiza pe care Antim Ivireanul o face celor trei virtuți teologice și celor șapte păcate capitale, despre unele sfaturi de conduită pe care le dă și despre importanța rugăciunii, ca o completare la mănunchiul de învățături prezentate.

În spiritul Ortodoxiei, mitropolitul arată că mântuirea, ca refacere și desăvârșire a firii umane se obține prin credință, har și fapte bune. Astfel, într-o cuvântare la Sfântul Nicolae, spune: „Dară că fără credință nu iaste cu putință să ne mântuim și că lăcașul ei este inima omului și viața ei faptele cele bune după cum zice apostoul Iacov, că precum trupul omului este mort fără de suflet, așa și credința iaste moartă, fără fapte bune. Și nimeni să nu socotească în mintea lui cum că singură credința îl va mântui, de nu face și fapte bune, că va greși” .

Amintind succint de credință și dragoste, Antim va face o analiză a viruților teologice în predica la Duminica Vameșului. În cele trei virtuți Antim vede „Trei bunătăți mari pe care fiecare creștin are datoria a le ține și a le face, căci fără aceste trei bunătăți nu iaste cu putință nici un mijloc să se mântuiască creștinul”. Nădejdea este încrederea în darul lui Dumnezeu când se îndreaptă spre Dumnezeu, pentru mântuire și poate fi rea când este îndreptată spre boieri și spre fiii oamenilor pentru lucruri deșarte. Dragostea este o unire a mulți într-una și cale către Dumnezeu și vârful tuturor bunătăților. Dragostea poate fi dumnezeiască, adică orientată spre Dumnezeu și firească, îndreptată spre aproapele nostru. Dar mai este o dragoste, pătimitoare și rea, despre care mitropolitul se ferește să vorbească mai mult, pentru a nu sminti și pentru a respecta atât sfântul lăcaș în care predica, cât și pudoarea ascultătorilor săi. Credința dreptmăritoare ne face să aflăm harul înaintea lui Dumnezeu. Ea se dovedește prin dragostea de Dumnezeu și prin păzirea poruncilor Lui .

Analiza celor trei virtuți teologice este prezentată de Antim și în Cazania la Sfântul Nicolae, unde el adaugă acestora smerenia, ca pe o a patra virtute. El numește smerenia ca fiind sfârșitul, legătura și pecetea tuturor bunătăților, iar ca pildă de smerenie aduce pe însuși Fiul lui Dumnezeu, care S-a smerit până la moarte pe cruce de bună voie.

În ceea ce privește cele șapte păcate capitale, Antim face descrierea minuțioasă și explicită a păcatelor în sine, cât și a urmărilor lor, astfel încât textul vorbește de la sine „Păcatul cel dintâi este trufia, dintre carele se naște semeția și neascultarea; al doilea iaste zavistia dintre carele să naște vrășmășia și uciderea; al treilea iaste iubirea de argint, carele să numește a doua închinare la idoli, dintre carele se nasc toate rele; al patrulea iaste călcarea de lege, dintre carele să naște necredința și lepădarea de Dumnezeu; al cincilea este semănarea de vrajbă între frați și între prieteni, care păcat l-au aflat singur satana și cine are acest nărav iaste asemenea deavolului; al șaselea iaste nădejdea cia necuvincioasă ce are neștine la multa milă a lui Dumnezeu și nu se părăsește de păcate, socotind că-l va ierta dintre carele se naște netemerea de Dumnezeu și toată necurățenia; al șaptelea, cel mai de pre urmă și mai mare și mai rău decât toate, iaste ocoania, adică desnădăjduirea de mila lui Dumnezeu, socotind că nu-l va ierta nici cu un mijloc dintru carele să naște moartea cea sufletească și c veșnică a iadului. Și cine va avea vreunul dintre aceste păcate și nu va vrea să se păzească de dânsa mai bine să nu-l fi născut mumă-sa” .

Mai apoi, mitropolitul explică de ce aceste păcate sunt capitale sau de moarte, pentru că prin ele ne ridicăm împotriva Duhului Sfânt, iar tot cel ce greșește împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel va să vină, dacă nu se va pocăi. În legătură cu păcatul, Antim Ivireanul așează întotdeauna în mintea ascultătorilor săi ideea de pocăință, care liberează de păcat și îndreaptă spre răscumpărare prin fapte bune. Ea este un dar, rânduit doar pentru oameni și în care se descoperă dragostea cea multă ce arată Dumnezeu spre noi creștinii și pohta ce are ca să ne vază mântuiți.

