Arta Militara DE A Lungul Mileniilor
ARTA MILITARĂ DE-A LUNGUL MILENIILOR
CUPRINS
Argument
Capitolul 1. Arta militară a antichității
1.1. Filosofia genezei confruntării
1.2. De ce și cum a apărut războiul
1.3. Esența războiului antichității
1.4. Gândirea militară antică
1.4.1. Orientul, China, India, Grecia și Imperiul Roman
1.4.2. Arta militară în spațiul traco-dac
1.4.2.1. Cadrul general
1.4.2.2. Armata dacică
1.4.2.3. Burebista
1.4.2.4. Decebal
1.5. Armament și mijloace de luptă
1.6. Spațiul și timpul în acțiunile militare ale antichității
1.7. Formele acțiunilor de luptă. Strategiile terestre
și strategiile navale
1.8. Concluzii
Capitolul 2. Arta militară în Evul Mediu
2.1. Gândirea militară a Evului Mediu. Noua filozofie
a confruntării
2.2. Spațiul strategic. Fărâmițarea. Feudele și armatele.
Armamentul
2.3. Manevra. Primele strategii ale acțiunilor rapide.
Arta militară mongolă
2.4. Cruciadele și „războiul drept“ împotriva infidelilor
2.5. Arta militară românească în Evul Mediu
2.6. Concluzii
Capitolul 3. Arta militară în Epoca Renașterii
3.1 Marile descoperiri, știința, noile teorii și influența lor
asupra artei militare
3.2. Noua strategie a forțelor, mijloacelor și acțiunilor
3.3. Revoluționarea gândiri militare. Reflecția strategică
3.4. Manevra
3.5. Concluzii
Anexe
Anexa nr. 1 – Arta războiului
Anexa nr. 2 – Caracteristicile unor bătălii din evul mediu
SUMMARY
Foreword
Chapter One. The Military Art of the Ancient Times
The Philosophy of the Confronting’s Genesis
The Warfare’s Emergence – Why and How
The Essence of the Ancient Warfare
The Military Ancient Reflection
The Orient, , , and The
The Military Art of the Dacian-Thracian Space
General Frame
Dacian Army
Burebista
Decebal
Weapons and Combat Assets
Space and Time in the Military Actions of the Ancient Times
Types of Combat Action. Land and Naval Strategies
Conclusions
Chapter Two. The Military Art of the Middle Ages
2.1. Military Reflection of the Middle Ages
2.2. Strategic Space. Fragmentation. Feoffs and Armies. Weapons
2.3. Maneuver. The First Strategy of the Rapid Actions. The Mongolian Military Art
2.4. The Crusades and the “Just War” Against the Unfaithful Ones
2.5. The Romanian Military Art of the Middle Ages
2.6. Conclusions
Chapter Three. The Military Art of the Renaissance
3.1. The Great Discoveries, the Science, the New Theories and Their Influence on the Military Art
3.2. The New Strategy of Forces, Assets and Actions
3.3. The Revolution of the Military Reflection. The Strategic Reflection
3.4. The Maneuver
3.5. Conclusions
Appendixes
Appendix no. 1 – The Art of Warfare
Appendix no. 2 – The Features of Some Battles of the Middle Ages
Cel care nu înțelege în profunzime răul războiului nu poate să înțeleagă profund nici avantajele lui
Sun Tzî
Argument
Arta militară, de-a lungul mileniilor, a avut o evoluție care se definește mai degrabă prin drame, suferințe și „tragedii înălțătoare“ (dar tragedii), decât prin realizări de excepție, cum au fost, spre exemplu, cele din literatură, știință, filozofie, arte plastice, inginerie sau medicină. Arta militară este o artă a confruntării. Ea ține de zona de criză socială și politică, de filosofia situației-limită și presupune o anumită manieră de a ieși din ea prin forță, amenințare, descurajare sau violență. Arta militară este, în același timp, o artă a dialogului, a unui anumit tip de dialog care a avut, de-a lungul mileniilor, suișurile și coborâșurile sale, dramele și gloriile sale. Există opinii care opun arta militară altor arte, care o consideră o artă a răului, a situațiilor-limită, o artă a violenței sau, în orice caz, o artă… anticulturală, care a proliferat îndeosebi în epocile de stagnare sau de recul civilizațional.
Arnold Toynbee, în eseul său Război și civilizație, a demonstrat, printr-o serie de exemple, că perfecționarea artei militare nu ține de perfecționarea societății, de buna funcționare a acesteia, ci își află seva de regulă în stoparea sau chiar în reculul civilizației. O civilizație ascendentă, înfloritoare nu dă naștere la războaie, ci dimpotrivă, previne războiul. Numai criza civilizațională caută ieșire adesea prin violență. Cu alte cuvinte, în viziunea acestui gânditor, arta militară nu este un produs al civilizației, ci o consecință a degradării ei. Afirmația pare paradoxală, întrucât, pe măsură ce omenirea și-a dezvoltat gândirea, cultura și mijloacele de trai, s-au perfecționat și mijloacele de ducere a războiului. Dar, fără îndoială, adevărata „probă de foc“ a acestor mijloace este dată de perioadele de tensiune, de crize și conflicte, de ciocnirile de civilizații (războaiele medice, războaiele punice, cruciadele, primul și al doilea război mondial), de fracturile civilizaționale care se prezintă ca fenomene complexe de disfuncționalitate a societății omenești.
În marea lor majoritate, războaiele nu au fost mijloace de exterminare, iar Evul Mediu și epoca actuală o demonstrează cu prisosință. „Odinioară, victoria însemna însușirea de bunuri, de sclavi, de teritorii. Exterminările nu privesc decât anumite categorii speciale de conflicte, iar nimicirea forțelor armate ale adversarului teoretizată de Clausewitz ca fiind scopul principal al operațiilor militare nu este în sine decât un moment al concepției totdeauna schimbătoare a războiului.“
Războiul, oricât de mult ne-am teme de el și l-am condamna, este un produs al societății omenești, este un fenomen politic și social foarte complex, cu cauze numeroase și determinări multiple. El nu poate și nu trebuie să fie privit doar ca o teroare pentru omenire, ca partea cea mai rea a tuturor lucrurilor. Războiul nu este decât o modalitate de rezolvare a unor situații conflictuale prin mijloace violente. El este un produs al politicii, deci al intereselor, și ține de relațiile politice, sociale, economice și chiar culturale. Războiul nu este un lucru în sine și nu poate fi tratat ca un lucru în sine. Deși, astăzi, uneori, războiul este înțeles ca un sfârșit al politicii, el rămâne, totuși, un instrument al politicii, o continuare a politicii. Totdeauna angajarea militară între două entități, chiar și atunci când se produce spontan (unele conflicte armate s-au declanșat dintr-un capriciu), are ca suport o decizie, iar această decizie este politică. Războiul, ca soluție a unor tensiuni, crize și conflicte, începe să fie din ce în ce mai puțin agreat de state și mai ales de populații. Deși războiul continuă să rămână o soluție, oamenii sunt din ce în ce mai mult convinși că o astfel de soluție nu este cea mai bună.
„Populațiile europene ies din Primul Război Mondial cu un sentiment de dezgust, temperat la învingători prin savoarea adesea amară a victoriei și întărit la cei învinși printr-un sentiment de dureroasă frustrare.(…) Dar este imposibil să analizăm războiul, pe plan istoric, numai după aceste criterii de sensibilitate de azi. (…) Marea mutație care s-a cristalizat în Europa în timpul Primului Război Mondial – casta ofițerilor – începe să facă loc unui sistem de recrutare mai democratic: soldații nu mai vor să fie considerați ca vite trimise la abator. De acum înainte, războiul încetează să mai fie perceput sub un singur unghi ludic: prețul său este prea mare în suferință. Viața omenească este resimțită ca fiind mult mai prețioasă ca odinioară.“ Este, practic, aceeași mutație care s-a produs în procesul trecerii de la Antichitate la Evul mediu. Războiul devenise, în antichitate, mult prea dur, armamentul se dezvoltase, fortificațiile de asemenea, iar costurile erau foarte mari în vieți omenești și în mijloace materiale. De aceea, în tot Evul Mediu, războiul se prezintă mai ales ca demonstrații de forță, intimidare, lupte între reprezentanți sau ca lupte sporadice între unități mici. Armatele erau, în Evul Mediu, mai mult mijloace de descurajare, de impunere, decât mașinării de ucis alte mașinării de ucis. Filosofia confruntării sângeroase va fi readusă, din păcate, tocmai de o epocă foarte importantă pentru dezvoltarea culturii omenești – Epoca Renașterii. Războaiele vor redeveni sângeroase, scopul lor fiind impunerea voinței prin distrugerea armatei adverse și supunerea pe această cale a statului rival, a entității, taberei sau coaliției rivale.
De-a lungul timpurilor, războiul – care rămâne totdeauna un mijloc al politicii – a avut diferite aspecte. Adesea, în diferite epoci, războiul a avut un caracter ritual. Două grupuri rivale își desenau campionii care să se lupte între ei. Acest lucru se petrecea atât în Antichitate, cât și în Evul Mediu. „La azteci, imperiu războinic constituit dintr-o serie de cuceriri, scopul războiului, paralel cu creșterea tributului care îmbogățea grupul hegemonic, era mai puțin acela de a provoca victime adversarului, cât acela de a face prizonieri care vor deveni oferte în holocaust. Inamicul este învins când i-au fost luați șefii sau când i-a fost distrus templul, semn că zeii săi nu sunt atât de puternici.“
Istoria Europei s-a fondat pe moștenirea iudeo-creștină și greco-latină. Primul adversar, din secolele al VII-lea, al VIII-lea până în secolul al XVI cel puțin, este islamul. În mai puțin de un secol, islamismul cucerește jumătate din bazinul mediteranean, care era în cea mai mare parte elenizat, romanizat și creștinizat, și atinge Peninsula Iberică. Începe în 1085, prin luarea cetății Toledo și se încheie în 1492. Urmează o expansiune a musulmanilor din secolul al XIV-lea până în secolul al XVI-lea. Rând pe rând, cad Kosovo în 1389, Nicopole în 1396, Mohacs în 1526, iar în 1525 turcii asediază Viena. Acest mare oraș din inima Europei, Viena, va fi din nou asediat în 1683 și salvat prin intervenția polonezului Jan Sobieski.
Stăpânirea otomană se va încheia treptat, începând cu 1831, când Grecia își declară independența, cu războiul ruso-turc din 1877-1878 și cu cele balcanice din 1911-1913. În perioadele acestea, au loc confruntări și confluențe culturale, schimburi și transmutări de populații, care au marcat profund, nu numai Balcanii, Marea Egee și Marea Mediterană, ci întregul continent european. S-a crezut multă vreme că antagonismul fundamental, cel care a generat atâtea confruntări, ar fi fost între puterile maritime și cele continentale. Fără a se neglija acest aspect, care este foarte important pentru anumite perioade ale conflictualității mondiale și regionale, trebuie spus că lucrurile sunt mult mai complexe. Lumea nu s-a mișcat numai pe mare, ci și pe uscat. Mai mult, după cunoștințele actuale, se pare că marile mișcări de populații au avut loc pe uscat și nu pe mare, iar exemplele cunoscute până acum confirmă această ipoteză. În această viziune, „antagonismul fundamental al secolului al IV-lea î.e.n. până în secolul al XIV-lea e.n., la scara continentului eurasiatic, este cel între nomazi și sedentari.“
Hunii hărțuiesc China chiar înainte de dinastia Han, numeroase alte popoare migratoare, de la goți la mongoli și popoarele turcice hărțuiesc continuu Europa. Există un nucleu perturbator, un foaier generator de mișcare populațională care s-a aflat odinioară în Asia Centrală, iar în zilele noastre, în Asia Centrală și Sud-estică, dar sub o cu totul altă formă.
Sciții, hunii, avarii, ungurii, turcii, mongolii au făcut ravagii pe necuprinsurile eurasiatice. Interesant este că toți erau călăreți desăvârșiți și foarte buni arcași. De aceea, influența lor asupra artei militare s-a făcut serios simțită. Ei sunt, de fapt, cei care au impus confruntării militare spiritul activ, ofensiv, în care predomină mișcarea, rapiditatea acțiunii și suplețea dispozitivelor. De fapt ei, nomazii, au creat, în spațiul societății omenești, războiul.
Pe stepele central asiatice, unde s-au născut, ei își desfășurau nestingheriți forțele, își potoleau setea de mișcare, hălăduind în copitele cailor întinsurile nesfârșite. Spiritualitatea acestor populații nu s-a format în respect față de spațiul vertical, de verticalitatea spațiului plin, pentru că un astfel de spațiu nu exista acolo, ci sub presiune„antagonismul fundamental al secolului al IV-lea î.e.n. până în secolul al XIV-lea e.n., la scara continentului eurasiatic, este cel între nomazi și sedentari.“
Hunii hărțuiesc China chiar înainte de dinastia Han, numeroase alte popoare migratoare, de la goți la mongoli și popoarele turcice hărțuiesc continuu Europa. Există un nucleu perturbator, un foaier generator de mișcare populațională care s-a aflat odinioară în Asia Centrală, iar în zilele noastre, în Asia Centrală și Sud-estică, dar sub o cu totul altă formă.
Sciții, hunii, avarii, ungurii, turcii, mongolii au făcut ravagii pe necuprinsurile eurasiatice. Interesant este că toți erau călăreți desăvârșiți și foarte buni arcași. De aceea, influența lor asupra artei militare s-a făcut serios simțită. Ei sunt, de fapt, cei care au impus confruntării militare spiritul activ, ofensiv, în care predomină mișcarea, rapiditatea acțiunii și suplețea dispozitivelor. De fapt ei, nomazii, au creat, în spațiul societății omenești, războiul.
Pe stepele central asiatice, unde s-au născut, ei își desfășurau nestingheriți forțele, își potoleau setea de mișcare, hălăduind în copitele cailor întinsurile nesfârșite. Spiritualitatea acestor populații nu s-a format în respect față de spațiul vertical, de verticalitatea spațiului plin, pentru că un astfel de spațiu nu exista acolo, ci sub presiunea întinsului arid, a liniei fugitive a orizontului, a unui spațiu plat și gol, adesea frecventat de fata morgana, copleșitor de întins și copleșitor de gol, dezolant și primitiv, pe care numai goana calului îl putea umple și numai setea de mișcare îi putea atenua presiunea teribilă și nuditatea. Era un spațiu care te îndemna să treci dincolo de el, care îți impunea fuga, mișcarea, nomadismul ca mod de viață, ca sens al supraviețuirii.
Acest spațiu se întindea din zona Mării Caspice până în îndepărtate Manciurie. El este, deopotrivă, un focar generator de mișcare și un pivot al lumii eurasiatice, care, timp de două milenii, afectează China, până la dinastia Ming. Acest spațiu perturbator exercită o presiune foarte mare îndeosebi asupra Persiei. Este vorba de invaziile succesive ale turcilor și mongolilor. Bizanțul, Carpații și zona Balcanilor au fost și ele afectate de invaziile succesive ale goților, vizigoților, hunilor, volgarilor și maghiarilor.
Spațiile sedentare ale antichității sunt China, India, Persia (până la războaiele medice), Mesopotamia, Asia Mică, Egiptul, Grecia, Palestina, Siria, Italia, Tracia și Dacia. Aceste civilizații sedentare s-au format în jurul fluviilor, în depresiuni și zone montane cu o climă prielnică, în oaze și, în general, în ținuturi bogate în resurse. În cele din urmă, în conflictul nomazi-sedentari, au învins sedentarii. Victoria lor constă în faptul că aproape toate aceste civilizații și popoare și-au păstrat, de-a lungul mileniilor, cea mai mare parte din teritoriile lor, limba și obiceiurile, ba, mai mult, au influențat cultura nomazilor și chiar i-au asimilat.
De-a lungul secolelor și mileniilor, confruntarea se va continua și se va diversifica, se va extinde și va cunoaște o puternică „expansiune în interior“, concomitent cu accentuarea procesului de formare a unor entități civilizaționale, economice și culturale. Filosofia ei este complexă, cunoaște foarte multe ramificații, modulându-se pe sistemele politice, economice și sociale, pe procesele specifice societății omenești.
Era nucleară și cea electronică vor aduce mutații substanțiale în arta militară, dar nu-i vor schimba nici esența și nici spiritul.
Ceea ce este însă important în arta militară, se pare că ține, pe de o parte, de o anumită continuitate în spațiul și spiritul acesteia și, pe de altă parte, de ciclicitatea strategică a filosofiei războiului. Cu alte cuvinte, o epocă istorică nu preia pur și simplu războiul, ca teorie și practică, ca fenomen politic și social, de la epoca precedentă și îl duce mai departe, ci îl preia ciclic, repetând fazele prin care trece acesta. O epocă, spre sfârșitul ei, transformă războiul într-o formă de confruntare atât de violentă, încât el devine insuportabil sau, în configurația respectivă, chiar imposibil. Așa s-a întâmplat cu antichitatea, care, spre sfârșitul ei, a folosit războiul pentru exterminarea armatelor învinse. Evul Mediu se caracterizează prin folosirea descurajării și asediului ca modalități de obținere a victoriei, pe cât posibil, fără luptă sau cu lupte simbolice, dar către sfârșitul lui, violența revine. Epoca Modernă și Contemporană se încheie cu dezastrele provocate de cele două războaie mondiale și folosirea armei nucleare, iar Epoca Informațională începe cu politicile și strategiile de gestionare a crizelor și cu războiul antiterorist.
Capitolul 1. Arta militară a antichității
1.1. Filosofia genezei confruntării
Confruntarea ține de esența Universului și nu doar de fizionomia ființei umane. Astăzi nu mai există nici o îndoială. Ea nu s-a născut o dată cu omul, ci l-a precedat pe acesta. Și nici nu va dispărea o dată cu omul. Îi va supraviețui acestuia și va merge mai departe. Dispariția confruntării ar însemna dispariția acelor tensiuni interioare care generează forța și nedeterminarea, deci informația, ceea ce ar duce la așa-numita entropie zero, adică la încremenire. Iar încremenirea, în dialectica lumii, este echivalentă cu moartea termică și dinamică a Universului. Or, la capacitatea noastră de până acum de percepere și de înțelegere a dialecticii Existenței, acest lucru nu este și nu poate fi posibil.
Confruntarea trece prin etapele cunoscute, cele de deosebire, de opoziție și de conflict, deși trebuie spus că deosebirea nu este opoziție și nici opoziția nu înseamnă conflict. Deosebirea este doar condiția inițială a opoziției, iar opoziția este condiția esențială a conflictului. Oamenii se deosebesc unii de alții, așa cum și lucrurile se deosebesc unele de altele. Și gemenii se deosebesc. Nicăieri nu există identitate perfectă. Desigur, de aici nu rezultă cu necesitate că oamenii se și opun ab initio unul altuia. Unii chiar colaborează sau se asociază, în vederea unei acțiuni care cere mai mult efort decât cel de care poate fi capabil un singur om. Unde-i unul nu-i putere… Deși puterea există în unitatea forței, adică în sensul unic al vectorilor ei. Non multa sed multum.
Nu știm foarte exact cum a apărut omul pe pământ. Ceea ce știm sunt doar ipoteze. Verificate parțial, mai mult prin mijloace deductive sau inductive decât prin altele mai credibile. Dovezile sunt interpretabile. Iar teoriile poartă paradoxul logicii. Ceea ce este logic nu este însă totdeauna, în mod obligatoriu, și adevărat. Ipotezele creației divine, cele evoluționiste, cele ale apariției accidentale a omului, ca și cele care susțin că omul este… extraterestru au limitele și farmecul lor. Arheologia și istoria reconstruiesc, cu mijloacele de azi, realitatea de ieri. Și, cu toate că se spune că nimic nu dispare de pe lumea aceasta, ci totul se transformă, realitatea de ieri a fost ieri; azi ea este altceva, este urma sau urmarea a ceea ce a fost, și tot altceva suntem și noi. Realitatea de ieri vine spre azi prin cel puțin două modalități: prin încremenirea unor urme și prin transformarea ei, prin devenirea ei. Adesea, lucrurile mărunte, aparent neînsemnate, pot produce, prin evoluția lor, schimbări radicale în configurația lumii. Savanții se ocupă, azi, de ceea ce se cheamă variația condițiilor inițiale, iar rezultatele, exprimate în ceea ce se numește teoria haosului, sunt, deocamdată, descurajatoare. Singura certitudine la care s-a ajuns este că nu există nici o certitudine, că nu știm adică nimic sigur nici despre ieri, nici despre mâine și nici chiar despre azi.
De aici nu rezultă că nu avem dreptul să gândim, că incertitudinea este o fatalitate și certitudinea o iluzie. Rezultă doar că nimic nu este foarte sigur pe lumea aceasta, ceea ce înseamnă că avem foarte mult de lucru, atât pentru identificarea începuturilor și a reperelor de bază ale acestei lumi, cât și pentru înțelegerea metamorfozelor și devenirilor. Nimic nu este nou sub soare, dar soarele este nou în fiecare zi, nu numai pentru cei care se nasc, ci și pentru cei care reușesc să-l vadă astfel.
1.2. De ce și cum a apărut războiul
Experții susțin că războiul – în accepția de confruntare violentă, armată, între mase de oameni – a apărut în Neolitic. Alain Bru (general de brigadă (r) Jean Baptiste Margeride), în excepționalul său studiu despre rolul armamentului în istoria războiului, pornind de la această convingere unanimă a experților, se întreabă dacă violența umană era necunoscută înainte de această perioadă. Și, la urma urmei, de ce Neoliticul a fost cel care a adus confruntarea violentă între hominieni și nu perioadele precedente – Paleoliticul superior, Mezoliticul – sau, mai târziu, epoca bronzului?
Răspunsurile date de specialiști se bazează, mai ales, pe dovezi arheologice și pe corelarea acestora cu logica istorică. Ele nu sunt însă categorice, nu dau și nu pot da o imagine completă, exhaustivă asupra a ceea ce s-a petrecut cu sute de mii de ani în urmă. Pentru perioade foarte îndelungate din istoria omenirii nu există decât dovezi arheologice, uneori nici atât.
Nu s-au găsit însă dovezi certe că, înainte de Neolitic, ar fi existat confruntări violente între grupuri umane. Dar de aici nse deduce, în mod sigur, că n-ar fi existat.
Ipotezele care rezultă de aici pot fi încadrate în câteva categorii:
fie nu au existat, înainte de neolitic, confruntări între hominieni, totul fiind armonios și echilibrat, ceea ce este greu de presupus;
fie au existat confruntări, dar acestea nu se desfășurau între organizații sau grupuri ale hominienilor, pentru că astfel de organizații sau grupuri nu existau sau erau atât de rare încât nu se întâlneau unele cu altele, ceea ce este iarăși foarte greu de acceptat, întrucât ar lipsi însuși mobilul și motivul organizării, al constituirii grupului;
fie confruntările se duceau prin mijloace și sub forme care n-au lăsat urme, întrucât, probabil, nu se desfășurau potrivit teoriei jocurilor strategice cu sumă nulă – câștig eu, pierzi tu –, ci altor reguli pe care omenirea le redescoperă abia azi prin teoria haosului.
Desigur, se pot avansa și alte ipoteze. Rolul lor este acela de a deschide noi căi pentru a înțelege mai bine, mai profund, originea confruntărilor între grupurile umane și evoluția lor în timp.
Unii consideră că un astfel de obiectiv nu este important, că nu contează când, cum, unde și de ce au apărut războaiele. Ele se prezintă deja ca o realitate a societății omenești, chiar ca o fatalitate a acesteia, și trebuie luate așa cum sunt. Important este a le preveni sau a le folosi, nu a le înțelege originea care, oricum, nu ne mai poate întoarce la niște izvoare secate demult sau pierdute prin labirinturile istoriei. Când pornești pe firul apei în sus, nu poți fi sigur că izvorul la care ajungi este și singurul. Într-un fluviu se adună mai multe râuri, într-un râu se adună o mulțime de pâraie, fiecare dintre ele având unul sau mai multe izvoare, ca să nu mai vorbim de torentele care apar în urma ploilor repezi. În ceea ce privește râul, pârâul și izvorul, importantă este regula circuitului apei în natură, sub presiunile căldurii soarelui și gravitației. Referitor la război, importantă este regula puterii. Explicațiile sunt însă numeroase, iar puterea nu este cauza războaielor, ci doar mobilul și efectul lor
Una dintre explicațiile generale care se dă apariției confruntării violente între grupuri umane este agresivitatea. Ființa umană – ființa biologică, în general – este de natură agresivă. Natura însăși este agresivă. Agresivitatea se manifestă în toate. În comportamentul fătului și adultului, al microorganismelor și mulțimilor. Jocurile, competițiile sportive, concursurile de orice fel, chiar și formula „îmi place să mă depășesc pe mine însumi“ sunt expresii ale agresivității umane. Omul este o ființă agresivă. Agresivitatea înseamnă tensiune interioară, adică predispoziție permanentă pentru acțiune. Sensul, direcția și motivul acțiunii, în cazul omului, nu vin însă numai din agresivitate, ci mai ales din interes. Cu alte cuvinte, interesul se folosește de agresivitate pentru realizarea scopurilor și obiectivelor sale. Agresivitatea nu este neapărat distructivă. Ea poate fi – și este, în cele mai multe cazuri – și creativă. Creația înseamnă luptă, înseamnă trecere peste limite, ieșirea din sistem.
Întrebarea tulburătoare care se pune este una legată de începuturile societății omenești, de vremurile despre care se știe atât de puțin: Ce interese vor fi predominat societatea omului primitiv? Poate fi vorba, în acea etapă, de interese, în sensul în care înțelegem noi această noțiune, azi, ca imbold, ca motiv al acțiunii umane? Greu de răspuns. Reconstrucția unor societăți atât de îndepărtate, mergând totdeauna pe firul apei istoriei în sus, nu este nici simplă, nici la îndemână și nici concludentă. Nimeni nu poate stabili cu precizie care au fost condițiile inițiale, cum au evoluat ele în timp și, mai ales, cum au variat ele.
Și, la urma urmei, nu este obligatoriu ca, atunci, demult, cu milioane de ani în urmă, omul să se fi luptat cu omul. Probabil, nu exista, propriu-zis, o societate omenească, în sensul pe care-l dăm noi azi acestui concept, ci grupuri sau cete, adică grupuri de oameni obligați să fie împreună pentru procurarea hranei, apărarea împotriva dușmanilor din natură (trebuie să fie fost și atunci foarte numeroși), protecția și reproducerea speciei. Omul este, prin excelență, de la apariția sa pe pământ, o ființă socială. Și nu credem că a devenit pe parcurs așa. Ursul, spre exemplu, nu este un animal social. El trăiește în singurătate, își marchează un teritoriu pe care îl apără. Dar el este identic cu ceilalți urși din specia lui, iar comportamentul lui nu s-a schimbat de sute sau chiar de mii de ani.
Omul, ca ființă socială, nu poate exista decât în societate. El este dependent de societatea care-l pregătește pentru viață. Mai exact, el depinde de acel fragment social, de acea structură socială (familie, clan, ceată, trib etc.) care-i dă totul și îi ia totul. Comportamentul hominienilor este, în cea mai mare parte, unul învățat, însușit. Este, deci, un comportament al speciei, dar și al societății, particularizat în indivizii sociali.
Determinările acestea nu sunt ușor de identificat și de decelat. Pentru că tot ceea ce se întreprinde are ca punct de plecare și ca bază de investigare doar… urmele, doar consecințele. Probabil că determinările lumii antice, ca orice alte determinări, s-au intercondiționat atât de strâns de-a lungul secolelor și mileniilor, încât au creat o țesătură imposibil de penetrat și de descompus în firele, fibrele și substanțele inițiale. Totuși, nimeni nu renunță la încercările de reconstituire și de cunoaștere a lumii antice. Fără astfel de încercări, fără un astfel de efort de cunoaștere și înțelegere măcar a mecanismului variației condițiilor inițiale, este greu, este chiar imposibil să înțelegem sensul evoluției lumii noastre, viitorul planetei oamenilor.
Cunoașterea trecutului devine, pe măsură ce avansează, fascinantă. Întrebările sunt numeroase și se înmulțesc cu repeziciune, ca o reacție în lanț, răspunsurile nu sunt și nu pot fi simple. Lumea dinaintea noastră este sau nu este aceeași cu lumea în care trăim noi? Societatea modernă, măcinată de ambiții, de lupte pentru putere, de conflicte de toate felurile și de o beligeranță aproape continuă, este consecința societăți antice și a celei pre-antice, sau lumile acelea au dispărut, lăsând locul unei societăți bulversate, contradictorii, în care dreptatea sălășluiește la un loc cu nedreptatea, binele cu răul, adevărul cu minciuna, puterea cu umilința, teroarea cu mila? Cum și de ce a apărut o astfel de societate? Și, dacă ea nu a apărut totuși din senin sau în urma unei catastrofe (sociale, geografice, ecologice, climatice, cosmice etc.), ci urmează, prin labirinturile întortocheate ale istoriei, destinul primilor hominieni? În ce măsură numeroasele vulnerabilități și amenințări ale societății de azi se trag din cele ale societății de ieri? Lumea antică este oare cea vinovată de apariția și proliferarea conflictelor sociale și războaielor? Sau și ea, la rândul ei, a fost supusă acelorași legi conflictuale care, se pare, sunt caracteristice omului și mediului său biologic și social?
Răspunsuri tranșante nu se pot da. Poate că nici nu există și nici nu trebuie să existe răspunsuri tranșante, categorice, ci doar unele variabile, influențate și chiar modelate de condițiile concrete, așa cum este realitatea.
Ceea ce cunoaștem în legătură cu lumea antică reprezintă doar fragmente ale unei realități trecute, legate între ele nu doar prin + și –, ci și printr-o infinitate de alte corespondențe, nuanțe, posibilități.
Lumea antică își are propria ei evoluție, propria ei filozofie și, probabil, nu totdeauna reconstrucția coordonatelor ei ontologice, gnoseologice și logice corespunde cu realitatea acelor timpuri; ele se vor a fi doar o proiecție actuală a acelor vremuri extrem de îndepărtate. Or, pentru a înțelege sistemul, trebuie să te poți situa nu numai în exteriorul acestuia – ceea ce-ți asigură calitatea și capacitatea de a fi imparțial și obiectiv –, ci și în interiorul acestuia –, ceea ce-ți dă posibilitatea de a fi concret și subiectiv. Probabil că antichitatea, ca și viitorul, va constitui un spațiu de explorare nelimitat, de unde rezultă aserțiunea că, cu cât o vom cunoaște mai mult, cu atât mai numeros și mai profund va fi universul necunoscutelor și, deci, al întrebărilor care-i vor căuta mereu răspunsuri.
Condițiile de trai pentru oamenii începutului societății omenești, indiferent cât ar fi fost de prielnice evoluției speciei, impuneau mari restricții, numeroase amenințări, astfel încât hominienii acelor vremuri vor fi fost nevoiți să-și asume, pe toate planurile, numeroase riscuri, inclusiv pe cele ale confruntărilor intestine.
Pentru ce oare se vor fi luat la harță acei strămoși ai noștri? Ce aveau ei de împărțit? Erau oare atât de numeroși și resursele atât de puține, încât să fie nevoiți să se bată pentru ele și pentru un loc sub soare? Sau se băteau pentru altceva. Pentru ce anume? Greu de răspuns.
Sezonul rece impunea transhumanța spre regiunile cu pășune. Probabil că o astfel de mișcare a păstorilor și turmelor genera și unele conflicte cu populația de agricultori. Conflicte existau însă și între triburile nomade. Spre exemplu, înainte de Gingis Han, triburile mongole erau mai tot timpul în conflict pentru cele mai bune pășune. Totdeauna în lume a existat o bătălie aproape continuă pentru stăpânirea celor mai bune pământuri. Probabil că, în antichitate, populația umană nu era chiar atât de numeroasă ca acum. Cu alte cuvinte, era pământ pentru toată lumea. Dar, se pare că omul antichității nu a căutat tot timpul pământuri neocupate, adică un loc sub soare, ci, îndeosebi, un loc cât mai bun sub soare. De aceea, se pare că pământurile pe care și le-a dorit nu erau cele libere, cele neocupate, ci mai ales cele care erau în posesia altora. Se pune încă o întrebare tulburătoare: oare, erau atât de puține locurile bune sub soare, sau omul este făcut să lupte contra omului, indiferent când, unde și pentru ce? Din derularea dovezilor, rezultă că este posibilă și o astfel de aserțiune. Omul primitiv a dorit, probabil, nu numai pământuri, ci și anumite bunuri create de alt om primitiv. Și, dacă nu a putut să le ia singur, a apelat atunci la ajutorul celuilalt. Este foarte posibil ca societatea omenească, așa cum o cunoaștem noi, să aibă la origini și astfel de asocieri sau mai ales astfel de asociați.
Din momentul în care omul a început să-și controleze și, în mare măsură, chiar să-și creeze propria sa condiție, să-și organizeze viața și munca, să-și constituie ceea ce astăzi se numește mediu de securitate, totul a devenit posibil. Deși, logic, acest control al propriei condiții ar fi trebuit să-l ducă pe om la respectarea omului, adică la crearea acelui mediu de viață, de siguranță și de securitate prielnic evoluției speciei umane. Evident, un astfel de mediu a fost creat, deci există, dar el nu se bazează pe o armonie universală, ci pe omniprezența și omnipotența spiritul combativ.
1.3. Esența războiului antichității
Omul preistoric este vânător și culegător. Nu numai vânător de animale (de fapt, el însuși era animal), ci și de semeni de-ai lui. Concluzia aceasta se desprinde din analiza unor fortificații, a armelor și scheletelor care poartă urme de săgeți. Cele mai vechi desene rupestre care reprezintă lupte cu folosirea armelor datează de 17.000 de ani. Armele descoperite în Paleolitic sunt pietre, măciuci, sulițe, țepușe, mai târziu, pumnalul și praștia.
Praștia este o armă care lovește la distanță. Aceste arme se vor dezvolta în continuare, folosindu-se pietrele și lemnul. De altfel, și arcul este tot o armă de lovire la distanță. Antichitatea cunoaște aceste arme de tip tomahawk. Începând de acum, omenirea își va construi mereu astfel de arme, ajungând, către sfârșitul mileniului al doilea, la rachetele de croazieră Tomahawk, a căror bătaie este de… 2500 km. Izvorul acestor rachete se află, deci, în antichitatea timpurie.
În America, silexul este înlocuit cu obsidianul sau cu alte pietre dure. Arcul se răspândește cu repeziciune. Luptătorul (vânătorul) poartă mai multe săgeți. Frecvența de lovire crește.
Confruntarea are loc în zonele de habitat, apoi se extinde. Și astfel, apar fortificațiile. În neolitic, efectivele armatelor care se confruntă sunt în jur de 5.000-10.000 de oameni. Confruntarea, în această epocă, nu se desfășoară, totuși, între mase atât de mari, ci între grupuri compuse din câteva sute de indivizi. Desenele rupestre prezintă, spre exemplu, șiruri de războinici care merg în coloană după șeful lor, care are un altfel de echipament.
Există, în această epocă, și primele elemente de artă militară, mai exact de tactică, cum ar fi atacul frontal sau dubla învăluire. Probabil că motivul acestor confruntări îl reprezentau sursele de hrană și controlul teritoriului pe care se găseau acestea.
Luptele preistorice sunt sălbatice. În Egipt, lângă Asuhan, s-a descoperit un cimitir care datează din perioada 12.000-4000 î.e.n. Jumătate dintre schelete poartă urme ale unei morți violente survenite în urma unor lovituri provocate de pietre aruncate. Asemenea cimitire se află și în Rusia și în România. Și nu numai. Ele datează de cinci milenii. Urme ale unor astfel de războaie din neolitic există în multe locuri, cele mai evidente fiind ruinele unor fortificații (grote, pereți înalți, valuri de pământ etc.). Un sat, spre exemplu, a ridicat, în mileniile al IX-lea și al VIII-lea î.e.n., turnuri și fortificații formate din pereți înalți de 10 metri și groși de 3 metri. Înapoia acestor fortificații, oamenii lucrau pământul și desfășurau tot felul de activități, își formau rezerve etc. Prizonierii erau transformați în sclavi, iar tinerele femei în amante.
Arma cea mai răspândită în neolitic era țepușa din lemn cu vârf de piatră. Ea se va transformă, câtre sfârșitul neoliticului, în lance.
Neoliticul marchează, între 12.000 și 8000 î.e.n., prima revoluție tehnologică în domeniul armamentului. În acest interval de timp, apar patru arme noi: arcul, praștia, daga și ghioaga. Arcul realizat la sfârșitul acestei epoci va constitui principala armă de aruncare timp de multe milenii. Începând cu mezoliticul, săgețile au vârful din silex lipit cu un preparat vegetal. În neoliticul mijlociu săgețile au vârful din piatră șlefuită.
Praștia este mai precisă decât arcul primitiv. S-au găsit, în Anatolia, praștii și proiectile din argilă arsă, mult mai precise ca proiectilele formate din pietre.
Tot în neolitic, apar toporul de piatră și pumnalul din silex sau din cupru. Este foarte posibil ca armele acestea să fi fot, în același timp, și unelte de muncă. Civilizațiile încep să se dezvolte în zonele fluviilor și altor resurse de apă și de hrană și tot pentru aceste locuri se vor da, până în zilele noastre și Marile bătălii.
Se crede că omul a ajuns în America, trecând prin strâmtoarea Bering, cam cu 60.000 de ani î.e.n. Acest flux durează până la 18.000 î.e.n., când accesul prin strâmtoare se închide (separarea continentelor).
În Oceania, prima descoperire a unei urme omenești datează cu 40.000 de ani î.e.n. (Australia și Noua Guinee).
Preistoria reprezintă o epocă distinctă. Se poate spune că unele elemente de artă militară își află începuturile aici, având în vedere dovezi ce țin de constituirea armatelor sau grupurilor înarmate, evoluția armamentelor și chiar a tacticii de confruntare. La sfârșitul acestei epoci, oamenii sunt în măsură să lupte în mod organizat. Antichitatea, mai ales în perioada distinctă de formare a entităților civilizaționale, este cea care îi va da consistență și durată.
Războiul antichității, ca esență, nu se deosebește de războiul modern. În toate timpurile, războiul a fost un instrument al politicii, o continuare a politicii prin mijloace armate, violente. Mai exact, esența războiului contemporan nu este diferită de cea a războiului antichității. Fiecare epocă istorică își are însă tipurile ei de războaie și modalitățile ei specifice de rezolvare a problemelor conflictuale. Se pare însă că primul model de război, ca și prima expresie a gândirii filosofice, l-a creat antichitatea. Epocile următoare au preluat acest model și l-au dezvoltat. Esența războiului antichității o reprezintă confruntarea dintre nomazi și sedentari. Această confruntare nu s-a încheiat pe parcursul acestei epoci. Conflictul dintre nomazi și sedentari, deși se apreciază că a fost câștigat, încă spre sfârșitul antichității, de sedentari, se continuă și azi.
1.4. Gândirea militară antică
Armatele se deosebesc radical de hoardele înarmate. Ele se constituie în momentul când comunitățile umane devin entități și identități și au nevoie să-și apere această identitate comunitară, economică și teritorială împotriva oricăror agresiuni. În același timp însă, aceste armate servesc și pentru impunerea intereselor în afara comunității, pentru lărgirea teritoriului, cucerirea unor locuri mai bune, obținerea unor bunuri de la alte comunități etc. Armatele nu au apărut din senin, ci ca urmare a apariției componentei politice a societății, adică a acelei structuri care are funcția de a formula, exprima, proiecta, servi și impune interese. De aceea, o armată presupune ordine, disciplină, un sistem de instruire și anumite modalități de acțiune. Antichitatea cunoaște armate profesionalizate, iar meseria de militar este una dintre cele mai nobile. În același timp, ea cere asumarea unor rigori, unor riscuri foarte mari și renunțarea la anumite drepturi.
Confruntarea violentă dintre cete sau hoarde dezorganizate se transformă, în decursul a mai bine de trei milenii, înaintea erei noastre, în război. Astfel, războiul devine un fenomen politic și social complex, care presupune nu doar confruntarea armată violentă, ci și pregătirea și folosirea resurselor, elaborarea unor planuri, a unor strategii.
Deși confruntarea propriu-zisă se desfășoară pe spații relativ mici, ea are o mare intensitate, cere îndemânare, angajament fizic, curaj și alte calități deosebite. Aceste calități vor impune, de-a lungul mileniilor, o anumită filozofie a eroismului și angajamentului fizic și psihic de masă inflamant, care va atinge un prag critic în perioada de tranziție și, într-un anume sens, se va dilua în decursul Evului Mediu. Din aceste motive (dar și din altele care țin de cultură, filozofie și mod de viață), studiul antichității este fascinant. Datorită faptului că izvoarele sunt relativ puține, iar scrierile păstrate din acea vreme impregnate de glorificarea comandanților, conducătorilor și forțelor supranaturale, cei care s-au ocupat de această străveche perioadă a omenirii, cei care doar s-au fascinat de iscusința strămoșilor noștri și, mai ales, cei interesați de o anumită imagine au creat nu numai legende, ci și percepții convenabile, unele, poate, foarte apropiate de adevăr, altele doar utile. Spațiul de investigare în trecut este simetric cu spațiul de investigare în viitor. Între-un fel, cercetarea științifică se desfășoară, la fel de intens și de benefic, atât spre viitor, cât și spre trecut. Antichitatea rămâne, și din punctul de vedere al artei militare, o mare provocare și o fascinație.
1.4.1. Orientul, China, India, Grecia și Imperiul Roman
Orientul antic. Arta militară la hitiți, egipteni, asirieni și mesopotamieni
În mileniul al III-lea î.e.n., un popor de origine indo-europeană trece Balcanii și, în jurul Mării Negre, începe expansiunea în Asia Mică, în mai multe valuri. Se instalează pe platourile înalte ale Anatoliei, formează principatele autonome Nes, Kușara și Zalpa și aduce în zonă calul. Numele și-l ia de la un popor indigen învins: hattis. În anul 2000 î.e.n., adoptă scrierea cuneiformă. Astfel începe istoria hitiților. Ei caută locurile bogate în minereu, întrucât sunt primii care prelucrează fierul la cald, către 1500 î.e.n., păstrând acest secret cel puțin trei secole.
În secolul al XIX-lea î.e.n., au loc o serie de confruntări și ia naștere unificarea Asiei Mici cu capitala la Nisa.
Labarnas sau Tabarna, regele ținutului Kușara, este considerat ca fondator al Imperiului hitit, către 1680 î.e.n. El generalizează folosirea carului de luptă care apăruse în secolul anterior. Carul de luptă era unul dintre obiectele cele mai prețioase ale antichității. „În relațiile interdiplomatice, carele de luptă sunt daruri foarte apreciate. Dar și în acest sens hitiții și-au arătat superioritatea militară față de alte popoare.“ Carul hitit este o armă puternică. El are trei oameni în echipaj – un vizitiu, un atacant și un apărător (scutier) –, spre deosebire de carul de luptă egiptean care are numai doi oameni. Fiul său, Hattușil (1650-1620 î.e.n.), mută capitala la Hattusaș. Duce o politică de cuceriri față de Siria. Ridică fortificații, organizează numeroase campanii, anexează teritorii.
Este dezamăgit de cei trei fii ai săi și îl preferă ca urmaș pe un nepot, Mursilis I (pe la 1620-1590) . Acesta a supus orașul Alep, pe care bunicul său îl făcuse un oraș înfloritor, pune pe fugă armatele hurite, răzbunând moartea înaintașului său, după care pornește împotriva Babilonului, pe carte-l pradă complet în anul 1595 î.e.n. La întoarcerea din această expediție, Mursilis este ucis cu un pumnal de cumnatul său, Hantilis. Acesta pune mâna pe putere și ridică un perete de incintă în jurul capitalei. Au loc, la curtea din Hattușaș, certuri pentru tron care împing regatul Hatti pe marginea prăpastiei. Acestei perioade negre îi pune capăt Telipiniu ( pe la 1525-1500), introducând o succesiune bine stabilită, pe line bărbătească.
Urmează o perioadă de mișcări de popoare, care durează până către 1450 î.e.n.. Hicsoșii atacă Egiptul. Erau nomazi. Ei nu sunt același lucru cu huriții, așa cum au susținut unii arheologi, întrucât huriții nu sunt nomazi.
Tudhalijas al II-lea este primul suveran al noului imperiu. Restabilește tutela asupra orașului rebel Alep, dar care are o mare importanță pentru hitiți. Suppiluliuma (aproximativ 1375-1335) face să crească prestigiul imperiului în zonă. Dar, prea repede, moare de ciumă. După el, urmează, pentru o scurtă perioadă, Arnuwandas, fiul cel mare, apoi cel de al doilea băiat al său, Mursilis (1334-1306), care se remarcă prin realismul scrierilor sale, un fel de justificare față de divinitate. Aceste scrieri au o valoare deosebită, inclusiv în ceea ce privește arta militară.
Încă din timpul lui Suppiluliuma, dar mai ales sub Mursilis, apare un element nou: țara Ahhija sau Ahhijawa, care era considerată ca o mare putere a acelor timpuri. Ea era locuită de un popor de navigatori, originari din Cipru și din vestul Asiei Mici. Unii dintre aceștia învață la curtea regală din Hattușaș, împreună cu prinții hitiți, arta de a conduce carele de luptă. Este foarte posibil ca ei să fie aceiași cu aheenii. În timpul acela, grecii erau deja stabiliți în zonă. De altfel și numele regelui, Mursilis, seamă foarte mult cu grecescul Myrsilos. Aceasta pare a fi una din sursele prin care filosofia și mitologia Asiei Mici se transmit civilizației grecești.
Imperiul ajunge până la Munții Zagros, în est, și până la Marea Mediterană, în vest, în 1360 î.e.n. Între timp, Siria de Nord devin protectorat hitit, iar orașul Amar este fortificat pentru a face față amenințărilor asiriene. În acest moment, puterea hitită rivalizează cu Egiptul, Asiria și Babilonul
În 1310 î.e.n., hitiții suferă o înfrângere în fața faraonului Sethi I. Gasgașii distrug orașul Hattușaș, în vremea regelui Muwataliis (1306-1282). Egiptul amenință puternic. Capitala este mutată la Tarhuntassa, nu departe de Karaman. Are loc o campanie fulgerătoare care adună forțe pentru confruntarea cu Ramses al II-lea. Ciocnirea are loc la Kadeș, în jurul anului 1290 î.e.n.
Alături de cea de la Megiddo (1483) sub Tutmosis III, bătălia de la Kadeș (Siria) este cea mai celebră bătălie atestată istoric. S-au confruntat egiptenii cu hitiții, în nordul Siriei. Această bătălie s-a încheiat indecis. Cincisprezece ani mai târziu, incapabili de a-și produce unii altora o înfrângere decisivă, beligeranții au semnat un tratat, recunoscându-și reciproc zonele de influență mutuale. Textul care s-a păstrat este însă un comunicat fals. Dar așa era moda pe atunci: să fie exaltați suveranii. Parcă numai atunci?!
Hitiții nu vorbesc de această bătălie, deși atacul lor prin surprindere și folosirea carelor de luptă reprezintă un element important în arta militară a timpului. Esențial în textul care-l omagiază pe Ramses al II-lea ni se pare tocmai atacul prin surprindere dat de hitiți. Descrierea lui are loc în patru rânduri: „ei atacă armata lui Ramses în centru, în timpul ce ea era în marș, ignorând prezența hitiților și nefiind pregătită de luptă. Infanteria și carele Majestății Sale slăbesc în fața lor.“
Una dintre fascinațiile antichității o reprezintă armata asiriană. Regele Teglat Phalasar (746-727) a creat o administrație demnă de un stat care avea o politică clară și distinctă de cuceriri teritoriale. Era o politică frecventă pe vremea aceea. Pentru a o duce la îndeplinire, a fost constituită o armată foarte eficientă, cu ajutorul căreia s-a reușit anexarea Siriei, a Babilonului, a Mesopotamiei, a Iudeii și a Egiptului. Marele atu al acestei armate o reprezenta calul. Povestea folosirii calului în cadrul oștirii este foarte interesantă și, de aceea, vom mai reveni de multe ori asupra ei. Calul va domina câmpul de luptă mai bine de o mie de ani, iar acest lucru nu poate să rămână fără o semnificație specială în arta militară. De fapt, calul este acela care a impus războiul de mișcare.
Valul de război este un fel de regulament care a fost găsit în 1947 într-o grotă la Qurman și tradus în ebraică și engleză în 1954 și în franceză în 1955. Este ulterior anului 63 î.e.n., adică prezenței romane.
În acest document este descrisă manevra unei mari unități tactice formată din 7 linii sau batalioane, fiecare numărând 1000 de oameni. Documentul este deteriorat în josul coloanei a cincia, pierzându-se astfel descrierea rolului primelor două batalioane, formate probabil din arcași și prăștiași.
„Și când vor lua poziție (…?), ele vor forma șapte linii, una înapoia celeilalte (…?)
(………………………………………………………..)
șapte ori, apoi vor reveni în poziția lor.
După ele vor ieși trei batalioane de infanterie și vor lua poziții între linii. Primul batalion va lansa spre liniile inamicului șapte sulițe. Și sub loviturile sulițelor se va striga: «Fulger de lance pentru Puterea lui Dumnezeu.» Și sub a doua linie de sulițe se va striga: «Săgeți sângeroase pentru a ucide prin Mânia lui Dumnezeu.» Și după cel de al treilea rând de sulițe se va striga: «Lovituri de sabie care devorează pe cei uciși pe nedrept prin Judecata lui Dumnezeu.» Toți aceștia vor lansa de șapte ori, apoi vor reveni în poziția lor.
Și, după ele, vor ieși două batalioane de infanterie și vor lua poziții între cele două linii. Primul batalion va ține o lance și un scut și cel de al doilea va avea un scut și o sabie. (…)“.
Arta militară în China antică
China nu face parte din acel spațiu turbulent (foaier perturbator) care se întinde între Marea Caspică și Manciuria, cuprinzând în genere Asia Centrală. Acest spațiu chinezesc imens este unul generator de forțe și resurse. Zona de falie tectonică din sud-estul continentului asiatic – aici se află cele mai mari înălțimi de pe Terra (Himalaya) și cele mai mari adâncimi oceanice (groapa Marianelor) – are caracteristici care o fac foarte interesantă, atât sub aspectul influenței asupra condiției umane și civilizației, cât și sub aspectul mișcării populațiilor.
Imensul spațiu chinez închide, de fapt, culoarul central asiatic și îndeosebi pe cel mongolic și, poate, și din acest motiv, generează un tip de comportament pe care-l exprimă cum nu se poate mai bine civilizația antică chineză, cu marii ei învățați dintre care se detașează Confucius (Cun Fu Tzî), Lao Tzî și Sun Tzî. Scrierile lor sunt cele ale unor înțelepți, ale unor elitiști care înțeleg profund caracteristicile acelor vremuri și relațiile complexe ce se stabilesc între oameni și instituții.
Sun Tzî, spre exemplu, scrie că războiul este o chestiune de importanță vitală pentru stat, ieșind astfel din negura determinărilor fataliste sau mistice și descoperind adevărata esență a acestui tip de confruntare. El scrie un scurt tratat asupra războiului care, deși o vreme a fost uitat, a revenit puternic pe scena artei militare, constituindu-se în unul dintre reperele ei cele mai importante.
Arta războiului este, în același timp, un tratat de strategie indirectă, prin care se relevă modalitățile cele mai inteligente de obținere a victoriei, evitându-se, pe cât posibil bătăliile. (Anexa nr. 1)
Filosofia din Arta războiului nu aparține, de fapt, acelei perioade a antichități în care obiectivul confruntării era obținerea victoriei prin nimicirea armatei inamice. Arta războiului este altceva. Este un tratat de strategie indirectă. Este un document în care se relevă rolul strategiei politice. Este un tratat despre șiretenie, despre inducere în eroare, despre negociere și impunere a voinței. Și, mai ales, este un tratat de conduită militară și morală a comandantului.
Scrierile lui Sun Tzî se referă la o confruntare între entități în cadrul unui mediu compus din state relativ stabile, cu reguli acceptate. Sun Tzî vede în război nu doar o ciocnire între forțe armate, ci un complex de măsuri, de la cele de descurajare la acțiuni psihologice, de la arta presiunii la cea a înșelăciunii. Războiul este astfel un sistem de acțiuni inteligente care trebuie să răspundă unor principii inteligente.
Arta războiului, definită atât de interesant de marele strateg chinez, este anterioară teribilei invazii a nomazilor, care va genera o mare strategie defensivă a Chinei concretizată în Marele Zid. Arta lui Sun Tzî nu are practic nici o legătură cu aceasta, dar ea va juca un rol extrem de important în gândirea militară chineză și în cea japoneză.
Arta militară în India antică. Arthashastra
Arthashastra este o operă care cuprinde 15 cărți din care 10 sunt consacrate diplomației și artei războiului. Este scrisă în sanscrită și atribuită lui Kotilya, ministru sub regele Șandragupta Morya (secolul IV î.e.n.).
Cartea este scrisă cu un realism măsurat, fără extensii moralizatoare și are o valoare cu totul deosebită, reprezentând unul dintre marile monumente ale gândirii politice și strategice din lumea antică. Cartea începe prin enunțarea celor șase procedee ale politicii: pacea, războiul, așteptarea, marșul, recursul (la celălalt), jocul dublu. În realitate, după învățăturile vechi, nu există decât două procedee: pacea și războiul. Celelalte decurg din acestea două. Pacea constă în a se lega printr-un pact. Războiul cere violență. Așteptarea, să-l vezi că vine. Marșul, să acumulezi forțe împotriva unui adversar. Recursul presupune să te adresezi celui de al treilea. Jocul dublu înseamnă să propui deopotrivă și pacea și războiul. Dacă ești inferior adversarului, faci pace. Dacă-i ești superior, este de preferat războiul. Dacă se constată că nici tu nu-l poți distruge pe adversar, nici el pe tine, e bine să aștepți. Dacă ai o superioritate în elemente, să mergi. Dacă îți lipsește puterea, recurgi la altul. Dacă ceea ce vrei să faci nu este realizabil decât cu un aliat, trebuie să faci joc dublu.
Așa ne învață strămoșii – spune Kotilya. Nu avem de ales. Această modalitate algoritmică și, în interiorul ei, dihotomică de tranșare a opțiunilor este remarcabilă. În fond, este vorba de o metodă. Cel puțin în această dimensiune, textul seamănă cu tratatul lui Sun Tzî, care se referă la arta războiului. Și Sun Tzî și gânditorul indian văd războiul ca instrument, ca procedeu al politicii, ceea ce este remarcabil pentru acele timpuri.
Kotilya scrie:
„Dacă se constată aceasta: «Să mențin pacea și să ruinez întreprinderile adversarului prin întreprinderile mele care reușesc din belșug; sau voi scoate avantaj din propriile-mi întreprinderi care reușesc din plin, sau din cele ale adversarului»;
sau: «Datorită încrederii (pe care o inspiră) păcii, voi ruina întreprinderile adversarului prin metode (reguli), prin (metode) secrete și prin spioni»;
sau, mai mult: «Datorită activității mele care va aduce beneficii mai mari, facilitând (muncitorii) prin ajutoare și exonerări de impozite, voi atrage în folosul meu un val de oameni care vor face să funcționeze întreprinderile adversarului»;
sau, mai mult: «Dacă realizezi pacea cu un (prinț) prea puternic, adversarul își va vedea propriile sale întreprinderi periclitate»;
sau, mai mult: «Fiind dat faptul că el face pace cu mine pentru că este în război cu acest (prinț), eu voi trena războiul mult timp»;
sau, mai mult: «El va produce ravagii în țara acestui (prinț) care a făcut pace cu mine, dar care mă detestă»;
sau, mai mult: «Ruinat de adversar, poporul său va veni la mine: de acum înainte, întreprinderile mele vor cunoaște creșterea»;
sau, mai mult: «Dat fiind faptul că întreprinderile pe care le-a început nu reușesc și că el este într-o situație proastă, adversarul nu va fi în măsură să atace întreprinderile mele; în plus, el trebuie să facă față întreprinderilor (războinice): astfel, pentru aceste două rațiuni, trăind în pace cu el, eu voi cunoaște o creștere în propriile mele întreprinderi»;
sau, mai mult: „Făcând pace cu inamicul, eu voi destrăma cercul (prinților) aliați cu acest inamic; o dată spartă această unitate, eu îl voi avea la dispoziția mea»;
sau, mai mult: «Îmi voi face inamicul favorabil, sprijinindu-l cu trupe și, după aceea, când el va voi să cucerească (un stat vecin care face parte din) cerc, voi provoca ostilitate împotriva lui; de îndată ce va deveni obiectul acestei ostilități, îl voi face să piară»;
– atunci se vizează creșterea prin mijlocirea păcii.
Dar dacă se constată aceasta: «Poporul meu se compune mai ales din războinici și îndeosebi din corporații, sau este protejat de locuri impracticabile, munți, păduri, fluvii, sau prin aceea că există o cale de acces unică, astfel încât să fiu în măsură să zdrobesc asalturile adversarului»;
sau, mai mult: «Primind sprijin asupra unui fort impracticabil la frontiera țării, voi fi în măsură să ruinez întreprinderile adversarului»;
sau, mai mult: «Forța ofensivă a adversarului este ruinată de vicii (interne) și de dezastre (exterioare), venind astfel timpul pentru ruinarea întreprinderilor sale»;
sau, mai mult: «Văzând că el face război în altă parte, voi fi în măsură să deturnez poporul său»;
atunci se vizează creșterea, făcând război.
Dar dacă se spune: «Adversarul nu este în măsură să ruineze întreprinderile mele și nici eu nu pot să le ruinez pe ale sale»;
sau, mai mult: «Răul (pe care i-l voi produce va fi asemănător cu cel ce va alea loc) în luptă între câine și mistreț»;
sau, mai mult: «Voi crește dacă mă voi devota în întregime execuției propriilor mele întreprinderi»;
atunci, se vizează creșterea (practicând politica) de așteptare.
Dar, dacă se spune: «Voi realiza ruinarea întreprinderilor inamicului, protejându-le pe ale mele, mergând asupra inamicului»;
– atunci se vizează creșterea, dacă pornesc contra inamicului.
Dar dacă se spune: «Nu sunt în stare să ruinez întreprinderile adversarului, nici să le previn pe ale mele de la ruinare»;
– atunci să se apeleze la (un prinț) puternic și să se spere, executând întreprinderile sale proprii, la trecerea de la declin la o situație staționară, de la o stare staționară la una de creștere.
Dacă, în fine, se spune: «Pe de o parte, voi promova propriile mele întreprinderi prin pace și, pe de altă parte, le voi ruina pe cele ale adversarului prin război»;
– atunci se vizează creșterea prin mijlocul unui joc dublu.“
În continuare, autorul dezvoltă aceste proceduri, în capitole separate, referindu-se la natura alianțelor, alegerea unei politici după raportul de forțe, tratatele de pace concepute de regele care este mai slab, așteptarea după război, așteptarea după pace, negocierea după război, negocierea după pace, negocierea cu alți regi, conduita unui rege când este pe punctul de a fi atacat, a face un tratat de pace și a nu-l respecta, eliberarea ostaticilor, restabilirea puterii pierdute etc.
Interesantă este și viziunea asupra unor priorități operaționale. Cine ar trebui atacat mai întâi? Un rege vulnerabil sau un inamic natural? Mulți ar spune că regele vulnerabil. Autorul afirmă că, dimpotrivă, cel care trebuie atacat mai întâi este inamicul natural. Dacă se lasă timp inamicului natural și se atacă regele vulnerabil, fără îndoială că inamicul natural își va rezolva rapid problemele pe care le are și îl va sprijini în mod sigur pe regele cel vulnerabil.
Între un rege puternic, dar nedrept, și un rege slab, dar drept, trebuie să mergi împotriva celui puternic. Pe cel nedrept nu-l va ajuta nimeni când este atacat, pe când pe cel slab, dar drept, îl va ajuta toată lumea.
În capitolul Întocmirea unui tratat de pace și violarea lui. Eliberarea ostaticilor (a zălogului N.N.), Kotilya analizează cu foarte mult realism filosofia acestor acțiuni. „Cuvintele pace, tratat, dare de garanții (garant, ostatic, zălog N.N.) au același sens. Scopul celor trei acte este de a crea încredere între state.
Maeștrii grăiesc: «Un tratat de pace bazat numai pe cuvântul dat și pe jurământ nu este prea sigur; cu o garanție sau un zălog, iată un pact stabil.» Nu, spune Kotilya. Cuvântul dat sau jurământul făcut constituie un pact stabil, deopotrivă, în această lume și în cealaltă, în timp ce o garanție sau un zălog, apelând la forță, nu au sens decât pentru această lume.
«Noi am făcut un pact»: astfel, regii, în timpurile vechi, concluzionau asupra păcii, depunând un jurământ; și dacă se temeau că va fi încălcat, ei atingeau focul, apa, o brazdă, un bulgăre de pământ din zidul de apărare, un omoplat de elefant, crupa unui cal, capra unui car, o armă, o piatră prețioasă, grăunțe, parfumuri, o licoare, din aur sau din argint, pronunțând: «Aceste obiecte să-l ucidă sau să-l părăsească pe cel care va rupe jurământul său!»
Dacă se teme de nerespectarea unui jurământ, se poate lua drept garanție o personalitate, un ascet sau o persoană notabilă.“
Referindu-se la război, autorul oferă un adevărat ghid. El are în vedere mai multe ipostaze ale pregătirii și ducerii războiului. Astfel, pe timpul activității regelui care se pune în marș pentru război, autorul spune cum trebuie verificate forțele sau slăbiciunile puterilor, ale locului și ale momentului și care sunt anotimpurile favorabile expedițiilor militare.
El are sfaturi și în cea ce privește rezolvarea revoltelor, pierderile, cheltuielile și câștigurile, pericolele care pot proveni din partea ofițerilor și unor luptători în regiunile exterioare și în interior, precum și mijloacele pentru a le preveni.
În ceea ce privește războiul, autorul se referă la modul de instalare a taberei, la marșul din tabără, la măsurile de asigurare a trupelor împotriva calamităților și pe timpul atacului, la diversele tipuri de luptă disimulată, la pregătirea și desfășurarea contraatacurilor, la rolul terenului, la funcțiunile infanteriei, cavaleriei, carelor de luptă și elefanților.
Interesante sunt și dispozitivele de luptă la care face referire: ordinea de bătaie în aripi, flancuri și frontală, în funcție de forța trupelor. Se referă, de asemenea, la repartiția trupelor puternice și a celor slabe, la modul de luptă al infanteriei, cavaleriei, carelor și elefanților, în diferite variante. Iată una dintre ele:
„Plasând cele mai bune trupe în față, va trebui ca următoarele, ca valoare, să fie amplasate pe aripi, cele care sunt pe locul trei, ca valoare, înapoi și cele slabe, în centru. Va fi astfel capabil să reziste.
Totuși, după ce va fi fost realizată ordinea de bătaie, se va ataca cu una sau două formații din aripi, din flancuri și din centru; cu restul va trebui susținut atacul.“ Evident, dispunerea trupelor și desfășurarea atacului depind de o mulțime de factori pe care autorul nu-i ignoră. El vorbește, în continuare și de alte aspecte, cum ar fi asedierea și cucerirea unui fort, pacificarea teritoriului cucerit etc. Este un tratat de o valoare deosebită, întrucât analizează aproape toate situațiile posibile privind relațiile de determinare între politică și strategie, între diplomație și forță.
Arta militară la greci
O altă fascinație a antichității o reprezintă armata greacă. Războaiele medice îi dau strălucire, iar războiul peloponeziac relevă dramatismul și complexitatea acelor vremuri. Se spune că tot ce s-a înfăptuit pe această lume, din punct de vedere al gândirii filosofice, sociale și speculative, a existat mai întâi la greci. Și despre arta militară se poate spune același lucru. Mai ales dacă avem în vedere că Alexandru Macedon, una dintre cele mai mari personalității ale antichității, a fost elevul lui Aristotel.
Macedonenii, neam tracic, se aflau însă în spațiul balcanic înaintea grecilor, iar acest lucru spune foarte mult în legătură cu civilizația care exista aici. Grecii înșiși recunosc că au învățat foarte multe lucruri de la macedoneni, mai exact de la neamurile tracice existente în acest spațiu cu mult înaintea lor. Mileniile care au trecut n-au estompat cu nimic nici strălucirea cetăților grecești, nici pe cea a cetăților acadiene îngropate în nisipurile Mesopotamiei. Și nici arta militară a acelor timpuri.
Armata grecească urma principiile filosofiei și societății grecești. Cetățenii, adică nobilii, negustorii și țăranii, erau cei cărora li se încredința (de către consiliul agorei) apărarea cetății. Sclavii și străinii, mai ales cei care proveneau din popoarele supuse, nu aveau acest privilegiu. Era o onoare să faci parte din armata greacă. Spre deosebire de alte armate ale antichității care presupuneau mai ales mercenariatul, armata Greciei antice era o armată a poporului, adică, în termenii de azi, o armată națională. Consiliul alegea un strateg care răspundea de organizarea armatei, de instruirea ei și de apărarea cetății. Grecii sunt cei care au creat noțiunea de cetățean-soldat.
Majoritatea acestei armate era constituită din reprezentanți ai clasei de mijloc, care alcătuiau infanteria grea. Era o infanterie în armură de bronz, foarte greoaie, cu o cască, un scut și jambiere din metal. Echiparea se făcea pe cont propriu. De aceea, echipamentul era foarte diferit, în funcție de mijloacele pe care le avea fiecare. Soldații greci erau înarmați cu sabie, pumnal și lance. Acestea erau considerate arme demne de ei, celelalte – cum ar fi arcul – erau privite ca fiind sub demnitatea lor și, de aceea, ele reveneau militarilor din păturile inferioare. De asemenea, cei din păturile inferioare erau încadrați ca vâslași, pe galere, în marină.
Luptătorii claselor superioare se angajau, de regulă, în cavalerie. Cavaleria nu era însă punctul forte al grecilor. Ei nu cunoșteau bine calul și nu se bazau pe el. Datorită terenului frământat în care s-au sedentarizat și ocupațiilor de zi cu zi, ei nu aveau nevoie de cal. Calul a fost folosit mai ales de popoarele migratoare, de popoarele de stepă – neamurile turcice, goții, vizigoții și ostrogoții, hunii și, mai târziu, mongolii –, adevărata confruntare a antichității având loc între acestea și popoarele sedentare. Aceasta este principala caracteristică a antichității, și ea va imprima o linie evolutivă deosebită artei militare. Este o linie care nu se pierde în dimensiunea temporizată și prudentă a Evului Mediu, ci doar se estompează, pentru a se regăsi, practic, după Renaștere, în Epoca Modernă, sub o formă extrem de violentă.
Cavaleria grecilor a apărut, pe de o parte, ca urmare a faptului că armatele cu care se confruntau aveau multă cavalerie și, pe de altă parte, din nevoie nobililor de a avea mai multă mobilitate, nu numai pe câmpul de luptă, ci și în procesul pregătirii armatei.
Folosirea masivă a calului are loc la macedoneni, sub regele Filip și, mai ales, sub fiul acestuia, Alexandru cel Mare. Dar macedonenii nu erau greci, ci traci, iar tracii foloseau din plin acest animal, atât în viața de zi cu zi, cât și în luptă. Alexandru a avut nevoie de cal, mai ales în expedițiile sale împotriva perșilor. După cum se știe, după bătălia de la Arabel, din 331 î.e.n., Alexandru Macedon folosește și elefanții.
Categoriile de forțe în Grecia antică sunt: infanteria grea (hopliții), cavaleria, arcașii, prăștierii sau prăștiașii și marinarii. Tactica de luptă folosită de greci este cea a falangei. Fiecare soldat atacă și se apără cu scutul său. Înving cei care rămân în teren. După luptă, ei își adună morții și își ridică trofeele. La asedierea unei cetăți, grecii dau foc împrejurimilor, distrug sursele de apă și de hrană, apoi îi ucid pe supraviețuitori.
Aceasta era, de fapt, esența artei militare a perioadei elene. Confruntarea se ducea pe viață și pe moarte, luptătorii fiind pregătiți și antrenați într-un astfel de spirit. Sensul confruntării era nimicirea. Textele antice vorbesc de distrugerea armatei adverse și fac un titlu de glorie din nimicirea tuturor dușmanilor. Războiul era exclusivist: care pe care. Desigur, se referea la confruntarea de pe câmpul de bătaie, pentru că, în rest, grecii nu aveau nici capacitatea și nici disponibilitatea unor expediții care să radă totul de pe suprafața pământului. Nici măcar romanii nu au aplicat o astfel de politică și o astfel de strategie, deși ei foloseau ca mijloc de descurajare și de supunere a populațiilor din zonele cucerite, teroarea.
Impactul războaielor medice asupra artei militare a antichității
Imperiul persan, care se întindea, în prima jumătate a secolului al V-lea î.e.n. (492-448), până pe coastele mediteraneene ale Asiei Mici, se confrunta cu o revoltă a orașelor ioniene . Darius I a luat măsuri foarte severe pentru înăbușirea acestei revolte. A distrus, în 494, orașul Milet și a hotărât să-i pedepsească pe greci, întrucât i-au sprijinit pe rebeli. Așa au început Războaiele medice. Aceste războaie sunt foarte importante pentru arta militară, întrucât s-au desfășurat pe spații mari, în două medii strategice – pe mare și pe uscat – și au opus două armate, de fapt două state, extrem de diferite, atât în ceea ce privește modul de viață, cât și mijloacele de luptă.
O manevră dublu învăluitoare. Bătălia de la Marathon
Inițial, Darius supune orașele Corint, Argus și Egine, apoi traversează Marea Egee și debarcă pe plaja de la Marathon. Era în anul 490, pe 12 septembrie. Astfel, are loc primul război medic.
Perșii cuceriseră aproape toate popoarele semisălbatice din Asia occidentală, inclusiv armenii, caldeenii, și lydienii. Ei au crezut că și Grecia va fi o pradă la fel de facilă. De aceea, pretextând de faptul că grecii sprijineau revoltele ionienilor, au atacat această țară. Așa ia naștere bătălia de la Marathon.
Numărul luptătorilor angajați nu a fost prea mare, dar bătălia respectivă, intrată în celebritate nu atât ca primul război medic, cât mai ales ca loc în care un soldat a alergat peste 40 de kilometri și, după aceea, îndeplinindu-și misiunea, a murit, reprezenta primul șoc, prima ciocnire violentă între cele două entități, practic, între Asia și Europa.
Numărul asiaticilor care au atacat Grecia pe plajele de la Marathon n-a fost foarte mare, cum s-ar putea crede. Herodot vorbește de sute de mii de oameni. O astfel de armată nu putea fi nici transportă, nici desfășurată într-un asemenea spațiu. Delbrück consideră chiar că armata perșilor era inferioară numeric celei a atenienilor Oricum, disproporția nu putea fi foarte mare. Dacă atenienii erau în număr de 10.000, perșii nu puteau fi mai mulți de 15.000. Armata persană era însă rudimentară, în sensul că se compunea din hoarde adunate din toate ținuturile ocupate, nu cunoștea o organizare deosebită, o disciplină riguroasă și nu avea o tactică strălucită. Atenienii aveau exercițiul militar. Și chiar dacă ei nu se ridicat la înălțimea spartanilor în ceea ce privește educația fizică și formarea militară, nu erau nici prea departe de aceștia.
Cetățile grecești, în această etapă, erau înfloritoare, iar democrația introdusese serviciul militar obligatoriu, dar nu ca o corvoadă, ci ca o onoare. Cetățenii atenieni erau înrolați în armată la 18 ani. După ce își făceau stagiul, depuneau jurământul militar și erau gata să intre în rânduri la nevoie. Milthiade, cel care a primit onoarea să oprească invazia perșilor la Marathon, stăpânea știința militară și era în măsură să manevreze, cu falangele sale, o armată considerată inertă, violentă și sălbatică, barbară. Lucrurile nu stau, desigur, chiar așa, pentru că o astfel de armată a fost un instrument eficient în mâna lui Darius pentru a realiza marele imperiu. A fost însă eficientă acolo, unde lupta era o simplă înfruntare, nu și aici, în Europa, unde lupta devenise o știință și o artă.
Flota trimisă de Darius împotriva grecilor era condusă de Pisistratide Hipias, cetățean grec care fusese ostracizat, întrucât manifestase tendința de a deveni tiran. Această flotă a debarcat, pe plaja de la Marathon, o grupare de 10.000 – 15.000 de luptători, îndeosebi arcași montagnarzi, fără armură. Colin susține că a existat și un mic corp de cavalerie, dar care nu a luat parte la bătălie, din motive care nu se cunosc.
Armata lui Milthiade număra 8.000 – 10.000 de oameni. Ea s-a dispus în ordine de bătaie probabil la intrarea în Valea Vrana. Drumul spre Atena trecea pe aici, așa că locul a fost ales foarte bine, întrucât, dacă intenționau să ia drumul Atenei, perșii trebuiau să intre în această vale.
Armata persană s-a așezat în fața grecilor la 1.200 de metri. Cele două formații de luptă au rămas așa, mai multe zile. Grecii aveau zece șefi militari, fiecare dintre aceștia comandând dispozitivul timp de o zi.
Prima concluzie importantă care se deprinde de aici este aceea că, în antichitate, responsabilitatea angajării unei bătălii era imensă. De aceea, înainte de a declanșa acțiunea, armatele rămâneau, adesea, față în față, la o distanță mai mare decât bătaia armamentului din dotare. Această regulă era impusă de miza enormă pe care o avea o bătălie. În vremea aceea, adesea, soarta războiului se hotăra printr-o singură bătălie. În afară de aceasta, pierderile în oameni și materiale erau totdeauna foarte mari. O asemenea înfruntare însemna deci o responsabilitate enormă. Primul care și-a asumat-o la Marathon a fost Milthiade. El și-a organizat cu foarte multă grijă dispozitivul, având în centru doar câteva linii, iar pe flancuri mase formidabile, cum le numea Herodot. Luptătorii greci ai anului 490 î.e.n. purtau armuri, căști și scuturi. Erau înarmați cu lănci de 2 metri cu vârf de fier sau de oțel și cu săbii. Ordinea de bătaie prevedea intervale de un pas între luptători (tot de un pas era și distanța dintre rânduri), astfel încât soldații să aibă libertatea de mișcare necesară luptei apropiate și să poată folosi la maximum armamentul din dotare. La Marathon, n-a participat infanteria ușoară, formată din arcași, care avea posibilitatea să lupte la distanță. Falanga grecească formată din infanterie grea, în armură, era destinată pentru lupta apropiată.
Dimpotrivă, perșii dispuneau numai de infanterie ușoară, înarmată cu arcuri și cu săbii.
Superioritatea grecilor în armament, în disciplină și în instruire era incontestabilă. Dar acest lucru s-a văzut abia în timpul bătăliei.
Distanța de 1200 de metri era destul de mare. Milthiade a hotărât s-o străbată în pas viu, până la bătaia săgeților persane, și, de aici, până la contactul de suliță și de sabie, probabil, în pas alergător.
Bătălia de la Marathon are multe curiozități. Lipsa infanteriei ușoare și a arcașilor în tabăra grecească nu are nici o explicație. Toată antichitatea uza de această procedură. De asemenea, nici lipsa cavaleriei persane nu pare explicabilă. Cu atât mai mult cu cât confruntarea nu a avut loc la intrarea în vale, ci pe plajă, în zona gorganului Soros, unde se află mormintele atenienilor uciși în bătălie.
Perșii au căzut în capcana atenienilor. S-a întâmplat, cu perșii, cam același lucru care se va întâmpla, peste 274 de ani, cu romanii, la Cannae. Au oprit atacul grecilor pe centru și au trecut rapid la contraatac, împingând falangele greoaie înapoi, spre vale, În acest timp, aripile dispozitivului atenienilor, care erau foarte puternice, au înaintat vertiginos și i-au încercuit pe perși. După ce au nimicit gruparea terestră a perșilor, atenienii s-au năpustit pe plajă, asupra navelor acostate nu prea departe de țărm pe care le-au atacat cu foc. După Herodot, grecii au capturat șapte nave, celelalte reușind să scape. Pierderile de la Marathon au fost de 6.400 de oameni din tabăra perșilor și 192 din cea a atenienilor.
Bătălia de la Marathon reliefează rolul manevrei, al gândirii. Această confruntare reprezintă prima manevră dublu învăluitoare, gândită înainte de luptă și materializată ca atare. O vom regăsi multiplicată în aproape toate marile bătălii ale istoriei, de la Cannae la Waterloo și Sedan.
Lupta în două medii. Corăbiile lui Xerxes
Cele ce s-au petrecut la Marathon nu puteau rămâne nepedepsite. Nici fără ecou. Perșii au desprins multe concluzii de aici. Acțiunile lor ulterioare din războaiele medice vor demonstra acest lucru. Și chiar dacă, în final, victoria a aparținut inteligenței grecești, manevra strategică pe mare și pe uscat întreprinsă de Xerxes nu poate să rămână fără ecou în arta militară. Această manevră a făcut ca războaiele medice să se desfășoare pe un spațiu imens, de o parte și de alta a Mării Egee, ceea ce implica gândire strategică și un sistem de conducere adecvat. Reacția grecilor în astfel de împrejurări este o expresie a superiorității culturale și militare, a științei asupra voinței, a argumentului patriotic asupra arbitrariului imperial.
Timp de trei ani, Xerxes, fiul lui Darius, care se va afla pe tronul Persiei între 486 și 465 î.e.n. (an în care este asasinat), a pregătit o flotă mult mai importantă decât cea din primul Război medic. El trece strâmtoarea Helespont (Dardanele) și, de data aceasta, îi atacă pe greci pe uscat, dinspre nord, și pe mare, dinspre sud.
Astfel ia naștere cel de al doilea Război medic. Pentru greci, primejdia devenise foarte mare. Atacați dinspre nord de o armată numeroasă și dinspre mare, grecii și-au dat seama că nu pot face față unei astfel de situații decât dacă se unesc. Este pentru prima dată când ei decid să se unească. Acesta reprezintă, poate, cel mai important efect al războaielor medice: unirea grecilor. Perșii au întreprins o manevră strategică dublu învăluitoare, de amploare, atacând, dinspre uscat, cu o armată numeroasă, bazată pe cavalerie și pedestrime, și, pe mare, cu o flotă la fel de numeroasă și de bine pregătită. Această manevră de amploare nu i-a surprins însă pe greci. Ei au înțeles rapid ce urmăreau perșii, au constituit grupări adecvate care să le contracareze acțiunile, atât pe uscat, cât și pe mare.
Deși aspectul general al ofensivei perșilor este cel de amplă manevră pe direcții exterioare, în realitate, acțiunea flotei este una în interiorul spațiului grecesc, având în vedere că civilizația greacă avea unul dintre spațiile ei cele mai importante pe țărmul asiatic al Mării Mediterane (orașele Milet, Efes, Smyrne, Kaunas etc.).
Totuși, atacul impetuos al perșilor în defileul de la Temophile nu poate fi stăvilit. Armata greacă (de fapt, un batalion de 300 de oameni), sub conducerea lui Leonidas, cu tot eroismul ostașilor (grecii sunt nimiciți până la ultimul om), nu reușește să-i oprească pe perși. Aceștia trec prin defileu, invadează Grecia dinspre nord și dau foc orașelor pe care le întâlnesc, inclusiv Atenei.
Era în anul 480.
Totuși, războiul nu a fost pierdut. Mai rămânea bătălia navală. Aici, flota ateniană, sub conducerea lui Temistocle a obținut două victorii decisive asupra celei persane, la Artemision și, mai ales, la Salamina.
În continuare, armata persană aflată în Grecia sub comanda lui Mardonios, a fost învinsă la Plates, în 479. În același timp, victoria navală grecească de la Mycale, în apropiere de Samos, reprezintă un nou succes de importanță politică și strategică pentru greci. În anul următor, Atena creează Liga de la Delos, care asigură hegemonia grecilor în Marea Egee. În același an, 468, Cimon învinge la Eurymedon, în Asia Mică. Războiul se continuă însă până în 449, când se încheia pacea de la Calias, prin care se consemnează înfrângerea perșilor, independența orașelor ioniene și supremația ateniană în Marea Egee.
Arta militară, la greci, este construită nu numai prin experiența războaielor, ci și prin contribuția unor gânditori remarcabili, care, din acest punct de vedere, se ridică la nivelul școlii filosofice elene.
Énée Tacticianul (sec.IV î.H.) este unul dintre aceștia. Nu se știe nimic despre viața lui. A redactat un tratat intitulat Tactica și asediul orașelor, care datează din 360-356. Subliniază rolul informației, al spionajului. Cei bogați se hotărâseră să atace prin surprindere poporul din oraș. Argos, reprezentantul poporului, s-a împrietenit cu doi oameni din tabăra adversă. În văzul lumii, îi trata ca pe adversari. Dar, prin ei, a aflat planul advers de a ataca poporul în una din nopți și i-a prevenit, în mod inteligent, pe cetățeni să fie cu toții înarmați, fiecare în tribul lui. Cei care vor lipsi vor fi considerați trădători. În felul acesta, atacul asupra poporului a fost zădărnicit.
În ceea ce privește apărarea orașelor, el scrie că apărătorii trebuie să-și împartă forțele în trei secțiuni: una să lupte, una să se odihnească, iar cea de a treia să se pregătească pentru a intra în luptă. În felul acesta, trupele care apără orașul vor fi totdeauna proaspete și îl vor surprinde pe inamic prin faptul că el nu va avea mereu în față aceiași oameni și același dispozitiv. Soldații nu trebuie reprimați, pedepsiți, ci încurajați. Iar dacă trebuie să se dea exemple pentru păstrarea ordinii și disciplinei, acestea trebuie alese din rândul celor mai bogați și cu cea mai mare putere în oraș, pentru a servi drept lecție tuturor.
Thucidide (460-399) este, fără îndoială, cel mai mare istoric al antichității. A fost contemporan cu Războiul peloponeziac (431-404). De aceea, el îl relatează ca nimeni altul. S-au confruntat Atena, care era la apogeul său de putere maritimă și Sparta și aliații săi. După 10 ani favorabili, Atena a întreprins o expediție în Sicilia și a fost învinsă. Opera este bogată în episoade de importanță strategică și de considerații politice perene.
Bătălia navală de la Sybota. De o parte, Corintul. De cealaltă parte, Corsica. Au loc negocieri între corsicani și atenieni pentru a face o alianță. Ei spun că au reușit să-i respingă singuri pe corintieni, în bătălia navală care a avut loc, că nu s-au aliat până acum cu nimeni, dar corintienii s-au înarmat, au primit sprijin masiv de la greci și, deci, corsicanii sunt obligați să-și caute aliați.
Avem aici mărturia negocierii unei alianțe. Corsicanii spun toate avantajele: că au cea mai bună flotă, în afară de cea a atenienilor, că ajutorul pe care l-ar oferi atenienii va rămâne de neuitat etc.
Corintienii, la rândul lor, le amintesc atenienilor că, în Războiul Medic, le-au dat 20 de corăbii lungi. E timpul să-și plătească datoria.