Pocăința este o nouă armă în tolba creștinului alături de credință, nădejde și de darul Sfântului Botez, care ne-a făcu fii ai lui Dumnezeu în lupta noastră pentru mântuirea sufletului. Cum că Dumnezeu nu caută la fața omului ci la inima lui, nu la pocăință mincinoasă ci la cea adevărată, ne-o dovedește mitropolitul când aratăuterea ei. Pe de o parte, ea înviază sufletul cel mort al păcătosului, îl fac soție fericiților îngeri, iar pe de altă parte, leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele a dreptei lui răsplătiri, preface urgia lui spre iertăciune, îl face blând iertător, îndelung răbdător și iubitor asupra celui păcătos carele atâta l-au necinsit și nu l-au băgat în seamă .

În alt loc o numește cetatea cea minunată care stă împotriva păcatelor de moarte, prefăcându-le în virtuți; trufia în smerenie, iubirea de argint în milostenie, păcatul cel trupesc în curațire, zavistiile în dragoste, lăcomia în post, mânia în blândețe și lenea în rugăciune . Apelul la o viață curată și la fapte bune este asemenea unui fir roșu care străbate de la un capăt la altul Didahiile mitropolitului Antim. În cuvântul său de învățătură la bogoiavlenie îndeamnă: „Să ne păzim mintea de cugetele cele vicleme și trupurile noastre să le ferim de toate spurcăciunile, să avem dragoste către toți, să facem milostenie la săraci, să iubim pre cei străini, să căutăm pre cei bolnavi și pre cei din închisori să-i cercetăm. Să facem bine vrăjmașilor noștri, să avem răbdare în nevoi și la scârbe, să ne supunem celor mari, să ascultăm și să cinstim pre părinții noștri. Să ne cucerim cu cuviință duhovnicilor noștri și preoților și călugărilor” .

Prin predica sa Antim a urmărit întotdeauna nu numai luminarea minții și mișcarea inimii, ci și înduplecarea hotărâtă a voii pentru săvărșirea faptelor bune. Pentru aceasta avizează și mobilizează el pe ascultători în Cuvântul de învățătură la Duminica lăsatului sec de brânză: „Vă poftesc să vă deschideți urechile inimilor voastre și să ascultați cuvintele ce voi să grăiesc, pentru ca să vă folosiți voi cu ascultarea și eu cu zisele. Că zice Pavel Apostolul: <<Fericiți cei ce grăiesc în urechile celor ce ascultă >> și apoi trebuie să faceți roadă sufletească din cele ce veți auzi, pentru ca să nu vă fie ascultarea și osteneala în deșert, că arătându-vă ca pomii ci fără de roadă și ca vitele cele sterpe, ce folos veți avea de ascultarea voastră” .

Adăugăm câteva cuvinte despre marea valoare pe care Antim o atribuie rugăciunii îndeobște. Au fost mulți Părinți bisericești și ierarhi care au subliniat însemnatatea rugăciunii, dar tot mulți au fost aceia dintre ei care au amintit numai sau au accentuat rugăciunea individuală în concepția sihăstriei izolate de lume. Antim a fost monah și egumen, apoi arhiereu și în cele din urmă mitropolit, dar așa cum întreaga lui viață și activitate s-a îndreptat spre cei mulți, tot așa și concepția lui despre rugăciune se referă în chip special la rugăciunea făcută în obște, de către obște, dar desigur în primul rând în biserici și în unitatea duhului credincioșilor.

Mitropolitul Antim spunea că se cuvine că precum iaste răutatea și întâmplarea de obște, să fie rugăciunea de obște. „Toți să ne rugăm, toți să cerem ajutor precum au făcut apostolii în corabie, de au strigat toți cu o gură și cu o inimă: Doamne, mântuiește-ne că pierim . Iară nu unul să se roage și altul nici să gândească. Zice Hristos la Matei în 18 capete: << De să vor tocmi doi dintre voi pre pământ de tot lucrul carele ar cere, fi-va lor, de la tatăl miei cel din ceruri >>. Deci, dară când doi uniți să vor ruga câștigă mile, cu cât mai vârtos vor câștigam când tot norodul și toată mulțimea cu un glas și cu o gură și cu o inimă vor cere de la Dumnezeu ajutoriu” .

La toate aceste manifestări de iubiri și de purtări de grijă ale lui Dumnezeu pentru mântuirea și împărtășirea de viața cea veșnică, Antim adaugă preocuparea sa pentru dreptatea socială, ca rezultantă a concepției creștine despre crearea lumii și a preceptelor evanghelice oglindite în sfaturile pe care Antim le-a adresat domnitorului Ștefan Cantacuzino: „Să iubești pe supuși, pe toți, să iubești deopotrivă, atât pe străini cât și de localnici, să nu faci distincție, să ai ca fii ai cetății pe cei pașnici, să ard nenorociții în țările necredincioșilor din cauza impozitelor multe, sarcini și munci, vezi-i cum muncesc și ca un părinte fii-le îndurător. Prin trei lucruri bune se cunoaște de toți guvernarea bine cundusă, dacă se găsește pâine cu îmbelșugare în piață, justiție luminată în tot locul și dacă siguranța există pretutindeni”.