Atenienii, după ce i-au ascultat și pe unii și pe alții, au ținut două adunări. În prima, nu au admis teza corintiană. În cea de a doua, n-au realizat propriu-zis o alianță cu corsicanii, ci un fel de pact defensiv, care consta în acordarea de ajutor în cazul atacului Corsicii, Atenei sau Aliaților lor.
Dar, imediat după plecarea corintienilor, au trimis un ajutor de 10 nave. Când aceste nave au ajuns în Corsica, corintienii au trimis împotriva lor 115 unități care au ancorat la Chaimerion.
Prima bătălie este câștigată de corintieni, prin acțiunea virulentă a aripii lor stângi. Dreapta fusese pusă pe fugă de corsicani. Navele se pregătesc din nou de luptă, dar vin în sprijinul corsicanilor încă 20 de nave ateniene. Corintienii trimit o barcă solie la aripa ateniană și le cer să nu angajeze lupta. Atenienii acceptă și corintienii se retrag ridicând un monument în Sybota. La fel procedează și corsicanii.
Această bătălie navală este importantă atât prin numărul foarte mare de corăbii angajate, cât și prin tratativele purtate, între corintieni, atenieni și corsicani.
Discursul lui Pericle în fața atenienilor. Ambasadorii Spartei au declarat: „Lacedemonienii doresc pacea; ea va fi posibilă dacă le lăsați grecilor autonomia.“ Atenienii au convocat o adunare și au deschis o dezbatere. Au vorbit numeroși oratori. A vorbit și Pericle, fiul Xantipei. Discursul lui Pericle are îndeosebi valoare politică. El formulează cu înțelepciune răspunsurile care urma să fie date Spartei. În același timp, analiza pe care o face asupra peloponezilor și asupra atenienilor este foarte consistentă. El îi sfătuiește pe atenieni să nu cedeze pretențiilor peloponezilor, pentru că, se știe, ei vor formula altele și mai mari. În același timp, el vorbește de rolul Atenei ca putere maritimă și de importanța strategică a cunoașterii și stăpânirii mării. Ceea ce contează într-o confruntare – spune Pericle – nu sunt casele, ci ființele umane.
Pentru arta militară a antichității, scrierile lui Xenofon (426-354) au o valoare specială. Xenofon este una din figurile remarcabile ale antichității. El a fost nu numai un istoric de excepție, ci și un luptător pe măsură. A fost elev al lui Socrate. A servit în Cavalerie. În urma victoriei Spartei (404) în războiul peloponeziac, a părăsit Atena. În 401, Xenofon se afla în Persia, cu mercenarii greci, alături de Mais Cyrus, care candida la tronul fratelui său mai mare. Dar Cyrus a fost ucis, iar grecii s-au văzut nevoiți să se retragă, după ce au pierdut toții șefii într-o capcană. Xenofon a fost ales șef și a condus expediția care a durat 8 luni, într-o retragere prin luptă de 2.500 km.
Anabase sau Retragerea celor 10 mii, un recit excelent despre această retragere prin luptă sub hărțuirea inamicului, este o capodoperă. Esențială, în această lucrare, este descrierea unei retrageri prin luptă de 2500 de kilometri, pe spații foarte mari pentru acele vremuri, într-un mediu ostil, organizată în cele mai neînsemnate detalii.
Pe timpul acestei retrageri, el, Xenofon, se afla, de regulă, în ariergardă, dar pendula între avangardă, forțele principale și locul său în dispozitiv. Se remarcă pe tot acest parcurs măsurile temeinice de siguranță, manevrele inteligente pentru contracararea acțiunilor adversarilor, logistica, îndeosebi cartiruirea și procurarea hranei, măsurile ingenioase luate pentru traversarea cursurilor de apă, ca și cele de pe timp de iarnă pentru protecția personalului împotriva zăpezii excesive și frigului. Dispozitivul era ales în așa fel încât să fie prevenită surprinderea și să asigure, la nevoie, intrarea organizată și rapidă în luptă a forțelor strict necesare. Se evidențiază, de asemenea, organizarea minuțioasă a trecerii prin teren accidentat, îndeosebi prin munți, pe drumuri înguste și prin punctele obligatorii. Desprinzând învățămintele necesare din experiența dramatică a cursei în care au pierit toți comandanții expediției grecești, Xenofon, de-a lungul acestei retrageri care are o valoare strategică deosebită, nu mai este surprins niciodată.
Pentru arta militară, Retragerea celor 10.000 reprezintă o capodoperă a iscusinței strategice, mai exact a artei strategice. Ea relevă valoarea gândirii, a intuiției și experienței, capacitatea de a folosi datele culese de elementele de cercetare, de la prizonieri și populație, din analiza terenului și din cunoașterea tacticii de luptă a posibilului inamic. În locul unui marș orb, în disperare, Xenofon ne oferă o lecție de organizare riguroasă a unei retrageri prin luptă de valoare strategică.
Desigur, după o astfel de experiență, Xenofon era în măsură să elaboreze un tratat privind strategia acțiunii cavaleriei. De aceea, Hiparh, alături de recitul istoric Cyropedia, prin care se evocă educația lui Cyrus cel Mare, rege al Persiei în secolul al VI-ea î.e.n, este o lucrare valoroasă. El subliniază aici rolul deosebit al cavaleriei în marș și luptă, misiunile pe care le poate îndeplini, formulează reguli de urmat, precauții, exigențe și chiar sfaturi cu privire la modul de acțiune în diferite forme de teren, în situații speciale și chiar în cazul concret în care ar putea fi atacată Atica.
Primul capitol tratează problema marșurilor, a cercetării și cercetașilor, a necesității de a cunoaște țara, a spionilor, a siguranței și a ajutorului.
„În marș, comandantul trebuie să se preocupe totdeauna de a ușura spatele calului și oamenii săi prin mersul pe jos, alternând cu măsură mersul călare și pe jos. (…) Dacă mergi spre un anumit loc, fără să știi de vei întâlni sau nu inamicul, trebuie să-ți odihnești oamenii pe rând; ar fi dezastruos ca inamicul să se apropie când toți oamenii sune pe jos.“
Acest document, care este, de fapt, un regulament, trece dincolo de rigoarea regulilor și devine un fel de ghid, sintetizând o experiență îndelungată. „În apropierea unei primejdii, un comandant prudent va trimite în față cercetași și alți cercetași care să facă recunoașteri; pentru că este util fie să ataci, fie să te aperi, să descoperi inamicul cât mai departe posibil.“
El vorbește, de asemenea, de mijloacele de inducere în eroare a inamicului asupra efectivului, de anumite stratageme, între care și aceea de a amesteca infanteria cu cavaleria. „Un bun comandant trebuie să știe să recunoască locurile în care infanteria are avantaj asupra cavaleriei și acelea în care cavaleria are avantaj asupra infanteriei. Trebuie să știe să găsească modalitatea de a face ca o mică trupă de cavalerie să pară numeroasă și, invers, să dea impresia că este prezentă când este absentă, să știe nu numai să descifreze secretele inamicului, dar, disimulând proprii săi cavaleriști, să dispară din fața lui când acesta nu se așteaptă. Și încă o excelentă stratagemă este aceea de a putea, atunci când nu ești în plenitudinea forțelor, să-l înspăimânți pe inamic pentru a-l împiedica să te atace și, când ești în forță, să-i provoci îndrăzneala de a te ataca.“
Xenofon cunoaște foarte bine valoarea inducerii în eroare a inamicului, pe care pune mare preț. Ea este specifică Greciei antice și se va întâlni peste tot, de la legendarul cal troian al lui Ulise, la disimularea strategică sau tactică. „Pentru a-l intimida pe inamic, ai resurse să realizezi ambuscade false, fortificații false, știri false. Dimpotrivă, ceea ce-l va încuraja este să afle că adversarii săi au încurcături și dificultăți. (…) Când ești aproape de mare, poți să-l înșeli pe inamic, fie echipând o flotă și atacând terestru, fie simulând pregătirea unui atac terestru și atacând pe mare.“
„Împotriva unui inamic superior, ai nevoie de multă inteligență și de o mare îndrăzneală pentru a profita de ocazie; trebuie, în plus, să fii capabil să suporți oboseala.“ În finalul acestui ghid, Xenofon glorifică războiul, afirmând că el nu vede „care exerciții ar putea să fie preferate războiului.“
Roma și arta militară a antichității
Cu Imperiul roman, arta militară a antichității atinge apogeul. Fără a se neglija aportul inamicilor Romei în ceea ce privește războiul de mișcare, îndeosebi rolul cavaleriei, care nu era unul din punctele forte ale armatei imperiale, al manevrelor pe spații mari, trebuie spus că Imperiul elaborează o concepție minuțioasă și complexă asupra războiului, iar mijloacele pentru ducerea lui sunt privite și tratate în mod unitar și complex. Armata romană, deși era, practic, o armată de invazie, nu a neglijat decât rareori rolul fortificațiilor și pe cel al apărării. Roma, poate mai mult decât oricare altă putere a antichității, a creat infrastructuri puternice, alcătuite din drumuri amenajate, castre, cetăți, puncte fortificate și mijloace de traversare a cursurilor de apă. Roma a realizat un sistem de apărare fortificată a limes-ului, precum și baze de plecare la ofensivă foarte bine pregătite.
Războaiele punice. Manevrele pe spații mari. Două inteligențe: Hanibal și Scipio Africanul
Capcana psihologică a ambuscadei de la Trasimene
Una dintre dimensiunile strategice cele mai importante ale bătăliilor antichității o reprezenta efectul psihologic. Marii comandanți țineau totdeauna seama de tot ceea ce le putea aduce un avantaj în câmpul tactic și chiar în spațiul strategic. O analiză atentă a factorului psihologic în bătăliile antichității arată că războiul nu era o confruntare oarbă, chiar dacă, de cele mai multe ori, el însemna distrugerea aproape completă a adversarului. Tocmai datorită efectului fizic teribil, factorul psihologic trebuie să fi jucat un rol cu totul deosebit.
Unul dintre exemplele cele mai clare ale acestei dimensiuni a confruntării militare îl reprezintă campania lui Hanibal în Italia și mai ales bătăliile de la Trasimene și Cannae. Polybe (202-120), un grec în serviciul Romei, călător iscusit, martor al distrugerii Cartaginei, acest mare istoric al imperialismului roman, nu scapă ocazia de a descrie, cu admirație și respect, victoriile strălucite ale lui Hanibal la Trasimene și Cannae, subliniind rolul excepțional al calităților comandantului, al iscusinței și inteligenței.
Relevând rolul generalului, el scrie că „…există mulți generali care, mofturoși, leneși, fără să se miște un deget și fără să acționeze, neglijează nu numai acțiunile Statului, dar și pe ale lor proprii; alții sunt pasionați de vin și nu se pot așeza în pat până nu se îmbată. Unii se țin de femei în așa măsură încât nu le e rușine să sacrifice acestei infame plăceri orașe întregi, interesele lor și chiar viața lor; alții sunt lași și fricoși, defect dezonorant pentru oricare om, darămite pentru un general. Trupele, sub un astfel de comandant, își petrec timpul fără să întreprindă nimic; nu se poate încredința comanda unui astfel de om fără să te expui la cele mai mari nenorociri. Temeritatea, încrederea desconsiderată, nervozitatea brutală sunt, de asemenea, defecte care conferă inamicului avantaje asupra unui general și motive pentru prieteni să nu aibă încredere în el. Nu există capcane sau ambuscade în care el să nu cadă, nu există momeală din care el să nu muște. Dacă s-ar putea cunoaște slăbiciunile celuilalt și, atacând inamicul să-i fie luat comandantul în locul în care el se așteaptă cel mai puțin, în foarte scurt timp s-ar putea subjuga tot pământul. Luați pilotul de pe un vas și, bineînțeles, vaporul și echipajul vor cădea în puterile inamicului: la fel se întâmplă și cu o armată căreia îi este surprins generalul prin abilitate sau prin artificiu.“
Așa a procedat Hanibal cu Flaminius, atrăgându-l în capcanele sale. Hanibal, știindu-i slăbiciunile, a distrus tot în jurul taberei romane, înfuriindu-l peste poate pe consulul roman, care a luat comportamentul cartaginezului drept o insultă. Văzând totul arzând în jurul taberei, consulul s-a enervat atât de tare, încât i-au dat lacrimile. N-a vrut să asculte de nimeni, să țină seama de nimic, a inflamat cetățenii împotriva lui Hanibal și, cu mai mulți cetățeni decât soldați, a pornit împotriva cartaginezului. Pentru a inflama și mai tare furia lui Faminius, generalul cartaginez, din loc, în loc, transforma totul în cenușă. În stânga avea Munții Cortona, iar în dreapta Lacul Trasimene. Când la văzut pe Flaminius în apropiere, el s-a folosit de o vale mărginită de două lanțuri muntoase și închisă de o colină extrem de accidentată, greu de escaladat. Intrarea în vale era îngustată de un lac. Firește, Hanibal i-a pregătit lui Flaminius o ambuscadă pe cinste.
Consulul roman a ajuns în zonă seara. Și-a instalat tabăra și a dormit ca pe ghimpi. Dis de dimineață, el a trecut imediat la urmărirea lui Hanibal, fără să țină seama că se ridicase o ceață de o tăiai cu cuțitul, care cuprinsese tot defileul.
Hanibal l-a lăsat să pătrundă cu toate forțele în defileu, după care l-a atacat virulent. Era un atac bruscat, care nu le-a dat posibilitatea romanilor nici măcar să se desfășoare. Flaminius însuși a fost ucis rapid de câțiva galezi. Au pierit peste 15.000 de romani, care n-au putut nici să acționeze, nici să se retragă, pe de o parte, datorită atacului cartaginez prin surprindere și, pe de altă parte, datorită unei legi (pe care Polybe o califică drept deplorabilă), potrivit căreia ostașii nu aveau dreptul nici să fugă, nici să părăsească rândurile. Au scăpat doar vreo șase mii de oameni care au manevrat corpul ce-i ataca din față. Au fost însă și ei urmăriți și dezarmați.
Un nou avertisment strategic: bătălia de la Cannae
Bătălia de la Cannae (2 august 216 î.e.n.) este, prin efectele ei asupra configurației câmpului tactic, unică în istorie. Este una dintre puținele bătălii ale antichității, unde nu numărul a contat, ci mișcarea, soluția găsită și aplicată de generali. Cannae are o importanță colosală asupra artei militare, nu atât prin victoria răsunătoare obținută asupra unei armate care avea o faimă strălucită, cât mai ales prin reliefarea rolului deosebit al comandantului. Cannae este un produs al inteligenței și capacității intuitive, creatoare a comandantului. Această bătălie demonstrează că războiul este o artă, iar această artă aparține generalilor străluciți, curajoși și cu spirit de inițiativă. Unul dintre acești generali de excepție era și cartaginezul Hanibal. În bătălia sfârșitului, care se va da peste aproape două decenii, Hanibal va dori să-l cunoască personal pe tânărul lui adversar, Scipio, pe care-l va trata cu respect și onoare, acolo, în spațiul Cartaginei. Gestul lui Hanibal trebuie privit tocmai ca sensibilitate artistică de care nu poate fi capabil decât cel care știe ce înseamnă arta războiului. Dar până la acest final care a dat din nou strălucire Romei, va trece un timp de grele încercări.
În preajma acestei bătălii, Hanibal pustiise locurile pe unde trecuse și se afla în citadela Cannae, unde romanii își avuseseră proviziile. După ce pierduseră Canusium, armata romană intrase într-o mare încurcătură. De aceea, Senatul, sub presiunea curierilor care relevau disperarea și iritarea din zona de confruntare, a hotărât ca bătălia să se dea. Pentru aceasta, ei l-au trimis la fața locului pe Emilius, un virtuos care adusese foarte multe servicii Romei, inclusiv în războiul contra ilirilor.
În vederea acestei bătălii, gruparea romană de forțe a fost alcătuită din opt legiuni, fiecare având cinci mii de oameni, fără aliați. Hotărârea încălcat un obicei vechi al romanilor, acela de a-și alcătui gruparea de forțe din patru legiuni, fiecare având patru mii de oameni și 200 de cai (numai în împrejurări deosebite legiunile aveau cinci mii de oameni și 300 de cai). Infanteria aliaților este egală cu cea a legiunilor, dar cavaleria este mai numeroasă. Fiecărui consul i se subordonează două legiuni, precum și jumătate din trupele aliate. Cea mai parte a bătăliilor se dau, de un consul, cu două legiuni și cu jumătate din aliați. Rareori se întâmplă să fie folosite toate forțele în același timp și în cadrul aceleiași expediții. Dar, la Cannae, împotriva regulilor și obiceiurilor, romanii folosesc nu numai două legiuni, ci opt! Probabil, ei au încercat să compenseze lipsa aliaților, îndeosebi a cavaleriei acestora – absență care-i va costa foarte scump –, acordând în același timp o importanță colosală bătăliei. Acest lucru i s-a spus clar lui Emilius. Câștigul înseamnă glorie pentru Roma, pierderea echivalează cu un dezastru.
Dezastrul era însă previzibil, iar romanii îl simțeau. Este și motivul pentru care armata lor, pe câmpul de bătaie de la Cannae, număra 80.000 de infanteriști și ceva mai mult de 6.000 de cavaleriști, în timp ce Hanibal dispunea doar de 40.000 și 10.000 de cavaleriști.
Dispozitivul armatei romane se sprijinea cu aripa dreaptă – cavaleria – pe fluviu, infanteria s-a dispus în continuare, pe un front egal, manipulele fiind foarte aproape unele de altele, cu intervale mai strânse ca de obicei, având însă adâncimea mai mare decât frontul. Cavaleria aliaților – câtă a fost –, dispusă la aripa stângă, închidea linia în fața căreia era amplasată infanteria ușoară.
Hanibal a trecut Ofidul cu prăștierii și cu trupele ușoare, pe care le-a așezat în fața armatei. Forțele principale au traversat râul prin două locuri. Pa mal, în aripa stângă, Hanibal a dispus cavaleria spaniolă și galeză, față în față cu cavaleria romană, apoi, în aceeași linie, a fost amplasată jumătate din infanteria grea, infanteria spaniolă și cea galeză; cealaltă jumătate a infanteriei africane și, în aripa dreaptă, cavaleria numidă. În fața acestui dispozitiv, s-a postat Hanibal cu infanteria spaniolă și galeză care s-a detașat din centrul corpului de bătaie. Această formație arăta că Hanibal dorea să înceapă lupta cu spaniolii și galezii susținuți de africani. Infanteria africană era dotată cu arme capturate de la romani în luptele precedente. Spaniolii și galezii aveau scuturi. Armata lui Hanibal era foarte viu colorată. Aceste culori erau alternate în așa fel încât spectacolul respectiv i-a înspăimântat foarte tare pe romani.
Cavaleria spaniolă și cea galeză obțin, în cele din urmă, un avantaj net și distrug pur și simplu cavaleria romană. Centrul sub formă de semicerc al armatei cartagineze, sub presiunea extraordinară a legiunilor romane, cedează și deschid. Romanii îi urmăresc pe cartaginezi cu impetuozitate. Ei rup cu ușurință linia galeză, îi urmăresc, dar sunt încercuiți de aripile africane foarte puternice. Romanii nu mai reușesc să-și păstreze formația, fiind nevoiți să lupte om contra om. Erau însă atacați din toate părțile, mai ales din flancuri. Emilius a căzut în luptă, trecând din aripa dreaptă, unde fusese cavaleria, în rândul legiunilor.
Din 6.000 de cavaleriști romani s-au mai salvat 70, iar din cavaleria auxiliară doar vreo trei sute. Zece mii de infanteriști romani, păstrați în rezervă, au fost făcuți prizonieri, iar dintre cei care s-au aflat în centrul luptei n-au scăpat decât vreo trei mii. Toți ceilalți, adică 70.000 de oameni au murit pe câmpul de onoare.
Hanibal a pierdut în această bătălie în jur de 4.000 de galezi, 1.500 spanioli și africani și 200 de cai.
Lecția tactică și, în același timp, strategică de la Cannae este categorică: o armată mobilă, bine condusă, este superioară uneia greoaie, aproape inflexibilă. Era foarte clar că orizontul strategic aparținea mișcării, iar cavaleria se anunța încă de la Cannae, arma viitorului.
Strategia indirectă. Sfârșitul Cartaginei, strălucirea Romei
În 219, Hanibal Barca a intrat în orașul liberian Saguntum. În bătălia de pe râul Ticinus, Publius Cornelius Scipio avea 17 sau 18 ani. Tatăl său, tot Publius Cornelius Scipio, era consul roman. Scipio cel tânăr l-a însoțit pe tatăl său în bătălia de pe Ticinius împotriva lui Hanibal care trecuse Alpii. În bătălie, Scipio a fost rănit. Fiul s-a avântat în luptă cu trupele sale, a pătruns singur în rândurile cavaleriei inamice, foarte puternică la acea dată, și și-a salvat tatăl. Pentru aceasta, el a fost evidențiat în fața armatei.
Hanibal adusese în arta militară acea sclipire de geniu, pe care numai grecii, în războaiele medice, o mai avuseseră. Desigur, grecii exprimau o cultură de excepție în acele vremuri, iar o astfel de gândire nu se putea să nu dea roade și în arta militară. Hanibal nu venea însă dintr-o astfel de civilizație. Este vorba de sclipirea de geniu a acestui comandant, de faptul că el a văzut, a simțit și a înțeles nevoia de schimbare în ducerea războiului. Ceea ce s-a întâmplat ulterior nu are o foarte mare importanță pentru arta militară. Bazele războiului de mișcare – deopotrivă, în spațiul tactic, adică în interiorul bătăliei, și în cel strategic, adică în pregătirea forțelor și mijloacelor pentru punerea în operă a deciziei politice – le pusese el, Hanibal. Lucrul acesta a fost înțeles foarte târziu, pentru că Scipio Africanul nu l-a învins pe Hanibal datorită unei strategii superioare, ci prin faptul că i-a studiat strategia și a aplicat-o pe câmpul de bătaie.
Pe ansamblu însă, romanii n-au schimbat mare lucru din mașina lor de ducere a războiului, deși au învățat câte ceva de la toți cu care s-au luptat.
Și în această etapă de evoluție a Romei, războiul era tot o chestiune politică. Dar nu dimensiunea politică era cea mai complexă, cea mai dificilă (deși se cunosc mașinațiunile și lupta crâncenă din Senatul roman), ci dimensiunea strategică. Toți marii comandanți romani erau preocupați să găsească soluții pentru fiecare bătălie în parte, începând cu modul structurare și de pregătire a forțelor și mijloacelor și continuând cu modul de angajare, cu realizarea dispozitivului și cu alegerea manevrei celei mai convenabile.
Era o perioadă în care Roma nu strălucea. Scipio-tatăl a înțeles că, în aceste condiții, cheia succesului împotriva lui Hanibal este să-l atace în Spania. Iar înfrângerea categorică și extrem de rușinoasă de la Cannae în fața unei armate a lui Hanibal de două ori mai mică decât cea romană demonstra că Roma avea nevoie de o nouă gândire strategică, de o nouă inteligență, care să pună în mișcare și în valoare un mecanism de război extrem de complex și de greoi. De aceea, Scipio cel bătrân s-a dus acolo, în Spania. Să-l ajute pe fratele său și să-l învingă pe Hanibal (sau să pregătească terenul pentru a fi învins). Cei doi frați au declanșat un război de gherilă împotriva cartaginezilor, care aveau o nouă Cartagină pe teritoriul spaniol. Însă, în anul 212 î.e.n., cei doi frați au fost uciși în cursul unor bătălii, pe valea Baetis. În anul 211, doar 9.000 de legionari țineau linia fluviului Ebro împotriva a trei armate cartagineze care aveau în jur de 45.000 de oameni.
Scipio-fiul avea 25 de ani. Lui i s-a încredințat de către Senat, după moartea tatălui său, comanda legiunilor romane din Spania. El pleacă din Roma cu 10.000 de infanteriști și 1.000 de cavaleriști. Scipio îl admirase și, de aceea, îl studiase cu foarte multă atenție pe Hanibal. El a început pregătirea oamenilor în lumina a ceea ce a învățat, studiindu-l pe Hanibal. A folosit, pentru experimente, o unitate mai mică și mai flexibilă – cohorta –, iar ca armament l-a ales pe cel mai convenabil noilor tactici de luptă (săbii mai scurte și mai ușor de mânuit, hispanice, care le înlocuiau pe cele greoaie din dotarea armatei romane).
Cu o astfel de armată, formată, în cele din urmă, din 25.000 de infanteriști și 2.500 de cavaleriști, Scipio trece fluviul Ebro, își împarte forțele în două și se apropie de Cartagina, atât pe mare, cât și pe uscat. Trupele de pe uscat fac un marș de 325 de mile în șapte zile și ajung sub zidurile Cartaginei înainte ca șefii cartaginezi să fi avut timp să reacționeze. Mai mult, el a traversat o lagună considerată de nepătruns, profitând de reflux.
Noua Cartagină a fost total surprinsă și cucerită rapid. Era în anul 210 î.e.n. Lecțiile lui Hanibal de la Trasimene și Cannae fuseseră bine însușite. O armată mobilă, bine instruită, echivala cu două armate greoaie, în armuri și fără cavalerie.
În anul următor, Scipio l-a atacat pe Hasdrubal Barca, fratele lui Hanibal, folosind exact aceeași tactică a cartaginezilor din bătălia de la Cannae din 2 august 216. Hasdrubal este bătut crunt, se retrage în Italia, dar este omorât într-o bătălie, iar capul lui aruncat la picioarele lui Hanibal. În anul 206, Scipio stăpânea Peninsula Iberică, care va rămâne la romani pentru șapte secole.
Următoarea mutare a lui Scipio a fost să forțeze Senatul să aprobe invadarea Cartaginei, în Africa de Nord. Senatorii nu prea erau dispuși să-și asume un asemenea risc, dar Scipio era convins că Hanibal va mușca din momeală și va pleca din Italia în ajutorul Cartaginei. Ceea ce gândea Scipio reprezenta o strategie indirectă. De fapt, cam același lucru gândise și tatăl său, luând drumul Spaniei.
În cele din urmă, Senatul a aprobat ca Sicilia să reprezinte o bază de operații pentru campania africană. Scipio și-a continuat imperturbabil planul său. El înțelegea perfect că, pentru a-l învinge pe Hanibal, trebuie să-l izoleze și să-l lovească cu armele sale.
În pregătirea acțiunilor viitoare, l-a trimis în Africa pe Gaius Laelius, pentru a căuta o alianță cu șefii Siphax și Masinisa. Aceștia erau pe punctul de a se revolta împotriva cartaginezilor. În cele din urmă, protejându-i în două bătălii (deși ei îl hărțuiseră în anul 204), Scipio obține alianța acestora. Cartaginezii cer pace. Hanibal părăsește Italia, cu resturile armatei sale, și convinge guvernul de la Cartagina să nu încheie pacea. Hanibal realizează, în continuare, câteva succese împotriva numidienilor, dar Scipio insistă să obțină alianța lui Masinisa. Hanibal încearcă să împiedice acest lucru, dar, în apropiere de Zama, se realizează joncțiunea. Hanibal trimite trei spioni să afle ce se întâmplă. Aceștia sunt capturați, dar Scipio nu-i ucide, cum erau uzanțele, ci le oferă posibilitatea să inspecteze tabăra. Hanibal a fost impresionat și, după câteva zile, s-a întâlnit cu tânărul Scipio. Discuțiile au fost amicale, dar 17 ani de război nu puteau fi dați uitării.
În ziua bătăliei – 19 octombrie 202 –, Scipio și-a dispus legiunile aparent într-o formație romană clasică, pe trei linii, dar în așa fel încât să poată fi mascată, înapoia lor, și i se asigure posibilitatea să treacă printre rânduri, o infanterie ușoară. Cavaleria romană comandată de Laelius a fost plasta în aripa stângă a liniilor de infanterie, iar cavaleria numidienilor, comandați de Masinissa, în aripa dreaptă.
Dispozitivul pare clasic – de departe liniile infanteriei apăreau ca masive –, dar așezarea practică a luptătorilor permitea o manevră internă foarte rapidă, care, așa cum s-a dovedit la Cannae, are un rol hotărâtor.
Prima linie a lui Hanibal avea 12.000 de oameni. Această linie era mascată de 80 de elefanți, apărați de luptători înarmați ușor. În cea de a doua linie, cartaginezul a plasat majoritatea forțelor indigene, iar în cea de a treia linie, a dispus luptătorii din vechea gardă, cei care luptaseră în Italia și pe atâtea fronturi. Cavaleria a fost amplasată, ca de obicei, pe flancuri.
Imediat ce dispozitivul a fost realizat, Hanibal a ordonat ca liniile romane să fie șarjate de elefanți. Numai că Scipio prevăzuse o astfel de eventualitate și a pregătit un sistem de contracarare care n-a dat greș. Zgomotul surlelor și trompetelor i-a panicat atât de tare pe bieții elefanți, încât aceștia s-au întors spre propriul dispozitiv și au șarjat cavaleria lui Hanibal, descoperindu-i flancul stâng.
La Cannae, Hanibal îi înspăimântase pe soldații romani prin coloritul extrem de viu al echipamentului luptătorilor, mai ales prin roșul spaniolilor. De data aceasta, Scipio a contracarat planul lui Hanibal, punându-i pe fugă elefanții prin sunetul strident al trompetelor. Poate că, și la Cannae, și la Zama, acest factor psihologic extrem de important într-o astfel de încleștare, a avut un rol decisiv în derularea ulterioară a bătăliei.
Acei elefanți, care nu s-au speriat de acest zgomot infernal, au trecut cu ușurință prin dispozitivul infanteriei lui Scipio, fără să deranjeze nici un soldat, întrucât existau de la început intervale corespunzătoare Nu se putea ca romanii să nu exploateze acest moment confuz.
Laelius a șarjat imediat aripa dreaptă a cavaleriei cartagineze și a pus-o pe fugă.
Liniile de infanterie s-au încleștat, dar echipamentul foarte bun al romanilor și disciplina au fost superioare mercenarilor lui Hanibal, care s-au văzut presați între liniile romane și propriile linii unde nu se creaseră culoare de retragere.
În acest timp, întocmai cum procedaseră cartaginezii la Cannae, cavaleria lui Laelius și cea a lui Masinissa au apărut înapoia armatei lui Hanibal și, în faza următoare, armata cartagineză a fost nimicită.
Cartaginezii au pierdut peste 20.000 de oameni, în timp ce romanii, doar 1.500. După înfrângere, Hanibal se refugiază în Asia Mică. Amenințat cu captivitatea romană, el se sinucide la curtea regelui Bitiniei, Prusias.
După această bătălie, Cartagina a dispărut ca stat, iar Scipio a fost onorat cu titlul „Africanul“. Ulterior, acuzat de corupție, el a fost exilat la Liternum și a murit în anul 184 î.e.n, dezamăgit de compatrioții săi. N-a contat că el a adus Romei, la întoarcerea din Africa, 123.000 de livre de argint. Și nici victoria strălucită obținută împotriva unuia dintre cei mai mari strategi ai acelor timpuri.
Desigur, meritul lui Scipio este acela că l-a învins pe Hanibal. L-a învins însă cu armele lui, cu geniul lui. Nu Scipio, ci Hanibal a contribuit la revoluționarea artei militare, prin reconsiderarea mișcării, a manevrei fulgerătoare, efectuată cu trupe ușoare și rapide. Meritul lui Scipio este acela că a înțeles rolul manevrei, al unui dispozitiv de luptă flexibil, al ingeniozității și curajului, al conducerii iscusite și, în ultimă instanță, al voinței de a învinge.
Iulius Cezar, războaiele galilor și războiul civil
În anul 58 î.e.n., Iulius Cezar a barat drumul elvețienilor care intenționau să traverseze provincia romană pentru a se instala în Saintonge și i-a respins pe platoul elvețian. Apoi s-a îndreptat spre Rin pentru a stopa trupele inamice, a desfășurat o bătălie în Alsacia de Sus și l-a învins pe Arioviste, comandantul trupelor respective. Cezar a cucerit atunci întreaga Galie, raliindu-și popoarele galice. În urma acestor campanii fulgerătoare, Cezar capătă o imensă celebritate. El consolidează autoritatea Romei asupra Galiei și dezbină popoarele galice. Divide et impera.
În anul 55 î.e.n., Cezar trece din nou Rinul și se bate cu germanii, apoi, în același an, debarcă în Marea Britanie. Din toamna anului 54 î.e.n., galezii se revoltă. Cezar pierde efectivele unei legiuni și jumătate. Au loc o serie de lupte. Cezar cucerește Avaricum, dar suferă un eșec la Gergovie (aproape de Clemond Ferrand). Lupta finală se dă pe Coasta de Aur, în jurul Alesiei. Cezar, după un lung asediu, învinge rezistența galilor. Era în anul 51 î.e.n. Galii pierduseră în jur de un milion de oameni, cam în același număr fiind luați prizonieri.
În acest timp, poziția lui Cezar, la Roma, s-a degradat foarte mult. Au loc o serie de asasinate. Fiica sa, Iulia, soția lui Pompei, a fost omorâtă. Crassus a pierit într-o expediție împotriva parților, iar Pompei devenise un om puternic la Roma. În anul 52 î.e.n., au loc tulburări puternice. Clodius este asasinat de Milon și Pompei face rost de un consulat fără colegiu. În anul 49 î.e.n., Cezar cere să se prezinte la alegerile consulare din 48 î.e.n., el nefiind prezent la Roma, ci în provincie, împreună cu armata sa. Legea cerea să fie prezent, dar el se temea de atacurile adversarilor săi.
Pe 11 ianuarie 49 î.e.n., în urma unui acord între Senat și Pompei, i se cere lui Cezar să concedieze armata și să părăsească provincia. Refuzând, el ignoră legea republicană, trece Rubinconul cu trupele sale, invadează Italia, ajunge la Roma și, prin rapiditatea acțiunii, împiedică mobilizarea părții adverse. Pompei părăsește în grabă Roma și se duce în Orient. În două luni, Cezar stăpânește Italia. Decide să dizolve trupele lui Pompei instalate în Spania. În drum spre Spania, asediază Marsilia, pe care o supune. Nimicește trupele lui Pompei din Spania.
În anul 48 î.e.n., trece Adriatica și, cu armata sa formată din veterani experimentați, nimicește armata lui Pompei, la Pharsale, în Tesalia, deși aceasta era superioară numericește. Din datele pe care le avem, rezultă că, pentru a slăbi puterea Romei și a amâna cât mai mult un posibil război împotriva Daciei, conducătorii daci l-au sprijinit pe Pompei. Se poate ca o astfel de opțiune să fi avut consecințe grave pentru perioada care a urmat. Pompei fuge în Egipt. Faraonul Ptolemeu refuză să-i acorde însă azil și ordonă să fie asasinat.
În anul 47, înainte de a merge în Egipt pentru a rezolva diferendul dintre Cleopatra și fratele ei, Ptolemeu, înăbușe o revoltă în Alexandria. Pacifică apoi Egiptul, o părăsește pe Cleopatra pentru a-l învinge pe Pharnas, fiul lui Mithridate. La întoarcerea în Italia, constată că trebuie să se ducă imediat în Africa pentru a nimici forțele republicane reconstituite aici. La Thapsus, zdrobește această armată de 50.000 de oameni, partizani ai lui Pompei. În anul 45 î.e.n., trebuie să alerge din nou în Spania pentru a nimici, la Munda, la 15 martie, o armată de 30.000 de oameni, toți pierind în luptă.
Urmează o perioadă extrem de dinamică și de dramatică, încheiată cu asasinarea sa, în plină ședință a Senatului, la 15 martie 44 î.e.n. Marele Cezar cade, ucis de Brutus, chiar la picioarele statuii lui Pompei.
Iulius Cezar este un personaj complex. Dar, înainte de toate, s-a dovedit a fi un general de geniu, cu aptitudini de comandament, spirit analitic, stăpânind perfect logica războiului. Este unul dintre cei mai mari strategi ai antichității, care a revoluționat arta militară a acelor timpuri.
Deși armata romană era constituită pe principiul forței elaborate și al construcției strategice detaliate, el a dinamizat-o, făcând-o să acționeze și să reacționeze fulgerător. Lui îi aparține celebrul dicton: Veni, vidi, vici. Acesta reprezintă ceea ce, de fapt, a introdus Cezar în arta militară a timpului său: rapiditatea acțiunii. El este, în același timp, un om politic, un literat, un om de cultură. Volumele „Comentarii“ asupra războiului galic și asupra războiului civil (rămas neterminat) este o lucrare remarcabilă. „Comentariile asupra războiului galic“ este opera unui comandant care a învins. Fiecare carte este consacrată uneia dintre cele șapte campanii ale sale în Galia. „Comentariile asupra războiului civil“ relatează luptele dintre Cezar și Pompei.
Cezar a învins la Pharsale, dar nu a învins spiritul vremurilor, pe care, într-un fel, el însuși la recreat. Aceste opere nu sunt o simplă relatare a evenimentelor. Ele conțin comentarii, idei, judecăți apreciative care au deopotrivă valoare literară, politică și militară. Operele lui Cezar au îmbunătățit arta militară a timpului. El este cel care a pus bazele unei armate puternice, unei strategii a acțiunilor rapide, unei forțe dinamice, suple, capabile de mari performanțe, așa cum o va dovedi istoria unică, îndelungată, deopotrivă, glorioasă și dramatică a Imperiului roman.
Salluste (86 – 35). Este unul dintre cei mai mari istorici romani. Lucrarea sa La Guerre de Jugurta (40) este un model de scriere despre războiul de gherilă, despre tacticile celui puternic împotriva celui slab, ale celui slab împotriva celui puternic, despre întrebuințarea războiului de uzură și a celui de hărțuire. Acest război a durat din 110 î.e.n. până în 104 î.e.n..
Salluste se găsea în tabăra lui Cezar, la începutul anului 49 î.e.n., când a izbucnit războiul civil. Îl însoțea pe acesta în Africa. În anul 46 î.e.n., a devenit primul guvernator al noii provincii africane create de Cezar. După moartea lui Cezar, el s-a îndepărtat de politică și s-a consacrat scrierilor sale. Cea mai mare parte a Istoriilor s-a pierdut. Cu lucrarea Războiul lui Jagurtha, el devine foarte important în ierarhia istoricilor antichității.
Războiul de gherilă
Numidia eșuează în fața lui Metellus, reputat pentru echitatea și loialitatea sa, adversar al partidului popular. S-a concentrat asupra războiului pe care îl declanșase. Reface armata, întrucât nu avea încredere în cea veche. După ce primește ajutoare de la latini și aliați, el pornește spre Numidia.
La sosirea sa în Africa, primește din partea proconsulului Albinius o armată incapabilă să se bată, care prăda și era prăduită, indisciplinată și neinstruită. De aceea, amână campania. Albinius, bulversat de dezastrul fratelui său Aulus și de armată, și-a păstrat comandamentul și armata în tabără. Armata continua să fie indisciplinată, soldații prăduiau satele, furajele erau puține. Metellus se ocupă foarte serios de armata sa, are grijă de soldat, și o face să devină puternică.
Jagurtha, informat de aceste lucruri, trimite o solie prin care spune lui Metellus că Numidia se predă. Dar Metellus cunoștea din experiență perfidia numidienilor și nestatornicia lor. Metellus discută separat cu fiecare în parte și îi determină să-l predea pe Jugurtha.
Câteva zile mai târziu pătrunde în Numidia cu o armată instruită și gata de luptă. Locuitorii îl primesc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sunt în locuințe și pe câmp, la munci și îi oferă alimente. Matellus bănuia însă că numidienii îi întind o surpriză. De aceea, el trimitea în permanență cercetași înainte și era în orice moment gata de luptă. În spate, avea cavaleria, iar pe flancuri trupe ușoare specializate în hărțuire.
Jugurtha a înțeles că Matellus vrea să-l bată cu armele sale: cuvinte dulci, minciuni, îndemnarea populației la trădare etc. Și atunci se hotărăște să angajeze lupta. Alege o colină, dincolo de care începea deșertul. Le spune soldaților că romanii și-au schimbat numai șeful, nu și sufletul. Dacă nu înving, vor fi sub jug. Și le pregătește acestora o ambuscadă. Metellus observă însă ambuscada. Schimbă direcția loviturii pe flanc, încurajează soldații. Jugurtha atacă din toate părțile. Se creează confuzie. Cavaleria romană se împotmolește în boschete, orbită de praful și nisipul care se degajă din copitele cailor, în timp ce cavaleria numidiană se strecoară abil.
În cele din urmă, armata romană se aliniază pentru a primi bătălia. Numidienii se bazează pe elefanții lor, dar aceștia se încurcă în crengi. Romanii câștigă bătălia. Metellus rămâne aici patru zile și trimite cercetași să descoperă unde se află Jugurtha, ce întreprinde și cum se împacă cu înfrângerea. Regele Jugurtha se retrăsese în păduri, la adăpostul unor obstacole naturale, unde regrupa o armată mai numeroasă decât prima.
Metellus înțelege că Jugurtha avea un caracter dur și nedrept și caută altă modalitate de a-l ataca. Pătrunde în locurile cele mai bogate ale Numidiei, devastează culturile, incendiază locurile și piețele nefortificate sau slab fortificate, ucide toată populația în stare să poarte arme. Cultivă, adică, teroarea. Aceasta îi aduce multe provizii, mulți ostatici. Aceste procedee îl înspăimântă pe Jugurtha. Își pusese toate speranțele în fugă, și acum se vede nevoit să-l urmeze pe inamic. Nu știuse să-și apere pozițiile, și acum trebuie să se războiască pe pozițiile inamice.
Totuși, el alege tactica cea mai convenabilă: lasă grosul armatei într-un singur loc și îl urmărește zi și noapte pe Metelleus, lovindu-l prin surprindere, ucide și ia prizonieri, apoi dispare în noapte.
La Roma, Metellus a fost sărbătorit. Totuși, el începe să fie foarte prudent, pentru a evita ambuscadele lui Jugurtha. Și când se aprovizionează, asigură convoiul cu ajutorul unor cohorte. Împarte armata în două corpuri, unul comandat de el însuși, celălalt comandat de Marius. Cele două corpuri se aflau campate în două locuri diferite, nu departe însă unul de celălalt. La nevoie, se reuneau.
Jugurtha îl urmărea peste tot, otrăvea furajele și sursele de apă, ataca ariergărzile. Romanii au vrut să-l oblige pe Jugurtha să angajeze lupta la Zama. Aflând despre această intenție, Jugurtha îi devansează pe romani și cere cetățenilor să-și apere orașul. Au loc câteva confruntări foarte dure, dar indecise, Jugurtha preferând tot timpul atacul prin surprindere, în locul dorit de el. Metellus se retrage cu armata într-un loc mai sigur și se pregătește de iernat.
Această lucrare este foarte importantă, întrucât ne prezintă o altă fațetă a războaielor antichității. Eram obișnuiți să privim războaiele antichității ca rezumându-se la una sau mai multe bătălii, cu armatele față în față, care se dispun într-un anumit mod și acționează într-un anumit mod.
Iată că lucrarea respectivă, ca și cea a lui Xenofon privind retragerea celor zece mii pe o distanță de 2500 km, demonstrează că nu toate războaiele antichității erau așa. Confruntarea dintre Metellus și regele Jugurtha, descrisă atât de sugestiv de Salluste, demonstrează cu prisosință acest lucru.
Ea reliefează rolul inteligenței în alegerea procedeelor de acțiune, al factorului psihologic și al atacului prin surprindere. Cei doi încearcă toate procedeele, de la impresionarea adversarului sau apelul la mila acestuia, la folosirea ambuscadelor, a urmăririi, a atacării ariergărzilor și chiar al acțiunilor pe timp de noapte.
Desigur, lucrarea este scrisă de un militar roman. Era firesc să-l prezinte pe Jugurtha ca nepopular, lipsit de scrupule, iar pe numidieni ca șovăielnici, nestatornici, lași și vicleni.
Dincolo de aceste elemente, lucrarea reliefează o fațetă a războiului mai puțin cunoscută în scrierile antice. Războiul acesta durează toată vara, se desfășoară pe spații foarte mari, prin tot felul de procedee, nu are bătălii decisive, deși confruntările sunt numeroase, iar mijloacele extrem de diferite: distrugerea culturilor, a localităților, terorizarea populației etc. (de către romani), pentru a-l atrage în cursă pe Jugurtha și reacția corespunzătoare a acestuia (atacul prin surprindere, ambuscada, urmărirea paralelă, acțiunile pe timp de noapte etc.).
Bătălia de la Adrianopole și rolul cavaleriei
Bătălia de la Adrianopole, de la 9 august 378 reprezintă cel mai mare dezastru militar roman al secolului al IV-lea. Istoricul militar Ammien Marcelin (325-395) o descrie nu doar cu lux de amănunte, ci și cu realism. Iată, pe scurt, care este importanța ei pentru arta militară.
Goții din secolul al IV-lea se instalează la nord de Dunăre, cam în zona Daciei și Sciției. În 376, vânați de huni, ei cer azil politic în Imperiul roman din Orient. Vizigoții lui Alaric sunt autorizați să se stabilească pe teritoriul roman. Ostrogoților le este refuzată trecerea, din motive de securitate. Integrarea masivă a vizigoților depășește capacitatea provinciilor balcanice și, de aceea, ei sunt tratați cu răutate de comandanții regionali romani și înfometați. Goții se revoltă. Revolta amenință să-i cuprindă și pe cei admiși în Imperiu cu 40 de ani în urmă. Aceștia erau stabiliți în apropierea Adrianopolului. Li se cere să treacă strâmtorile, din motive de securitate. Nu li se aprobă să mai rămână două zile, pentru a-și procura hrană și cele necesare. Astfel începe războiul. Soldații improvizați din Adrianopole sunt masacrați.
Hunii le tăiaseră calea de retragere peste Dunăre. Nu le rămânea altceva decât să lupte cu energia disperării.
Romanii obțin câteva succese printr-o strategie indirectă. Blochează o parte dintre goți în defileurile Munților Balcani. Goții par a fi respinși dincolo de Balcani, înapoia Dunării. Dar, la începutul anului 377, această strategie este abandonată și Tracia deschisă jefuirii.
Barzimer, unul dintre conducătorii armatei romane care a primit ordin să înăbușe această revoltă, este surprins de goți. Aceștia îl atacă cu o rezervă de cavalerie, exact în momentul când era obosit, nimicindu-i forțele. Aripile de cavalerie ale romanilor erau totdeauna respinse de cele ale goților.
Cei mai buni generali romani erau cei occidentali. Însă regiunile cele mai amenințate, cele mai devastate se aflau în Orient. Goții și aliații lor atacau în mai multe bande dispersate, ceea ce-i făcea greu de localizat și de contracarat. Ei au renunțat la operațiile de asediere de care erau inapți și unde puteau fi depistați.
Goții sunt cei care au dinamizat și lărgit teatrul de confruntare, acțiunile lor fiind foarte apropiate de ceea ce astăzi numim război de gherilă. Dar, în ziua de 9 august 378, ei nu au acționat în bande, ci unitar, contracarând, printr-o tactică superioară și prin eroism, acțiunea romanilor. Efectivele goților erau probabil de 15.000 militari (10.000 infanteriști și 5.000 cavaleriști) și 30.000 civili (familiile acestora). Tabăra lor se afla la 7 ore de Adrianopole. În vederea acestei campanii, romanii alcătuiseră o grupare eterogenă de forțe, formată în grabă, probabil vreo șapte mari unități a 700-1.000 de oameni fiecare.
Cavaleria romană (scutieri-arcași) era slabă, căci, în a doua fază a bătăliei, a dat înapoi în fața cele gotice. La Adrianopole, forța de ruptură aparține cavaleriei gotice, nu celei romane.
Armata romană, evaluată la 3.000 cavaleriști și 7.000 de infanteriști, era, probabil, mai numeroasă decât cea a goților, cel puțin în prima fază a bătăliei, când cavaleria gotică nu se afla în teatru, fapt pentru care romanii au atacat frontal, sperând într-o victorie facilă.
Romanii ajung la tabăra goților către ora 14.00, după un marș obositor de 7 ore. Goții, care erau lipsiți deocamdată de cavaleria lor, dau foc taberei și întrebuințează o tactică a tergiversării, în vederea câștigării de timp și organizării ripostei, mai ales că forța lor de șoc – cavaleria – nu se afla în teatru.
În acest sens, șeful goților propune negocieri și schimb de ostatici. În pofida a ceea ce simțeau soldații romani, care doreau să profite de această superioritate și să disocieze dispozitivul neînchegat al goților, împăratul Valen, comandantul grupării de forțe romane, acceptă. Astfel, goții câștigă un timp prețios care nu numai că îi salvează de la dezastru, dar, în final, le va asigura una din cele mai strălucite și mai categorice victorii ale antichității. Romanii atacaseră spontan, sperând într-o victorie facilă. Dar au căzut în dubla capcană întinsă de goți. Capcana timpului și ce a dispozitivului. În timp ce romanii atacă frontal, angajând aproape toate forțele, goții rezistă presiunii, fixează de front inamicului și asigură condiții atacului prin surprindere al cavaleriei. Aceasta atacă în trombă, prin surprindere, flancul stâng al romanilor. Surprinderea se datorează faptului că romanii nu au avut elemente de cercetare în jurul taberei goților, care se afla înapoia unei coline, și nu au sesizat apropierea, într-un nor de praf, a cavaleriei.
După succesul cavaleriei, trece la atac și infanteria goților. Se ridică un praf infernal. Romanii o iau la fugă, dar echipamentul greu nu le permite să se salveze. Sunt ajunși din urmă și masacrați. Doar noaptea pune capăt acestui dezastru.
Această înfrângere este comparată de către contemporani cu cea de la Cannae din anul 216 î.e.n. unde o armată romană a fost nimicită de Hanibal. Din punct de vedere strategic, această înfrângere este foarte grea. Armata Imperiului roman de Răsărit fusese nimicită, iar o astfel de oștire nu se poate reface cu ușurință. Cezar aprecia că sunt necesari cam 8 ani de campanii pentru a alcătui o legiune călită și instruită. Impactul moral este imens, inclusiv pentru armata profesionistă a Imperiului roman care trecea, în acele momente, printr-o gravă criză de recrutare și nu dispunea de suficiente rezerve.
Ammien Marcelin apreciază că Adrianopole reproduce schema tactică a bătăliei de la Cannae, unde Hanibal a nimicit o armată romană de două ori mai numeroasă decât a sa. S-a dorit ca data de 9 august 378 să fie considerată decisivă în istoria militară, întrucât marca sfârșitul cavaleriei grele și declinul infanteriei moștenitoare a tradițiilor antice.
Se pare că Evul Mediu începe la Adrianopole. De acum, pentru o mie de ani, cavaleria își va impune primatul în luptă. Sosirea cavaleriei lui Saphrax și Althe au marcat cu certitudine deznodământul acelei bătălii.
Însă adevăratele cauze ale înfrângerii armatei romane rezidă în neglijențele comandamentului. Practic, acest comandament nici n-a existat. Bătălia de la Adrianopole nu a fost pregătită. În primul rând, nu s-au făcut recunoașteri, iar cercetarea n-a existat. Comandamentul roman nu a pregătit din timp o tabără fortificată unde, în eventualitatea evoluției nefavorabile a bătăliei, să se asigure retragerea în siguranță, apărarea și aprovizionarea forțelor. Valens nu și-a consultat trupa și nu a condus-o. El a asistat pur și simplu la desfășurarea evenimentelor, fără să miște un deget. De aceea, bătălia de la Adrianpole este considerată o „bătălie a soldaților“, începută, dusă și încheiată de soldați, fără intervenția comandanților. La Adrianopole, soldații romani erau epuizați după un marș de șapte ore, cu echipament greoi. Comandantul nu s-a bazat pe simțul soldaților, nu a pregătit și nu a continuat atacul prin surprindere asupra taberei goților, ci, dimpotrivă, a acceptat negocierile cu aceștia, dându-le timp să-și organizeze apărarea și riposta.
Se reafirma astfel, încă din vremea aceea, rolul excepțional al surprinderii. Era vorba de o trecere hotărâtoare de la bătălia rigidă, face-to-face, la bătălia inteligentă, în care manevra și factorul psihologic au un rol hotărâtor. Această tendință va marca întregul Ev Mediu și chiar Epoca contemporană.
La Adrianopole, a fost folosit, de către armata romană, același dispozitiv care caracterizează întreaga antichitate: la mijloc, s-a dispus, infanteria, iar pe aripi, cavaleria. Numai că toate acestea s-au făcut în mod automat, fără un plan, fără a se ține seama de teren, de împrejurări, de inamic. Rezervele au fost insuficiente, iar împăratul Valens, care a și pierit în acea bătălie, s-a mulțumit să asiste la un spectacol pe care nu-l controla.
S-a remarcat, în schimb, abilitatea comandamentului got, capacitatea conducătorilor goți de a manevra rapid forțele, de a acționa prin surprindere, în mod inteligent și fără prejudecăți. Era, după Cannae, și după campania lui Traian împotriva lui Decebal, o bătălie în care se releva cu putere rolul mobilității, al manevrei. Desigur, bătălia de la Adrianopole, cu toate laudele strălucite ale istoricilor antici, nu se poate compara, din punct de vedere strategic, cu războiul dintre Imperiul Roman și Dacia, care a durat doi ani și s-a desfășurat pe sute de kilometri, cu manevre iscusite, de amploare strategică. Adrianopole este însă important pentru că reliefează discrepanța dintre mobilitate și rigiditate, dintre echipamentul ușor și cel greoi, dintre rutină și iscusință, dintre aroganță și simplitate. Este pus, de asemenea, în evidență, rolul factorului psihologic, al moralului în luptă. Acest factor va marca, după cum vom vedea, întregul Ev Mediu și nu va mai părăsi niciodată teatrul de război.
Revoltele goților se vor continua. Criza nu este rezolvată decât în anul 382, dar nu prin război, ci prin negocieri. Împăratul Teodosie (Flavius Theodosius 347-395), urmașul lui Valens acceptă statutul de federali pe care-l solicită goții. Dar lucrurile nu vor rămâne așa. Goții le vor da, în continuare, foarte mult de furcă romanilor.
Armata imperială romană
Armata imperială romană este o armată de profesioniști și numără în jur de 330.000 de oameni (165.000 legionari și 165.000 auxiliari).
Comandantul suprem al armatei este împăratul. Prefecții de tabere administrează taberele fixe (garnizoanele) instalate la frontieră. Aici se află mai multe legiuni. Prefectul comandă rezervele care rămân în garnizoane, în timp ce legiunile sunt plecate la luptă. Fiecare legiune are un general și 6 tribuni militari, care sunt ofițeri superiori aleși de împărat și 59 centurioni: Fiecare centurion (ofițer inferior) comandă o centurie, unitate a legiunii. Fiecare centurion are ca ajutor un subofițer și un grup de subofițeri (purtător al semnului distinctiv: siglei, drapelului), instructor sau campidoctor, pecurius, arhitect, medic militar, tessararius care, în fiecare noapte, primește o parolă înscrisă pe o tabletă – tessera –, șeful muzicii și muzicienii, trompetiști care anunță exercițiile, gardă, deșteptător și responsabil cu stingerea incendiilor). Comandantul primei centurii pilus prior este și comandantul cohortei. Insigna centurionilor este podgoria.
Sub împăratul Augustus, existau 28 de legiuni. Numărul acestora urcă la 33, în timpul lui Sever. O legiune are între 5000 și 6000 de oameni. Ea este împărțită în 10 cohorte, fiecare cohortă având 6 centurii, fiecare cu câte 100 de luptători. Două centurii formează o manipulă. Deci o cohortă are trei manipule. Cohortele sunt numerotate de la I la X, prima fiind cea mai prestigioasă. Fiecărei legiuni i se atașează un corp de cavalerie, care are între 120 și 300 de oameni.
Corpul de elită al armatei romane este legiunea. I se adaugă trupe ușoare și mobile recrutate în provincii (auxiliare) și trupe recrutate la frontiere, care își păstrează armamentul și își mențin tactica de luptă. Legionarii se angajează pentru o perioadă de 20 de ani, iar auxiliarii pentru 25 de ani.
Recrutarea legiunilor se face mai ales în provincii. Solda unui legionare este de 150 la 500 dinari (deniers) pe an și poate fi sporită cu diferite prime. La sfârșitul carierei, un soldat primește 3000 de dinari și o porțiune de teren, iar pentru auxiliari și dreptul de cetățean la terminarea serviciului.
Cohortele pretoriene sunt în număr de 10. Ele derivă din garda de onoare a generalului și devin garda personală a împăratului. Sunt formate în special din romani și sunt considerate ca un corp de elită. Efectivele lor variază între 5.000 și 10.000 de soldați. Fiecare cohortă este divizată în 10 centurii de infanterie și o formație de cavalerie. Solda unui luptător este de 500 de dinari pe an, iar durata serviciului este de 16 ani.
Cohortele urbane sunt un fel de miliții. Ele veghează orașele. În capitala Imperiului, Roma, sunt 4 cu un efectiv de 6000 de oameni, iar în Cartagina și în Lyon, câte una. Încadrarea se face de către un prefect al orașului și 4 la 6 tribuni. Serviciul este de 20 de ani, iar solda de 250 dinari pe an. Ele sunt considerate ca inferioare celor pretoriene, dar superioare celor legionare.
Cohortele de veghe (îndeosebi pe timp de noapte) sunt miliții compuse din sclavi. Acestea erau destinate să treacă prin incendii și să lupte împotriva lor. Soldații primesc dreptul de cetățean după 6 ani de serviciu (ulterior, după 3 ani). Efectivul este de 700 de oameni. Există 7 asemenea cohorte. Fiecare cohortă are 7 centurii. Fiecare centurie are mai multe secțiuni specializate (alimentare cu apă, mânuirea pompelor, stingerea incendiilor, protecția închisorilor, termalelor și mânuirea saltelelor de amortizare a căderii sinistraților)
Cavaleria n-a fost niciodată punctul forte ale armatei romane. Romanii nu acordă, de la început, o atenție deosebită cavaleriei. La începutul imperiului, cavaleria era organizată pe regimente sau alae, fiecare având 500 de oameni. Către finele secolului I, după experiența atâtor confruntări, o alae avea 1000 de oameni și era împărțită în turmae de 30 – 40 cavaleriști. O alae era comandată de un prefect, iar o turmae de un decurion. Romanii nu sunt buni cavaleriști. Adesea, cavaleria lor era învinsă de efective inferioare. De altfel, majoritatea cavaleriștilor din armata romană era formată din aliați. Cavaleria romană era compusă din 4 corpuri diferite: cohortele mixte, care aveau o compunere amestecată, un sfert alcătuindu-l cavaleria și trei sferturi infanteria); cavaleria legionară număra 120-300 luptători pentru fiecare legiune; cavaleria aripilor (flancurilor), formată din voluntari (cetățeni și străini); corpurile indigene, alcătuite din luptători indigeni, care nu erau permanente.
O altă componentă a armatei romane o alcătuia marina. Dar, spre deosebire de corăbiile grecești sau feniciene, cele romane erau, în marea lor majoritate, un fel de mijloace de transport al infanteriei (să-i zicem infanterie marină). Nava specifică marinei romane era galera și anume galera cu cinci rânduri de rame, copiată de la cartaginezi. Augustus creează o flotă permanentă, care, în principal, îndeplinește misiuni de poliție navală, protejând convoaiele de aprovizionare cu alimente, materiale de război și efective, a legiunilor aflat în campanii în Orient. Niciodată aceste nave n-au dus lupte.
Marina romană cuprindea 8 escadre (Misena, Ravena, Frejus, Bretania, Libya, Alexandria, Syria, Pontul) și 3 flotile (Rin, Constanța și Dunăre). Romanii se simt vulnerabili pe mare. De aceea, ei creează un fel de punte (corvus) ce permite abordajul, prin care transformă lupta navală într-o confruntare asemănătoare celei terestre. Soldații, înarmați ca infanteriștii de uscat, trec pe acest corvus pe puntea inamică, realizează o formație de luptă care seamănă cu falanga. Pe fiecare navă, se află un căpitan, un pilot, 300 de vâslași (sclavi), decurioni și în jur de 120 de soldați. Navele romane de război sunt cunoscute ca fiind cele mai greoaie, dar și cele mai bine înarmate. Ele cuprindeau un pinten de bronz, instalat la prova care putea distruge orice navă inamică lovită în borduri. Pe punte se aflau piese de artilerie care aruncau săgeți, pietre și proiectile aprinse. În momentul abordajului, acționa infanteria de la bord. În secolul al III-lea, crește rolul navelor pentru securitatea mării, combaterea pirateriei și transportul rapid al trupelor, chestiune vitală pentru imperiu. În marină, soldații sunt angajați pentru 26 de ani, iar cei care nu sunt cetățeni primesc dreptul de cetățenie. Ofițerii de marină nu sunt încă bine priviți. Un ofițer de marină are rangul unui centurion.
Soldatul roman – unul dintre cei mai instruiți soldați ai vremurilor sale – trebuie să ducă un echipament care cântărește între 25 și 40 de kilograme. Cu un astfel de echipament el înaintează 25-30 de kilometri pe zi, ba chiar și 50, în marșuri forțate.
Echipamentul său este destul de greoi, dar și eficient și se compune din: armură (lorica segmentate), o veste (vestitus) și un pantalon scurt. Pe partea dreaptă are o sabie scurtă (gladius) prinsă cu o curea în bandulieră, iar pe stânga un pumnal (pugio). De centură are prins un șorț (cingulum) din fâșii de piele cu plăci metalice care fac zgomot în timpul atacului. Mai are, de asemenea un scut (scutum), o cască (galeum), două sulițe (pilum), iar ca încălțăminte sandale din piele.
Cartiruirea trupelor romane era foarte bine organizată. În cazărmi, fiecare 8 soldați romani dispuneau de o cameră de 30-35 m2, cu 8 cușete, o masă și un foaier. Centurionii dispuneau fiecare de mai multe camere, pentru ei și pentru servitorii lor. În armata romană, chiar și soldații puteau avea sclavi.
Taberele romane erau solide și bine apărate. Fiecare soldat trebuia să aibă o lopată cu care săpa șanțul din jurul taberei. Tabăra are formă pătrată și este formată din corturi din piele instalate în rânduri de câte 10. Când cantonamentele erau mai îndelungate, se prevedea construirea unor clădiri din lemn sau din piatră. Taberele aveau grajduri, locuri pentru bagaje și bucătării instalate de regulă în aceleași locuri.
În perioadele când nu există campanii, armata romană se antrenează temeinic. Antrenamentele cuprind 3 marșuri pe o distanță de 30 de kilometri (15 la pas și 15 în alergare), cu echipamentul care cântărea 25 kg, doborârea de arbori, săparea de șanțuri și activități sportive (natație, echitație, sărituri etc.). Soldații fac, de asemenea, fortificații la frontieră, ridică cetăți și castre, construiesc drumuri. Și – probabil de aici s-au inspirat și regimurile comuniste – soldații romani mai sunt întrebuințați și pe șantierele unor construcții publice, la apeducte, amfiteatre etc.
Paza și apărarea limes-ului (frontierei) se realiza prin unitățile (legiunile) dislocate aici. Imperiul roman cunoaște două tipuri de frontiere: frontierele ofensive și frontierele defensive. Această activitate cunoaște două etape. În prima parte a existenței imperiului, frontiera era marcată de posturi fortificate și jaloane, un fel de baze de plecare la ofensivă împotriva celor din afara limes-ului. Era perioada de extindere a imperiului, când romanii atacau în toate direcțiile. După primul secol, frontierele romane au devenit defensive. În această perioadă, cea mai mare parte a efectivelor armatei romane era dispusă la frontiere, îndeosebi pentru apărarea acestora. Era perioada când atacurile asupra Imperiului roman se înmulțiseră și se diversificaseră. În afară de Legiunea a VII-a Gemina, care se afla izolată în Tarasconia, și de Legiunea a II-a Parthic, dislocată la Albanum, toate legiunile erau dispuse la mică distanță de frontieră..
Strategia și tactica
Marșul. Ordinea de marș rămâne, în armata romană, aproape neschimbată. În față, se deplasează grupuri mici de cercetași, care adună informații. Când este atacată, înaintează în formația în cruce (agmen quadratum). Un soldat are pe el 25-50 de kilograme (gamelă, efecte personale, hrană pentru 17 zile și unelte pentru tabără). O etapă de marș cuprinde 25 km. Sunt însă numeroase marșurile forțate. Purtătorul siglei (însemnului) se află totdeauna în fața formației. Lui i se transmit comenzile de oprire și de reluare a marșului.
Cartiruirea (camparea). Seara, la sfârșitul fiecărei etape, se construiește tabăra. Tabăra este totdeauna ridicată cu mută grijă, mai ales dacă urmează ca armata să rămână într-o astfel de campare toată iarna. Tabăra trebuie să fie construită pe o înălțime, în apropierea unui curs de apă. Se alege cu grijă locul, după indicațiile generalului, se trasează apoi incinta după un ritual care corespunde templului celest. Se trasează două linii perpendiculare, așa cum se procedează la ridicarea unui oraș, apoi soldații montează corturile. După această operațiune, soldații se adună pe limita exterioară a taberei și sapă un șanț. Pământul se aruncă în interior, astfel încât înălțimea taluzului să fie egală cu adâncimea șanțului. Pe taluz se realizează o palisadă de țăruși sau de nuiele împletite, uneori prevăzută și cu crenele. Cele două mari linii conduc la 4 porți: porta praetoria spre inamic, porta decumana, în partea opusă și, în dreapta și în stânga, porta dextra și porta sinistra. Cele 4 mari sectoare sunt divizate de drumuri secundare care se taie în unghi drept. Nu departe de porta pretoria se află praetorium, cortul generalului, în fața căruia vulturii sunt fixați în pământ, iar în jur este amplasat forumul, locul de adunare și quaestorium, trezoreria și magazia. Înapoi se află altarul și corturile ofițerilor superiori, locotenenților și tribunilor.
Urmează legiunile, în centru, cele auxiliare, toate aranjate în 6 rânduri perpendiculare pe drumul principal care duce de la poarta din dreapta la cea din stânga. Totdeauna sunt amplasate în aceleași locuri forumul, tribunalul și baracamentele. În corturi se păstrează ordinea de bătaie. O tabără ocupă 45 de hectare, având laturile de aproximativ de 550/800 m. Totdeauna se lasă un spațiu suficient de mare împrejurul taberei, astfel încât corturile să fie ferite de săgețile inamice și să permită manevra rapidă în caz de atac.
Protecția taberei și supravegherea împrejurimilor se asigură de un corp de gardă. Familiile legionarilor pot să locuiască în tabără. Locuitorii vin adesea să facă comerț cu legionarii sau să caute protecție.
Acțiunile terestre. Inițial, în timpul lui Servius Tullius, adică în secolul al VI-lea î.e.n., armata adopta o tactică de luptă în falange masive, pe șase rânduri. Din secolul al IV-lea î.e.n., bătălia se desfășoară pe fronturi mai mici. Dispozitivul prevede ca legionarii să fie amplasați umăr lângă umăr, flancați de aliați și de cavalerie. Aceasta este formația tradițională a antichității. Fiecare legiune are trei linii în patru colțuri cu cel de al cincilea element în mijloc, articulate cu manipule. Manipulele, divizate pe centurii, se dispun pe mai multe rânduri, cu distanțe și intervale egale între ele, astfel încât fiecare să se poată retrage, fără să afecteze dispozitivul.
La semnalul dat, soldații lansează sulițele, apoi angajează lupta corp la corp. Veteranii se află în poziție de așteptare cu genunchiul pe pământ. Ei sunt angajați numai atunci când cele două linii de asalt sunt respinse.
Uneori, formația ia forma unui unghi ascuțit (cuneus) sau, în defensivă, forma unui cerc (orbis) pentru a rezista atacului din toate părțile.
Marius și Caesar renunță la aceste formații stereotipe și la tactica manipulară și își dispun trupele în funcție de condițiile concrete, mai ales în funcție de configurația terenului. Începe să se folosească atacul pe flancuri și încercuirea. În timpul Imperiului, crește rolul cavaleriei (datorită atacurilor barbarilor care dispuneau de o cavalerie numeroasă și bine antrenată) și, adesea, se apelează la arcași străini și la prăștieri, pentru destabilizarea dispozitivului inamic. Romanii creează însă o cavalerie greoaie, cu armuri, care constituie aripile legiunilor aflate în dispozitiv de luptă. Această cavalerie nu va rezista însă multă vreme. După bătălia de la Adrianopole, se impune cavaleria ușoară, extrem de mobilă, care va stăpâni câmpul de luptă timp de 1000 de ani, până la detronarea ei de către blindate.
Asediul. Romanii acordă o deosebită atenție asediului. Ei inventează mijloace de asediu numeroase și sofisticate care le permit să găsească soluții pentru fiecare acțiune în parte. Utilizează mijloace de aruncare, de spargere (rupere), de incendiere și de apropiere protejată. Dintre mijloacele de aruncare, se evidențiază catapulta și balista. Catapulta aruncă pietre, bile de plumb mai grele de 100 de kilograme, sulițe etc., frontal, pe când balista conferă obiectelor aruncate o traiectorie curbă care le asigură trecerea dincolo de ziduri și întărituri.
Onagra este un lansator asemănător catapultei, dar mai redus ca dimensiuni. El aruncă pietre, bile etc. pe o traiectorie la o distanță de 30 de metri și cu o înălțime de 40 m.
Dintre mijloacele de rupere (spargere), se evidențiază berbecul. Acesta are forma unei grinzi cu un berbec metalic în vârf. Această grindă are uneori o lungime de 60 de metri și o mânuiesc 200 de soldați. Se izbește cu ea zidul sau fortificația respectivă până ce se creează o breșă.
Pentru lansarea mijloacelor incendiare, romanii folosesc balistele și catapultele. Fiecare legiune dispune de 50 de catapulte deservite de artificieri specializați.
Pentru protecția forțelor proprii, romanii folosesc mai multe mijloace, unele fixe, altele mobile. Spre exemplu, ei se apropie foarte mult de zidurile orașului care urmează să fie asediat și își construiesc fortificații de unde lansează mijloace incendiare, pietre, sulițe etc. Când vor să se apropie de pereții orașului în teren deschis, folosesc, ca mijloace mobile, panouri montate pe roți sau adoptă celebra formație în broască, punându-și scuturile deasupra capului. La Messada, aproape de Marea Moartă, în timpul războiului împotriva evreilor din anul 70, ei au construit o rampă de asalt lungă de 209 m și înaltă de 91 m.
Turnul mobil este un alt mijloc de apropiere. Este confecționat din lemn, montat pe roți și poate fi mânuit cu ușurință. Are mai multe etaje. Se folosește în general pentru observare și pentru infiltrarea în interiorul orașului asediat. Tot în acest scop se folosesc acoperișurile din piele udată cu apă (vinea) și formația broască.
Luptele navale. Romanii întrebuințează îndeosebi două tactici în luptele navale: abordajul și lovirea navelor inamice în borduri cu prova proprie în care se află un dinte (pinten) de bronz sau de fier (eperon) extrem de puternic. Pentru abordaj ei realizează o punte ce se rabatează peste bordul corăbiei inamice și asigură trecerea rapidă a luptătorilor romani. În pregătirea atacului infanteriștilor marini, acționează artileria de la bord compusă din catapulte și baliste, care lansează pietre, bile de metal și proiectile incendiare. Atacul frontal în bordul navelor inamice se face cu prova și se urmărește avarierea și scufundarea acesteia. În timpul Imperiului, rolul marinei romane crește semnificativ.
1.4.2. Arta militară în spațiul traco-dac
1.4.2.1. Cadrul general
O parte dintre istorici și numeroși alți cercetători din acest domeniu (dar și din alte domenii) promovează, de la o vreme, o imagine cu totul nouă în legătură cu teritoriul țării noastre și cu populația care l-a locuit încă din paleoliticul inferior (2.000.000 de ani î.e.n.). Nu este, desigur, o imagine conjuncturală sau una convenabilă, ci una bazată pe argumente foarte serioase, pe documente și săpături arheologice. Dar reconstituirea trecutului este tot atât de dificilă ca prefigurarea viitorului. Oricât de numeroase ar fi documentele care consemnează o realitate sau alta, oricât de fascinante și de concludente ar părea săpăturile arheologice, niciodată ele nu vor fi suficiente pentru a reconfigura în întregime și în toate detaliile o lume care a dispărut sau care, de-a lungul mileniilor, a devenit altceva. Timpul conservă urmele, dar tot el le și distruge.
Totuși, pe baza documentelor și a urmelor conservate de timp, a unei bogate experiențe în domeniu și a iscusinței omenești, cercetătorii se străduiesc să reconstituire, cât mai exact cu putință, lumea noastră de ieri. Și, pe măsură ce timpul trece și tehnologia avansează, se clarifică din ce în ce mai mult și o parte din enigmele trecutului.
În cercetarea istorică românească actuală, se manifestă din plin această tendință. Unii istorici părăsesc din ce în ce mai mult linia deschisă îndeosebi de Școala Ardeleană în legătură cu proveniența noastră latină și tradiționala și comoda teorie a apariției poporului român prin contopirea elementului roman cu cel dacic (prin romanizarea Daciei) și se întorc la cercetarea izvoarelor. Acest lucru se petrece nu din dorința de a contesta sau a pune la îndoială teoriile existente și deja consacrate, ci din aceea de a ne apropia cât mai mult de adevăr. Este puțin probabil ca poporul român să se fi format din femeile dacilor, soldații romani lăsați la vatră după ce serviseră 25 de ani în legiuni și trecuseră prin numeroase bătălii, coloniștii veniți aici o dată cu stăpânirea romană. Probabil că vor fi existat și influențe ale stăpânirii romane, dar acestea nu puteau fi hotărâtoare în formarea celui mai viguros popor din centrul și sud-estul european.
Întrebările sunt numeroase, iar răspunsurile nu par surprinzătoare. Adeseori, interesul conjunctural a dus la nerespectarea adevărului și la încălcarea logicii istoriei. Este timpul să se iasă din asemenea capcane.
Există dovezi clare că, pe teritoriul de azi al poporului român, restrâns ca arie până la limita minimă posibilă, a ființat una dintre cele mai vechi civilizații din lume. Unele dintre aceste dovezi, poate cele mai multe, sunt cele arheologice (femurul uman descoperit la Bugiulești, comuna Tetoiu, județul Vâlcea, vechi de 1.800.000 – 2.000.000 de ani, uneltele de piatră, vechi de 1.000.000 de ani, găsite pe tot teritoriul țării, alte unelte și arme – toporul târnăcop minier, harponul de pescuit, lancea cu două tăișuri, datând de 18.000 de ani, tăblițele de la Tărtăria cu o vechime de 7000 de ani, care atestă cea mai vechie scriere din lume, cu 1000 de ani înaintea tăblițelor sumeriene de la Djemet-Noar etc.). La acestea se adaugă culturile neolitice de la Criș, Gumelnița, Petrești, Boia, Vădastra și Hamangia (Gânditorul și Soția sa), precum și ceramica policromă de la Cucuteni; altele sunt de ordin lingvistic, cultural sau consemnate în puținele documente care au rămas din acele vremuri.
Epoca bronzului (începutul mileniului al II-lea î.e.n.) înseamnă, în spațiul Carpaților, al Dunării și Mării Negre, folosirea uneltelor din metal. În spațiul Transilvaniei de azi, se folosea, în acele timpuri, pe scară largă, la un înalt nivel de prelucrare și de modelare, cuprul (descoperirile de la Poiana, Gușterița, Tufalău, Sărata-Monteoru, Erna etc.).
Unii cercetători au desprins concluzia că arienii care, la începutul mileniului al II-lea î.e.n., au ajuns în nord-vestul Indiei, erau din zona Carpaților. Specialiști de la Universitatea din Cambridge fixează ca spațiu de origine al primei faze a Culturii Vedice, sub titlul „Ancient India“ (E.J. Rapson, „The Cambridge History of India“, pag. 65-76), în zona Carpaților.
Acești arieni, potrivit celor precizate de V. Gordon Childe în lucrarea „The History of Civilization“, apărută în 1993, la p. 176-177, erau amplasați, inițial, între Carpați și Nistru și pe Valea Dunării, între Carpați și Balcani. Din aceleași surse, aflăm că ei aveau o organizare tribală, fiecare trib fiind condus de un rege (rajah) cu funcție ereditară. Apariția arienilor în India (pe lângă populația autohtonă negroidă) a divizat societatea hindusă în patru caste:
Brahmanii (arienii, casta preoților, care era cea mai importantă);
Kșatria (casta războinicilor și domnitorii);
Vaisyas (casta negustorilor și țăranilor);
Sudras (casta servitorilor și a muncitorilor, paria).
Literatura sacră se împarte în cea auzită (shruti, în sanscrită) și cea scrisă (smrti). Valoarea cea mai mare o are literatura shruti, întrucât se consideră că vine de la zei. Textele care aparțin acestei literaturi se numesc vede (în sanscrită, vede înseamnă a cunoaște, a vedea). Cele mai importante vede sunt: Rigveda, Samaveda, Atharuveda, Brahmanas, Aranyakas și Upanișadele. Vedele sunt imnuri dedicate unor zeități. Cele 108 upanișade (dintre care se cunosc numai 10) sunt expresii ale gândiri speculative, filosofice și conțin ritualuri, ceremonialuri, moduri de comportament. În acestea se găsește și cuvântul OM, care se pronunță cu respect (cei care-l pronunță stau în picioare) în templele hinduse. El este explicat ca simbolizând legătura dintre ființa supremă și realitatea concretă, umană, pământeană. De fapt, are același înțeles cu cuvântul OM din limba română. Un alt cuvânt prezent în sanscrită este deva sau dava (zeu). Cuvinte ca IAMA (domnul și judecătorul morților în religia vedică), PELASGIC (format din pela și gea și, însemnând, probabil, cuvertura pământului, adică o populație care se află peste tot), BAN (vechi de 5400 de ani, în sanscrită, ban = stăpân) și multe altele au fost duse, probabil, o dată cu arienii, în toată lumea. Unii istorici și lingviști consideră că ele provin din limba strămoșilor noștri care se vorbea pe aceste plaiuri, din care s-a născut, ulterior, limba latină literară.
Arienii din zona carpatică s-au răspândit peste tot în lume, determinând explozii de civilizații în Mesopotamia, Egipt, Creta. Ei reprezintă apogeul culturii carpatice, denumită de dr. Giles în „Cambridge History for India“ «cultura Danubian I». Profesorul de la Cambridge este de părere că egiptenii, mesopotamienii, evreii, creștinii sunt transmițători ai culturii pelasgice, ai culturii vedice. Arienii din Carpați s-au difuzat, în același timp, și prin toată Europa, din țările nordice până în sudul Germaniei, din Balcani până în Tesalia și în Anatolia. Armele lor de luptă erau toporul de acasă și înțelepciunea. Se pare însă că ei au ajuns în aceste locuri nu prin războaie răsunătoare, nu trecând lumea prin foc și sabie, care să fi lăsat urme de mari bătălii, ci prin înțelepciune, printr-un fel de mișcare naturală de la superior la inferior, printr-un fel de misionarism primitiv, ca purtători ai unei culturi superioare ale cărei urme se păstrează până azi. Această mișcare nu a produs rupturi spectaculoase, schimbări de ritm, hecatombe, holocausturi, nu a generat mari bătălii sau invazii nemaipomenite. Probabil, ea s-a desfășurat în timp, masiv, în superioritate culturală și, de aceea, efectele au fost foarte puternice și s-au păstrat de-a lungul mileniilor.
Cu cât înaintăm mai mult în istorie, pe firul apei în sus, cu atât uimirea și admirația față de începuturi ne sunt mai mari. Civilizația geto-tracă apare, în mod distinct, cu o mie de ani înaintea erei noastre, adică în epoca fierului. Ea nu se ivește pe un loc gol, ex nihilo, nici nu este importată de undeva, ci reprezintă o continuitate a modului de viață din acest spațiu carpatic. Specialiștii apreciază că epoca fierului (Hallstatul) durează, pe teritoriul pe care se află azi România, 500 de ani (1000-500 î.e.n.). Descoperirile de la Comalău, Costești, Crăciunești, Grădiștea, Poiana, Moșneni etc. atestă acest lucru. Erau confecționate din fier seceri, coase, topoare, cârlige de pescuit, brăzdare de plug, podoabe și arme. Oamenii locuiau în bordeie și, în zonele de munte, în case.
Principalele lucrări de apărare erau cetățile cu val de pământ și întărituri. Se apreciază că perioada a doua a fierului este cea mai importantă din istoria veche a României. Dacii și-au perfecționat, în această perioadă, nu numai uneltele de muncă, podoabele și modul de viață, ci și armele și sistemele de fortificații. Faptul că, pe teritoriul vechii Dacii, există urme ale unor cetăți confirmă caracterul statornic, sedentar al acestei populații și măsurile pe care le-a luat în vederea apărării teritoriului.
1.4.2.2. Armata dacică
"Feriți-ne, zei cerești, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mișcare pe daci si pe geți, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…".
Lucanus
Deși dacii erau un popor sedentar, armata lor constituia una din cele mai temute forțe militare ale timpului. Unul dintre argumentele existenței, forței și continuității statului dac este organizarea sa militară și spiritul defensiv și, deopotrivă, ofensiv specific al armatei sale. Există cel puțin două argumente care stau la baza constituirii armatelor antichității, care țin de vocația popoarelor. Popoarele migratoare, care au, fără îndoială, vocația mișcării, și-au constituit armate de invazie, predominant ofensive. Aceste armate se bazau, în genere, pe cavalerie, iar strategia lor era una de mișcare. Ele au devenit instrumente de impunere a condițiilor migratorilor populațiilor sedentare, mijloace de teroare și de pradă. Popoarele sedentare au fost nevoite să-și constituie structuri de apărare îndeosebi împotriva invadatorilor. Într-un fel, se poate spune că arta militară își are originea în această perpetuă confruntare între populațiile aflate în mișcare și cele sedentare.
In vremurile acelea, era suficient loc sub soare pentru întreaga populație a planetei. Totuși, entitățile nu se așezau în ordine unele lângă altele, astfel încât să se realizeze încă de la început relații de bună vecinătate. Unele populații se aflau într-o continuă mișcare, prăduind sedentarii, altele erau în căutarea unui loc în care să se statornicească. Și unele și altele își realizau instrumentele necesare asigurării mișcării, protecției populației și prăduirii sedentarilor. Cele mai multe dintre populațiile aflate în mișcare nu căutau spații nelocuite pentru a se stabili (deși au fost și astfel de populații), ci spații locuite pe care să le prăduiască sau să le cucerească prin luptă. Așa este lumea făcută: să se bată pentru acapararea bunului celuilalt.
În aceste condiții, geto-dacii și-au constituit armate de apărare puternice, care le-au asigurat multă vreme respectul celor din jur, inclusiv al Imperiului roman. Într-un fel, putem spune că nenorocul (sau norocul) acestei numeroase populații l-a reprezentat tocmai existența Imperiului roman. Probabil că, în lipsa acestuia, alta ar fi fost soarta acestui spațiu care s-ar afla, după unele opinii, la originea civilizației europene.