CAPITOLUL V

Actualitatea Didahiilor mitropolitului Antim Ivireanul

Personalitate puternică, autodidact, spirit pătrunzător, putere de sintetizare, psiholog înăscut, om al vorbei și al faptei, sunt câteva din calitățile ce alcătuiesc la un loc tabloul unui model de epocă cu înrăurirea puternică peste secole. Predicând pe realități pentru realități, fulgerând și săgetând cuvinte de mustrare celor vinovați, predicile lui Antim cuprind pe alocuri și unele elemente negative întrețesute în contextul Didahiilor.

Astfel, mitropolitul apreciază uneori lumea aceasta ca fiind o „vale a plângerii” și că nașterea în lumea aceasta este o „naștere întunecată”. Cei din lume sunt considerați „viermi lepădați”, iar moartea nu este decât o ieșire a sufletului „din întunericul și tina timpului, ca dintr-o pușcărie”.

Cu toate aceste elemente, atmosfera degajată de predicile mitropolitului nu este una de tristețe, de resemnare și descurajare, ci de puternică și neclintită încredere în biruința forțelor pozitive cuprinse atât în învățătura propovăduită, cât și-n ființa păstoriților. Autorul valorifică mult, parte de lumină, de seninătate, de suflu optimist a învățăturii creștine. Ca preot, nu poate ignora forța distructivă a păcatului care îmbracă atâtea forme și consumă din capitalul de energie al păstoriților. Nu este predică de a lui în care el să nu scoată la lumină acele laturi ale învățăturii creștine care sporesc nădejdea și încrederea care constituie puterea și iubirea față de fapta creatoare. Dreptatea, bucuria, curățenia, înțelepciunea, smerenia, fericirea, bărbăția sunt frecvent valorificate în didahii, cărora menționatele virtuți le conferă caracterul de mijlocitoare menite să reconforteze, să însuflețească și să înalțe.

Prin particularitatea aceea de a pune accentul pe partea de lumină, de seninătate, de elevație a învățăturii creștine, Didahiile ni se înfățișează ca fiind de vie actualitate. Didahiile sunt defapt o înaltă lecție de execeză chemând pe preot să valorifice învățăturile Mântuitorului nu numai în aspecte negative, dar mai ales în trăsăturile ei pozitive. Parafrazând pe evangheliști, mitropolitul arată dorința lui Dumnezeu de a îi mântui pe oameni. Atitudinea mitropolitului este promovată și față de păstoriți. El cunoaște și critică păcatele lor, dar totodată prețuiește în gradul cel mai înalt fondul sănătos de omenie și posibilitățile lor de înnoire și ridicare. Credincioșii sunt supuși slăbiciunilor, dar ei nu sunt numai slăbiciune. În ființa lor sunt așezate puteri care îi pun în condiția de a se lepăda de apucăturile urâte, de a se elibera din servitutea păcatului și de a se angaja pe linia unei vieți înnoite și îmbunătățite. Mai mult, autorul cere credincioșilor să se elibereze de păcat și de tradițiile perimate care îi țin pe loc.

O altă trăsătură a actualității didahiilor îl constituie accentul pe care mitropolitul îl pune pe obligația păstoriților de a nu aștepta totul de la Dumnezeu, ci de a își dezvolta și pune în lucru toate puterile de care dispun în scopul biruirii păcatului și al afirmării faptelor pozitive. Astfel el spune: „care are ascultarea, acela are împreună și toate darurile și toate bunătățile, acela iaste întreg la minte, acela iaste răbdător, smerit, blând, iertător, iubitor de străini, cucernic, pașnic”.

Mitropolitul subliniază faptul că mulți preoți prezintă mântuirea numai în aspectul ei obiectiv, ca dar dumnezeiesc. Didahiile lui Antim atenționează asupra acestei exagerări, obligându-i pe preoți ca în predici să țină seama de atenția și prețuirea puterilor și aportul păstoriților în realizarea mântuirii.

Pildă vie de viață aleasă, mitropolitul se folosește de exemplul personal care îl clădește pe baza smereniei cerută de calitatea sa de preot și călugăr, înaintea credincioșilor, spre a-i îmbărbăta pe calea indicată de porunca Evangheliei. „Măcar că nu sunt vrednic a zice nimica întru cinstea și lauda ei, pentru întunecarea ce are mintea mea, de mulțimea păcatelor, iară însă după putință voiu zice celea ce ne va lumina prin rugăciunile ei, lumina cea adevărată Hristos”.