Filosofia geto-dacilor era una a spațiului plin, a spațiului-izvor, în care oamenii se pregătesc doar pentru altă viață, pentru cea de dincolo de moarte. De aceea, acest spațiu era înzestrat cu toate atributele, de la cele dătătoare de resurse la cele de protecție și transcendere.
În aceste condiții, armata dacilor nu apăra doar un teren, un spațiu, ci slujea un principiu, o filozofie. Spațiul acesta era tărâmul lui Zamolxe, zeul subteran, zeul pământului, iar oamenii aflați sub arme luptau pentru apărarea pământului lui Zamolxe. Aici nu este vorba de un subterfugiu, de un artificiu din cele numeroase care dau soldaților o anumită credință și o anumită conduită convenabilă, ci de o realitate indiscutabilă, neîndoielnică, de un mod de a fi. Probabil, nu numai credința era izvorul puterii armate a dacilor, ci și filosofia profundă a acestui popor (din care, evident, izvora și credința), sistemul de valori pe care se statorniceau vremelnicia și durata.
Limpezimea gândului izvorâtă din ontologia unei existențe simple și clare se constituia într-un suport al ingeniozității și creativității în domeniul acțiunii militare. Dacii erau detașați de spaimele lumești, de spectrul anxios și tensionat al confruntării. Ei gândeau limpede, atât în pregătirea, cât și în desfășurarea luptei, pentru că viața lor era sinceră și ordonată după regulile unei naturi pe care ei o atribuiau lui Zamolxe, iar Zamolxe era zeul pământului. Peștera de la Polovraci – considerată a fi fost lăcașul zeului dac –, mai poartă și azi misterele acelei filosofii niciodată dezlegată, niciodată relevată în toată măreția ei.
Caracteristica strategică principală a acțiunii militare la daci era flexibilitatea, iar la originea acesteia se afla iscusința. Ea se concretiza atât în mijloacele de luptă, cât și în tacticile întrebuințate, mai ales în arta manevrei. După cum se știe, dacii erau maeștrii ai manevrelor efectuate prin surprindere, ai incursiunilor și atacurilor fulgerătoare, de regulă cu obiectiv limitat.
Armele folosite de daci, deși nu păreau deosebite, erau foarte puternice și mânuite cu multă iscusință. Falxurile, spre exemplu, i-au determinat pe comandanții romani să schimbe coifurile luptătorilor.
Armatele geto-dacilor nu era atât de numeroase ca ale romanilor sau macedonenilor. Erau însă suficient de mari pentru a forma un centru de putere armată în lumea antică.
Atitudinea strategică a conducerii armatelor geto-dace era una defensivă. Ea rezulta, pe de o parte, din politica regilor daci și, pe de altă parte, din vocația poporului dac. De aici nu se desprinde însă concluzia că armata dacă se baricada în cetăți și valuri de apărare și aștepta liniștită să fie atacată. Era o armată dinamică și foarte activă, care știa să pună în aplicare un principiu de bază al confruntării potrivit căruia cea mai bună apărare este… atacul. De aceea, armata dacilor făcea numeroase incursiuni, îndeosebi la sud de Dunăre. Nu erau incursiuni barbare, de prăduire, ci acțiuni tactice cu valoare strategică, întrucât urmăreau slăbirea garnizoanelor romane de frontieră (și nu numai romane), crearea unei stări de nesiguranță în zonă și avertizarea că riposta dacilor va fi totdeauna pe măsură.
La urma urmei, dincolo de legende, este foarte posibil ca dacii să fi dus o politică militară activă, obiectivul strategic fiind acela de descurajare a forțelor străine, îndeosebi a puterii romane, și, pe această bază, de prevenire a unui război major sau măcar de amânare a acestuia.
În ceea ce privește angajarea militară a țării, politica regilor daci era una înțeleaptă, cumpătată, care s-a păstrat până azi. Înțelepciunea românilor nu este o trăsătură a latinității, ci una pe care o moștenim de la strămoșii noștri daci.
Atitudinea strategică era foarte bine reprezentată și la nivel tactic. Dacii erau luptători viteji și inteligenți, iar procedeele tactice întrebuințate în luptă se bazau pe folosirea iscusită a condițiilor naturale și vizau realizarea surprinderii.
Istoricii apreciază că procedeul tactic de bază era ordinea de bătaie în unghi ascuțit (triunghi ascuțit cu vârful înainte), pentru a străpunge mai ușor liniile adverse. Nu este vorba de un procedeu, ci de o formație de luptă care, în cazul dacilor, viza un anumit tip de angajare. Avem de a face cu o angajare succesivă, care începea prin testarea tăriei frontului și continua prin creșterea gradată a acțiunii sau, în cazul în care inamicul era foarte puternic, cu o atitudine defensivă care să ducă la atragerea lui în locuri defavorabile acestuia sau în capcane tactice pregătite din timp.
Atacul dac viza îndeosebi flancurile inamicului, chiar dacă dispozitivul preferat al dacilor era triunghi cu vârful înainte. În vremurile acelea, când rezultatul bătăliei depindea adesea de confruntarea directă luptător contra luptător și se realiza, de cele mai multe ori, într-o singură bătălie, prin copleșirea adversarului și nimicirea aproape completă a forțelor angajate în bătălie, manevrele de bază erau atacul frontal în superioritate numerică și învăluirea. Totuși, cum vom vedea mai târziu, în analiza celor două mari războaie daco-romane, dacii foloseau și manevra strategică de întoarcere. Puține armata din lume realizau, în acel timp, o astfel de manevră.
În toate bătăliile, dacii preferau atacul asupra flancurilor adverse. Acest lucru nu se realiza însă dintr-o dată, prin dispunerea la vedere a forțelor, astfel încât inamicul să știe că va fi atacat pe flancuri, ci pe parcursul luptei, fie după un plan minuțios, care era aplicat însă în funcție de situația concretă, fie prin exploatarea imediată a succesului local și a condițiilor favorabile create tocmai în acest scop.
Apărarea strategică avea, la daci, ca procedee tactice de bază, hărțuirea, ambuscada, atacul prin surprindere, pârjolirea pământului, otrăvirea fântânilor etc., procedee păstrate până târziu în Țările Române. Acestea erau combinate cu ceea ce azi am numi acțiuni diplomatice, cu amenințări (prin scrisori, curieri, semne etc.) și numeroase acțiuni de inducere în eroare. Decebal ar fi tăiat, la înălțimea unui stat de om, copacii din marginea unei păduri și i-ar fi echipat în veștminte ale luptătorilor daci.
Dacii foloseau, în aceeași măsură, tactici de lovire a punctelor vulnerabile și a punctelor tari ale inamicului (spionajul, asasinatul, capcana, ambuscada). Acestea se realizau atât în timpul confruntării, cât și înaintea acesteia, tocmai pentru a preveni bătălia decisivă, a o amâna sau a determina desfășurarea ei în condiții favorabile.
Dacii aplicau, fără nici un fel de problemă, principii asemănătoare celor formulate de marele Sun Tzî, cu mult înainte de a fi cunoscute în Europa. De unde se desprinde concluzia că războiul reprezenta, pentru regii daci, ca și pentru dinastiile Chinei antice și medievale, nu doar o înfruntare cavalerească pe un câmp de bătaie, ci o confruntare de durată, bazată pe inducerea în eroare a adversarului, folosirea prilejului favorabil, crearea faptului împlinit și pe exploatarea tuturor condițiilor propice oferite de teren și starea vremii. Cu alte cuvinte, și la vechii daci, arta confruntării era o artă a înșelăciunii. Dar nu numai atât. Sidonius Appolinaris arată că dacii știau să folosească în mod ingenios cetățile și refugiile supreme care erau așa de bine construite și rânduite încât geții deveneau invulnerabili.
Armata dacilor număra, după unele date, în jur de 50.000 de luptători. La apariția oștilor lui Alexandu Macedon în zonă, pe malul nordic al Dunării, spune Arrian, au apărut imediat în jur de 4.000 de călăreți și 10.000 de pedestrași, probabil armata tribului care se afla în acea zonă. O astfel de armată a unui singur trib (pentru că, în vremea aceea, triburile dacilor nu erau unite) reprezenta, fără îndoială, o forță de temut.
În vremea lui Burebista, în caz de război, puteau fi mobilizați în jur de 200.000 de luptători (Strabon). O astfel de armată era una din cele mai puternice forțe ale antichității. Nefiind o armată de invazie, ci o armată de apărare, ea beneficia și de numeroase resurse, de avantajul terenului și al fortificațiilor pregătite din timp etc.
Armata lui Decebal număra în jur de 100.000 de luptători. Era însă o armată permanentă, foarte bine instruită, formată prin recrutare în sistemul teritorial-unional și pe obști, care a dat măsura întregului potențial de care dispuneau dacii în acele momente. Atât în primul război cu romanii (101-102), cât și în cel de al doilea (105-106), armata lui Decebal a avut o comportare exemplară, de vreme ce o armată ofensivă de 150.000 de luptători romani nu a reușit să o îngenuncheze. Ea nu a fost învinsă decât prin trădare și superioritate numerică, de către un imperiu cuceritor.
Armata era dominată de pedestrime (armată de apărare), dar dispunea și de cavalerie. Ea era organizată pe familii și triburi. Dispunea de armament specific compus din arcuri cu săgeți otrăvite în venin de viperă, falx supina (sabie încovoiată), lănci, sulițe, topoare, pumnale etc. și scuturi.
Dacii nu au fost niciodată lăsați în pace. Nu-i lăsa geografia. Aflându-se la originea trei mari culoare strategice (cel central-european, situat la nord de Carpați și de Alpi, cel al Dunării și ce maritim), ei au fost nevoiți tot timpul să înfrunte forțele care înaintau prin aceste culoare, să-și apere cu arma în mână pământurile, ca să nu mai vorbim de nenumăratele certuri dintre ei. În același timp, dacii erau producători de aur, agricultori, păstori și vânători, ceea ce impunea folosirea continuă atât a uneltelor de muncă și de supraviețuire, cât și a armelor.
Știrile din acele vremuri nu sunt prea numeroase. Dar toate vorbesc de o populație viguroasă, temută și respectată. În anul 514 î.e.n., spre exemplu, geții opuneau rezistență regelui Darius al Persiei. Acesta, aflat într-o expediție împotriva sciților, ajunsese și în teritoriile dobrogene. Darius a învins. Dar Herodot, referindu-se la acele timpuri, formulează acea judecată apreciativă pe care orice român o știe azi pe de rost și anume aceea că geții sunt „cei mai viteji și mai drepți dintre traci“
Este menționat, în scrierile lui Sofocle, regele get Charnabon. Urmează un „rex Istrianorum“ care se opune cu succes, în anul 339, regelui scit Atheas. După moartea sa rapidă și în condiții necunoscute, macedoneanul Filip al II-lea are drum liber. În anul 335, Alexandru Macedon, fiul lui Filip, ajuns la sud de Dunăre, observă, pe malul nordic al fluviului, la gurile Argeșului, o armată de 4000 de călăreți și 10.000 de pedestrași. Motivul pentru care se afla Alexandru Macedon aici era să-i pedepsească pe tribali. Aceștia făceau parte din același neam cu geții, dar se aflau la sud de Dunăre.
Armata triburilor gete nu dă piept cu Alexandru, ci se retrage împreună cu femeile, copiii. Soldații lui Alexandru găsesc însă în oraș o pradă bogată. O pradă bogată, dar un oraș pustiu. De unde rezultă, pe de o parte, caracterul organizat al societății de la nord de Dunăre și, pe de altă parte, capacitatea manevrieră a acestei armate, probabil a triburilor aflate aici, și existența unei strategii flexibile și protective. Această armată, știindu-se în inferioritate față de armata lui Macedon, nu a angajat lupta, ci a organizat evacuarea, adăpostirea și protecția femeilor și copiilor. Așa ceva se va produce mereu în istoria locuitorilor acestor pământuri, ceea ce conduce la raționamentul că una din funcțiile armatei era aceea de a proteja populația și bunurile acesteia și nu doar aceea de a înfrunta și a învinge inamicul. Nu era singura armată din lumea antică nevoită să desfășoare și alte acțiuni decât războiul propriu-zis. Era însă una din armatele unor societăți sedentare înzestrată cu abilitatea ca, la nevoie, să nu angajeze lupta, ci să protejeze populația.
În anul 326, aceiași geți îl bat măr pe unul din generalii lui Alexandru Macedon, pe nume Zopyrion.
Cel mai cunoscut rege get este Dromihete, sau Dromichaites. Un alt rege, vestit pe vremea aceea, Lysimah, râvnea la teritoriile dobrogene. În anul 292 î.e.n, fosta armată a lui Alexandru cel Mare, condusă de fiul lui Lysimah, Agathocles, îl atacă pe Dromichaites. Regele get îl învinge, îl ia prizonier, dar nu-l omoară, ci, dimpotrivă, îl trimite acasă cu daruri. Lysimah nu înțelege gestul și pornește el însuși, în fruntea unei armate de 100.000 de luptători, să-i pedepsească pe geți. Regele get îl învinge și pe el, îl ia prizonier și îi dă o lecție de înțelepciune care a devenit, de-a lungul secolelor, legendară. În regatul lui Dromichaites era o democrație militară. Soarta lui Lysimah s-a discutat împreună cu ostașii. Lui Lysimah i se cruță viața, ba, mai mult, este așezat la o masă bogată și convins că o astfel de vrajbă nu are sens. Lysimah înțelege acest lucru și, în scurt timp, Dromichaites îi devine ginere.
Din aceste relatări rezultă că armata regilor geți era suficient de puternică, pentru a învinge un rege precum Lysimah, și suficient de înțeleaptă, pentru a se retrage din fața unui conducător de oști, precum Alexandru cel Mare.
Centrul de putere al populației de la nord de Dunăre se afla, în acea vreme, după cum rezultă din relatări, în Câmpia Munteniei. Regii geți își întindeau autoritatea asupra unor zone mai mult sau mai puțin întinse, care cuprindeau Dobrogea și o parte din Moldova, dispuneau de armate destul de puternice pe care le conduceau cu înțelepciune. Regele Zalmodegikos conducea o uniune de triburi dintre Muntenia și Moldova și exercita o influență mare asupra cetăților grecești de la Pontul Euxin. Un alt rege get, Rhemaxos, apăra orașele pontice și îi ajuta pe milesieni să salveze Histria.
Regele Oroles este un fel de Dromichaites, dar pe invers. Înaintașul său introdusese în regat democrația militară. Oroles prefera o… democrație autoritară.
În anul 168, Cloilios are o armată de 10.000 de oameni, Dar ultimul mare rege get este Oroles.
După acesta, prin Rubobestes, centrul vital al puterii geto-dace se mută în Transilvania.
1.4.2.3. Burebista
Probabil la două – trei milenii după prăbușirea Imperiului pelasgic, Burebista, născut cu aproximație la 110-111 î.e.n., a reușit să realizeze reunificarea populației tracice, pe baza limbii, credinței și teritoriului. A fost, poate, cea mai mare realizare a neamului nostru în antichitatea timpurie și una din cele mai puternice întregiri de neam din lumea antică. De aceea, Burebista sau Buerebista, este considerat cel mai mare rege al traco-dacilor.
Statul lui Burebista se întindea de la Moravia de azi până la Bug, din Carpații Nordici până la Balcani și la sud de Dionysopolis (Balcic). Se pare că podul de la Drobeta, atribuit lui Apollodor din Damasc, ar fi opera traco-dacilor, care, așa cum spune Strabon, stăpâneau ambele maluri ale Istrului, sau, în orice caz, a unei colaborări îndelungate cu romanii.
Mai mult, o baladă aromână vorbește de trei meșteri care au construit un pod peste Dunăre. Dacă l-ar fi construit Apollodor, cum de a uitat ilustrul arhitect să treacă pe Columnă tocmai o astfel de operă care este una din minunile antichității?!
Burebista nu este numele adevărat al regelui dac. Se pare că numele lui s-a pierdut prin veacuri.
Burebista este un supranume și vine de la combinarea cuvintelor BU-ERE-BU-IST-AS (Care-era, care – este – nu) și înseamnă „Cum a fost, cum nu mai este“, adică Unicul, Nemaipomenitul. S-au descoperit monede care-l înfățișează pe Burebista cu două capete, semnificând prezentul și viitorul, sub inscripția SARMIS VASIL, Cel Mai Mare Rege.
Mai era cunoscut și sub numele de PAVEL-TER, stăpân absolut al tracilor. Soția lui se numea ZINA, iar sfătuitorul lui era înțeleptul Deceneu, care i-a învățat pe daci să trăiască după legile naturii.
După toate datele, tot în acest timp, s-a decis ca anul I să fie considerat anul nașterii celor doi Zamolxis, adică 713 B.C., iar anul reformelor politice și religioase să fie 666 care apare pe inscripții în întreg teritoriul pelasgic ca SSS (666), în limba greacă CCC (în greacă C se citește S) sau în romană VIVIVI.
Pe o placă de Marmură găsită la Tomis se află rugăciunea unei femei gete, care are un acrostih interesant și un mare rafinament:
Acrostihul este AB SSS KAN, care înseamnă CU 666 ANI, semn la care se închinau cei întorși la adevărate religie.
Reședința Argedava este localizată pe Dealurile Orăștiei, pe la Costești. Centrul spiritual numit de Straborn „Muntele Sfânt“, legendarul Kagaion, de unde Burebista ar fi promovat sau impus un mod de viață auster și disciplinat, s-ar fi aflat pe undeva prin Munții Bucegi, lângă Vârful Omu, denumit și „Sfinxul Românesc“ (Adrian Bucurescu, „Dacia secretă“). Arheologii de azi localizează legendarul Kagaion pe Dealul Grădiștei, în Masivul Sureanu, la Sarmizegestusa Regia, unde se află și unul din sanctuarele patrulatere.
În anul 74-72 î.e.n., a avut loc cel de al doilea război Mithridatic: Generalul Varro Lucullus, proconsulul provinciei Macedonia, ocupă orașele grecești de la vestul Pontului Euxin, de la Apollonia până în Delta Dunării. Se încheie un tratat cu romanii. Locuitorii orașelor grecești sunt nemulțumiți. Ce ajutorul lui Burebista. La Histria, Burebista îl învinge pe generalul Antonius Hybrida și supune orașele Tomis, Calatis, Dionisopolis și Apollonia, cucerind apoi cetățile Aliobrix, Tyras, Odessas.
Aceasta dovedește puterea armatei lui Burebista și calitățile sale și ale statului său major.
După cum se va vedea și în continuare, în toată perioada existenței statului dac, acțiunile armate ale conducătorilor săi se caracterizează printr-o filozofie care se pare că depășește obiceiurile vremii și scopurile generale ale războaielor duse cu forțe numeroase. De unde rezultă că politica militară a statului dac era una specifică, adaptată unei populații sedentare, care era nevoită ca, într-o perioadă a mișcărilor de populații, de hoarde și de armate, în vecinătatea unui mare imperiu, să găsească soluții, inclusiv militare, pentru a se apăra. Era vorba de o apărare activă, bazată nu pe baricadarea în cetăți și forturi naturale, ci pe acțiuni dinamice, ofensive, concepute și efectuate cu multă ingeniozitate și cu un deosebit curaj.
În organizarea statului dac, Burebista a pus accent pe două lucruri foarte mari și foarte importante: organizarea de tip militar și unitatea credinței. Organizarea de tip militar s-a manifestat în toate activitățile. Marele rege a avut grijă să fie însărcinați cu administrarea activităților agricole oameni competenți. Ei se ocupau cu împărțirea sarcinilor, cu supravegherea muncilor și cu strângerea dărilor. Pe vremea lui Burebista, s-au consolidat așezările și comunitățile de tip rural, a crescut responsabilitatea oamenilor față de obște, s-a impus o anumită filozofie a viețuirii, care corespundea cel mai bine vocației populației.
Regele dac a înțeles perfect că un stat puternic este un stat care produce, care acumulează, care economisește, își apără frontierele și își protejează locuitorii. Pentru a exista pe acest pământ, trebuie să ai rădăcini, adică valori. În numele acestor valori, s-a realizat și unitatea statului traco-dac și puterea lui în acele vremuri fără noroc.
Concepția militară a lui Burebista era, de fapt, una politico-militară de tip integrat. Ea viza realizarea puterii prin unitate, inteligență, capacitate de reacție în orice situații și fapt împlinit. Regele dac concentra în statul său de tip economic-militar cam tot ce exista în acele vremuri. Și, probabil, dacă n-ar fi fost împrejurările atât de vitrege în care s-a dezvoltat civilizația traco-dacilor și cea adiacentă spațiului lor, alta ar fi fost soarta Europei Centrale. Dar istoria nu se judecă după posibilități, ci după fapte. Faptele lui Burebista nu sunt cunoscute decât în mică măsură. Cu timpul, se vor afla și altele care vor sublinia măreția acestui prim rege modern din Europa.
Se pare că el îmbina ceea ce azi numim apărare activă cu ofensiva limitată. În această viziune, armata trebuia să fie în măsură să acționeze, cu o parte din forțe, ofensiv, prin surprindere, și, cu o altă parte, să asigure ultimul aliniament, ultima creastă, cum se spune, care era centrul ei vital. În acest sens, Burebista a conceput și realizat un sistem de fortificații unic în Europa acelor timpuri. Nucleul acestui sistem se afla în Munții Șureanu și avea o suprafață de 200 km pătrați. Incinta militară a acestui centru vital avea o suprafață doar de trei hectare, cu ziduri de piatră de calcar fasonată. Zidul Dacic este alcătuit din cetăți construite din blocuri de calcar sau din piatră nefasonată. Asemenea mărturii au fost descoperite la Piatra Neamț (Piscul Batca Doamnei și colina Cozla), la Cetățeni, în județul Argeș, la Covasna, în Valea Zânelor și la Sighișoara.
Dar apărarea dacilor nu se baza numai pe acest sistem. Sistemul era doar un centru vital, adică acel spațiu ultim, de unde nu se mai putea pleca nicăieri. În zona aceasta – care cuprindea prima suprafață de pământ ieșită, cu milioane de ani în urmă din Marea Tetis –, se aflau nu numai ultimele și cele mai complexe fortificații ale acelor timpuri, ci și spațiul zeităților (Peștera de la Polovraci, peștera Zeului pământean sau subpământean Zamolxe, care se presupune că ajunge, pe sub munți, până în zona Sarmizegetusa, un loc energetic, miraculos. Mai mult, dacă privim harta regatului lui Burebista și pe cea a statului dac din vremea lui Decebal, constatăm că Transilvania se află în centrul acestei suprafețe, iar zona Sarmizegetusa reprezintă centrul geografic vital al acestei suprafețe. Este o zonă cu mai multe aliniamente de fortificații naturale, la care se ajunge foarte greu, dar care permite ceea ce în arta militară se cheamă manevra strategică pe direcții interioare.
Armata de 200.000 de oameni a lui Burebista era una din armatele temute ale antichității. Interesant este că regele dac nu a trecut la invazia altor teritorii, cum ar fi făcut aproape orice rege al antichității care ar fi reușit să adune o astfel de armată, ci s-a limitat la a-și apăra statul și a interveni activ acolo unde era cazul. Spre exemplu, în anul 48 î.e.n., el a intervenit în conflictul dintre Cezar și Pompei. O inscripție descoperită recent la Balcic se referă la un mesager personal al lui Burebista, pe numele lui Acronion, trimis la regele Pompei pentru a-i sugera o alianță. Peste 3-4 ani, Cezar trimite împotriva lui Burebista, pentru a-l pedepsi, numeroase legiuni. Pe 15 martie, Cezar este asasinat în senat. Aceeași soartă o are și Burebista, la scurt timp după acest eveniment care a zguduit Roma. A fost oare o simplă potrivire de destin?!
Marelui rege dac i-a urmat consilierul său cel mai apropiat, Deceneu. Unii presupun chiar că Deceneu ar fi organizat acel asasinat. E greu de presupus. Nu se știe mai nimic de moartea lui Burebista. Se știe doar că Deceneu era un mare învățat al acelor timpuri. Există inscripții în piatră care arată că ar fi cunoscut relațiile într-un triunghi, numărul perfect 6, de unde și asocierea 666, numărul cosmic 36, informații despre pentagonul planetar (Saturn, Jupiter, Marte, Venus și Mercur), despre poziția soarelui la echinox și solstițiu și a Lunii în cele patru faze ale sale, despre calendarul dacic, cu anul de 360 de zile care alternează cu cel de 365 de zile etc.
Ce se va fi întâmplat atunci, poate vom afla cândva. Oricum, e lesne de înțeles că, din diferite motive – unele obiective, altele interesate –, nu s-a spus tot adevărul în legătură cu istoria României și a strămoșilor noștri. Timpul va arăta că poporul de pe aceste meleaguri și-a păstrat, de-a lungul mileniilor, filozofia vieții și a muncii, sistemele de valori, conviețuind cu restul lumii așa cum s-a putut. Dar, oricum, nu este prea onorant să afirmăm mereu că poporul român este rezultatul unei încrucișări, este, adică, o corcitură și cu atât mai puțin una dintre coloniștii romani, dintre aventurierii sau țiganii romani și ce o mai fi rămas din numeroasa populație geto-dacă de pe aceste meleaguri. Aceasta este, după părerea noastră, o ofensă aducă poporului român și nu trebuie acceptată.
Toate acestea conduc la o concluzie simplă: civilizația traco-dacă este contemporană cu cea romană sau anterioară acesteia și a creat sisteme de valori care sunt legate de vocația unei populații sedentare, care a trăit și a continuat să trăiască în acest spațiu de unde nu a clintit-o nimeni, niciodată.
Ipoteza anteriorității civilizației romane și chiar grecești (grecii recunosc că au învățat foarte multe lucruri de la macedonenii pe care i-au găsit și pe locurile unde se află ei azi) este confirmată din ce în ce mai mult de descoperirile arheologice, lingvistice etc., iar arta militară a înaintașilor noștri, fără să depășească totuși circumstanțele timpului ei, avea caracteristici remarcabile și particularități care o făceau să fie unică și temută în acele timpuri. Dar asupra acestui aspect vom reveni.
1.4.2.4. Decebal
Decebal este unul din străluciții conducători ai antichității. De el se vorbește, astăzi, mai puțin decât de Alexandru Macedon sau de Hanibal, pentru că, în general, oamenii care și-au apărat țara nu sunt importanți pentru omenire, ci doar pentru țara lor. Ei nu au călcat în copitele cailor întinsurile Europei și nici n-au trecut prin foc și sabie popoarele. Pentru că n-au putut, sau pentru că n-au vrut. Pentru că n-au avut puterea să o facă, sau pentru că nu le-a stat în fire. Dio Cassius spune despre Decebal că „era priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind când să năvălească și când să se retragă, meșter în a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut.“
La Drobeta Turnu Severin există, în grădina din centrul orașului, două monumente. Unul îl reprezintă pe Traian, celălalt pe Decebal. Pe soclul statuii lui Decebal scrie „DECEBALUS PER SCORILO“, inscripție descoperită pe un vas de cult la Sarmizegetusa. Este un monument vechi, întreținut cu multă grijă (ca și cel al lui Traian). În orașul începutului sfârșitului unui mit – cel al Daciei nemuritoare – se află, față în față, doi mari bărbați ai antichității, doi mari comandanți, nu ca învins și învingător, ci ca oameni care au făcut istoria, acea istorie pe care o știm, atât cât o știm și așa cum o știm.
Decebal preia conducerea Daciei de la regele Duras-Diurapenus. Era în anul 87. Era război. Împăratul Domițian se afla în plină ofensivă.
Capitala Daciei era tot la Sarmizegetusa, care devenise deja o localitate foarte importantă și nu doar un complex de apărare, cum era în vremea lui Burebista. Totuși, așezarea ei, organizarea interioară, numele și relațiile cu exteriorul fac din ea o localitate misterioasă și temută.
Sarmizegetusa nu a rămas în istorie ca o cetate a opulenței și strălucirii, deși nu ducea lipsă nici de aur, nici de capacitatea de a străluci, dacă s-ar fi dorit acest lucru. Sarmizegetusa se prezintă, mai degrabă, ca un refugiu, ca un loc tainic și misterios, ca un centru vital. O dată învinsă Dacia, interesul Romei a fost acela de a-i șterge amintirea din Istorie, de a-i distruge urmele și așa destul de puține și de misterioase.
Istoricii consemnează (poate exagerând, poate nu) numeroase neînțelegeri între daci. La sud de Dunăre, ei erau grupați în Tribalia, la nord de Dunăre, ei se grupau mai ales în zonele de deal, în depresiuni și în munți. Câmpiile erau cultivate cu grâu, dacii exploatau aurul, erau deopotrivă, mineri, agricultori, vânători, păstori, apicultori, viticultori și pescari. Țara era prea bogată pentru a nu trezi orgolii și invidii chiar în interiorul ei, iar ordinea militară din timpul lui Burebista (Buerebistas) și comunitatea spirituală realizată prin religie nu puteau dăinui la infinit.
Probabil au existat numeroase intrigi, infiltrări și uneltiri din partea Imperiului roman împotriva statului dac, considerat incomod și periculos. Romanii nu se dădeau în lături de la nimic. Iar dacă Dacia și-a păstrat unitatea până la căderea Imperiului, ba chiar și după aceea (chiar dacă scrierile despre această unitate sunt puține), acest lucru se datorează, fără îndoială, vocației acestui popor. Este însă foarte posibil ca Dacia să-și fi epuizat o parte din virtuțile ei, din cauza unor frământări interne și hărțuirii ei permanente de către puterea romană, ultimul ei rege, marele Decebal, încercând să-i reconstruiască forța și unitatea în jurul unor valori care, ca și cele ale României de azi, nu mai erau pe placul unora dintre mai marii timpului.
Decebal a refăcut și a perfecționat sistemul de apărare al Daciei. Numai că, spre deosebire de Burebista, el și-a consolidat sistemul de apărare (cetăți, infrastructuri, logistică, sisteme de supraviețuire) și cu ajutorul meșterilor romani, iar dotarea și instruirea armatei s-a realizat în primul rând pentru a se opune legiunilor romane, dar împrumutând foarte mult din spiritul roman. Acest lucru, după părerea noastră, a constituit un factor de slăbire, de diminuare a spiritului dac și de consolidare a celui roman, ceea ce, în acea perioadă, nu putea fi un factor de putere.
Cu alte cuvinte, nolens, volens, Decebal a intrat în jocul romanilor și devenise o chestiune de timp ca strategia divide et impera a Imperiului să-și facă efectul și în temuta Dacie. Se știe, cuvântul terorism vine de la legiunile romane care foloseau teroarea pentru a înspăimânta și supune populațiile pe care le cucereau. Roma dispunea de un adevărat păienjeniș de clevetitori și de intriganți care aplicau cum nu se poate mai bine strategia înșelăciunii, asasinatul, hărțuirea și teroarea. Decebal își însușise și el aceste obiceiuri și spera ca, și cu ajutorul lor, să-și salveze regatul. A fost la un pas de a-l asasina pe Traian.
În același timp, pe plan intern, s-a accentuat stratificarea socială, ceea ce a dus la apariția unor probleme ce țineau de situația straturilor și înmulțirea privilegiilor. Pentru a controla această tendință și a menține unitatea statului, Decebal a încredințat conducerea ramurilor economice prefecților. Această soluție n-a fost suficientă pentru a împiedica efectele secundare ale comerțului (care, în vremea lui Decebal, atinge valori maxime) și, în ultimă instanță, bătălia ascunsă din sânul păturii dominante pentru privilegii și putere. Această situație a deschis posibilitatea uneltirilor și trădării. Doar așa stăteau lucrurile și la Roma. Decebal a stimulat religia (s-au construit noi sanctuare, inclusiv marele calendar) și slujirea valorilor poporului său. Probabil că politica internă generală a lui Decebal de consolidare a statului, de intensificare a controlului intern pe care-l reclamau amenințările care veneau deopotrivă, din exterior, dinspre Imperiul roman și, din interior, din partea celor avizi de putere și bogăție sau din partea celor infiltrați de Roma pentru a slăbi unitatea statului, și interesele unor privilegiați a dus, în fapt, la apariția unor vulnerabilități pe care Imperiul le-a exploatat la maximum.
Atât Imperiul, cât și Decebal s-au folosit, în confruntarea care a caracterizat perioada ce a urmat, de strategii indirecte.
Romanii vizau divizarea și dezbinarea Daciei, folosindu-se de o caracteristică a acestei populații, adică de intrigile interne care existau aici, iar Decebal încerca să contracareze o astfel de strategie, atât prin măsurile interne de consolidare a statului și a sistemului său de apărare militară, cât și prin diplomație și aplicarea, prin mijloacele sale, în incinta Romei, a artei înșelăciunii.
Nu era însă liniște la Dunăre. Chiar în anul în care Decebal devine rege, Fuscus atacă Dacia, pătrunde adânc pe Valea Oltului, desigur, cu intenția de a lovi centrele vitale ale țării și a o distruge. Dacii spulberă visul lui Fuscus, atunci când el credea că a ieșit deja din strânsura munților, la Turnu Roșu.
Roma nu putea fi nici umilită, nici înfrântă într-o singură bătălie. Așa că, în anul următor, ofensiva este reluată. De data aceasta, Tettius Iulianus ajunge la Tapae. Bătălia se încheie indecis, dar romanii sunt declarați învingători. Domițian nu exploatează succesul, ci se duce să-i pedepsească pe cvarzi și pe marcomani. Pacea din 89 este avantajoasă pentru romani, dar, mai târziu, ea va fi considerată rușinoasă.
Ceea ce este important în aceste două confruntări se referă îndeosebi la strategia folosită de romani. Ei au acționat în forță, pe două direcții diferite, la interval de un an, obiectivul strategic fiind nu neapărat nimicirea oastei dace (dar nu se excludea nici o astfel de posibilitate, scopul declarat fiind acela de distrugere a dacilor), ci acela de testare a capacității de reacție a dacilor, în vederea unui război de amploare.
Așa se explică comportamentul ciudat al Romei care, inițial, ovaționează victoria de la Tapae, pentru ca, ulterior să considere rușinoasă pacea care s-a încheiat.
Prin aceste acțiuni împotriva Daciei, Imperiul roman nu realiza că, de fapt, începuse să-și semneze începutul sfârșitului, atacând tocmai unul dintre scuturile care îl apărau.
Războaiele sfârșitului
Imperiul roman nu se afla într-o situație strălucită. Numeroasele intrigi din Senat și lipsa resurselor erau principalele cauze care au determinat luarea unor decizii importante pentru acel sfârșit de secol. Traian a fost nevoit să găsească soluții viabile pentru refacerea puterii economice și financiare a imperiului și prevenirea atacurilor care se înmulțeau. El a rămas o lungă perioadă de timp la Dunăre, inspectându-și cetățile și pregătindu-le pentru a zădărnici atacurile și incursiunile lui Decebal la sud de Dunăre. În realitate, Traian pregătea războiul final cu Dacia, convins fiind că o victorie împotriva dacilor ar fi însemnat o adevărată resurecție pentru Roma. Legiunile I Adiutrix, XII Gemina. XIV Gemina și XV Apollinaris, din Pannonia, II Adiutrix, IV Flavia și VII Claudia, din Moesia Superioară, I Italica și V Macedonia, din Moesia Inferioară trebuiau să fie pregătite pentru evenimentele care urmau. În același timp, s-a continuat construirea drumului la sud de Dunăre, prin Cazane și a lucrărilor necesare unei campanii îndelungate.
Desigur, Decebal știa foarte bine acest lucru, atât din sursele proprii, cât și din informațiile pe care, fără îndoială, le primea de la locuitorii Tribaliei, popor de același neam cu dacii și geții.
Traian a considerat, chiar în primele zile ale secolului al II-lea al erei noastre, că a venit timpul să impună și „ținuturilor locuite“ faima și puterea Romei.
Cauzele reale pentru care Traian a atacat Dacia, înțelegând probabil că nu era cea mai bună soluție, o reprezintă însă căderea și chiar dezastrul financiar și economic al Imperiului.
Se încearcă adesea acreditarea ideii că dacii sunt vinovați pentru războiul declanșat de Imperiul roman, datorită deselor incursiuni pe care le făceau la sud de Dunăre, periclitând frontiera colosului. Se pare însă că, în mare parte, incursiunile geto-dace la sud de Dunăre aveau însă alt obiectiv decât acela de a prăda Imperiul, a-l hărțui și a-l înfricoșa. Orice s-ar spune, nu se poate ca dacii să nu se fi temut de colosul de la sud de Dunăre, cel care cucerise întreaga Europă. Incursiunile lor la sud de Dunăre vizau, pe de o parte slăbirea garnizoanelor romane, pentru a preveni sau amâna cât mai mult războiul și, pe de altă parte, sprijinirea tribalilor, populație geto-tracă, practic aceeași cu cea de la nord de Dunăre, aflată acolo din negura mileniilor, și care se răscula adesea împotriva stăpânirii romane.
Roma a creat însă impresia că pacea din 89 ar fi fost nefavorabilă și umilitoare pentru Imperiu. Senatul avea dreptate. Într-adevăr, pacea din 89 nu putea fi favorabilă Romei, atâta vreme cât aurul și bogățiile Daciei nu luaseră drumurile Imperiului.
Aceasta se pare că este cauza reală a războiului. Nu se poate ca Roma să nu-și fi dat seama că războiul împotriva unei populații numeroase nu era decât o soluție pe termen scurt. Pentru că, pe termen lung, lipsit de o protecție exterioară nemijlocită și de un spațiu care să-i permită manevra strategică pe direcții exterioare, cum era cel dintre Dunăre și Carpați, Imperiul nu putea decât să aibă de suferit. Dar, probabil, nevoia acută de bani era mult mai importantă decât soarta viitoare a Imperiului.
În afară de aceasta, Dacia putea să reprezinte o bună bază de plecare în plănuita expediție a lui Traian împotriva parților. Oricum, pentru reușita unei asemenea expediții, Traian avea nevoie de resurse. Dacia i le putea oferi din plin.
Se acreditează adeseori ideea că Dacia reprezenta un mare pericol pentru Roma. Regii daci, în afara unor acțiuni de punere la punct a celor care le prădau teritoriul și de cele de unificare a neamului, nu au ieșit în afara frontierelor, a arealului lor economic, politic și spiritual. Dacii nu au atacat Imperiul, ci, așa cum se știe, veneau în ajutorul fraților lor de peste Dunăre sau încercau să creeze un fapt împlinit pentru a preveni sau amâna cât mai mult cu putință un atac, greu de stăvilit, din partea Imperiului. A susține că dacii jubilau și se jucau cu frontierele Imperiului roman, atacându-le de câte ori aveau poftă ni se pare a nu corespunde în întregime adevărului. Probabil că descoperirile arheologice și scrierile care se vor mai găsi vor aduce mai multă lumină decât tradiționalul nostru mod de a ne pune totdeauna cenușă în cap.
Exista, într-adevăr, și un pericol vizavi de planurile lui Traian care vizau un război de anvergură împotriva parților. Era foarte posibil ca, în cazul unei astfel de acțiuni, Decebal să-l fi atacat din spate.
Pentru că problemele de securitate ale Daciei, în vecinătatea unui imperiu puternic și cuceritor, nu erau puține. Traian nu putea face o astfel de greșeală și, ca atare, cea mai avantajoasă soluție pentru romani ar fi fost să atace mai întâi Dacia, vânând mai mulți iepuri cu o singură săgeată.
Se pare că, de fapt, războiul împotriva Daciei era un război pentru resurse. Dacia era unul dintre cele mai bogate state europene ale antichității. Cucerind-o, Traian putea obține nu numai aurul din depozitele dacice, ci și minele din care se scotea acesta, ogoarele, pășunile și, mai ales, oamenii, meșterii, material de război pentru campaniile următoare și luptători foarte abili. Exista și posibilitatea colonizării unor teritorii pentru a atenua unele probleme sociale grave din perimetrul Romei. Traian înțelegea perfect că, aventurându-se în Dacia, periclita frontiera estică a imperiului. Dar, probabil, puțin îi păsa. O victorie împotriva dacilor i-ar fi creat o aură dincolo de care Senatul nu putea să vadă decât un erou. Și i-ar fi dat posibilitatea să adune resurse pentru a-i ataca și a-i supune pe redutabilii parți.
Credem că și Decebal știa aceste raționamente și, probabil, a întreprins mult mai multe acțiuni decât cele care se cunosc. Stăpânind teritoriul de la sud de Dunăre, Imperiul roman a pregătit ani de zile un astfel de război. Decebal nu putea să nu înțeleagă, la justa lor valoare, aceste pregătiri. Un astfel de război putea fi întârziat prin acțiuni diplomatice sau zădărnicit prin diversiuni și puternice acțiuni militare preventive. Decebal le-a folosit la maximum pe primele, dar nu a reușit să adune suficiente forțe și opțiuni pentru a le pune pe deplin în operă pe următoarele. Fără să renunțe la tot felul de diversiuni, el și-a creat un sistem de alianțe și a format o coaliție anti-romană din care, în afara triburilor dace, mai făceau parte burii germanici și roxolanii.
Nu era puțin ceea ce a făcut Decebal. Nu era puțin pentru o Dacie sedentară, nevoită să supraviețuiască în coasta celui mai puternic imperiu al antichității. În acele vremuri extrem de grele, Decebal a reușit să adune o armată de 160.000 de oameni, dintre care 140.000 erau daci. Din câte se știe, Decebal a încercat să stabilească o alianță și cu parții, informându-i probabil de intențiile lui Traian (pe care regele dac nu se poate să nu le fi cunoscut) cu privire la atacarea, după luptele cu dacii, a acestui puternic fost imperiu al parților din sud-vestul Asiei, care, sub Mithridate I (170-138 î.e.n.) atinsese apogeul, întinzându-se din nord-vestul Iranului de azi, peste Asiria, Babilonia și Persia, până în India.
Traian a realizat, pe malul drept al Dunării, un drum militar care trece prin Cazane („Tabula Traiana“ atestă și azi, imperturbabilă, această întreprindere), iar în zona Porților de Fier sapă un canal de 3 km (cel care a existat în zona localității sârbești Sip până în anul 1970, când s-a ridicat barajul sistemului hidroenergetic și de navigație „Porțile de Fier I“) prin care să treacă flota. Noi considerăm, totuși, că „drumul lui Traian“ nu s-a construit pe un loc gol. Este foarte posibil să fi existat, anterior, în vremea regatului lui Burebista și a unei bune colaborări cu romanii, un drum, întrerupt sau deteriorat după ce comunicațiile dintre populațiile de la sud și de la nord de marele fluviu au fost limitate de frontiera imperiului. De aceea, credem că Traian, care, probabil, întrevedea, în cadrul minuțioasei concepții a războiului contra lui Decebal, o manevră strategică foarte complexă, a amenajat, în acest scop și drumul respectiv. Dacă așa stau lucrurile (și desfășurarea ulterioară a evenimentelor a confirmat această realitate), avem de a face cu una dintre cele mai subtile expresii ale artei strategice a antichității.
Pentru campania împotriva Daciei, Traian a pregătit îndelung o armată de 120.000 de oameni, luptători unul și unul. Istoricii consemnează că, din forțele auxiliare făceau parte și unități „etnice“ compuse din sirieni, palmirieni, marcomani, asturi germanici.
Planul roman al acestei campanii viza atacarea lui Decebal cu două grupări de forțe, una, situată la sud de Dunăre, într-o zonă vizavi de Drobeta (azi, Drobeta Turnul Severin) și Dierna (Orșova), cealaltă, în Panonia, mai exact într-un raion situat într-o zonă cam pe unde se află localitatea sârbească de azi Vrsec. În același timp, romanii continuau să-și păstreze garnizoane destul de puternice de-a lungul malului drept al Dunării și în Moesia Inferioară, pe de o parte, pentru a preveni o posibilă manevră de întoarcere din partea aliaților lui Decebal și, pe de altă parte, pentru a-și crea rapid o nouă bază strategică de plecare la ofensivă, în cazul unui eșec. Era vorba, deci, de o manevră dublu învăluitoare, care urma să fie efectuată într-un teren greu accesibil, cu fortificații naturale și numeroase capcane. Prima rocadă între cele două grupări se realiza chiar pe baza de plecare pe fluviul Dunărea. Probabil Traian a avut în vedere și eventualitatea schimbării efortului de pe o direcție pe alta, în funcție de evoluția evenimentelor.
Planul lui Decebal trebuie să fi fost unul pe mai multe variante. Oricum, în această confruntare cu Traian, pe care regele dac nu putea să o perceapă altfel decât ca pe catastrofă (această concluzie rezultă din destinul lui și din comportamentul dacilor în timpul acestor războaie), conducătorul dacilor nu avea altă posibilitate decât să adopte, ca modalitate de acțiune, apărarea strategică, însoțită de hărțuirea permanentă a trupelor romane și de unele riposte ofensive care să-l determine pe împăratul roman să renunțe la ofensivă.
Probabil că Decebal înțelegea că, o dată cu aceste războaie, soarta Daciei era pecetluită. Ultimul mare rege dac trebuie să fi fost un om foarte realist și foarte conștient de destinul poporului său.
Primul război (101-102)
La 25 martie 101, Traian sosește de la Roma și își pune planul în aplicare. O grupare de forțe trece Dunărea pe la Lederata (Ramma) și pe la Dierna (Orșova). Gruparea principală de forțe s-a îndreptat spre Arcidava (Vărădia) și de acolo a luat-o spre est trecând pe la Berzovia spre Tibiscum. Aici se realizează joncțiunea cu forțele care înaintaseră destul de greu prin culoarul Cerna-Timiș. O dată ajunse aici, forțele lui Traian întră în Poarta de Fier a Transilvaniei. La Tapae, în Poarta de Fier a Transilvaniei, are loc prima bătălie care, după unii, se încheie indecis, iar după alții, dă câștig de cauză lui Traian. Acesta pătrunde în depresiunea Hațegului și începe cucerirea cetăților dace din Munții Orăștiei.
Sistemul cetăților îi dă însă atâta bătaie de cap lui Traian, încât îl prinde iarna. Decebal profită de avantajele anotimpului și întreprinde una din cele mai îndrăznețe manevre ale antichității. Este vorba de o manevră ofensivă, desfășurată pe timpul apărării strategice, menită să-l determine pe marele Traian să-și retragă forțele la sud de Dunăre și să renunțe la război. Forțele de manevră ale lui Decebal se unesc cu cele ale burilor coborâți din Carpații Răsăriteni și cu cele ale roxolanilor, trec cu multă greutate și cu mari riscuri Dunărea înghețată (gheața s-a rupt de mai multe ori, provocând pierderi destul de serioase grupării de manevră) și atacă garnizoanele romane din Moesia Inferioară.
Până în acest punct, manevra a reușit. Însuși Traian se duce cu forțe retrase din Dacia la fața locului, în Moesia Inferioară (în Dobrogea). Au loc trei mari bătălii, soldate cu pierderi substanțiale de ambele părți. La cea de la Adamclisi, Traian în persoană participă la lupte. Se spune că el însuși și-a rupt hainele pentru a face pansamente și a-i bandaja pe cei răniți. Nu se spune însă mai nimic despre comportamentul dacilor și aliaților lor, mai puțin cele din scrierile romane și din scenele de pe monumentul de la Adamclisi. Obține victoria, dar nu este suficient pentru a câștiga și războiul. Decebal atacă trupele romane din Țara Hațegului.
În primăvara anului 102, romanii reiau luptele și atacă Dacia din 4 direcții: pe Valea Mureșului; prin pasul Vâlcan, de-a lungul Jiului; de-a lungul Oltului, prin pasul Turnu Roșu; dinspre nord și est. Coloana de pe Valea Mureșului este condusă de însuși Traian. Bătălia are loc în apropierea cetății Sarmizegetusa Regia. Campania a durat tot anul, astfel că iarna i-a surprins din nou pe romani și Traian a fost nevoit să încheie pace.
Pacea din 102 era, de fapt, un armistițiu. Condițiile păcii erau foarte grele pentru daci. Pacea definitivă se încheie la Roma în fața Senatului. Condițiile impuse dacilor erau foarte grele, dar Decebal trebuia să le accepte. Acestea erau:
predarea armelor, a mașinilor de război, a transfugilor romani și a tehnicienilor;
demantelarea fortificațiilor;
cedarea teritoriilor cucerite de romani;
să nu aibă aliați;
să nu mai recruteze ostași în interiorul imperiului.
În urma acestei păci, au fost distruse cetățile de la Piatra Roșie, Blidaru și chiar Sarmizegetusa Regia. Teritoriile cedate romanilor cuprindeau o parte din Muntenia și din Oltenia, sudul Banatului și o porțiune din Țara Hațegului. După un timp, garnizoanele romane însărcinate cu supravegherea aplicării condițiilor din Tratatul de pace au fost retrase. Traian primește numele de Dacicus, în semn al prețuirii victoriei asupra celui mai important dușman al Romei din acel timp. Apar emisiuni monetare care-l prezintă pe Traian într-o trăsură triumfală, Dacia fiind în genunchi.
Al doilea război (105-106)
Primul război se încheie nu neapărat pentru motivul că dacii și-ar fi epuizat posibilitățile de apărare, iar romanii, generoși, le-ar fi acordat pacea. Unul dintre motivele încheierii acestei păci îl reprezintă și faptul că Traian își epuizase efectiv resursele și nu mai putea continua războiul. Traian avea, deci, nevoie de un răgaz. Atât pentru a-și asigura o victorie definitivă în acest război, cât și pentru a crea condiții și resurse pentru campaniile următoare. Ca oricare împărat roman, și Traian vedea departe…
Pacea, oricât de înrobitoare ar fi fost, era oricum, și pentru daci, mai bună decât continuarea războiului. Nu se poate însă ca Decebal să nu fi înțeles că, de fapt, Traian avea nevoie de un răgaz pentru a pregăti un nou război împotriva Daciei.
Traian continuă să întărească linia Dunării și garnizoanele din teritoriul deja ocupat. Experiența lui Domițian din anul 87 și războiul din 101-102 aduseseră suficiente elemente pentru ca pregătirile pentru o nouă confruntare să se facă, de data aceasta, complet. Pentru un conducător militar de talia lui Traian, lucrurile erau foarte clare, pe termen lung. Dar, mai ales, Traian ia măsuri pentru consolidarea dispozitivului din Moesia, pentru a contracara o eventuală manevră ofensivă a lui Decebal de tipul celei din primul război.
În acest timp, pentru a asigura fluența manevrei de forțe și mijloace peste Dunăre, din adâncime, spre zona frontului, Traian ordonă lui Apollodor să construiască un pod de piatră în zona Drobeta. Acest pod ar fi fost edificat între 103 și 105. Podul avea o lungime de 1135 metri, 20 de picioare de piatră și portaluri monumentale cu o deschidere de 33 de metri. Există însă opinii potrivit cărora o astfel de lucrare nu putea să fie edificată în doi ani. Și, dacă, totuși, podul a fost edificat de Apollodor, de ce nu sunt prezentate, pe Columnă, scene din timpul construcției sau care să prezinte soldații romani trecându-l? Unii istorici consideră că podul ar fi fost construit în timpul lui Burebista care, se știe, stăpânea ambele maluri ale Fluviului. Cel mai probabil, el a fost realizat în timp, printr-o colaborare cu romanii care, se știe, erau artizanii unor astfel de construcții.
Pregătirile romanilor pentru război nu l-au lăsat indiferent pe Decebal. El a continuat să-și refacă cetățile deteriorate (Costești, Blidaru, Piatra Roșie) și încearcă din nou să constituie o coaliție anti-romană. Îi atacă pe iazygii din Banat, aliați ai romanilor, ia înapoi, prin forță, teritoriul dat acestora de Traian după războiul din 102 și își consolidează dispozitivul. De fapt, Decebal își pregătea acțiunile pentru viitorul război cu romanii, care era iminent. Cum Decebal era un comandant iscusit, respinge ultimatumul dat de romani și încearcă să-i surprindă atacându-i. Este însă foarte posibil ca situația să nu fi fost atât de tranșantă. Pentru că, oricum, nu Decebal este vinovat de războiul dintre Imperiul Roman și Dacia.
Atacul lui Decebal împotriva garnizoanelor romane trebuie să fi fost unul preventiv și disuasiv sau măcar de întârziere a ofensivei lui Traian sau de slăbire a forțelor acestuia. În acele vremuri, când războiul se baza îndeosebi pe confruntarea fizică față în față, factorul psihologic conta enorm. Iar dacii se bazau și pe acest efect. Steagurile lor cu cap de lup și coadă de șarpe scoteau un șuierat care-i deruta și îi înspăimânta pe adversari. Componenta psihologică a acțiunii dacilor este destul de bine ilustrată în ceea ce s-a spus și s-a scris despre aceste războaie. Bineînțeles, toate acestea s-au scris nu pentru a-i lăuda pe daci, ci pentru a-i preamări pe romani. În fond, ei sunt cei care au inventat expresia Vae victis!
Atacul lui Decebal se produce asupra garnizoanelor romane din teritoriile ocupate de Traian. Cneus Pompeius Longinus, care comanda o parte din forțele romane, cade într-o capcană întinsă de daci și este făcut prizonier. Decebal a încercat să obțină încetarea ostilităților și retragerea romanilor în schimbul lui Longinus, care nu era o persoană oarecare, ci fostul guvernator al Panoniei și al Moesiei Superioare. Longinus se sinucide. Planul lui Decebal cade. Trebuie să continue ofensiva (iarna anului 104 și primăvara anului 105), deși șansele sunt limitate, întrucât coaliția anti-romană de la Dunăre la Eufrat nu a luat naștere.
În aceste condiții, Senatul declară război dacilor. Decebal încearcă și ultima șansă de a pune capăt unui război de care era acuzat el și nu Traian. Prin intermediul unor transfugi, încearcă să-l ucidă pe Traian. Aceștia sunt prinși și planul de asasinare nu reușește.
Traian trece Dunărea și înaintează prudent prin teritoriile deja ocupate de romani în 102. Înaintarea lui Traian se face în etape, fiecare fiind însoțită de refacerea drumurilor și de efectuarea unor lucrări de fortificații care să permită adăpostirea rapidă a forțelor în caz de atac prin surprindere. Atacul propriu-zis asupra teritoriilor lui Decebal are loc abia în primăvara anului 106. Parcurgerea într-un an a unor distanțe care, în mod normal, trebuiau străbătute în câteva săptămâni sau, în cazuri mai dificile, în câteva luni, arată cât de dificilă a fost confruntarea Imperiului cu Dacia.
Iarna 105-106, Traian a petrecut-o în Oltenia. Planul lui Traian viza atacarea dacilor din mai multe direcții, pentru a-i prinde într-un cerc, limitând astfel posibilitatea de manevră și de diversiune a regelui dac. În lipsa unor aliați puternici, Decebal nu avea altă soluție decât să primească lupta în spațiul vital al Daciei, ceea ce, pentru romani, reprezenta cheia reușitei.
Manevra romană era suficient de largă. Colosala forță militară de aproape 200.000 de oameni a fost împărțită pe cinci sau șase grupări de forțe care urmau să se apropie de Sarmizegetusa din direcții diferite.
O primă grupare de forțe a înaintat prin culoarul Cerna-Timiș, pe la Tibiscum, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, ajungând în Depresiunea Hațegului. Apoi a coborât spre Sarmizegetusa pe Valea Mureșului.
Cea de a doua grupare a înaintat pe Valea Jiului, pe la castrul de la Bumbești, și a trecut spre Sarmizegetusa prin Pasul Vâlcan.
Cea de a treia grupare – cea mai importantă –, condusă de Traian, a înaintat pe Valea Oltului, urmând să atace dinspre est cetățile dacice din Munții Orăștiei.
A patra grupare avea ca misiune, probabil, să întărească forțele romane din primul val și să prevină o eventuală contra-acțiune ofensivă de întoarcere efectuată de Decebal în stilul celei din 101-102 și, de aceea, trupele romane cartiruite în castrele construite în Muntenia în primul război, au trecut în Țara Bârsei prin culoarul Rucăr-Bran, urmând să înainteze probabil prin trecătoarea Perșani, de-a lungul Târnavelor și Mureșului spre Munții Orăștiei.
Cea de a cincia grupare de forțe a intrat în Țara Bârsei prin pasul Bratocea, iar cea de a șasea, venind de pe Valea Siretului, probabil din Moesia Inferioară, a pătruns în Transilvania printr-una din trecătorile Carpaților Orientali, probabil prin pasul Oituz.
Este evident că Traian viza atacul simultan al cetăților dacice din Munții Orăștiei cu cele trei coloane principale, potrivit unui plan minuțios și unei coordonări riguroase a deplasării și operației.
Cele trei coloane au ajuns la timp, au atacat conform planului cetățile dacice și, cu multă greutate și pierderi mari, au reușit să ocupe primul aliniament de cetăți de la Costești, Blidaru și Piatra Roșie. Se spune că, în aceste împrejurări, o parte dintre dacii lui Decebal se supune lui Traian, trădându-și astfel conducătorul.
Ultimul aliniament al forțelor lui Decebal era Sarmizegetusa Regia, aflată la 1200 m altitudine, pe Dealul Grădișea Muncelui. Cucerirea și distrugerea cetății reprezenta obiectivul final al războiului roman.
În vara anului 106, romanii încep atacul. Este respins. Cetatea dacică este asediată. Romanii își construiesc o cetate paralelă și taie alimentarea cu apă a dacilor. Din nou, o parte dintre daci se predau. Alții scapă și se refugiază în terenul puternic acoperit. Cetatea, lipsită de apă și de apărare, este invadată și incinta sacră incendiată. Se sfârșea astfel un mit, iar romanii cucereau Dacia.
Bicilis, confidentul lui Decebal, spune că aurul lui Decebal se ascunde în albia răului Sargetia, în apropierea capitalei dacice.
Decebal s-a retras spre nord, a încercat să ajungă în Carpații Orientali și să continue lupta cu ajutorul bastaranilor și roxolanilor. În zona Harghitei, îl ajunge din urmă un detașament de cavalerie roman. Decebal se sinucide. Războiul este încheiat oficial la 11 august 106, dată la care Dacia este declarată provincie romană. De acum, Dacia va fi controlată strict de romani. În urma cuceririi Daciei, o mare cantitate de aur (de ordinul tonelor) ia drumul Romei. Cursul aurului scade brusc în Imperiul roman și în afara acestuia.
Sunt, desigur, foarte multe semne de întrebare în legătură cu aceste războaie, cu comportamentul dacilor, chiar al regelui Decebal și cu relatările despre acest război. Probabil, cu timpul, se va ajunge și la găsirea răspunsurilor.
Cert este că, pentru arta militară, războaiele dintre romani și daci au o foarte mare însemnătate, întrucât:
Se desfășoară în timp îndelungat și pe spații mari;
Cuprind manevre ingenioase, efectuate atât în ofensivă, cât și în apărare;
Acțiunile militare propriu-zise sunt combinate cu o logistică de mare amploare, care permite asigurarea cu mijloace a peste 300.000 de luptători și a numeroase forțe auxiliare;
Relevă rolul fortificațiilor în campanii care nu se desfășurau totuși static, ci foarte dinamic, cu deplasări pe spații imense.
În această confruntare, deși inițiativa strategică aparține romanilor, Decebal reușește să întreprindă acțiuni extrem de subtile care au, fără îndoială, valoare strategică. Arta militară se îmbogățește cu una dintre cele mai iscusite manevre ofensive de întoarcere, desfășurată în timpul apărării strategice: atacul dacilor, burilor și roxolanilor din iarna 101-102 asupra garnizoanelor romane de la sud de Dunăre din Moesia Inferioară.
Considerăm că episodul acesta, peste care se trece uneori foarte ușor cu vederea sau care este luat doar ca o diversiune, constituie una dintre cele mai valoroase acțiuni din timpul războaielor daco-romane.
1.5. Armament și mijloace de luptă
Armamentul și mijloacele de luptă ale antichității reprezintă un domeniu care se cere studiat cu multă atenție. La urma urmei, întreaga artă militară a antichității nu este altceva decât o modalitate de creare și folosire a acestor arme pentru realizarea scopurilor și obiectivelor războiului.
Studierea armelor duce la înțelegerea, în mare măsură, a filosofiei de confruntare, a filosofiei războiului.
Din punct de vedere al armelor și acțiunilor impuse de acestea, antichitatea își are propria ei filozofie. Ea este distinctă și se construiește pe coordonatele foarte complexe ale confruntării dintre nomazi și sedentari în reconfigurarea spațiului vital și al marilor coridoare strategice, care vor rămâne neschimbate timp de milenii.
De aceea, antichitatea trebuie privită ca o entitate distinctă, care începe undeva, în negura vremurilor și evoluează până când tensiunile interioare care se acumulează sparg acest spațiu și determină reluarea ciclului. Armele antichității se cer privite ca existențe care au influențat nu doar desfășurarea bătăliilor, strategia și tactica, ci și comportamentul uman față de mijloacele create de om. S-a spus adesea că epocile moderne nu au creat nimic care să nu fi existat în antichitate. La fel se poate spune, păstrând proporțiile, și în domeniul armamentelor.
Armele și mijloacele de luptă ale antichității se împart în:
Arme individuale de atac și de apărare;
Mașini de război;
Mijloace de protecție individuală și colectivă;
Mijloace de campare;
Mijloace de transport terestru și naval;
Mijloace de asediere;
Fortificații și alte lucrări de apărare.
Armele se împart, la rândul lor, în câteva categorii care s-au menținut de-a lungul întregii antichități și chiar mai târziu, în Evul Mediu:
Arme individuale pentru lupta apropiată (pumnalul, sabia, ghioaga etc.);
Arme individuale pentru lupta la distanță – arme cu aruncare – (arcul cu săgeți, halebarda, sulița, lancea, praștia etc.);
Armament de artilerie (bombarda, catapulta etc.).
Mașinile de război ale antichității se reduc la carele de luptă cu doi sau trei luptători și la alte mijloace, de cele mai multe ori improvizate.
Dintre mijloacele de protecție individuală și colectivă de disting scutul, armura și casca. Aceste mijloace au avut o importanță deosebită în antichitate.
Scutul a apărut cu trei milenii înaintea erei noastre, avea diferite forme (rotunde, ovale, triunghiulare etc.), era confecționat din diferite materiale, mai întâi din lemn acoperit cu piele, apoi lemnul era întărit cu o garnitură de bronz etc. și folosea în principal la apărarea împotriva săgeților, sulițelor sau altor lovituri ale adversarului, dar nu numai. El putea fi folosit, în lupta apropiată, și pentru a-l lovi pe adversar, pentru a-l dezechilibra sau pentru a-l agăța. Acest scut putea fi utilizat și ca umbrelă sau ca adăpost, așa cum astăzi din patru foi de cort se confecționează în câteva minute un cort care adăpostește cei patru oameni care le poartă.
Armura datează cam din aceeași perioadă (sfârșitul mileniului trei și începutul mileniului doi). Proteja umerii, pântecele și se prelungea ca un fel de mantie, în Asiria, mai ales. Era confecționată dintr-o țesătură cu zale de bronz. Armura propriu-zisă a apărut probabil la începutul mileniului doi înaintea erei noastre și presupune stăpânirea unor procedee de prelucrare a metalelor, întrucât ea este confecționată din zale. Cea mai veche armură cunoscută este așa-numita panoplie de Dendra, un fel de mijloc de protecție folosit de un șef militar contemporan cu eroii lui Homer. Ea a fost descoperită într-un sarcofag. Nu este confecționată din zale, ci dintr-un fel de cilindru de bronz, la care se alătură alți cilindri mai mici ce protejau brațele, iar în partea inferioară avea un șorț care proteja picioarele. Este o armură rigidă care nu putea fi folosită în luptă, întrucât reducea la maximum mobilitatea. O fi fost, totuși, o modalitate de a-l proteja pe acel șef care, probabil, supraveghea sau conducea lupta de undeva, dintr-un loc situat în apropierea spațiului bătăliei, împotriva săgeților și sulițelor aruncate de adversar.
Casca apare o dată cu armura, dar evoluția ei este mai înceată, datorită faptului că necesită o tehnologie pe care fierarii armurieri ai acelor timpuri nu o stăpâneau. Ei nu reușiseră încă, la mijlocul mileniului doi înaintea erei noastre, să creeze suprafețe metalice curbe, care să poată fi îmbinate ca solzii unui pește, nici să modeleze metalul după anumite forme. Așadar, casca începutului, ca și armura, era incomodă, greu suportabilă și nu permitea mișcarea. Casca de bronz suportabilă a fost folosită abia la jumătatea secolului al IX-lea î.e.n. Cam în același timp apar și celebrele armuri tip clopot care aparțin panopliei Argos.
Panoplia Argos cuprindea o cască de bronz elipsoidală, cu apărătoare pentru obraji, o armură destul de largă, ce se prelungea cu o placă ce proteja abdomenul și manșete pentru antebrațe. Din aceeași panoplie făceau parte și jambierele. Armura avea elemente de bronz și de piele, în funcție de posibilitățile celui ce și-o procura.
Mijloacele de protecție colectivă folosite în armatele antichității erau și ele extrem de felurite. Unele armate – este vorba de cele ale nomazilor – nu dispuneau de așa ceva. Până târziu, în Evul Mediu, filosofia lor consta în mișcare, în viteză. „Protecția“ colectivă se asigura prin dinamism, prin goana calului. Celelalte armate – ale Imperiului roman și ale popoarelor sedentare – realizau lucrări de protecție colectivă din pământ, lemn și piatră. Acestea constau în fortificații, întărituri de pământ, din lemn sau din piatră. De fapt, arta militară la romani, spre exemplu, consta nu numai în organizarea perfectă și pregătirea riguroasă a legiunilor, ci și în folosirea fortificațiilor pentru adăpostirea și protecția trupelor. Se poate chiar spune că arta militară la romani se baza pe… fortificațiile care înaintează, pe fortificațiile care însoțesc legiunile, în sensul că, oriunde ajungeau, romanii ridicau lucrări de protecție ce constituiau și o puternică bază de plecare la ofensivă. Dacii înșiși dispuneau de un sistem de cetăți care le asigurau rezistență, protecție colectivă și loc de refugiu.
1.6. Spațiul și timpul în acțiunile militare ale antichității
S-ar putea spune că, într-un fel, arta militară a tuturor timpurilor își are modelul în arta militară a antichității. Profesionalismul armatelor, antagonismul fundamental dintre mișcare și poziție, dintre nomadism și sedentarism, dintre populațiile țărilor continentale și cele ale țărilor maritime și scrierile antice despre aceste probleme conduc la o concluzie tulburătoare: antichitatea este o epocă a unui realism frământat, a unui pragmatism teluric, impregnat cu o proiecție ideală și chiar mistică a acestui realism fluid, atât de dependent de variația condițiilor inițiale. Anticii realizează nu numai dimensiunea ontologică a unei societăți omenești în profundă mișcare, cutremurată de două fenomene cu un impact de falie teribil: nomadismul și sedentarismul, ci și gnoseologia și logica raporturilor complexe și implicațiilor majore pe care le are confruntarea. Este vorba de o confruntare care, orice s-ar spune, înseamnă construcție sau reconstrucție a mediului social, economic, cultural și militar al omenirii.
Timpul real și spațiul real se definesc nu pe proiecția cosmică a mișcării și a vectorilor ei, ci pe fuziunea a două filosofii care, cel puțin în antichitatea timpurie, par contradictorii și chiar ireconciliabile. Prima dintre acestea este filosofia spațiului plin, a spațiului armonios, echilibrat, impregnat de mugurii construcției valorilor, specifică populațiilor sedentare, stabilite în general în zone fertile și cu resurse bogate, brăzdate de fluvii și râuri, o filozofie a timpului real, contopit cu cel cosmic, îndeosebi cu cel solar (soarele fiind dătător de viață) în aceeași durată. Cealaltă este o filozofie a spațiului gol, de stepă, cu orizont linear și copleșitor, o filozofie a spațiului dilatat, orizontal, adesea revărsat peste margini, și a timpului variabil. Această filozofie este caracteristică popoarelor de stepă, în special celor din foaierul perturbator ce se întinde între Mareea Caspică și Manciuria.
Filosofia spațiului plin și a timpului real este generatoare de valoare. Ea creează sisteme dinamice adaptative și uriașe ambuscade civilizaționale în care, în cele din urmă, se va topi masa migratorilor și a nomazilor. Se înțelege, nu fără a genera schimbările pe care le incumbă totdeauna o astfel de ciocnire. În această confruntare, vor învinge, desigur, sedentarii, dar nici ei nu vor ieși dintr-o astfel de încercare așa cum au intrat, ci vor fi alții, ei înșiși transformați, metamorfozați, adică mai agresivi, mai setoși de putere și chiar de mișcare, de extensie. Chiar după primele valuri de migrații, fenomenul frontierei se va dinamiza, se va complica. Frontierele vor deveni mai extensive, mai agresive. După valurile de migrații, sedentarii nu-și vor mai încăpea în margini. Din acest moment, sedentarii, îmbogățiți cu ceea ce le-au adus nomazii, își vor crea pofta de expansiune, vor începe bătălia pentru extensia spațiului și condensarea timpului. Astfel se va crea o a doua mare sursă de conflict. Către sfârșitul antichității, lumea se va afla pe o altă traiectorie a devenirii, definită pe încrâncenarea bătăliei pentru spații și resurse.
Filosofia spațiului gol și a timpului dilatat sau comprimat, a timpului variabil, produce acea bulversare care generează procesul de remodelare. Totdeauna va fi nevoie de un impuls, de o cerință care să declanșeze un astfel de proces. Reacția sedentarilor la năvălirile nomazilor nu este una de simplă apărare, adică de baricadare în sistemele proprii și de respingere totală a adversarului, pentru simplu motiv că invazia nu are loc doar prin atacul militar, ci și printr-o agresiune în spațiul spiritualității, în cel al informației și, în general, în cel al modului de viață.
Spațiul și timpul, în războaiele antichității care, în principal, sunt războaie între nomazi și sedentari, dar și, derivate din acestea, războaie pentru definitivarea teritoriului și impunerea unui anumit tip de raporturi, pentru dominare și, respectiv, pentru obținerea unui loc cât mai bun în noua ordine, au dimensiuni relative. Filosofia spațiului și a timpului – foarte importantă în înțelegerea războaielor și, în general, a problemelor antichității – impune o abordare diferențiată a acestor noțiuni, din unghiuri diferite, dar avându-se în vedere marile coordonate, marile linii-forță care definesc acea epocă istorică. În timp ce pentru sedentari spațiul este ogorul, casa, ținutul, țara –imuabil în dimensiunea sa, dar perfectibil în conținutul său –, iar timpul este dat de succesiunea ciclică a anotimpurilor, exprimată în rânduirea muncilor ce definesc un anumit tip de raporturi comunitare și interumane, pentru nomazi, spațiul este rectiliniu, mișcător, iar timpul se prezintă nu ciclic, ci succesiv, ca un mecanism care nu măsoară durata, ci doar trecerea, mersul, adică mișcarea.
Sedentarii impun nomazilor această dimensiune verticală a spațiului și ciclică a timpului, le domolesc avântul, îi obligă să privească în sus și în jos, să cuprindă și să înțeleagă miracolul vieții, al genezei. Nomazii îi obligă pe sedentari să iasă peste margini, să-și tulbure reprezentarea despre lume, să comprime timpul și să accepte nemărginirea.
Ei, bine, în războaiele antichității, se regăsește această simbioză ieșită din cea mai teribilă confruntare, din cea mai accentuată contradicție. Sedentarii măsoară spațiul cu brazda și timpul cu numărul brazdelor. Nomazii măsoară spațiul cu lungimea drumului și timpul cu numărul etapelor de marș. Muncile pământului telurizează timpul, îl leagă de lucruri foarte concrete, de produse ale muncii și îl evaluează în creșterea grâului și a meiului, a copacilor și a ierbii. O astfel de evaluare, de măsurare este naturală, decurge deci din modul în care natura se reproduce pe sine, după legile Cosmosului, după ordinea firească existentă de milioane de ani pe pământ. Goana calului comprimă deopotrivă spațiul și timpul, dinamizează viața, introduce o a treia dimensiune a existenței umane: viteza.
În ceea ce privește spațiul și timpul, considerăm că antichitatea cunoaște trei mari etape:
Etapa prenomadă;
Etapa conflictului dintre nomazi și sedentari;
Etapa conflictului dintre entități spațio-temporale constituite sau în curs de constituire (etapa noii ordini a lumii).
Prima etapă, cea prenomadă, este marcată foarte bine de Sun Tzî în Arta războiului și de Kotilya în Arthashastra. Tot aici se înscrie și Codul lui Hammurabi, un document cu valoare juridică, deosebit de interesant și azi. Este vorba de dimensiunea militară și politico-militară a raporturilor foarte complexe dintre entități (state) stabile care se luptă între ele, într-un spațiu limitat, pentru resurse, supremație, teritorii, putere zonală. Din această perioadă, începe fenomenul propriu-zis al frontierei, concretizat în lupta pentru teritorii, pentru supremație, pentru resurse. Aceste tipuri de războaie, specifice confruntărilor între entități relativ stabilizate, se desfășoară după reguli în general acceptate de beligeranți. Ele sunt asemănătoare. Cele care se întâlnesc în Codul lui Hammurabi, cele din Arthashastra și cele din Arta războiului se înscriu în același registru politic, moral și militar. Spre deosebire de primele două, Codul lui Hammurabi acordă o foarte mare atenție normei de drept, care, în viziunea celui care a creat-o, îi protejează pe militari. „Câmpul, grădina sau casa soldatului sau prinsului sau tributarului nu pot fi vândute.“ Locurile de desfășurare a unor astfel de confruntări sunt situate, de regulă, în afara foaierului perturbator, mai ales în spațiul Chinei antice și în cel al Indiei antice. Cel puțin în aceste spații, au fost elaborate lucrări (ghiduri, învățături, regulamente) prin care se fac cunoscute regilor, prinților și generalilor reguli de comportare în pregătirea și ducerea războaielor, elemente de strategie (strategii) și de tactică, procedee de acțiune, politici, modalități de înșelare și de influențare, măsuri de protecție a trupelor proprii și o mulțime de alte elemente fără de care nu poate exista, în spațiu luptei, nici confruntare, nici victorie.
Aceste texte dovedesc preocuparea deosebită a comandanților, teoreticienilor și practicienilor militari de a transmite respectul față de detalii, componenta morală a pregătirii și ducerii războiului, precum și învățăturile înaintașilor. Este etapa în care s-a cristalizat o morală pe care o vom regăsi, aproape nealterată, și în prima etapă a Evului Mediu. Filosofia acestei etape a antichității constă în realizarea obiectivului propus, indiferent prin ce mijloace, dar toate bazate pe calitățile personale ale comandanților și ostașilor, pe legile războiului, pe experiența înaintașilor și, pe cât posibil, pe evitarea confruntării directe. Spațiul și timpul, în această etapă, devin utilitare, pragmatice și se evaluează prin crearea unor structuri de acțiune și de reacție solide și sigure, pe acțiuni iscusite, pe un joc al inteligențelor. Putem spune, fără teama de a greși, că, în această etapă a antichității timpurii, confruntarea nu se baza pe teoria jocurilor strategice cu sumă nulă (câștig eu, pierzi tu; pierd eu, câștigi tu), ci pe una care este foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre, în care există posibilitatea ca ambele tabere să câștige, să piardă sau să acționeze în zadar.
În aceste condiții, spațiul și timpul sunt relative, depind de modul în care este înțeleasă și materializată confruntarea, aceasta bazându-se nu pe două filosofii ireconciliabile, cum se va întâmpla mai târziu, în epoca migrațiilor, ci pe o filozofie a reașezării raporturilor între state constituite, pe o filozofie a bătăliei pentru influență, supremație locală și resurse.
Etapa conflictului dintre nomazi și sedentari este cea mai perturbatoare etapă din istoria omenirii. După ce antichitatea, ieșind din neolitic, se limpezise, după ce se realizaseră deja primele scrieri, primele valori ale unei civilizații ce se contura a fi o civilizație a popoarelor sedentare, a culturii pământului și spiritului, intrase în funcțiune nucleul, foaierul sau spațiul perturbator. Este foarte posibil ca un astfel de spațiu să nu fi apărut din senin, ci să fi fost el însuși creat de acea ordine a lumii impusă prin sedentarizare. Adică cei care nu au mai avut loc în astfel de spații (deși ne îndoim că nu ar fi existat suficient loc sub soare pentru populația de atunci, dar fiecare timp își are legile sale), sau cei alungați din astfel de spații (devenite, probabil, intolerante) să se fi grupat în acel loc de unde nu-i mai alunga nimeni, să se fi înarmat cu filosofia de mișcare a acestui spațiu întins, copleșitor, și abia după aceea să fi năvălit în trombă peste ținuturile de unde au fost cândva alungați.
Din câte știm, nu există dovezi indiscutabile în susținerea acestei ipoteze, dar nici împotriva ei. Considerăm că, în viitor, ea va trebui să fie, alături de multe alte ipoteze, verificată. Fiecare acțiune umană își are cauzele ei, care nu pot și nu trebuie să fie eludate. Analiza lor nu satisface doar o simplă curiozitate, ci se constituie într-un uriaș rezervor de cunoștințe și înțelepciuni care ajută la prognozarea viitorului. Pentru că și lumea, ca oricare alt sistem dinamic de pe această planetă, evaluează ciclic.
Năvălirea migratorilor are multe implicații. În multe părți, migratorii reușesc să surprindă populațiile sedentare nepregătite pentru a face față situației, pentru a se apăra. Chiar și în acele zone unde exista deja o experiență militară temeinică – China, India, Mesopotamia, Tracia, Egipt –, nomazii războinici au reușit, în mare măsură să realizeze surprinderea strategică. Surprinderea a constat în raportul acțiune/timp.
Nomazii aveau o altă dimensionare, o altă înțelegere și o altă evaluare a timpului decât sedentarii. Timpul, pentru nomazi, însemna mișcare, rapiditate. Astfel, între timpul sedentarilor și timpul nomazilor s-a creat un decalaj foarte mare, un gol, un vid de timp, care, inițial, nu a putut fi umplut (de către sedentari) cu acțiuni pe măsură. Și astfel, migratorii au prăduit, au lovit puternic. Reacția sedentarilor a fost lentă. Ei nu au răspuns cu aceeași monedă.
Dacă, fizic, nomazii i-au surprins și i-au copleșit pe sedentari cu rapiditatea mișcării, psihic, sedentarii s-au refăcut rapid și le-au opus invadatorilor nu armate rapide, bine organizate și disciplinate, ci un sistem de capcane civilizaționale, urzite în timp, în care aceștia au intrat iremediabil. Este etapa în care ia naștere marea strategie chineză împotriva invadatorilor, concretizată, fizic, în marele zid.
Timpul a lucrat iremediabil și foarte puternic în favoarea sedentarilor.
Cea de a treia etapă este marcată de temporizarea nomazilor, de asimilarea lor (în cea mai mare măsură, pentru că nomazi există și în zilele noastre) și de conflictul între entități refăcute și restabilizate. Este momentul în care fenomenul frontierei se acutizează, dând naștere marilor confruntări ale antichității. Această etapă începe cu războaiele medice și se încheie, într-un fel, cu bătălia de la Adrianopole.
1.7. Formele acțiunilor de luptă. Strategiile terestre
și strategiile navale
Bătăliile antichității se deosebeau de cele de azi, nu atât prin amploarea spațială (care, adesea, era foarte mare), cât mai ales prin modul de angajare. Oricare bătălie a antichității presupunea cel puțin două faze: deplasarea la locul confruntării și înfruntarea propriu-zisă, lupta. Unele armate erau foarte grijulii în ceea ce privește această deplasare. Legiunile romane, spre exemplu, realizau drumuri, poduri peste cursurile de apă, fortificații, depozite, iar taberele lor erau adevărate modele de organizare și de disciplină, asigurând toate condițiile de adăpostire, dar și de apărare și de plecare la atac sau spre zona de confruntare.
Formele acțiunilor de luptă erau, ca și azi, atacul, apărarea, retragerea și urmărirea. Ele se manifestau în funcție de mulți factori și depindeau foarte mult nu atât de comportamentul inamicului, cât mai ales de stilul în care erau formate și instruite armatele. În general, marile armate ale antichității erau profesioniste. Ostașii practicau meseria războiului și ajungeau la perfecțiune. În China antică, înainte de năvălirea hunilor, confruntarea între tabere nu era, ca în Evul Mediu european, o simplă ciomăgeală, ci o adevărată artă a inducerii în eroare, a culegerii de informații, a determinării inamicului să cedeze fără luptă sau să acționeze în inferioritate tactică și strategică. Strategia era arta înțelepciunii, fiecare comandant fiind un înțelept sau înconjurându-se de înțelepți. Mai târziu, pe timpul invaziei populațiilor din foaierul perturbator, întreaga strategie consta în organizarea rapidă a acțiunilor militare în vederea opririi năvălitorilor. Cam același lucru se va întâmpla și cu Roma antică. Strălucirea ei pălea în fața unor invazii ale populațiilor războinice nomade, migratoare, care introduseseră în spațiul de confruntare rapiditatea, viteza și, prin urmare, o nouă strategie, cea a acțiunilor rapide.
1.8. Concluzii
În Arta războiului a lui Sun Tzî, în Arthashastra, în relatările lui Xenofon despre retragerea celor zece mii, ale lui Cezar și în alte documente, sunt oferite o mulțime de date și precepte pentru a putea înțelege principalele coordonate ale artei militare a antichității. Nu există însă suficiente date pentru a desprinde concluzii foarte consistente în ceea ce privește funcțiunile militare ale antichității (dispozitive, formații, manevre, mobilitate, logistică, comandă și control), mai ales ale celei orientale. Ceea ce se știe rezultă din scrierile unor gânditori cum sunt cei chinezi (Confucius, Sun Tzî, Shang Yang, Su Ma Sen etc.), indieni și egipteni, din consemnările lui Alexandru Macedon și ale unor istorici, precum Xenofon (care a participat personal la campanii), Tucidide și alții.
1. Nucleul armatei, timp de mai multe secole, îl reprezentă falanga. Aceasta era, de fapt, o formație adaptată mijloacelor de luptă de atunci. Primul element al acestei formații era asigurarea protecției și crearea condițiilor pentru dubla protecție (a luptătorilor falangei și a infanteriei ușoare) și lovirea ulterioară a adversarului printr-o manevră dublu învăluitoare, efectuată de regulă de către cavalerie.
Protecția individuală se realiza, în cazul infanteriei grele, considerată trupă de elită, prin cască, scut și armură. Casca era diferită de la o armată la alta, dar, în principiu, ea proteja capul și figura. La perși, spre exemplu, ea era o simplă calotă legată cu un cordon sub bărbie.
Armura rămâne un privilegiu al celor bogați. Fiecare avea dreptul să fie protejat, dar armuri adevărate nu-și puteau procura decât cei bogați. Ceilalți, fie că se mulțumeau cu armuri mai vechi, cumpărate de ocazie sau moștenite, fie își improvizau astfel de armuri din stofă, piele etc. Dacii, spre exemplu, foloseau, ca armură, stofa, pielea, lemnul și, cei mai înstăriți, bronzul și fierul.
Scutul era, mai ales, de formă rotundă și proteja partea stângă a corpului. Partea dreaptă era apărată de vecinul din dreapta, întrucât, în acele vremuri, infanteria grea adopta, ca dispozitiv de luptă, formația strânsă. Scutul, ca și armura, avea o mare importanță. De aceea, curios, luptătorii greci erau numiți după felul scutului și nu după cel al armei pe care o purtau.
Protecția infanteriei ușoare era dată, mai ales, de mișcare. În primul rând, ea era formată din cei care nu aveau mijloace pentru a-și procura armură și scut. În acea vreme, armura era, în împrejurările unui mediu tensionat și nesigur, o chestiune de viață și de moarte și nu doar un simplu moft sau un lux. Infanteria ușoară este numită, uneori, și proletariatul armatelor antice, datorită statului social al luptătorilor și misiunilor secundare pe care se considera că le îndeplinesc aceștia într-o bătălie.
Realitatea era însă cu totul alta. Infanteria ușoară a antichității, în pofida condiției ei precare, prefigura rolul mișcării în confruntările militare viitoare, evident, înainte de a fi fost introdusă în bătălie (de către nomazi) cavaleria, cea care va domina câmpul de luptă timp de un mileniu. Această infanterie era compusă din arcași și prăștieri, care acționau de la mare distanță, și nu aveau nici un fel de protecție Tot din infanteria ușoară făceau parte și lansatorii de sulițe, care se apropiau la 25-30 metri de adversar, aruncau sulițele și apoi se retrăgeau printre luptătorii din infanteria grea, înainte ca ei să-și strângă rândurile. Acești sulițași erau vânați de arcașii adverși care acționau pe flancuri și, bineînțeles, de cavaleria inamică.
Scutierii (peltaștii) erau mercenari traci înarmați cu un scut de răchită acoperit de piele. Acest scut era mai ușor decât cel din lemn obișnuit acoperit cu piele, dar nu proteja corpul decât împotriva săgeților trase de la mare distanță și a pietrelor aruncate cu praștia. Acești luptători aveau în dotare și o sabie. Deși se pare că nu avea nici o șansă în fața celor cu armuri, în bătălia de la Lehaion, ei au reușit să-i învingă pe luptătorii spartani protejați de armuri.
Protecția colectivă se realizează, în general, prin cetăți sau fortificații din piatră și pământ. Cetatea Tyr, care avea pereți cu înălțimea de 45 m, a fost asediată timp de șapte luni de Alexandru Macedon
Sisteme de protecție s-au realizat și pe nave, atât pentru vâslași – așezați, în flota Greciei antice, pe trei rânduri –, cât și pentru luptătorii propriu-ziși, care erau infanteriști.
2. Cavaleria n-a jucat un rol foarte important în Grecia antică, nici în Roma antică. Soldatul de la Maraton n-a avut la dispoziție un cal. În schimb, perșii și soldații lui Alexandru Macedon considerau cavaleria o armă de elită. De unde se deprinde concluzia că, încă de atunci, în confruntările militare, începe să se acorde o atenție specială mișcării, mobilității. Dar, asupra acestui aspect vom reveni.
Se pare că Filip, tatăl lui Alexandru, cel care a organizat armata modernă a Macedoniei, a acordat o mare atenție mișcării, preluând această atitudine de la traci. Aici avem de a face cu două feluri de cavalerie. Pe de o parte, este vorba de cavaleria cuirasată, care presupune existența unui cavaler cu armură înarmat cu o suliță de câțiva metri (pe care-l vom întâlni și în Evul Mediu) și, pe de altă parte, se ivește o formațiune călare ușoară, protejată sumar (cască, scut de piele, armură de piele sau de straturi de stofă), care va avea un rol esențial în proliferarea manevrei pe câmpul de bătaie.
3. Un loc special în confruntările antichității îl ocupă carele de luptă. În bătălia de la Kadesh din anul 1295 î.e.n. dintre egiptenii lui Ramses al II-lea și hitiți, încheiată nedecis, se vorbește de sute de asemenea vehicule de luptă. Este vorba de o asociație interesantă dintre un vehicul în general pe două roți, pe care se aflau doi sau trei luptători înarmați cu sulițe, arcuri, săbii etc. și diferite alte arme care se atașau acestui vehicul. La hitiți, spre exemplu, unul conducea vehiculul, unul ataca și cel de al treilea era scutier.
4. Tot în această perioadă este întrebuințată și artileria. Este vorba de acele mijloace de lansare mecanică a pietrelor, sulițelor, săgeților și altor proiectile. Ei, acești artileriști, nu erau, practic, protejați. În schimb, geniștii, care construiau fortificații (în general, șanțuri sau valuri de pământ și, mai târziu, cetăți), au fost, către sfârșitul secolului al IV-lea î.e.n., protejați de scuturi colective și înarmați pentru a se apăra împotriva asediatorilor.
5. Există un prag al confruntărilor antichității care relansează valoarea mobilității, ca modalitate de revoluționare a artei militare. Până la un moment dat, bătălia era condiționată de modul de angajare, de formația adoptată (secole de-a rândul formația strânsă – falanga – a configurat în acest fel câmpul de bătaie), de sistemul de protecție și de un fel de manevră intrinsecă, lineară, care consta în schimbarea liniilor și în trecerea rapidă de la o formă la alta a dispozitivului. Într-o astfel de confruntare, evident, infanteria ușoară și chiar cavaleria nu aveau un rol prea important. Dar terenul variat și armamentul (apariția bombardelor mai perfecționate, creșterea puterii de penetrare a săgeților și sulițelor) și dezvoltarea numerică a armatelor au determinat reconfigurarea modului de angajare și a tipului de confruntare. Acest lucru nu s-a făcut dintr-o dată, ci a durat secole. Un rol foarte important în desfășurarea bătăliei începe să-l aibă, din ce în ce mai mult, mobilitatea. Sunt reconsiderate astfel, atât infanteria ușoară, cât și cavaleria (mai ales din cea de a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n.). Până la inventarea potcoavei, calul, îndeosebi în teren pietros, era foarte vulnerabil. La începutul secolului al IV-lea a apărut ideea… „încălțării“ calului. În acest scop, s-au realizat niște saboți, care erau fixați de copita calului cu ajutorul unor curele. Caii erau purtați așa pe timpul transportului, pentru a le proteja copitele. Erau descălțați doar în ziua bătăliei. Între timp, s-a inventat și potcoava prinsă de copita calului cu caiele. În războaiele din Statele Unite ale Americii, s-a dovedit superioritatea cailor potcoviți ai Cavaleriei Forțelor Armate în fața cailor indienilor, care nu aveau potcoave. Dar, până aici, din momentul folosirii calului în război, au trecut 23 de secole!
Romanii (ca și grecii) nu au acordat totuși mare importanță cavaleriei, din cel puțin două motive: experiența lor îndelungată, tactica de luptă pe care o foloseau legiunile și terenul greu, frământat, în care au acționat acestea. Romanii au preferat arta fortificațiilor, a ridicării de castre și de forturi, combinând cum nu se poate mai bine mișcarea calculată, în ordine desăvârșită, cu protecția acesteia. În schimb, ei au acordat o importanță cu totul specială infanteriei ușoare.
Cu excepția invaziilor barbare asupra teritoriului chinez, se pare că rolul mobilității a fost neglijat în confruntările din antichitate, până către secolul al IV-lea î.e.n. Totuși, în lupta de la Marathon, atenienii lui Milthiade se întorc în marș forțat pe plaja pe care au debarcat perșii, obținând o victorie răsunătoare. Dar și în bătălia navală de la Sybota din războaiele peloponeziene (431-399 î.e.n.) se relevă rolul deosebit al mobilității, îndeosebi al mobilității navale.
Cel care dă strălucire mobilității este însă Alexandru Macedon. Este curios cum se îmbină, în campaniile sale, tactica falangei cu cea a mobilității. De altfel, însăși concepția de întrebuințare a falangei devine, la Alexandru Macedon, altceva decât a fost până atunci, atât prim modificarea structurii falangei (de la 16 la 8 rânduri), cât și prin folosirea cavaleriei și infanteriei ușoare pentru realizarea unei manevre de încercuire a inamicului.
Perșii sunt printre primii care au înțeles valoarea strategică a mobilității. În timpul campaniei lui Xerxes, flota a urmat un itinerar paralel cu cel al forțelor terestre. Furtuna și dezastrul de la Salamina zădărnicesc planurile perșilor, dar aceasta nu diminuează cu nimic valoarea operațiilor strategice combinate care se deschid în istorie o dată cu această campanie. De fapt, o astfel de manevră combinată – uscat, mare – au folosit și egiptenii împotriva acțiunilor popoarelor maritime.
Înainte de a-și începe campaniile sale împotriva perșilor, Alexandru Macedon a avut grijă ca flota acestora să nu aibă baze în care să se facă întreținerea operei vii a navelor. În acest fel, flota persană, din lipsa unor astfel de baze absolut necesare pentru vitalitatea unor corăbii construite din lemn, s-a dezagregat.
În antichitatea greacă și persană, s-a reliefat, cel puțin din ceea ce se cunoaște până în prezent, rolul pe care l-a avut mobilitatea navală. Navele devin, dintr-un mijloc de transport al luptătorilor infanteriști, un mijloc de luptă. Așa iau naștere luptele navele. Pentru aceasta, navele sunt dotate cu structurile și mijloacele necesare. Navele au o lungime de 55 de metri, echipajele sunt formate din 170 de vâslași, 15 oameni de punte și un număr variabil de infanteriști marini. Numărul luptătorilor este variabil, în funcție de misiuni și de calitățile navei. Mai târziu, acestui echipaj li se vor adăuga artileriștii, cei care vor mânui armele lansatoare.
De remarcat că vâslașul greu nu este sclav sau condamnat, ci un om liber care face parte din clasa săracă. Este un vâslaș foarte bine antrenat, întrucât din asta își câștigă pâinea. În bătălia de la Salamina, valoarea profesională și patriotismul au jucat un rol important în asigurarea superiorității manevrei tactice, deci în obținerea victoriei asupra flotei persane.
La sfârșitul celui de al doilea mileniu î.e.n., egiptenii aveau pe Nil nave de transport destul de puternice.
Existau, bineînțeles, nave de transport militar – armada persană din timpul războaielor medice, precum și cele ale grecilor și egiptenilor –, și corăbii pentru transportul mărfurilor. Primele, cele de transport militar, trebuia să fie manevrabile, suple, ușor de acostat, cu acces la uscat (deoarece, propriu-zis, erau un fel de nave de transport desant), celelalte puneau în operă regulile de transportul mărfii și pasagerilor.
În acest timp, se produc numeroase schimbări în ceea ce privește numărul și manevrabilitatea pânzelor, în funcție de vânt și de cerințele de manevrabilitate.
Antichitatea aduce numeroase perfecțiuni navelor de luptă și de transport, astfel încât, spre sfârșitul ei, s-a cam dat tot ce puteau da corăbiile cu pânze. Evul Mediu le preia și le duce mai departe.
6. Armatele antichității, mai ales spre sfârșitul epocii, erau destul de numeroase. De aceea, logistica lor ridica numeroase probleme. Acestea erau rezolvate în mod diferit de nomazi și de sedentari. Sedentarii nu întreprind campanii la distanțe mari de localități și de locurile în care își depozitează rezervele. De aceea logistica lor este una directă, care constă într-un sistem simplu de aprovizionare direct de la surse, prin intermediul unor mici formații sau al unor membrii ai colectivității non-combatanți. Nomazii își cară după ei familiile și întregul avut. Rezervele sunt în căruțe. Înapoia armatelor nomade, există baze de plecare și de aprovizionare. Însă, în cea mai mare parte, atât pentru armată, cât și pentru familii, proviziile și cele necesare sunt obținute de la populațiile locale. Bătăliile dintre nomazi și sedentari cunosc aceste diferențe și, uneori, ele au efecte importante în ceea ce privește deznodământul lor. Multe popoare sedentare (dar nu numai) folosesc așa numita tactică a pământului pârjolit, care nu este altceva decât o puternică lovitură logistică aplicată invadatorului. În acest timp, ei au grijă să-și protejeze rezervele și să asigure condiții pentru reluarea vieții obișnuite, la sfârșitul campaniei.
Desigur, perșii lui Darius, ai lui Xerxes și macedonenii lui Alexandru cel Mare nu sunt nomazi, dar sistemele lor logistice erau foarte interesante. Xerxes a folosit o flotă ce însoțea pe mare trupele care atacau pe uscat, asigurându-le, bineînțeles, și resursele necesare. Armata folosită în războaiele medice era destul de diferită de cea a grecilor.
Alexandru Macedon a creat formații speciale pentru rechiziții și aprovizionare. Aceste formații seamănă foarte multe cu cele din ziua de azi. De altfel, el a pus în fruntea logisticii un om foarte inteligent – Eumene –, căruia i-a dat funcția de mare cancelar al imperiului. În expedițiile sale, el a creat un fel de stocuri mobile ce urmau îndeaproape trupele.
În timpul retragerii celor zece mii, grecii lui Xenofon au folosit resurse locale pentru aprovizionare, deși terenul pe care l-au străbătut le era ostil Xenofon vorbește, totuși, destul de puțin despre acest aspect. Pe vremea aceea, logistica făcea parte nemijlocită din activitatea comandanților și trupei și se rezolva, ca și azi, prin rechiziții, crearea unor rezerve din timp de pace și amplasarea lor în locuri convenabile.
În antichitate, fiecare luptător își căra mijloacele de subzistență cam pentru 10-15 zile. Fiecare soldat purta o încărcătură cam 25-50 kg, iar etapele de marș erau în jur de 30 km, în marș normal, și până la 45-50 km, în marș forțat. Oricât de încărcați ar fi fost, soldații formațiunilor de luptă înaintau mult mai repede decât convoaiele logistice, formate din căruțe, elefanți și alte mijloace de transport.
Aprovizionarea cu muniții și cu alte mijloace de luptă, deși la prima vedere, n-ar trebui să fi fost o problemă, avea totuși dificultățile sale și în antichitate. Soldații erau înarmați cu săbii, sulițe, praștii etc., cu un scut, iar unii (cei din infanteria grea și cei din cavaleria grea) aveau și armuri. De regulă, fiecare soldat își ducea săgețile și armamentul din dotare. Probleme de aprovizionare mai dificile s-au ivit atunci când au fost introduse în bătălii carele de luptă și, în general, mașinile de luptă (catapulte grele și ușoare, berbeci).
Totuși, majoritatea materialelor se puteau confecționa pe loc, fiind din lemn și, mai târziu, din metale prelucrate primitiv. Acestea se cereau asigurate cu piese de rezervă și muniții. Piesele de rezervă din metale se confecționau din timp și erau transportate o dată cu trupele. Și chiar dacă munițiile erau, la început, simple pietre sau ceramică arsă, pentru o bătălie era nevoie de o mare cantitate ce trebuia aprovizionată din timp, depozitată și transportată la piesă.
Asigurarea medicală și veterinară trebuie să se fi făcut, de asemenea, în mod diferit la armatele nomade și la cele ale populațiilor sedentare. Sunt destul de puține documente despre aceste activități. Probabil că erau considerate ca subînțelese. Populațiile sedentare asigurau asistență imediată răniților și animalelor, așa cum se petreceau lucrurile în fiecare zi. Probabil că același lucru se petrecea și cu armatele nomade. Pe de o parte, asistența medicală era asigurată de grosul comunității care urma armata, dar, în acest proces erau, bineînțeles, folosite și prăzile de război, resursele localităților cucerite și alte resurse. Antichitatea nu acorda însă o atenție specială protecției omului, mai ales în armatele care recrutau soldați din rândul populațiilor subjugate, așa cum era cea persană.
Armata lui Alexandru Macedon avea totuși un medic șef, de unde rezultă că dispunea de un serviciu medical. Dar, din câte se știe, deși medicina era destul de dezvoltată în Grecia antică, asistența medicală pe câmpul de luptă lăsa de dorit. De regulă, rănile erau vindecate prin grija naturii și a lui Dumnezeu.
7. Conducerea forțelor era, în antichitate, elementul cel mai important al obținerii succesului. În scrierile anticilor, se subliniază de nenumărate ori că generalul este acela care asigură victoria pe câmpul de luptă. O armată foarte bună, condusă de un general slab poate pierde cu ușurință o bătălie și, dimpotrivă, o armată mai slabă și mai puțin numeroasă, dacă este condusă de un general capabil, inteligent și abil, poate obține victoria. Generalul Hanibal este un astfel de comandant. La Cannae, cu o armată de 40.000 de mii de oameni, a nimicit o armată romană, foarte bine instruită, de 80.000 de oameni. Iar acest lucru nu a fost întâmplător. Dar cum să găsești astfel de generali?
Grecii își alegeau generalii. În fie care an, la Atena, Adunarea orașului alegea 10 generali (), responsabili pentru 12 luni de problemele armatei, și polemarcul (), comandantul șef. Bătălia de la Marathon a fost condusă de Milthiade, pentru că lui i-a venit rândul să comande în ziua aceea. În Sparta, armata era condusă de doi regi și se afla sub controlul Adunării Bătrânilor, prin intermediul a 5 efore ().Titlul de rege era echivalent celui de general sau de strateg în stratocrația spartană.
Sistemul grec, democratic, creează foarte multe dificultăți în ceea ce privește luarea deciziilor și unitatea comenzii. În războiul împotriva lui Xerxes, Grecia a avut noroc că în frunte se găsea un om deosebit – Temistocle –, care a făcut în așa fel încât planul cel mai bun de acțiune să fie acceptat. Acest plan era al lui.
Armata persană era formată, în general, din entități care nu acționau unitar. Comanda era însă unitară, în fruntea ei fiind monarhul. Cyrus comanda direct armata, dar nu se știe nimic despre statul său major. Cum comanda el această armată? Prin cine? În ce fel? Având în vedere acțiunea pe mare și pe uscat din războaiele medice, acțiune care presupune o coordonare foarte precisă, pe spații mari și în medii diferite, precum și simultaneitatea unor acțiuni, se poate desprinde concluzia că, și în această armată, exista un sistem de conducere remarcabil.
Darius, spre exemplu, nu participa la bătălii, ci doar asista, asumându-și rolul de strateg general. Generalii săi erau cei care conduceau operațiile; el doar îi urmărea și oricând puteau cădea în dizgrațiile sale. La Issos și Arbel, Darius al III-lea și-a luat rolul de spectator, luând-o la fugă și părăsindu-și familia. Alexandru a avut însă toată grija ca, după ce a învins o astfel de armată, să se poarte frumos cu familia regelui fugar.
Alexandru Macedon comanda el însuși armata, în timp ce se afla, la momentul potrivit, și în primele rânduri. E drept, el supraveghea începerea luptei, apoi, după ce își dădea seama cum stau lucrurile, intra, pentru scurt timp, în bătălie. Probabil că intrarea comandantului în luptă era esențială pentru moralul trupei. Oricum, o astfel de intrare trebuie să fie multilateral asigurată, altfel existau toate șansele ca primul căzut să fie chiar regele, ora așa ceva nu s-a întâmplat de prea multe ori.
Specificul conducerii trupelor în bătăliile antichității ținea de pregătirea inițială, în detaliu, a bătăliei, de conducerea la vedere, de exemplul personal și, mai ales, de adaptarea la situație. Coeficientul de integralitate trebuie să fi avut în acele vremuri o importanță imensă. O armată cu un coeficient de integralitate apropiat de unitate se comportă ca un întreg, adaptându-se rapid evoluției bătăliei, acționând ingenios și eficient. Experiența luptelor, calitatea pregătirii, motivația și însușirile comandantului sunt factorii care asigură unei armate un coeficient de integralitate ridicat.
Alexandru Macedon lăsa o largă marjă inițiativei subordonaților. Acesta este, de altfel, funcția principală a integralității. Fiecare se comportă ca și cum ar acționa de unul singur, dar toți, împreună, formează acel tot armonios ce se comportă, de fapt, ca un singur om. La asemenea performanțe nu ajung decât armatele care au în fruntea lor mari comandanți.
Alexandru Macedon încredința unele expediții, considerate secundare, chiar unora dintre subordonații săi. Spre exemplu, la întoarcerea din campania Indusului, o parte din armată a fost condusă de Crater, cealaltă de regele însuși. Generalii lui Alexandru erau de o capacitate și calitate incontestabile. Numele lor a rămas în istorie: Parmenion, Ptolemeu, Antigon, Crater, Eumene, Nearc, Hephesteion. Se cunosc însă foarte puține lucruri despre statul său major, încredințat lui Hephesteion.
În general, se nu se știu prea multe despre statele majore ale armatelor antichității. Eumene, Marele Cancelar, conducea logistica, poate chiar întreaga administrație a Imperiului, în timp de Hephesteion, prieten din copilărie cu Alexandru, se ocupa de treburile de stat major. Pentru că, fără nici o îndoială, un astfel de stat major a existat în armata macedoneană.
Problema comunicațiilor trebuie să fi fost, și în antichitate, la fel de importantă ca în oricare altă epocă. Este adevărat, la nivelul tactic, ea nu era atât de complicată, întrucât bătălia se desfășura la vedere. Probabil că se foloseau semnalele și agenții de legătură. Unele bătălii s-au desfășurat însă pe fronturi mari, de mai mulți kilometri. Acestea necesitau și o altfel de coordonare decât prin agenți călări sau prin curieri. Este cazul campaniei persane și celei grecești din timpul Războiului Peloponeziac. Cum își va fi coordonat Xerxes corăbiile și trupele de uscat?
În bătălia de la Issos, frontul era de 2,5 km. Parmenion comanda flancul stâng și Alexandru flancul drept. La un moment dat, cavaleria persană realizează o breșă. Macedonenii contraatacă imediat, antrenând fracțiunea tesaliană de cavalerie grea. Perșii caută, în continuare, să exploateze breșa creată la dreapta. Alexandru este la 2 km depărtare. Revine imediat și umple breșa, folosind cealaltă parte a cavaleriei grele și infanteria ușoară. După ce frontul este restabilit, el șarjează în fruntea cavaleriei, pătrunde în liniile perșilor și lovește spatele acestora. Perșii pierd bătălia. Este bătălia în care Darius o ia la fugă și își abandonează familia. Se pune totuși întrebarea: Cum au fost realizate legăturile în timpul bătăliei, astfel încât situația să fie tot timpul sub control și să se folosească manevra cea mai subtilă pe un asemenea front? Desigur, un front de 2,5 km nu este foarte mare, mai ales într-un spațiu deschis. Este posibil ca legăturile să fi fost „la vedere“, așa cum erau ele în întreaga antichitate, iar conducerea să se fi realizat prin semnale și prin ofițeri de legătură.
Există însă unele războaie, cum au fost, spre exemplu, cele ale lui Traian din anii 101-102 și 105-106 împotriva lui Decebal, în care acțiunile s-au desfășurat în timp și pe spații foarte mari, acoperind sute de kilometri. Traian a atacat, în anul 105, pe patru coloane care și-au coordonat mișcarea în așa fel încât au ieșit la timp în zona capitalei Daciei.
În iarna 101-102, dacii, împreună cu roxolanii și cu alți aliați, întreprind manevra strategică din Sciția Minor, trecând Dunărea și obligându-l pe Traian să scoată o parte din forțele campate în Dacia și să oprească manevra strategică a lui Decebal (manevră ofensivă a apărării), luând naștere bătălia de la Adamclisi.
În majoritatea bătăliilor din Războiul Peloponeziac, nu era vorba de legături strategice, întrucât acestea s-au desfășurat pe spații restrânse, cu dispozitive la vedere. În războaiele medice, se punea totuși problema conducerii strategice. Xerxes a dispus, fără îndoială, de astfel de mijloace. La fel se pune problema și în expediția atenienilor împotriva Siracuzei, aliatul Spartei, din anul 416 î.e.n., unde superioritatea navală a Atenei a permis realizarea legăturilor între Grecia și corpul expediționar din Sicilia.
Aceste legături nu erau însă continue. Comandanții își cunoșteau foarte bine rolurile și misiunile și se luau din timp toate măsurile pentru a nu le lipsi nimic din ce le era necesar în timpul campaniilor. Alexandru Macedon distruge flota persană din Mediterana printr-o strategie indirectă. Astfel, el și-a asigurat legături și pe mare și pe uscat. Este foarte posibil ca legăturile să se fi realizat, și la nivel strategic, prin poștă, curieri, agenți, folosindu-se toată gama de mijloace de transport rapid din acele vremuri, dintre care cele mai rapid trebuie să fie fost calul.
Antichitatea este fascinantă și prin sistemul de comunicații pe care îl va fi folosit. Scrierile nu spun prea multe, iar dovezile arheologice nu pot păstra decât suporții materiali ai informației. Dar, de vreme ce Sun Tzî, Kotilya, Xenofon și alții consemnează cu lux de amănunte funcționarea unor sisteme de acțiune militară și de reacție la provocările și amenințările acelor vremuri, înseamnă că exista și un sistem de comunicații pe măsură.
Capitolul 2. Arta militară în Evul Mediu
2.1. Gândirea militară a Evului Mediu. Noua filozofie a confruntării
În general, Evul Mediu este plasat între secolul al V-lea și secolul al XV-lea. Se cunosc însă foarte puține lucruri, din această perioadă, despre Africa, Antarctica, Arctica și chiar despre America. .
Începutul Evului Mediu este plasat în secolul al V-lea, când Odoacre alcătuiește regatul Italiei. Există însă și o departajare între perioada regatelor barbare – Dark Age a anglo-saxonilor – și adevăratul Ev Mediu, pe care unii istorici îl consideră că debutează cu finele secolului al VII-lea, marcat de perioada carolingienilor.
Acest lucru are, desigur, importanța sa. Nu numai pentru motivul că schimbarea de epoci este foarte greu de sesizat și de localizat, ci și pentru aceea că, într-o astfel de perioadă, se produc mutații profunde care revoluționează complet configurația și dinamica evolutivă ale sistemului. Ne aflăm, în astfel de momente, în zona unor bifurcații și, probabil, nu vom ști niciodată care au fost cauzele care au determinat evoluția societății omenești spre ceea ce, ulterior, s-a numit Evul Mediu și nu spre alte evoluții, pe alte coordonate. Aplicarea teoriei haosului în analiza evoluției societății omenești, departe de a contura vreo concluzie clară, a adâncit și mai mult necunoscutele. Cauzele reale ale evoluției societăți, în sensul pe care îl știm, nu au fost și nu vor fi, cel puțin în orizontul apropiat, pe deplin identificate.
Perioada târzie a antichității are cel puțin două caracteristici pe care le considerăm foarte importante pentru studiul de față. Prima dintre ele constă în prima asimilare, de către popoarele sedentare, a nomazilor și bulversarea gravă a societăților relativ stabile, apariția a noi focare perturbatoare, fără a dispărea însă complet marele foaier perturbator dintre Marea Caspică și îndepărtata Manciurie.
Recipientele uriașe care prind în ambuscadele lor civilizaționale nomazii războinici, temperându-le sau diminuându-le energia de mișcare sunt China, India, Orientul Apropiat și, mai ales, Imperiul Roman. Această diminuare se va face însă cu un preț – acela al transferului de energie dinspre nomazii războinici spre sedentarii care încep să nu-și mai încapă în spațiile lor originare și, încet, încet, trec la un fenomen cunoscut sub numele de expansiunea frontierelor sau la transformarea frontierelor din linii sau zone de apărare în baze de plecare la ofensivă. Așadar, o dată cu prima etapă a asimilării nomazilor, care se produce în antichitatea mijlocie – pe care o vom numi epoca stârnirii sau primei activări a foaierului perturbator –, are loc și prima reacție expansivă a sedentarilor. Această reacție are, la rândul ei, două componente importante: reculul în fața invaziei barbarilor și contraofensiva marilor entități civilizaționale. Prima ține de o reacție naturală, care se bazează pe flexibilitatea spațiului, cea de a doua este o construcție ofensivă, care apelează la filosofia faptului împlinit. Interesant este că reacția aceasta masivă ofensivă, agresivă a entităților civilizaționale, îndeosebi a celei romane și a celei rezultate în urma expansiunii frontierelor acesteia – cea occidentală – nu se produce împotriva nomazilor sau migratorilor, ci împotriva altor entități sedentare. Este normal să fie așa, întrucât nomazii avea doar frontiere … mișcătoare, care nu puteau fi atacate, ci cel mult oprite sau destrămate. De aici nu rezultă o nomadizare a sedentarilor, ci doar o simplă ieșire peste margini. Această ieșire peste margini va însoți însă omenirea până la etape entropiei zero, adică la dispariția ei.
În general, începutul Evului Mediu se pune pe seama dispariției reale a autorității Romei. Pentru că, este vorba, la urma urmei, de Evul Mediu european, extins chiar la spațiul eurasiatic, locul în care antichitatea târzie a avut cele mai mari efecte, în care s-au produs cele mai mari schimbări. Apariția și configurarea inițială a Evului Mediu sunt legate de soarta celei mai mari puteri politice și militare a antichității, care a fost Imperiul Roman. Evul Mediu pare, în comparație cu colosul care a născut civilizația occidentală, un recul sau o undă joasă, unii spun chiar o undă întunecoasă, o stagnare. Poate fi considerat și ca o epocă de gestație, de pregătire latentă a valorilor de mai târziu, care vor revoluționa civilizația europeană (și chiar civilizația lumii), inclusiv arta militară.
Evul Mediu își are deci valențele și valorile lui, iar arta militară n-a stagnat în această perioadă, ci a urmat un curs echilibrat, deși destul de fragmentat. Evul Mediu începe, după alte date, la mijlocul secolului al IV-lea și ține până la sfârșitul secolului al XV-lea. Retragerea aureliană din Dacia de la 271 nu este considerată ca făcând parte din procesul de degradare a Imperiului roman, din declinul Romei. Această retragere se apreciază a fi un act voluntar al Imperiului. De fapt, nu este vorba de un act voluntar, ci de un complex proces al frontierei, care, o dată cu includerea a o parte din teritoriul Daciei în spațiul său, va avea de înfruntat consecințe deosebit de grave. Imperiul roman nu a înțeles filosofia spațiului dac, așa cum nu a înțeles-o, în general, pe cea a spațiului balcanic și, de aceea, politica sa de cucerire și de extindere cu orice preț a frontierelor spre est avea să-l lipsească de acea flexibilitate strategică absolut necesară pentru rezistența la invazie, pentru stăpânirea fenomenului migrator. O dată cu invazia hunilor și, ulterior, a goților, războaiele romanilor pentru extinderea frontierelor imperiului, pentru cucerirea de noi teritorii nu-și mai aveau rostul. Dacă Roma ar fi dispus de aliați puternici și flexibili, nu de supuși care tot timpul se revoltau (precum tracii și tribalii), atunci fenomenul nomad ar fi putut fi, poate, mai bine controlat și chiar stăpânit. Analiza evoluției ulterioare a continentului european arată că o astfel de soluție ar fi fost favorabilă Imperiului roman. Dar, la urma urmei, istoria se judecă după ce s-a petrecut, nu după ce s-ar fi putut întâmpla.
Cert este că invazia Daciei lui Decebal nu i-a adus lui Traian decât o glorie efemeră și resurse pentru stabilizarea monedei romane și pentru continuare războiului cu parții. Pe termen mediu însă, s-a dovedit că invadarea Daciei a dus nu la consolidarea frontierelor estice ale Imperiului, ci la slăbirea lor. Lipsit de posibilitatea unor riposte flexibile, de capacitatea de a întreprinde manevre strategice pe direcții exterioare, într-un spațiu de siguranță strategică și de apărare înaintată care să fie supravegheat în permanență și controlat de populațiile sedentare cărora la aparține acesta și care l-ar fi apărat cu orice preț, Imperiul roman a fost nevoit să accepte o confruntare directă cu hoardele barbare extrem de rapide (toți nomazii erau călăreți desăvârșiți și războinici prin vocație), confruntare care s-a dovedit, în cele din urmă, dezastruoasă.
Este însă foarte posibil ca și Imperiul roman să-și fi epuizat după 12 secole de existență, energia de conservare și de evoluție, să se fi uzat, să-și fi încheiat procesul frontierei și să fi fost obligat, potrivit legilor statistice ale evoluției societăților omenești, să se transforme, să lase loc altei civilizații pe care, din câte știm azi, tot el a creat-o.
Analiza Imperiului bizantin, ca spațiu impresionant de la confluența de civilizații, conduce la concluzii cu totul remarcabile, inclusiv pentru arta militară. Imperiul roman, în varianta sa orientală – ca Imperiu bizantin – aduce aici o serie de repere culturale extrem de importante, care temperează zelul încă fierbinte al foaierului perturbator asiatic și re-creează un spațiu civilizațional ce va constitui unul dintre izvoarele de cultură și de sensibilitate ale Europei.
După unii, bătălia de la Adrianopole, de la 9 august 378 reprezintă cel mai mare dezastru militar roman al secolului al IV-lea, care, practic, încheie strălucirea Imperiului și marchează începutul sfârșitului. Nu știm dacă este chiar așa – în fond, sfârșitul Imperiului roman este un proces foarte complex, care nu poate fi redus la o bătălie, iar dacă o bătălie ar marca, într-adevăr, sfârșitul unui imperiu, atunci aceea ar fi trebuit să fi fost cea de la Cannae, din 2 august 216. Bătălia de la Adrianopole demonstrase doar, încă o dată și pentru ultima dată, sfârșitul erei războiului greoi, pozițional, și trecerea la războiul de mișcare. Bătălia de la Adrianopole adusese în prim plan rolul mișcării, al calului, al cavaleriei, ca armă a viitorului. Din acel moment să se fi renunțat oare la arta organizării bătăliilor, la meticulozitatea și scrupulozitatea romană, pentru care războiul nu era numai o confruntare brutală și sângeroasă, ci și o artă complicată a folosirii mișcării protejate, a construcțiilor de drumuri și fortificații? Ne îndoim. Dacă, mult mai târziu, în arta militară modernă, vom întâlni definiții, precum ofensiva este focul care se mișcă, în epoca romană ofensiva se constituia dintr-un sistem de fortificații care înainta, dintr-o artă a construirii de castre, de drumuri, de apeducte și de lucrări a căror măreție rezistă și azi.
Evul Mediu se încheie o dată cu apariția primelor străluciri ale științei, la Florența, la Roma, la Pisa, adică o dată cu Renașterea italiană și cu răspândirea ei în spațiul european. Fără a intra în detalii, care n-ar avea o semnificație deosebită pentru studiul de față, trebuie să subliniem, totuși, că Evul Mediu nu trebuie considerat ca o epocă absolut înnegurată pentru istoria omenirii, pentru civilizația planetei. Dimpotrivă, considerăm că, în pofida clar-obscurului cu care privim această perioadă, ea nu a fost chiar o frână în dezvoltarea civilizației, ci o etapă de „ieșire din bifurcații“, cum s-ar spune în teoria haosului, și de reconstrucție a unui drum pe care antichitatea îl începuse în epoca sedentarizării populațiilor ieșite din neolitic, îl bulversase la maximum în epoca migrării intempestive a nomazilor războinici, distrugători de limite și de frontiere și îl repusese pe rol, metamorfozat și violent, în ultima ei parte, care este una de acutizare a procesului frontierei.
Organizarea centralizată a Bisericii Catolice este și ea o asemenea proiecție; Imperiul Roman, la fel. Care s-a inspirat mai mult de la care? O ipoteză interesantă ar putea fi aceea că modelul inspiră o mult mai mare centralizare față de posibilitățile de adaptare ale sistemului. Perioada cuprinsă între Conciliul de la Niceea și divizarea Imperiului Roman este o bună ilustrare. Apar cele două diviziuni ale Imperiului, de Apus și de Răsărit, fiecare conduse de două versiuni universaliste ale creștinismului: catolicismul și ortodoxia. Din Biserica Catolică apare o a treia versiune a creștinismului, cea protestantă, care întotdeauna a fost contra centralizării și, spre deosebire de catolicism, a fost prolifică în ceea ce privește numărul ridicat de secte autonome. Consecința acestui fapt este vizibilă în politica Europei contemporane: se observă o rezistență mai puternică față de centralizarea federală a Uniunii Europene în țări cu majoritate protestantă decât în cele cu majoritate catolică.
În ceea ce privește sfârșitul Evului Mediu – ca al oricărei alte epoci istorice –, părerile sunt împărțite. Depinde însă din ce punct de vedere sunt privite lucrurile. Evul Mediu se termină odată cu începutul Renașterii italiene. Care Renaștere? – se întreabă Alain Bru. Cea de la Florența sau cea care s-a răspândit ulterior în Europa.
Se încheie oare Evul Mediu cu căderea Constantinopolului (1453) și cu sfârșitul Războiului de o sută de ani? Alain Bru consideră că, din punct de vedere militar (al folosirii armamentelor), Evul Mediu se încheie în momentul în care armele de foc, îndeosebi tunurile, funcționează sigur sau aproape sigur (pentru că sigur nu funcționează ele nici azi), intră în dotarea majorității armatelor, devenind o prezență nemijlocită și necesară în luptă, se folosesc instrumente de ochire și de măsurare a distanțelor și se perfecționează mijloacele de deplasare, crescând mobilitatea acestora. Această etapă corespunde cu Războiul Italiei din 1494, sfârșitul Reconchistei spaniole, 1492, precum și cu descoperirea Americii și intensificarea navigației. „Capitolul se încheie deci când tunurile lui Carol al VIII-lea, pe atunci cea mai puternică artilerie din lume, răscolesc drumurile Italiei.“
Imperiul roman de Vest fusese, practic, distrus de migrațiile uriașe. Dar, mai ales, fuseseră distruse infrastructurile, instituțiile și cultura. Desigur, este un fel de a spune, întrucât o cultură nu poate fi distrusă, ci doar pusă în umbră, făcută inutilă (la ce le trebuiau migratorilor rafinamentele romanilor, știința și arta fortificațiilor și construcțiilor monumentale?). Ea rămâne însă înmagazinată în opere, în conștiințe și, la momentul potrivit, renaște și se continuă. Dar nu atât migratorii sunt cauza dezagre4gării Imperiului, cât dificultățile interne ale unei administrații, ale unei structuri care își epuizase energia de mișcare și trebuia să se transforme în altceva. Au fost distruse orașele și o mulțime de alte edificii durate în zece secole, au fost lăsate în paragină drumurile, podurile și apeductele.
Migratorii au dat cu câteva secole înapoi populațiile civilizate de romani, au apărut foametea și bolile. O parte dintre acești migratori, după ce au prădat orașele și au distrus rezultatele unor eforturi de secole, s-au dus mai departe, alții au rămas și, într-o formă sau alta, s-au alăturat efortului de refacere a ceea s-a distrus. Cu atât mai mult, cu cât, într-o anumită măsură, ei sunt aceia care au fost nevoiți să conducă acest proces. În aceste condiții, singura entitate care mai păstrase valorile civilizației grecești și romane era biserica. Cei mai mulți dintre noii regi, inteligenți și, în mare măsură, responsabili, au înțeles că nu-și pot spori puterea decât dacă apelează la această entitate care păstrase organizarea administrativă, tradiția intelectuală și valorile antichității târzii.
Într-un fel, Evul Mediu a fost nevoit să reparcurgă, cel puțin în Europa occidentală și în Europa Centrală, etapele antichității, să reconstruiască ceea ce fusese distrus. De aceea, rolul bisericii, entitate care conservase o parte însemnată din valorile antichității, a crescut atât de mult, încât, la un moment dat, a devenit dictatorial și justițiar.
Evul Mediu nu este, totuși, nici nivelator, nici în totalitate absurd. Este doar o etapă de mediere, un moment de respiro între două mari ofensive civilizaționale: cea a antichității, care se încheiase brutal și lamentabil, și cea a epocii moderne. Și în această etapă au apărut, totuși, scrieri, iar arta militară a beneficiat de aportul unor gânditori de profunzime, unor regi inteligenți și unor comandanți instruiți care au făcut în așa fel încât brutalitatea confruntării să fie completată și, pe alocuri, chiar înlocuită cu finețea stratagemelor, cu acțiuni inteligente, creative.
Procope de Cezare (începutul secolul al VI-lea – 565) este unul dintre primii cronicari, analiști și chiar teoreticieni ai Evului Mediu timpuriu. Este un personaj care introduce o notă de sensibilitate, de reflecție filosofică profundă, în descrierea războiului. El a înțeles că războiul este dus de oameni, iar oamenii sunt, de atâtea ori, victima hazardului, care poate fi noroc sau nenoroc. A avut însărcinări importante la Constantinopol și a fost chiar prefect al orașului, în anul 562. Istoric. A devenit secretar al lui Belisar pe care l-a urmat în campaniile sale împotriva perșilor, vandalilor și ostrogoților, în Iran, în Africa de Nord și în Italia. Opera sa Războaiele este consacrată războaielor lui Iustinian, relatează războaiele lui Belisar și ale lui Narses: contraofensiva împotriva perșilor (530), recuceririle din Africa de Nord și din Italia (522-524). Prezintă, pe trei teatre de operați – Mesopotamia, Africa de Nord și Italia –, efortul Bizanțului pentru reconstituirea unității Imperiului roman. În aceste opere, Belisar este prezentat ca utilizând o strategie de uzură, în timp ce Narses este considerat un strateg și un tactician cu multă originalitate.
El a mai scris și o Istorie secretă, nepublicată, în care îl atacă pe împăratul Iustinian și pe împărăteasa Theodora.
În opera sa Războaiele perșilor, se prezintă deja (deși este foarte devreme), două dintre caracteristicile esențiale ale confruntărilor militare din Evul Mediu: lupta prin reprezentanți și războiul de uzură. În capitolul intitulat Lupte rituale, Procope oferă o descriere edificatoare a unor astfel de lupte. „În acest angajament, căzură șapte perși cărora romanii le luară corpurile, după care fiecare parte rămase pe poziția ei. Dar un tânăr persan s-a apropiat călare de armata romanilor, dorind să știe dacă vreunul dintre ei ar accepta o luptă în doi. Nici unul nu îndrăzni să-și asume riscul, cu excepția unui anume Andreas care făcea parte din anturajul lui Buzes; acesta nu era un soldat și nu făcuse niciodată războiul. Era un simplu profesor de gimnastică care conducea o școală de lupte la Bizanț. Era în armată ca ordonanță a lui Buzes. Era bizantin, prin naștere. El singur avu curajul, fără ca Buzes sau altcineva să-i dea ordin, să provoace un inamic la o luptă în doi. El atacă primul, în timp ce barbarul se întreba unde să ochească, și îl atinse pe acesta în partea dreaptă a pieptului cu o lovitură de lance. Persanul nu putu rezista șocului loviturii acestui bărbat foarte viguros, și căzu de pe cal. Andreas îl ucise cu un cuțit, în timp ce acesta era culcat pe spate ca o victimă oferită sacrificiului. Un puternic strigăt de bucurie izbucni din oraș și din rândurile trupelor romane. Furioși, perșii, pentru a relua lupta, trimiseră un alt cavaler, un bărbat brav, cu o statură splendidă, dar care nu era tânăr, ci avea deja câteva fire de păr alb.“ Bineînțeles, Andreas îl învinge și pe acesta și astfel se încheie confruntarea, iar cele două armate se retrag, cea romană cântând, fiecare ridicându-și tabăra pentru noapte.
Procope descrie, în aceeași operă, și o confruntare directă dintre armata romană condusă de Belisar și Hermogen și armata persană. Ordinea de bătaie este mai puțin rigidă ca în confruntările antichității, dar nu prea departe de aceasta. Perșii își păstrează o puternică rezervă, în timp ce romanii se gândesc la o manevră de întoarcere, astfel încât perșii să fie puși în situația de a lupta cu fronturile răsturnate.
Lupta începe abia după amiază. Justificarea este una care ține de un factor psihologic și practic foarte important. Perșii nu luau masa decât seara și comandanții lor considerau că este avantajos pentru ei să-i atace pe romani exact după ce aceștia au
Nori de săgeți se năpusteau asupra celor două tabere, producând multe victime, dar nu îndeajuns de multe pentru ca bătălia să se limiteze la atât. Era vorba, în fond, de o luptă între romani și perși. Perșii aduceau valuri, valuri de arcași, întrucât își păstraseră o puternică rezervă în acest scop. Numai că vântul bătea împotriva lor și micșora bătaia și efectul săgeților.
Aceasta era doar prima fază a bătăliei, prin care se urmărea uzura forțelor adverse și crearea unui raport de forțe favorabil atacului cu sulițele și lăncile, apoi bătăliei corp la corp. În tabăra perșilor se afla un grup de luptători faimoși denumiți „Nemuritorii“. În timp ce perșii își aruncă în luptă arma lor secretă, romanii întreprind o manevră de învăluire adâncă (întoarcere, în scurt) și apar pe dealuri înapoia perșilor. Perșii sunt înconjurați, sunt uciși vreo 5000, dar romanii nu-i urmăresc pe cei care au luat-o la fugă, așa cum i-au urmărit goții pe romani în bătălia de la Adrianopole, de la 9 august 378. Acest lucru spune deja foarte mult în legătură cu specificul confruntărilor militare în prima parte a Evului Mediu: nu se urmărea distrugerea armatei adversarului, ci obținerea victoriei.
Bătălia se încheie cu victoria romanilor, fără ca armata perșilor să fie distrusă. Perșii nu mai îndrăznesc însă să atace. Generalii romani sunt, în continuare, buni strategi. Steaua lor încă nu a apus. Ei concep acțiunile militare în așa fel încât să obțină victoria cu minimum de pierderi și prin manevre iscusite.
Tot în lucrarea sa Războiul împotriva perșilor, Procope prezintă încă un aspect foarte interesant privind filosofia artei de confruntare în această etapă de început a Evului Mediu. Este vorba de căderea unei cetăți romane, Petra. Cetatea a fost construită pe țărmul mării, într-un loc stâncos, inaccesibil, de unde-i vine și numele (petra = piatră). Ea era fortificată, în același timp, cu ziduri groase și turnuri de interior care nu lăsau practic nici un spațiu liber. Conducătorul perșilor și-a propus, inițial, să asedieze cetatea, dar, dându-și seama că nu este foarte bine apărată, a trecut la asaltul ei. Romanii au răspuns prompt, și primul asalt s-a încheiat indecis. Atunci perșii au recurs la o stratagemă: au săpat, în secret, un tunel pe sub unul dintre turnuri, au luat o mulțime de pietre de acolo pe care le-au înlocuit cu lemn și au dat foc lemnului. Romanii care se aflau în turn au sărit înainte de a fi aruncați în aer, s-au adăpostit înapoia pereților și, terifiați, după ce s-au asigurat că Chosres, conducătorul perșilor, le va cruța viața, au predat cetatea.
După cum se vede, avem de a face cu o manevră subterană, care se practica în vremea aceea și pe care o vom întâlni, mult mai târziu, și în războiul ruso-turc din 1877-1878, folosită de ostașii Batalionului 1 Geniu din Armata Română, la atacul redutei Grivița II.
În capitolul Vicleniile de război ale lui Belisar, Procope relatează o modalitate de inducere în eroare a adversarului, care ar face notă bună și azi. Chosres, regele perșilor, aflase că Belisar campase cu întreaga sa armată la Europum, lângă Eufrat. A trimis în solie pe unul dintre secretarii regali cei mai inteligenți, pe nume Abandanes, cu misiunea de a evalua situația și a raporta imediat care este realitatea. Pretextul acestei solii îl constituia faptul că Cezar (așa îl numeau perșii pe împăratul roman) nu trimisese ambasadori și nu se validase încă tratatul convenit. Aflând de această intenție a perșilor, Belisar s-a hotărât să-l inducă în eroare pe acest trimis special, dispunându-și soldații în așa fel încât să pară că se află pur și simplu la vânătoare, dar să se întrevadă că, în realitate, este vorba de o armată numeroasă, foarte disciplinată, superioară celei persane atât din punctul de vedere al pregătirii și moralului, cât și din cel al dispunerii, care știe exact ce are de făcut. Șase mii de oameni dintre cei mai vânjoși, aleși pe sprânceană, făceau această demonstrație de calm și virtute, dispuși nu departe de pavilion, în timp ce o mie de călăreți, care se mișcau elegant, la vedere discretă, pe malul opus, arătau că, dacă perșii vor trece Eufratul, nu vor mai avea nici o șansă să îl traverseze și înapoi, în caz de înfrângere. La acea dată, Imperiul roman de est avea frontieră cu cel persan pe Eufrat. Solul persan le-a reproșat romanilor că n-au trimis nici un ambasador, acesta fiind, de altfel, și motivul pentru care trupele persane au intrat în teritoriul roman. Belisar îi răspunde că, de regulă, oamenii nu se comportă așa cum s-a comportat regele persan. Dacă apare vreun litigiu, se trimit purtători de cuvânt pentru a rezolva incidentul, și numai dacă nu este posibil, atunci se apelează și la război. Dar Chosres a intrat în forță în mijlocul romanilor, înainte de a propune convorbiri de pace.
În acest timp, generalul roman era înconjurat de traci, iliri, goți, vandali, eruli și mauri, adică de tot cam ce cuprindea Imperiul roman de est, dispuși în câmpie. În realitate, toți acești soldați ai Romei erau timorați și chiar înspăimântați, pentru că armata persană a acelor vremuri putea oricând să-i atace cu sorți de izbândă
Trimisul perșilor trage însă concluziile dorite de Belisar și îl sfătuiește pe regele pers să-și retragă armata. Dar patrularea cavalerilor romani dincolo de râu crea în continuare impresia că o astfel de retragere este imposibilă. Belisar schimbă comportamentul acestora și, o dată retrasă armata persană, el însuși traversează fluviul cu întreaga armată romană și trimite mesageri regelui pers care mulțumesc pentru retragerea armatei persane și promit trimiterea neîntârziată a ambasadorilor Imperiului roman și că, în felul acesta, va putea fi ratificat acordul precedent de pace.
Tot Evul Mediu este plin de asemenea episoade. Conducătorii armatelor evită din ce în ce mai mult confruntarea directă, preferând fie lupta prin reprezentanți, fie tratativele, fie inducerea în eroare și obținerea avantajului dorit prin alte mijloace.
Paradoxal, dar Evul Mediu debutează tocmai prin aceea că politicienii și generalii gândesc mai mult războiul, căutând și alte mijloace pentru a rezolva diferendul.
Bătălia dintre armata romană, condusă de Narses, și cea a goților, condusă de vestitul Totila, s-a desfășurat după canoanele vremii. Dispozitivul iscusit al lui Narses și folosirea întregului armament din dotare au avut câștig de cauză. Procope face apel la toate datele despre acea bătălie și relatează toate versiunile. La un moment dat, armatele se aflau față în față. Are loc o luptă singulară, la provocarea unuia dintre goți – un dezertor roman care se afla în tabăra goților –, dar care este învins.
Bătălia, totuși, nu se declanșează. Totila însuși, într-o armură aurită, impresionantă, iese în fața trupei și face o demonstrație ecvestră și de îndemânare privind folosirea lăncii cum de puține ori s-a văzut. El nu provoacă pe nimeni la luptă, ci dorește doar să câștige timp, pentru că aștepta încă 2000 de goți. Aceștia sosesc și bătălia începe. Nu se știe de ce, dar se pare că Totila interzice luptătorilor săi să folosească arcul. El se bazează pe șarja neîntrecuților săi călăreți care se află în primele rânduri, în fața infanteriei. Acești cavaleriști șarjează, dar sunt copleșiși de ploaia de săgeți care îi lovește cumplit din două părți. Se retrag în dezordine, izbesc propria infanterie, care nu le face loc să intre în rânduri, se creează o panică de nedescris, iar goții nu mai repetă comportamentul înaintașilor lor de la Adrianopole, de acum aproape două secole, și fug înspăimântați. Însuși Totila fuge, dar este ajuns de către urmăritori. Este străpuns cu o sabie de un gepid din tabăra romană, care se afla printre urmăritori, Asbadus. Romanii încetează urmărirea, iar Totila și însoțitorii să ajung la Caprae. Aici, Totila își dă duhul și este îngropat.
Autorul comentează cu sensibilitate acest episod: „Camarazii săi îl îngroapă și pleacă mai departe. Astfel se sfârșesc domnia lui Totila și viața lui. A fost rege al goților unsprezece ani. Moartea sa nu este demnă de realizările sale anterioare, căci el a cunoscut succesul, iar sfârșitul său nu a fost pe măsura actelor sale. Încă o dată, se dovedește că hazardul se joacă cu viețile oamenilor, precum pisica cu șoarecele, făcând dovada absurdității sale și naturii sale inexplicabile. În mod spontan, fără nici o rațiune, el acordă, un timp, șansă lui Totila, apoi are capriciul să-i producă o moarte mizerabilă, nedemnă de ceea ce merita el.“
O altă variantă a morții lui Totila descrisă de Procope este aceea că, în timpul luptei, el ar fi fost rănit grav de o săgeată, iar cei apropiați l-au scos de acolo și au încercat să-i îngrijească rana, dar el a murit. Supușii l-au îngropat la Caprae. Goții încă rezistau, iar Totila se aflase tot timpul între ei, luptând ca simplu soldat. Când nu l-au mai văzut printre ei și au aflat ce s-a întâmplat, au intrat în panică și s-a produs un dezastru.
Romanii au aflat vestea morții lui Totila de la o femeie care le-a arătat locul unde a fost înmormântat. L-au dezgropat, pentru a se convinge de adevăr, apoi l-au îngropat la loc.
Narses își continuă acțiunea, recucerește Veneția, apoi o serie de orașe din nordul Italiei, în special din Toscana și, în final, dă asaltul decisiv asupra Romei, care se afla în mâna goților. Asaltul se dă de-a lungul zidurilor de întărire, dar numai pe anumite porțiuni, pentru că armata romană nu era atât de numeroasă încât să se dispună pe întreg perimetrul orașului, și nici goții nu erau în măsură să apere circular întregul oraș.
Între timp, la ordinul lui Narses, Dagisthaeus, cel care predase perșilor cetatea Petra, găsește un loc din cadrul zidurilor neapărat, îl escaladează cu ușurință cu oamenii săi și deschide porțile orașului. Romanii erau din nou în Roma. Goții au fugit care pe unde au putut. Și din nou apare un comentariu care umanizează acele vremuri dure, conturând și o altă proiecție – pe care o vom întâlni și în îndepărtata Chină, în romanul Cele trei regate, scris în secolul al XIV-lea – asupra condiției umane a războinicului. Sunt argumente care au o deosebită valoare, întrucât pregătesc nu o epocă neagră, cum se va susține atâta vreme, ci un timp al reflecției, al sensibilității. Iată comentariul: „În acest punct al recitului meu – scrie Procope –, sunt frapat să constat cum hazardul își bate joc de problemele omenești. El nu este același în fața oamenilor și nu-i privește totdeauna cu aceiași ochi. El își schimbă adesea ora, locul și metoda. Trebuie să fie astfel, de vreme de Bessas, care a pierdut Roma, puțin timp după aceea, salvează Petra, în Lazic, pentru romani, la fel și pentru Dagisthaeus, care a abandonat Petra inamicului, apoi reia Roma pentru Împărat. Dar totdeauna a fost astfel și totdeauna va fi așa, atâta vreme cât hazardul (norocul) este ceea ce este el pentru oameni.“
Evul Mediu debutează cu acest efort al Bizanțului pentru reconstruirea Imperiului roman de odinioară. Acest lucru nu mai este și nu mai poate fi posibil. Fiecare dintre noile identități create chiar în spațiul Imperiului începea un proces de afirmare. Invazia primelor valuri de războinici nomazi lăsase urme de neșters, iar procesul acesta va continua și în prima parte a Evului Mediu. Spațiile nu mai erau același. Nici oamenii, nici mentalitățile. Cultura greacă și cea romană, deși par estompate de această explozie, de această agresiune a foaierului perturbator, nu vor rămâne fără efecte.
Bizanțul adună în creuzetul său o mulțime de valori, inclusiv în domeniul artei militare, pe care le va transmite, prin secole, culturii europene și mondiale.
Unul dintre oamenii valoroși care au contribuit la dezvoltarea artei militare în această perioadă este Mauriciu (539-602). El a fost un comandant militar strălucit și, după anul 582, împărat al Imperiului bizantin. A condus cu strălucire războaiele împotriva perșilor dintre anii 578-582 și o serie de campanii la Dunăre, împotriva slavilor și avarilor. I se datorează un tratat de artă militară Strategikon, scris pe la anii 600, care, alături de tratatul lui Sun Tzî, Arta războiului, și de cel al indianului Kotilya, Arthashastra, reprezintă una dintre cele mai elaborate opere ale Antichității și Evului Mediu timpuriu. El a analizat tehnicile militare ale popoarelor periferice. În textele strategice ale epocii, ideea unei etologii și unei geografii a războiului era absentă. Regulile și principiile războiului nu cunoșteau, la acea epocă, diferențieri.
Chiar în primul capitol al lucrării, intitulat Înaintea zilei bătăliei, Mauriciu notează: „Așa cum o navă nu poate traversa marea fără timonier, nici inamicul nu poate fi învins fără tactică și strategie. Cu acestea și cu ajutorul lui Dumnezeu poți să obții victoria asupra unei forțe adverse, nu numai egale, ci chiar superioară ca număr. Căci nu este adevărat, cum o susțin unii oameni fără experiență, că efectivele și curajul decid soarta unui război; în afară de favoarea divină, tactica și valoarea șefilor sunt cele care contează, și acestora trebuie să le acordăm toată atenția, decât să pierdem timpul mobilizând mari cantități de oameni. Prima metodă asigură securitate și avantaje celor care știu să le întrebuințeze cât mai bine, în timp ce cea de a doua nu antrenează decât dificultăți și ruină financiară.“
În continuare se vorbește despre folosirea timpului și a locurilor favorabile în lupta împotriva inamicului. Mai întâi este vorba de prevenirea atacurilor care ar putea răni ostași proprii, dar folosirea unor astfel de atacuri împotriva inamicului. Trebuie foarte mare vigilență pentru a preveni surprinderea și a nu cădea în ambuscadele inamicului. În acest sens, se cer trimise patrule în toate direcțiile și, mai ales, în jurul câmpului de bătaie. Trebuie să se evite urmăririle în dezordine sau rău coordonate. Un general nu trebuie să se ocupe să dea ajutor în chestiuni mărunte. De asta trebuie să se ocupe alți ofițeri competenți. Pentru că, dacă un astfel de ofițer comite o greșeală, ea poate fi remediată, dar dacă șeful unei armate eșuează, acest eșec se poate transforma într-o dezordine completă.
Apar, în această lucrare, elemente ale strategiei indirecte. Un general trebuie să studieze foarte bine inamicul. Dacă este puternic în cavalerie, atunci trebuie să i se distrugă resursele în furaje. Dacă este superior în efective, trebuie să i se taie sursele de aprovizionare. Dacă armata inamică este compusă din oameni de etnii diferite, aceștia trebuie corupți prin favoruri, promisiuni și prin lucruri vizibile, prezente. Dacă există disensiuni între ei, trebuie tratat cu șefii lor. Dacă folosesc lancea, trebuie conduși în teren dificil. Dacă depind de arc, trebuie atrași în teren deschis și obligați să primească lupta corp la corp. Sciții și Hunii trebuie atacați în februarie sau în martie, când caii lor abia au ieșit din iarnă. Când bivuachează, trebuie atacați prin surprindere, ziua și noaptea. Dacă sunt indisciplinați și neobișnuiți cu rigoarea, trebuie atacați atunci când ardoarea li se răcește și încep să ezite. Dacă adversarul este superior în infanterie, este nevoie să fie atras în teren deschis, dar nu la o distanță prea mare și atacat cu sulițe. „Arta războiului este precum cea a vânătorii. Sălbătăciunea este descoperită prin recunoașteri, pândită, filată, încercuită, folosindu-se mai degrabă toate stratagemele decât forța brutală. Trebuie acționat în același fel și în război, indiferent dacă inamicul este sau nu este numeros. A încerca pur și simplu să-l aduci într-un teren deschis, corp la corp sau față în față, chiar dacă se pare că s-ar reuși, este o întreprindere foarte riscantă și aducătoare de primejdii serioase. În afara cazurilor de extremă urgență, este ridicol să încerci să obții victoria cu un asemenea preț, iar aceea nu aduce decât o glorie zadarnică.“
Autorul acordă o atenție cu totul specială reunirii informațiilor asupra inamicului, obținute prin cercetași trimiși periodic în față, prin spioni și patrule. Scopul este acela de a preveni orice surpriză și a putea lua o decizie în cunoștință de cauză. El atrage atenția asupra cunoașterii armatei inamice. Dacă nu i se cunosc obiceiurile, forța, modul de acțiune, atunci trebuie întreprinse acțiuni care să ducă deopotrivă la cunoașterea potențialului advers și la cultivarea încrederii în sine a propriilor soldați. În acest sens, mai mulți soldați, înarmați ușor, pot să atace prin surprindere, pentru a testa astfel valoarea inamicului.
În următorul capitol, Măsuri care se cer luate în ziua bătăliei, se află, de asemenea, sfaturi și numeroase elemente practice, ce țin de o experiență îndelungată, de o gândire bogată și de o inteligență pusă adeseori la încercare. Autorul începe cu răul. După o înfrângere, consideră el, nici chiar în zilele următoare, nu este bine să trimiți trupa să reia lupta. Este foarte dificil să restabilești o situație. Cu excepția sciților, nimeni nu are obiceiul să repare imediat o înfrângere, și cu atât mai puțin romanii. E drept, este posibil ca un general să-și dea seama imediat de greșeala comisă și chiar să fie dispus să reia bătălia. Este însă imposibil ca soldații să înțeleagă rațiunea pentru care sunt trimiși din nou în luptă, în urma unei înfrângeri. De cele mai multe ori, ei consideră înfrângerea ca având drept cauze nu o greșeală a generalilor, un comportament nepotrivit sau o inferioritate a trupelor proprii, ci ca pe o voință a lui Dumnezeu. În acea epocă, bătăliile erau încă foarte dure, iar comportamentul unor mase mari de luptători (care, se știe, se supune altor legi decât confruntarea dintre doi oameni) scăpa de multe ori de sub controlul generalilor, iar explicațiile nu erau totdeauna căutate în spectrul rațional. Soldații simțeau mai bine și mai acut decât oricine, mai bine chiar decât ofițerii care îi conduceau, că o armată este altceva decât însumarea soldaților ei. Această simțire scăpa rațiunii, înțelegerii cauzelor comportamentului marilor armate în bătălie. Este și motivul pentru care Mauriciu consideră că nu trebuie să reiei ofensiva nici în zilele următoare. Indicat ar fi să se folosească unele stratageme, unele șiretlicuri, unele acțiuni pregătite cu multă grijă și desfășurate în momentele cele mai potrivite. Acestea sunt numite de Mauriciu lupte de ariergardă și se consideră că pot reface moralul trupei.
Autorul arată și cum anume trebuie ridicat moralul trupei, cum pot fi folosite condițiile puse de inamicul victorios, exagerându-se cu bună știință cele defavorabile, pentru a spori potențialul coleric al oamenilor și a-i determina să prefere să intre cât mai repede în luptă decât să se supună voinței inamicului, cum să iasă de sub urmărirea unui inamic rapid, cum ar fi sciții sau perșii, ale căror armate se bazează pe o cavalerie rapidă. Retragerea este și trebuie înțeleasă ca o formă a acțiunilor de luptă, dacă se face în ordine și potrivit unor planuri bine puse la punct.
În același mod tratează și măsurile care se cer luate după o victorie. El se folosește de o maximă foarte înțeleaptă din vremea aceea: Fii victorios, dar nu împinge victoria ta prea departe. Totuși, inamicul trebuie urmărit, distrus, împiedicat să-și refacă potențialul sau obligat să accepte condițiile care i se impun. La război, ca și la vânătoare, un obiectiv ratat rămâne un eșec total.
Dar, cel mai important lucru este ca, după o victorie, să se mențină ordinea în cadrul trupelor. Ordinea, după ajutorul pe care îl oferă Dumnezeu, este cel mai important lucru pentru a câștiga un război. În aceeași măsură trebuie cunoscut foarte bine terenul și trimis continuu patrule de cercetare, în față, în spate, în dreapta și în stânga la cel puțin două sau trei mile de front.
Mauriciu are grijă să formuleze instrucțiuni generale pentru comandantul șef și chiar unele maxime. El îl sfătuiește pe general ca, în momentele critice, să nu stea prea departe de acestea, ca și cum ar fi nedemne de el, ci să fie în acel loc din care poate să cultive încredere oamenilor săi, adică atât de aproape de locul bătăliei, cât este posibil. Nu trebuie pedepsiți decât cei care sunt inițiatori și conducători. Soldatul trebuie să simtă afecțiunea paternă a generalului, iar acesta să se întrețină cu ei în probleme esențiale. Generalul trebuie să ducă o viață simplă, să dea ordine fără brutalitate, să se îngrijească de securitatea lor, de hrana lor și de plata regulată a soldelor.
Nu se poate menține disciplina în armată în afara acestor măsuri. Autorul subliniază, având la bază propria sa experiență, necesitatea spiritului de dreptate, rolul generalului în toate împrejurările. Un general este eficient, atunci când oamenii săi îl consideră ca fiind netulburat, echilibrat și totdeauna echitabil. El trebuie să vegheze totdeauna ca civilii să fie feriți de orice pericol.
„Modul său de viață va trebui să fie moderat și vigilent. E bine să discute problemele dificile în timpul nopții. Noaptea, este mult mai ușor să faci proiecte, căci ai spiritul ferit de tulburări exterioare. Înainte de toate, este important să fii prudent, să-ți folosești timpul pentru a face planuri și, o dată decizia luată, să o execuți fără ezitare, aprehensiune sau slăbiciune. Aprehensiunea nu este prudență, ci teamă perversă.“
Și aici autorul insistă asupra unor elemente care țin, într-adevăr, de arta comandantului de a conduce trupele, de pregătirea, organizarea și desfășurarea în bune condiții a unei campanii. Se referă la măsuri de inducere în eroare a inamicului, la păstrarea secretului planurilor, la evitarea șabloanelor și, folosirea, de fiecare dată, a altor procedee, pentru ca inamicul să nu-și poată da seama de stilul comandantului, de părțile tari și de defectele armatei tale.
Găsim, în acest capitol, elemente importante ale unei adevărate strategii psihologice și de imagine. Soldații trebuie să nu afle veștile rele, să li se cultive încrederea în victorie, morții să fie înmormântați noaptea, în secret, dar cei ai inamicului trebuie lăsați la vedere, pentru a-l face să-și piardă curajul. Actele de lașitate ale soldaților proprii trebuie tratate cu discreție și necondamnate public.
Urmărirea inamicului, care este una dintre formele acțiunilor de luptă, trebuie să se facă totdeauna în funcție de situație. Spre exemplu, într-un teren favorabil ambuscadelor, urmărirea se face cu multă prudență. Un bun general trebuie să știe să se retragă la timp, adică la momentul voit, pentru a fi în măsură să revină atunci când este necesar. Un general nu are dreptul să spună niciodată: Nu m-am așteptat la aceasta. El trebuie să se aștepte la orice, să prevadă desfășurarea evenimentelor, să nu fie niciodată surprins. De aceea, el trebuie să verifice informațiile primite din mai multe surse și să nu se încreadă în orice. „După Dumnezeu, noi nu putem baza securitatea decât pe armele noastre și pe fortificațiile noastre.“
Asemănarea cu Arta războiului, a Lui Sun Tzî, și Arthashastra, a lui Kotilya, este izbitoare. Desigur, nu pentru că Mauriciu ar fi cunoscut aceste lucrări (deși nu este imposibil ca el să fi luat cunoștință de ele), ci în primul rând pentru motivul că problemele militare, la începutul Evului Mediu, erau, în linii generale, asemănătoare cu cele din prima etapă a antichității.
Autorul concentrează, în continuarea acestui capitol, în Maxime o învățătură complexă și o experiență extrem de interesantă. Le vom reproduce întocmai, după cum sunt ele prezentate în lucrarea excepțională a lui Gérard Chaliand, dată fiind actualitatea și perenitatea lor:
„E bine să-l lovești pe inamic prin șiretenie, ajutor, sau prin înfometare, fără a te lăsa vreodată antrenat într-o bătălie organizată, care este mai mult o chestiune de șansă decât de bravură.
Sunt eficiente numai acele planuri de bătaie despre care inamicul nu bănuiește nimic înainte de a fi puse în acțiune.
Șiretenia este adesea utilă în război. Un soldat inamic care dezertează și vine la noi, dând de o parte comploturile, face mai mult rău inamicului decât pierderile pe care el le poate suferi în timpul acțiunii.
Natura nu produce decât oameni bravi; grijile și antrenamentul fac soldați eficienți. Soldații care muncesc fără pauză devin mai curajoși, în vreme ce excesul de timp liber îi face slabi și leneși. Trebuie să avem grijă să-i păstrăm tot timpul activi.
Un bun general este cel care-și folosește capacitățile proprii, adaptându-se ocaziilor care-i sunt oferite și calității inamicului.
Un șef prudent nu va facilita să intre în țara lui o forță aliată superioară ca număr propriei sale armate, întrucât această forță s-ar putea răzvrăti, ar putea vâna trupele indigene și cuceri țara.
Pe cât posibil, o forță aliată va trebui să cuprindă diverse naționalități, cu scopul de a se evita pericolul de a-ți vedea oamenii unindu-se în vederea unor acțiuni murdare.
Generalul cel mai eficient este cel care încearcă să distrugă armata inamicului mai mult prin înfometare decât prin forța armelor.
«Consumă-ți timpul pentru a elabora planuri, dar când decizia a fost luată, pune-o rapid în execuție.» În război, ocaziile sunt trecătoare, n-ai cum să le reții.
Inamicul nu-l crede pe generalul ale cărui cuvinte sunt înfricoșătoare, ci pe acela care acționează.
Prepară-ți decizia noaptea și pune-o în aplicare ziua. Nu poți să faci planuri și să acționezi în același timp.
Șeful nostru trebuie să-și adapteze stratagemele dispozițiilor luate de generalul inamic. Dacă aceasta are o propensiune spre temeritate, el riscă să se lanseze fără grijă într-o acțiune prematură; dacă este un gen timorat, poți să-l dobori prin lovituri continue și neașteptate.
Conștient de vicisitudinile războiului, generalul va trebui să fie gata, chiar și după victorie, să asculte propunerile inamicului pentru o pace în termeni avantajoși.
Cel mai bun șef este cel care nu se angajează în mod voluntar într-o bătălie hazardată și incertă și se abține să rivalizeze cu cei care, conducând cu temeritate operațiile, sunt admirați pentru succesele lor strălucitoare; cel mai bun șef este acela care, ținând inamicul în nesiguranță, în incertitudine, își păstrează propria securitate și totdeauna în condițiile alese de el.
Un general care dorește pacea trebuie să fie gata de război, întrucât barbarii devin foarte neliniștiți când au în fața lor un adversar gata să se bată.
Un general clarvăzător ține seama nu numai de pericolele probabile, ci și de cele care pot fi absolut imprevizibile.
Un șef avizat nu va angaja niciodată o bătălie de rang decât dacă se ivește o ocazie excepțională sau un avantaj excepțional.
Trebuie să alegem terenul nu numai în funcție de armamentul nostru, ci și în raport cu diferitele populații pe care le avem în față. Parții și galezii se comportă bine în teren șes. Spaniolii și ligurii luptă mai bine în munți și în zone colinare, bretonii, în teren împădurit, în timp ce germanii sunt mai abili în teren mlăștinos.
Indiferent care ar fi terenul ales de general, trebuie să se procedeze în așa fel încât el să devină familiar trupelor. Atunci ele vor fi capabile să evite punctele dificile și, pentru că militarii cunosc foarte bine locurile, vor lupta cu încredere.
Când inamicul este încercuit, este bine să păstrăm o breșă în liniile noastre, pentru a-i lăsa posibilitatea să fugă, în cazul în care ar considera că fuga este mai avantajoasă ca lupta.
Este mai bine să eviți un adversar șiret decât unul care nu renunță niciodată. Acestea din urmă nu disimulează ceea ce face, pe când este foarte greu să-ți dai seama ce anume pregătește cel șiret.
Generalul trebuie să caute să învingă inamicul nu numai prin arme, ci și atacându-i sursele de aprovizionare, făcându-i sursele de apă neutilizabile și otrăvindu-i cerealele. Va trebui de asemenea să știe cum să contracareze asemenea măsuri luate de adversar și cum să evite ca ai săi să fie victime ale acestora.“
Începutul Evului Mediu se caracterizează prin existența unor entități care se opun și chiar se confruntă. Spre deosebire de timpurile moderne, aceste entități populaționale erau fie în relații de colaborare, de alianță, fie în relații de opoziție sau conflictuale. Mauriciu, după obiceiul vremii, încearcă să definească, să enunțe caracteristicile și tacticile acestora. Evident, el analizează caracteristicile și tacticile de luptă ale posibililor inamici ai Imperiului bizantin, și nu vocațiile sau valorile popoarelor din spațiul eurasiatic. De aceea, o astfel de analiză nu are valoare culturală, universală, ci doar strategică. „După ce vom fi examinat principiile de organizare și de comandament ale cavaleriei, fără de care, considerăm noi, este imposibil să înfrunți adversarul cu un minim de siguranță, va trebui, acum, să tratăm tacticile și caracteristicile fiecăreia dintre rasele (entitățile N.A.) susceptibile de a crea dificultăți statului nostru.“
Îi caracterizează pe perși ca fiind perverși, disimulați și servili, dar patrioți și supuși. Pentru binele patriei lor, ei suportă încercările dure și proba războiului. Ei se pregătesc temeinic, succesele lor datorându-se acesteia și valorii șefilor. Ei sunt mai degrabă prudenți decât necugetați și impulsivi. Suportă ușor căldura pentru că trăiesc în zone calde, setea și lipsa de hrană Sunt redutabili ca asediatori, dar și mai redutabili ca asediați. Sunt îndemânatici în a-și ascunde rănile și curajoși în adversitate, știind chiar să întoarcă avantajul în favoarea lor, întrucât sunt negociatori cu care nu se poate trata. Nu vor avansa niciodată o propunere, chiar dacă este în avantajul lor; vor aștepta ca ea să vină de la adversar.
Poartă armuri. Tunică din zale și sunt înarmați cu arc și cu spadă. Sunt mai antrenați decât toate celelalte popoare războinice în folosirea eficientă a arcului. Campează înapoia unor fortificații, iar când se apropie momentul bătăliei se înconjoară de un șanț și de o palisadă din stâlpi înalți și subțiri. Nu-și lasă bagajele în interior, ci sapă un șanț care le va servi și ca refugiu în caz de retragere. Își caută ei înșiși furajele necesare cailor, nu-i lasă să pască liberi.
Ordinea lor de bătaie cuprinde trei corpuri – centru, aripa dreaptă și aripa stângă –, centrul fiind compus dintr-o trupă de elită de 400 la 500 de oameni. Adâncimea nu este uniformă. De regulă cavaleria este plasată în prima și cea de a doua linie ale falangelor, iar frontul formației este dens și rectiliniu. Rezervele, inclusiv caii, se află în apropierea liniei principale. Dacă trebuie ca în primele linii să lupte lăncierii, ei au grijă să aleagă un teren accidentat și să folosească masiv arcurile. Vara lansează atacurile la ora cea mai fierbinte a zilei. Intră în luptă calm și în ordine, în formație densă. Pe vremea aceea, densitatea era una din virtuțile unei formații, iar manevrele cele mai eficiente se limitau la anumite mișcări bruște de sute sau chiar de mii de oameni pentru a copleși a anumită parte vulnerabilă (sau făcută să fie vulnerabilă) a inamicului. Arta conducerii bătăliei consta atât în alegerea dispozitivului (formației) și a armamentului cel mai potrivit, cât și în efectuarea unor mișcări de mase mari exersate îndelung la exerciții. Perșilor – scrie Mauriciu – nu le plac ploile, vântul din sud, formațiile ordonate de infanterie, terenul deschis și lupta corp la corp, arcul fiind inutilizabil, ei neîntrebuințând nici lancea și nici scutul. Este eficace să-i șarjezi în acele momente, pentru că ei nu știu să efectueze brusc o voltă-față pentru a se opune celor care-i asaltează, așa cum fac sciții. Sunt vulnerabili la atacurile laterale de o oarecare anvergură. Atacurile de noapte inopinate asupra taberelor lor au și ele o oarecare eficacitate, pentru că ei își plantează corturile în dezordine și fără discernământ înapoia fortificațiilor.
Autorul dă în continuare indicații cu privire la dispozitivul care trebuie adoptat în lupta cu perșii, la alegerea terenului, care trebuie să fie descoperit, fără porțiuni accidentate, mlaștini sau alte obstacole care ar putea rupe formația. O dată ajunși la o bătaie de săgeată, trebuie atacat fără întârziere, în ordine și rapid, pentru a ieși de sub bătaia săgeților și a angaja rapid lupta corp la corp. Volta nu trebuie să angajeze inamicul de front, ci să vizeze spatele acestuia, întrucât perșii, în urmărire, se străduiesc să nu-și rupă formația. Dacă cineva, care este urmărit, face voltă și îi contraatacă de front pe perși, riscă să aibă multe pierderi, întrucât perșii, în timpul urmăririi, nu atacă în dezordine ca sciții, ci cu prudență și în perfectă ordine.
Autorul prezintă, în continuare, o altă categorie de posibili inamici ai Bizanțului, din tagma sciților, turcilor și altor popoare al căror mod de viață seamănă cu cel al hunilor. Modul lor de viață este foarte primitiv. Așa trăiesc, în opinia autorului, foarte multe popoare. Dintre acestea, doar turcii și avarii se îngrijesc de organizarea lor militară și, de aceea, ei sunt mai puternici ca alții în ceea ce privește bătăliile organizate. Turcii sunt foarte numeroși și independenți, nu au nici un fel de talente, nu sunt formați în nimic în afară de a se conduce foarte bine împotriva inamicilor lor. Avarii sunt șnapani ticăloși, dar foarte experimentați în materie militară. Forma lor de guvernare este monarhică, iar conducătorii lor pedepsesc cu cruzime greșelile comise. Fiind popoare nomade, știu să îndure și pedepsele, și frigul, și căldura și tot felul de alte privațiuni. Sunt superstițioși, perfizi, avizi de îmbogățire, necinstiți. Își bat joc de jurăminte, nu respectă acordurile încheiate și nu se mulțumesc cu cadouri.
Nu preferă forța, ci atacul prin surprindere, tăierea căilor de aprovizionare. Sunt protejați de tunici de zale, au săbii arcuri și lănci. În luptă, cei mai mulți atacă cu armament dublu: lancea în bandulieră și arcul în mână, în funcție de nevoi. Și caii celor mai distinși sunt protejați de armuri. Ei acordă o atenție specială tirului cu arcul de pe cal. Sunt urmați de o imensă turmă de cai, atât pentru aprovizionare, cât și pentru a da impresia că au o armată călare foarte numeroasă. Nu campează, precum perșii și romanii, înapoia unor fortificații, ci, până în ziua luptei, rămân pe triburi și își lasă caii să pască, atât vara, cât și iarna. Își iau caii în ajunul bătăliei, îi țin aproape de corturi, pun santinele și mențin legătura unii cu alții pentru a nu fi atacați prin surprindere. Ei nu-și formează liniile de bătaie, ca romanii sau perșii, din trei părți, ci din mai multe unități de dimensiuni diferite, în strâns contact unele cu altele, pentru a da impresia unui front unit.
În afară de forța principală, își mai constituie o grupare pe care o expediază împotriva unui inamic neglijent sau în locurile cele mai amenințate. Este vorba de un fel de grupare mobilă de intervenție rapidă, acolo unde este nevoie. Rezerva de cai și-o dispun imediat înapoia liniei principale, iar bagajele, în dreapta și în stânga liniei, la una – două mile distanță sub pază formată din efective reduse. Preferă lupta la distanță, ambuscadele, manevrele de încercuire, retragerile simulate, voltele bruște, formațiile în unghi, în grupuri dispersate.
Dacă inamicul se retrage, ei nu-l urmăresc în mod organizat, ca perșii și romanii. Dacă inamicul se retrage în fortificații, preferă să-i taie căile de aprovizionare și să îl oblige să accepte condițiile impuse pentru capitulare. La început, aceste condiții sunt moderate, apoi, o dată acceptate, ele devin din ce în ce mai severe. În lupta cu aceștia trebuie ales un teren șes, fără obstacole. E bine să se folosească împotriva lor o masă omogenă și densă de cavalerie pentru a-i determina să accepte lupta corp la corp. Și atacurile nocturne sunt eficace împotriva lor, o parte din forțe atacând, cealaltă organizând ambuscade.
Autorul atrage atenția asupra comportamentului special al acestor luptători. De aceea, atunci când se trece la urmărirea lor, acest lucru trebuie făcut cu multă prudență, pentru că ei nu abandonează lupta după primul eșec și caută toate mijloacele pentru a ataca.
Lombarzii (longobarzii), francii și alte popoare cu păr blond acordă o mare atenție libertății. În luptă sunt îndrăzneți și întreprinzători. Ei consideră retragerea ca dezonorantă. Se luptă pe viață și pe moarte, pe cal, ca și pe jos, corp la corp. Dacă lupta pe cai nu le reușește, la un semn toți descalecă și se organizează în linii de luptă. Chiar dacă sunt în inferioritate numerică, nu evită lupta. Sunt înarmați cu scuturi lănci și spade scurte purtate în bandulieră. Preferă lupta pe jos și șarjele rapide. Nu se prezintă în luptă în formații fixe, în regimente sau divizii, ci potrivit organizării pe triburi, relațiilor de rudenie și intereselor. Frontul lor de bătaie este dens și regulat. Se supun greu șefilor. Șarjele lor sunt rapide și impetuoase. Disprețuiesc ordinea, mai ales când sunt pe cal, sunt avizi și coruptibili când este vorba de bani.
Nu suportă suferința, oboseala și durerea. Sunt sensibili la căldură, la frig, la ploaie, la privațiuni, la lipsa vinului și la amânarea luptei. În lupta de cavalerie, îi deranjează terenul neregulat și împădurit. Pot fi ușor prinși în ambuscade pe flancuri și înapoia liniilor de bătaie, întrucât neglijează complet cercetarea și alte măsuri de siguranță. Pot fi foarte ușor păcăliți, dacă se simulează o retragere, apoi se face o voltă. Atacurile de noapte cu arcași le pot produce pierderi mari, pentru că sunt foarte dezordonați în organizarea taberei. Totuși – spune autorul –, trebuie evitate bătăliile rânduite, mai ales în primele faze ale operației. Este bine să se recurgă la ambuscade și alte stratageme, să li se creeze disconfort și penurie în aprovizionare.