Misiunea mitropolitului, nu era doar un simplu oficiu de transmitere pasivă a învățăturii fără să-l privească și pe el, ci o datorie: „Și nimeni să nu socotească din voi și să zică în inima lui ce treabă are vlădica cu noi, pentru că, de nu ați știut până acum și de nu au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sunt în Țara Românească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță, afară de păgâni și din aceia ce nu sunt de o lege cu noi, căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă păstoresc sufletește, ca pe niște oi cuvântătoare și de gâtul meu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toți, iar nu de la alții, până când voiu fi păstoriu”.

Mitropolitul se include și pe sine printre cei asupra cărora apasă obligația de a lupta cu hotărâre contra slăbiciunilor, abaterilor, păcatelor: „Să nu socotiți că-i va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne iarte pentru căci avem nevoi, dacă nu vom face după putință și poruncile Lui”.

Alteori se detașează de ascultători cu autoritatea pe care părintele o are asupra fiilor: „Unde iaste dragostea ce ai către fratele tău? Ce fel de ascultare faci dascălului și învățătorului tău? Nu te nădăjdui că numai cu numele de creștin te vei mântui”.

Antim nu a urmărit să transmită simplu învățătura în numele căruia ocupa scaunul de mitropolit. El nu a urmărit o simplă îndoctrinare a păstoriților. Principalul scop urmărit prin Didahii este de natură practică, acela de a-i ajuta pe credincioșii săi. Chiar din prima predică, Antim arată că misiunea sa este nu numai de a învăța pe păstoriți, dar și de a-i îndruma pe calea cea dreaptă: „Am datoria să priveghez cu osârdie și fără de lene, ziua și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spășenia tuturor de obște învățându-vă și îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu pe calea ce dreaptă”.

Punctul aceste de program, autorul l-a respectat toată viața cu strictețea dictată de o vie conștiință a răspunderii pentru păstoriți în fața lui Dumnezeu. Cercetarea atentă a Didahiilor ne lasă impresia puternică că autorul se zbate, poruncește, folosește întreg ansamblul mijloacelor pastorale și omiletice pentru a spori încrederea credincioșilor în propriile lor puteri, pentru a-i determina la activitate.

O altă trăsătură pregnantă a didahiilor, ce străbate întreaga operă de la un capăt la altul, este contactul cu realitățile vii, cu actualitatea și folosirea Sfintei Evanghelii în scopul ridicării vieții păstoriților: „10 porunci sunt scrise în lege și nici una nu ținem. Porunca cea dintâi zice să nu avem alt dumnezeu înaintea Lui, iară noi avem pe mamonul nedreptății. A doua poruncă zice să nu luăm numele Domnului în deșert, iară noi îl purtăm prin gurile noastre ca o nimica. A treia poruncă zice să sfințim sămbăta, adecă să cinstim și să ținem praznicele, iară noi atuncea facem lucrurile cele mai multe și necuvioase. A patra poruncă zice să nu ucidem, iară noi de nu putem ucide cu bățul, cu sabia, ucidem cu limba și de nu putem ucide pe alții, ne ucidem și ne omorâm înșine pe noi, cu faptele cele rele. A șasea poruncă zice să nu preacurvim, iară noi facem altele mai rele și mai spurcate, carele nu pot fi grăite. A șaptea poruncă zice să nu furăm, iară noi luăm de la față cu sila. A opta poruncă zice să nu mărturisim strâmb, iară noi jurăm cu mâinile pre Sfânta Evanghelie ca să nu pierdem cinstea. A noua poruncă zice să nu pohtim muierea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să știe și el acest lucru, iară să nu zic nimic, că apoi nu e bine de el. A zecea poruncă zice să nu pohrim vreun lucru străin, iară noi luăm tot, să nu aibă cu ce să hrăni”.

„Și să știți că lăcașul ieste inima omului și viața ei, faptele cele bune, după cum zice apostolul Ioan”. „Didahiile" sunt și astăzi o operă actuală prin faptul că autorul lor s-a străduit, în limita puterilor sale, să sprijine, să ajute pe păstoriți în nevoile lor, în aspirațiile lor. El nu s-a mulțumit să rostească de la înălțimea amvonului cuvinte de mângâiere către cei asupriți, ci le-a arătat că el însuși cunoaște starea fiecăruia și este părtaș la ea: "Încăș poate să zică fieștecine din voi în gândul său: dară noi avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem aceste ce zici. Ci eu încă zic că iaste așa și crez: numai că la greul acela sunt și eu părtaș și într-acel jug ce trageți voi, trag și eu… "

CONCLUZII

Relația de interdependență stabilită între emițător și receptor, se realizează în funcție de particularitățile psihologice și de nevoile ascultătorilor. Distincția dintre reușită și eficiență este asemănătoare celei de convingere și persuadare, reușita având un efect imediat. Această reușită, caracterizată prin discursul oratoric religios al mitropolitului Antim Ivireanul, presupune explicarea textului evanghelic și demonstrarea conceptelor și atitudinilor produse de el.