Despre slavi, anti și cei care li se aseamănă, Mauriciu scrie că sunt independenți și neguvernabili, mai ales în propria lor țară.. Sunt populații călite, suportă ușor căldura, frigul, ploaia, lipsurile și privațiunile… Trăiesc în ținuturi cu păduri aproape de nepătruns, cu fluvii, lacuri și mlaștini și au amenajate din timp, pentru a ieși din aceste locuri, în caz de primejdii, locuri de acces în toate direcțiile. Își ascund bunurile de preț în locuri secrete și nu scot la iveală decât strictul necesar. Atacă inamicul în locuri escarpate, în desișuri, în mlaștini etc. Folosesc cu pricepere ambuscadele, atacul bruscat, lupta apropiată, inventând procedee atât pe timp de noapte, cât și pe timp de zi. Au o foarte bogată experiență în traversarea cursurilor de apă. Trec pe sub apă cu o trestie în gură, pentru respirație. Întrucât nu sunt guvernabili, ignoră orice regulă de angajare în luptă, orice ordine de bătaie. Atacă în formații strânse, de la distanță mică, năpustindu-se asupra adversarului cu strigăte înfiorătoare. Dacă inamicul dă înapoi, atacă violent, dacă nu, se retrag. Sun vulnerabili la valurile de săgeți, la lupta corp la corp cu infanteria ușoară și în teren deschis. Autorul dă în continuare unele indicații cu privire la comportamentul față de un inamic slav, la mijloacele de luptă cele mai adecvate, la acțiunile cavaleriei și infanteriei, la tehnica realizării unor poduri peste cursurile de apă. Deși toate acestea par considerații practice, fără vreo relevanță pentru arta militară, ele sunt foarte importante pentru înțelegerea spiritului vremii, pentru pregătirea și desfășurarea bătăliilor și a războiului. La urma urmei, nu sunt simple date nemijlocite despre un inamic, aflat, în poziții, la 1- 2 kilometri în față, ci caracteristici ale unor posibili adversari, elemente ale vocației războinice a acestora, practici, obiceiuri, reguli și cutume, iar acestea țin efectiv de arta militară.
2.2. Spațiul strategic. Fărâmițarea. Feudele și armatele. Armamentul
Primele secole ale Evului Mediu, în Occident, reprezintă un timp al re-cunoașterii și reconstrucției tehnice și teoretice a artei militare a antichității târzii, îndeosebi a antichității greco-romane, mai ales a celei bizantine. Nu există, propriu-zis, un spațiu strategic al acestui timp. Există doar spații de confruntare, iar acestea se configurează, cu excepția celui asiatic dominat de mongoli, în mici fragmente care nu se vor mai aduna niciodată până la reapariția marilor armate de invazie.
Arta militară a acestui timp este caracterizată de:
Recompunerea valorilor și cutumelor antichității;
Folosirea pe scară largă a fortificațiilor, deci este o artă a protecției, a apărării;
Folosirea stratagemelor și, în general, evitarea bătăliilor care ar fi dus la pierderi umane numeroase din tabăra proprie;
Ofensiva religiei și războaie religioase extrem de sângeroase;
Cavalerismul.
Acestea sunt, în general, tendințele și caracteristicile principale, mai ales ale Evului Mediu Occidental, care venea după strălucirea și decăderea Romei și Bizanțului. Ele sunt contradictorii și antinomice.
În Asia, în America precolumbiană și în Europa de Est, pe falia eurasiatică, lucrurile nu stăteau însă așa. Foaierul perturbator era încă foarte activ, iar primul scut european împotriva acestuia se mutase în Carpați și la Gurile Dunării. Aici au avut loc multe bătălii, îndeosebi după ultima năvălire mongolă din 1241 – cea Hoardei de Aur –, dar desfășurarea propriu-zisă a bătăliilor nu depășește totuși cu mult, în ceea ce privește strategia, tactica și modul de angajare, spiritul general al Evului Mediu.
În Europa, cunoștințele acumulate de antichitate, în special în perioada greacă și în cea romană, nu au aplicabilitate imediată. Se pare chiar că are loc un proces de ignorare a acestora, dacă nu chiar de uitare sau estompare. Altele erau prioritățile. Foaierele perturbatoare erau încă foarte active, iar mișcările populațiilor nomade și războinice puneau încă unele probleme, mai ales în prima parte a Evului Mediu. În această etapă a Evului Mediu, are loc o conservare a acelor cunoștințe de care, se pare, nimeni nu avea nevoie. Ele se strâng în mânăstiri și în biblioteci, precum cea din Alexandria care, deși a fost afectată de incendiul din anul 47 î.e.n., a continuat să păstreze o parte din tezaurul gândirii antice.
Europa avea alte preocupări în acest timp. Avea loc un proces foarte adânc, invers celui din antichitatea târzie (poate și ca o reacție la ceea ce fusese Imperiul roman), de descentralizare a puterii și a vieții sociale, de constituire a unor entități foarte puternice, care nu aveau nevoie de știință, ci de autoritate. Activitatea științifică este continuată, în această etapă, în Orientul Apropiat, în estul Mediteranei, în sudul Italiei și în Egipt. De asemenea, ea are o desfășurare constantă în îndepărtata Chină.
Occidentul, în acest timp, asimilează, în fiecare feudă, acele elemente care se reconfigurează în tensiuni interioare și în produse de o frumusețe inegalabilă, între care se află și numeroase subtilități ale artei militare, medievale, concretizată în cetăți și edificii care reunesc în același spațiu protejat viața obișnuită a oamenilor, adică societatea, și apărătorii acesteia, adică armata. Este, dincolo de semnificația practică a unei astfel de reuniuni, prima încercare (reușită) de constituire a unei entități, viabile, civil-militar, într-o filozofie care se va relua foarte târziu, abia la începutul mileniului al treilea. În același timp, și prin mijloace cu totul noi, Evul Mediu gestează și gestionează un potențial care va exploda în timpul Renașterii. Cetatea Carcassone din zona mediană a Franței, situată undeva între Munții Pirinei și contraforturile Masivului Central, care se păstrează aproape intactă, este o dovadă a filosofiei civil-militar din acele vremuri. Situată pe o înălțime, la o intersecție de drumuri, ea domină zona. În caz de pericol, în jur de 5.000 de oameni se adăposteau aici, iar forța militară trecea în apărare pe ziduri și în cele 49 de turnuri. Se acționa atât din interiorul ei – cetatea este foarte solidă, are contraforturi și șanțuri de apărare adânci, care se umpleau cu apă –, cât și în exterior.
Astfel, arta militară a Evului Mediu nu se reduce numai la asediu și rezistența la asediu și la un sistem de manevre subtile, care să ducă, în final, la o soluție negociată sau impusă prin descurajare, ci și la constituirea unei entități civil-militar, pe baza unei anumite distribuiri a rolurilor. Acest lucru se petrecea, în general, într-o zonă limitată, iar responsabilitatea o purta un prinț sau un feudal.
Prima etapă a Evului Mediu este una de tranziție, dar și de recul față de civilizația bizantină. Alexandru își salvase biblioteca după incendiul din 47 î.e.n, dar, mai târziu, în timpul cuceririi arabe, ea a fost rasă de pe suprafața pământului. Însă, în secolele al XII-lea și al XIII-lea, după descoperirea scrierilor filosofilor greci, acestea au devenit o dogmă, adică un spațiu de referință pentru orice activități și reflecții intelectuale. Într-un fel, o astfel de atitudine era justificată. Evul Mediu nu depășise – și nici nu va depăși – strălucirea gândirii filosofice a antichității și, ca atare, ea trebuia mai întâi însușită. O astfel de gândire a avut influență și asupra artei militare. Este vorba de o influență indirectă. Având în vedere că, în general, marii comandanți ai armatelor antichității, dintre care se detașează Alexandru Macedon, erau și gânditori, iar în China antică și medievală, înțelepții se bucurau de un tratament cu totul deosebit, este de la sine înțeles câtă importanță se asigura înțelepciunii.
Raidurile vikingilor în nord și cele ale musulmanilor în sud au anulat efectele acțiunilor dinastiei carolingiene care tindea să devină un centru de cultură. Orașele se dezvoltă începând cu secolul al XI-lea, iar universitățile după alte două secole. Urmașii lui Mahomed au ajuns până în Spania, în sudul Europei și în India. În goana cailor, ei s-au izbit de acele edificii excepționale pe care le ridicaseră civilizațiile antice și, în afară de acestea, de o mulțime de reguli, obiceiuri și valori ale unor populații care viețuiau acolo de mii de ani. Acestea i-au uimit și i-au umilit. Dar i-au și influențat. Încet-încet, ei au simțit nevoia să afle, să știe, să înțeleagă. Aveau o minte ageră, neîncătușată în nici un fel de sloganuri (asta se va întâmpla mult mai târziu, dar nu ca o caracteristică a lumii arabe, ca o vocație, ci ca un scut antiasimilare, ca o cupolă de protecție împotriva acțiunilor extrem de penetrante și de agresive ale civilizației și misionarismului occidental), erau receptivi și plini de înțelepciune. Setea lor de cunoaștere și de înțelegere este explicabilă și face parte din rezistența la mediu, este un proces de însușire a tehnicilor și artei adversarului pentru a fi folosite împotriva lui. N-au fost dintotdeauna așa. Înainte de Mahomed, trăiau în triburi, se luptau între ei la târguri, prădau. Mahomed, care suferea de epilepsie, a devenit păstor și, iluminat în timpul crizelor, s-a făcut ascultat și urmat. Când coreiștii i-au atacat, ei s-au retras la Medina, apoi s-au întors și au cucerit cu sabia Meca. Coranul, cartea de învățături a lui Mahomed și experiența lor i-au adunat și le-au cultivat respectul față de cunoaștere. Spre exemplu, Al-Mamun (783-833) a cerut împăratului Imperiului oriental ca, în textul unui tratat, să se prevadă livrarea unor copieri din toate cărțile grecești care se aflau în Bizanț. Au fost traduse, în 813, Elementele lui Euclid, iar în 827 opera lui Ptolemeu.
Dincolo de controversele care există cu privire la rolul efectiv al arabilor în dezvoltarea științei, nu încape nici o îndoială că, în Evul Mediu, ei au jucat un rol important, ducând mai departe sau cel puțin preluând, mai ales în domeniul matematicii (cifrele arabe, cifra zero, primele noțiuni de algebră etc.), în cel al chimiei, în cel al medicinii, în cel al astronomiei (observatorul din Samarkand datează din secolul al XV-lea) și în cel al filosofiei (Avicena și Averoes), o parte din realizările de excepție ale gândiri grecești și indiene. Ei s-au constituit în una din acele punți eficiente de legătură între civilizația antică și civilizația modernă care a țâșnit pur și simplu în Occident, după ieșirea din Evul Mediu. Dar și aici lucrurile se cer privite cu foarte multă grijă, întrucât, în feudele și în miile de entități fragmentare europene care au caracterizat această perioadă, au încolțit germenii unor valori (dar și ai unor fantasme) care vor duce la măreția și tragedia continentului european de mai târziu.
China cunoaște, de asemenea, o evoluție remarcabilă atât a științelor (de la ei aveam prima descriere a unei super-nova galactice, în 1054), cât mai ales în domeniul artelor, literaturii și filosofiei. Gândirea chineză operează cu noțiuni care se păstrează de mii de ani, este foarte profundă și promovează o filozofie a sinelui. În arta militară, așa cum o arată numeroase scrieri care s-au păstrat, prevalează stratagema, soluția tactică ingenioasă și știința.
Sedentarii datorează, totuși, foarte multe lucruri nomazilor. Romanii au luat de la celți metalurgia, iar agricultura le datorează nomazilor plugul pe roți, cu brăzdar adânc, moara de apă etc.
Interesant este că unele dintre scrierile antichității nu ne-au parvenit numai din locuri păstrate de populațiile sedentare (biserici, lăcașuri de cult, locuri private etc.), ci și prin intermediul unora dintre aceste popoare nomade, care n-au mistuit chiar totul în calea lor, ci au păstrat și unele dintre scrierile valoroase. Mai mult, studii relativ recente au arătat că unele dintre copii au fost făcute nu numai în mânăstiri, ci și în afara acestora, de către femei laice care lucrau la domiciliu. În 1883, Karl Bartoch nota că, în Evul Mediu, femeile citeau și scriau mai mult decât bărbații, datorită nivelului lor mediu de instruire care era superior celui atins de bărbați. A fost, desigur, o etapă, pentru că, o sută de ani mai târziu, vom întâlni femeia redusă la atribuțiile de maternitate și condamnată la ignoranță.
Matematica începe să fie reconsiderată, în Europa, abia sub Papa Urbain al V-lea care a decis ca licența să se acorde acelora care posedă și cunoștințe de aritmetică și geometrie plană. Pe vremea acea, cei mai instruiți oameni abia de reușeau să facă adunarea și scăderea. Totuși, datorită evoluției armamentului de cetate și de asediu, se studiază balistica exterioară (traiectoria și comportamentul proiectilului pe traiectorie). Aceasta, desigur, pentru a stabili bătaia și maniera de tragere. Abia prin secolul al XIV-lea a apărut și interesul pentru teorie, dar numai în cercuri restrânse și mai mult în dimensiunea ei filosofică, pornindu-se de la textele lui Aristotel cu privire la mișcarea naturală și mișcarea violentă. Este vorba de conceptul impuls, care nu a primit o traducere pe măsură. Traiectoria are două elemente. Câtă vreme există acest impuls, proiectilul exercită o mișcare violentă, apoi, după dispariția impulsului, una naturală (proiectilul cade vertical, sub propria-i greutate). Când, la sfârșitul traiectoriei, săgețile erau înfipte în pământ oblic, gânditorii și-au exprimat nedumerirea. După teoria lor, trebuia ca ele să cadă vertical. Arcașii știau însă de ce, pentru că vedeau traiectoria reală.
În 1867, deci după Evul Mediu, apare Principia matematica a lui Newton, care explică mecanica corpurilor. A trecut însă mult timp până să înțeleagă tot omul că aceste principii se aplică și mișcării proiectilului. În 1746, în lucrarea Opere militare, Sionville folosește, pentru descrierea traiectoriei, aceeași teorie a impulsului. El arată că, traiectoria proiectilului cuprinde trei faze: faza întâi constă într-o mișcare violentă, rectilinie; faza a doua care constă în descriere unui arc de cerc (pierderea impulsului) și faza a treia care este o cădere liberă, verticală.
Principiile fizicii sunt puțin cunoscute, iar chimia este, de fapt…, alchimie, cu tot sortimentul de asociații bizare, legate de prepararea otrăvurilor și a unor substanțe care s-au dovedit a fi utile și în domeniul militar (praful de pușcă sau pulberea neagră, în China). La acestea se adaugă alcoolul, acidul sulfuric și alte substanțe. Alchimiștii credeau în piatra filosofală, dar acest lucru nu i-a împiedicat să ajungă la ceea ce se cunoaște sub denumirea de „foc incendiar“.
În această perioadă, apar roata hidraulică, moara de apă, se construiesc uriașe catedrale din piatră și lemn, castele și numeroase alte edificii. Metalele, în prima parte a Evului Mediu, se răresc, deoarece minele sunt închise și tot ce ține de prelucrarea metalelor suportă aceleași presiuni ca și orașele. Rămân doar acele entități productive care confecționează săbii, cuțite, mijloace de prelucrare a lemnului. Totuși, prin anii 700-750, apar primele cuptoare care asigură cantitățile de fier necesare. Către 1350, aceste cuptoare, înalte de 5-6 metri, produceau câteva tone de metal pe zi. Acest lucru influențează foarte mult evoluția armamentului și a munițiilor. Se revine la prelucrarea bronzului, iar proiectilele de piatră sunt cămășuite cu metal.
Se revine și la prelucrarea pietrei. Sunt introduse mijloace de tăiere a acesteia. Încet, încet, se trece la amplificarea prelucrării pietrei, mai ales pentru că, înainte de 1100, fuseseră defrișate mari suprafețe de păduri și, în afară de aceasta, crescuse cerința realizării unor construcții din piatră: cetăți, biserici etc.
Are loc și un prim salt în ceea ce privește condiția umană. Se începe prin aceea că sclavii sunt considerați ființe umane, dându-li-se dreptul să se căsătorească și să-și alcătuiască familii. Așa cum se știe, în cele din urmă, sclavagismul dispare (cel puțin, în Europa).
Feudalismul menține, totuși, șerbia. Șerbul nu este sclav. El are drepturi și obligații, chiar dacă, în regimul feudal, este ființa socială cea mai de jos. El este legat de pământ și plătește feudalului dijmă și muncă. Dar și feudalul este obligat să-i asigure protecție și să-i facă dreptate.
Mijloacele incendiare se prezintă ca o compoziție lichidă care se presupune că ar fi fost pusă la punct în secolul al VII-lea. S-a tras această concluzie din faptul că, la sfârșitul secolului al VII-lea, Bizanțul dispunea de o armă incendiară pe care a folosit-o în apărarea împotriva atacurilor musulmane terestre și de pe apă. Compoziția acestui lichid incendiar nu se cunoaște cu exactitate. Atât de mult a contat folosirea acestui mijloc, încât s-a spus că nu putea fi stins cu apă. Fosforul apare însă mult mai târziu, așa că una dintre supozițiile valabile pentru justificarea unei astfel de informații ar fi aceea că focul care atinge o anumită intensitate și o anumită temperatură nu poate fi stins cu apă. De unde rezultă că amestecul acela era atât de puternic, încât nu putea fi stins cu apă. După căderea Constantinopolului, lichidele incendiare de o astfel de calitate nu au mai fost întrebuințate până la primul război mondial.
Descoperirea și folosirii prafului de pușcă reprezintă, fără îndoială, începutul revoluționării armamentelor. Dar o astfel de „revoluționare“ nu s-a produs în mod spectaculos, ci în mod evolutiv. Primele amestecuri de cărbune, sulf și salpetru au fost realizate în China pe la jumătatea mileniului întâi, dând naștere la așa-numitele sulițe de foc, un fel de aruncătoare de flăcări. Acestea, o dată aprinse și lansate, aveau un recul. De aceea, pentru lansarea unor astfel de mijloace, denumite săgeți de foc, între secolele al VII-lea și al X-lea au fost realizați niște cilindri (fuzee) care, le măreau bătaia. O lucrare din anul 969 dă detalii în legătură cu compoziția pulberii, dimensiunile cilindrului-fuzee care se confecționa din hârtie (fusese deja descoperită în China), era impregnat cu salpetru, apoi uscat, despre poziția propulsorului privind săgeata etc.
Acest lucru a fost posibil în China datorită faptului că, în confruntările dintre armatele rivale, erau folosite fel de fel de stratageme, care necesitau inteligență și gândire creatoare. Literatura chineză a vremii consemnează cu prisosință acest lucru. După experiența dramatică a invaziilor, se revenise la arta războiului a lui Sunt Tzî, fiecare comandant fiind, practic, însoțit de înțelepți.
În Europa, rețeta pulberii este dată de Marcus Graecus în secolul al IX-lea: o parte cărbune din lemn de tei, șase părți de sulf și șase părți de salpetru (rețeta optimă este: 2 părți de carbon, o parte sulf și șase părți salpetru). În secolul al XIII-lea, armatele lui Gingis Han dispuneau de un fel de grenade cu pulbere neagră, fără îndoială, luate de la chinezi. Pulberea a fost utilizată și în activitățile civile, în exploatările miniere la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIV-lea. În această perioadă se pune la punct amestecul optim de carbon, sulf și salpetru, obținându-se pulberea neagră. Ajungerea Europei la nivelul tehnic atins de Imperiul roman va dura o jumătate de mileniu. Noutățile în domeniul tehnic (și nu numai) apar, frecvent, abia în secolul al XI-lea, iar ritmul lor de aplicare va face ca, în următoarele trei secole, să nu se realizeze mare lucru.
Dacă Imperiul roman de Vest a fost pur și simplu devastat de migratori și supus erodării de propriile lui limite, Imperiul Bizantin s-a comportat, în tot acest timp, până la căderea Constantinopolului, ca o cetate asediată de musulmani.
Evul Mediu se caracterizează, din punct de vedere militar, prin creșterea gradului de protecție a luptătorului și unităților. S-ar putea spune că, după dezastrul pe care-l produceau bătăliile antichității târzii (uneori, armatele se nimiceau aproape complet), s-a simțit nevoia găsirii acelor mijloace care să prevină acest lucru. S-a mers, în general, în trei direcții:
Dezvoltarea mijloacelor de protecție individuală și colectivă;
Folosirea unor strategii, tactici și procedee inteligente de acțiune care să determine obținerea succesului fără pierderi grele, deci fără confruntări violente, de mare amploare și chiar fără angajarea luptei;
Folosirea tratativelor și negocierilor.
Existau mai multe feluri de protecție individuală: prin echipament, prin armuri, prin fortificații. Aceste tipuri de protecție erau folosite și în antichitatea târzie; Evul Mediu le ridică pe o treaptă superioară. În general, echipamentul individual al luptătorului se compunea din veștminte confecționate din stofă groasă și chiar din piele, dublate de zale. Evident, zalele acopereau doar anumite părți vulnerabile ale corpului. Un astfel de echipament se întâlnea, în rândul infanteriei și cavaleriei până în secolul al XIV-lea.
Armura. Trecerea de la armurile din plăci tăiate la armurile din zale se afirmă mai ales după 1350. Către 1420, s-au rezolvat și unele probleme în ceea ce privește suplețea articulațiilor și, deci, mobilitatea acestui echipament. Masa acestor echipamente nu era mai mare de 25 de kilograme. Oricum, o astfel de masă era jenantă îndeosebi pentru cavaleriști. O dată căzut din șa, era aproape imposibil să mai încalece fără ajutor… Trebuie protejat însă și calul. De aceea, în Evul Mediu, în epoca turnirului și a cavalerilor rătăcitori, vom găsi tot felul de armuri atât pentru călăreț, cât și pentru cal. Dar nu cavalerii rătăcitori au inventat armura care proteja calul și călărețul. Spre exemplu, în Războiul de o sută de ani, masele de arcași englezi creau o perdea de săgeți care făcea imposibilă șarja de cavalerie inamică și produceau mari pierderi în rândul cavaleriștilor. De aceea, acești cavaleriști au fost nevoiți să-și protejeze și caii. Armurile cailor erau confecționate din piele și le protejau de regulă ochii, partea din față și crupa. Astăzi, astfel de imagini ne amuză; pe atunci însă, ele erau ultimul strigăt în materie de protecție a luptătorului și a credinciosului său camarad de bătălie – calul –, iar platoșele, armurile, căștile și zalele costau chiar mai mult decât armele. O dată cu apariția armelor de foc – cel puțin în prima etapă –, armura calului era confecționată din plăci metalice care îi acoperea cam tot corpul, cu excepția picioarelor. Greutatea pe care o duce calul crește, de la 120 kg, cât era prin 1440, la 200 kg, spre sfârșitul secolului. Este lesne de înțeles cam ce distanță putea parcurge un cal cu o astfel de „încărcătură“ și mai ales cum arătau șarjele de cavalerie în acea vreme.
Toate acestea dovedesc, încă o dată, grija deosebită pentru protecție, iar o astfel de greutate a armurilor a dus, în cele din urmă, la desființarea ei pentru o lungă perioadă de timp. Din nou se va pune, către sfârșitul Evului Mediu și începerea epocii moderne, aceeași problemă a antichității: trecerea de la confruntarea șablonică, pozițională, la războiul de mișcare. Până la o astfel de evoluție va curge însă multă apă pe toate fluviile continentelor. Semnalul va veni, din nou, ca și în antichitatea mijlocie, dinspre Orient, cu hoardele lui Gingis Han, cel care folosește, printre primii (în afară de chinezi), armele de foc.
Apar, așadar, armele de foc, iar protecția împotriva gloanțelor devine o mare problemă. Armurile de paradă, strălucitoare, elegante, atingeau cincisprezece – douăzeci de kilograme, iar cele de luptă ajungeau la patruzeci de kilograme. Dar toate armurile Evului Mediu au cam aceleași caracteristici, date de nivelul tehnologic la care se ajunsese. Desigur, multe dintre ele, ne spune Alain Bru, păstrează specificul locului. De exemplu, armurile germanilor cuprindeau, pe la începutul secolului al XV-lea, și un fel de „fuste“, care aminteau de „panoplia de Dendra“ din antichitatea miceniană.
Armurile erau scumpe, ca și în antichitatea greacă. De aceea, majoritatea luptătorilor erau nevoiți să se mulțumească cu moștenirile de familie, cu ce puteau găsi sau cumpăra. Unii dintre luptători o foloseau pe cea care o luau ca pradă sau captură de război de la inamic. Oricum, armura era, și în Evul Mediu, pentru oricare luptător, o chestiune de viață și de moarte. De aceea, i se acorda toată atenția, cu atât mai mult cu cât armamentul a cunoscut evoluții importante, mai ales după descoperirea prafului de pușcă. De altfel, această descoperire va face inutilă armura obișnuită și, încet, încet, se va renunța la ea. Acest proces a durat însă secole (evident, de la descoperirea prafului de pușcă). Se va reveni abia către sfârșitul secolului al XX-lea la protecția individuală a luptătorului prin vesta antiglonț, care este o „armură“ a infanteristului de la granița dintre două milenii.
Casca. Dacă toate celelalte elemente ale protecției individuale – armură, adăposturi, fortificații etc. – au apărut și au dispărut, în funcție de foarte mulți factori,între care cel mai important este armamentul, casca nu a dispărut niciodată de pe câmpul de luptă. Ea a fost, este și va fi însoțitorul permanent al ostașului pe câmpul de luptă. Desigur, nu toți ostașii foloseau căști. Dar aceasta nu este o caracteristică, ci o excepție. Modelele utilizate erau extrem de variate. Cele din această epocă aveau diferite forme: ascuțite, trunchi-conice, bombate etc. Cele care se foloseau la parade erau împodobite cu fel de fel de elemente ornamentale: coarne, aripioare etc. Dar acestea nu aveau ce căuta pe câmpul de luptă. O asemenea cască trebuie să fie cât mai robustă și, în același timp, cât mai comodă. Nici una dintre aceste probleme nu a fost rezolvată vreodată până la capăt. Totdeauna casca, indispensabilul însoțitor al soldatului, nu a asigurat decât o protecție parțială și totdeauna ea l-a jenat și îl va jena și în continuare, chiar și în epoca unor „căști inteligente“, cu GPS și afișaj electronic, pe acesta.
Căștile din Evul Mediu se realizau fie prin îmbinarea unor triunghiuri isoscele, fie prin prelucrare la cald pentru a li se da forma bombată, iar metalul din care se fabricau a fost, o lungă perioadă de timp, bronzul.
Din epoca carolingiană – scrie Alain Bru –, până către anul 1000, căștile occidentale semănau, în general, cu cele folosite în Imperiul de Jos. Erau, totuși mai multe modele. Pentru cavaleriști, casca era formată dintr-o calotă (prin alăturarea a două cochilii) și avea protecție și pentru obraji. Cea a infanteristului era realizată prin forjare repetată, avea forma unei calote la baza căreia se afla o bandă circulară, protecție pentru ceafă, pentru obraji și pentru nas. Era o cască grea, incomodă, dar asigura o protecție foarte bună.
Din secolul al XI-lea până în secolul al XII-lea se dezvoltă o cască formată dintr-un fel de cilindru care avea deasupra o placă rotundă plată sau un con plat, rezolvându-se astfel complicata problemă (pentru acea epocă) a realizării formelor curbe și ovale prin forjare sau prin îmbinare. În acest cilindru, sunt decupate orificii și fante pentru ochi, pentru nas și pentru gură. În secolul al XIII-lea, în partea din față a cilindrului va fi montat un volet, care va înlocui toate aceste orificii și fante. Casca evoluează apoi, după 1450, spre forme ovaloide, cu volete și alte mecanisme de asamblare la armură. Astfel de căști protejau capul, gâtul și fața.
Pe la începutul secolului al XV-lea fierarii reușesc să crească temperatura și să realizeze oțeluri maleabile, care, datorită încălzirii la temperaturi înalte, pot fi modelate după voință. Astfel, armurile și căștile se modelează după luptători, ceea ce reprezintă un mare progres.
Dar țăranul care se refugiază în castel și participă la lupta defensivă nu are nici un fel de protecție. Și așa, în vremurile acelea, armurile și căștile erau foarte diferite. Unele erau făcute de fierarii din sate, altele se moșteneau sau veneau din secolele trecute. Foarte puține unități – de obicei ale suveranului sau unor feudali foarte puternici și foarte bogați – erau echipate uniform.
Scutul. Existau scuturile obișnuite, cele care se purtau în mâna stângă, și marile scuturi care se dispuneau la sol și se deplasau în funcție de necesități, un fel de „fortificații care se mișcă“.
În Evul Mediu, scutul individual devenise de forma unui arc de ogivă, așa cum este el cunoscut până în zilele noastre.
Unii dintre cavaleriști nu întrebuințează însă scutul în luptă, datorită armurilor grele care, pe de o parte îi proteja, iar pe de altă parte îi jena, inclusiv în conducerea calului.
Pe timpul șarjelor, mai ales cavaleria ușoară, folosește, împotriva săgeților, un ECU care este legat, printr-o curea de piele, spre inamic.
În lupta pe jos, se folosește, în secolul al VIII-lea un scut rectangular. S-au folosit chiar ziduri de scuturi (cel realizat de armata Lui Carol Martel la Poitiers, în 732, și cel al lui Harold, la Hstings, în 1066).
În lumea musulmană și în Orient, se folosește, de regulă, scutul de formă circulară. Cel folosit de infanteriști, natural, are dimensiuni mai mari decât cel al cavaleriștilor.
Către sfârșitul Evului Mediu, scutul se va rări și, în cele din urmă va dispărea din dotarea luptătorului, datorită, firește, apariției și dezvoltării armelor de foc. Dar pentru cea mai mare perioadă a Evului Mediu, el făcea parte din echipamentul cel mai important al soldatului.
Scutul uriaș, comun, deplasabil, este un fel de precursor al blindatelor de azi. El era, în general, rectangular, montat pe roți și prevăzut cu fante pentru observare și pentru tragere.
Unele scuturi erau, de fapt, niște panouri de 170/90 cm care se fixau la sol cu ajutorul a doi țăruși metalici și susținuți cu o proptă. Erau și scuturi mai mici 100/70 cm care se purtau pe umeri și pe care-l folosea un luptător în poziția în genunchi. Acest paravan avea vreo 30 de kilograme, dar oprea toate săgețile trase de arcuri și, la o sută de pași, chiar și pe cele trase de un careu de arbalete. El proteja atât luptătorul cât și pe genistul care efectua lucrări.
Existau și scuturi mult mai puternice, cu o grosime de 5 la 7 cm, care cântăreau 80 – 100 kg, care se transporta pe două roți și era manevrat de doi oameni. Archebuzele penetrau un astfel de „blindaj“, așa că el a crescut și chiar a fost dublat de plăci metalice, însă, o dată cu acestea a crescut și greutatea la 250 kg și, la patru, numărul oamenilor care-l transportau.
Către sfârșitul secolului al XV-lea, toate acestea, cu unele mici excepții, dispar. Apar însă în 1915, pentru o scurtă perioadă de timp și, după cum știm, mult mai târziu, ca scuturi montate pe afeturile de tun.
Protecția colectivă. Tot Evul Mediu se caracterizează prin dezvoltarea unor mijloace excepționale de protecție colectiv, dintre care cele mai importante sunt castelele fortificate și, prin extensie, orașele fortificate. Fortul carolingian, până către sfârșitul secolului al IX-lea, avea incinta exterioară în întregime din lemn, iar podurile exterioare (peste șanțurile care înconjurau incinta) erau tot din lemn. Aceste forturi aveau mici turnuri de pază, eventual și unele turnuri în incintă. În exterior, se aflau locuințe, grajduri și alte construcții necesare vieții curente. Exista, în interior, o ultimă fortificație . În secolul al X-lea s-au adus unele perfecțiuni, dar fortificațiile erau tot din lemn. În acest timp, fortificațiile se amenajează, succesiv, pe incinte, pe coline naturale sau artificiale, în vârful acesteia aflându-se ultima construcție, precedată însă de numeroase obstacole și de pasarele care puteau fi ușor incendiate sau, la nevoie, distruse. De data aceasta, locuințele și grajdurile se află înapoia primei incinte (în curtea de jos). În timpurile obișnuite, cei din curtea de jos nu au acces în ultima incintă de pe colină.
O astfel de soluție nu era însă perenă, nici foarte bună. Vulnerabilitățile erau foarte mari. Curtea inferioară, ca și cea superioară puteau fi ușor incendiate, iar durata lor în timp era limitată. De aceea, către sfârșitul secolului al X-lea reapare piatra ca material de construcții și fortificații. Epoca romană reverberează și prin această revenire la forturile de odinioară. Castelele fortificate, de regulă, rectangulare (cu timpul însă formele vor varia foarte mult), sunt construite pe coline naturale și chiar pe locuri foarte greu accesibile. Ruinele lor presară, azi, întreaga Europa, dar și celelalte continente, mărturii ale unei perioade din istoria omenirii în care, pentru prima oară după atâta vreme, omul s-a închis în piatră pentru a se apăra împotriva… omului. Ele sunt, deopotrivă, castele ale măreției (este vorba de construcții uriașe care au necesitat eforturi imense), dar și ale rușinii, întrucât nu erau ridicate pentru a se apăra de vânturi, raze cosmice sau de extratereștrii, nici măcar de animale, ci de alți oameni. Dar acestea sunt vremurile și noi nu avem dreptul să le judecăm. Nu poți să nu te uimești însă în fața unui Ev, de altfel destul de prudent, în care oamenii care a ridicat fortificații pentru a se apăra de atacurile altor oameni, uneori de același neam cu ei, și pe care îi atacau la rândul lor cu aceeași ferocitate. Castelele nu erau însă numai fortificații de apărare ridicate de populațiile neagresive. Ele se constituiau, în același timp, și în importante baze de plecare la ofensivă împotriva altora. Evul Mediu introduce în arta militară ceea ce am numi un „război al castelelor“, un fel de bătălie pe termen lung, niciodată încheiată, niciodată câștigată sau pierdută, a unor puncte fortificate împotriva altor puncte fortificate. Și chiar dacă nu ferocitatea este caracteristica principală a Evului Mediu, ci prudența, șiretenia, tendința de a evita masacrele și luptele deschise, așa cum erau ele în antichitate, motivul acestor uriașe castele nu era bunăstarea, ci apărarea, mai exact, protecția și, adesea, asigurarea condițiilor pentru a-l ataca, la momentul oportun, pe celălalt. Această caracteristică va însoți omenirea de-a lungul multor secole.
După Evul Mediu, bătăliile vor redeveni însă feroce, castelele nu vor mai folosi la nimic, iar armamentul și mijloacele de luptă se vor perfecționa atât de mult încât nimeni nu va mai fi vreodată invulnerabil.
Așadar, visul făuritorilor de castele din Evul Mediu s-a spulberat, poate, încă de atunci. Pentru că, nici atunci, nici mai târziu, de fapt, niciodată, castelele fortificate și orașele fortificate n-au oprit războaiele, ci doar au încetinit oarecum ritmul pierderilor umane. Viața omului devenise prețioasă în Evul Mediu.
Aceste castele nu se războiau chiar tot timpul. În intervalele dintre două confruntări, aici se făceau planuri, se urzeau alianțe, se făcea diplomație, dar se și trăia.
Castelele au început să se perfecționeze, palisadele de incintă au devenit pereți, turnurile de observație au devenit locașuri de tragere. În incintă se află, de-acum, toate: surse de aprovizionare cu apă, grajduri, locuințe, biserică etc. Dacă nu se află pe o stâncă sau pe o colină dominantă, castelul este înconjurat de un șanț umplut cu apă. Aceasta este imaginea clasică a castelelor medievale.
Partea locuibilă devine circulară sau semicirculară și este legată de partea inferioară prin planuri de lemn înclinate de lemn care, la nevoie pot fi distruse. Adesea, din incinta superioară sunt săpate tuneluri care să permită ieșirea spre un curs de apă sau ieșiri de salvare, care rămân, în mare măsură, secrete.
Tot Alain Bru ne spune că perioada gigantismului de la finele secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea culminează cu ambițiosul castel de Coucy, construit între 1323 și 1330 de Enguerrans al II-lea, apoi renovat ușor în 1400. Acest castel avea turnuri înalte de 36 de metri și cu un diametru de 19 metri, iar incinta superioară era înaltă de 54 de metri și avea un diametru de 31 de metri. Aceasta avea de 22.000 tone de piatră, de trei ori mai mult decât greutatea turnului Eifel. În aceste incinte nu avea voie să pătrundă nimeni, în afara unor militari și unor servitori de mare încredere. Nici rudele apropiate – și cu atât mai puțin străinii sau oaspeții – nu avea dreptul să viziteze astfel de locuri. Era un mare act de impolitețe și simpla întrebare despre un astfel de loc. În timp de război, soldații destinați să lupte în această incintă erau conduși direct la posturile lor de luptă. Și în țara noastră există ruine ale unor astfel de castele și cetăți medievale: castelul Huniazilor, cetatea Sucevei, cetatea neamțului etc.
Orașele fortificate – ridicate în sud-vestul continentului de regii francezi și britanici – erau castele fortificate cu o incintă locuibilă foarte largă. Aceasta se afla în spațiul curții inferioare și conținea locuințe, edificii de cultură și biserici.
Praful de pușcă, realizarea tunului și, mai ales, a încărcăturilor explozive au făcut ca, începând cu secolul al XV-lea, valoarea castelelor fortificate să scadă foarte mult. Acest proces a fost însă foarte lent. Oricum, tunul și explozibilul au desființat valoarea castelului fortificat. Această concluzie, care reprezintă sfârșitului Evului Mediu, este foarte importantă pentru arta militară. Descoperirea prafului de pușcă, realizarea armelor de for, îndeosebi a tunului și a încărcăturilor explozive va face caducă rețeaua de castele și va relansa lupta deschisă, ceea ce însemnă, înainte de toate, o nouă revenire spectaculoasă și tragică la arta militara a antichității.
Mobilitatea. Bătălia de la Adrianopole demonstrase, indubitabil, rolul mobilității într-o bătălie. De aceea, începând cu ultima etapă a antichității, în arta militară devine predominantă concepția războiului de mișcare. Năvălirile succesive asupra Imperiului roman au impus acest concept, dar, imediat după prăbușirea acestuia, s-a prăbușit și conceptul ca atare. Mai exact, a intrat într-o etapă de fărâmițare a acțiunilor și de reelaborare a filosofiei confruntării.
Celților li se datorează probabil potcovirea cailor, iar prin secolul al IV-lea apar șeile cu arcade și panouri și hamul, în secolul al VII-lea, și în Bizanț, apare scărița la șa inspirată din bucla de piele prezentă la popoarele stepelor Rusiei de Sud, se realizează atelajele, apoi, în secolul al IX-lea, jugul frontal care permitea folosirea a două și chiar trei perechi de boi care tractau o mașină cu aburi pe roți, motorul unei batoze.
Șaua cu cele două scărițe are o mare importanță, pentru că a făcut din cavalerist stăpânul câmpului de luptă timp de patru secole, iar hamul a permis folosirea calului pentru tractarea materialului de artilerie. Boul duce mai mult decât calul, adică materialul greu de artilerie, dar el nu poate merge decât cu patru kilometri pe oră.
La sfârșitul secolului al IX-lea apare și trenul mobil din față la atelajele cu patru roți, ceea ce face posibilă manevrarea (întoarcerea) ușoară a acestor vehicule. Această invenție a Sudului s-a răspândit destul de greu spre Nord, dar ea are o importanță colosală pentru ceea ce înseamnă mobilitate. Este un fel de „ou al lui Columb“ al mobilității.
Odată cu invaziile migratorilor, în ultima parte a Imperiului roman, mai ales în Vest, drumurile, chiar și cele dalate, se degradaseră cumplit, ceea ce îngreuna foarte mult folosirea atelajelor. Dar, începând cu secolul al VI-lea, când majoritatea migratorilor s-au fixat, se reia construcția drumurilor. Ceea ce se făcea era foarte departe de tehnica impecabilă a romanilor, dar, oricum, începea reconstrucția drumurilor. În această etapă, în construcția drumurilor, nu se aplică principiul roman – calea cea mai scurtă pentru a ajunge la obiectiv –, ci alte principii, rămase necunoscute, ca și drumurile care, probabil, s-au realizat. Oricum, cel puțin până în secolul al X-lea, problema drumurilor nu se punea cu atâta acuitate. Nu se cunosc, în această perioadă, alte drumuri în afară de traseele marilor pelerinaje. După secolul al X-lea, drumurile care se realizează rămân neschimbate timp de un mileniu. Aceasta, în principal, pentru că drumurile se realizează în așa fel încât calul și boul să poată urca pantele (drumuri în serpentine), iar ele vor corespunde multă vreme exigențelor de transport.
Drumurile care au fost realizate după secolul al X-lea traversează cursurile de apă cam prin aceleași puncte. Cu excepția câtorva poduri romane, nu există nici un pod de piatră anterior secolului al XII-lea, ceea ce spune foarte mult despre circulația acelor timpuri. Nu există aproape nici o informație despre podurile din lemn care au precedat aceste poduri de piatră. Este vorba de aceeași perioadă în care și fortificațiile erau construite tot din lemn. Probabil că se construiau după aceeași tehnologie descrisă de romani: se băteau pilonii, se puneau grinzile longitudinale, apoi cele transversale.
Evident, în Evul Mediu, în epoca bătăliilor între castele fortificate, erau preferabile podurile de lemn care puteau fi ușor construite și tot atât de ușor incendiate. Dacă avem în vedere faptul că limitele feudelor erau marcate în multe cazuri de cursurile de apă, e lesne de înțeles că podurile respective trebuiau să corespundă intereselor acestor feudali. Și, în afară de aceasta, un pod de piatră se construiește foarte greu, se întreține foarte greu, se distruge extrem de greu și, mai ales, este costisitor. De aceea, trecere la construirea masivă a podurilor de piatră (după secolul al XII-lea) trebuie să corespundă unei noi etape în dezvoltarea feudalismului, aceea a intensificării schimburilor de mărfuri, ca urmare a apariției mijloacelor moderne de prelucrare, și a întemeierii statelor. Cert este că o mare parte din aceste poduri au fost construite foarte solid, unele dintre ele păstrându-se intacte până în zilele noastre, în pofida cerințelor sporite ale traficului.
Mobilitatea maritimă. Antichitatea inventase navigația. Evul Mediu nu avea cum să renunțe la ea. Dimpotrivă, se pare că nu numai că a menținut-o, dar a și dezvoltat-o. China medievală folosește corăbiile de război, atât pe râurile interioare, cât și în spațiul maritim. În Mediterana, se păstrează galera, o navă greoaie, cu borduri înalte și greu manevrabilă. În acest timp, prin secolul al XVII-lea, apar însă și unele nave pentru transportul cavaleriei, lungi de 16 metri, cu un singur catarg, cu pânză de formă pătrată sau dreptunghiulară, pentru transportul trupelor și chiar nave de luptă.
Din unele texte rezultă că navele cavalerilor cruciați erau ceva mai importante, având două catarge.
În această epocă, apare caravela. În jurul anilor 1500, tonajul acesteia era între 50 și 500, nava fiind stabilă și mai bine adaptată navigației rapide, întrucât putea primi un sistem de pânze mai bogat, în raport cu tonajul.
Trecerea cursurilor mari de apă se făcea nu numai pe poduri comerciale care, de multe ori, nu corespundeau necesităților militare, ci și cu ajutorul unor ambarcațiuni de cele mai multe ori rechiziționate din zonele respective. Pentru transportul cailor și materialului greu se realizau un fel de portițe prin cuplarea a doua sau mai multe ambarcațiuni și folosirea unei platforme care se sprijinea pe acestea.
În general, pentru traversarea (forțarea) cursurilor de apă, se foloseau mai multe procedee:
cucerirea și menținerea unui pod permanent;
realizarea unui pod pe piloni;
realizarea unui pod mobil (de pontoane).
Toate aceste procedee se foloseau, în funcție de situație, fiecare având avantajele și dezavantajele lui. Un pod permanent, spre exemplu, era greu de cucerit și, mai ales, de menținut, vulnerabilitatea trupelor care treceau pe acolo era foarte mare, iar riscul unor atacuri puternice din partea inamicului se menținea tot timpul. De fapt, în toate timpurile, din antichitate până în epoca nucleară, trecerea sau forțarea cursurilor de apă au pus totdeauna probleme.
Cel de al doilea procedeu se aplică și el din antichitate până în zilele noastre, dar nu este ușor. În primul rând, este necesar ca, în cadrul trupelor, să existe specialiști, iar militarii să aibă astfel de abilități. Or, se știe, Evul Mediu nu preluase acest obicei de la legiunile romane, întrucât nu fusese nevoie. Știm deja că majoritatea drumurilor și podurilor construite în vremea romanilor fuseseră distruse sau lăsate în paragină.
Cel de al treilea procedeu – realizarea unui pod plutitor – este o inovație a englezilor în ultima treime a Războiului de o suită de ani. În Evul Mediu, o astfel de soluție era posibilă în măsura în care puteau fi rechiziționate mijloace plutitoare de la riverani. Trupele nu dispuneau, ca astăzi, de echipamente pentru realizarea unor poduri plutitoare, dar, cu timpul, s-a realizat și acest lucru. Evident, mijloacele de la fața locului nu erau totdeauna suficiente. Un astfel de pod avea nevoie de un sistem de ancorare solid, de capete de pod și de numeroase alte amenajări. Nimic nu este însă imposibil pe lumea aceasta. Evul Mediu revenea, cumva la modalitățile folosite de armatele din antichitate pentru traversarea cursurilor de apă. Unul dintre exemplele cele mai semnificative îl reprezintă modul în care legiunile lui Traian au trecut Dunărea în anii 101 -102 și 105 – 106 în timpul războiului împotriva dacilor.
Provocarea fusese lansată. Începând din secolul al XV-lea – ne spune tot Alain Bru, în excelentul său studiu publicat pe Internet de Institutul de Strategie comparată din Franța – numeroși specialiști au propus realizarea unor poduri plutitoare formate din pontoane transportat pe roți și asamblate la fața locului. Procedeele propuse nu difereau foarte mult de ceea ce folosește azi orice armată pentru traversarea sau forțarea cursurilor de apă: parcuri de poduri de pontoane. Se foloseau, de asemenea, pentru traversarea materialului greu, portițe sau sisteme combinate de portițe cu poduri ușoare și cu poduri permanente etc.
Logistica. Dispăruse, de parcă nici n-ar fi fost, și superba organizare romană, meticulozitatea cu care erau pregătite și susținute acțiunile, drumurile, aprovizionările, disciplina. Vor fi necesare zece secole pentru a se atinge cât de cât o asemenea perfecțiune.
Există însă un argument care a reimpus regândirea sistemului logistic și a modalităților de susținere a acțiunilor de luptă: apariția prafului de pușcă. Tunurile, armele de foc și celelalte nu puteau fi aprovizionate decât dacă munițiile erau pregătite din timp și depozitate în mod corespunzător. Dintr-o dată se creează dependențe și interdependențe foarte puternice care vor direcționa activitățile de aprovizionare și transport spre o reconfigurare asemănătoare celei romane. Desigur, provocările nu vor mai fi aceleași, întrucât Evul Mediu nu pune în mișcare, pe mii de kilometri, mari armate, ci fragmentează extrem de mult atât spațiul de confruntare, cât și confruntarea propriu-zisă. De aceea, progresul este lent, dar nu există drum de întoarcere. Fără o logistică pe măsură, nu există nici confruntare, nici viețuire, nici supraviețuire.
Caracteristicile logisticii Evului Mediu derivă din specificul confruntărilor din această epocă. Evul Mediu nu pune în mișcare efective mari, pe distanțe lungi, iar bătăliile, atâtea câte au fost, nu au aspectul unor confruntări pe viață și pe moarte, cu consumuri imense. Sunt, în general, angajări cu obiectiv limitat, asedii, demonstrații de forță, lupte prin reprezentanți sau bătălii între castele. De aceea, aprovizionarea cu alimente se face, de regulă, prin rechiziții din zona de confruntare, în situația în care bătălia nu se desfășoară sub zidurile cetății (dar și atunci, cel aflat în ofensivă, atât pe timpul asediului, cât și atunci când trece la asalt, își procură, cu sau fără plată, produsele necesare din zonă). Din acest motiv, populația atacată practică tactica „pământului pârjolit“, pentru a-l pune pe inamic în situația de a nu se putea aproviziona și a abandona lupta.
Aceste tactici se folosesc în timpul Războiului de o sută de ani, dar sunt aplicate cu succes și de domnitorii români din Evul Mediu.
Inamicul folosea și el, la rândul lui, modalități de prăduire a populației, ceea ce dovedește că nu existau armate permanente, bine plătite și disciplinate, care să aibă o morală și să se supună unor reguli stricte.
Luptătorii angajați nu au tot timpul „de lucru“. De aceea, după ce se încheie o bătălie, ei rămân șomeri, se organizează în bande și pradă satele și gospodăriile și așa sărăcăcioase ale celor care nu sunt în măsură să le apere.
Desigur, această situație nu se petrecea peste tot. Armatele regulate și bine plătite își creau sisteme de aprovizionare formate din convoaie care le însoțeau în campanii. Dar acestea erau, în general, armate ale regilor, cum au fost cele ale reginei Elisabeta de Castilia și ale lui Ferdinand Aragon sau, la noi în țară, cele ale lui Mihai Viteazul. Oricum, dat fiind specificul Evului Mediu, aprovizionările nu constituiau chiar o problemă greu de soluționat. Trupele regulate nu torturau populația, ci, dimpotrivă, doreau să fie privite și tratate ca eliberatoare. Oare nu a fost așa întotdeauna, din antichitate, până în epoca cibernetică?
Probleme complicate și complexe punea aprovizionarea cu muniții. Apariția artileriei a necesitat pregătirea din timp a proiectilelor și încărcăturilor și transportarea lor la piesă. Desigur, nu erau aceleași cerințe precum cele din timpul primului și celui de al doilea război mondial, tunurile Evului Mediu având o cadență rară, da nici mijloacele de transport nu erau aceleași cu cele din aceste războaie. Artileriștii medievali nu riscau, în timpul unei bătălii, să rămână fără muniții, adică fără pulberi dinainte pregătite și fără proiectile. În timpul asediilor, situația era însă ceva mai complicată, întrucât era nevoie de o mare cantitate de muniții care trebuia transportată, în general, în timp scurt (chiar dacă asediul era de durată).
Pregătirea și transportul pulberilor (sub formă de încărcături în săculețe, purtate de luptători la centură, dar și transportate cu alte mijloace), a proiectilelor (mai ales după ce s-a trecut la cămășuirea cu metal a proiectilelor din piatră sau la pregătirea ghiulelelor de metal) puneau unele probleme, dar rareori s-a întâmplat să nu fie rezolvate.
Caracteristica principală a victoriei în Evul Mediu nu era aceea a pierderilor produse inamicului, ci aceea de a rămâne stăpân pe câmpul de luptă. O astfel de caracteristică revine abia la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, odată cu apariția și folosirea pe câmpul de luptă a armei informaționale și a sistemelor de arme inteligente.
Aceleași probleme se puneau și în ceea ce privește aprovizionarea cu materiale. Construirea podurilor de lemn pe piloni, spre exemplu, impunea pregătirea din timp a pilonilor, aducerea lor în zonă, baterea lor cu ajutorul unor mașini de bătut (unor berbeci care funcționau cu scripeți), pregătirea grinzilor și a scândurilor pentru podele etc. Și materialele necesare asediului și lucrărilor genistice (săpăturilor) de apropiere: scări, gambioane, fascine, frânghii, cârlige, gheare de pisică se cereau aduse în zonă în timp util și în cantități suficiente etc.
Apariția artileriei cu țeavă a făcut să dispară bombardele, catapultele și alte mașini de aruncat, dar nu dintr-odată, ci în timp, pentru că tunurile acestea erau foarte grele. Tunurile abandonate de englezi în urma eșecului asediului de la Saint Michel, în 1434, cântăreau 2 tone, 3,5 tone și chiar 5,5 tone. În 1452, un tun avea 16,4 tone. Acest material, în caz de nereușită, era abandonat pe câmpul de luptă.
Nici sănătatea oamenilor nu era lăsată la voia întâmplării, așa cum se întâmpla în antichitatea timpurie. De aceea, trupele erau însoțite de medici, chirurgi, alchimiști, vrăjitori, preoți etc. De asistență medicală calificată beneficia partea nobiliară a armatei. Ceilalți se foloseau de experiența veteranilor, se ajutau unii pe alții sau beneficiau de ajutorul soțiilor, rudelor și celor apropiați, care, în timpul luptelor din Evul Mediu, se aflau totdeauna în apropierea taberelor care se confruntau, mai ales dacă era vorba de asedierea unui castel sau de o bătălie între două armate care aparțineau celor doi feudali rivali. Armatele Evului Mediu erau totdeauna urmate de fel de fel de oameni ai societății civile, începând cu cei apropiați soldaților (soții, logodnice, concubine, părinți, rude, prieteni) și continuând cu comercianți, negustori, traficanți, jefuitori de cadavre etc.
Armata bizantină era organizată pe principiul pentarhiei (fiecare unitate avea cinci subdiviziune) și păstra tradiția romană. În secolul al VI-lea, fiecare companie avea doi infirmieri, iar la nivelul regimentului (compus din cinci companii) se aflau un medic,un chirurg și 8 infirmieri, ajutați de soldați brancardieri.
Regina Elisabeta de Castilia a introdus corturile de infirmerie, truse de instrumente chirurgicale, pansamente etc.
Cu aceste două excepții, Evul Mediu european nu a înțeles că soldatul trebuie protejat de către stat, asigurându-i-se nu doar armament și muniție, ci și asistență medicală și respectul cuvenit pentru faptele sale, pentru riscurile sale.
Conducerea. În domeniul conducerii, există cel puțin un paradox. Pe de o parte, Evul Mediu reprezintă un regres față de Imperiul roman și, în general, față de armatele antichității târzii, în ceea ce privește conducerea și activitatea de comandament și, pe de altă parte, micile armate ale feudalilor, care puteau fi conduse în condiții foarte bune, se află la discreția nobililor. Totuși, în această perioadă, se dezvoltă foarte mult gândirea militară, apar procedee ingenioase de ducere a luptei, de înșelare inamicului, de intimidare a lui etc. În China medievală, comandanții sunt adevărați înțelepți, iar Gingis Han este considerat unul dintre cei mai străluciți comandanți din toate timpurile.
În Evul Mediu, de regulă, șeful militar este suveranul sau feudalul. Acesta nu conduce în mod direct trupele, ci dă unele indicații, după care se comportă ca un luptător obișnuit în fruntea armatei sale. Generalii romani nu făceau așa ceva. Ei nu participau la luptă decât pentru foarte scurt timp și, de cele mai multe ori, cu un obiectiv foarte precis: acela de a îmbărbăta soldații, de a-i determina să lupte cu toată ardoarea. În falangele grecești, în schimb, comandantul se afla tot timpul în fața trupei, ceea ce, evident, reprezenta o greșeală. De cele mai multe ori, moartea comandantului armatei în luptă generează debandada trupelor proprii. Și mai gravă este situația în care acesta este capturat de inamic. În aceste împrejurării, inamicul este cel care dictează condițiile.
Regii din Evul Mediu sunt, în general, tineri, fără experiență, spre deosebire de generalii romani, ca să nu mai vorbim de împărați, care își petreceau mulți ani ca ofițeri și cunoșteau bine legile și capcanele războiului. În Evul Mediu, ca și în Antichitate, conducerea războiului cerea, deopotrivă, inteligență, înțelepciune și foarte multă experiență. Aceste însușiri nu prea existau la comandanții din armatele Evului Mediu, dată fiind durata destul de limitată a vieții și lipsa unor armate profesioniste cu experiența a numeroase campanii. Totuși, în China medievală, dar și în Europa, datorită dezvoltării armamentelor, apariției armelor de foc și politicii de reducere a pierderilor și, în acest sens, de evitare a bătăliilor decisive, se formează primele comandamente și, în cadrul acestora, se conturează un fel de înțelepciune șireată care promovează strategii specifice, bazate, în general, pe descurajare, inducere în eroare, negocieri și demonstrații de forță. Important era, în acele vremuri, să-ți realizezi scopurile, pe cât posibil fără să angajezi un război de masă.
La fel de nefolositor era și obiceiul de a concentra actul conducerii asupra efectuării unor șarje de cavalerie, lăsând restul armatei – artilerie, infanterie, arcași, sulițași etc. – să se descurce singuri, să facă adică ce-i taie capul. Era un fel de șarjă de onoare. Adesea, nu conta rezultatul bătăliei, ci comportamentul celor care șarjau. Onoarea era mai presus de orice. Din acea epocă (din timpul Războiului de o sută de ani) datează și celebra expresie Tirez-vous, messieurs les anglais, care arată cât de important era cavalerismul (până la dezastrul de la Crécy), ce însemna să dai întâietate inamicului să deschidă focul. Această realitate vine oarecum în contradicție cu tendința generală din Evul Mediu, aceea de a se evita bătăliile decisive, cu pierderi foarte mari, și de a obține victoria nu neapărat prin înfrângerea inamicului, ci prin stăpânirea câmpului de luptă. Nu era acceptată impolitețea, dar se accepta arta înșelăciunii. Până la urmă, sub Carol al VI-lea, au înțeles și francezii acest lucru. Prima ținea de onoarea luptătorului, de cavalerismului Evului Mediu, în timp ce a doua făcea parte din arsenalul procedeelor tactice iscusite și stratagemelor (îndeosebi în China medievală, dar nu numai) care dădeau savoare și consistență confruntării. De fapt, confruntarea era un fel de competiție, de întrecere, în care trebuia să câștige nu numai cel mai viteaz, ci și cel mai iscusit. Aceasta este unul dintre marile paradoxuri ale Evului Mediu. Conducerea de ansamblu a luptelor și bătăliilor coboară cu mult sub calitatea celei romane, dar arta militară se îmbogățește cu strategia indirectă a stratagemelor, a dezinformării și descurajării.
Mijloacele de transmisiuni sunt cam aceleași cu cele ale antichității târzii. Însă amplasarea comandantului în fața trupei îl lipsește pe acesta de posibilitatea de a observa rezultatele primei angajări și de a remarca evoluția bătăliei. Chiar dacă este vorba de asediu, de asaltul unei cetăți fortificate sau de rezistența la aceste acțiuni – foarte complexe, de altfel –, comandantul și statul său major (comandamentul) trebuie să aibă posibilitatea să observe câmpul de luptă, să adune, prin toate mijloacele posibile, informațiile necesare și să ia măsurile ce se impun, atât în ceea ce privește manevra de forțe și de mijloace, cât și în folosirea acelor acțiuni și procedee care pot pune trupele proprii în situații avantajoase. Or, toate acestea, nu se pot realiza decât dacă ieși din rânduri și observi, dacă analizezi ce se întâmplă, înțelegi, intuiești și hotărăști. Or, numai într-o astfel de postură poți să-ți dai seama de mijloacele de transmisiuni de care ai nevoie, de modul de folosire a lor pentru a conduce efectiv (a primi informații, a da și a transmite ordine) și, mai ales, de comportamentul acestui sistem de legături (prin semnale, agenți etc.) în dinamica luptei. Interesant este că Evul Mediu reprezintă o perioadă din istoria omenirii în care principiile erau mai tari ca realitățile. Acest lucru va dispărea însă (sau, în orice caz, se va diminua) după războiul de o sută de ani, când altele vor fi coordonatele și dimensiunile bătăliilor.
Către sfârșitul Războiului de o sută de ani, practica participării nemijlocite a comandantului și comandamentului la luptă, în linia întâi, începe să fie diminuată. Ea nu va dispărea însă nici în epoca modernă. În războiul de la 1877, în primul și chiar în cel de al doilea război mondial, vom întâlni comandanți care atacă în fruntea unităților și subunităților și cad primii secerați de gloanțele inamicului, lăsându-și subordonații fără acela care-i putea conduce dacă nu la victorie, măcar spre o desfășurare cât mai corectă și mai onorabilă a acțiunii.
Numai un comandant care observă cu atenție desfășurarea luptei sesizează momentul când trebuie să introducă în luptă rezervele, când trebuie să șarjeze, când să atace frontal, când să întreprindă o manevră de învăluire sau de întoarcere și, la nevoie, când să se retragă. Comandantul trebuie să conducă, nu să lupte.
În Evul Mediu nu se poate vorbi de conducere și nici de legături la nivel operativ și strategic, cel puțin în Europa occidentală. Ele nu sunt însă străine armatelor lui Gingis Han și nici celor care se înfruntau în China medievală sau în India. Putem spune că, într-un anumit fel, și din acest punct de vedere, Evul Mediu aparține Orientului. Mongolii foloseau așa-numiții cavaleri-săgeată, echipați și pregătiți în mod special pentru a transmite la mare distanță ordine și informații, chinezii foloseau spionii, curierii și agenții, Imperiul bizantin se folosea de mesageri care aduceau în timp oportun informația autorităților centrale etc. Indienii din America, incașii, aztecii etc. foloseau și ei, în mod ingenios, sisteme de informare rapidă prin curieri și semnale.
Lipsa unor sisteme de transmisiuni la nivel strategic nu este, desigur, întâmplătoare. Fărâmițarea puterii, după căderea Imperiului roman de vest, apariția a numeroase feude, divizarea conducerii și a intereselor, lipsa unui efort constant de reconstrucție a unor infrastructuri care existaseră cândva generau un fel de fragmentare, de limitare a nevoii de informații. Feudalul era interesat de domeniul lui și, eventual de domeniile vecinilor, care-i puteau fi dușmani sau prieteni. Secole de-a rândul se va impune acest mod de a gândi și acționa și numai constituirea entităților statale puternice și, în consecință, apariția unor politici adecvate vor genera și regenera nivelele strategic.
Armele nu dispar cu ușurință din panoplii. Ele se perfecționează, se transformă, în funcție de evoluția celorlalte mijloace de luptă și de cerințele efective ale confruntării, uneori cedează locul altora, dar nu întâmplător, ci potrivit unor determinări foarte precise și, în același timp, foarte complexe. Evul Mediu va aduce multe asemenea determinări. Locul bombardelor din antichitate, al lansatoarelor grele va fi luat, încet, încet, de artileria cu traiectorie curbă, al arcurilor de armele de foc etc. Dar procesul acesta va dura, iar Evul Mediu îl va intermedia.
Cavaleria grea, cuirasată a existat în armata romană de prin anii 70, dar în lipsa scărițelor, cavaleriștii erau înarmați cu o suliță de 3,5 m ținută, în luptă, deasupra umărului (în rest, sub braț). Această armă este folosită și în vremea carolingienilor. După apariția scărițelor, cavaleristul va avea posibilitatea să poarte o armură ceva mai grea care-l va proteja mai bine. Începând cu secolul al XIV-lea, a apărut așa-numita unitate de lăncieri compusă dintr-un cavaler și scutierul său – care luptau pe cal –, în general unul dau doi arcași, un paj și un valet. Între secolele al XII-lea și al XIV-lea, 4 – 6 unități de lăncieri formau un steag (banieră). La o bătălie din vremea aceea participau între 5 și 15 steaguri, efectivele fiind în general mici (3000 – 5000 de oameni) în comparație cu cele ale antichității, care erau de zeci de mii și chiar de sute de mii de oameni.
Dar, o dată cu apariția armelor de foc, rolul cavaleriei va începe să se diminueze. Ea nu va dispărea însă decât foarte târziu. Astfel, în 1914, în forțele armate franceze existau 72.324 călăreți în armata activă, dintre care 25.399 erau înarmați cu săbii și muschete, dar și cu lănci. Cavaleria s-a încăpățânat să rămână pe poziții până în ultima clipă. Astfel, în 1939 lăncierii polonezi au șarjat în disperare tancurile germane, în Vest, și pe cele sovietice, în Est.
Infanteriștii antichității și cei ai Evului Mediu dispuneau de sulițe. Acestea erau foarte diferite. Unele aveau o lungime de aproximativ 5 m. Acestea se plantau în sol, sub un unghi de 15 – 20 grade și erau destinate să protejeze arcașii și trăgătorii de la arbalete și bombarde, mai târziu și pe artileriști și muschetari, împotriva șarjelor de cavalerie.
Sulița obișnuită a infanteristului are peste 60 de forme (sulița simplă, sabia scurtă, sulița cu vârf lat, furca de război, halebarda etc.)
Spada și sabia. Evul Mediu utilizează sabia-spadă. Aceasta avea, în principal (mai ales cea întrebuințată de elvețieni și scoțieni, în secolele al XIII-lea și al XIV-lea) o lungime de 140 cm (dintre care 25 pentru mâner), care putea fi folosită cu o singură mână sau cu ambele mâini.
Existau și săbii de 1,60 m care se mâniau cu ambele mâini.
Orientul întrebuințează sute de săbii, spade iatagane etc. în toată perioada Evului Mediu, între care se evidențiază cele fabricate din oțeluri de Damasc și cele japoneze.
În Occident, această armă devine, cu timpul, suplă, ușor de mânuit, ceea ce va duce la apariția unor adevărați artiști în folosirea lor.
Se folosește, în această perioadă și toporul de aruncat.
Praștia continuă să se folosească în armata bizantină până în secolul al VII-lea.
Arcul continuă, în tot Evul Mediu să rămână o armă redutabilă și la îndemână. În bătălia de Hastings din 1066, Guillaume dispunea de un corp de arcași care folosesc tragerile indirecte (cu traiectorie curbă). Arcul va fi folosit mai ales de englezi. Eduard I a creat primele unități permanente de arcași în 1280. Cu ajutorul arcașilor, el realizează trageri de masă, precise, cu arcul, înlocuind tactica galeză a ambuscadelor. La Crécy, în 1346, au fost întrebuințați 6000 de arcași, fiecare trăgând o săgeată la cinci-zece secunde, aceasta însemnând o perdea de săgeți foarte precise de 36.000 pe minut. Dacă se ține seama că fiecare arcaș avea 3 – 6 duzini de săgeți, rezultă că, la Crécy, erau disponibile pentru bătălie peste 300.000 de proiectile (săgeți). Datorită acestei eficacități, armatele și-au creat unități de arcași. Dar, ne spune Alain Bru, arcul continental era, fără îndoială, mai slab decât cel arcul britanic „long bow“ care cerea un antrenament continuu ce începea din copilărie.
Arbaleta se presupune a fi o invenție a Occidentului prin anii 1000 sau, în aceeași măsură, o reluare a unei vechi arme grecești sau chineze (folosită de chinezi inclusiv în războiul din 1894-1895 împotriva Japoniei). Dar acest lucru are mai puțină importanță aici.
Artileria nevrobalistică nu este cunoscută în Occident timp de secole. Cruciații iau contact cu bizantinii, dar ideea nu este îmbrățișată de occidentali. Ideea unei astfel de artilerii – care este o artilerie de câmp (de însoțire) – apare mult mai târziu. Cu toate acestea, ea este folosită în Extremul Orient, unde tactica și strategia asediului se cunosc mai puțin. Artileria din această zonă (catapulta) folosea un fel de tuburi de carton umplute cu o substanță incendiară, care preconizează pulberea neagră de mai târziu. Acestea aveau efect psihologic, nu produceau pagube. Erau un fel de foc de artificii. Chinezilor nu le-a folosit la nimic împotriva mongolilor, dar Gingis Han a luat măsuri să-și creeze un corp de specialiști care să folosească aceste mijloace și să deprindă caii cu exploziile.
În bătălia din 1219 – 1225 contra Imperiului musulman, mongolii folosesc berbeci, turnuri de asalt, mijloace de arunca. Se folosesc, de asemenea, 3000 lansatori de încărcături incendiare de tip chinezesc, 700 de lansatoare de bile incendiare, 300 de catapulte grele și 4000 de scări de asalt. Dar tactica mongolă, care era una a acțiunilor de tip rapid, nu se putea împăca, în nici un fel, cu arta Evului Mediu care se baza pe asediu și astfel de mijloace.
Artileria cu torsiune care era un fel de catapultă lansatoare de proiectile (pietre), dar cu modificări față de cele care se foloseau în antichitate. (…) Greutatea proiectilelor lansate trebuie să fie de câteva zeci de kilograme de vreme ce distrugeau pereți și ziduri de cetăți.
În secolul al XIII-lea, în Occident este inventată artileria cu contragreutate, care funcționează pe un alt principiu decât cel al resortului: cel al contragreutății. Ea lansa proiectile mai grele decât oricare alt sistem, dar nu prin tragere direct, ci prin traiectorie curbă. De aceea, precizia nu era prea mare, dar se puteau arunca proiectile în interiorul cetății sau al castelului asediat, la distanțe de 120 – 220 de metri, în funcție de greutatea proiectilului.
Rachetele. Denumirea provine din cuvântul italian rochetta, însă cei care au au descoperit forța de recul a pulberii și, în consecință, au realizat niște tuburi lansatoare care măreau bătaia mijloacelor folosite, îndeosebi a săgeților sunt chinezii. Pe „drumul mătăsii“, aceste descoperiri au ajuns în lumea arabă, iar în Occident în timpul și cu ajutorul cruciadelor. O asemenea descoperire nu a avut prea mare succes. Se prefera precizia. Dar chinezii au realizat că arderea pulberii mărește viteza săgeții și creează o capacitate de autopropulsie.
Această proprietate este folosită de arabi pe timpul cruciadelor, spre exemplu, în 1250, în apărarea unui braț al Nilului împotriva armatei lui Ludovic al IX-lea. Fuzeea (racheta) se va întrebuința în Evul Mediu pentru a înspăimânta caii, în asedierea orașelor fortificate, pentru a provoca incendii (casele fiind din lemn și acoperite cu paie sau cu stuf), dar și împotriva asediatorilor, în luptele navale (în confruntările dintre armatele chineze, acesta era un lucru frecvent). O astfel de rachetă nu avea însă nici un efect asupra castelelor din piatră fortificate. La asediul de la Orleans, din 1429, spre exemplu, deși existau arme de foc deja evoluate, s-au folosit, și de o parte, și de alta rachete, atât pentru incendierea orașului, cât și pentru aprinderea fortificațiilor din lemn făcute de adversar.
A fost o vreme când aceste rachete s-au întrebuințat, fără să aibă însă un mare efect. Dezvoltarea armelor de foc a făcut însă să dispară pentru multă vreme: vor apărea foarte târziu, vremelnic, abia pe la începutul secolului al XIX-lea, apoi vor fi iarăși eclipsate, până la apariția și folosirea renumitelor V1 și V2.
Dacă rachetele n-au avut succes, mijloacele de artilerie s-au impus cu timpul. Ele nu au fost primite ca o „iluminare“, ca o chestiune senzațională. înlocuiau uriașele
Artileria. S-a ajuns la concluzia că efectul pulberii poate fi folosit nu numai pentru a mări bătaia unei săgeți, ci și pentru a arunca, în mod dirijat, un proiectil spre o țintă. Așa a apărut artileria. Acest lansator cu pulbere, care nu era chiar o minune, întrucât el a apărut lent și s-a integrat destul de greu în câmpul de luptă. Era însă clar (după un anumit timp) că totul s-a schimbat.
Se consideră că, pentru prima dată, armele de foc au fost întrebuințate în bătălia de la Crécy din 1346 de către englezi. Ei au pus în line trei bombarde care, se spune, au decis soarta bătăliei. Să nu uităm însă că, în afară de cele trei bombarde, englezii aveau 6000 de arcași care au lansat în jur de 300.000 de săgeți! În anul următor, la Calais, aceste bombarde sunt transportate pe continent, dar nu se dovedesc prea utile din cauza bătăii foarte mici.
Mongolii au întrebuințat, la rândul lor, în secolul al XIII-lea, acele ghiulele de foc pregătite de chinezi. Alain Bru emite ipoteza că ar fi posibil ca ghiulele respective să fi fost lansate de pe astfel de mijloace.
Decretul florentin din 1326 numește pe cei care au sarcina de a fabrica „tunuri de metal“ (de canna tube), ghiulele și săgeți de fier pentru acestea. Există, desigur, din această perioadă și alte documente care atestă fabricarea tunurilor și proiectilelor (ghiulelelor). Europa cunoaște artileria cu țeavă în primele decenii ale secolului al XIV-lea. Primele țevi sunt turnate din bronz, după tehnica folosită în construirea clopotelor de biserici. Sunt rezolvate, în continuare, o serie de probleme privind transportul acestor tunuri pe roți, ochirea și calibru.
Regii și comandanții înțeleg, în secolul al XV-lea, avantajul însoțirii trupelor de către mijloacele de artilerie și, de aceea, le acordă o importanță foarte mare. De aceea, către sfârșitul secolului al XV-lea, tunul se montează pe roți, are un dispozitiv de ochire, atinge ceea ce Alain Bru numește prima maturitate. Acest tun din 1490, care nu dispunea încă de proiectile explosive și de avantren, este strămoșul tunului care va fi prezent pe aproape toate câmpurile de bătaie până la jumătatea secolului al XIX-lea.
Armele de foc individuale au cam aceeași soartă. La începuturile lor, ele nu puteau rivaliza cu arcul sau cu arbaleta, datorită bătăii reduse, impreciziei și cadenței de tragere foarte rare.
Tactica și strategia
Există prea puține informații în legătură cu evoluția tacticii și strategiei în prima parte a Evului Mediu. Nu există însă nici o îndoială că arta militară a evoluat în această perioadă, în funcție de caracteristicile epocii, de coordonatele politice, de dimensiunile și specificul confruntării. Mai mult, întrucât ultima perioadă a antichității, prin intensificarea invaziei popoarelor nomade războinice și violența fenomenului frontierei, adusese confruntarea militară la dimensiuni insuportabile, Evul Mediu a realizat acel recul necesar, dar și o serie de noi modalității – bazate pe stratageme (China), de demonstrații, lupte prin reprezentanți, fragmentare de tip feudal, descurajare și chiar negocieri (Europa) – care au adus multe elemente de finețe și de subtilitate în arta militară. Să nu uităm că Evul Mediu aduce armele de foc și, legat de acestea, noi procedee tactice.
Tactica terestră
Invazia nomazilor războinici nu avea nimic de a face cu cavalerismul de mai târziu, care caracterizează Evul Mediu, nici cu tactici deosebite. Nomazii atacau, de regulă, în formații strânse și se retrăgeau în dezordine. De cele mai multe ori, ei foloseau arta înșelăciunii, nu-și țineau cuvântul dat, foloseau ambuscadele, atacul prin surprindere și acțiunile rapide.
Arabii secolului al VII-lea folosesc, ca procedee tactice, hărțuirea cu arcul, atacul prin surprindere cu armamentul destinat pentru lupta apropiată. Nici luptătorii, nici caii nu sunt protejați. De aceea, unitățile de cavalerie ușoară, foarte mobile, sunt în măsură să desfășoare acțiuni rapide, prin surprindere și chiar să șarjeze decisiv inamicul slăbit. Acțiuni ale cavaleriei ușoare – și chiar ale infanteriei ușoare – vom întâlni și la domnitorii români din această perioadă. Această tactică a cavaleriei ușoare, mai exact, de folosire a cavaleriei ușoare pentru hărțuirea inamicului și șarjarea lui în momentele cheie se va menține până în secolul al XX-lea. Șarjele de la Prunaru și de la Robănești din primul război mondial, efectuate de unități ale cavaleriei române, ca și șarjele cavaleriei poloneze din 1939 împotriva blindatelor germane și sovietice sunt ultimele acțiuni donquijotiste (dar, din păcate, extrem de tragice) ale acestei arme excepționale – cavaleria –, care dominat un mileniu câmpurile de bătaie, dar a cărei stea a apus o dată cu perfecționarea armelor de foc, cu apariția mitralierei, a avionului și a blindatelor.
Pentru Evul Mediu, epoca fortificațiilor, a cetăților și castelelor din piatră – unele inexpugnabile –, cavaleria ușoară era însă o realizare deosebită. Ea reprezintă prima expresie a ceea vom numi strategie a acțiunilor rapide. Iar acest lucru se datorează, pe de o parte acțiunilor popoarelor nomade războinice din foaierul perturbator (Estul și Nordul Mării Caspice – Manciuria) și, în Evul Mediu, mongolilor și arabilor.
Această strategie a acțiunilor rapide nu pătrunde însă masiv și nu se impune decât cu timpul. În Imperiul bizantin, continuă să existe și să evolueze cavaleria grea. Aceasta lansează șarje coordonate asupra inamicului. Eficacitatea lor depinde însă de foarte mulți factori și mai ales de teren. Într-un teren accidentat, șarjele cavaleriei grele sunt ineficiente, uneori chiar imposibile, pe când cele ale cavaleriei ușoare sunt nu numai posibile, ci și ușor de realizat, dacă sunt combinate cu alte acțiuni ingenioase, cum ar fi, spre exemplu, ambuscadele. În bătălia de pe Indus, din 1222, mongolii folosesc, împotriva musulmanilor, o mare divizie de cavalerie în teren muntos, care execută o manevră de învăluire și, prin aceasta, hotărăște soarta confruntării. Era prima manevră de o asemenea amploare în teren muntos. Ea demonstrează, între altele, că nici o acțiune nu este imposibilă, că inteligența, curajul și ingeniozitatea comandanților și luptătorilor au spart totdeauna șabloanele. Deși, după modul cum este judecat Evul Mediu, nu s-ar părea că asemenea calități au avut un câmp larg de manifestare, adevărul este că, în special în China și în Orientul îndepărtat, dar chiar și în Europa conților și prinților, acest ev întunecat a adus, totuși, și foarte multă lumină în domeniul artei militare.
La începutul secolului al VII-lea, la Poitiers regele Carol Martel formează, în fața cavaleriștilor lui Abd-er-Rahman, un fel de bastion viu (în genul falangelor grecești de odinioară) din luptătorii săi foarte bine protejați. Inamicul este derutat de acest comportament neobișnuit și ezită mult timp. În cele din urmă, trece la atac și se izbește de acest zid de fier. Dar exemplele de confruntare în care un procedeu sau altul determină câștigul de cauză sunt numeroase.
Carolingienii reanimă manevra în câmpul tactic. În acest sens, ca și în Bizanț, se dezvoltă cavaleria, mai ales datorită inventării și folosirii scărițelor. Imperiul avea pe atunci 1.200.000 kilometri pătrați. Acest lucru cere mobilitate și inteligență. Carolingienii foloseau o tactică adaptată la situație. Spre exemplu, dacă inamicul nu își realizase încă pe deplin dispozitivul și putea fi surprins în această ipostază, armata trebuie să pătrundă pe centru printr-o lovitură frontală puternică, apoi, în adâncime să de despice în două, să fracționeze inamicul și să-l nimicească pe părți. Infanteriștii acționau asupra flancurilor, iar cavaleriștii asupra spatelui. Dacă inamicul realizase deja dispozitivul, atunci trebuia atacată aripa lui cea mai slabă și extins atacul asupra spatelui, centrului și aripii celeilalte. Aceasta este manevra ce se va impune de-a lungul secolelor. Ea venea din antichitate, de la Alexandru cel Mare și va ajunge la Napoleon și la marile armate care s-au confruntat în al doilea război mondial.
Paralel cu aceste tactici ale armatelor aflate în contact, pe un câmp de luptă, Evul Mediu va cunoaște și tactici ale unor expediții de jefuire (cele ale vikingilor, cele ale otomanilor, cele ale mongolilor etc.). Războaiele, în acel timp, se duceau pentru teritorii, pentru bunuri, pentru bogății și pentru sclavi
Către sfârșitul secolului al IX-lea, vikingii renunță la acțiunile cu grupuri mici și bande prădătoare și își formează armate care nu mai întreprind raiduri, ci cuceresc teritorii. În această epocă apar ducatele și regatele Angliei, Normandiei, celor Două Sicilii și cel al Kievului.
Arabii fac, oarecum, excepție de la comportamentul popoarelor nomade cuceritoare, în sensul că ei nu se lasă asimilați. După ce trec dincolo de Amu Daria și Sâr Daria, dincolo de Indus, cuceresc cam tot ce corespunde spațiului ce definește „drumul mătăsii“, ei asimilează destul de repede populațiile din zonă, creează și controlează lumea islamică. Tactica lor este foarte abilă. Ei își recrutează infanteria, în mare măsură, din populațiile convertite. Folosesc acțiunile de tip carolingian: atac violent, pătrundere, dezvoltare a loviturii în adâncime. Ei întrebuințează, de asemenea, hărțuirea, întrucât dispun de o cavalerie ușoară abilă și foarte bine antrenată.
Imperiul bizantin păstrează tactica și armele din vremea lui Iustinian. Apar însă manuale după care se desfășoară pregătirea și acțiunile, ceea ce reprezintă un lucru nou.
În Occident, apar armatele feudale. Baza lor o constituie cavaleria grea. În Anglia, dar nu numai, importanți sunt și arcașii. Aceste armate apără castelele și orașele fortificate sau, dacă este necesar, atacă alte armate ale altor feudali.
Bătălia între două armate feudale începe cu ciocnirea infanteriștilor, a arcașilor și a arbaletierilor și se încheie cu confruntarea cavaleriei grele.
În fața primilor cruciați, sarasinii nu aveau cavalerie grea, ci o cavalere ușoară. Ei îi hărțuiesc pe cruciați cu arcuri și, când cavalerii grei sunt epuizați și au pierderi importante, îi șarjează. Această tactică a fost posibilă numai într-un teren favorabil, altfel ar fi fost extrem de greu de rezistat atacului în forță al cavaleriei grele.
In 1214, la bătălia de la Bouvines, cavaleria atacă frontal și manevrează de flanc, venind în sprijinul infanteriei. În 1302, la Courtrai, nu va mai fi însă așa. Flamanzii s-au postat înapoia unui teren mlăștinos. Cavaleria franceză a șarjat și s-a afundat în mlaștină. „Restul n-a mai fost decât un măcel care a lăsat un nume sinistru la locul luptei: Blood-Meersh, Mlaștina de Sânge.“
În timpul asediului și, respectiv, al rezistenței la asediu sau la asalt, cavaleria nu are nici un rol. Asediul și asaltul nu se dau cu nobili, ci cu infanteriști, cu oameni de rând obișnuiți să muncească pământul, să lucreze la pădure și în carierele de piatră.
Către sfârșitul Evului Mediu, mai exact, în cea de a treia parte a lui, se situează una dintre cele mai caracteristice confruntări ale acelui timp: războiul de 100 de ani. Simplul titlu spune foarte multe în legătură cu filosofia confruntării Evului Mediu. De la lupte sângeroase la tărăgăneli de zeci de ani, după determinări care, azi, ne par subiective și chiar absurde. În realitate, este vorba de o epocă extrem de frământată, în care se constituiau și se desfăceau entități, în care se căutau forme de exercitare a puterii, de guvernare, de fapt de afirmare sau de impunere a identității. Evul Mediu este, într-un fel, evul germinator de suporturi pentru viitoarele mai mari sau mai mici identități sociale.
Eduard al III-lea, regele Angliei, credea că are dreptul la coroana Franței, fiind descendent direct al lui Filip al IV-lea cel Frumos, prin mama sa, Elisabeta. El a contestat legitimitatea celor care se aflau la putere în Franța. Aceasta se întâmpla în 1337. În bătălia de la Ecluse din 1340, flota franceză a fost distrusă în întregime, ceea ce a creat un avantaj net lu Eduard în plan strategic. El putea să-și deplaseze nestingherit forțele în Flandra și, în general, pe continent. Ostilitățile dintre Franța și Anglia s-au prelungit până în 1451. La început, francezii au dat înapoi în fața adversarilor lor englezi, care erau mai mobili și mai ofensivi, așa cum am precizat, când am vorbit de mobilitate. Cele două bătălii – cea de la Crécy din 1346 și de la Poitiers, din 1356 – sunt deosebit de interesante pentru a înțelege arta militară a timpului. În ambele bătălii, englezii au acționat în inferioritate numerică (36.000 englezi contra 50.000 francezi, la Crécy, și 7.000 englezi contra 15.000 francezi, la Poitiers), englezii au câștigat categoric cele două bătălii, datorită folosirii arhebuzelor și arcașilor, la Crécy, și manevrei în flanc, la Poitiers. Mai mult, la Poitiers, a fost luat prizonier însuși regele Ioan cel Bun de către Prințul Negru. Șarjele pline de bravură ale francezilor au întâlnit focul puternicelor arhebuze și, mai ales, săgețile celor 6.000 de arcași, la Crécy, și disciplina și puternica reacție ofensivă la Poitiers. Cu 524 de ani în urmă, adică în anul 732, Carol Martel îi bate strașnic pe arabi, zăgăzuind pentru totdeauna invazia lor în Europa… Cât de aspră și de întortocheată este soarta!
Acestea sunt considerate acțiuni de anvergură, deși nu se comparau cu bătăliile din antichitatea târzie unde erau angajați sute de mii de oameni. Sub Carol al V-lea, războiul devine de uzură. În acest timp, numeroase bande de mercenari fără soldă prădau regatul Franței. În 1380, Carol al V-lea încetează din viață. Conflictul este aproape stins, iar situația stabilizată, datorită, între altele, politicii conciliante a regelui Richard al II-lea al Angliei. Se spera într-o pace de durată, dar nebunia lui Carol al VI-lea și rivalitatea prinților de sânge care începe cu asasinarea, în 1407 a lui Louis d’Orleans, fratele regelui, slăbește poziția Franței, divizată între Armagnaci și Bourgogni. De fapt, între aceste două tabere se declanșase un război civil extrem de grav și de distrugător. Henric al V-lea al Angliei nu putea să nu profite de o astfel de ocazie și, în octombrie 1415, la Asincourt, produce Franței o teribilă înfrângere (cu neutralitatea activă a lui Ioan cel fără de Frică). Englezii erau tot în inferioritate numerică (5.500 contra 16.000 francezi). Dar superioritatea armamentului, calitatea comandamentului, deci a conducerii, și manevra rapidă au dus la obținerea victoriei. Regatul este divizat în trei părți: Henric al V-lea stăpânește Normandia, intră în Paris și este recunoscut ca succesor de Carol al VI-lea. Ioan cel fără de Frică și fiul său Filip cel Bun afirmă independența ducatului de Bourgogne, extins prin moștenirea flamandă. Prințul Carol, ultimul fiu al lui Carol al VI-lea, păstrează provinciile din centru și din zona de sud-est. Sprijinit de gestul lui Ioana d’Arc (20 aprilie 1429 la 24 mai 1430) și susținut de Yolanda de Anjou, cel care va deveni Carol al VII-lea întoarce încet, încet situația în avantajul lui, reia Parisul în 1435, Normandia în 1450, Guiana în 1453, după victoria de la Castillon, ultima dintre faptele de arme din acest război lung și dureros, dar care a deschis orizonturile ideii de națiune. Aceasta este, ca să spunem așa, importanța lui politică. Dar importanța militară o depășește cumva pe cea politică, mai exact, se separă de ea, întrucât confruntările de aici sunt printre primele din Europa occidentală care impun armele de foc și manevra, acțiunea rapidă, ca și uzura, alianțele des schimbătoare și paradoxale și conspirația. Este, poate, după dezastrul Romei, prima dovadă că urzelile și nesăbuințele politicului pot duce la dezastru militar. Francezii, în aceste trei confruntări, n-au întreprins nici o manevră, întrucât exista un cod de onoare care interzicea acest lucru. Codul de onoare al francezilor, la care s-au adăugat abilitățile englezilor, a însemnat dezastru. Sunt ultimele trei mari bătălii care se mai duceau în regimuri cavalerești. Șarjele cavaleriei franceze sub ploaia ucigătoare de foc a arhebuzelor și de peste 300.000 de săgeți era sublimă, tragică și sinucigașă. După 570 de ani, la Prunaru, în bătălia Bucureștilor din primul război mondial, cavaleria română, ca și cea franceză, va șarja mitralierele germane. Sublim eroism, dar absolut inutil. Rezultatul a fost, ca și la Crécy în 1346, un dezastru.
Carol al VII-lea a înțeles rolul unei armate și, prin ordonanțele din 1439 și 1445, a dispus alcătuirea unei armate permanente. El reușește, între altele, să creeze cea mai modernă artilerie din Europa. În 16 luni de campanie, între 1449 și 1450, locurile fortificate engleze din Normandia au fost distruse, la fiecare opt zile, câte unul.
Concluziile asupra războiului de o sută de ani sunt numeroase. Dar cel mai important lucru care se desprinde de aici ține deopotrivă de strategie și de tactică. După cele trei mari înfrângeri, francezii au înțeles că arta strategică nu constă în onoare, ci în disciplină, pregătire temeinică, mijloace de luptă performante, în manevră și , deci, în…înșelăciune. Cavalerismul s-a stins o dată cu miile de oameni căzuți acolo sub săgețile arcașilor și ghiulelele arhebuzelor, sub loviturile de flanc și manevrele subtile întreprinde de inamic. Surprinderea tehnică devenea un principiu al luptei. Lupta nu mai era o întrecere, o competiție, ci un mijloc pentru a realiza un scop politic. Crécy, Poitiers și Azincourt încheie o epocă a artei militare și redeschid o alta. Sun Tzî reînvie și pe pământurile Europei. Spre exemplu, în anul 1448 Carol al VI-lea a ordonat parohiilor să întrețină fiecare câte un arcaș, să-l plătească cu 56 de franci pe lună (un fel de indemnizație de echipare) și să-l instruiască în așa fel încât să fie gata oricând când este chemat de rege.
Spațiul strategic european începea să se profileze în consonanță cu cel geopolitic, dar încă depindea – și va depinde foarte multă vreme, chiar și în zilele noastre – de interesul și abilitatea oamenilor politici, de jocul hazardului și de implementarea noilor tehnologii.
Tactica navală
De-a lungul Evului Mediu, tactica navală n-a evoluat. Armamentul care a apărut în acest timp nu permitea să fie perforată coca. Deci bătălia se ducea între echipaje și, eventual, se încerca incendierea navelor adverse, așa cum procedau chinezii în bătăliile dintre armatele diferitelor regate care-și desfășurat vasele de război pe marile fluvii.
Chiar și când au apărut armele de foc individuale, bătălia navală era tot între echipaje, mai exact, între infanteriile îmbarcate. Corăbiile care au transportat conchistadorii n-au fost, de fapt, decât mijloace de transport. Bătăliile navale propriu-zise apar mult mai târziu.
Lupta între două nave se ducea ca în vremea romanilor. După ce echipajele (de fapt, luptătorii ambarcați) își trimiteau mii de săgeți, când se considera momentul potrivi, avea lor un abordaj, iar lupta se continua cu sulița, cu sabia sau cu alte mijloace individuale, exact ca cea terestră. Se foloseau, bineînțeles, și săgețile incendiare.
De această situație profitau masiv navele engleze care aveau arcași foarte buni, care, atunci când luptau pe nave, erau antrenați să arunce săgeți grele. În afară de aceasta, la englezi, îndeosebi în timpul războiului de o sută de ani, au apărut și primele manevre ingenioase de nave. Astfel, englezii grupau rapid două-trei sau mai multe nave împotriva unei nave inamice. Apoi, după ce îi produceau pierderi substanțiale, una singură trecea la abordaj iar celelalte nave se regrupau rapid în vederea unui nou atac asupra unei alte nave inamice.
Este o tactică pe care o vor prelua și forțele terestre și pe care o vor folosi cu mult succes mongolii și, mai târziu, Napoleon în numeroasele sale bătălii și care a fundamentat principiul concentrării forțelor la momentul dorit în locul potrivit.
Și în Mediterana, deși există mari deosebiri între flote și între nave, se folosește aceeași tactică. Navele se străduiesc să se sprijine reciproc și realizează un dispozitiv care să permită acest lucru. Experiența arătase că o navă izolată este sortită pieirii. Multe au păstrat eperonul (pintenul din prova) ca tradiție, pentru că, datorită eficacității arcașilor și a folosirii săgeților incendiare era greu să se realizeze străpungerea bordurilor unei nave cu ajutorul pintenului din prova. Greu și riscant, dar nu imposibil.
În timp ce folosirea cavaleriei și a cavalerismului medieval în armatele de uscat au dus aproape la ignorarea oricărei tactici, navele nu-și puteau permite acest lucru.
Apariția armelor de foc au accentuat această tendință. Gurile de foc au fost plasate lateral (pentru că navele nu erau suficient de largi, dar și pentru a nu le afecta viteza), în prova (piesele de atac) sau în pupa (cele de retragere).
Tot în această perioadă au început să fie folosite și „bombele“incendiare. Oricum, apariția armelor de foc, chiar dacă nu a schimbat substanțial tactica navală, a impus mărirea vitezei, diminuarea desantului și creșterea capacității de manevră și a puterii de lovire, precum și specializarea navelor. Dar acest lucru se va produce ceva mai târziu.
Un fel de foc gregorian (mijloace incendiare) a fost întrebuințat împotriva cruciaților în timpul luării Constantinopolului (1204) care veneau pe mare.
Arta întrebuințării în luptă a armatelor. Tactica mare
„Tactica mare“ (ceea ce va echivala mai târziu cu arta operativă) a Evului Mediu pare simplistă și lipsită de orice valoare. Bătăliile, de regulă, nu erau precedate de o pregătire temeinică și de manevre iscusite în vederea realizării dispozitivelor, ci se prezentau ca niște ciomăgeli crunte, câștigând cel mai puternic. Desigur, aceasta era nota dominantă, mai ales în Europa feudală. Pentru că, în timp ce europenii erau divizați pe feude, fiecare cu armata lui, Gingis Han a realizat una dintre cele mai puternice, mai disciplinate și mai bine organizare armate ale lumii, iar întrebuințarea ei în luptă reprezenta o adevărată artă, fiecare bătălie, fiecare manevră fiind pregătită în amănunțime, fără să fie limitat sau îngrădit spiritul de inițiativă și libertatea de acțiune a generalilor.
În timpul năvălirilor migratorilor, populația aptă de a purta arme le opunea rezistență, de cele mai multe ori după planuri bine puse la punct, încercând să-i atragă în locuri defavorabile pentru ei, pârjolind pământul în calea lor, otrăvind fântânile etc.
În Evul Mediu, cel puțin după ce aceste invazii s-au mai rărit, iar Imperiul roman de vest a căzut, a urmat o perioadă a fragmentării în care arta operativă a dispărut aproape cu desăvârșire. Nici chiar în timpul cruciadelor, al războiului de 30 de ani sau al războiului de o sută de ani, nu a existat propriu-zis o tactică superioară, adică o artă operativă. Tactica mare apare mult mai târziu, la Napoleon.
Singura armată din Evul Mediu care menținea nivelul generator de tactică mare (operativ) – chiar dacă nu exista o teorie a artei operative – este cea mongolă. Fiecare campanie se prezenta ca o succesiune de operații temeinic pregătite, care cuprindeau toate aspectele, începând cu culegerea informațiilor și luarea deciziilor și continuând cu pregătirea și desfășurarea manevrelor de realizare a dispozitivelor.
Bătălia propriu-zisă avea mai multe faze, iar legăturile foarte sigure și rapide asigurau o conducere fermă și, în același timp, flexibilă, astfel încât exista posibilitatea corectării oportune a erorilor și actualizării permanente a deciziei. În Europa acelor ani, tactica mare era neglijată. Se căuta să se ajungă cât mai repede la bătălie (sau să se evite bătălia). Lipsită de această importantă verigă de legătură între strategia militară, ca modalitate de punere în operă, prin mijloace militare, a deciziei politice, și tactică, înțeleasă ca desfășurare a bătăliei, arta militară a Evului Mediu prezenta atât de multe lacune, încât unii autori apreciază că, de fapt, lipsea cu desăvârșire. Acest lucru se reflecta, în general, în marile greșeli care se făceau în pregătirea și desfășurarea luptelor, în voluntarismul excesiv sau în lipsa de măsură. În vremea cavalerismului, lucrurile se simplificaseră atât de mult, încât războiul devenise o chestiune de onoare, iar pregătirea și desfășurarea bătăliilor finală urma regula turnirelor, adică a unor competiții în care se murea. În timpul cruciadelor, în confruntarea cu musulmanii care utilizau elemente de șiretenie, ambuscade, atacuri prin surprindere etc., cavalerii s-au adaptat rapid situației, au uitat de onoare și au atacat și ei tot așa, prin surprindere, în plină noapte, au atras inamicul în locuri înguste sau mlăștinoase, scopul fiind acela de a câștiga bătălia și nu de a se măsura onorabil cu adversarul
Strategia
Atâta vreme cât există politică, există și strategie. Și în Evul Mediu, existau numeroase mijloace pentru rezolvarea situațiilor conflictuale, începând cu cele diplomatice și continuând cu cele de descurajare, de amenințare sau prin sisteme de alianțe, relațiile dintre marile familii și mai ales combinațiile matrimoniale. Dar, mai presus de toate, era banul. Banul făcea minuni și în timpul Evului Mediu. Totul se negocia și se plătea. Adică se cumpăra sau se vinde. Provincii, orașe, trădări, alianțe, prinți luați prizonieri etc.
Aceasta era politica. Dar strategia generală? Dar strategia militară? Strategia generală, ca strategie a statului, a guvernelor, a regilor, era una foarte simplă: a combina forțele, mijloacele și acțiunile pentru a obține ceea ce dorești. Strategia militară rezulta din această strategie generală. Când celelalte nu dădeau rezultate, se apela la confruntarea militară. Întrucât acest lucru era prevăzut din timp, fiecare entitate politică (fiecare feudal) dispunea și de o componentă militară pe care și-o pregătea singur și o folosea după cum îl tăia capul. De aceea, fiecare provincie, fiecare principat își avea regulile sale de recrutare și pregătire a forțelor și de întrebuințare a lor. Relația dintre politică și strategie era foarte strânsă și extrem de simplă. Una-două se ajungea la încăierare.
Regulile erau ceva mai complicate când în această ecuația intervenea regele, când era vorba de constituirea unei forțe care să îndeplinească obiective strategice importante, cum au fost, spre exemplu, cele stabilite în timpul cruciadelor (atâtea câtea au fost și cum au fost). Dar toate acestea țin de strategia forțelor și de cea a mijloacelor, mai ales de strategia genetică (generatoare de forțe și mijloace)
În ceea ce privește strategia operațională, lucrurile erau și mai simple: a întâlni armata inamică, a angaja bătălia a cărei soartă o va hotărî Dumnezeu. Totuși, în acest cumplită dezordine strategică, domnitorii români, de la Mircea cel Bătrân, la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, își pregăteau cu mare minuție bătăliile. Ținând seama de toate dimensiunile strategice ale confruntării: armate, spațiu, timp, manevre, resurse, sistem de angajare. Ca și mongolii (de la care, poate, au și învățat multe lucruri în timpul campaniei acestora din 1241), ei aveau cercetași peste tot, se informau, făceau planuri, își eșalonau forțele, concepeau manevre. Dar, în esență, bătălia era tot o încăierare, însă o încăierare condusă, în care forțele erau introduse progresiv, alegându-se cu multă grijă locul confruntării (Podul Înalt, mlaștina de la Călugăreni etc.). Aceste elemente vor fi întâlnite și la mongoli, în bătălia de la Sajo din 1241, care-i atrag pe cavalerii unguri într-un loc mlăștinos și îi nimicesc, și în timpul bătăliei de la Bouvines din 1214, și în timpul cruciadelor.
În timpul războiului de o sută de ani, către sfârșitul lui, s-a înțeles, în sfârșit că războiul nu este o chestiune de bravură, de onoare, ci presupune învingerea adversarului și obținerea victoriei. Deci strategia militară este cea care duce la victorie, adică la îndeplinirea obiectivului politic al războiului. Era o revenire destul de târzie, dar nu prea târzie la arta războiului a anticului Sun Tzî, la conceptul roman
2.3. Manevra. Primele strategii ale acțiunilor rapide. Arta militară mongolă
Se spune că, de fapt, în spațiile strategice ale Evului Mediu, cu excepția celui al invaziilor mongole și al confruntărilor chineze, n-ar fi existat nici un fel de artă militară. Chiar dacă Leon al V-lea (886 – 911) a scris că în Imperiul bizantin ar fi existat artă militară, mulți autori subliniază că nu era vorba propriu-zis de așa ceva, ci doar de o nostalgie a antichității. După prăbușirea Imperiului roman de vest, nu mai rămăsese nimic. Totul a fost distrus, totul a fost uitat. Instituția militară nici măcar nu exista. Era doar un război continuu, fiecare luptându-se cu fiecare pentru a supraviețui. Propriu-zis, nu exista o armată și o societate civilă, adică o societate care nu era armată. Întreaga societate era armată, iar armata era întreaga societate înarmată. În Europa, fiecare nobil, fiecare căpetenie era și trebuia să fie, în primul rând pentru sine, și comandant militar. Armata nu era a statului, ci se compunea din cetele pe care le adunau și le aduceau feudalii sau aceste căpetenii. Cu alte cuvinte, fiecare feudal avea armata lui, făcea cu ea ce vrea, când vrea și cum vrea. Toți bărbații erau soldați. Începeau să se antreneze de cânt erau copii și, când ajungeau la maturitate, intrau în armata feudalului. Iar acest feudal avea nevoie de armată pentru a se apăra împotriva altui feudal, împotriva bandelor de hoți care prăduiau întinderile Europei și, evident, pentru a se face ascultat de cei aflați sub stăpânirea lui. El era stăpân absolut în ținutul lui. Avea doar obligația să se prezinte la rege, atunci când regele hotăra că trebuie să se adune toate aceste armate pestrițe într-o armată și mai mare, și mai pestriță.
Lupta se reducea la o încăierare oarbă, însoțită de strigăte cumplite. Armatele se aruncau unele asupra altora și învingea cine era mai robust. Se pare că nu domnea nici un fel de regulă, în afară de regula celui mai tare.
Această atitudine, mai exact, această filozofie extrem de simplistă este valabilă cam în prima perioadă a Evului Mediu, dominată de năvălirile migratorilor războinici și de fragmentarea spațiului strategic european în feude. Nomazii războinici atacau într-o formație care semăna cu un triunghi cu vârful înainte, numit și cap de porc. Bătălia se modela de la sine, după comportamentul celor care se înfruntau. Lupta se ducea mai mult pe jos, iar armamentul era cam același: secure, ghioagă, cuțit, suliță, arc și sabie.
Manevra folosită (dacă putea fi vorba de manevră) era lovitura frontală, iar procedeul de luptă cel mai folosit era încăierarea. Desigur, cu timpul, pentru a se sprijini unui pe alții în timpul acestor încăierări, luptătorii se organizau într-un fel de formație, care semăna cu liniile de luptă ale antichității sau cu un dispozitiv care să permită sprijinul reciproc. La Catalunum, în 451, galii și germanii s-au organizat într-un dispozitiv care le-a permis să-l înfrângă pe Atila, iar la Casilium, în Italia, în anul 657,18.000 de romani, comandați de Narses, au învins fără drept de apel, prin manevre de învăluire, 30.000 de franci.
Atât o seamă de bătălii ale antichității, printre care cea de la Cannae, cât și Evul Mediu, prin aceste bătălii, dar și prin multe dintre cele care au urmat, dovedeau că nu superioritatea numerică asigură victoria, ci calitatea armatelor, manevra, armamentul și modul cum sunt conduse.
Până către sfârșitul primei etape a Evului Mediu, cu unele excepții (hunii și mongolii), câmpul de luptă este dominat de infanterie.
În cea de a doua parte a Evului Mediu – perioada feudelor –, lucrurile se schimbă radical. Reapare calul. Dar nu același cal cu care se zbenguiau hunii pe întinsurile Europei și nici calul formidabil al mongolilor, ci calul nobiliar. Lupta devine dintr-o dată un fel de titlu de mândrie. Nobilii considerau că este sub demnitatea lor să lupte pe jos, iar bătăliile, întrucât se duceau în general între armate puțin numeroase, după un anume ritual, nu mai angajau infanteria, ci cavaleria.
Dar, caracteristic pentru această etapă a Evului Mediu, cavaleria nu era organizată (cel puțin în spațiul european) dup cerințele câmpului de luptă, ci după placul fiecărui feudal. Unitate de luptă care domina însă vremurile acelea se numea lance. Ea era formată dintr-un cavaler (sau cavaleristul), un scutier (care era și un fel de ține-cal), un arcaș și un paj. Acesta din urmă mergea călare pe calul de rezervă al cavalerului. Mai multe lăncii alcătuiau un steag, mai exact, armata unui proprietar, care putea fi feudal sau altă personalitate care își permitea așa ceva. Unitatea următoare era baniera, formată din 50 de lăncii, iar 20-30 de baniere alcătuiau o bătălie. Fiecare bătălie era comandată de un conte sau de un duce, iar 3-5 bătălii compuneau, de fapt, armata, care era comandată de rege.
Infanteria, practic, nu exista sau nu conta. Ea era recrutată dintre țărani și avea un rol secundar și ingrat pe câmpul de luptă. Infanteristul acestei etape a Evului Mediu era servitor, vasal, călău și ucigaș. El pregătea calul stăpânului și îl ucidea pe adversar atunci când acesta cădea de pe cal și, evident, când primea ordin să o facă. Treaba aceasta era una mizerabilă, lipsită de orice onoare. De aceea, din rândul infanteriștilor simbriași, se constituiau bandele de tâlhari și aventurieri care străbăteau toate drumurile Europei pentru a prăda și jefui. Ele deveniseră nu numai extrem de periculoase, dar și renumite. Aveau diferite nume și se puneau premii pe capetele lor.
Exista însă și un alt tip de infanteriști. Este vorba de acei țărani-valeți, care erau mobilizați doare pe timpul campaniilor de către stăpânul lor și care se aflau exclusiv în slujba acestuia. După terminarea campaniei, ei reveneau la treburile lor.
Nu peste tot, în Evul Mediu, exista o astfel de concepție despre infanterie. Spre exemplu, în luptele de la Morgarten, din 1315, o armată de 1.300 de infanteriști elvețieni au învins 20.000 de cavaleriști austrieci. Este vorba de o infanterie organizată, instruită, disciplinată și respectată. Ea a acționat, în acea bătălie, pe batalioane (fiecare batalion avea până la 4.000 de oameni ) dispuși pe 8 rânduri. În primele două rânduri se aflau artileriștii arhebuzieri și halebardierii, iar în celelalte șase se aflau luptătorii de rând, înarmați cu hanguri și piciuri. La realizarea acestui dispozitiv, s-a ținut seama și de acoperirea flancurilor. Al doilea batalion spre exemplu, era dispus înapoi și lateral față de primul, astfel încât el să poată intra în luptă atât în favoarea primului, cât și împotriva unui inamic care ar fi atacat de flanc. Cel de al treilea batalion era așezat, în linia a treia, înapoia primelor două și avea rolul de a interveni decisiv. Infanteriștii elvețieni erau conduși de șefii cantoanelor și nu puteau prăsi rândurile. Cel care părăsea rândul în care se afla era pedepsit cu moartea.
În Europa acelor ani, era una dintre primele încercări de a aplica o tactică în luptă. Aceasta se baza pe câteva principii care se vor întâlni mereu pe câmpurile de bătaie: eșalonarea în adâncime; apărarea flancurilor și constituirea unor rezerve.
Tot din cadrul infanteriei făceau poarte și arcașii englezi, cei mai buni din secolul al XIV-lea și, din vremea lui Carol al VII-lea, și arcașii francezi.
Tactica arcașilor englezi era foarte simplă. Ei se dispuneau în linie, fiecare înapoia unui par de 3 metri, și lansau cât mai multe săgeți asupra călăreților. După cei îi răneau sau îi doborau de pe cal, îi obligau să primească lupta pe joc, ceea ce era dezastruos pentru ei, întrucât nu aveau aproape nici un fel de mobilitate. În 1469, Carol al VII-lea avea 16.000 de arcași, împărțiți în patru corpuri de 4.000 de oameni, fiecare corp avânt 8 bande a 500 de oameni. Bandele erau comandate de căpitani, iar prima bandă îl avea în flancul drept pe căpitanul general. Arcașii francezi erau echipați cu o lorică (geacă), formată din 30 de petece și, în anumite părți, acoperită de o armură de zale. Ca armament, francezii dispuneau de arcuri, spade și arhebuze (couleuvrine). Având în vedere că ei erau generați și pregătiți într-un sistem civil, se comportau libertin, fiind lipsiți de orice disciplină. De aceea, Ludovic al XI-lea îi înlocuiește cu 6.000 de infanteriști elvețieni, 10.000 de mercenari francezi și un corp de germani din apropierea Rinului.
Armata turcă se baza îndeosebi pe infanterie. Infanteria turcă dispune de un arc, de sabie scurtă și de iatagane. Disciplina mamelucilor și ienicerilor este foarte severă. Artileria are numai piese grele, de asediu.
Armata turcă dispune de un corp de cercetași foarte bine antrenați. Aceștia au acționat ireproșabil în bătălia de la Nicopole din 1396, asigurând apropierea prin marș forțat a forțelor principale și atacare prin surprindere și extrem de violentă a armatelor occidentale, care erau arogante și pline de ifose.
Acest sistem n-a mai funcționat atât de bine în bătălia de la Rovine, nici la Angora, în 1402. Totuși, turcii au învățat probabil de la mongoli, arta simulării, a inducerii în eroare, precum și pe cea a manevrei. De altfel, în timpul luptelor, ei foloseau unele din mijloacele pe care le aduseseră mongolii, cum ar fi cele incendiare.
Cavaleria mongolă era cu totul altceva decât cea mofturoșilor conți și feudali europeni. În primul rând, mongolii nu-și permiteau fițe și artificii în organizarea și desfășurarea luptelor. Acțiunile lor se desfășurau pe spații imense (pentru acele timpuri) și cu o repeziciune care configurează o adevărată strategie a acțiunilor rapide. Toată cavaleria mongolă – de fapt, baza armatei – era de tip ușor. Mongolii nu-și permiteau armuri, cuirase și zorzoane. Ei compensau lipsa „blindajului“ de tip cavalerist cu mișcarea, cu viteza. Echipamentul lor era simplu și eficient. Fiecare luptător avea un costum de piele strâns în talie, o cască ușoară și diferite alte ustensile necesare în campanie: funii, corzi, pe care le foloseau pentru legat caii, pentru transportul mașinilor de luptă etc. De asemenea, era nelipsit un săculeț din piele în care se punea rația de ovăz a calului (traista cu ovăz), gamela luptătorului, pile pentru ascuțirea vârfului săgeților etc. Pe timpul trecerii cursurilor de apă, săculețul se închidea ermetic și se umfla cu aer (sau se umplea cu materiale plutitoare) și folosea luptătorului ca un fel de plută sau de colac. Reamintim că și astăzi, uneori, pentru trecerea cursurilor de apă, luptătorul, în lipsa unui echipament individual modern, poate folosi foaia de cort din dotare pe care o umple cu paie sau cu vreascuri și care-l ajută să se țină la suprafața apei fără probleme.
Mongolii dispuneau de mai multe feluri de cavalerie. Astfel, exista o cavalerie ușoară pentru manevră, care acționa rapid pe flancuri, în adâncime (manevra de la Buhara din 1220) și în orice fel de teren (bătălia de pe Indus din 1222) și care era folosită, de multe ori, pentru a crea ceea ce mult mai târziu se va numi fapt împlinit. O altă categorie de cavalerie era cea de recunoaștere. Aceasta era trimisă înainte, pe diferite itinerare, adesea prin teren greu, ascuns, cu scopul de a descoperi prezența inamicului și a transmite comandantului în permanență date despre acesta. Exista și o cavalerie de siguranță. Aceasta făcea siguranța marșului și a staționării și intervenea imediat în luptă, angajând inamicului și creând condiții pentru ca forțele principale să treacă la atac în mod organizat. Mongolii dispunea și de o cavalerie de atac, de o cavalerie de izbire, care era un fel de cavalerie grea, destinată să lovească inamicul cu toată forța, să pătrundă adânc în dispozitivul acestuia, să-l fracționeze și să asigure nimicirea lui pe părți.
Hanul avea însă toată grija să fie păzit și însoțit de o cavalerie de gardă, care-i asigura protecție personală, dar și o rezervă generală puternică, în măsură să intervină decisiv pentru obținerea victoriei.
După cum se vede, mongolii, spre deosebire de europeni, au înțeles perfect că rolul comandantului nu este acela de a ataca cu sabia în prima linie, ci acela de a conduce lupta. Dar acest lucru apare mult mai târziu, abia în vremea lui Gingis Han. De fapt, toată strălucirea mongolilor se manifestă doar în vremea lui Gingis Han și a câtorva dintre urmașii săi. Înainte de Gingis Han, mongolii erau împărțiți în triburi și în familii care se războiau între ele. În una dintre aceste familii – Yezukay – descendentă din vestiții Burtukini de odinioară, s-a născut, în anul 1154 sau 1162, și el, marele conducător de odinioară. Se numea Temudjin. Era un copil deosebit de inteligent și de crud. Cruzimea venea nu numai din fire, ci și din viața câinoasă pe care o duceau toți copiii mongoli, care nu aveau aproape nici un drept și trăiau ca niște animale. Aveau însă responsabilități foarte mari și foarte exacte, de la mânarea cailor și conducerea căruțelor, la hrănirea animalelor și întreținerea focului etc. La 13 ani, viitorul Gingis Han și-a ucis un frate vitreg pentru motivul că i-a furat un pește. Și tot la 13 ani și-a ales singur soția, o fată foarte frumoasă. În acest timp, tatăl i-a fost otrăvit, iar tribul inamic, cel al taidjuților, a luat în stăpânire și partea nordică a platoului Gobi, acolo unde era familia sa. I-au răpit și soția, pe frumoasa Burta Fidjen, cu care a avut trei copii (se pare că primul nu a fost al lui, dar pe care l-a iubit și l-a pregătit, ca și pe ceilalți doi fii ai săi, pentru viața grea de campanii pe care aveau să o ducă) și care au moștenit un imperiu mai mare decât cel roman.
Prima bătălie dată de viitorul Gingis Han i-a dat câștig de cauză în fața hoardei lui Targutay, inamicul său, cu aproape 30.000 de luptători. A dispus cei 13.000 de luptători ai săi în formații pe escadroane, pe două linii, cu o aripă sprijinită pe o pădure, iar în cealaltă aripă a grupat, într-un careu de căruțe, femeile, bătrânii și copiii, toți înarmați cu arcuri. AQ fost o luptă corp la corp între două cavalerii rapide. Inamicul nu a putut efectua o manevră de învăluire, întrucât Temudjin avea flancurile acoperite. În momentul decisiv, el a introdus linia a doua de escadroane în luptă și, până la căderea nopții, a câștigat. Din acel moment, al a intrat în posesia unui bastonaș din lemn de corn cu măciucă de fildeș, pe care-l purtau doar generalii. În acea luptă, probabil îi vine ideea să unească toate triburile nomade din nordul Chinei și să devină cea mai temută forță a acelor timpuri.
În anul 1210, Gingis Han trece zidul chinezesc și atacă China, această civilizație care se statornicise aici, izolată de restul lumii. La acea vreme, chinezii cunoșteau praful de pușcă, dar mașinile lor de luptă erau grele și vechi. De exemplu, pentru a întinde coarda unei catapulte, era nevoie de două sute de oameni, iar o arbaletă putea fi mânuită de zece oameni.
În primăvara anului 1211, Gingis Han s-a pus în mișcare. Dispozitivul se compunea din detașamente de cercetare și de spioni, detașamente de asigurare a mișcării, o avangardă compusă din 30.000 de luptători călare (fiecare luptător avea doi cai), organizați pe trei divizii (tumane) comandate de trei generali: Mukhuli, Șepe Noyon și Subotay. După avangardă urma centrul dispozitivului, format din 100.000 de luptători, zece divizii, și două aripi care totalizau tot cam 100.000 de oameni. Gingis Han avea o gardă personală din 1.000 de luptători pe cai negri. Era înconjurat de fiii săi. Avea vârsta de 49 de ani sau de 57 de ani, nu se știe precis. Oricum, după trecerea zidului, a măcelărit trupele din acoperire și a înaintat vertiginos. O serie de cetăți, între care și capitala Zen King, au rezistat, iar Gingis Han n-a îndrăznit să treacă mai la sud, ci s-a retras.
În primăvara anului următor, a reluat ofensiva, dar n-a reușit să cucerească decât o cetate – Lya Tung –, printr-o stratagemă obișnuită la Mongoli. Au lăsat căruțele în apropierea cetății și s-au retras cale de două zile. După două zile, apărătorii cetății au ieșit noaptea din cetate să prade căruțele. Generalul Șepe Noyon a schimbat caii și a reparcurs într-o noapte distanța pe care o străbătuse în două zile, simulând o retragere. I-a surprins pe chinezi înainte de a se lumina de ziuă și i-a măcelărit. Toamna, s-au retras din nou pe platoul Gobi. Însuși Gingis Han fusese rănit într-un asalt asupra capitalei chineze.
În primăvara anului 1214, mongolii au trecut din nou zidul, împărțiți în trei armate, care au operat pe cont propriu. În fața fiecărei armate, erau obligați să atace indigenii capturați. În toamnă, Gingis Han s-a retras din nou. Pentru a nu se mai întoarce, împăratul chinez i-a trimis o soție din familia imperială, 500 de tinere, 500 de sclavi și o mulțime de cai și mult aur. Mongolii i-au ucis pe toți înainte de a trece zidul, cum le era obiceiul. Dincolo de zid au trecut doar fata de viță împărătească ce-i fusese dăruită lui Gingis Han ca soție, câțiva sclavi, aurul și caii.
Mongolii au reușit să cucerească cetatea Yen King, după ce împăratul se retrăsese spre sud. A rămas să guverneze China generalul Mukhuli, în timp ce Gingis Han s-a retras cu tot aurul la Kara Korum. Poate cel mai important trofeu al marelui han mongol nu a fost aurul ci prințul Ye Liu, care a devenit sfetnicul cel mai eficient al lui Gingis Han.
Această campanie, foarte importantă pentru arta militară, a scos în relief, pe de o parte, valoarea manevrei și a stratagemei și, pe de altă parte, importanța perseverenței, a planurilor de campanie, a disciplinei tactice. Gingis Han a luat tot timpul temeinice măsuri de cercetare și de procurare a informațiilor, nu înainta niciodată la voia întâmplării și nu se hazarda în efectuarea unor campanii fără a-și lua temeinice măsuri de siguranță. Avangărzile și flangărzile sale erau puternice, extrem de mobile și capabile să angajeze, fără nici o problemă, lupta. Ca și legiunile Imperiului roman de odinioară, diviziile lui Gingis Han înaintau cu prudență, asigurându-și nu doar proviziile și rezervele necesare, ci și spațiul de manevră necesar dezvoltării ofensivei. Gingis Han nu s-a avântat fără rezerve în spațiul imens al Chinei, ci s-a preocupat, ani de-a rândul. Campanie după campanie, să rezolve problema cetăților pe care nu le putea cuceri. El s-a considerat învingător abia atunci când a cucerit cetatea Yen-King, capitala Chinei. Numai că, atunci când el a cucerit-o, împăratul chinez o părăsite și se mutase undeva în sud.
Gingis Han a știut să îmbine, în timpul campaniilor chineze, arta strategică a necesarei libertății de acțiune acordată cu generozitate generalilor săi cu principiul conducerii unitare și cu cel al fermității acțiunii la nivel tactic și strategic. Gingis Han s-a dovedit a fi un mare general care conducea un război, nu o campanie sau o bătălie. După marii împărați romani, este primul conducător militar din istorie care a înțeles și a practicat războiul ca mijloc politic și strategic, nu ca scop în sine. Totuși, atunci când a fost nevoie, acest bărbat bine făcut, autoritar, crud și inteligent s-a avântat în luptă și chiar a fost rănit la asaltul capitalei chineze. Dar el nu practica un eroism gratuit, era înconjurat de o gardă, se comporta ca un conducător, lua toate măsurile pentru ca armata sa imensă, de peste 200.000 de oameni, să nu ducă lipsă de nimic. Probabil că logistica acelor campanii nu se rezolva prin prăzi, cum am fi tentați să credem, ci printr-un sistem bine pus la punct de asigurarea hranei, tainului pentru cai și muniției. De aici nu rezultă că mongolii nu prăduiau. Dar prăzile erau suplimentare. Despre importanța trenului de aprovizionare se poate desprinde o concluzie lămuritoare din rolul pe care l-a jucat coloana de căruțe lăsată ca momeală în stratagema folosită pentru cucerirea cetății Lya Tung din timpul primei campanii desfășurată în anul 1211.
Faptul că Gingis Han nu a cucerit efectiv China – care era cel mai strălucit imperiu din Orient și o civilizație unică, fără seamăn – și nu s-a înstăpânit acolo trece ca un fel de curiozitate, de nedumerire. Să nu uităm însă că el a atacat China foarte târziu, deși visul lui a fost mereu să cunoască și să cucerească această țară, iar China nu putea fi cucerită și stăpânită, întrucât era o civilizație cu mult superioară celei mongole. Imperiul mongol era o entitate nomadă, un produs al foaierului perturbator. El nu era făcut să dureze, ci doar să marcheze trecerea prin lume a unui uragan, a unei vijelii cum n-a mai fost alta. Gingis Han trebuia să-și urmeze deci vocația. El nu a fost un întemeietor de civilizație, un om de mare spirit, ci doar un strălucit conducător militar. Vocația sa era mișcarea, goana calului îi era forma de manifestare, cortul (iurta) îi era casa. E drept, un cort mare, cu tron aurit, cu ofițer de serviciu la intrare și lapte de iapă din care se putea hrăni fiecare dintre cei care intrau în acea iurtă împărătească. Nu intra însă oricine, ci numai acela care era primit, și era primit dacă aducea un plocon substanțial.
Reședința Imperiului mongol se afla la Kara Korum. După războiul împotriva Chinei, a devenit un oraș foarte căutat, un fel de centru comercial, dar și un oraș în care țările își trimiteau ambasade. Gingis Han visa deja la o viață stabilă pentru imperiul său, probabil, așa cum văzuse în China. De aceea el stabilise legături ceva mai substanțiale cu Mahomed al II-lea din dinastia Horazi, care controla toată musulmănimea, de la Indus la Marea Neagră și Marea Roșie. Este vorba de Imperiul karismian.
Un incident cu o caravană mongolă masacrată la Ortrar l-a determinat pe marele han să renunțe la planurile sale de stabilizare a vieții și a populației și să-și urmeze vocația.
Așa a luat naștere expediția lui Gingis Han împotriva musulmanilor. Nu era simplu. Musulmanii se aflau în plină glorie și dispuneau de o armată de 400.000 de oameni (turci, perși, arabi și alte popoare de sub stăpânirea lui Mahomed al II-lea) – cavalerie și infanterie –, înarmați cu săbii, lănci, arcuri, mașini de aruncat de foarte bună calitate și protejați de căști și de scuturi. Granița de nord era protejată de cetăți și de fluviile Sâr Daria și Amu Daria.
Gingis Han dispunea de o armată permanentă, cu un efectiv de 300.000 de oameni, înarmată cu armament luat de la chinezi sau cumpărat de la musulmani. A creat o divizie formată din chinezi, comandată de un general chinez care se ocupa și de mașinile de luptă care aruncau bombe incendiare.
Armata mongolă se pregătea mai ales prin vânători anuale, care aduceau un triplu avantaj: procurau hrană, antrenau luptătorii și caii, eliminând stresul și creau un moral excepțional.
Pentru campania împotriva musulmanilor, Gingis Han trebuia să parcurgă o distanță de peste 3.000 de kilometri și să treacă un nou zid, mult mai dificil decât cel chinezesc, munții Asiei Centrale, lipsiți de comunicații și cu înălțimi mari. Să nu uităm însă că mongolii trăiau ei înșiși într-un spațiu muntos și deșertic, cu ierni extrem de aspre și de lungi (chiar de șapte luni pe an).
Gingis Han nu ataca niciodată fără un plan pus la punct în cele mai neînsemnate amănunte. Totdeauna, înainte de o campanie, el aduna generalii, le expunea planul, le cerea părerea și punea la punct toate detaliile acțiunii. Așa se explică excepționala coordonare a unei armate imense, care acționa uneori pe sute de kilometri, cu manevre largi de învăluire și de întoarcere.
Se pare că planul mongolilor pentru această campanie era, pe cât de simplu, pe atât de ingenios. O grupare secundară de forțe trebuie să treacă munții Tianșan și să atace demonstrativ în zona izvoarelor fluviilor Sâr Daria și Amu Daria, în timp ce grosul forțelor, sub comanda marelui han, să se îndrepte spre Buhara și, în cooperare cu gruparea secundară, să nimicească inamicul.
De la început se evidențiază ideea de manevră, iar valoarea forțelor, spațiul pe care au fost concepute să se desfășoare și modul de angajare îi sau valoare strategică.
Acțiunea de pregătire nemijlocită a invaziei a început în primăvara anului 1219. Diviziile (tumanele) s-au adunat la sud-vest de Kara Kum. Până în toamnă s-au realizat concentrările și grupările de forțe.
S-au realizat recunoașteri amănunțite în Munții Tianșan, astfel încât toate deciziile au fost luate în cunoștință de cauză. Armata a fost înzestrată cu echipament special (haine îmblănite, căciuli etc.), plus echipamentul obișnuit (două arcuri, tolbă cu săgeți, săculeț din piele ermetic cu ustensile, toporaș, corzi etc.). Au trecut munții (înalți de peste 2.000 de metri), pe timp de iarnă, pe coloane, având cirezile în față, soldații la mijloc și convoaiele de aprovizionare la urmă, în jur de 300.000 de luptători și 500.000 de animale. Se mărșăluia doar în timpul zilei. Noaptea, soldații ridicau corturile sau dormeau direct pe zăpadă, fără probleme.
Cu toată cruzimea ancestrală a mongolilor acelor timpuri, dată de spațiul aspru în care au trăit, de condițiile grele ale vieții nomade și de tradiții, în timpul acestui marș (care se pare că a fost unul din cele mai bine organizate, precum retragerea celor 10.000 de greci din Persia, în antichitate), Gingis Han a luat măsuri de transportarea și îngrijirea bolnavilor (personalul destinat pentru această activitate era format din chinezi) și de asigurare a unor condiții minime pentru ca armata să traverseze munții nu doar supraviețuind, ci menținându-și intactă capacitatea de luptă. Soldații aveau asupra lor câte o rație de carne uscată sau afumată și de lapte condensat și erau atât de bine antrenați încât, în condiții de efort, puteau sta 2-3 zile fără să se hrănească. Erau însă deprinși să reziste la orice condiții și să supraviețuiască oricăror împrejurări. În cele din urmă, sugeau câteva picături de sânge din piciorul calului și încă două-trei zile puteau acționa fără altă hrană.
Prințul chinez Ye Liu, sfetnicul apropiat al marelui han, descrie în detaliu această traversare a munților pe timp de iarnă. Copitele cailor erau îmbrăcate în piele (din lipsa potcoavelor), se tăiau trepte în gheață cu topoarele, se amenajau punți și chiar poduri pentru a trece crevasele, prăpăstiile și alte locuri dificile.
Traversarea munților a durat din toamna anului 1219 până în primăvara anului 1220, deci toată iarnă, ceea ce reprezintă o performanță nemaicunoscută până atunci.
Are loc o ciocnire foarte violentă, care a durat o zi întreagă, între avangărzile lui Djuci, fiul cel mare al lui Gingis Han și avangarda lui Mahomed. Aici se remarcă, de asemenea, ingeniozitatea mongolilor în ceea ce privește ruperea luptei și retragerea. Djuci a aprins focuri pe tot frontul și, noaptea, s-a retras. Mahomed nu a înțeles manevra, ci a luat-o ca pe o rușine. Considerându-se victorios, a revenit la grosul forțelor. Între timp, marele han îi trimite 5.000 de oameni ca întărire fiului său cu care acesta își continuă acțiunea demonstrativă, îndreptându-se spre cetatea Khokand, de pe râul Sâr Daria. Această cetate era apărată de un general turc iscusit și foarte curajos, Timur Malih. Acest general a fortificat o insulă în mijlocul fluviului. Djuci a încerca să construiască un pod de pietre mari, dar Timur îl ataca cu arcași de pe pontoane. Chinezii au creat bombarde care loveau aceste pontoane cu pietre și cu bombe incendiare. Timur a acoperit pontoanele cu un strat de pământ pentru a rezista acestor bombe incendiare. Văzând însă că nu-i poate opri pe mongoli, a pornit pe râu în jos, pe pontoane, cu toate forțele sale.
Cavaleria mongolă a început urmărirea de pe maluri, iar Djuci, care coborâse înaintea lui pe râu în jos, lăsând doar un detașament care să asedieze cetatea, a construit rapid un pod de pe care să-l atace pe Timur, când va sosi acolo cu pontoanele sale. Timur a prins însă de veste, a ancorat pontoanele în dreptul unei păduri și a continuat deplasarea pe uscat. Aici, cu o mână de oameni, a ținut pe loc, timp de câteva luni, o divizia mongolă.
Între timp, grosul forțelor mongole, care aveau în avangardă diviziile generalului Noyon, se îndreptau spre Samarkand. Mahomed se îndreaptă cu grosul forțelor într-acolo, lasă 40.000 de oameni în cetățile de pe fluviu și 30.000 de oameni la Buhara. Nu înțelesese planul mongol. Gingis Han a început asediul cetății Ortrar (acolo unde au fost uciși negustorii mongoli pentru care se declanșase acest război) și cetatea Tașkent, în timp ce o a treia grupare de forțe se îndrepta spre cetatea Jend.
Surprins, Mahomed a împărțit forțele între Buhara și Samarkand, iar el s-a refugiat în interiorul imperiului. Sar Gingis Han a trimis imediat două divizii (tumane) în urmărirea lui, comandate de generalii Subotay și Noyon, cu misiunea de a-l urmări pe șah în toată lumea și de a-l găsi viu sau mort. Aceste divizii l-au urmărit pa șah zi și noapte pe traseul Balk, Nisapur, Teheran. Șahul, deghizat în pescar, fugise însă pe mare și murise în mizerie.
În a doua etapă a raidului său, cu permisiunea marelui han, Subotay a ocupat Georgia, Caucazia și Crimeea și, întâlnind o armată rusească de 80.000 de oameni foarte bine echipată și perfect instruită, care cobora pe Don, a bătut în retragere 9 zile, atrăgându-i pe greoii cavaleri ruși într-un loc unde nu puteau să lupte și obligându-i să se despartă în mai multe tabere. I-a atacat apoi pe părți și i-a nimicit.
Gingis Han, între timp, a cucerit toate cetățile, pe unele distrugându-le până la temelie. „De pildă, pentru distrugerea completă a cetății Urgenkh, a schimbat cursul Amudariei, făcându-l să se reverse peste oraș.“
Toată lumea era înspăimântată, întrucât mongolii s-au comportat cu multă cruzime în timpul acestei campanii. Este adevărat, arta militară se îmbogățise cu una dintre cele mai ingenioase și teribile manevre strategice, dar numai componenta militară, așa cum se va vedea în continuare, nu este de-ajuns. Totuși, afganii au dat semne că nu le convine această situația și că se vor răscula. Prințul Jelal-ed-Din a alcătuit o armată de 60.000 de oameni. Gingiis Han a luat chestiunea în serios, mai ales că armata lui era cam împrăștiată și, la Buhara (sau Buhara) a convocat consiliul orhonilor (generalilor). S-a hotărât ca situația din teritoriile cucerite să fie supravegheată de un detașament, iar Gingis Han, cu o armată de 60.000 de oameni să distrugă forțele lui Jelal-ed-Din concentrate la est de munții Kohi-Baba. După o serie întreagă de înfruntări și hărțuiri, de asedierea unor cetăți și locuri fortificate etc., cele două tabere s-au aflat față în față. Jelal-ed-Din si-a dispus forțele în fața fluviului Indus, cu dreapta sprijinite p o cotitură a fluviului și cu stânga pe un lanț muntos. Bătălia s-a angajat în mod obișnuit, cu concentrarea eforului îndeosebi pe dreapta. Mongolii au continuat să-i atragă pe inamicii lor pe dreapta, obligându-l pe Jelal-ed-Din să atace cu toate forțele. În acest timp, Gingis Han, cu 10.000 de călăreți din garda imperială, deci o divizie de elită, a rămas înapoi și la centru. A trimis imediat o divizie, sub comanda generalului Bella Noyon, să treacă munții și să cadă în flancul și spatele inamicului. Manevra a reușit pe deplin. Toți cei 60.000 de inamici au fost nimiciți, mai puțin prințul Jelal-ed-Din care s-a aruncat în râu și s-a salvat.
Campaniile au continuat. Arta militară mongolă atinsese culmi pe care nici o altă armată nu mai cunoscuse. Iar elementele fundamentale care au asigurat succesul mongolilor au fost curajul, călirea fizică și psihică excepțională, mișcarea și manevra. Din unele calcule, reiese să Gingis Han a trecut munții Asiei Centrale, pe timp de iarnă, cu o armată de aproape 300.000 de oameni, înaintând cu o viteză de 4 km pe oră, ceea ce ni se pare a fi exagerat. Nu încape însă nici o îndoială că s-a înaintat foarte repede. De fapt, însăși traversarea unui teren muntos, pe timp de iarnă, în condițiile spațiului auster al Asiei Centrale, ni se pare a fi, și pentru timpurile de azi, o mare performanță. Dar mult mai performantă este angajarea inamicului pe tot frontul de la Buhara cu mici detașamente și întreprinderea unei manevre complexe pe linii multiple exterioare, care nu i-a lăsat absolut nici o șansă lui Mahomed. La Buhara, ca și în alte părți, armata mongolă era inferioară numeric celei musulmane. Mai mult, venea după un marș de cinci luni, iarna, prin munți. A învins iscusința generalilor, disciplina, unitate de comandă, legăturile permanente, mișcarea și, mai ales, manevra. Manevra este esența artei militare mongole. Pentru că, dacă în aproape tot Evul Mediu european nu putem vorbi de o artă militară propriu-zisă. Mongolii au creat una care rămâne unică în istorie. Ea nu a folosit însă la nimic. Uriașul imperiu creat n-a putut supraviețui întemeietorului său. Pentru că era produsul unui geniu militar, care visa să cucerească tot pământul, nu al unei necesități istorice.
La 18 august 1227, Gingis Han s-a stins din viață. Avea 73 de ani. A lăsat un imperiu imens, care nu avea însă să-i supraviețuiască.
Marele Han a transformat complet tot ce a găsit pe lume, fără să schimbe însă esența. Fiecare copil mongol, la numai câțiva ani, era un bun călăreț desăvârșit și un foarte bun trăgător cu arcul. Gingis Han a creat armata permanentă și diviziunile corespunzătoare: plutonul (10 cavaleriști, adică luptători călare); escadronul (100 de luptători călare), comandantul primului pluton fiind și șeful escadronului; regimentul (1000 călăreți); divizia sau tumanul, care avea 10.000 de oameni. O armată mongolă avea până la 25 de tumane, regrupate în corpuri de armată sau în armate care duceau campanii independente.
El a creat, de asemenea, un Stat Major General, care pregătea cu minuțiozitate campaniile, în urma unor informații care se refereau la tot ce putea avea legătură cu campania: valoarea armatelor inamice, caracteristicile populațiilor, drumuri, cursuri de apă, climă, resurse, fortificații etc. Se îngrijea de pregătirea continuă a armatelor, de instruirea ofițerilor și, mai ales, de disciplină. Un loc important în calitatea armatei o avea inițiativa personală. Gingis Han știa să îmbine – așa cum numai un geniu militar putea să o facă – principiul unității de comandă și al supunerii cu cel al libertății de acțiune și al stimulării inițiativei personale.
Gingis Han acorda o atenție cu totul specială legăturilor. Călăreții-săgeată puteau parcurge 1400 la 1800 km pe săptămână pe orice timp și pe orice teren. Cu siguranță însă că el dispunea și de alte mijloace de legătură sau de transmitere a semnalelor la distanță: relee umane, focuri etc.
Mongolilor nu le place să fie geniști, artileriști etc. De aceea, Gingis Han i-a folosit pentru astfel de activități pe cei care aveau efectiv aptitudini, mai ales pe chinezi.
Invazia mongolă în Europa
Mongolii auziseră de Europa. O parte dintre popoarele nomade războinici din foaierul perturbator trecuseră munții sau înaintaseră încă din antichitate spre vest – hunii – și nu se mai întorseseră. Urmașii lui Gingis Han se hotărâseră să-i ducă mai departe expedițiile și să-i împlinească visul de a cuceri toate țările până la marginea pământului.
În 1234, Ogotay cucerește complet China. Anul următor, el a convocat consiliul generalilor. S-a hotărât formarea trei armate: una care să pătrundă în Coreea, alta pentru Imperiul Sung, iar cea de a treia care să invadeze țările de le vest de Volga.
Această armată destinată să treacă dincolo de Volga avea un efectiv de 150.000 de oameni, iar comanda ei a fost încredințată prințului Batu, secondat de vestitul general Subotay. Acesta a luat toate măsurile pentru a culege informațiile necesare privitoare la resurse, drumuri, forțe armate din fiecare țară situată pe direcția de invazie.
În 1237, mongolii atacă prin surprindere Rusia și cuceresc cetate după cetate și oraș după oraș. Kievul, pe atunci cea mai mare cetate a Rusiei și cel mai înfloritor oraș, cade în mâna mongolilor în anul 1240. În același an, trec Nistrul, îi bat pe cumani și se opresc. Iarna o petrec în Galiția
Europa nu era pregătită pentru o astfel de confruntare și nici nu putea fi. Ungaria, Polonia și regatul lui Petru și Asan, în sudul Dunării, care s-ar fi putut alia împotriva mongolilor, n-au făcut-o, iar celelalte țări din Europa se aflau divizate în feude, iar armatele lor nu contau. De fapt, țările respective nici nu aveau armate în sensul în care vorbim astăzi de aceste instituții ale statului. Armate aveau doar feudalii.
Direcția generală de invazie era capitala Ungariei. Batu și șeful său de stat major, generalul Subotay, fixaseră, ca obiectiv geografic, cucerirea pustei maghiare, iar ca obiectiv militar, nimicirea armatei ungare.
În vederea realizării acestor obiective, hoarda de aur a realizat următorul dispozitiv:
grupare principală de forțe (în jur de 70.000 de oameni), comandată de Batu, dispusă la sud de Lemberg, cu misiunea de a ataca în scurt, pe direcția Lemberg, Pesta;
flangardă pe dreapta compusă din armata lui Oarda (40.000 de oameni), în zona Krasnozstaw, Iamascov, cu misiunea de a angaja forțele poloneze pe direcție Cracovia – Olmütz, a face imposibilă intervenția lor în folosul celor ungurești și, bineînțeles, a le nimici;
flangardă pe stânga compusă din armata prințului Budzig, dispusă în nordul Bucovinei, cu misiunea de a supraveghea forțele româno-bulgare și să le atace dacă intervin în folosul ungurilor, apoi să treacă peste Carpați și să participe la ocuparea Ardealului;
rezervă generală comandată de prințul Kadan, dispusă în zona Proskurov, cu misiunea de a înainta prin pasul Rodna pe Valea Someșului, fiind în măsură să acționeze acolo unde este nevoie.
Invadarea estului Europei de către Hoarda de Aur a lui Batu s-a desfășurat în același spectru strategic creat de Ginsgis Han în campaniile împotriva Chinei și musulmanilor. Nu însă după același șablon. Mongolii nu acționau șablonard, ci inteligent, creativ. Este principala caracteristică a artei militare mongole din acele timpuri în care, practic, se uitase pur și simplu arta militară a antichității europene.
Înainte de a sublinia valoarea strategică (desigur, în principal, pentru arta militară, dar nu numai) și politică a acestei manevre mongole în spațiul geostrategic de interes pentru țara noastră, trebuie să subliniem că, de fapt, în campania europeană, mongolii s-au bătut, în principal, cu ungurii care erau, la rândul lor, ca și ei, tot un produs al foaierului perturbator dintre Caspica și Orientul Îndepărtat.
Ungurii, polonezii și boemii n-au luat nici o măsură serioasă, spre norocul nostru, al românilor, pentru a contracara această invazie. În Ungaria se continuau certurile politice, în Polonia cei patru prinți erau total indiferenți, iar Boemia, probabil, era în așteptare. Nimeni nu cunoștea valoarea militară a mongolilor, iar Europa acelor vremuri având, se pare, alte priorități.
Nici de data aceasta mongolii nu au întins prea mult coarda. Ei au acționat atât cât a trebuit, potrivit planurilor pe care și le-au făcut, și nu au lăsat nimic la voia întâmplării.
Gruparea mongolă de manevră pe dreapta s-a pus în mișcare la 1 martie 1241, a înaintat foarte rapid, la 2 martie a trecut Vistula pe gheață, în zona Sadomir și a continuat înaintarea cu două coloane pe două direcții, una spre nord, către Kujova-Masova și cealaltă spre Kracovia, inima Poloniei. Pe 18 marte are loc o primă angajare, însă polonezii sunt spulberați. Coloanele se întâlnesc la Varșovia și, la 8 aprilie 1241, ajung la Lignitz. Primii doi prinți ai Poloniei fuseseră bătuți măr în 38 de zile, iar ceilalți doi și-au unit, în sfârșit armatele, au făcut o slujbă religioasă și au șarjat. Mongolii au simulat o retragere, i-au atras pe greoii cavaleri polonezi cât mai departe de grosul forțelor, i-au înconjurat și i-au nimicit. Și tot așa, i-au bătut pe polonezi pe părți.
În 40 de zile, gruparea lui Oarda a parcurs 700 de kilometri, a dat trei bătălii și a scos din luptă armata poloneză. A fixat apoi cu detașamente armata boemă, a trecut apoi Carpații și s-a unit cu grusul forțelor care zdrobiseră armata ungară.
Gruparea principală de forțe a trimis în avangardă, la două zile de marș, o divizie formată de 10.000 de cavaleriști, sub comanda lui Seyban, fratele lui Batu. Acesta a degajat rapid, cu ajutorul bărbaților localnici, defileul blocat de unguri, la 11 martie a atacat trupele ungurești din defileu, iar la 15 martie era în fața Pestei. În doar trei zile, a străbătut 290, ceea ce înseamnă 70 de kilometri pe zi!
În ziua de 17 martie, a ajuns în fața Pestei și gruparea principală de forțe. Bella s-a închis în cetate, iar Batu nu s-a grăbit s-o asedieze. Mongolii nu procedau la asedierea cetăților, ci le cucereau prin stratageme. Așa s-a întâmplat și de data aceasta. Episcopul Ugolini, care era și general, l-a acuzat pe Bella de lașitate, a ieșit din cetate și a atacat escadroanele mongole. Bineînțeles, mongolii atât așteptau. S-au retras cu abilitate și i-au atras pe greoii cavaleri unguri într-un loc mlăștinos, unde i-au ucis pe cei mai mulți dintre ei. Doar Ugolini a reușit să scape împreună cu câțiva oameni mai apropiați.
Maghiarii îi acuzau pe cumani de trădare, iar aceștia, în loc să vină în sprijinul ungurilor, au trecut la prădarea teritoriului maghiar. La fel au făcut și mongolii. L-au lăsat pe Bella în cetate și au trecut la prăduirea localităților din toată Ungaria.
Bella aștepta un ajutor din partea austriecilor, dar nesăbuitul Ugolin îl convinge pe rege să atace forțele mongole din fața Pestei care erau puține. Astfel, în ziua de 23 martie, ungurii ies din cetate și atacă. Seyban se retrage metodic la vest de localitatea Sajo, așa cum primise ordin de la Subotay. În același timp, mongolii dau semnalul de adunare. Seyban a avut toată grija să ducă acțiuni întârzietoare, astfel încât abia pe 9 aprilie ungurii au atins zona râului Sajo. Ei și-au instalat tabăra în apropierea râului, în zona singurului pod. Ei credeau că mongolii nu pot trece prin altă parte. De aceea, Bella a și trimis la pod un detașament de o mie de soldați pe malul opus, cu misiunea de a apăra și păstra podul. Restul trupelor – în jur de 64.000 de oameni – le-a îngrămădit înapoia căruțelor. Batu ar fi zis că ungurii sunt îngrămădiți ca niște oi într-un țarc, deci n-o să le fie prea greu să-i învingă.
Planul mongolilor era, ca de obicei, simplu. În noaptea de 9 spre 10 aprilie 1241, divizia lui Seyban urma să facă o manevră demonstrativă la pod pentru a-l atrage pe inamic, în timp ce grosul forțelor a primit misiunea să treacă prin vad pe la Girings și Kiss Csecs și să cadă în spatele taberei maghiare.
Seyban a trecut la acțiune, iar ungurii s-au repezit să respingă atacul. Bineînțeles, Seyban s-a retras, iar ungurii s-au înapoiat în tabără victorioși, de parcă s-ar fi încheiat întreaga campanie.
Când grosul forțelor a reușit să treacă râul, Seyban a atacat din nou și a reușit să ajungă la sud de râu, menținând un contact strâns cu forțele maghiare și limitându-le libertatea de acțiune. Între timp, grosul forțelor reușise să realizeze dispozitivul de încercuire, astfel încât, în zori, ungurii s-au trezit încercuiți, au intrat în panică, au contraatacat, dar au fost nimiciți aproape în întregime. În trei zile, mongolii au ajuns la Pesta și au ocupat-o.
Flangarda lui Budzing a trecut la misiune o dată cu grosul forțelor. Misiunea ei era să asigure flancul stâng al uriașului dispozitiv ofensiv mongol și să supravegheze armata lui Asan al II-lea. S-a deplasat pe Valea Prutului și Siretului, a dus acțiuni locale, a ajuns, pe sub Carpați până la Slatina, apoi s-a înapoiat și a trecut Carpații pe la Predeal, în ziua de 31 martie 1241. A întâmpinat unele rezistențe din partea lui Posa, Voievodul Ardealului, a cucerit cetatea Brașovului și pe cea a Sibiului. A coborât apoi pe Valea Mureșului până la Cenad, unde s-a întâlnit cu rezerva generală a lui Cadan. Acesta a trecut Carpații în ziua de 31 martie 1241, iar comandamentul mongol – căci exista așa ceva – a coordonat acțiunea celor două grupări de forțe care au primit misiunea să ocupe Ardealul, întrucât nu era nevoie de ele în campania de dincolo de Tisa. Gruparea lui Cadan a acționat pe direcția Dorna, Bistrița, Dej, Cluj, Oradea, Cenad. Iarna, Batu a dat ordin să se treacă Dunărea în urmărirea lui Bella. Campania împotriva Austriei n-a avut succes. Dar, pe 11 decembrie 1241, s-a anunțat că a murit hanul Ogotay. S-a ordonat retragerea. Ea a început în primăvara anului 1242 și s-a încheiat în anul 1244. Dar, paradoxal, Batu și cu prinții de sânge au ajuns la Karakorum abia în 1243. În 1294, o dată cu moartea lui Kublay, ultimul mare han mongol, s-a stins și acest uriaș imperiu. A mai încerca ceva, prin 1400, Tamerlan, un descendent al familiei lui Gingis Han, care a înființat un imperiu mongol cu capitala la Samarkand, dar în secolul al XV-lea s-a terminat și această aventură. A rămas doar strălucirea geniului militar al lui Gingis Han și remanența sa, atâta cât a fost. Fiecare generație avea parte de o adunare a șefilor (în sensul agorelor grecești) numită kuriltai prin care se alegea Marele Han. Tânărul Timudjin fusese ales Mare Han (Kha-Han) în 1206 sub numele de Gingis. De-a lungul perioadei de glorie mongolă, au fost aleși ca Mare Han, următorii:
– Gingis Han;
– Ogotay, cel de al treilea fiu al lui Gingis Han;
– Guiuk, fiul cel mare al lui Ogotay;
– Mong Ke, vărul lui Guiuk, fiul lui Tuli, cel mai tânăr nepot al lui Gingis Han;
– Kublay, cel mai tânăr dintre cei trei frați ai lui Mong Ke, a cărui inteligență o remarcase însuși Gingis Han, pe când nepotul său nu avea decât 10 ani. În 30 de ani, Gingis Han a ajuns, de la primitivismul triburilor mongole, pe jumătate sălbatice și nomade, care trăiau mai rău decât țiganii noștri corturari, la cel mai mare imperiu de pe pământ, pe care descendenții săi îl vor spori, dar care nu le va supraviețui.
În primul rând, pentru că mongolii nu erau mai mulți de trei milioane, dintre care 500.000 de mongoli albi, putând realiza doar 25 de tumane, iar populațiile cucerite nu aveau nici disciplina mongolă, nici supunerea, nici interesul și nici predispoziția necesară pentru a întări și perpetua stăpânirea mongolă. De aceea, în secolul al XV-lea, mongolii se vor restrânge la spațiul din care nu i-a alungat niciodată nimeni, pentru că nimeni nu a râvnit nici la spațiul lor auster și sărac, nici la civilizația lor de păstori nomazi.
2.4. Cruciadele și „războiul drept“ împotriva infidelilor
Cruciadele fac o notă distinctă în filosofia Evului Mediu. Ele reprezintă o situație-limită sau un complex de situații-limită care, într-un fel, se înscriu în spiritul vremii. Este vorba de un spirit extrem de contradictoriu, în care tendința de evitare a confruntărilor sângeroase masive se combină, într-un mod îngrozitor, cu violența și intoleranța. Evul Mediu se constituise ca un fel de recul social, cultural și militar față de sublimul și tragismul Imperiului roman. Confruntarea militară din vremea Imperiului devenise atât de violentă încât armatele se măcelăreau pur și simplu, mai ales după explozia foaierului asiatic perturbator, iar rezultatele erau deteriorarea continuă a unor valori constituite în timp, adâncirea conflictelor politice și sociale și, în final, prăbușirea Imperiului de vest. Imperiul bizantin a continuat să existe în acest mediu fragmentar, care a edificat altfel de valori – cavalerismul medieval, proprietatea, individualitatea, onoarea –, practicând o filozofie a ceremonialurilor și cadourilor care va fi percepută și relevată diferit (cu respect, cu uimire sau, dimpotrivă, cu neîncredere și chiar cu dispreț) de cruciați. În vestul european se constituiau marea proprietate individuală – feudele – cu tot arsenalul care rezultă din această filozofie a fragmentării, care nu era altceva decât o reacție la centralism și putere imperială. Totdeauna omenirea a pendulat între aceste extreme, rareori reușind să găsească un echilibru acceptabil și de durată.
De fapt, cuvântul cruciadă nu a existat în Occident în acea vreme. Era doar un drum spre Ierusalim, un drum spre locurile sfinte și, în ultimă instanță, o amplă acțiune de salvare, de eliberare a locurilor sfinte. Aceste locuri aveau o semnificație cu totul deosebită, în acele vremuri, pentru lumea occidentală. A fost de-ajuns un singur semnal dat de papa Urban al II-lea pentru a se declanșa una dintre cele mai teribile acțiuni ale lumii medievale. O astfel de reacție face parte din comportamentul social, este caracteristică speciei umane. Aceste cruciade nu au fost doar simple pelerinaje (care au precedat cruciadele și se continuă și în zilele noastre), ci și campanii militare ale creștinismului occidental, ale creștinismului catolic pentru a se înstăpâni în acele locuri pe care le considera că-i aparțin (deși ele nu au aparținut niciodată Occidentului). De fapt, se dorea eliberarea lor de sub păgânii musulmani. Pătrunderea turcilor selducizi în anul 1071 în Asia Mică a îngreunat pelerinajul liber al creștinilor în Palestina. Și tot în această perioadă, Imperiul bizantin era amenințat de turci, iar împăratul Alexios Komnenos a solicitat ajutor. S-au adăugat spiritul vremii, dorința de îmbogățire, tentația aventurii, interese comerciale, nevoia de asociere umană în situații mai dificile, spiritul belicos al catolicismului acelor ani.
Finanțarea s-șa făcut, la început, de cruciații înșiși. Ulterior, s-au instituit taxe și impozite foarte mari. În Anglia, Richard Inimă de Leu i-a taxat pe evrei cu 25 % din venituri, în timp de Filip August al Franței îi obliga să contribuie cu suma de 5.000 de mărci de argint. Biserica și-a constituit, la rândul ei o trezorerie de cruciadă, recurgând, sub papa Inocențiu al II-lea, în 1200, la instituirea așa-numitei zeciuieli, care viza veniturile cardinalilor cu a zecea parte și pe cele ale clerului secular cu a patra parte. A recurs însă și alte numeroase surse.
Așadar, pietatea, în această etapă a Evului Mediu, însemna, între altele, călătoria la Ierusalim, la locurile sfinte. În secolul al XI-lea, pelerinii au fost stimulați prin deschiderea, în 1010, a unui itinerar continental pe Valea Dunării. Așadar, fluviul Dunărea devenise axul central al pelerinajului spre Locurile Sfinte. Dar și comerțul est-mediteranean a folosit pentru acest lucru. Pentru a ajunge la locurile sfinte, oamenii din Occident își vindeau sau își amanetau casa și averea,erau în stare să facă orice, numai pentru a ajunge acolo. Biserica a avut toată grija să stimuleze aceste călătorii spre locurile sfinte care, acum, se considerau a fi ocupate și pângărite de musulmani. Se știe cât de ușor se aprinde ura în oameni când este vorba de sentimentul religios. Biserica și-a dat seama că are prilejul pentru a deveni extrem de puternică. Și nu l-a pierdut. După ce a sanctificat războiul împotriva infidelilor și a stimulat și susținut Reconchista creștină spaniolă asupra maurilor, a găsit un nou inamic, un nou obiectiv strategic: ofensiva împotriva Orientului, atât a celui „necredincios“ musulman, cât și împotriva schismaticilor. Dacă statele și armatele lor nu aveau aproape nici o politică remarcabilă și, ca atare, nici o strategie, Biserica avea o politică extrem de bine pusă la punct și o strategie pe măsură.
Proclamarea cruciadei era o inițiativă pontificală. Ea se declanșa printr-o bulă papală sau un canon care anunța data plecării, obiectivele urmărite, explica rațiunile și sublinia avantajele. Clericii nu făceau treaba asta în mod direct, ci prin intermediul unor predicatori și unor misionari. Aceștia au inflamat extremismul, exclusivismul, pasiunea pentru Hristos, entuziasmul unor credincioși, au aprins ura împotriva infidelilor, necredincioșilor și evreilor. În Germania, spre exemplu, predicatorii lui Rodolf au provocat pogromul împotriva comunităților evreiești.
Excesele deveniseră foarte mari. De aceea, papalitatea s-a hotărât să supravegheze și să controleze predicile. Următoarele predici prezentau cruciada la locurile sfinte ca un voiaj de salut, ca un remediu acordat de Dumnezeu supușilor săi. Începând cu papa Inocențiu al III-lea, predica cruciadei era însoțită de vânzarea de indulgențe și astfel și-a pierdut spiritualitatea ei.
După prăduirea Romei, în 846, de către musulmani, cetatea eternă a lumii antice, care intra în Evul Mediu într-un mode dezastruos, a elaborat o modalitate de acțiune armată considerată a fi război drept. Papalitatea a luat acest concept augustian, l-a deformat și l-a folosit împotriva infidelilor. Acest război a devenit , astfel, un război de apărare a credinței. Primii care au folosit acest concept au fost Papa Leon al IV-lea, în 853, și Papa Ioan al VII-lea, în 878.
Începând din secolul al X-lea li s-a cerut credincioșilor să renunțe la orice fel de acțiune violentă între ei și să întoarcă cu toții armele împotriva infidelilor. Era vorba, în secolul al X-lea, îndeosebi de musulmani. Dar, în secolul al XI-lea, pericolul musulman fiind oarecum diminuat, biserica a devenit un fel de a doua armată, făcând uz de ceea ce se numea război drept. Începând cu 1063, după intervenția din Spania, biserica a făcut în așa fel încât războiul declanșat de ea împotriva necredincioșilor sau infidelilor să fie acceptat și considerat un război drept.
„Cruciadele au constituit (alături de: încreștinările forțate generale din primele secole de după Edictul de la Milano din anul 313, de Reconchista iberica din secolele al XIV-lea și al XV-lea, de Conchista spaniolă a Americii Latine din secolele ale XV-lea și al XVI-lea, de războaiele si persecuțiile contrareformei catolice din secolul al XVI-lea, de vânătorile medievale de vrăjitoare și de cumplita Inchiziție) cele mai mari crime săvârșite de biserică împotriva umanității. Istoricii apreciază ca în total au fost uciși de către biserică în 1500 ani (între secolele al IV-lea și al XIX-lea) circa 10 milioane oameni nevinovați, în timp ce alte câteva milioane de oameni nevinovați au fost persecutați, torturați, mutilați, exilați, distruși psihic. In timpul celor șapte Cruciade, trupele de aventurieri creștini catolici au devastat peste tot pe unde au trecut (Europa si Asia), au ucis zeci de mii de creștini ortodocși (răzbunare pentru Marea Schismă din 1054) si zeci de mii de locuitori civili necreștini ale regiunilor asiatice.“
Prima cruciadă (1096 – 1099) a dus la ocuparea Ierusalimului, a orașelor Antiohia și Edessa și întemeierea Regatului feudal al Ierusalimului. Iată cum descrie Raimondo d'Aquilérec cucerirea Ierusalimului:
„Musulmanii erau decapitați, alții cădeau de pe creneluri fulgerați de săgeți, alții, în fine, ardeau în flăcări! Alături, pe străzile și în piețele publice ale Orașului Sfânt, se vedeau grămezi de picioare, mâini și capete tăiate și impregnate de sânge coagulat…
În vechiul templu al lui Solomon unde musulmanii aveau obiceiul să-și celebreze sărbătorile lor religioase se înainta cu sângele până la înălțimea genunchilor… După luarea orașului, în fața Mormântului Sfânt, pelerinii își manifestau bucuria cântând Dumnezeului învingător și triumfător cântece inexprimabile în cuvinte.
La 12 august 1099, armata egipteană a sosit, în fârșit la Ascalon. Vizirul, care credea într-o posibilă colaborare cu francii, a trimise un ambasador pentru a discuta cu noii șefi ai Ierusalimului. Dar cruciații, știind că armata egipteană era în raza lor de acțiune, atacară tabăra egipteană instalată în fața Ascalonului. Încă o dată, surprinderea a fot totală, pentru că nici chiar cercetașii n-au avut timp să anunțe sosirea cavalerilor.
Armata marelui vizir de 10.000 de oameni va fi decimată și, cum soldații egipteni se refugiaseră în cetatea Ascalon, numeroși civili au fost masacrați o dată cu fugarii. În câteva luni, toate locurile fortificate ale Galileei se predară cruciaților cu porturile de pe litoralul mediteranean.“
Aici nu poate fi vorba de artă militară sau de vreo concepție de întrebuințare a forțelor și mijloacelor, ci doar de un atac prin surprindere și de o măcelărire a tot ce se întâlnea în cale, potrivit fanatismului care cuprinsese oamenii acelor timpuri. Religia ridicase praguri categorice și îndoctrinase oamenii cu un spirit intolerant față de lumea musulmană, care se va menține până în zilele noastre. Desigur, și reciproca este valabilă, pentru că, la rândul lor, și musulmanii au dovedit, în atâtea alte împrejurări, aceeași intoleranță. Dar aceasta nu era artă militară, nici măcar obiectiv politic cu determinații strategice, ci o simplă exprimare a urii, dincolo de care se afla, desigur, interesul.
Tipurile de bătălii erau asemănătoare și constau în asediu, atacuri frontale, dar și în mișcări de unități și subunități dintr-un loc în altul, urmăriri, ambuscade etc. Bătălia de la Antiohia este un exemplu. Cavalerii ajunși acolo au trecut la asedierea orașului. Guvernatorul a cerut ajutor. Emirul Redwan și rudele sale și-au dirijat armata în ajutorul Antiohiei. În drum, ei au reluat localitatea Harim din mâna cruciaților.
Francii și-au trimis cavaleria să-i atragă pe turci într-un loc îngust unde lacul Antionia este foarte aproape de Orente, în timp ce infanteria a rămas în fața orașului. Francii i-au atacat pe turci aproape de Podul de fier, atrăgându-i în locul voit. Turcii au fost zdrobiți și puși în derută. Francii au reocupat locurile forte. Guvernatorul Antiohiei a efectuat o ieșire contra infanteriei, dar s-a retras de îndată ce a aflat că emirul a fost bătut.
Cavalerii cruciați au continuat asedierea cetății. S-au construit turnuri în fața porților, Cruciații aveau moralul ridicat, în urma victoriei. Nu mai aveau însă provizii. O flotă engleză cu pelerini italieni le-a adus și provizii, pe 4 martie, în portul Sfântul Simion. Francii s-au dus să le ia, dar, la întoarcere, au căzut într-o ambuscadă. Cei aflați în dispozitivul de din asediu au vrut să le vină în ajutor, dar turcii asediați au efectuat o ieșire din cetate împotriva lor. La sosirea coloanei care fusese după provizii, cruciații i-au obligat pe turci să reintre în oraș, apoi au atacat trupele turcești responsabile de ambuscadă și au reluat echipamentul pierdut. Pierderile cruciaților au fost între 500 și 1.000 de oameni (după Anonimus și alți cronicari).
Genovezii, venețienii și pisanii erau interesați de consolidarea regatului Ierusalimului, pentru că doreau controlul comercial al estului Mediteranei. De aceea, la începutul secolului al XII-lea, ei au sprijinit expansiunea francilor, care a inclus în regat orașele de coasă din Siria și Palestina, apoi Tortose, la nord de Tripoli, edificând cetatea de pe Muntele Pelerin. Au urmat Arsuf, Cezar, Acra, Beirut și Sidon, a căror apărare a fost încredințată cavalerilor templieri.
Începând însă cu 1128, guvernatorul turc Zangi unifică provinciile Mossoul și Alep și în 1144 recucerește Edessa. Căderea Edessei și, în consecință, a primului stat franc, l-a determinat pe papa Eugen al III-lea să apeleze la a o nouă cruciadă, cea de a doua (1147-1149). Împăratul Conrad al III-lea și regele Louis al VII-lea, în fruntea a două armate importante au luat drumul Constantinopolului. Dar traversarea Asiei Mici a fost dezastruoasă. Turcii au produs armatei lui Conrad al III-lea foarte multe pierderi, astfel încât cei doi suverani, în loc să atace Zangi și Alep, s-au hotărât să ajungă la Ierusalim și să asedieze Damascul. Dar și această acțiune s-a încheiat printr-un eșec. Musulmanii au luat Antiohia, Edessa, au eliberat Egiptul și l-au unificat cu Siria și cu Mesopotamia de Sus. Uniți politic, militar și religios musulmanii din Orientul Apropiat au angajat un război decisiv împotriva francilor. La Hatin, în 1187, Saladin nimicește armata francilor, cucerește Ierusalimul și aproape toate posesiunile latine din Orient, în afară de Tyr, Tripoli și Antiohia.
Această acțiune relevă marea deosebire dintre filosofia fragmentară, sectară și lipsită aproape de orice gândire tactică și strategică a Occidentului cufundat în individualism, pe de o parte, și presiune religioasă, pe de altă parte, și reacția musulmană organizată, masivă și, în general, bine pregătită, desfășurată după o concepție care nu era viciată de refulările orgoliilor sau prejudecăților absurde.
Desigur, Occidentul nu putea accepta situația. Papa Grigore al VIII-lea știa foarte bine acest lucru și, de aceea, nu a întâmpinat nici o dificultate în provocarea celei de a treia cruciadă (1189-1192). Împăratul german Frideric I Barbăroșie, Filip I Augustul și Richard I Inimă de Leu au luat cruce și au pornit la război. Probabil că a existat un plan. Dar un plan la care să se supună trei regi e greu de elaborat și, mai ales, de dus până la capăt. Frideric a trecut prin Constantinopol și Anatolia, dar s-a înecat și armata sa s-a împrăștiat. Ceilalți doi au luat calea maritimă prin Sicilia. Ca să profite de situație, Richard a cucerit insula Cipru,apoi ambii s-au întâlnit la asediere cetății Acra. În 1191 au obținut victoria. Filip August s-a întors în Franța, iar Richard nu a îndrăznit să atace Ierusalimul. A semnat doar un tratat cu Saladin prin care se asigura libertatea de pelerinaj pentru creștini la Ierusalim, în timp ce musulmanii se puteau aduna la Meca.
Acestea au fost cruciadele secolelor al XI-lea și al XII-lea.
Ele nu se vor opri însă aici, ci vor fi continuate și în secolul următor. Nu vor aduce niciodată ceea ce s-a sperat, dar nici nu sunt lipsite de orice semnificație. Ele fac parte din istoria Europei și a Orientului Apropiat și vor instaura un spirit care va fi mereu prezent, otrăvind această parte a lumii cu neîncredere, prejudecăți, intoleranță și tendința de răzbunare.
După aceste prime trei cruciade, începe să predomine spiritul pieței. Negustorii și afaceriștii sunt din ce în ce mai puțin interesați de soarta Ierusalimului și mai mult de interesele lor. Ies în prim plan genovezii, venețienii și pisanii, care privesc de multă vreme aceste locuri, care înseamnă, de fapt, drumul mătăsii, adică al caravanelor spre ținuturile Extremului Orient, ale Rusiei Sudice, ale Crimeei și Asiei Centrale.
Încep negocierile. Venețienii, genovezii, cei din Palermo și din alte orașe costiere italiene și, în general, europene, își deschid magazine în Egipt. Se negociază o pace de lungă durată cu Saladin. Bizanțul, Pisa, Veneția și Geneva au obținut concesii comerciale foarte importante. Dar aceste relații s-au degradat, mai ales din cauza grecilor. În afară de aceasta, schisma de la 1054 atârna foarte greu în aceste relații. În 1171 bizantinii îi arestează pe venețieni și masacrează populația latină din Constantinopol.
La chemarea lui Inocențiu al III-lea, are loc cea de a patra cruciadă (1201-1204) în favoarea Orientului, împotriva Egiptului, care stăpânea Ierusalimul, dar venețienii o deturnează în favoarea lor. Are loc un sângeros război fratricid, soldat cu pierderi mari. În aprilie 1204, cade Constantinopolul în mâna cruciaților. Se instaurează un imperiu latin care trebuia să dureze până în 1270.