Eficiența predicii religioase, a valențelor de care mitropolitul a dat dovadă, cu certitudine determină, în lucrarea de față, caracterul ei de variantă didactică a limbajului bisericesc. Astfel, lucrarea de față este menită să conștientizeze frumusețea cultului limbii, dar și un mod de refecție asupra condiției moral-religioase a vremurilor trecute, transpuse în prezent.

Lucrarea „Arta Oratoriei Religioase – Mitropolitul Antim Ivireanul” este structurată în cinci capitole, pe parcursul cărora am prezentat: aspecte din viața mitropolitului Antim Ivireanul, considerații referitoare la arta oratoriei, caracteristicile didahiilor considerate o gură de aur a limbii române, fondurile omiletice ale învățăturilor lui Antim Ivireanul, actualitatea și importanța predicilor mitropolitului.

Primul capitol al lucrării este structurat pe patru subcapitole, evidențiate de biografia și activitatea mitropolitului Antim Ivireanul. Dintr-un început am evidențiat reacția pur ortodoxă a domnitorului Constantin Brâncoveanul în fața problemelor de rit catolic și dorința mitropolitului Țări Românești de a înscăuna în fruntea episcopiei de Râmnic un stăruitor al dreptei credințe.

În primul subcapitol am trecut în revistă sosirea viitorului mitropolit Antim Ivireanul în Țara Românească, evidențiind originea acestuia, momentele grele prin care a trecut în timpul robiei la turci, dar și rascumpărarea acestuia de către patriarhul Dositei. Datorită calităților sale de bun tipograf, este adus în Țara Românească de Constantin Brâncoveanul, unde va începe vocația de ziditor al sufletelor.

Al doilea subcapitol este evidențiat de situația Țării Românești la sfârșitul secolului al XVII-lea, bazată pe cele două curente ale Occidentalilor și Orientalilor, dar și de influențele grecești care au întărit ortodoxia românească, tulburată de romano-catolici.

Cel de-al treilea subcapitol este caracterizat de activitatea tipografică a episcopului Antim la Râmnic, dar și de transferul în scaunul mitropolitan de la București.

Ultimul subcapitol înfățișează atitudinea mitropolitului, dar și legătura lui cu credincioșii în contextul apariției iezuiților. Trebuie să amintim că în cei 25 de ani de viețuire în Țara Românească, Antim Ivireanul a tipărit peste 65 de cărti și s-a ocupat de ctitoria mănăstirilor și cultivarea poporului român. Situația în care Nicolae Mavrocordat, răpus de frica austriecilor, îl acuza de trădare, a fost determinantul morții mitropolitului, căruia i-a fost pusă acuzația de revoluționar, pentru simplul fapt, că a dat dovadă de curaj, iubire, refuzând să își părăsească turma încredințată. Biserica ortodoxă îl prăznuiește la data de 27 septembrie.

Capitolul al doilea este caracterizat de aspectele privind arta oratoriei și este structurat pe două subcapitole. Trebuie să pornim de la ideea de artă a compunerii. Această artă s-a dezvoltat la vechii greci, iar extinderea a avut un parcurs ușor, bazându-se pe logica ideilor, pe retorica discursului, susținându-se teza împletirii talentului cu orizontul larg al culturii. Oratoria este promptitudinea inspirației de care mitropolitul a dat dovadă.

În primul subcapitol, intitulat arta oratoriei elogiale la Antim Ivireanul, am prezentat varianta cuvântului de învățătură, pentru a educa și emoționa publicul. Procedura elogierii oferă multiple variante de reacții emoțional afective, menite să ofere publicului cadrul psihologic, prin care cuvântul locutorului să ajungă în sufletele receptorilor săi.

În cel de-al doilea subcapitol am vorbit despre modul de adresare prin prezența blamului în discursul oratoric al mitropolitului, pregetând a condamna, dar devine iertător prin condiția mărturisirii. Prezența proverbelor apar ca argumente bazate pe dileme.

Cel de-al treilea capitol prezintă cele trei țeluri ce însuflețesc eforturile constante ale mitropolitului: să culturalizeze, să întărească credința, să moralizeze țara și poporul. Didahiile reprezintă predicile lui Antim Ivireanul, circumscrise și raportate la nevoile credincioșilor. Predica în limba română demonstrează că graiul românesc este capabil să exteriorizeze gândurile subtile și simțirile cele mai delicate.