Papa Inocențiu al III-lea nu renunță la motivele pentru care a declanșat cruciada a IV-a. El era convins că va găsi cheile orașului sfânt în Egipt. De aceea, în 1213, face apel la cea de a cincea cruciadă, proclamată la conciliul de la Latran din 1215.
Italienii nu doreau această cruciadă, iar occidentalii erau reticenți. Jean Brian întreprinde o expediție către Delta Nilului (1217-1220), în speranța că va forța astfel cedarea Ierusalimului. Asediază portul Damiete care cade în 1219, apoi merge spre Cairo. Este încercuit, astfel încât, în 1221, este nevoit să cedeze portul egiptean în schimbul libertății sale.
Aici se zărește ceva mai clar un scop politic al acțiunii, chiar dacă nu a avut adeziunea tuturor europenilor. Jean Brian urmărea ca, printr-o strategie indirectă, să obțină Ierusalimul. Desigur, nu a reușit, datorită insuficienței forțelor și mărginirilor politice și filosofice ale vremii. Dar ideea merită remarcată, întrucât , pentru strategie, este foarte importantă. Ea nu era chiar nouă. În Evul Mediu, se obișnuia frecvent ca scopul unei acțiuni militare să fie capturarea prințului sau feudalului pentru a se obține o răscumpărare substanțială, pentru a se face un schimb sau pentru a se realiza, indirect, alte scopuri și obiective.
Eșecul a generat un nou apel papal la cea de a șasea cruciadă (1228-1229). Ea a fost încredințată împăratului german Frideric al II-lea. Aceasta și-a amânat de mai multe ori plecarea și era gata să fie excomunicat de papa Grigore al IX-lea. În cele din urmă s-a îmbarcat pentru Orient, în anul 1228, dar nu-i prea ardea lui de cruciade. Totuși, a reușit să obțină restituirea Ierusalimului pe căi diplomatice. Prin tratatul semnata la Jaffa în 1229, se acordau cruciaților orașele Bethleem și Nazaret pe o perioadă de zece ani.
Musulmanii reiau Ierusalimul. Așa că se apelează din nou la o cruciadă. Hotărâtă în 1245 de conciliul de la Lyon, cea de a șaptea cruciadă este lansată de papa Inocențiu al IV-lea și condusă de regele Ludovic al IX-lea. El a încercat să cucerească Egiptul sperând să facă din aceasta un mijloc de schimb pentru a recupera Siria-Palestina. Așa cum se întâmplase și în 1219, cucerește, în 1249, dar este capturat de mameluci care au devenit între timp stăpâni în Egipt. În Franța, acest lucru a produs o vie emoție. În cele din urmă, este eliberat în schimbul portului Damiete. El se duce la Acre și, timp de patru ani, fortifică cetățile costiere france Acra, Cezare, Jaffa și Sidon:
Apar însă mongolii care, în 1258, își extind protectoratul asupra Asiei Mici, distrug califatul de Bagdad și, după doi ani, invadează Siria și amenință Egiptul. Mongolii au alte probleme, mamelucii opresc invadatorii și, încet,. încet, preiau Nazaretul. Bethleemul, Safedul, precum și orașele costiere Arsuf, Jaffa, Cezare și, în 1268, Antiohia.
Cruciadele reprezintă, într-adevăr, un spirit al epocii, dar nu o unanimitate. Mulți oameni s-au opus acestora, pentru că ele nu erau pelerinaj, ci acțiuni militare extrem de sângeroase, desfășurate în virtutea unui concept de război drept împotriva infidelilor. Ele erau împotriva firii, împotriva spirtului de reconciliere, departe de umanism, înțelegere, toleranță și respectul vieții. Nici nu putea fi așa ceva în acele vremuri.
Totuși, spiritul acesta de respect, de onoare, de proprietate, de încredere începea să se edifice în unele entități din Europa, mai ales în interiorul familiilor, în timp ce, în lumea arabă, luau amploare științele, îndeosebi matematica, astronomia și geografia, ca o continuare a spiritului epocii de înflorire a filosofiei grecești. Să nu uităm că lumea arabă se construia pe ruinele Mesopotamiei, ale Persiei, ale Egiptului antic și în foarte strânsă legătură cu Imperiul bizantin și cu vechea civilizație greacă.
Unii dintre cavalerii occidentali, educați în spiritul demnității și onoarei, nu puteau fi de acord cu masacrarea oamenilor nevinovați, în timp ce unii misionari înțelegeau că misionarismul înseamnă a convinge, a transmite, nu a ucide, iar negustorii nu aveau nici un interes să cultive ostilitate. Pe ei îi interesau piețele, deci oamenii, cumpărătorii și vânzătorii, nu cadavrele acestor oameni.
Mai mult, Biserica însăși a ajuns să deservească spiritul cruciadei, al misionarismului, al pelerinajului și chiar pe cel al apărării locurilor sfinte. Calificând cruciadele ca propriile sale războaie drepte împotriva infidelilor și necredincioșilor (cruciade declanșate între 1207 și 1208 de papa Inocențiu al II-lea) sau împotriva lui Frideric al II-lea și succesorilor săi, încurajând acțiunile cavalerilor teutoni împotriva slavilor și prusacilor, papalitatea s-a îndepărtat de scopurile pe care le propusese în 105 papa Urban al II-lea. De altfel întregul comportament intolerant și răzbunător al bisericii occidentale în toată această perioadă a contribuit în mod substanțial la discreditarea cruciadelor.
Din punct de vedere al artei militare, cruciadele au oferit, totuși, exercițiul deplasării pe distanțe foarte mari a unor armate de cavalerie cuirasate, el unor confruntări brutale, dar, într-un spectru larg de situații, în teren felurit și cu resurse puține. În cea mai mare parte a acestor situații, conducătorii militari europeni, spre deosebire de cei mongoli care au acționat în China și în Asia Centrală cam în aceeași perioadă cu ultimele cruciade, nu erau pregătiți, nu aveau planuri precise, puteau fi ușor surprinși. Ei erau îndemnați și dirijați mai ales de spiritul de aventură, de noroc, de hazard, desfășurau o mulțime de acțiuni colaterale (ca și în 1214, la Bouvines), fără nici o legătură cu obiectivul strategic al războiului (atunci când acesta exista).
Cruciada a supraviețuit căderii Orientului latin. Începând cu finele secolului al XIII-lea și pe toată durata secolului al XIV-lea, s-a continuat propaganda cruciadelor. Au apărut numeroase proiecte, îndeosebi comerciale, dar și militare, cum a fost spre exemplu cel al debarcării unei armate în Siria de Nord care să facă joncțiunea cu mongolii împotriva islamului. Marino Sanudo sugerează în lucrarea sa Liber secretorum fidelium crucis, o blocare maritimă a Egiptului printr-o flotă venețiană. S-a insistat, de asemenea, pe fuziunea ordinelor militare: templieri, hospitalieri și teutoni. Rezultatele acestei propagande n-au întârziat să apară. În 1310, o expediție finanțată de Biserică cucerește Rhodes. În 1344, Clement al VI-lea organizează o cruciadă a Arhipelagului care regrupează Veneția, Rhodes și Cipru și cucerește Smirna.
Prinți și suverani iau drumul crucii, dar, adesea, acesta era doar un pretext pentru creșterea fiscalității. În Franța, spre exemplu, Filip al IV-lea cel Frumos și Filip al VI-lea și-au anunțat de nenumărate ori plecarea, strângând, bineînțeles, fonduri pentru aceasta. A fost realizată, totuși, o coaliție provizorie pentru a apăra interesele în Mediterana.
După eșecul din 1395, de la Nicopole, și după cel de la Varna din 1444, Occidentul a cedat teren turcilor care, în 1453, au luat Constantinopolul. Și cu asta, cruciadele au devenit istorie. Unul dintre efectele lor cele mai grave a fost acela că au adâncit și mai mult prăpastia dintre creștinii occidentali și cei ortodocși, precum și pe cea dintre creștinii occidentali și cei non-ortodocși ai Orientului (iacobini, nestorieni, armeni). Ruptura și războiul cu musulmanii va domina Europa, inclusiv după păcile de la Westfalia, din 1648, ba chiar până în zilele noastre.
În pofida deschiderii unor piețe și extinderii comerțului, ruptura dintre creștini și musulmani se va manifesta și în domeniul economic, iar în cel cultural va fi și mai accentuată.
Poate cea mai semnificativă influență a Occidentului asupra Orientului a fost cea militară, în sensul transferului sau comerțului cu echipamente.
Căderea Constantinopolului (6 aprilie – 29 mai 1453) marchează un punct de cotitură în istoria Europei. Evul Mediu european avea să-și înscrie, în penultimul său secol, și acest episod care reprezintă finalul unui mare și puternic imperiu. La urma urmei, vorba esse este escruciari (tot ce există merită să piară) trebuia să se înfăptuiască și în acest caz. Nu va fi, desigur, un răsărit de soare pentru Europa, ci doar un fapt. Ca atâtea altele. Împrejurările în care s-a produs acest eveniment sunt și ele, ca și evenimentul pe care-l favorizează, dramatice.
La conducerea Imperiului otoman venise, în 1451 Mehmet al II-lea. Obiectivul lui politic era cucerirea Constantinopolului, această perlă a unei civilizații care avea să influențeze totuși întregul continent. E drept, în vremea aceea, după aproape patru secole de la marea schismă, Constantinopolul devenise cel mai important centru al continentului, floarea, strălucirea lui. În această perioadă, marea metropolă nu mai era ce a fost. Decăzuse foarte mult. În același timp, el reprezenta un serios obstacol în calea expansiunii turcilor în Europa.
Mehmet al II-lea a închis strâmtoarea Bosfor și a trecut la pregătirea asediului. În acest scop, a construit o artilerie de mare calibru și a trecut la pregătirea armatei pentru o operație deosebită, aceea a asediului unui mare oraș. Constantin al XII-lea (1449 – 1453) nu putea să nu-și dea seama de pericolul care îl pândește. De aceea, cum era și firesc, el a cerut ajutorul țărilor europene. Au sosit 300 de artileriști și 700 de soldați genovezi. Capitala de o mie de ani a Bizanțului, cea mai mare cetate a Evului Mediu, devenise vulnerabilă. Zidurile și fortificațiile sale păreau inexpugnabile. Așa fuseseră timp de o mie de ani. Zidul Teodosius al II-lea din partea de nord avea o lungime de 7 kilometri și o înălțime de 9 metri, zidurile lui Constantin și Anastasios măsurau 78 de kilometri, la care se adăugau numeroase fortificații interioare, apeducte, rezerve de apă și alimente.
Mehmet al II-lea a pregătit, pentru această acțiune, o armată de 100.000 de oameni, 56 de tunuri și 200 de nave, în timp ce din faimoasa armată bizantină se mai aflau, în apărarea celei mai strălucite cetăți medievale europene doar 10.000 de luptători și 30 de nave de luptă ancorate în Cornul de Aur. Operația a început, pe 6 aprilie, cu o puternică pregătire de artilerie. Pe 20 aprilie a avut loc o bătălie navală încheiată indecis. Dar, în noaptea de 21 spre 22 aprilie, otomanii au transportat, din Bosfor în Cornul de Aur, pe uscat, 67 de nave și i-au surprins pe bizantini. Câștigând supremația pe mare, turcii și-au apropiat artileria de zidurile orașului și, după 54 de zile de asediu, adică la 29 mai, sub privirile neputincioase ale unei Europe sfărâmată, marea cetate a căzut. Imperiul bizantin, strălucitorul Imperiu de răsărit, căzuse, scopul politic al războiului declanșat de otomani fusese realizat. De-acum, Imperiul otoman avea porțile Europei deschise.
Din punct de vedere al artei militare nu sunt prea multe lucruri de remarcat. În primul rând,.acest război a fost un mijloc al politicii turcești care avea obiective clare, imperiale și, ca atare, au fost luate toate măsurile pentru a fi îndeplinite. Inițiativa politică, cea strategică și, pe timpul bătăliei, și cea tactică au fost în întregime de partea Imperiului otoman care se afla în plină expansiune și a impus mișcarea, focul și manevra.
Manevra pe uscat al flotei este cea mai sensibilă, cea mai inteligentă și cea mai importantă acțiune din această bătălie. Într-un fel, în a doua jumătate a Evului Mediu, la mai bine de două secole după invazia Hoardei de Aur a mongolilor condusă de Batu Han, otomanii întreprindeau o operație de anvergură, nu atât ca desfășurare spațială, cât mai ales ca importanță strategică și politică.
Multe au trecut sau au fost uitate, dar această rană produsă Europei în anul de grație 1453 nu va fi uitată niciodată. Și astăzi o parte dintre europeni o consideră o umilitoare înfrângere, întrucât ea marchează sfârșitul unei străluciri, apusul unei civilizații care, deși va reînflori în Europa, nu va mai fi aceeași.
2.5. Arta militară românească în Evul Mediu
Arta militară românească în Evul Mediu nu are aceleași coordonate cu cea a Europei Occidentale. Dar nici nu se poate spune că nu are nici un fel de contact cu aceasta. În ultima parte a antichității, legiunile romane din Dacia au determinat, pe timpul ocupației, construirea a numeroase fortificații. Dacia, după cucerirea romană, nu a devenit o provincie liniștită, fără probleme, ci una în care aveau lor numeroase revolte. Acestea erau coroborate cu cele de la sud de Dunăre și în special cu cele din ținutul Tribaliei, locuit, cum bine se știe, de români. La moartea lui Traian, a avut loc o astfel de răscoală care s-a extins și în prima parte perioadei stăpânirii lui Hadrian (117-138). În timpul acesteia, cade însuși guvernatorul provinciei, Quadratus Bassus.
Evul Mediu are, și pe teritoriul românesc, tot trei etape. Prima se caracterizează prin efectul imediat al cuceririi romane a Daciei, pe numeroasele reacții, pe o mulțime de răscoale, frământări etc., pe apariția obștilor rurale și a unor entități teritoriale de tipul cnezatelor și voivodatelor. Cu acestea începe, de fapt, cea de a doua etapă a Evului Mediu care, la români, se caracterizează prin închegarea unor formațiuni statale puternice, cu armată constituită, conduse de domni pământeni. Cea de a treia etapă începe cu acțiunile acestor domnitori – este vorba în primul rând de Mihai Viteazul, dar nu numai – de unificare (în sensul de atunci) a spațiului românesc. Este cumva o repetare a ceea ce făcuseră Burebista și Decebal, numai că împrejurările erau cu totul altele. Tocmai datorită acestor elemente importante care țin de unitatea ancestrală a spațiului românesc, arta militară nu va dispărea, ci, dimpotrivă, va constitui un atu al celor care și-au asumat, în acea epocă, responsabilități teritoriale și vocații identitare. Deși arta militară la români, în tot Evul Mediu, va avea un specific al ei, spațiul românesc, la fel cu fel al Europei de vest, era fragmentat în cnezate și voievodate. Acestea aveau un sistem militar bine structurat. Exista o oaste permanentă compusă din:
cavalerie ușoară;
infanterie (pedestrime);
garnizoanele cetăților;
detașamente speciale pentru supravegherea frontierelor.
Armamentul din dotarea era cel al unei oaste suple, dinamice: arc, suliță, lance, sabie, spadă, topor de luptă, buzdugan de bronz (noutate), arbaletă, balistă, catapultă, măciucă, ghioagă. Se foloseau, de asemenea, mai ales de către luptătorii din Oastea cea Mare (care erau țărani), ca arme, uneltele de lucru: secera, coasa, securea etc.
Mijloacele de protecție individuală și colectivă erau cele ale vremii, însă mult simplificate. Unii dintre luptătorii de români dispuneau de scuturi, de cămăși din zale, de coifuri etc., dar erau departe de ceea ce se petrecea cu adevăratele blindaje ale cavalerilor în Occidentul medieval.
Românii dispuneau însă de numeroase mijloace de protecție colectivă Cele mai importante dintre acestea erau: cetățile de pământ (Fundu Herței, Baranga, Ibănești, Horodiștea, Bâtca Doamnei (în zona Piatra Neamț etc.); fortificațiile din lemn și pământ (Alba Iulia, Blandiana, Dobâca etc.); fortificațiile din zid și din piatră; reședințele întărite și așezările fortificate.
Strategia și tactica
În general, se consideră că, în Europa Evului Mediu, nu a existat, practic, strategie și tactică. Desigur, este un adevăr relativ. El nu poate fi generalizat. Acolo unde nu există strategie, nu există nici politică, pentru că politica pune în operă o anume strategie, iar acolo nu există o strategie, este greu de presupus (dar nu exclus) că se poate dezvolta o anumită tactică. Oricum, tactica ține de acțiune și nu se raportează neapărat la conceptul strategic (și cu atât mai puțin la cel politic) decât prin intermediul artei operative. Or, la tipurile de confruntări locale din Evul Mediu – care erau cu miile –, este greu se presupus că se putea stabili o legătură coerentă între aceste niveluri – strategic și tactic – ale artei militare. Totuși, nu a fost peste tot așa. În paginile anterioare, s-a arătat că mongolii și chiar turcii au dezvoltat, în plin Ev Mediu, o artă militară cu rezonanțe deosebite în istorie.
Ei, bine, o astfel de artă militară a existat și la domnitorii români. Ea a fost determinată de situația specială a teritoriului românesc la ieșirea din antichitate și intrarea în Evul Mediu, dar și de influențele Bizanțului, populațiilor migratoare războinice din foaierul perturbator și, bineînțeles, Occidentului european, nu numai până la marea schismă din 1054, ci și după aceea.
Situația specială a teritoriului românesc izvorăște din poziția sa geografică și din condițiile concrete în care a trăit și a supraviețuit neamul nostru.
În secolul al II-lea are loc invazia goților, iar începând cu 376 își fac apariția hunii, un neam tumanic deosebit de crud. Întâmpinând o rezistență deosebită la intrarea în culoarul strategic al Dunării, ei pătrund, prin Carpații Păduroși, în Câmpia Panoniei, apoi ataca de-a lungul Dunării, în sensul cursului apei (bătălia de pe malul râului Utus (Vid), lângă Sucidava (Celei, Corabia), într-o fâșie de 200 de kilometri. Puterea maximă o ating sub regele Attila (445-453). În anul 454, pe râul Nedas, gepizii și aliații lor (suevi, skiri, sarmați etc.) îi înving pe huni. Au dispărut însă și ei, până în secolul al VII-lea, în masa populațiilor românești. Procesul asimilării nomazilor se continua, la fel ca și cel al influențării vieții sedentarilor.
Longobarzii se stabilesc și ei la vest de Tisa, în prima jumătate a secolului al VI-lea. Ei se unesc cu avarii și, în anul 567, îi înving pe gepizi.
În secolele al Vi-ea și al VII-lea se produce migrația slavilor. În anul 689 ajung, în Câmpia Panoniei, ungurii, iar în 891 ajung la sud de Dunăre, aproximativ în zona în care sunt și azi, bulgarii, un popor venit de pe Volga. Interesant este că, din acel popor, care nu era slav, n-a mai rămas decât numele (probabil, volgari), populația de azi făcând parte din neamul slavilor, fiind adică slavizată.
La ieșirea din antichitate și intrarea în Evul Mediu, pe teritoriul românesc funcționau comunități obștești rurale și orașe organizate, în mare parte, după modelul roman. Aceste se grupau, după obiceiul vremii, în entități teritoriale oarecum distincte care, în spațiul românesc, se numeau cnezate și voievodate. Avându-se în vedere mișcarea populațiilor prin acest spațiu, voievozii români erau permanent în alertă. Ei aveau constituite forțe înarmate cu care făceau față situațiilor complexe cu care se confruntau. Cea mai cumplită dintre ele a fost cea creată de triburile maghiare care au descălecat în Câmpia Panoniei. În acel timp, Menumorut era voievod în zona Bihorului, Gelu, în partea de Nord a Transilvaniei, Glad în Banat. Menumorut luptă împotriva lui Arpad, regele ungurilor, pentru apărarea cetății Sătmarului, care nu cade în mâna inamicului. Arpad își continuă însă atacul (el nu avea obiceiul de mai târziu al mongolilor să nu lase înapoia lor cetăți neocupate) împotriva lui Gelu, apoi, în retragere spre Câmpia Panoniei, îl ataca pe Menumorut. Aceste primește lupta într-un loc îngust, la Vadul Crișului, și îl alungă pe Arpad peste Tisa.
În cele din urmă, ungurii îl înving pe Gelu. El cade în luptă în bătălia de la poalele Mezeșului și de pe cursul râului Almaș. În 906 – 907, reiau atacurile împotriva lui Menumorut. Se dă o luptă pentru cetatea Biharia, care nu a putut fi cucerit. Ea rămâne în mâinile lui Menumorut.
Din punct de vedere strategic, iese în evidență, pe de o parte, perseverența ungurilor în a cuceri acest spațiu și, pe de altă parte, opoziția armată a populațiilor sedentare care nu va accepta niciodată, de-a lungul secolelor, dominația maghiară. Aceste relații nu s-au îmbunătățit niciodată și, probabil, așa vor rămâne până la sfârșit, întrucât, orice am face, istoria nu se uită. Ea trebuie luată însă așa cum este, lăsată acolo unde este, și găsite soluții pentru viitor. Pentru că, în timp ce ungurii caută și azi fel de fel de pretexte și de subterfugii pentru a se menține aproape „înregimentați“, oriunde s-ar găsi, tot ei sunt primii care îi acuză pe alții de intoleranță, naționalism și extremism. Probabil că, într-o viitoare Europă unită și unitară, toate acestea nu vor fi nici măcar amintiri. Până atunci însă, fantasmele istoriei continuă să bântuie, în imagini trecute, – precum odinioară războinicii foaierului perturbator în copitele cailor – întinsurile bătrânului nostru continent.
Glad, voievodul Banatului, își avea cetatea de reședință la Cuvin. Ungurii îl atacă, în nenumărate rânduri, și pe Glad. Între altele, are loc o luptă pe Timiș, în care se remarcă o manevră ungară de lovire în flanc. Toate aceste bătălii se încheiau indecis, dar cert este că urmașii lui Glad sunt voievozi ai Banatului în tot secolul al X-lea.
Ungurii nu s-au prea sinchisit de ce rămâne în urma lor, au trecut la sud de Dunăre – desigur, într-o expediție războinică –, ajungând până în Tracia și în Macedonia.
Între secolele al X-lea și al XIII-lea, în Transilvania, urmașii lui Gelu (cei din familia Giuleștilor) au dezvoltat oștirea și au întărit sistemul de fortificații. Tot în această perioadă, se dezvoltă regatul româno-bulgar al Asăneștilor. Legăturile dintre nordul și sudul Dunării se mențin și chiar se întăresc. Negustorii din Brașov ajungeau frecvent la Stara Zagora, iar în 1210, un corp expediționar condus de Ioachim de Sibiu vine în sprijinul țarului Borilă Asan de la Târnovo, cucerind, pentru țar, cetatea Vidin.
Anul 1241 reprezintă cel mai important eveniment militar al Evului Mediu asiatic și, în mare parte, est-european. Invazia mongolă a hoardei lui Batu-Han a influențat enorm comportamentul militar al populației sedentare și al populațiilor sedentarizate, stimulând mișcarea, cavalerie și aducând primele arme de foc. Organizarea militară excepțională a mongolilor, disciplina și rigoarea, arta înșelăciunii tactice și chiar strategice (care se potrivea de minune cu exigențele acțiunilor armatelor domnitorilor români împotriva unor forțe mult superioare) au fost preluate masiv de armatele acelor vremuri din spațiul românesc. O analiză atentă a acelor evenimente conduce la concluzia că ea nu a fost chiar atât de rea pentru români. Dimpotrivă, lovind puternic, în bătălia de la Sajo, dar nu numai, în oastea maghiară și producând o sciziune iremediabilă între unguri și cumani, s-a revigorat speranța voievozilor și domnitorilor români care și-au refăcut forțele atât de necesare în lupta care-i aștepta pentru pregătirea unificării politice a românilor. Într-un fel, acțiunile mongolilor împotriva musulmanilor a avut efecte generale favorabile și asupra Europei de Vest.
Toate acestea sunt expresii ale unei situații dinamice, derulată pe spații mari, unde se confruntă sau colaborează entități militare românești bine constituite, experimentate, care folosesc tactici și procedee tactice exersate. Spațiul românesc se prezintă, în prima etapă a Evului Mediu, ca un tărâm al confruntărilor, al unor numeroase și intense bătălii, principalii protagoniști fiind, pe de o parte, românii – ca populație sedentară – și, pe de altă parte, populațiile migratoare războinice.
O astfel de situație se va răsfrânge benefic în etapa următoare, cea de a treia, a Evului Mediu, care se derulează, pe spațiul românesc, între secolele al XIV-lea și al XV-lea. În această etapă,principatele române dispun de o organizare militară bine pusă la punct. Xenopol afirma că organizarea militară este „elementul de căpetenie căruia țara îi datorează ființa.“
Existau, în această perioadă, oastea permanentă sau oastea cea mică, formată din cetele boierilor, din garda domnească, din garnizoanele cetăților și cete necesare exercitării autorității pe plan local.
Oastea cea mare era formată, în caz de război, prin mobilizarea tuturor celor erau în stare să poarte arme. Mobilizarea generală se realiza prin strigare sau, în Transilvania, prin trimiterea de călăreți
Începând cu Basarab I (1324-1352) și continuând cu Vlad Țepeș, cu Mircea cel Mare, cu Ștefan cel Mare și Sfânt, cu Mihai Viteazul și cu aproape toate toți cei care au durat, în Evul Mediu, destinele poporului român, domnitorii români au fost nevoiți să facă față unor situații politice și militare extrem de grele, de care depindeau nu numai frontierele statului respectiv, ci chiar viața oamenilor, integritatea instituțiilor care se constituiau, valorile neamului, ființa sa. Era extrem de greu. Viața se derula între două războaie, oamenii erau nevoiți să-și ia avutul și să ia drumul ascunzătorilor, să suporte năvălirile, să se pregătească în permanență pentru război. De aceea, domnitorii și-au constituit armate destul de puternice pentru vremea aceea, deși nu atât de numeroase. De altfel, după cum bine știm, armatele Evului Mediu (cu excepția celei mongole) nu erau prea numeroase. Ele se formau prin alăturarea cetelor sau unităților pe care le aveau nobilii, iar efectivele variau foarte mult de la țară la țară, de la zonă la zonă sau de la o situație la alta.
Armatele domnitorilor români aveau efective între 30.000 și 40.000 de oameni. Erau însă bine structurate, mobile și beneficiau de o perfectă cunoaștere a terenului și a procedeelor de luptă ale inamicului, întrucât domnitorii români nu au neglijat niciodată problema informațiilor.
Armatele lor aveau, în principiu, următoarea structură pe arme:
1. Infanteria sau pedestrimea, care alcătuia două treimi din totalul forțelor. Inițial, era o infanterie ușoară, fără armuri și destul de mobilă. Ulterior, ea s-a diversificat, așa cum era în toate armatele vremii. S-a constituit astfel o infanterie grea, care dispunea de platoșe, zale ușoare, căști, scuturi și era înarmată cu săbii scurte, în timp ce infanteria ușoară continua să fie înarmată cu lănci, sulițe și arcuri. În secolul al XV-lea apar, în armatele domnitorilor români, și armele de foc individuale (bombarda manualis). S-a mai constituit infanteria de elită sau cetele de voinici. Acestea alcătuiau, de regulă, garda domnitorului și erau compuse din bărbați deosebiți care primiseră titlul de voinic din partea capului oștirii.
2. Cavaleria nu era specifică popoarelor sedentare. Dar ea trece drept armă deosebită la domnitorii români, probabil, dintr-un motiv foarte simplu: ei sunt printre primii care s-au confruntat cu popoarele nomade războinice (oștirile lor erau constituite din călăreți iscusiți), de al care au preluat acest obicei nemoștenit de la romani. Armata Moldovei dispunea, în secolul al XV-lea, de 12.000 – 15.000 de călăreți.
Ca și infanteria, cavaleria era, în general ușoară. În secolul al XV-lea, întâlnim, pe lângă cavaleria ușoară (hânsarii sau husarii), și cavaleria grea (catafracții, în Transilvania) alcătuită, în general, din curteni. Aceștia erau protejați de zale și scuturi, precum cavalerii medievali. Cavaleria grea era păstrată în rezervă și folosită ca element de izbire și de manevră, dar nu oricum și oricând, ci cu multă iscusință și doar în momentele decisive. Procedeele de luptă ale cavaleriei grele erau șarja și atacul cu trupa pedestră. Primul era folosit de toate cavaleriile din Europa și din Asia, cel de al doilea se pare că era specific acestei zone (cel folosit de Filip August, în 1214, în bătălia de la Bouvines, conta mai mult pe sprijinul acordat de infanterie cavaleriei, nu pe o simbioză a acțiunii celor două arme).
În cadrul cavaleriei grele, domnitorii formau așa-numitul corp al vitejilor, alcătuit din mica boierime, mai exact din acei luptători care primeau titlul de viteaz acordat de domnitor.
Artileria apare în armatele domnitorilor români la sfârșitul secolului al XIV-lea. Primul voievod român care a folosit artileria a fost Mircea cel Bătrân, mai întâi în apărarea cetăților, apoi și în câmp deschis. În 1432, Vlad Dracul solicită meșterilor brașoveni o sută de pușci (tunuri). Artileria din secolul al XIV-lea arunca ghiulele la o sută de pași. În secolul al XV-lea, tunurile aveau calibre de 850 mm, iar bătaia lor crescuse la 500 – 1000 de pași. Iancu de Hunedoare, spre exemplu, avea, în 1443, 150 de tunuri.
Românii dispuneau și de flotile, una dunăreană, alta maritimă. Iancu de Hunedoara avea, în 1456, 200 de nave mici (naviculae) și o navă mare de transport, iar Vlad Dracul a promis 40 – 50 monoxile pentru călăuzirea flotei burgundo-papale.
Voievozii români nu neglijau nici serviciile de informații (iscoade), serviciile de aprovizionare sau serviciile de acordare a ajutorului medical.
Cea mai veche unitate luptătoare a fost steagul sau banderiul. Un steag avea până la 250 de luptători. Marea unitate tactică, la români, era, în Evul Mediu, ceata. O ceată era compusă, de regulă, din patru steaguri. În 1473, spre exemplu, Ștefan a angajat în campania din Țara Românească 48 de steaguri cu 12.000 – 15.000 de oameni.
Pentru misiuni independente, se constituiau pâlcuri de oaste, conduse de boierii din Sfat.
În numeroasele bătălii, începând cu cea din 9 – 12 noiembrie 1330 de la Posada condusă de Basarab I și continuând cu toate celelalte, voievozii români au aplicat strategii de punere în operă a unor politici foarte abile de păstrare a entității statale și de neam, de câștigare a unor aliați și de prevenire a situațiilor complexe, dificile. Dar, în această parte de lume, la bifurcația a trei mari culoare strategice, nu se putea. De aceea, strategiile folosite de domnitorii români au fost și ele extrem de bine elaborate. Strategia forțelor, spre exemplu, conținea modalități inteligente de alcătuire flexibilă și dinamică a armatelor, de pregătire a forțelor, iar strategiile generative de forțe și mijloace erau și ele adaptat timpului românesc, voinței domnitorului unele (care reprezenta, la urma urmei, opțiunea politică) și realităților concrete. Cele mai flexibile și mai ingenioase – însă în deplină concordanță cu celelalte – erau strategiile operaționale. Acțiunile erau, de fapt, campanii care cuprindeau mai multe faze, fiecare gândită în amănunțime, și pusă în aplicare prin tactici adecvate. În 1330, Basarab I,aplică tactica pământului pârjolit, apoi îl atrage pe Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) undeva, probabil, în Depresiunea Loviștei, între Sălătruc și Perișani (după ce încheiase o înțelegere că îl lasă să părăsească țara), într-o ambuscadă. Aici nu este și nu poate fi vorba de filosofia acelui cavalerism medieval occidental. Este vorba de o luptă pe viață și pe moarte, în care dușmanul era lovit prin toate mijloacele. Din acest punct de vedere, ca și din multe altele, voievozii români, nu se aliniau la filosofia cavalerilor occidentali, ci, aici, la porțile nepăzite ale Europei, luptau pe viață și pe moarte, iar acest lucru se știa de către europeni și era apreciat prin unele cancelarii. Ulterior, s-a mai uitat. Pe 17 mai 1395, la Rovine, Mircea cel Bătrân (1386 – 1418), îl atrage pe Baiazid, care avea o armată de 80.000 de oameni (plus 8.000 de sârbi și albanezi), tot spre Curtea de Argeș, îl hărțuiește cu cavaleria ușoară și, probabil, la confluența Argeșului cu Vâlsanul, lângă Merișani, la numai 20 de kilometri spre sud de Curtea de Argeș, capitala țării, îl lovește năprasnic, cu o oaste doar de 10.000 de oameni compusă din steagurile domniei și din cele ale boierilor. Același tip de stratagemă pe care au folosit-o și mongolii, în 1241, la Sajo, atrăgând cavalerii maghiari într-o zonă mlăștinoasă și lovindu-i când ei nu se mai puteau apăra. Turcii veneau în Țara Românească la aproape un sfert de veac după ce obținuseră o victorie răsunătoare în 1369 la Kosovo Polje, împotriva sârbilor (prima lor incursiune la nord de Dunăre avusese loc chiar în anul 1369).
La 22 martie 1442, Iancu de Hunedoara apelează iarăși la o stratagemă, întrucât știa foarte bine că otomanii nu se aflau numai într-o expediție de prăduire, cum le era obiceiul, ci urmăreau să-l prindă pe Iancu pentru a scăpa de probleme. Begul Mezid trecuse Dunărea pe la Nicopole cu o armată de 80.000 de oameni, înaintase pe Valea Oltului, prin pasul Turnu Roșu, trecuse la asedierea Sibiului, iar cu o parte din forțe se îndreptase spre Alba Iulia. Prima confruntare a lui Iancu cu turcii fusese la nord-est de Alba Iulia. Iancu trimisese curieri călări cu sabia însângerată să ridice oastea, dar nu avusese timpul necesar pentru a aduna, constitui și pregăti. Așa că luase lucrurile așa cum erau, acceptase lupta, o pierduse și se refugiase în cetatea neamului românesc. Reușește, între timp, să adune o oaste de 30.000 – 40.000 de oameni. Încurajat de izbândă, Mezid formează un detașament care avea sarcina să-l prindă pe Iancu. Acesta s-a sustras însă în mod abil, echipând o altă persoană în haine de domn și formând un detașament de 500 de catafracții. Din momentul în care Iancu a identificat în teren modul în care turcii puneau în aplicare ceea ce el știa că urmăresc, inițiativa tactică a trecut de partea lui. I-a lăsat pe turci să-i vâneze sosia (uneori, datoria te obligă să sacrifici oameni dragi), iar el a efectuat o manevră de lovire în flanc și spate și a pus imediat în derută întregul dispozitiv turcesc. La un semnal, au ieșit împotriva turcilor și apărătorii cetății Sibiului. Această manevră tactică a fost una succesivă, decalată și defalcată pe faze ale luptei, bine gândită și executată cu mult curaj. Ea a dus la obținerea victoriei în inferioritate numerică și seamănă foarte mult cu bătălia de la Cannae în care Hanibal, care avea 40.000 de oameni, învinge fără drept de apel, tot printr-o manevră de învăluire, forțele romane care numărau 80.000 de oameni. Iată că, peste sute de ani, aceeași manevră, efectuată cu iscusință, duce la aceleași rezultate. Și așa va fi mereu. Rareori se va întâmpla să se obțină o victorie pe câmpul de luptă altfel decât prin manevre curajoase și iscusite. Or, acestea țin de arta militară.
Aceste bătălii duse de domnitorii români se deosebesc radical de cele care se purtau, la acea vreme, în Europa de Vest. Aici, la porțile de atunci ale Europei. Ele se duc pe spații mari, se folosesc manevre iscusite, ceea ce le apropie mai mult de arta militară mongolă și de cea musulmană, decât de cea vest-europeaană.
În aceeași notă o iscusinței, curajului și spiritului manevrei se înscriu și acțiunile domnitorului Vlad Țepeș. În 1642, el întreprinde o incursiune la sud de Dunăre și ucide 23.883 de otomani. Ca urmare, Mohamed al II-lea, cu o oaste de 250.000 de oameni, trece la acțiune împotriva domnitorului român. Cu o grupare intenționează să cucerească cetatea Chilia și să atace Țara Românească dinspre Est, iar cu o grupare de 60.000 de luptători trece Dunărea pe la Turnu. Era o manevră largă de învăluire combinată cu un atac direct, frontal. Țepeș adună 24.000 – 25.000 de oameni, trece la acțiuni întârzietoare și de hărțuire, cu cavaleria ușoară, și, bineînțeles, trimite o grupare în apărarea cetății Chilia. Domnitorul cunoștea foarte bine limba turcă, obiceiurile turcilor și era tot timpul bine informat. Pe direcția de înaintare a turcilor, Turnu Măgurele – Târgoviște, Vlad a aplicat tactica pământului pârjolit, combinată cu folosirea unor atacuri scurte, prin surprindere, mai ales pe timp de noapte. La 5 km de Târgoviște, soldații lui Mahomed al II-lea dau peste o pădure de țepi în care erau înfipte capetele otomanilor uciși în timpul incursiunii. Peisajul era înspăimântător. Dar ce nu era înspăimântător în campaniile acelui timp?! Turcii își stabilesc tabăra la sud de Târgoviște, pentru a se pregăti de atac. Dar, în noaptea de 16 iunie 1462, Vlad se furișează cu 7.000-10.000 de călăreți în tabăra turcească, atacă prin surprindere. Se produce o panică generală, otomanii se omoară între ei.. Turcii pierd, după unele surse, 100.000 de oameni, după altele, 30.000 – 50.000.
În această confruntare, se disting atât acțiunile manevriere pe spații mari ale turcilor (gruparea Chilia), cât și concepția îndrăzneață și curajoasă a domnitorului român. Această campania a lui Vlad Țepeș împotriva oastei lui Mahomed al II-lea a fost una foarte complexă, cu puternice acțiuni psihologice (pârjolirea pământului, atacuri prin surprindere. Domnitorul nu și-a propus însă să atragă oștile otomane într-un loc îngust sau în unul mlăștinos, așa cum se proceda la vremea aceea în toată lumea, pentru că, probabil, acest lucru nu era nici posibil, nici indicat, întrucât turcii aveau două grupări de forțe, iar efectivele foarte mari le permiteau să realizeze puternice rezerve pe care să le introducă succesiv în luptă. Una din puținele modalități eficiente era un atac prin surprindere, pe timp de noapte, asupra taberei turcești, ceea ce nu are nimic de a face cu cavalerismul occidental, cu lupta prin reprezentanți, cu nobilii care se bat între ei etc. Aici este vorba de o luptă pe viață și pe moarte, în care 25.000 de oameni trebuie să înfrunte 250.000! Atacul trebuie efectuat pe părți, violent, în momentul cel mai potrivit (după miezul nopții) și rapid. De fapt, Vlad a atacat doar o grupare de forțe, ce mai apropiată de Târgoviște, domnitorul român aplicând o interesantă manevră strategică pe direcții interioare. Aceasta nu urmărea însă crearea unui raport de forțe favorabil sau convenabil, întrucât așa ceva nu era posibil, ci, în prima fază, hărțuirea și descurajarea inamicului, producerea de pierderi importante trupelor acestuia și, în a doua fază, crearea prilejului favorabil pentru a putea fi lovit exact în momentul în care acesta este extrem de vulnerabil. Momentul a fost ales în noaptea de 16 iunie, după ce, ziua, soldații turci, epuizați după un marș cumplit, se impresionaseră de pădurea de țepi și probabil, adormiseră în coșmaruri. Aceasta nu are nici o legătură cu comportamentul cavalerilor occidentali în bătăliile dintre tabere, deși, în timpul cruciadelor, n-au ezitat nici o clipă să atace, tot pe timp de noapte, tabăra egipteană de lângă Ierusalim și să o nimicească.
De aici se desprinde o concluzie foarte importantă pentru arta militară: totdeauna, situația creează comportamentul. Armatele se instruiesc după regulamente, după legi și norme impuse de statutul lor sau de un război virtual. În luptă, acționează însă după comportamentul inamicului, se adaptează, adică, la situația concretă. Totdeauna, armata care nu are acea flexibilitate care să-i permită o astfel de adaptare va pierde acea bătălie și, dacă va continua să persevereze în sloganuri, va duce și la pierderea războiului, care nu este o simplă bătălie, ci o confruntare politică prin mijloace militare.
Ștefan cel Mare și Sfânt este, poate, cel mai strălucit reprezentant al războiului iscusit, al acțiunilor ingenioase, bine pregătite. De aceea, din 47 de războaie, el n-a pierdut decât două. Domnitorul român era un foarte bun strateg. El știa bine că politica de independență și de putere nu poate fi pusă în operă decât printr-o strategie pe măsură, care să nu scape din vedere ceea ce este esențial: generarea forței. Desigur, ca și astăzi, vremurile nu permiteau să fie întreținute armate profesioniste de sute de mii de oameni. Astfel de armate întrețineau numai imperiile sau marile puteri militare, cu pretenții regionale și chiar globale. Ștefan cel Mare și Sfânt, ca mai toți domnitorii pământeni români, au știut să îmbine și să combine, în formele cele mai eficiente cu putință, armatele permanente – oastea cea mică – și armata mobilizată – oastea cea mare. Nu este vorba, așa cum s-a susținut între-o vreme, de ridicarea poporului la luptă, ci de pregătirea obligatorie și necesară a bărbaților să fie în măsură ca, la nevoie, să compună oastea cea mare. Pentru aceasta, ei trebuia să fie antrenați. Era un efort foarte mare, care a creat, în țară un spirit. El se mai simte încă și acum prin satele noastre. Pentru că, pe vremea aceea, într-adevăr, a trăi însemna efectiv a lupta.
În 1467, Matei Corvin se hotărâse să ia cetatea Chilia (secole de-a rândul Ungaria și, mai târziu, Imperiul Austro-ungar vor visa la Gurile Dunării) și să treacă Moldova sub suzeranitate maghiară. De aceea, el a concentrat o oaste de 40.000 de oameni, dintre care 12.000 erau mercenari, în zona Brașovului, a trecut prin pasul Oituz și a ajuns, la 14 decembrie, la Baia, în apropierea Sucevei, cetatea de scaun a Moldovei, pe care s-a hotărât să o asalteze. Și-a instalat acolo tabăra pentru odihnă.
În noaptea de 14/15 decembrie 1467, adică imediat ce regele maghiar și-a instalat tabăra, Ștefan, cu 12.000 de oameni, care, până în acest moment, folosise ca formă de acțiune așteptarea strategică, l-a atacat. Era după miezul nopții. Atacul moldovean a fost precedat de o diversiune: în Baia au fost incendiate câteva case, iar ostașii lui Corvin, surprinși, s-au grăbit să stingă incendiul care le putea devasta întreaga tabără (Baia era un târg strâmt, între dealuri). Ștefan a câștigat fără drept de apel și, imediat a trecut la urmărirea strategică până ce resturile oastei maghiare a fost scoase din țară.
Desigur, Ștefan nu se baza numai pe forța sa militară. Ea nu era decât un instrument al uni politic înțelepte care a consolidat puterea și stabilitatea în interior, a stabilit relații de prietenie cu Polonia și un anumit tip de relații cu Matei Corvin. A fost nevoit să lupte cu sabia în mână pentru ca, în obiectivul politic major pe care și-l propunea – înlăturarea dominației otomane – să-i fie alături și Țara Românească. Așa are loc campania din 1473, care, în anumite privințe, poate fi privită ca un războii fratricid. Nu era însă ceva nou pe vremea aceea. Nici acum nu este. De la nivelul cel mai de jos, al țăranului de rând (frații se omorau și se omoară și azi între ei pentru pământ) la nivelul cel mai de sus (frații sau adversarii de același neam și de același sânge se războiau între ei pentru averi și pentru tron, aliindu-se cu oricine și oricând, numai pentru a-și atinge scopurile). Aceasta era lumea de atunci. Așa a fost, așa este și, probabil, așa va fi mereu. Să nu ne facem iluzii. Dar Radu cel Frumos era fidel Imperiului otoman, iar acest lucru contravenea politicii și strategiei lui Ștefan. Cu 12.000 de călăreți, Ștefan trece Milcovul și ajunge aproape de București, la 18-20 noiembrie 1473. Bătălia a durat trei zile, întrucât Radu a primi și sprijin otoman. Este o premieră în Evul Mediu (luptele, în această perioadă istorică, durau doar o zi). La 24 noiembrie, Ștefan a intrat în București și l-a pus ca domnitor pe Laiotă Basarab. Radu revine cu 13.000 de turci și 6.000 de munteni, dar este iarăși înfrânt. În cele din urmă, adică la 23 noiembrie, turcii îl pun din nou pe tron pe Radu cel Frumos.
Această campanie a lui Ștefan cel Mare nu are o importanță militară. Ea se remarcă, doar, la nivel tactic, prin durata neobișnuită a luptei de pe Vodna, prin caracterul ofensiv (era prima acțiune ofensivă a domnitorului moldovean) și prin contopirea obiectivului strategic cu cel politic. Ștefan nu urmărea nici să zdrobească oastea adversă, nici să cucerească un teritoriu, nici să realizeze vreo pradă de război, nici să obțină vreo răscumpărare, cum era obiceiul în Evul Mediu, nici să unifice cele două țări. Urmărea pur și simplu să-și câștige un aliat, care putea fi un prim pas spre unirea celor două țări (ceea ce nu prea era la modă pe atunci), în lupta împotriva unui dușman al Europei. Aceste confruntări aveau loc după ce se încheiase războiul de 30 de ani, deci după pacea de la Westfalia, în care, între altele. Musulmanii fuseseră declarați dușmanii Europei.
Campaniile lui Ștefan vor fi, de-acum, expresii concrete ale unei strategii militare care punea în operă o strategie politică foarte exactă, aceea de a obține și menține independența Moldovei și a apăra valorile creștinătății.
Aceste intenții (care deveniseră realități clare, pentru că, între timp, Ștefan luase Chilia) nu i-au convenit lui Mahomed al II-lea care pornește cu o armată de 120.000 de oameni, concentrată în zona Bucureștilor, împotriva lui Ștefan. Aceasta dispunea de 40.000 de oameni, 5.000 de soldați secui, 2.000 de călăreți polonezi și 1.800 unguri. Iată cum vechi dușmani, datorită unei politici pe măsură, s-au unit rapid împotriva unui inamic comun.
Oastea otomană a fost hărțuită – un cronicar otoman scria că șoimii turci care zburau în luptă arătau ca niște găini jumulite –, iar locul ales de Ștefan pentru bătălie a fost ales în lunca Bârladului, între două dealuri împădurite. Ștefan și-a dispus o parte din forțe înapoia unui șanț baricadat cu copaci tăiați, flancate de câte 10 guri de foc, a creat o puternică rezervă formate din cete de viteji călare, precum și o diversiune cu trâmbițași și toboșari cară se creeze impresia că forțele principale se aflau în altă parte. Era în ziua de 10 ianuarie 1475. Așa ia naștere ceea ce în istorie se numește bătălia de la Vaslui. Otomanii au luptat într-un dispozitiv neobișnuit pentru ei, cu spahii la centru și corpurile de ieniceri pe flancuri, într-un loc îngust, pe timp de iarnă. Se consemnează că otomanii au pierdut 40.000 de oameni și 4 pașale. Această înfruntare trebuie să constituie un semnal pentru a se realiza un puternic sprijin european pentru Ștefan. N-a fost însă așa, chiar dacă Papa l-a felicitat și l-a numit „atletul lui Hristos“, iar cronicarii nu și-au cruțat penele. Europa era mult prea divizată pentru a se putea uni. Aceasta a fost și mai este încă și azi marea ei tragedie.
Arta militară câștigă însă încă un punct în drumul ei de la brutalitate la iscusință, de la confruntare oarbă la acțiune inteligentă. Așa cum o va dovedi și în continuare, domnitorul român este deopotrivă un mare politician, un diplomat abil și un strateg desăvârșit. La Războieni, în 1476, el înfruntă o armată otomană de 200.000 de oameni. În acest timp, peste Nistru, apoi peste Prut, pe la Ștefănești, acționa, spre Suceava, o grupare de tătari. Ștefan trimite o parte din forțe acolo și îi lovește pe aceștia din spate. După bătălie îi urmărește activ, cei mai mulți dintre tătari pierind tocmai pe timpul acestei urmăriri active, ceea ce reprezintă iarăși un lucru nou în arta militară a timpului. La Războieni, Ștefan trece în apărare și, după o serie de acțiuni de hărțuire a inamicului, primește lupta pe 26 iunie 1497, produce inamicului pierderi de 30.000 de oameni, apoi, sub un atac acoperitor al cavaleriei, se retrage în munți. Moldovenii pierduseră 1.000 de oameni. Cu trei grupări de forțe, sultanul a încercat să cucerească cetățile Suceava, Neamț și Hotin. N-a reușit. Erau foarte bine apărate. Și astăzi semeția ruinelor lor mărturisește încrâncenarea și tensiunile acelor vremuri. Înaintașii noștri n-au avut pre multă liniște pe acest pământ pe care o legendă care circulă prin mânăstirile noastre spune că Dumnezeu le-ar fi dat românilor din cel pe care îl rezervase pentru el.
Ștefan, din munți, continuă acțiunile. Își reface o oaste de 16.000 de oameni și continuă activitatea diplomatică și politică. Matei Corvin își concentrează o importantă armată la Brașov, iar sultanul trimite împotriva lui o grupare de forțe din armata aflată în Moldova. Ștefan atacă fulgerător asediatorii cetății Suceava, apoi nimicește forțele care asediau Hotinul. Sultanul, fără a fi realizat vreunul dintre obiectivele politice ale războiului – înlăturarea lui Ștefan, supunerea Moldovei, anexarea Chiliei și Cetății Albe – ordonă retragerea și, în câteva zile trece Dunărea. Ștefan cel Mare intră apoi în București, în timp ce Ștefan Bathorey și Vlad Țepeș înving o grupare turcească de 18.000 de oameni, iar Vlad își reocupă tronul.
A fost un război complex, nespecific Evului Mediu, în care se demonstrează nu numai rolul oastei, ci și cel al abilității politice, al construcției politice. Interesele țării au fost mai presus de orice, pentru un domnitor ca Ștefan cel Mare și pentru unul ca Vlad Țepeș.
Între timp, situația politică se mai schimbase. Moldova era o țară liberă, deși, supă pacea din 1487, era tributară turcilor. De altfel, mai toate țările europene din zonă își schimbaseră într-un fel politica față de Poartă. Veneția încheiase pace cu turcii în 1479, Ungaria în 1483. Ștefan nu reușise să realizez un bloc antiotoman. Atunci, cea mai bună soluție era o pace cu otomanii. Aliatul de odinioară Polonia, prin regele Ioan Albert, a intrat în țară cu o armată de 80.000 de oameni, sub pretextul că dorește să elibereze de sub turci Chilia și Cetatea Albă, pentru a le restitui Moldovei, dar, la 24 septembrie 1497, a ajuns la Suceava.
Ștefan a adunat o armată de 40.000 de oameni, la care s-au adăugat corpul de oaste al lui Radu cel Mare, 12.000 de oameni conduși de voievodul Transilvaniei Bartolomeu Dragffi și 2.000 de turci. Ștefan a desfășurat, într-o primă etapă acțiuni întârzietoare, astfel încât oastea poloneză a ajuns în prejma cetății Suceava abia la 24 septembrie 1497. Între 26 septembrie și 10 octombrie, au asediat, fără nici un rezultat, cetatea Sucevei, după care asediul a fost ridicat. S-a încheiat o pace între Ștefan și polonezi, dar aceștia nu au respectat condiția de a se retrage pe același itinerar, ceea ce însemna prăduirea altui teritoriu. Ștefan l-a așteptat pe polonezi în Codrii Cosminului și, când aceștia urcau o pantă pentru a ajunge la cota 406, i-a atacat violent, din ambuscadă. Pierderile polonezilor au fost de 40.000 de oameni. A fost o ambuscadă de proporții, probabil de talia celei de la Posada, care a dus la nimicirea oastei dușmane.
În Țara Românească, la 1600, Mihai Viteazul va întruni toate aceste virtuți ale domnitorilor români și va încerca imposibilul: unirea celor trei principate ale spațiului românesc într-o singură țară. Și chiar dacă, pentru scurt timp, a atins acest ideal care, pe atunci, nici măcar nu era pronunțat cu voce tare, o astfel de realizare nu putea fi lăsată să dureze. Mihai Viteazul a arătat însă că unitatea românilor este nu numai posibilă, ci și necesară. Deznodământul a fost asasinarea marelui voievod. Dar câți dintre marii bărbați ai spațiului românesc, ai Europei și ai lumii nu erau pe atunci asasinați? Asasinatul a făcut totdeauna parte din arsenalul politic al lumii.
Aceste câteva exemple arată cât de grea a fost viața românilor în Evul Mediu și ce mare importanță au avut personalitățile care au reușit, cu un preț imens, să mențină nucleele românismului și să apere civilizația care exista pe aceste meleaguri. Desigur, relatările, legendele, cronicile creează imagini înălțătoare, de parcă domnitorii români s-ar fi aflat la vânătoare, mereu deținând inițiativa tactică și strategică. Realitatea trebuie să fie fost dramatică. Arta militară nu era un lux, o chestiune de finețuri de salon, ci o continuă dramă jucată cu săgeata în coardă și cu pumnalul la gât. Evul Mediu, la români, a fost unul eroic și tragic. El a creat însă valori pe care, adesea, urmașii acestor bravi le-au călcat în picioare sau au uitat de ele. Dar, de fiecare dată, românii au ieșit din tragedia istoriei, ca și din fantasmele ei, și au mers înainte.
2.6. Concluzii
1. Evul Mediu continuă, într-un fel, antichitatea târzie, dar, în același timp, își are caracteristicile sale care îl deosebiesc de toate celelalte epoci istorice, atât în ceea ce privește dezvoltarea economică, viața socială, cultura și procesul frontierei, cât și în ceea ce privește filosofia confruntării, arta războiului, arta militară.
2. Există, în Evul Mediu, două mari caracteristici ale confruntărilor militare:
a) Exprimă caracterul fragmentar al societății europene vestice, divizată în feude, cu conți, prinți, fiecare având nu doare posesiuni, ci și adevărate armate. De aceea, confruntarea militară, în vestul Europei, era, pe de o parte, una de tip cavaleresc, cu etichete și reguli protocolare care nu aveau nimic comun cu arta militară și, pe de altă parte, fără să încalce aceste reguli cavalerești, una specifică războiului dintre state, cu bătălii desfășurate efectiv după reguli militare (în războiul de 30 de ani și în cel de o surtă de ani).
b) În acest timp, se dezvoltă cel mai mare imperiu al lumii, cel mongol. Sub Gingis Han, arta militară mongolă atinge apogeul. Gingis Han nu a fost niciodată înfrânt. Lui i se datorează războiul de mișcare, strategia acțiunilor rapide, iscusința militară și chiar răspândirea armelor de foc pe care le preluase, în forma neinteresantă în care erau atunci, de la chinezi.
3. Arta militară românească atinge, în Evul Mediu, sub domnitorii români, acea culme pe care o mai cunoscuse doar sub Burebista și Decebal. În timp ce în Europa de vest se dezvoltă cavalerismul, iar arta militară pur și simplu dispare sau se fragmentează în fel de fel de obiceiuri, potrivit caracteristicilor regiunilor, voinței conților, nobililor și cavalerilor, în Principatele Române ea se constituie într-un element de putere, de forță. Desigur, decizia politică a domnitorului este cea care direcționează comportamentul militar, dar, aflându-se sub presiunea mongolă și musulmană, românii sunt nevoiți să-și dezvolte strategii pe măsura obiectivului politic fundamental urmărit: păstrarea ființei neamului, apărarea spațiului românesc împotriva otomanilor și maghiarilor și configurarea unor relații care să permită supraviețuirea statelor. Tot în această etapă, are loc, pentru prima dată de la Bureabista încoace, o încercare (care a reușit pentru un an) de reunire a spațiului românesc în același stat politic, în aceeași țară. Astfel încât, pentru scurt timp, Mihai Viteazul a fost un fel de Burebista al Evului Mediu.
Capitolul 3. Arta militară în Epoca Renașterii
3.1 Marile descoperiri, știința, noile teorii și influența lor asupra artei militare
Renașterea schimbă complet datele problemei. Ieșirea din Evul Mediu se prezintă precum apele care rup un zăplaz și se revarsă într-o câmpie deschisă. Apele cuprind totul, nu există, inițial, o direcție în care ele se canalizează. Curg pur și simplu, mai exact, se revarsă.
Așa se petrec lucrurile și cu arta militară. De fapt, nici nu este vorba, în adevăratul sens al noțiunii, de artă militară, ci de o serie de descoperiri științifice, de realizări pe planul producției industriale și de evenimente, care au nolens volens implicații și în domeniul militar.
Toate armele și toate armatele cunosc, în timp, evoluții mai mult sau mai puțin spectaculoase.
Artileria continuă, în această perioadă, ceea ce se începuse în ultima parte a Evului Mediu, cu ameliorările necesare. În schimb, armele individuale de foc realizează progrese extrem de importante, chiar decisive, iar acest lucru va schimba radical configurația câmpului de luptă și va influența semnificativ arta militară.
Navele de luptă ajung, tot în această perioadă, la acea maturitate tehnică care va conduce la nava de război specializată, dotată cu guri de foc dispuse în borduri, în baterii capabile să distrugă prin foc o navă inamică. De-acum, marina va fi altceva.
Începând cu Revoluția franceză de la 1789, se aduce în prim plan conceptul națiunii înarmate, cu efective în linie, având deja o gândire tactică, operativă și, mai ales, strategică. Se relevă noi concepte de întrebuințare a mijloacelor – apare, așadar, o strategie a mijloacelor, o strategice genetică sau generativă –, cu alte cuvinte, are loc o revoluție militară, mai exact, se finalizează, se pune în operă o revoluție militară, care începuse o dată cu introducerea mijloacelor de foc în dotarea armatelor. E drept, la chinezi sau în teribila hoardă a lui Gingis Han, armele de foc nu aveau relevanță; ele deschideau însă o nouă epocă în arta militară.
Aceste aspecte nu sunt unitare, nu sunt nici lineare și nici foarte clare. Europa se prezenta ca o mare diversitate de stări și de situații. Numărul țărilor care au ajuns la stadiul de națiuni era destul de limitat (Franța, Anglia și Spania), celelalte se zbăteau între cerința de identitate și nevoia acută de supraviețuire. Trebuie avut însă în vedere și Imperiul otoman care, pe vremea aceea, stăpânea Balcanii. Situația nu era și nu putea fi stabilă. Și nu va fi niciodată astfel, decât pentru foarte scurte perioade de timp. Germania și Italia erau fragmentate în sute de stătulețe care, adesea, se războiau între ele. De altfel, dându-și seama de potențialul acestor țări (dacă ar fi fost unificate), cei interesați – și îndeosebi regii Franței – încurajau și întrețineau această fragmentare. Se mai aveau în vedere, desigur, Rusia, Austria, Polonia, dar și alte țări.
Totuși, de la 1500, epoca în care reîncepe progresul științific al Europei, divizarea se accentuează, atât între Est și Vest, cât și între religii. Aceasta este o tendință care nu va fi niciodată eradicată în Europa, cel puțin până la finele secolului al XX-lea.
Cealaltă tendință este una intrinsecă, organică am spune, care vine din legea progresului, și se referă la dezvoltarea gândirii științifice. Tot acum, au loc primele descoperiri și primele cuceriri coloniale europene. Europa devine, prin câteva din marile ei puteri – Spania, Franța, Marea Britanie – un conglomerat cu implicații globale. Începe un complicat proces al agresiunii frontierei Vestului, care va constitui, de-a lungul secolelor, o uriașă sursă de conflict. De fapt, este vorba de o nesfârșită bătălie pentru resurse.
În secolul XIV-lea, apar imprimeriile. Acestea încep să difuzeze informația și știința, debutând cu prezentarea realităților antichității. Așadar, abia către sfârșitul Evului Mediu, încep să fie cunoscute în profunzime operele anticilor. Acest proces se desfășoară rapid, întrucât cerințele (în producție, în construcții, în fortificații, în domeniul militar etc.) deveniseră foarte mari, iar soluțiile nu mai puteau fi numai empirice. Pe aproape toată durata Evului Mediu, construcțiile (palatele și castelele) se făceau ca pe vremea romanilor: cât mai solide pentru a nu se dărâma.
Prima ediție din ceea ce a rezistat timpului din opera lui Arhimede a apărut în 1554. La fel au apărut Euclid, Heron etc. Aceste apariții editoriale au reprezentat pentru generația de atunci un fel de iluminare. Veneau în contact nu numai cu rezultate strălucite obținute cu mai bine de un mileniu în urmă – ceea ce părea incredibil –, ci și cu o metodologie a gândirii, cu o metodă. Așadar, gândirea filosofică și științifică a Greciei antice își găsea adevăratele ei rezonanțe abia în Renaștere. De aici nu rezultă că, până în epoca Renașterii, asemenea opere au fost cu totul îngropate și uitate, ci doar faptul că ele nu au avut o importanță filosofică, socială și științifică majoră, că nu au rezonat cu epoca, întrucât merseseră prea departe, iar Evul Mediu, care reculase mult în raport cu civilizația romană, nu putea fi la înălțimea lor, nu le înțelegea.
Regina științei era, și atunci, ca întotdeauna, matematica. Interesant este că ea s-a dezvoltat, în acea vreme, în Italia, țară divizată în stătulețe rivale, așa cum, mai târziu, în Germania celor peste 300 de stătulețe, vor străluci Kant, Hegel, Fichte, Goethe, Schopenhauer și un mare curent de gândire filosofică și culturală: Sturm und drang. La urma urmei, și Grecia lui Pericle, a lui Socrate, Platon, Thales, Arhimede și Aristotel era tot așa, divizată și aflată în nesfârșite războaie.
În epoca Renașterii, omul de știință era polivalent. El se ocupa de toate, de matematică, de fizică, de biologie, de chimie, de astronomie etc. Este adevărat, vremea enciclopediștilor încă nu venise, dar începuse. Renașterea se caracterizează prin explozia științelor, îndeosebi a matematicii. Specializarea apare abia către sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, o pleiadă de matematicieni încoronează această știință-regină, care, de-atunci, nu-și va mai părăsi tronul. Acești matematicieni sunt cunoscuți și azi de către fiecare elev de liceu de pe lumea aceasta. Unii dintre acești matematicieni se vor implica foarte serios și în domeniul militar, mai ales în probleme de balistică și de proiectare a armamentelor. Într-un fel, strategia genetică sau generativă – care este o strategie a mijloacelor – le datorează foarte mult matematicienilor renascentiști. Numărul matematicienilor renascentiști este foarte mare. Dintre aceștia, cei mai importanți sunt: Nicolas Fontana (1449 – 1557), medic, care a scris însă și… un tratat de artilerie; Gerolamo Cardano (1501-1576), astronom și astrolog, dar și medic; François Viète (1540-1603), care folosește simbolurile algebrice și creează metode de criptografie; John Neper (1550-1617), care creează calculul logaritmic; Descartes (1596-1650), Fermat (1601-1665) Pascal (1623-1662), Newton (1642-1727), Leibnitz (1646-1716), Bernoulli; Euler (1707-1783); Lagrange (1736-1813); Monge (1748-1818); Laplace și atâția alții.
Peste 95 % din conținutul programelor disciplinelor matematice care se studiază în toate școlile din lume cuprind descoperirile matematicienilor de până la 1800, ceea ce demonstrează valoarea acestora, saltul imens care s-a făcut în acea perioadă.
Matematica este, de fapt, cea care a revoluționat știința, aducând-o, în același timp, cu picioarele pe pământ. Iar arta militară, care nu este numai intuiție, inspirație, spirit de orientare și de inițiativă, ci și știință, cunoaștere, sistem de norme, principii, legi, a cunoscut, dintr-o dată, un salt la fel de spectaculos ca oricare alt domeniu de activitate.
În această perioadă sunt întocmite cataloage astronomice și formulate legile lui Kepler (1571- 1630). Apar noi vizionari, noi oameni de știință precum Copernic (1473-1543), Galileo Galilei (1564-1642), Newton (1642-1727) și Laplace (1749-1827). Tot acum sunt publicate și o parte dintre lucrările lui Immanuel Kant
În această perioadă, este configurat sistemul heliocentric, sunt formulate legile mecanicii, cinematica corpurilor terestre, primele aprecieri ale vitezei luminii. Pe plan militar, se dezvoltă teoria balisticii externe. Este incredibil cum, dintre toate legile mișcării corpurilor, traiectoria a fost studiată cel mai puțin până la Renaștere.
O amploare deosebită o ia fizica. Printre fizicienii ale căror nume au devenit, de-a lungul secolelor, de notorietate se numără: Galileo Galilei; Descartes (1596-1650); Mariotte (1620-1684); Pascal (1623-1662); Boyle (1627 – 1691); Huygens (1629 – 1665); Newton (1642-1727); Celsius (1701-1744); Reomur (1683-1757); Coulomb (1736-1806); Watt (1736-1819); Volta (1745-1819); Laplace (1749-1827)
Geometria descriptivă a fost descoperită abia spre sfârșitul acestei perioade și a rămas un secret militar până în preajma Revoluției.
Apar morile de apă, gaterele, precum și unelte perfecționate pentru prelucrarea cochiliei navelor. În Europa, începe să fie important lemn din Africa, mai rezistent la acțiuni fizice și care nu putrezea.
O dată cu generalizarea armelor de foc și creșterea populațiilor, se mărește cererea de metal, se dezvoltă întreprinderile de extracție și prelucrare a metalului, îndeosebi în Anglia, apar diferențieri în prelucrarea metalelor, care permit obținerea unor aliaje. Oțelurile aliate vor apărea mai târziu, prin secolul al XIX-lea, dar drumul fusese deja deschis.
Descoperirea alamei de către alchimiștii arabi ai secolului al XIII-lea. Ea este folosită pentru fabricarea instrumentelor de precizie.
Primele idei raționale asupra balisticii externe a proiectilelor – este vorba de traiectorie – aparțin lui Galileo Galilei. Nu exista însă instrumentul matematic necesar analizei (calculul integral). El a asemănat mișcarea proiectilului în aer cu o parabolă.
Nici marina n-a rămas mai prejos, deși aici revoluția spectaculoasă întârzie. Primul vas specializat pentru luptă este galionul. El apare în 1520 și ține cam o sută de ani.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, apar vase mai rapide și mai bine înarmate decât galionul. Este vorba de navele de linie, clasate în rangurile 1, 2 și 3, după tonaj și armament. Din rangul 4 făceau parte navele care escortau convoaiele pentru a le proteja împotriva piraților. De asemenea, aceste nave însoțeau și apărau expedițiile și recunoașterile în ape necunoscute, precum și explorările. În rangul 5 erau încadrate navele care primeau misiuni de cercetare, de escortă și de legături rapide, iar de rangul 6 erau considerate navele costiere de supraveghere, patrulare și vamă. Navele din rangurile 4 și 5 vor primi numele de fregate și de corvete, iar cele din rangul 6 vor fi vase de cabotaj sau vânătoare. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Statele Unite ale Americii vor lansa fregatele grele dotate cu tunuri de mare putere.
Principalele descoperiri din secolele XVI – XVIII sunt următoarele:
1511 – Primele ceasuri portative.
1550 – Difuzarea primelor pergamente, buloane și chei de strâns.
1550 – Teodolitul antic este perfecționat cu o busolă.
1569 : Sistemul cartografic Mercator.
1582 – Calendarul gregorian:
1590 – Primele microscoape ale fraților Jansen,
1604 – Luneta construită în serie de frații Jansen.
1611- Adoptarea puștii cu silex de către suedezi.
1620 –Rigla de calcul a lui Edmund Gunther.
1620 – Tunul submarin al lui Cornelius Dreble.
1627 – Norme de abataj în cariere pentru pulberea neagră create de Gaspard Weindle.
1643 – Termometrul cu mercur al lui Toricelli.
1656 – Teoria pendulului și aplicare ei în reglarea ceasurilor (Huygens).
1666 – Nivela cu bulă a lui Thevenot.
1670 – Balanța lui Roberval.
1672 – Telescopul refractar cu oglindă de bronz polizată (Newton).
1686 – Explicarea fenomenului vânturilor alizee de către Hadley.
1690 – Mașina cu abur a lui Denis Papin.
1698 . Pompa cu abur fără piston a lui Savary.
1705 – Manometrul lui Pierre Varignon.
1709 – Primele încercări ale cocsului în siderurgie, în Anglia.
1712 – Mașina cu abur a lui Newcomen.
1715 – Întrebuințarea clopotului de scafandri pentru lucrări de zidărie sub apă, mai ales pentru piloni de poduri (Lethbridge ).)
1718 – Mitraliera pastorului notar Puckle.
1732 – Măsurarea vitezei fluidelor prin diferența între presiunea statică și cea dinamică (Pitot).
1741 – Prima schiță a mașinii de frezat cu angrenaje (Pallen).
1750 – Prima schiță a alezorului rabotez din metal (Focq).
1751 – Paratonera lui B. Franklin.
1757 – Sextanul lui J.Campbel.
1760 – Calorimetrul lui Black.
1761 – Cronometrul de marină al lui Harrisson.
1761 . Primele anemometre (Hanov).
1768 – Aerometru pentru măsurarea densității lichidelor (Baumé).
1768 – Prima hartă a izoclinelor declinației magnetice terestre (J.C.Wilke).
1769 – Se experimentează platforma lui Cugnot care tracta un tun de 2,5 tone cu o viteză de 3,5 la 9 km/h.
1776 – Schița submarinului cu balast, elice și încărcătură explosivă (broasca lui Bushnell).
1777 – Prima ambarcațiune construită în întregime din fier (3,60 m lungime).
1775 – Mașina cu abur a lui Watt.
1779 – Primul pod metalic (peste Severn ) realizat de Darby.
1779 – Prim schiță a turbinei cu abur (Pickard).
1783 – Primul laminoare industrial (Henry Cast).
1783 – Vaporul (piroscaful) lui Jouffroy d'Alban.
1783 – Mongolfierul fraților Montgolfier, apoi balonul cu hidrogen al lui Charles.
1784 – Obuzul fuzant cu gloanțe (șrapnelul) locotenentului Shrapnell.
1785 – Primele încercări de parașutare a animalelor efectuate de Blanchard. (Primul salt uman va fi efectuat în 1797 de Garnerin).
Începând cu secolul al XVI-lea, protecția individuală, care luase o amploare fără precedent în antichitatea târzie, devine îndoielnică și chiar dispare. E drept cavaleria grea mai păstrează pentru o vreme cuirasa, întrucât aceasta face să ricoșeze gloanțele (dacă unghiul de incidență este diferite de 90 de grade), dar nu pentru multă vreme. În 1620, cavalerii grei vor mai păstra doar casca și un corset care le va proteja părțile vitale ale corpului. O astfel de protecție devine însă din ce în ce mai îndoielnică.
Apariția armelor de foc va însemna, desigur, începutul sfârșitului acestei arme care a dominat câmpul de luptă timp de un mileniu. În locul ei, își vor face apariția blindatele, dar asta ceva mai târziu. Către sfârșitul secolului, vom găsi aceste cuirase corset la cavalerii grei și la geniști. În schimb, infanteria renunță la acele armuri și scuturi care, o dată cu apariția armelor de foc, nu mai folosesc la nimic. Păstrează doar casca și, la început, jambierele. Cu timpul, renunță și la jambiere. Apariția armelor de foc dinamizează lupta și anulează practic protecția individuală. Se va reveni asupra ei mult mai târziu, o dată cu inventarea vestei antiglonț.
În ceea ce privește protecția colectivă, situația a devenit și mai grea. Apariția tunului și a mijloacelor explosive a făcut inutile fortificațiile Evului Mediu. De aceea, începând cu secolul al XVI-lea, acestea sunt reconsiderate. Tonul îl dă Italia, care, în acest secol, se confruntă cu lupte interne și cu campaniile franceze și spaniole. Va fi nevoie de un secol, chiar de două, pentru a se ajunge la un sistem de protecție colectivă eficient.
Prima modificare radicală a fortificațiilor de tip Ev Mediu o găsim în apărarea orașului italian Urbino de către Francesco di Giorgio. Acesta este și autorul primei lucrări de fortificații intitulată Tratat de Arhitectură Civilă și Militară.
Aproape toți renascentiștii italieni, între care și Michelangelo, au preocupări atât în domeniul așa-numitei arhitecturi de război, deci al fortificațiilor, cât și în cel al mașinilor de luptă.
Discuțiile asupra acestei perioade sunt extrem de diversificate. Important este că schimbarea s-a produs, iar aceasta se datorează în primul rând evoluției armamentului. Nu numai armamentul determină însă revoluțiile în arta militară. Aici acționează un complex de factori, între care cel mai important este modul de a gândi, iar acesta este, la rândul lui determinat de interes, de împrejurări, deci de modul de viață. Factorul politic, ca expresie a interesului, începe să proiecteze într-un anume fel acțiunea umană.
Mai întâi, sunt abandonate fortificațiile înalte, care reprezintă ținte sigure pentru artilerie și pentru mijloacele explosive. În locul lor, se realizează fortificații joase, precedate de șanțuri adânci și greu de trecut de primul val de atacatori. Asemenea fortificații se realizează din pământ căptușit cu pietre (pentru a le proteja împotriva intemperiilor și a le asigura o pantă care să facă fortificația respectivă greu de escaladat).
Aceste fortificații sunt înconjurate de creneluri și locașuri de tragere, astfel încât să se asigure apărarea prin foc.
Terenul în fața acestei fortificații trebuie să fie în pantă (în glacis), fără nici un loc pe care inamicul l-ar putea folosi ca adăpost sau ca locaș de tragere. Aceasta nu este o noutate, ci doar o revenire la obiceiul antic de a gândi lupta, de a o proiecta, de a o planifica. Deși termenul nu se folosea pe vremea aceea, este vorba de strategie.
Apariția bombelor de mortier (cu traiectorie înaltă) a creat probleme în ceea ce privește protecția depozitelor de muniții și de alimente din adâncime, adică din interiorul fortificațiilor. Acestea au fost acoperite cu un strat gros de pământ afânat (pentru ca bombele să se afunde, iar explozia lor să fie dirijată în sus).
În Franța a fost realizată cea mai veche fortificație specială care să reziste focului artileriei cu pulbere. Ea a fost ridicată de spanioli. Avea un număr de bastioane (turnuri de apărare foarte joase) și, după obiceiul vremii, era precedată de un șanț
În aceeași perioadă, s-a ivit cerința de a se asigura trageri flancate la baza zidului. Acest mod de a organiza tragerile – ceea ce mai târziu se va numi sistem de foc – a dominat arta fortificațiilor secole de-a rândul. Acest lucru este foarte important. Observarea atentă a amplasării crenelelor, a poziției cetății, a terenului conduce orice militar la înțelegerea sistemului de foc al cetății respective (în raport de armamentul avut la dispoziție) și, de aici, a modului de acțiune a taberelor care se confruntau.
Orașul Naarden din Olanda, păstrat aproape intact, are încă cele șase bastioane, cele șase semiluni și curtinele sale.
Întrucât tragerile apărătorului asupra inamicului care înainta în glacis nu erau eficiente decât la o distanță de 30 de metri, fortificațiile au fost întărite cu escarpe și contraescarpe ridicate în fața atacatorului.
Este vremea caponierelor (tuneluri de legătură), care traversează adesea șanțul și asigură apărătorului posibilitatea de a executa un foc razant și prin surprindere asupra inamicului. Erau trimiși trăgători pe contraescarpe. Aceștia, evident, trebuia să fie recuperați. Avem de a face cu primele manevre de foc și, oarecum, de mijloace. Ele se aseamănă cu liniile de luptă ale înaintașilor, cu modul de acțiune a lăncierilor, sulițașilor, prăștierilor și arcașilor, dar o astfel de manevră este subordonată acum efectului focului. Alternanța liniilor de trăgători se va menține până la apariția armamentului cu repetiție și a celui automat. Iar obiceiul escarpării și întăririi cu obstacole de tot felul a pozițiilor de apărare nu va dispărea nici la începutul secolului al XXI-lea, când americanii au creat bomba MOAB, care are o greutate de 9,450 tone.
Inamicul se apropia de aceste escarpe și contraescarpe prin tranșee săpate în zigzag. Dacă reușeau să se apropie, puneau încărcături explosive în aceste escarpe și le puteau depăși.
Arhitectul fortificațiilor din această perioadă este mareșalul Vauban (1633-1704). El sugerează construirea celui de al doilea șanț, înaintea șanțului de glacis principal. Aici se amenajează semiluni și bastioane. Cu cel de al doilea sistem, Vauban consideră că poate para un atac de tipul celor pe care el însuși le-a conceput și le-a condus. Este vorba de tragerile prin ricoșet care asigurau trecerea proiectilelor peste pereții fortificației și distrugerea artileriei inamice. Vauban a aplicat în domeniul fortificațiilor experiența pe carte el a dobândit-o în asedierea zonelor fortificate.
Matematicianul Alembert (1717-1783) a relevat un traseu de fortificații poligonal, ceea ce reprezenta o noutate pe vremea aceea. Studiul a fost reluat de Carnot, însă aplicarea lui în practică s-a produs abia în 1816 în Prusia.
Gaspard Monge (1746-1818), care era profesor de topografie și de desen la Școala Militară din Mézieres a inventat geometria descriptivă. Era în anul 1779. O parte din cursul pe care îl ținea el era destinată fortificațiilor. Pe atunci, construirea de fortificații necesita calcule aritmetice interminabile. Uneori, era nevoie ca întreaga construcție să fie dărâmată și reluată. Metoda lui Monge a rezolvat această mare dificultate. Timp de 15 ani, această metodă a fost considerată secret militar. Abia în 1794, geometria descriptivă a devenit curs pentru învățământul public.
În ceea ce privește navele, trebuie subliniat că, până către jumătatea secolului al XIX-lea, nu a existat o protecție specială pentru navele de război. Coca galionului era realizată din lemn de stejar și avea o grosime de 30 de centimetri. Foarte rapid s-a ajuns ca navele de linie să aibă coca (tot din stejar) de 50 de centimetri. În secolul al XVIII-lea, unele vase de rangul 1 au ajuns să aibă coca de 70 de centimetri.
O astfel de cocă nu putea fi perforată în momentul când ea a fost creată. Mult mai târziu, doar ghiulele trase de tunurile cele mai puternice, respectiv, de 32 la 42 de livre îi puteau produce stricăciuni. Lemnul din care era construită coca era ținut multă vreme în ape pietrificante și nu putea fi incendiat. Se foloseau însă ghiulele roșii (înroșite într-un cuptor aflat în partea din față a navei care, în timpul luptei, dacă era lovit, devenea el însuși un pericol), dar efectul lor nu era totdeauna cel scontat. Oricum, pa fiecare navă se aflau rezerve de apă și nisip pentru stingerea incendiilor.
Bătăliile navale din această perioadă nu vizau distrugerea sau scufundarea navelor, ci doar scoaterea lor din luptă prin distrugerea suprastructurii (catargelor, cabinei de comandă, cârmei etc.). În felul acesta, nava inamică devenea neguvernabilă și nu mai avea nici o importanță în luptă.
Referitor la mobilitatea armatelor, sunt multe de spus. Progresele realizate în domeniul armamentelor se aflau și ele la început. Dar aceste progrese constau îndeosebi în creșterea puterii de foc, nu și a mobilității. Mobilitatea infanteriei, spre exemplu, era inferioară celei pe care o aveau legiunile romane. Infanteristul secolului al XVI-lea nu putea să străbată mai mult de 20 -25 de kilometri pe zi, ceea ce făcea aproape imposibilă realizarea surprinderii. Este lesne de înțeles că, într-un asemenea cadru, rolul cavaleriei se menținea destul de important, dar nu atât prin posibilitatea de a șarja inamicul (acțiune la care nu se va renunța, dar care va deveni, cu timpul, sinucigașă), cât mai ales prin faptul că putea efectua cercetarea și prevenirea trupelor proprii asupra pregătirilor pe care le face inamicul în vederea unui atac. De unde rezultă că, în perioada Renașterii, crește foarte mult rolul cavaleriei ușoare.
Mobilitatea tactică este, deci în scădere. Mult mai importante erau, în acea perioadă, disciplina, ordinea, puterea de foc și arta comandantului. Alain Bru în citează pe Griebeauval care, asistând la o aplicație a armatei prusace în care Frideric al II-lea combinase viteza și precizia manevrei, lucru foarte rar pe atunci, ar fi spus: „Este o rețetă de război, și orice rețetă nu este valoroasă decât prin talentul comandantului care o aplică“
În vremea aceea, se punea un accent cu totul special pe perfecțiunea execuției. Armatele se comportau ca și cum ar fi exersat niște figuri de balet. Va trebui să treacă foarte mult timp pentru a se reveni asupra vitezei cu care se execută manevra. Napoleon va fi acela care va repune în valoare mișcare, viteza și manevra.
Cavaleria se deplasează, de cele mai multe ori, împreună cu infanteria. Fac excepție de la regulă unitățile sau subunitățile de cavalerie trimise în recunoașteri sau cele care efectuau siguranța marșului.
Deși cavaleria rămâne cea mai mobilă dintre armele epocii, rolul ei scade. I se găsește totuși o întrebuințare adecvată. Spre exemplu, formațiile de cavalerie, degajate de armurile grele care nu mai foloseau la nimic, șarjează infanteria inamică între două salve. Pe atunci, era necesar un timp de reîncărcarea armelor, iar acest interval era propice pentru asemenea șarje. Evident, pentru a șarja în mod eficient, cavaleria trebuie să se apropie de liniile inamice până la bătaia eficace a armamentului infanteriei, să se adăpostească înapoia unor acoperiri naturale și să atace, la momentul potrivit, în galop.
Chiar dacă, datorită mijloacelor de foc, i s-a diminuat rolul în bătălie, cavaleria va rămâne, până în secolul al XX-lea, o armă nobilă. Și astăzi, spre exemplu, foștii cavaleriști români, veterani de război – cei care mai sunt în viață – se mândresc cu arma lor – cavaleria. În Statele Unite ale Americii, în Italia și în alte țări, unele dintre unitățile de blindate păstrează și denumirea pe care au avut-o cândva. Astfel, ele au devenit unități blindate de cavalerie.
Artileria – noua armă care a revoluționat bătăliile – rămâne, totuși, foarte puțin mobilă. Tunurile grele, ghiulele și butoaiele cu pulbere erau trase de cai puternici, dar lenți. De altfel, până la mecanizarea artileriei, calul va rămâne principalul locomotor. Abia către sfârșitul secolului al XVIII-lea, apare artileria alezată și, în consecință artileria purtată și cea călăreață și,în parte, samarizată.
Artileria purtată presupune transportul servanților în chesoane sau antetrenuri. Aceste atelaje erau trase de 4 – 8 animale. Desigur, cu o asemenea încărcătură, mersul era la pas. Pe distanțe scurte, se folosea însă și trapul.