În primul subcapitol intitulat „Izvoarele Didahiilor”, am prezentat mijloacele de care mitropolitul Antim se folosea în alcătuirea frumoaselor sale cuvântări. Astfel, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, sunt temeiul cuvântărilor sale. El recurge la Vechiul Testament, evidențind simbolistica lui, dar și lucrarea Duhului Sfânt în pericopele evanghelice. Distins teolog, se folosește de Sfânta Tradiție, pentru a lămuri problemele întâmpinate în dialogul cu credincioșii lui, mai ales cele cu privire la statutul preoților. Cultul bisericesc este tot un izvor al Didahiilor prin care prezintă calitățile de Domn și Stăpân ale lui Hristos asupra vieții și a morții. Cultura generală l-a determinat pe mitropolit să folosească scrierile unor filosofi sau chiar scrierile apocrifice pentru a explica anumite evenimente din viața de zi cu zi. Mediul social este un izvor important pentru că se ocupă cu tâlcuirea învățăturilor creștine, în realitate cu viața credincioșilor săi.

În cel de-al doilea subcapitol, am conturat stilul și principiile oratorice ale mitropoitului. Astfel prin genul și obiectul didahiilor am evidențiat omilia, pareneza prezentă în discursul mitropolitului. Textul și modul de adresare este unul aparte, numind pe credincioși ca fiind iubiții lui, având așadar rolul de a le stimula atenția. Introducerea în tematica didahiilor lui Antim Ivireanul este favorizată de parabole cu accent pe viața înconjurătoare. Tratarea constituie segmentul plin de idei si probleme teologice, folosindu-se de tratarea alegorică pentru a adânci tema, aplicații practice cu referire la vocația didactică și la statutul ascultătorilor. Modul de expunere este descriptiv, narativ, enconmiastic, analitic. În încheierea didahiilor se folosește de îndemnuri date direct credincioșilor pentru a îi moraliza.

Capitolul al patrulea, are în centrul prezentării sale grija pentru credincios. Prin didahii remarcăm faptul că Antim a fost un înflăcărat social, pentru că mereu combate viciile și pune slujirea sa spre edificarea ascultătorilor.

În primul subcapitol am prezentat veacul al XVIII-lea sub aspectul omiletic evidențiat de cărturari bisericești și de epoca luminilor, adică schimbarea moravurilor și ridicarea nivelului cultural al oamenilor. Astfel gândirea mitropolitului ajunge la starea de a vedea în sporirea binelui o infinitate, iar esența umanismului determină denunțarea exploatării omului de către om.

Cel d-al doilea subcapitol este evideniat de temele prezentate în didahiile lui Antim Ivireanul, dintre care amintim: structura societății, paralela realizată între bogați și săraci, conservatorismul retrograd, economia țării din timpul lui Brâncoveanu, conducerea statului, jafurile din clasa inferioară, mântuirea norodului și îndemnuri spre rugăciune și patriotism.

Subcapitolul al treilea este evidențiat de aspectele moral-religioase ale vremii, care au repercursiuni negative, pe care mitropolitul le condamnă, dintre care amintim: metodele de tortură, profanarea celor sfinte, lipsa de respect a copiilor față de părinți, nedreptatea de care dau dovadă boierii, parvenia, pâra, dovada mincinoasă. Pe langa aceste aspecte negative, mitropolitul remarcă pozitiv obiceiurile legate de sărbători și frumoasele tradiții din timpul postului, făcând prin acestea apel la pocăință.

În ultimul subcapitol prezintă fondul didahiilor, ce este legat de calendarul bisericesc, pericopele evanghelice. Antim își alege materia predicii din mediul înconjurător. Antim arată gravele urmări ale păcatului protopărinților, iar nenorocirile ce vin asupra omului sunt un mijloc de fortificare a credinței și răbdării.

În ultimul capitol, am prezentat actualitatea și necesitatea predicilor mitropolitului. Atmosfera degajată este una de încredere în biruința forțelor pozitive cuprinse în învățătura propovăduită. Trăsătura actuală a didahiilor, face referire directă la accentul pe care mitropolitul îl pune pe obligația păstoriților de a nu aștepta totul de la Dumnezeu ci de a își dezvolta puterile în scopul biruirii păcatului. Contactul cu realitatea și folosirea Evangheliei este un mod actual de a ridica valoarea moral-religioasă a păstoriților.

Bibliografie

I. Izvoare:

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

II. Manuale, dicționare, enciclopedii:

1. Collegium Practic, Manual de dezbateri academice, comunicare,retorica,oratorie, traducere, adaptare pentru limba română de Viorel Murariu, Editura Polirom, București, 2002.

2. Ovidiu Bădina, Tomoioagă Angela, Valeriu Șuteu, Mic dicționar filosofic, Ediția a-II-a, Editura Politică, București, 1973.

3. Todoran, Pr. prof. dr. Isidor, Teologia Dogmatică și Simbolică, Manual pentru facultățile de Teologie, Vol. I., Editura Renașterea, București, 2010.

III. Cărți:

Albala, Radu, Antim Ivireanul și vremea lui, Editura Tineretului, București, 1962.

Bădiliță, Cristian, Evangheliile apocrife, Editura Polirom, București, 1999.

Bălan, Constantin, Aspecte economice din Țara Românească în epoca brâncovenească, Editura Academiei Republice Socialiste România, București, 1989.

Bianu, Ioan, Predici făcute la praznice mari de Antim Ivireanul, Editura Republicii Socialiste Române, București, 1886.

Cerbuleț, Teodor , Antim Ivireanul, Editura Cartea Românească, București, 1939.

Cicero, Arta Oratoriei, Ediție bilingvă, text latin și traducere, însoțite de studiu introductiv, note și indice de Traian Diaconescu, Editura Saeculum Vizual, București, 2007.

Coresi, Diac., Evanghelie cu învățătură, publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, Atelierele grafice Socec & Co, București, 1914.

Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996.

Idem, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980.

Del Chairo, Anton Maria, Revoluțiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolaie Iorga, în românește de Cris Cristian, Editura Viața Românească, Iași, 1929.

Djindjihașvili, Fanny, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iași, 1982.

Dobrescu, Nicolae, Viața și faptele lui Antim Ivireanul, Editura Minerva, București, 1977.

Erbiceanu, Constantin, Didahiile ținute în Mitropolia din București de Antim Ivireanul, Editura Republicii Socialiste Române, București, 1888.

Faifer, Florin, Antim Ivireanul, Didahii, Editura Minerva, București, 1983.

Gouvalis, Arhim. Daniil, Minunile creației, traducere din limba greacă de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.

Greceanu, Radu Logofătul, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod, Editura Aurora Ilieș, București, 1970.

Haneș, Vasile, Antologia oratorilor români, Editura Socec & Co, București, 1942.

Ilie, Miniat, Didahii la Postul Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Cateheze baptismale, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003.

Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Vol. II., Editura Ministerului de Culte, București, 1932.

Lazăr, Ioan, Sfântul Antim Ivireanul, visterie de daruri, Editura Almarom, Râmnicul Vâlcea, 2000.

Maziliu, Horia, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Editura Minerva, București, 1999.

Miniat, Ilie, Predici la Postul Mare și la diferite trebuințe, Editura Anastasia, 2004.

Mitrop., Varlaam, Cazania, Editura Academiei Republici Socialiste Române, București 1966.

Negrici, Eugen, Antim, logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1997.

Mârza, Eva, Din istoria tiparului românesc, Editura Imago, Sibiu, 1998.

Păcurariu, Pr. prof. dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. II., Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Pătroi, Coord. Ion, Ciobotea Dinică, Teodorescu Dorin, Constantin Basarab Brâncoveanu, Editura Universitaria, Craiova, 2004.

Petre, Haneș, Antim Ivireanul, predici, Editura Minerva, București, 1915.

Piru, Alexandru, Istoria Literaturii Române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

Popescu, Radu, Istoria domnilor Țării Românești, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1984.

Idem, Istoriile domnilor Țării Românești, Vol. I., Editura Constantin Grecescu, București, 1963.

Ștrempel, Gabriel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, București, 1997.

Idem, Antim Ivireanul, Opere, Ediție critică și studiu introductiv, Editura Minerva, București, 1972.

Idem, Predici, ediție critică și studiu introductiv, Editura Minerva, București, 1997.

IV. Studii și articole:

.

Avramie, Ioan, Economides, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, Anul XXXL, nr. 9-10, 1994.

Balca, Diac. prof. Nicolae, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, în ,,Studii Teologice”, Anul XXL, nr. 1-2, București, 1969.

Belu, Pr. prof. dr. Dumitru Cea dintâi Omiletică în limba română, în ,,Mitropolia Ardealului”, Anul XXL, nr. 9-10, 1963.

Idem, Aspecte sociale în Didahiile lui Antim, în „Mitropolia Olteniei”, Anul XIV nr. 9-10, 1963.

Idem, Opera predicatorială a lui Antim Ivireanul, în „Mitropolia Banatului”, Anul XXVI, nr. 7-9, 1966.

Idem, Predicile lui Antim Ivireanul, în „Mitropolia Ardealului”, Anul LXXXVI, nr. 1-3, 1963.

Bodogae, Teodor, Mitropolitul Antim Ivireanul, omul și opera, în „Mitropolia Ardealului”, Anul XVIII, nr. 9-10, 1966.

Cândea, Spiridon, Chipul preotului după Sfânta Scripură și Sfinții Părinți, în „Mitropolia Ardealului”, Anul LX, nr. 1-3, 1961.

Chițescu, Nicolae, O nouă dispută dogmatică la care au luat parte Dosithei al Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXIII, nr. 7-8, 1945.

Ciurea, Pr. prof. Alexandru, Antim Ivireanul predicator și orator, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, Anul XXV, nr. 8-9, București, 1956.

Constantinescu, Horia, Preocupări în scrisul lui Varlaam, Antim Ivireanul și Dosoftei, în „Glasul Bisericii”, Anul XXI, nr. 9-10, 1963.

Enu, Copăceanu, , Profilul unui mare ierarh, în „Mitropolia Banatului”, Anul XVIII, nr. 7-9, 1966.

Erbiceanu Constantin, Predica în biserică la români, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XXXL, nr, 1-2, 1889.

Idem, Maximele și sentințele lui Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul CXXIII, nr. 5-6, 1980.

Idem, Sfaturi creștine-politice, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LV, nr. 5-6, 1890

Gabriel, Popescu Mihail, Mitropolitul Antim Ivireanul, cârmuitor și predicator bisericesc, în „Studii Teologice”, Anul XXI, nr. 1-2, 1969.

Gheorghiu, Nicolae, Mitropolitul Antim Ivireanul și cărțile populare, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XVIII, nr. 9-10, 1966.

Iorga, Nicolae, Despre Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LV, nr. 11-12, 1937.

Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Vol. II., Editura Ministerului de Culte, București, 1932.

Idem, Mitropolitul Antim Ivireanul în luptă cu Ierusalimul pentru drepturile bisericii sale, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LII, nr. 5-6, 1934.

Izvoranu, Pr. Stelian, Mitropolitul Antim Ivireanul, sfătuitor și îndrumător pentru preoți și duhovnici, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXXIV, nr. 9-10, 1966.

Lăudat, Ioan, Activitatea culturală, oratorul, patriotul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul LV, nr. 5-6, 1976.

Mihail, Paul, Predicile lui Antim Ivireanul, în „Studii Teologice” Anul XV, nr. 1-2, 1974.

Popescu, Mihail, Mitropolitul Antim Ivireanul, cârmuitor și propovăduitor al Evangheliei, în „Studii Teologice”, Anul LXXIXX, nr. 1-2, 1977.

Popescu, Pr. dr. Ion, Aspecte dogmatice în Didahiile mitropolitului Antim Ivireanul, în „Studii Teologice”, Anul LXXIV, nr. 1, 1991.

Rămureanu, Diac. Ioan, Luptător pentru Ortodoxie, în „Biserica Ortodoxă Româna”, Anul LXXIV, 1956, nr. 8-9, p. 837.

Săvoi, Enu, Elemente sociale în predica mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, Anul XVIII, nr. 1-2, 1973.

Săvoiu, Dr. Emanoil, Elemente sociale în predica mitropolitului Antim Ivireanul, în ,,Mitropolia Olteniei”, Anul XL, nr. 1-2, 1973.

Simionescu, Dan, Tendințe sociale și estetice în predicile lui Antim Ivireanul, în„Mitropolia Olteniei”, Anul LXXIX, nr. 11-12, 1975

Șerbănescu, Pr. Niculae, Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, Anul XVIII, nr. 9-10, 1966.

Idem, Antim Ivireanul, tipograf, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXIV, nr. 8-9, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1956.

Idem, Documente în timpul păstoririi mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic, în „Mitropolia Olteniei” Anul XVIII, nr. 9-10, 1966.

Vianu, Tudor, Manierism și asianism, în „Studii de literatură universală și comparată”, Editura Academiei Socialiste Române, București, 1963.

V. Surse web:

http://www.cntdr.ro/sites/default/files/c2009/c2009a19.pdf.

http://www.cntdr.ro/sites/default/files/c2009/c2009a17.pdf.

http://www.nistea.com/Antim.htm

CURRUCULUM VITAE

INFORMAȚII PERSONALE

EDUCAȚIE ȘI FORMARE

EXPERIENȚĂ PROFESIONALĂ

APTITUDINI ȘI COMPETENȚE

DECLARAȚIE

Subsemnatul Bondre Vlad Ioan, declar că la alcătuirea acestei lucrări nu am folosit alt material afară de cel menționat în lista bibliografică, iar lucrarea îmi aparține în întregime.

Baia Mare Semnătura