Artileria călăreață presupunea ca toți servanții să fie pe cai. Desigur, exista și atelajul care transporta piesa și muniția. Pe vremea lui Napoleon, artileria călăreață va avea un rol deosebit în luptă.
Dincolo de limitele unei astfel de realități, trebuie remarcat faptul că artileria călăreață constituie primul pas important spre „dinamizarea sprijinului cu foc“, pentru crearea a ceea ce mai târziu se va numi focul care se mișcă. Precursor în acest domeniu, ca în multe altele, este Frideric al II-lea. El va crea primele baterii de artilerie călăreață pe care le va folosi inclusiv în sprijinul șarjelor de cavalerie.
În condițiile creării artilerii purtate și a celei călărețe, era nevoie de o escortă compatibilă, iar aceasta nu putea fi alcătuită decât din cavalerie. Desigur, cavaleriștii, foarte mândri de arma lor, n-au privit cu ochi buni această nouă misiune, pe care ei o înțelegeau ca slugărire a artileriei, dar războiul nu ține niciodată seama de orgoliile armelor și cu atât mai puțin de cel al oamenilor. El își are legile lui.
Realizarea ordinii de bătaie de către infanterie putea dura câteva ore. Când formația era gata – se practica încă ordinea strânsă –, artileria începea pregătirea de foc. În vremea aceea, artileria se dispunea în fața liniilor infanteriei. Când se considera că inamicul a fost suficient bătut cu foc, infanteria și cavaleria depășeau aliniamentul tunurilor și treceau la atac. De regulă, artileria nu mai putea să tragă în aceste condiții. Deci atacul infanteriei și cavaleriei era lipsit de ceea ce mai târziu se va numi sprijinul de foc.
Totuși, și în vremea aceea, uneori, tunurile erau împinse cu brațele la nivelul infanteriei și, în felul acesta, focul artileriei se continua și pe timpul atacului. Dar nu după mult timp, a apărut așa numita artilerie de câmp sau artileria infanteriei. Alain Bru citează exemplul lui Gustav Adolf, care, în timpul războiului de treizeci de ani, folosește această metodă. Inamicul este surprins, atât datorită focului artileriei care se continua și pe timpul atacului, cât, mai ales, efectului psihologic. Nu se va rămâne însă la acest nivel. Nevoia creșterii mobilității artileriei va fi din ce în ce mai acută. Gilbert, în lucrarea sa Eseu general de tactică, apărută în 1772, și Teil în Despre folosirea noii artilerii în campanii, din 1778, dezvoltă ideea mobilității tactice a artileriei, rezultată din cerința de a se realiza în locul potrivit și la momentul voit concentrarea focului și a forțelor. Acest principiu va constitui însă filonul principal în marea artă a manevrei din timpul lui Napoleon.
Una dintre problemele cele mai complexe și mai grele ale acelor timpuri o reprezenta trecerea cursurilor de apă. Podurile permanente confecționate din piatră erau rare și, de regulă, se găseau în localități. De aceea, trupele evitau să treacă peste cursurile de apă. Nu totdeauna era însă posibil acest lucru. Oricum, lucrurile s-au complicat foarte mult, o dată cu apariția artileriei tractate și a materialului greu. Așa cum s-a văzut în capitolul anterior, în Evul Mediu, mongolii foloseau un săculeț din piele ermetic pe care îl umpleau cu aer și care îi ajuta să se mențină la suprafața apei, în timp ce caii înotau singuri.
După secolul al XVI-lea, în afara unor mijloace primitive, individuale de traversare a cursurilor de apă (foi de cort umplute cu vreascuri, trunchiuri de copaci și alte materiale plutitoare, unele rechiziționate din zonă), s-au creat mijloace speciale pentru trecerea în plutire a materialului greu. Este vorba de portițe formate din pontoane. Se constituie deci formațiuni de pontonieri, specializați în construirea portițelor și podurilor plutitoare. Pentru acest lucru, se măresc cerințele de transport, întrucât, în afară de materialul plutitor, se mai transportă tot felul de alte materiale: lanțuri, căngi, frânghii bărci ușoare. Personalul se specializează, necesitățile de asigurare a acțiunilor și protecția trupelor cresc.
Navele se dezvoltă și ele continuu, atât în ceea ce privește creșterea tonajului, deci a deplasamentului, cât și în ceea ce privește viteza de deplasare și dotarea cu armament. În această epocă, fiecare pânză primește un nume. Aceste nume, adesea pitorești, se vor menține multe secole, unele dintre ele fiind în uz și azi la ambarcațiunile-școală cu pânze.
Logistica
Problema logisticii era destul de simplă în antichitate și chiar în Evul Mediu. Legiunile romane, armatele lui Alexandru Macedon și cele persane găseau mijloace de subzistență pe unde treceau, iar confecționarea săgeților, a proiectilelor pentru bombarde (care erau pietre sau bolovani) etc. se făcea pe loc, fără prea multe dificultăți. Armatele mongole înaintau având turme de vite înaintea lor și, înapoia lor, convoiul cu tot ce le era necesar.
Renașterea și epoca modernă complică foarte mult logistica. Apariția mijloacelor de foc necesită alt fel de materiale și alt fel de transporturi. Este vorba de transportul pulberii (care trebuie ferită de apă și de umiditate), de confecționarea și transportul ghiulelelor, al încărcăturilor explozive și, așa cum s-a arătat mai sus, al mijloacelor de trecere peste cursurile de apă. Alain Bru a extras dintr-un studiu intitulat Istoria Artileriei Franceze, două exemple privind aprovizionarea și consumul de muniție în cazul unor asedii. Iată cum se prezenta situația atunci:
Sursa: www.stratisc.org, Allain Bru, Histoire de la guerre à travers l’armament, capitolul IV.
Pentru asediul Luxemburgului, s-a consumat o cantitate foarte mare de pulbere, atât în tragerile de artilerie cu toate calibrele, cât și în efectuarea unor lucrări de distrugere (minări). A crescut, de asemenea, consumul de grenade. Alain Bru apreciază că, începând cu secolul al XVII, se pune problema de a fi transportate în jur de 2.000 de tone de muniții și pulberi, echivalentul a câteva sute de mii de rații de hrană.
Totul se schimbă. Armatele devin de masă. Mijloacele tehnice încep să permită și chiar să impună acest lucru.
Fiecare soldat devenise în măsură să-și repare singur pușca. În același timp, apar specialiști care însoțesc armatele sau lucrează pentru armate: fierari, mecanici de utilaje, ceasornicari etc.
Războiul devine astfel o chestiune complexă, angajând nu doar armatele, ci și economiile țărilor respective. Începe să se dezvolte o industrie de armamente, apar fabricile de arme și de tunuri, precum și cele care realizează alte mijloace necesare luptei armate.
La toate acestea se adaugă măsurile care se iau pentru asistența medicală. Apar ambulanțele, ia naștere medicina de urgență. Iau astfel naștere primele formații medicale militare și primele corpuri de medici militari. Este vorba de o specialitate care va avea un rol foarte însemnat de-a lungul timpurilor, nu numai în ceea ce privește medicina militară, ci și în dezvoltarea serviciilor medicale de urgență.
Ea va face față însă cu greu cerințelor luptei. Dezvoltarea armamentelor va duce la creșterea numărului de răniți, iar ambulanțele și, în general, serviciile de prim ajutor pe câmpul de luptă nu vor face față situației.
Urmează, chiar până la cel de al doilea război mondial, o perioadă extrem de dificilă pentru serviciile medicale militare. Armatele de masă și armamentele din ce în ce mai puternice fac ca numărul răniților să fie foarte mare. Mulți oameni vor pieri din cauza acestor răni neîngrijite sau din cauza întârzierii primului ajutor, dar și mai mulți vor pieri din cauza epidemiilor care explodează totdeauna în vremuri grele și mai ales pe timpul războaielor (tifosul exantematic, holera, ciuma etc.)
Multe din aceste epidemii însoțesc corpurile expediționare, îndeosebi pe timpul traversadelor (vapoarele din acea epocă erau neîncăpătoare, lipsite de condiții de igienă și de un minim confort, iar durata călătoriei era foarte mare). Uneori, din cauza epidemiilor și dificultăților insurmontabile, corpurile expediționare nu și-au îndeplinit misiunile sau au făcut-o cu un preț imens.
Conducerea trupelor se realiza în două moduri. Suveranul era, adesea, și comandant al armatei (Gustav Adolf, Frederic al II-lea etc.). Această situație prezintă avantajul că suveranul își punea în aplicare propriile-i decizii, contopindu-se astfel nivelul politic decizional cu cel strategic, care este un nivel de punere în aplicare a deciziei politice. Acest lucru este însă extrem de dezavantajos, în sensul că suveranul, contopind nivelul deciziei politice cu cel al execuției ei, va fi lipsit de mijloacele necesare rezolvării și pe alte căi a situației conflictuale. În afară de aceasta, de cele mai multe ori, el nu este militar de carieră și, de aceea, este posibil ca o decizie politică bună să fie materializată necorespunzător. Mai mult, dacă suveranul moare în luptă, totul este pierdut. De cele mai multe ori, dacă el moare sau este făcut prizonier, armata sa se destramă, țara este în pericol, sfâșiată, pe de o parte, de inamic și, pe de altă parte, de rivalitățile și luptele interne pentru putere. În Evul Mediu, se urmărea în mod expres să fie luați prizonieri prinții, pentru a se primi răscumpărări importante pe seama lor.
În situația în care suveranul este luat prizonier, inamicul este cel care dictează condițiile de pace.
De aceea, de cele mai multe ori, comanda armatei este încredințată unui general numit de suveran. Este drept, suveranul poate alege pe cine dorește el, dar, de acum, de acest general și de această alegere pe care a făcut-o suveranul, va depinde în mare măsură nu doar soarta bătăliilor, ci chiar și cea a războiului. Suveranul va avea grijă ca, în fruntea armatei, să fie numit cel mai bun general, în măsura în care acest lucru se poate stabili cu exactitate în timp de pace.
Se instituie apoi, ca formă colectivă specializată de punere în operă a deciziei politice, consiliul de război. În toate țările, acest consiliu va avea un rol foarte important în materializarea, prin mijloace militare, a deciziei politice. În adevăratul înțeles al cuvântului, statele majore apar la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Statul Major General al Armatei României, spre exemplu, apare în noiembrie 1859.
În secolele precedente, după întrunirea consiliului de război, generalul comandant transmitea în scris misiunile subordonaților săi. Treaba aceasta o făceau niște oameni (civili, chiar femei) care scriau foarte citeț. Acest secretariat era condus de un ofițer. Natural, secretariatul nu era obligat să se priceapă la probleme militare. Dar, încet, încet, competențele acestuia s-au lărgit, la început cu probleme care țineau de logistică și plata soldelor, ulterior și cu altele.
Generalul comandant se mai folosea și de un grup de tineri ofițeri care transmiteau ordinele în timpul bătăliei.
Treptat, civilii din secretariat au fost înlocuiți cu ofițeri având o anumită specializare.
Așa apar primele structuri care vor duce la ceea ce astăzi se numesc state majore.
Vor trece însă o sută de ani până ce se va ajunge la structura de azi a statului major alcătuit din ofițeri cu o formație specială.
Ofițerii care încadrau aceste structuri primeau și atunci o pregătire specială, cu o durată de trei ani. În 1783, Segur i-a grupat într-un corp al ofițerilor de stat major. Din acest moment, statul major va avea rolul de a pregăti toate datele necesare reflecției comandantului și elaborării deciziei.
În Evul Mediu, a fi nobil era echivalent cu a fi ofițer. Deci toți ofițerii erau nobili. Lucrurile încep să se schimbe, chiar dacă, în acele momente, înființarea școlilor de ofițeri era considerată o absurditate, întrucât se credea că rangul este de-ajuns pentru calitatea de ofițer.
Apariția pulberii negre și a armei artileriei, care necesitau o pregătire specială a personalului, a grăbit procesul înființării școlilor militare. Totuși, primele școli militare au fost deschise în Franța, abia după ordonanța din 1720 prin care s-a creat Corpul Regal de Artilerie.
Acest Corp avea cinci batalioane în garnizoanele Metz, La Fere, Strasbourg, Grenoble și Perpingan. Pe lângă fiecare dintre aceste batalioane, a fost creată o școală pentru formarea temeinică a ofițerilor de artilerie. „Instrucția – teoretică și practică – era obligatorie pentru cadeții fiecărei companii, la care aveau însă acces și subofițerii și soldații voluntari, dar după un examen de aptitudini.“
Artileria începe să-și dovedească eficiența pe câmpul de luptă, mai ales spre mijlocul secolului al XVIII-lea. „Spiritele luminate au înțeles că dacă viitorii mari responsabili își vor permite să ignore aspectele pur tehnice, formarea interarme, cel puțin teoretică, a tinerilor ofițeri devenea urgentă înainte ca ei să-și însușească experiența practică a armei lor proprii în regimentele respective. În Franța, în 1750, Josef Paris-Duvernay, secretar cu finanțele, a prezentat regelui proiectul unei școli militare. După ezitări și consultații, Ludovic al XV-lea a semnat decretul de fondare la 13 ianuarie 1751.“
Legăturile erau asigurate, ca și în Evul Mediu, prin curieri, agenți călări sau semnale transmise la distanță prin relee umane. Mesajele au început să fie însă cifrate, pentru a nu fi înțelese cu ușurință de inamic, în cazul în care curierul (sau agentul de legătură) cădea prizonier. Legăturile la mare distanță erau realizate prin Poșta Regală care a fost creată de Sully. Depeșele ministeriale urgente ajungeau la destinație în 5 – 6 zile.
În timp de război funcționa un sistem de relee, ca în vremea lui Gingis Han. Acest sistem se constituia în toate situațiile, inclusiv pe timpul cât armata opera în afara țării. Dar, în acest ultim caz, de îndată ce curierul ajungea cu mesajul la frontieră, guvernatorul regiunii respective lua toate măsurile pentru a duce în siguranță la administrația centrală mesajul respectiv.
3.2. Noua strategie a forțelor, mijloacelor și acțiunilor
În această perioadă, tunurilor nu li s-au adus modificări esențiale, în afară de cele care țineau de transportul lor în zona acțiunilor de luptă. În schimb, armamentul individual a cunoscut mutații substanțiale.
Tunul cunoaște, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, o oarecare stabilizare, în sensul că poate fi folosit fără prea multe riscuri. El devine mobil (transportabil), iar accidentele (explozia țevii, a încărcăturii, înainte de încheierea operațiunilor de pregătire a lansării loviturii etc.) se răresc. Oricum, accidentele nu se mai produc din cauza fabricației, atunci când aceasta este corectă, ci a defecțiunilor de fabricație (care sunt și ele din ce în ce mai rare) sau defecțiunilor de încărcare și de manipulare. Tot în această perioadă, se realizează și primele aparate de ochire.
Țeava va continua, timp de trei secole, să fie realizată din bronz.
Apariția tunului înseamnă, de fapt, dispariția feudalității și apariția statului, întrucât numai statul este capabil să-și doteze armata cu tunuri. Desigur, statul modern nu se naște datorită apariției tunurilor, ci tunul intră în dotarea armatelor, datorită capacității statului de a realiza astfel de mijloace. Statul este un fenomen social, politic, economic și militar foarte complex, determinat de apariția intereselor politice majore, de ontologia și filozofia existenței și dezvoltării societății umane. Acest lucru înseamnă și modernizarea și transformarea armatelor în instrumente categorice ale politicii.
Bătaia tunului, la acele începuturi, era între 300 și 600 de metri.
Spre exemplu, artileria lui Henric al III-lea era, spre sfârșitul domniei acestuia, la o armată de 25.000 de oameni, compusă din 30 de piese, dintre care 10 tunuri, cu 474 cai de tracțiune, 5.200 ghiulele transportate de 86 șarete (fiecare având patru cai), 60 de șarete de pulbere (trase de doi sau de patru cai), 43 șarete ușoare (cu câte doi cai), pentru utilaje pionierilor, bagaje și obuze explosive. Se adăugau tunarii și 1.500 de pionieri.
Marile reforme încep cu Ludovic al XIV-lea. În 1671, s-a creat Regimentul de pușcași al regelui, destinat pentru escortă și punerea pieselor în baterie, iar în 1679 se înființează prima școală de artilerie și prima companie de geniu. În 1864, ia naștere Regimentul Regal de Bombarde, format din 12 companii, apoi numărul lor crește la 15. În 1693, Regimentul de pușcași se transformă în Regiment Regal de Artilerie.
Numărul calibrelor începe să se micșoreze. Se știe, atunci, ca și mai târziu, ca și în viitor, numărul mare de calibre crea, creează și va crea totdeauna probleme deosebite privind mai ales fabricarea și aprovizionarea cu muniții, dar și folosirea în câmpul tactic. Prin ordonanța din 7 octombrie 1732, în Franța se instituie sistemul Valliere (Valliere a fost considerat cel mai bun artilerist al timpurilor sale). Au fost reținute doar cinci calibre, pentru tunuri (24, 16, 12, 8 și 4 livre), trei pentru mortiere (12, 10 și 8 degete), și unul singur pentru obuziere, cel de 8 degete.
Au fost eliminate piesele prea lungi și cele prea scurte, care, datorită reculului, rupeau afeturile. Valliere a acordat prioritate puterii în dauna mobilității. Cea mai mică piesă de 4 cântărea 1150 de livre!
De unde rezultă că infanteria nu putea fi însoțită de tunuri. La data aceea, desigur, pentru că, ulterior, lucrurile s-au schimbat.
Începând cu anul 1740, se adoptă un material mai ușor, căpătând iarăși importanță mobilitatea și sprijinul pe care artileria trebuie să-l acorde infanteriei.
S-a umblat la afet, la sistemul de încărcare și la muniții. Din 1746, mareșalul de Saxonia a introdus tubul de carton explosiv, ceea ce adus la accelerarea tragerii. Totuși, dacă în ceea ce privește fabricarea gurilor de foc existau reglementări clare, în realizarea afeturilor, chesoanelor și diverselor materiale, fiecare turnătorie (întreprindere) proceda cum credea de cuviință. De aici, o mare diversitate de material, care crea foarte multe dificultăți în ceea ce privește manevra de artilerie. Acestea se vor menține până târziu și nu vor dispărea decât odată cu apariția artileriei autopropulsate.
În artileria navală, calibrele sunt mai mari, de 36 și 42 de livre și chiar mai mult. Începând cu 1630, tunul naval este montat pe un șasiu greu (pentru a-i diminua reculul), care va rămâne neschimbat timp de două secole. Până atunci, reculul era amortizat de un sistem de grinzi și de frânghii.
La artileria navală, ochirea era foarte dificilă, datorită mișcării permanente a navei. De aceea, ochitorii trebuiau selecționați dintre luptătorii cu reflexe deosebite, iar formarea lor cerea timp și mult efort. Cei mai buni ochitori ai timpului acela (în general, cei mai buni tunari) au fost, cu excepția perioadei lui Ludovic al XVI-lea, cei englezi.
Tragerile de artilerie navale se efectuau, pe o fantă, într-o fracțiune de secundă, când ținta putea fi observată prin deschizătura respectivă.
Dar nu numai acestea erau dificultățile artileriei navale. Problema munițiilor era crucială, din cel puțin două motive: depozitarea pe navă în cantități suficiente a muniției și a pulberii nu se putea realiza decât pentru cel mult o zi de luptă, iar reparația navelor și a artileriei era extrem de dificilă. S-a ivit astfel cerința să se constituie baze navale. Mai mult, prezența muniției (mai ales a pulberii) la bord crea un pericol iminent de explozie.
Rachetele fuseseră întrebuințate în Evul Mediu pentru a produce anumite efecte (sperierea cailor și înfricoșarea oamenilor). Ele nu au dat însă rezultate, pentru că erau imprecise și, după un anumit timp (pe câmpul de luptă veștile circulă foarte repede), oamenii s-au obișnuit cu ele și nu le mai dădeau nici un fel de atenție.
Totuși, rachetele au continuat să fie folosite ca mijloace incendiare, în trageri pe suprafețe mari, unde nu era nevoie de precizie (incendierea orașelor, trageri asupra pozițiilor inamice în pregătirea de foc etc.).
Începând cu secolul al XVI-lea, s-au făcut numeroase propuneri pentru folosirea acestor rachete sau fuzee. Între acestea se situează și roata infernală a lui Michelangelo. Este vorba de un cerc de oțel care avea o serie de fuzee tangente. Aprinderea acestor fuzee asigura rotirea foarte rapidă a acestui cerc. Această roată de foc era lansată asupra cavaleriei inamice. Datorită efectului giroscopic ea se menținea pe direcția în care a fost lansată. Acest efect giroscopic va fi folosit, cum bine se știe, în construcția rachetelor de azi. Racheta nu a fost utilizată în Europa secolelor al XVI-lea și al XVII-lea. Dar, în 1784, în India, forțele engleze s-au izbit de un regiment de fuzee, care, întrebuințând rachete cu cap explosiv de 4 kg le-au provocat pierderi considerabile. Aceste rachete au avut asupra soldaților englezi un efect psihologic deosebit. Prin urmare, un tânăr ofițer englez, William Congrave, au reluat această problemă pe baze tehnice și științifice: raportul propulsie-greutate, efectele obținute de diferite capete explozive sau incendiare, ghidajul inițial prin rampe, prin tuburi, desfășurarea în teren etc.
Începând cu 1804, aceste rachete vor intra în producție și vor fi folosite de forțele maritime engleze contra Franței din vremea Imperiului și a altor aliați ai acesteia. De unde era să știe Anglia, în acele timpuri, că va veni o vreme – cel de al doilea război mondial – în care ea va suporta efectele rachetelor hitleriste V 1 și V 2?
Archebuza cu platină, fitil și bazinet cu capac pivotant a devenit arma individuală cea mai răspândită a secolului al XVI-lea. Totuși, Anglia va păstra încă o vreme unitățile de arcași care aveau o foarte mare cadență de tragere. Cert este că archebuza acelor vremuri nu avea performanțe mai bune decât arcul englez. Fitilul se stingea din cauza vântului, capacul rămânea de multe ori deschis sau se deschidea în timpul tragerii, reîncărcarea dura în jur de trei minute… La care se adaugă și greutatea de 8 la 12 kg, destul de mare pentru un infanterist, care mai avea și alte lucruri de cărat. În afară de acestea, armele erau foarte diversificate. Unele aveau o lungime de 1,5 metri, calibru 18 mm, bătaia maximă ajungea la vreo 200 de metri, dar cea eficace nu era decât de… 80 de metri.
Se întrebuințau și archebuze grele de cetate sau navale, care, datorită reculului foarte mare, erau fixate în locașuri practicate în fortificații sau în coca navei. Alain Bru dă un exemplu de utilizare a unor astfel de arme. Este vorba de asediul Paviei, din 1521. Soldații spanioli au folosit archebuze mai puternice, mai lungi și mai grele decât cele contemporane. Ele aveau o lungime de 1,6 – 1,8 metri. Pentru tragere se fixau cu fel de furcă (placă de bază) pe pământ. Bătaia era de 300 de metri, dar, la 100 de metri, glonțul perfora orice fel de cuirasă.
Francezii au adoptat o muschetă mai ușoară, de calibru 16 mm, cu care se puteau efectua trageri fără să fie nevoie de acel furcer de sprijin înfipt în pământ. Bineînțeles, muschetarul care-și permitea să tragă cu o astfel de muschetă trebuia să fie suficient de puternic pentru a nu fi trântit la pământ de reculul armei.
În 1525, în Germania, a fost inventat platoul rotativ. Se produceau astfel scântei care aprindeau pulberea. Noul mecanism cu placă rotativă era însă foarte scump. În 1550 s-a inventat, în Spania, un altfel de mecanism de darea focului. Se asigura aprinderea pulberii prin șocul unui silex. Se produceau astfel sântei care aprindeau pulberea. Arma aceasta se numea pușcă (fusil, în franceză, de la italianul fossile pierre). În 1614, Martin le Bourgeoy a perfecționat acest mecanism care a devenit baterie și silex, păstrat până în secolul al XIX-lea.
Primul cartuș, în sensul adevărat al cuvântului, apare către 1663 – 1665. Încărcătura și glonțul devin un singur element. Tubul acelui cartuș era din hârtie impregnată cu ulei, deci foarte greu de transportat fără a fi deteriorat. Soldații sunt cei care au inventat diferite modalități de transportare a acestor cartușe, inclusiv banda cu cartușe sau vesta care avea și un loc unde se ținea pulberea de rezervă etc. Nevoia te învață orice. În timpul celui de al doilea război mondial, spre exemplu, unii dintre soldați își umpleau sacul de merinde nu cu hrană ci cu muniție.
În 1870, fiecare companie din armata rusă, din cea prusacă sau din cea suedeză dispunea de câțiva trăgători de elită dotați cu arme ghintuite, în general carabine. Mașinile de ghintuit țevi de pușcă erau considerate secret de stat. Franța, spre exemplu, își ghintuiește prima sa carabină abia în 1801.
Tot în această perioadă este inventată și baioneta. Ea unește arma de foc cu lancea, cu sulița și cu sabia. Dispar astfel milenarele unități de sulițași. Tot Alain Bru ne povestește că atașarea baionetei la pușcă s-a produs printr-o întâmplare: în 1640, soldații basci, rămași fără muniție, și-au fixat cuțitele în partea din față a muschetelor. Primele baionete au fost fabricate din ordinul lui Martinet, începând cu anul 1671. Lama primei baionete avea o lungime de 32 cm, o lățime de 4,4 cm la bază și două tăișuri.. Ea nu putea fi însă folosită pe timpul tragerii. La începutul secolului al XVIII-lea toate unitățile de sulițași dispăruseră din Europa.
Numărul de cartușe, din 100, care ating ținta și distanța de tragere
Sursa: www.stratisc.org, Allain Bru, Histoire de la guerre à travers l’armament, capitolul IV..
Primele grenade sunt folosite, către sfârșitul secolului al XIV-lea, de soldații chinezi. Ele se prezentau sub forma unor cochilii de metal încărcate cu pulbere. Rolul lor se limita la a înfricoșa, iar efectul era psihologic. Acest efect nu s-a schimbat, de-a lungul secolelor, oricât de mult ar fi crescut puterea de distrugere a grenadelor (grenadele defensive din secolul al XX-lea au raza de acțiune de peste 200 de metri).
Cuvântul grenadă apare în Europa în 1520. Un artificier necunoscut a avut ideea să umple cu pulbere două cochilii de fontă, apoi să le unească între ele și să le atașeze un fitil. Se pare că raza de acțiune a unei astfel de grenade era de 15 – 20 de metri. Grenada va rămâne așa, neschimbată, timp de patru secole. În 1914, ea avea fitilul întârzietor introdus într-un tub, iar scânteia care-l aprindea se producea automat, prin frecare (mai târziu, prin percuția unei capse în care se afla fulminat de mercur.)
Fitilul întârzietor – fitilul Bickford – a fost pus la punct relativ târziu, abia în 1888.
Grenada a dus la crearea unor subunități speciale de grenadieri. Dar acești luptători nu erau numai grenadieri, ci și infanteriști. În afară de grenade, ei aveau în dotare puști și baionete și luptau ca oricare infanterist. Oricum, aruncarea grenadelor presupunea apropierea de inamic sau surprinderea lui. De aceea, cu timpul, fără a fi excluse subunitățile de grenadieri, fiecare infanterist va fi dotat și cu câteva grenade pe care le va arunca asupra inamicului la distanța potrivită.
Armamentul, ca și munițiile, continuă să se dezvolte în ritm foarte rapid. În această epocă, va fi înlocuit aproape întregul armament al antichității și al Evului Mediu.
Bomba nu va mai fi o simplă ghiulea. Ea va deveni, încă din 1600, bombă explosivă. Era folosită de mortiere (aruncătoare) prin trageri curbe, aproape exclusiv în asedii. Nu avea bătaie foarte mare. La început, bomba dispunea de un fitil exterior care se aprindea înainte de lansare. Abia prin 1635 – 1640, bomba dispunea de un fitil care nu ieșea decât foarte puțin în exterior. Fitilul se aprinde, de data aceasta, prin încărcătura de aruncare.
Aruncătoarele s-au dezvoltat în acest spirit. Ele există și azi în dotarea armatelor și se folosesc cam în aceleași scopuri.
Se pare că din ele a derivat, în 1697, și obuzierul. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, se dezvoltă un obuz cu bătaie scurtă, dar cu traiectorie înaltă, ceea ce permitea tragerea în contrapantă. Cel care le-a folosit cu rezultate bune a fost, în acel timp, Frederic al II-lea. Era, am putea spune, prima mare reușită (după inventare) a artileriei. Această direcție va fi dezvoltată în continuare, ajungându-se la tragerile indirecte de mare eficacitate de astăzi.
Aruncătoarele au început să fie montate, începând cu secolul al XVII-lea, și la bordul navelor.
Apariția armelor de foc – cea mai importantă invenție de după antichitate – a produs mari mutații în domeniul artei militare. Este cea mai mare revoluție care s-a produs în domeniul armamentelor. Ea nu va fi egalată decât de descoperirea armei nucleare și, poate, în secolul al XXI-lea, a unui nou sistem de arme, bazat pe amplificarea de peste 1,7 milioane de ori a undelor radio, așa cum se prefigurează de programul și sistemul HAARP instalat, de câțiva ani, de către americani, la Gakona, în Alaska. Asupra acestui lucru vom reveni la momentul potrivit.
Până aici, confruntarea avea aspectul unor lupte de întâlnire. Fiecare se dispunea în teren în ordinea de bătaie pe care o considera cea mai potrivită. Treaba aceasta dura uneori chiar și două zile.
Realizarea dispozitivului reprezenta o chestiune extrem de dificilă, pe de o parte, datorită faptului că unitățile soseau la locul bătăliei obosite, nu toate în același timp, ci așa cum se putea, fie după o ordine stabilită, fie cum da Dumnezeu sau cum reușeau în confruntarea cu condițiile grele și, pe de altă parte, datorită numeroaselor probleme concrete care se cereau soluționate. Pentru a ne face o imagine asupra acelor dificultăți, să ne amintim cât de greu se realizau dispozitivele de paradă militară sau cele din deschiderea olimpiadelor și spectacolelor de pe stadioane oferite cu diferite prilejuri.
Aici era vorba însă de pregătirea unei confruntări pe viață și pe moarte, în prezența inamicului sau în imediata lui apropiere, desfășurată din ce în ce mai mult sub presiunea acestuia.
De aceea, în această perioadă, datorită creșterii maselor armatelor, greutății realizării dispozitivelor și puterii de foc, generalii nu aveau încredere în lupta de întâlnire improvizată, nu se bazau pe noroc sau pe spiritul de orientare al soldaților și comandanților. Războiul devenise o treabă foarte serioasă, cu care nu-și permitea nimeni să fie superficial. Astfel, din condiții obiective, realizarea dispozitivelor dura foarte mult și se efectua după reguli pe care nu le încălca nimeni. Este adevărat, Frederic al II-lea nu mai respectă aceste reguli stabilite de secole, dar nu toată lumea procedează astfel. Suveranul prusac nu era însă singurul. Nici Gingis Han și nici urmașii lui nu se încadrau în sloganurile Evului Mediu. Ei bulversaseră toate regulile și toate obiceiurile războiului.
Cu alte cuvinte, bătălia finală nu mai era prima și ultima confruntare; ea devenea din ce în ce mai mult finalizarea manevrei pentru realizarea dispozitivului. Or, toate aceste mișcări de trupe, unele desfășurate în ascuns, altele organizate în așa fel încât să-l inducă în eroare pe inamic, ca și succesiunea în timp și în spațiu a acestora țin de marea tactică (care, mai târziu, va genera arta operativă).
Din ce în ce mai mult, bătălia devine actul final al unei manevre operaționale inspirată de strategia militară, strategie care, la rândul ei, face parte din strategia generală a statului. Acest model, chiar dacă nu va fi totdeauna respectat, se va constitui într-o linie de conduită valabilă și în zilele noastre.
În această perioadă, infanteria devine regina bătăliilor, așa cum era pe timpul romanilor și falangei grecești. Acest rol fusese pierdut, câtre sfârșitul antichității, îndeosebi după bătălia de la Adrianopole în care cavaleria goților a surclasat pur și simplu greoaiele legiuni romane. Cavaleria macedoneană și cea germană au accentual această realitate.
Popoarele războinice nomade din foaierul perturbator asiatic și hoardele mongole au făcut să sporească și mai mult rolul cavaleriei, în timp ce, în bătăliile de la Bouvines din 1214 și de la Crecy din 1347, din cadrul războiului de 100 de ani, datorită mijloacelor avute la dispoziție (străluciților arcași englezi și armelor de foc), cavaleria, îndeosebi cea grea, pălește, fiind nevoită (la Crecy) chiar să descalece și să lupte pe jos.
Așa cum s-a spus mai spus, apariția și folosirea în luptă a armelor de foc marchează începutul sfârșitului aceste strălucitei arme care a fost cavaleria.
Apariția mecanismului de darea focului la pușcă a revoluționat arma infanteriei și a adus-o din nou în prim-planul acțiunii tactice. Inițial, tactica acelor vremuri consta în a opri cavaleria (care continua, totuși, să dețină supremația mobilității în câmpul tactic), prin sulițași, și a o nimici apoi prin foc.
Ideea tactică esențială a acestor vremuri este aceea a realizării unui nou tip de sprijin interarme. Devine foarte clar că lupta modernă avea nevoie deopotrivă de un foc puternic și de mobilitate, de manevre rapide (care, pe vremea aceea erau destul de complicate) pentru poziționarea forțelor și realizarea dispozitivelor dinainte planificate sau hotărâte la fața locului. Toate acestea cereau o coordonare temeinică adesea între entități incompatibile, ceea ce a și dus la dispariția intempestivă a vechilor arme.
Formațiile de luptă erau încă în ordine strânsă, ceea ce făcea să crească eficiența tragerilor de artilerie. Tunurile, aflat în fața dispozitivului trupelor proprii (nu se descoperiseră încă tragerile indirecte, din poziții acoperite), loveau cu ușurință, cel puțin în prima fază a bătăliei, în ceea ce mai târziu se va numi pregătire de foc, rândurile inamicului, producându-i numeroase pierderi. În aceste condiții, cavaleria proprie se năpustea asupra flancurilor inamice, în timp ce infanteria, după primele salve de archebuze, ataca frontal, creând cavaleriei posibilitatea de a șarja. Cavaleria șarja mai ales acele rânduri ale infanteriei inamice care erau în curs de reîncărcare a armelor. Aceasta era o misiune nouă pentru cavalerie. Deci această forță rapidă va viza, de-acum, nu punctele forte ale inamicului, ci punctele lui vulnerabile. Ceea ce era, oarecum dezonorant pentru cavaleriști. Aceasta era însă realitatea. Șarja frontală devenise sinucigașă. Dar, după cum bine știm, nu se va renunța definitiv la ea decât o dată cu dispariția cavaleriei.
Tot în acea perioadă, a intrat în dotarea armatelor pistoletul sau revolverul. Era încă o șansă dată cavaleriei pentru a se adapta noii configurații a câmpului tactic. Imaginea cavalerilor care șarjau cu sabia scoasă din teacă, aplecați deasupra coamei calului va fi înlocuită din ce în ce mai mult cu una a cavalerului pistolar, care va marca masiv secolele al XVIII-lea, al XIX-lea și chiar prima parte a secolului al XX-lea.
Ultima voltă din istorie – scrie Alain Bru – va fi cea executată la Rosbach, în 1757, de cavaleria franco-austriacă – bizar – împotriva unei alte cavalerii, cea a lui von Seydlitz, în așteptare. Efectele au fost mediocre. Apoi Seydlitz a șarjat cu sabia, dar aripa prusacă au contraatacat puternic. Șarja românilor de la Prunaru, din timpul primului război mondial, se înscrie și ea în acest donquijotism cavaleresc al onoarei dispărute.
De aici nu rezultă că s-a renunțat atât de ușor la cavalerie. Ea începe să fie însă din ce în ce mai mult întrebuințată, așa cum s-a subliniat mai sus, în strânsă coordonare cu infanteria și artileria, ca grupare de manevră care va lovi deopotrivă flancul, spatele și punctele vulnerabile ale inamicului, dar ăi pentru alte misiuni, îndeosebi de cercetare și asigurare.
Întrebuințarea armelor în bătălie devine, în aceste condiții, o adevărată artă. Arta aceasta nu a fost inventată acum. Și Alexandru cel Mare și Gingis Han și mulți alți comandanți au dat dovadă de calități excepționale în conducerea armatelor în timpul unor mari campanii, ceea ce, cu siguranță, face parte din arta militară. De data aceasta, încep să fie elaborate lucrări, iar pregătirea și conducerea forțelor, fără a-și pierde caracterul de artă, începe să beneficieze de o teorie, devine adică știință.
În ofensivă, așa cum se preciza mai sus, artileria se dispunea înaintea infanteriei, executa pregătirea de foc a atacului, după care era depășită de luptători și nu mai putea să tragă (datorită traiectoriilor întinse și preciziei precare). S-a creat însă, încă din acele timpuri, artileria de însoțire, care sprijinea cu foc infanteria și cavaleria, în diferite momente ale luptei.
În apărare, artileria era protejată dar nu putea interveni decât în anumite momente și în anumite situații.
În Spania, una din diviziunile armatei se numea coronelia (de la coronel = colonel). Era compusă, inițial, din 8 companii de sulițași și patru companii de archebuzieri (pușcași). Principiul de alcătuire era cel terțiar. Unitățile respective (coronelias) erau întărite cu artilerie. Cea de a treia entitate era comandată de prinț de sânge (infant). Unitățile comandate de infanți se numeau las infanterias. De aici provine numele de infanterie care s-a răspândit în întreaga Europă.
În Franța, primele regimente de infanterie, în sensul modelului terțio-ului spaniol vor fi create începând cu anul 1569, în timpul sângeroaselor războaie religioase declanșate în această țară, războaie care au culminat cu masacrele de la Wassy, din 1562. Aceste prime regimente s-au creat la Picardie, Piémont, Navarre, Champagne. Fiecare regiment se compunea din 3 bande a patru companii, fiecare având 200 de oameni. La acestea se adăuga cea de a 13-a companie compusă din 100 de veterani. Un astfel de regiment avea aproape 3.000 de oameni. Aceste efective s-au menținut până în secolul al XX-lea. În timpul primului război mondial, regimentele aveau, în general, cam 4.000 de luptători, iar în timpul celui de al doilea război mondial ele au fost în jur de 3.000.
În ceea ce privește formațiile de luptă, s-a renunțat încet, încet la copierea antichității, îndeosebi a falangei grecești. Mai întâi a fost redus numărul rândurilor de sulițași, de la de la 30 până la 10 – 12; în 1630, crește distanța între piesele de artilerie și se reduce (până la dispariție) numărul sulițașilor.
Unul dintre marii reformatori ai armatei și tacticii de luptă este Gustav Adolf. El s-a născut în 1594 și devine rege la 17 ani. Suedia avea pe atunci, împreună cu Finlanda, 1,5 milioane de locuitori. La această vârstă, este nevoit să lupte cu Danemarca. Învinge. În 1617, el este cel care-i impune acesteia condițiile de pace. Luptă împotriva Rusiei, care pierde accesul în Baltica, în urma păcii de la Stolbova, obține, în 1621, o regiune de la Polonia, iar în 1629 creează pe țărmul de sud al Balticei o bază militară care-i asigură condiții pentru desfășurarea operațiilor ulterioare.
Toate acestea țin de strategie. De strategia forțelor, de strategia mijloacelor și, evident, de strategia operațională. Și chiar dacă, pe vremea aceea, nu se întrebuința noțiunea de strategie, nu putem să nu remarcăm în regele suedez unul dintre cei mai mari strategi ai lumii.
Armata suedeză era formată dintr-un puternic nucleu de naționali, care se supuneau cu greu disciplinei. Acestora li se adăugau și unii mercenari recrutați de regulă dintre nemți și scoțieni. Oamenii primesc o uniformă care-i va deosebi de inamic în luptă. Era pentru prima dată când o armată primea aceeași uniformă și, poate, prima punere în ordine, în noile condiții create de introducerea mijloacelor de luptă moderne, care au revoluționat arta militară. În vremea regelui Gustav Adolf, capătă o importanță deosebită ceea ce azi se numește strategia mijloacelor.
Gustav Adolf era un rege tânăr. Probabil că, din acest motiv, generalii lui erau preferați din rândul oamenilor tineri, întrucât el considera că, după o anumită vârstă, ființa umană nu mai are aceleași performanțe. Ea suportă mai greu privațiunile războiului, nu mai are nici rezistența fizică necesară pentru a face față campaniilor lungi, nici disponibilitatea să o facă. Totuși, el nu a renunțat la vechii ofițeri, ci le-a încredințat logistica, procesul de fabricație a armamentelor și alte activități extrem de importante din spatele frontului sau din imediata lui apropiere. Acești vechi ofițeri erau implicați în lanțul logistic care începea de la bazele create în Germania și în alte locuri și se desfășura până în zona campaniilor.
Gustav Adolf a interzis acele coloane de tot felul de afaceriști care urmau trupele în timpul campaniilor încă de pe vremea romanilor. Singurele persoane care puteau însoți armatele în campanie erau infirmierele. Acestea se recrutau dintre soțiile combatanților sau dintre văduvele de război și trebuia să aibă o conduită ireproșabilă.
Armata suedeză este prima din lume care a fost dotată cu pușca cu platină și silex, fără suportul de recul care se înfigea în pământ. Ea este, de asemenea, prima care adoptă cartușul cu scopul de a mări cadența de tragere. În această armată antrenamentul soldaților nu se reduce la încărcarea puștii, cum era regula vremii, ci cuprinde și pregătirea soldaților ca ochitori. Această armată este prima dintre toate armatele contemporane ei care realizează cea mai mică proporție între sulițași și pușcași: unu la unu.
Infanteria suedeză este dotată cu primele tunuri de asalt din lume. Aceste tunuri aveau o greutate de 120 de kilograme – puteau fi, deci, transportate de câțiva oameni –, echipele de servanți erau foarte bine antrenate, iar cadența de tragere de 2 lovituri pe minut era foarte mare pentru acele timpuri. Acestea se mai numeau și tunuri de piele, întrucât țeava, foarte suplă, era protejată împotriva intemperiilor de un înveliș de piele. Aceste tunuri vor fi înlocuite cu piese de 4 livre a căror greutate nu va depăși însă 300 de kilograme. Echipamentul soldaților include manta și încălțăminte îmblănită, un fel de cuptoare (bucătării) rulante, corturi cu pereți dubli etc.
Regimentul de infanterie din armata suedeză avea 1180 de oameni și se compunea din 8 companii fiecare a 144 de luptători, dintre are 72 erau pușcași, 54 sulițași și 18 ostași de schimb.
Soldații sunt înarmați cu o pușcă ușoară, cu o bretelă pentru muniții și o suliță. Unitatea tactică este brigada compusă din două regimente.
Cavaleria are doar două subdiviziuni: cavaleria cuirasată, dotată cu sabie și pistolet, care se folosea pentru șarje; dragonii, înarmați cu sabie și muschete. Această cavalerie putea fi folosită fie ca infanterie călare (care lupta însă pe jos) și avea misiunea să întărească rapid un punct în dificultate, fie în calitate de cavalerie ușoară, care primea misiuni de cercetare, recunoaștere, apărarea unui flanc amenințat sau de urmărire și dispersare a inamicului învins. Cavaleria în așteptare este apărată împotriva șarjelor inamice de 50 de pușcași și de tunuri de infanterie.
Artileria, cu excepția celei afectate infanteriei (tunurile de infanterie), este pentru întâia oară grupată a priori. În vederea luptei, ea va fi plasată, inițial, înaintea infanteriei, dar infanteria va fi dispusă în așa fel încât, în timpul acțiunilor, să nu împiedice tragerile de artilerie. Acest lucru este foarte important, întrucât rezolvă, atât cât se putea atunci, una din marile probleme: sprijinul de foc. De asemenea, artileria este standardizată redusă la trei calibre: 4, 8 și 12 livre. Cadența sa este sporită, devansând cu un secol alte armate.
În cadrul bătăliei de la Breitenfeld, din 17 septembrie 1631, dintre armata imperială germană (68.000 d oameni) și armata suedeză (42.000 de oameni dintre care 17.000 erau saxoni), ca și în altele, se văd clar efectele conceptului de luptă de tip suedez.
Bătălia începe, așa cum era obiceiul în epocă, prin duelul de artilerie care durează 150 de minute. Acest lucru dovedește că, deja, la vremea aceea, focul devenise mijlocul principal, alături de manevră, în confruntarea militară. Aceasta este marea revoluție săvârșită și care va fi mereu desăvârșită și niciodată încheiată (revoluția militară continuă) în arta militară a tuturor timpurilor. Imperialii adoptaseră o formație strânsă, greoaie, pe 20 de rânduri. De aceea, artileria suedeză produce acestor trupe pierderi grele. Formația fiind strânsă, ca pe timpul falangei grecești, soldații, umăr lângă umăr, nu aveau nici o posibilitate de adăpostire. Nu același lucru s-a întâmplat cu liniile sudeze, care erau mai puține și mai flexibile. În timpul schimburilor de foc de artilerie, s-a ridicat un fum gros, la adăpostul căruia suedezii au manevrat cu ușurință.
Iată cum s-au derulat acțiunile. După un marș în care trece, sub presiunea inamicului, râul Loberbach, armata suedeză se prezintă la locul bătăliei în ordine. Deși raportul de forțe era de 1,6/1 în favoarea germanilor, infanteria suedeză, însoțită de tunurile sale, ia inițiativa și atacă. În acest timp, cavaleria suedeză șarjează artileria inamică, imediat după ce aceasta lansează o salvă, deci în timpul cât ea încărca tunurile și era vulnerabilă. Să nu uităm că, în tot acest timp, tunurile de însoțire a infanteriei suedeze trăgeau continuu. Cu această lovitură impetuoasă, infanteria suedeză realizează o breșă chiar în centrul dispozitivului advers, iar regimentele din linia a două o dezvoltă și o lărgesc. Confuzia devine astfel dezordine în tabăra inamică și, în cele din urmă, debandadă. Regimentele suedeze introduse în luptă pentru lărgirea breșei atacă spre exterior, în timp ce aripile inamicului sunt șarjate de cavalerie. Regimentele de dragoni avansează rapid și atacă inamicul din spate. Intră astfel în debandadă și cavaleria inamică. Inamicul este distrus. Cei care scapă o iau la fugă și sunt urmăriți doar de 1.500 de suedezi cu regele în frunte.
Schema ideală a acțiunii suedeze a fost aplicată și aici, dar nu în mod rigid, șablonard – așa ceva nu este posibil pe câmpul de luptă –, ci în funcție de situația concretă. Atunci când o schemă este aplicată rigid poate duce la dezastru.
Victoria suedezilor s-a datorat mobilității și puterii de foc. În această bătălie, suedezii au manevrat de două ori mai repede decât adversarul.
Această victorie a uimit lumea europeană a timpului. Mulți au căutat să-l imite (desigur, fără succes) pe Gustav Adolf. De altfel, participarea sa la războiul de 30 de ani a fost doar de 26 de luni. Suveranii europeni căutau, de fapt, noi rețete. Rețete nu se pot însă da. Cel mult, se pot impune unele principii. Oricum, după aceste experiențe, s-a renunțat la numeroasele linii de infanterie și la muscheta cu fitil în favoarea puștii cu cremene.
Dar spiritul acțiunii din vremea lui Gustav Adolf se va regăsi abia la Napoleon.
Gustav Adolf a înțeles câteva lucruri esențiale în ceea ce privește lupta armată. În primul rând, este vorba de valoarea oamenilor și a armamentului. Oamenii trebuie să fie foarte bine motivați, perfect antrenați și disciplinați. Acestor exigențe trebuie să le corespundă structuri și funcțiuni adecvate. Gustav Adolf ținea la valoarea oamenilor și la respectul lor. El a interzis pedepsele corporale și a apelat la disciplina conștientă.
De asemenea, se poate spune că, deși infanteria își relua, încet, încet, rolul și locul de regină a bătăliilor, iar artileria își multiplica acțiunile, Gustav Adolf a realizat ceea ce mai târziu se va numi luptă întrunită. Viteza de acțiune, mobilitatea, trecerea la sprijinul de foc, atât prin artileria infanteriei (artileria de însoțire), cât și prin artileria din poziții și, în consecință, suplețea dispozitivului și rapiditatea manevrei sunt elementele hotărâtoare datorită cărora regele suedez a câștigat bătăliile. El a știut să-și păstreze rezerve puternice, să dinamizeze acțiunile, prin toți factorii (pregătire, mijloace, viteză de reacție , manevră), într-o deplină simbioză.
Pe el nu-l va ajunge nimeni. Din punct de vedere al abilității strategice și tactice, al flexibilității dispozitivelor și acțiunilor, el poate fi comparat cu Gingis Han. Desigur, regele suedez nu a călcat în copitele cailor întinderile Europei și Asiei. În schimb, el a perfecționat arta militară, atât printr-o inteligentă strategie a mijloacelor (strategie genetică, creativă), cât mai ales prin ieșirea din rigiditism, concomitent cu crearea și aplicarea creativă (niciodată aceeași) a modelelor.
Suplețea dispozitivului (împuținarea liniilor de infanterie, crearea condițiilor pentru ca tragerile de artileriei să se continue și pe timpul atacului, crearea intervalelor etc.) a dus la mărirea frontului la 4, la 6 și chiar la 8 kilometri. Realizarea unui asemenea dispozitiv cerea uneori chiar și două zile, dar ea era foarte importantă. Chiar dacă, pe atunci nimeni nu studia teoria haosului, unele mari personalități, unele genii ale artei militare, între care se situează și tânărul rege suedez, intuiau importanța pe care o aveau condițiile inițiale. La urma urmei, întreaga desfășurare ulterioară a bătăliei depinde de variația acestor condiții inițiale, în funcție de factorii care determinau comportamentul în bifurcații a sistemului de confruntare. Poate că tocmai de aceea, în mod paradoxal, nu se căuta bătălia decisivă, ci se foloseau, mai degrabă, strategii și tactici indirecte (asediul, tăierea liniilor de comunicații, cucerirea punctelor cheie etc.
Într-un fel, prin astfel de strategii și tactici indirecte, epoca modernă prelungea deopotrivă arta așteptării sau a tergiversării din Evul Mediu cu cea a înșelăciunii, vicleniei și stratagemei, care au fost specifice antichității din vremea lui Sun Tzî.
3.3. Revoluționarea gândiri militare. Reflecția strategică
În câteva decenii, Frederic al II-lea a reușit să aducă Prusia la rangul de mare putere. La sfârșitul războiului de treizeci de ani, Germania mai dispunea de 3.600 de infanteriști și 2.500 de cavaleri. După patruzeci de ani, Frederic-Guillaume ajunge la o armată de 21.000 de infanteriști, 4.800 de cavaleri, 2.700 de oameni în locuri fortificate și un nucleu de artilerie. Nu era o armată mare, dar era o armată. Allain Bru notează, în studiul pe care l-am citat deja, că, în 1734, un detașament de 10.000 de militari prusaci participau la operații sub conducerea prințului Eugen, pe atunci deja bătrân.
În 1740, când Frederic al II-lea s-a urcat pe tron, armata prusacă număra 47.000 de infanteriști, 13.000 de cavaleriști, 5.000 de membrii ai milițiilor și 3.500 în locuri fortificate. În total 68.500 de oameni, la o populație de 2,2 milioane locuitori.
Armata prusacă începe să fie, sub Frederic al II-lea, foarte bine instruită. Subofițerii sunt aleși dintre cei mai buni militari și au datoria să vegheze la instaurarea disciplinei. Ei impun această disciplină chiar cu brutalitate. Desigur, conceptul de disciplină prusacă datează din această perioadă. Sub Frederic al II-lea corpul ofițerilor devine de elită și accede la o condiție socială de prim rang.
Armata este antrenată cu foarte mare rigoare pentru trageri. Se ajunge astfel la 5-6 lovituri pe minut. Soldații prusaci nu ochesc, ci trag de pe șold.
Cavaleria era încă greoaie – regele o numea coloși pe elefanți – și folosea pistoletul. Frederic al II-lea o reorganizează, dotând-o cu cai iuți, cu săbii și antrenând-o pentru șarje în formații strânse. Ca și Gustav Adolf, regele prusac are în vedere mobilitatea, disciplina, puterea de foc și calitatea oamenilor.
Tactica, în vremea lui Frederic al II-lea rezidă în idei simple. Era vorba, la urma urmei, de modul în care se aborda inamicul, dispozitivul cel mai potrivit fiind acela la care inamicul nu putea să reacționeze. De exemplu, un dispozitiv oblic care să ducă la înfundarea (blocarea) uneia dintre aripile dispozitivului advers facilita cedarea succesivă a centrului sau a aripii celelalte. Un astfel de dispozitiv era preferat de regele prusac. Cavaleria intervenea la momentul potrivit, astfel încât, prin rapiditatea manevrei, inamicul era pus în derută.
Tactica mare în această epocă se manifestă îndeosebi în manevrele dinaintea bătăliei sau bătăliilor decisive. Prin aceste manevre se urmărea, în general, punerea trupelor proprii într-o situație avantajoasă în raport cu cele ale inamicului.
Totuși, în această perioadă, în care rolul cavaleriei scade vizibil în favoarea focului, cu toate măsurile pe care le iau regii înțelepți și comandanții inteligenți, mișcările de trupe sunt lente și greoaie. Am putea spune că perioada de trecere de la războiul de mișcare creat de Gingis Han la unul confuz, în care armele impun o altfel de mișcare, alt fel de acțiuni și, în consecință, alt fel de manevre, este și ea cenușie și contradictorie.
Tactica și, mai ales, tactica mare se manifestă mai ales la nivelul rezolvării nemijlocite a unor probleme de dispozitiv. Fiecare general era interesat să realizeze în ascuns și cât mai repede un dispozitiv al trupelor care să-i asigure victoria în bătălia decisivă. Era un fel de artă operativă „empirică“, la inspirație, necesară soluționării problemelor concrete.
Cu câteva excepții (este vorba de Gustav Adolf), majoritatea armatelor plecau la luptă cu un cortegiu de femei, copii și fel de fel de alte servicii auxiliare. Toate acestea făceau imposibilă o manevră rapidă. La acestea se adăugau unele reguli extrem de rigide, lipsa datelor complete despre acțiunile inamicului, masivitatea și precaritatea mijloacelor de transport.
Războiul din 1574 condus de Ion Vodă face, de asemenea, parte din șirul de acțiuni militare specifice acelei vremi, care ilustrează deopotrivă determinarea politică foarte clară a războiului, manevra distinctă, bine gândită pentru poziționarea forțelor și realizarea dispozitivului, în vederea lovirii prin surprindere a adversarului. Armata de invazie otomană avea 100.000 de luptători și peste 100 de tunuri.
Comandamentul otoman a realizat două grupări de forțe, în vederea unei manevre strategice pe direcții exterioare. Gruparea principală s-a concentrat în zona Bucureștilor, cu misiunea să înainteze pe direcția Buzău, Focșani, să respingă forțele moldovene de pe Milcov și să continue înaintarea de-a lungul Siretului spre cetatea de scaun a Moldovei. Cea de a două grupare s-a format din garnizoanele turcești și detașamente de tătari la Tighina și Cetatea Albă, urmând să atace dinspre Est.
Nu era pentru prima oară când se proceda astfel. Turcii mai constituiseră astfel de grupări de forțe și împotriva lui Mircea cel Bătrân, a lui Vlad Țepeș și a lui Ștefan cel Mare. Iar manevra strategică pe direcții exterioare era unul din procedeele specifice armatelor de invazie otomane.
Ioan Vodă a hotărât o manevră strategică din poziții centrale, pe direcții interioare, cu scopul de a lovi mai întâi gruparea principală de forțe ale inamicului, apoi cealaltă grupare. Ideea este foarte interesantă, întrucât viza nimicirea forțelor principale, gruparea secundară de forțe putând fi neutralizată mai ușor. În vederea acestei manevre, Ioan Vodă a adunat 20.000 de infanteriști și 9.000 – 10.000 de cavaleri, între care și corp de cavalerie format din cazaci.
Ioan Vodă a înaintat rapid spre Jiliștea, unde se stabilise tabăra otomană și, pe timp de noapte, prin surprindere, a capturat întreaga avangardă inamică. A atacat apoi frontal, concomitent cu o manevră dublu învăluitoare, nimicind complet armata inamică. După aceea, el a înaintat spre Dunăre și a trecut la asedierea cetății Brăila, în timp ce o mică grupare a forțelor sale la București și a instalat un domnitor favorabil luptei antiotomane. Obiectivul politic al lui Ioan Vodă era să realizeze o puternică grupare de forțe împotriva turcilor, formată în primul rând din țările românești Muntenia și Moldova. Era una dintre ideile politice de mare valoare care va fi continuată și de Mihai Viteazul.
Această primă bătălie evidențiază o concepție politică clară și o strategie pe măsură. Atât la nivel operativ, cât și la nivel tactic, se impun acțiunile dinamice, executate rapid și prin surprindere, mai ales pe timp de noapte și folosirea manevrei dublu învăluitoare. De asemenea, acțiunea tactică o prelungește pe cea operativă, iar aceasta (manevra pentru poziționarea corespunzătoare a forțelor) rezultă dintr-o concepție strategică operațională foarte clară, adoptată în funcție de împrejurări.
Războiul nu se încheiase însă cu această bătălie. În zona Tighina, otomanii concentrau alte forțe. De aceea, Ioan Vodă renunță la asediul Brăilei și se îndreaptă spre Tighina. El nimicește un corp de oaste compus din otomani și tătari, dar nu reușește să cucerească cetatea Tighina.
Această primă campanie se înscrie în linia strategică generală a acțiunilor domnitorilor români. Manevra este totdeauna bine gândită, scopurile politice sunt puse în operă de strategii pe măsură și de tactici iscusite.
Din păcate, lupta cu un imperiu nu este atât de simplă. Șirurile de bătălii câștigate constituie, ce-i drept,adevărate perle de artă militară, dar războiul înseamnă infinit mai mult. Înseamnă resurse, adică putere economică și, de aici, strategii generative viabile. Or, astfel de obiective nu puteau să-și fixeze decât marile entități militare, cum erau imperiile. Totuși, acestor bătălii extraordinare, duse de cele mai multe ori în inferioritate numerică, le datorăm un trecut glorios, care strălucește încă peste marile tragedii care au chinuit secol după secol poporul român.
A doua campanie este pierdută de Ioan Vodă. Atacul din trei direcții cu o armată de 60.000-100.000 de oameni și 120 de tunuri nu l-a surprins pe domnitorul moldovean, dar jocurile politice nu i-au fost favorabile. El a rămas singur în fața oștirii otomane, având o armată doar de 30.000 de oameni (înseamnă că, în prima campanie, pierduse jumătate din luptători) dintre care 13.000 erau cavaleriști și 110 tunuri. El își poziționează forțele în zona Huși, care părea cea mai favorabilă punerii în aplicare a unui plan asemănător cu cel din prima campanie: manevra din poziții centrale, pe direcții interioare. Nici nu se putea altfel. După epuizarea din prima campanie și pericolul atacului otoman din mai multe direcții, domnitorul nu-și putea diviza forțele, și așa extrem de puține. Aproape toți domnitorii români au aplicat cu succes, cel puțin local, acest principiu important în arta militară, cel al unității forțelor. De altfel, o astfel de manevră se aplică mai ales atunci când inamicul atacă din mai multe direcții și nu există posibilitatea să se realizeze pe fiecare un raport de forțe convenabil.
În acest scop, Ioan Vodă a trimis o mică grupare de forțe în acoperire, pe Milcov, iar o avangardă condusă de hatmanul Eremia a primit misiunea să se poziționeze la Isaccea, să-l împiedice pe inamic să traverseze Dunărea și să ducă tot felul de acțiuni întârzietoare. Aici trebuia să acționeze și grosul forțelor, urmând ca gruparea otomană care acționa dinspre Nistru să fie atacată ulterior.
Din păcate, la puținătatea forțelor moldovene, s-a adăugat și trădarea celui care trebuia să fie vârful de lance al domnitorului. Eremia, nu numai că nu a îndeplinit misiunea pe care o primise, dar l-a și dezinformat pe Ioan Vodă cu privire la numărul turcilor. Comandantul oștirii moldovene și-a dat însă imediat seama că inamicul este mult mai numeros și a rostit o propoziție devenită celebră: „Îi vom număra în luptă.“ Ea face cinste domnitorului moldovean, dar nu suplinește lipsa datelor despre inamic, deci deficiențele organizării cercetării, datorate, în principal, neloialității hatmanului Eremia.
Poziționarea forțelor lui Ioan Vodă este însă interesantă. Infanteria era dispusă pe două linii, pe detașamente de către 1.000 de oameni, fiecare cu artileria lui. Între aceste detașamente a fost dispusă artileria grea. Cazacii au fost așezați la flancul stâng, iar cavaleria română, sub conducerea lui Eremia, pe aripa stângă. De altfel, cu excepția dispunerii infanteriei pe detașamente, fiecare cu artileria lui, aceasta era schema generală clasică a poziționării forțelor în acea vreme. De remarcat este și faptul că artileria nu este amplasată numai în fața primei linii a infanteriei, cum era obiceiul, ci pe toată adâncimea dispozitivului.
Din nenorocire, Eremia a trecut cu toată cavaleria din aripa stângă de partea lui Petru Șchiopul care se afla în tabăra otomană, lăsând acest flanc descoperit.
Bătălia a început în aceste condiții extrem de grele. Infanteria română a rezistat atacului otomani, iar cazacii au atacat oastea otomană în flanc. În acest timp, otomanii au efectuat o manevră de învăluire a flancului moldovean rămas descoperit.
Această manevră, coroborată cu acțiunile tătarilor care au ajuns din nord-est în zona bătăliei, a dus la încercuirea oastei moldovene. Lupta în încercuire a durat un timp, dar Ioan Vodă a fost nevoit să accepte încetarea ostilităților. Ca și Gustav Adolf, el a căzut în luptă. De fapt a fost ucis în cortul comandantului otoman. Se afla acolo pentru a accepta condițiile de încheiere a ostilităților. Și tot în luptă au căzut și cei mai mulți dintre ostașii săi. Era în ziua de 14 iunie 1574.
În perioada 1594 – 1601, au loc, în spațiul românesc, evenimente cu totul deosebite, care vizau lovirea puternică a Imperiului otoman și crearea condițiilor pentru realizarea unui mare front antiotoman, care devenise o prioritate în această zonă a Europei.
Obiectivul politic era foarte clar. El urma să fie pus în operă printr-o strategie foarte complexă care pune în aceeași ecuație Bucureștiul, Iașul și Transilvania condusă de Sigismund Bathorey. Această strategie prevedea, în principal, atacarea bazelor otomane între Severin, Chilia și Cetatea Albă, realizarea controlului strategic al fluviului și eliberarea Dunării. Efectivele militare care urmau să asigure un astfel de plan nu erau prea numeroase. Este vorba doar de 42.000 de oameni (20.000 – 22.000 în Țara Românească, 10.000 în Moldova și 10.000 în Transilvania. Se miza pe surprindere, pe acțiuni fulgerătoare, folosindu-se singura strategie operațională care a dat totdeauna rezultate la români, aceea a angajării succesive a inamicului, printr-o manevră pe linii interioare.
Această strategie a fost efectiv aplicată. Din noiembrie 1594 și până în ianuarie 1595, toate garnizoanele otomane vizate au fost atacate. Ca urmare, au fost eliberate cetățile Giurgiu, Turnu, Hârșova, Tighina, Ismail, Chilia și Cetatea Albă. După Dacia lui Burebista și cea a lui Decebal, era pentru prima dată în istorie când se deținea un control unitar asupra unei părți însemnate din frontierele românești. Visul de unitate al românilor începuse să prindă iarăși contur. Împlinirea lui era însă foarte departe.
Apoi cavaleria română a pătruns la sud de Dunăre pe podul de gheață țo a atacat garnizoanele otomane din Silistra, Măcin, Șiștov, Nicopole și Rahova, concomitent cu înfrângerea celor care se aflau în zona orașelor Lugoj și Timișoara.
În aceste condiții, s-a schimbat complet situația strategică în dud-estul Europei. Forțele române dețineau inițiativa strategică în Banat și controlau linia Dunării și pe cea a Nistrului între Hotin și Cetatea Albă.
Concluzia care se desprinde până în acest moment privitoare la acțiunile române pentru cucerirea inițiativei strategice este aceea că Țările Române, împreună, dispuneau de un potențial suficient de mare pentru a pune probleme strategice majore Imperiului otoman, în această parte a Europei, în condițiile în care s-ar fi realizat o coaliție europeană antiotomană. Se apreciază că Țările Române deveniseră principalul inamic al Imperiului otoman pe teatrul european de sud-est. În doar câteva luni, acționând împreună, românii obținuseră succese militare și politice remarcabile.
Visul lui Ioan Vodă și al altor domnitori referitor la constituirea unui front comun antiotoman în primul rând prin unirea potențialului Țărilor Române era pe cale de a se înfăptui.
Arta militară se îmbogățise cu noi experiențe privind manevra strategică pentru cucerirea inițiativei și controlul spațiului, elemente deosebit de importante pentru punerea în aplicare a unui concept politic clar privind independența țărilor române și crearea condițiilor favorabile unei acțiuni militare. Se pare că forțele române au reușit să realizeze, în această etapă, și surprinderea strategică, întrucât, probabil, otomanii, deși, ca orice imperiu, se temeau de o eventuală coaliție a statelor din zonă împotriva lor, nu s-au așteptat ca ea să se și realizeze. Oricum, ei știau că nu erau create toate condițiile – în eventualitatea că se și realiza – să fie de durată. Iar dacă ar fi existat cumva și o astfel de premisă (pe care ei ar fi luat-o fără îndoială în calcul), se înțelege că ar fi avut toată grija să o anihileze, fie printr-o politică de dezbinare, specifică marilor imperii, fie printr-un atac militar fulgerător în zonele cele mai vulnerabile (pentru a se obține rapid și sigur succesul și efectul scontate).
Imediat (ianuarie – martie 1595), forțele otomane au încercat să restabilească situația în zona Dunării, dar forțele române au ripostat viguros, obținând victorii în luptele care s-au dus la Hulubești, Giurgiu și Șerpătești, chiar în ianuarie 1595.
Atunci, turcii au recurs la o manevră dublu învăluitoare (care le era caracteristică). Cu o grupare de 24.000 de tătari aflată în Banat au acționat în lungul Dunării, spre est, și, cu o grupare de 8.000 de luptători, concentrată la Rusciuc, urmau să treacă Dunărea și să realizeze joncțiunea cu gruparea principală.
După cum se vede, otomanii acționau cu grupări și garnizoane locale (grosul forțelor lor fiind angajat în Europa Centrală), cu efectivele pe care le aveau deja în zonă. Este vorba de o reacție destul de rapidă pentru recucerirea inițiativei strategice sau măcar pentru limitarea sau contracararea acțiunilor românilor.
Mihai Viteazul a aflat imediat de manevra otomană. El și-a dispus forțele în zona Hulubești, în vederea folosirii unei manevre pe direcții interioare, care nu era altceva decât cea mai potrivită manevră de răspuns la acțiunea otomană, în condițiile în care domnitorul român nu avea nici superioritatea numerică, nici rezervele, nici resursele strategice necesare.
El a întărit acoperirea Dunării și, în același timp, a trimis o avangardă împotriva tătarilor, sub comanda fraților Buzești. În confruntarea de la Putineiu, frații Buzești au înfrânt avangarda tătarilor, dar forțele lor principale, care nu se aflau la o distanță foarte mare au intervenit și au respins această avangardă până la Stănești. Mihai Viteazul a întărit în timp oportun avangarda română, aceasta a contraatacat viguros și a obținut victoria.
În această primă parte a manevrei pe direcții interioare, au ieșit în relief calitățile domnitorului român și capacitatea sa de a rezolva rapid situațiile complexe, simultane sau succesive.
Acțiunile de la Putineiu și Stănești se caracterizează prin flexibilitate tactică, motivație ridicată și capacitate de ripostă. Aceste caracteristici sunt strâns legate de stăpânirea artei operative, în sensul manevrei rapide și oportune a forțelor pentru realizarea, la momentul oportun, a dispozitivelor celor mai convenabile și mai eficiente.
Gruparea de sud a otomanilor viza înaintarea spre București și, în cooperare cu gruparea principală de forțe, punerea lucrurilor la punct. În acest sens, a trecut Dunărea cu o avangardă puternică, urmând ca, după trecerea tuturor forțelor să înainteze impetuos spre București. Mihai Vitează a atacat fulgerător această avangardă, pe timp de noapte, în zona Șerpătești, la 10 km de Hulubești și a nimicit-o. A continuat apoi înaintarea, a trecut Dunărea spre sud pe un pod de gheață cu 10.000 de oameni – ceea ce reprezenta o performanță – și a atacat tot prin surprindere forțele principale ale otomanilor de la Rusciuc.
O astfel de manevră, efectuată în siguranță și prin surprindere, arată încă odată, ca de atâtea alte ori în istorie, cât de importantă este arta operativă. În aceste împrejurări, ea nu se rezumă numai la arat poziționării forțelor, cum o numesc unii teoreticieni, ci coboară până aproape de nivelul tactic, se topește adică în tactică, se finalizează în ea, tocmai prin realizarea acelui suport necesar surprinderii operaționale. Este ceea ce realizau grupările de forțe (mai ales avangărzile) lui Gingis Han printr-o viteză de înaintare incredibilă, fiecare soldat din avangardă având doi cai.
Odată cu cucerirea cetății Brăila și joncțiunii din Dobrogea a forțelor moldovene și muntene, se încheia această campanie antiotomană de iarnă a oștilor române.
Învățămintele campaniei din toamna și iarna 1594/1595 sunt numeroase, atât pe plan politic, cât și pe plan militar.
Momentul strategic fusese foarte bine ales. Turcii erau angajați cu forțele principale în Europa Centrală, iar garnizoanele lor de frontieră, oricât ar fi fost de puternice, deși erau capabile să mențină stabilitatea strategică în zonă, nu se puteau opune unor acțiuni concomitente ale celor trei țări române, pentru că Imperiul otoman, probabil, nu avuse în vedere așa ceva. Sesizând acest lucru, domnitorii români au reușit să realizeze o astfel de unitate, cel puțin pentru un scop strategic imediat, benefic pentru toată lumea, inclusiv pentru Europa creștină: constituirea, fie și pe moment, a unui front comun antiotoman și obținerea inițiativei strategice, slăbirea Imperiului otoman în zona Dunării și crearea condițiilor pentru obținerea independenței printr-o amplă acțiune a tuturor țărilor din zonă.
S-a realizat, de asemenea, angajarea concomitentă a inamicului pe un front larg – în Banat, pe linia Dunării și pe linia Nistrului – și punerea lui în situația de a nu-și putea concentra forțele și desfășura acțiuni de amploare.
Coordonarea acțiunilor militare ale celor trei principate române reprezintă, poate, cea mai mare realizare românească pe plan politic și strategic a acelor vremuri. Ea este un corolar al multor secole de experiență, prin care, dincolo de scopurile limitate și intempestive ale războaielor grele de apărare a frontierelor Țărilor Române, s-a reproiectat, cel puțin în spirit, ca speranță, ca ideal, reconstituirea vechii Dacii, apărarea ființei neamului, a identității spațiului românesc.
Pentru acele timpuri, era un vis frumos, dar imposibil, chiar nebunesc, întrucât Dacia (de fapt, spațiul României), divizată, sfâșiată, era un tampon, adică o zonă de siguranță strategică între trei mari imperii, și nici unul dintre acești coloși – Imperiul otoman, Imperiul țarist și Imperiul habsburgic – nu ar fi permis sub nici o formă așa ceva.
Și este foarte simplu de ce. Țara Românească, reprezenta o zonă de siguranță strategică pentru Imperiul otoman. Moldova era o zonă de siguranță strategică pentru Imperiul Țarist (mai ales în Secolul al XIX-lea. Imperiul habsburgic folosea ca zonă de siguranță strategică, mai ales de flexibilitate strategică, spațiul interior al Carpaților de curbură. Dar asupra acestui aspect vom reveni, pentru că este foarte important din punct de vedere geostrategic.
Și totuși, o astfel de nebunie s-a înfăptuit, chiar și în acele condiții, iar autorul ei a fost Mihai Viteazul…
Campaniile strălucite ale lui Mihai Viteazul marchează sfârșitul secolului al XVI-lea și trecerea în secolul al XVII-lea cu prima mare unire a țărilor române în spațiul vechii Dacii. Dintre aceste campanii se remarcă bătălia de la Călugăreni, din 23 august 1595 și bătălia de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599.
Turcii nu puteau să lase nesancționate isprăvile românilor din timpul cât ei erau ocupați tot cu treburi războinice prin Europa Centrală. Și, de aceea, au luat măsuri în consecință, atât pe plan politic, cât și pe plan militar. Pe plan politic, au încercat dezbinarea celor trei țări române, cu ajutorul Poloniei și, în parte, profitând și de faptul că nici Imperiul habsburgic nu putea permite o unitate a Țărilor Române, chiar dacă era vorba de un război împotriva turcilor.
Această strategie politică a turcilor, în parte, a reușit, în sensul că, în cele din urmă, pe tronul Moldovei a fost adus Ieremia Movilă, iar Andrei Bathory nu era chiar un prieten al lui Mihai Viteazul.
Oricum, în ajunul bătăliei de la Călugăreni, cele trei țări române erau de aceeași parte a baricadei, raliate planului lui Mihai Viteazul, care prevedea realizarea unei grupări de forțe puternice și învingerea oastei otomane.
Bătălia de la Călugăreni este o ilustrare vie a artei militare românești la sfârșitul secolului al XVI-lea. Această bătălie nu este însă una izolată, accidentală, provocată doar de voința șui Mihai Viteazul de a se confrunta cu otomanii sau de dorința lui Sinan Pașa de a se răzbuna pe ghiaurul român. Nu este nici o bătălie oarecare, deși nu se prea regăsește prin cărțile de istorie care circulă azi în lume, ci ea se înscrie în marele efort european de stăvilire a expansiunii otomane.
Confruntarea de la Călugăreni a fost precedată de o serie de acțiuni ale lui Mihai Viteazul menite să zădărnicească sau să întârzie planul otomanilor de a realiza mari grupări de forțe și de a trece la ofensivă cu o altă grupare pe direcția Giurgiu, București și cu altă grupare pe direcția Silistra, Chilia. În acest scop, domnitorul muntean a trecut chiar și la sud de Dunăre, lovind puternic garnizoane turcești, până la Adrianopole, Sofia și Vidin.
Cu toate acestea, Sinan Pașa, cu o oaste de 70.000 – 180.000 de oameni, a trecut Dunărea și a continuat înaintarea pe direcția Giurgiu, București, pentru a-l zdrobi pe Mihai Viteazul. Domnitorul român nu s-a înspăimântat deloc. Și-a dispus cei 16.000 de luptători în zona Călugăreni, într-un teren favorabil, infanteria pe două linii, cu cele 12 tunuri în față, cavaleria pe aripi și o puternică rezervă, din 6.000 de oameni, în adâncime, sub comanda căpitanului transilvănean Albert Kiraly.
Interesant este că, deși în inferioritate numerică, Mihai Viteazul a atacat fulgerător cu cavaleria. Cavaleria turcilor s-a retras, dar Sinan Pașa a atacat cu infanteria. Mihai Viteazul a lovit-o puternic cu tunurile. Dar Sinan a continuat atacul, întreprinzând manevre de învăluire. Domnitorul român s-a retras în ordine și, introducând în luptă rezerva, a biruit. Dar nu a trecut la urmărirea inamicului, întrucât acest lucru era greu de realizat, el fiind încă în inferioritate numerică (la căderea serii, otomanii pierduseră 7.000 de oameni), ci, în noaptea de 23/24 august a rupt lupta și s-a retras în tabăra de la Stoienești (în apropierea culoarului Rucăr – Bran). În octombrie 1595, oștile unite ale celor trei țări române au trecut la ofensivă și i-au alungat pe turci din țară. În ianuarie 1597, s-a încheiat pace, Poarta recunoscând independența Țării Românești.
În toamna anului 1599, are loc bătălia de la Șelimbăr. Mihai Viteazul folosește manevra strategică pe direcții exterioare. Mihai dispunea de 30.000 de luptători, oșteni, lefegii și haiduci balcanici conduși de căpitanul Baba Novac. O grupare de forțe a fost dispusă la Ploiești și o alta la Craiova. Domnitorul și-a asigurat flancul drept prin implicarea secuilor, a trecut munții într-o zi și o noapte. A fost un Marș strategic, executat în ordine. La 26 octombrie cele două grupări de forțe ale domnitorului român au realizat joncțiunea la Veștem, iar a două zi au intrat în contact cu inamicul.
Armatele adverse s-au dispus după obiceiul vremii. Cei 16.000 de luptători ai lui Andrei Báthory s-au dispus pe trei linii, cu 45 de tunuri în față. Oastea lui Mihai s-a dispus pe două linii, cu tunurile de asemenea în față și o puternică rezervă. Această rezervă, ca și în cazul bătăliei de la Călugăreni, a constituit factorul de succes și la Șelimbăr. Mai mult, românii au reușit să-l captureze pe Gaspar Korniș, comandantul armatei lui Báthory. S-a trecut la urmărirea inamicului și astfel Mihai Viteazul a intrat triumfător în cetatea Alba Iulia…
Concluzia care se desprinde de aici este aceea că oștile române din acea vreme dispuneau de o strategie elaborată, acționau în dispozitive dinamice și flexibile, ușor adaptabile la situația tactică, iar preocuparea comandanților era aceea de a realiza surprindere era constantă și bine susținută.
În strategia forțelor, ca și în strategia generativă (strategia mijloacelor) apare o nouă provocare distinctă, cea a proiectării forțelor.
Forțele terestre aveau posibilități limitate, mai ales după scăderea rolului cavaleriei. Și, oricum, cavaleria era o armă a manevrei tactice din timpul bătăliei și nu un sistem de proiecție a forțelor.
Singura care putea să îndeplinească o astfel de cerință era forța navală. Ea opera încă, la începutul perioadei la care ne referim, cu galere. Galera nu putea fi un mijloc eficient de proiectare a forței, datorită limitelor acestui vas de război: viteză mică, vâsle, imposibilitatea traversării oceanului fără escală etc. Ultima bătălie de galere a fost cea din 1571 la intrarea în Golful Corint.
Au început să apară nave de un tonaj mai mare – este vorba de nave comerciale –, care, datorită existenței navelor mici și rapide ale piraților, aveau tot timpul armament la bord. Aceste nave au influențat și arsenalul de război. Se simțea nevoia acută a înlocuirii vechilor nave cu unele mai mari, mai puternice și cu viteză adecvată. Aici progresele au fost destul de lente. Totuși, s-a realizat și aici ceva. Atât în ceea ce privește însoțirea navelor comerciale, care deveneau din ce în ce mai numeroase, datorită apropierii și debutului revoluției industriale, cât și în ceea ce privește evoluția navelor propriu-zise de război.
Astfel, noul vas de război – galionul – avea armamentul de bord dispus lateral. El nu putea deci folosi atacul frontal, pe două linii, practicat încă din antichitate. Apare de data aceasta o tactică colectivă.
Principalele evoluții ale secolului al XVIII-lea se referă, ca întotdeauna, la relațiile dintre marile țări, la proliferarea puterii unora și scăderea puterii altora. Spre exemplu, Franța, în pofida expansiunii ei spre acele faimoase frontiere naturale, își pierde din prestigiu, în timp ce Prusia devine o mare putere în Europa Centrală, în primul rând, datorită militarizării sale. Tot în acest timp, se consolidează puterea Rusiei, care, pentru prima oară începe să joace un rol european. În prima parte a secolului, Austria își sporește și ea, la rândul ei, puterea, dar, începând cu anul 1760, stagnează.
Bătălia se duce între Franța și Marea Britanie, îndeosebi, pentru coloniile de peste mări (Canada, India, Orient etc.). În general, Marea Britanie, datorită flotei sale, obține unele avantaje. Cu timpul, lucrurile se mai echilibrează. Dar, oricum, Marea Britanie rămâne multă vreme stăpâna mărilor.
În 1778, are loc bătălia navală de la Ouesant, iar în 1782 cea de la Chesapeake, urmate de pacea de la Versailles, în care Franța începe să câștige teren. Flota lui Ludovic al XVI-lea, în colaborare cu flota olandeză și cea spaniolă, începe să se impună asupra flotei regale britanice.
În a doua parte a secolului al XVIII-lea, are loc o accelerare a progreselor științifice. Se universalizează limbajul matematic, iau amploare cercetările în fizică și în chimie. Crește producția industrială, mai ales în Marea Britanie, ceea ce înseamnă crearea piețelor de desfacere.
Apar numeroase publicații, încep bătăliile… democratice pentru puterea politică și, odată cu ele, și corupția.
Gândirea, inclusiv cea militară, este influențată de aceste evoluții, se dezvoltă în noul cadru al bătăliei pentru noi teritorii, pentru resurse și, mai târziu, pentru noi piețe.
Nicolo Machiaveli (1469 – 1527), florentin, este unul dintre oamenii importanți ai Renașterii italiene care, ca mai toți contemporanii săi, s-a ocupat și de probleme ale artei militare, dar într-o manieră cu totul deosebită ce ține deopotrivă de conceptul politic al vremurilor – adică de formarea și consolidarea statelor politice, pe baza unității de interese și de valori – și de natura și justificarea legilor. În 1513, scrie Prințul, o lucrare în care, între altele, tratează și problema armatelor formate din mercenari și din naționali. În 1520, scrie Discursuri asupra primei decade a lui Tite-Live, iar în 1921, Arta războiului (Arta Militară). Își încheie cariera scriitoricească cu Istorii florentine (1525).
În această epocă, se desprinde preocuparea oamenilor de știință și cultură pentru fundamentarea, pe baza unor sisteme de valori care vin din antichitate, a unor noi configurații ale artei militare, cu tot ce ține de aceasta, de la filosofia și fizionomia resursei umane, la dezvoltarea mijloacelor de luptă, bazată, de data aceasta pe principii științifice și pe impactul legilor care guvernează societatea omenească.
„Principalele fundamente ale tuturor statelor – scrie Machiaveli în lucrarea sa Prințul –, atât ale celor noi, cât și ale celor vechi sau mixte, sunt legile bune și armatele bune. Pentru că nu pot exista legi bune acolo unde nu sunt armate bune și, acolo unde există armate bune, trebuie să existe și legi bune, eu mă voi abține să tratez legile, dar voi vorbi despre armate.“
Armatele cu care un prinț își apără puterea pot fi fie ale sale, fie mercenare, fie auxiliare sau mixte. Machiaveli apreciază că mercenarii auxiliari sunt inutili și periculoși. Cel care își menține puterea cu ajutorul mercenarilor nu este și nu poate fi în siguranță, întrucât mercenarii sunt individualiști, dezuniți, ambițioși, indisciplinați și neloiali, răzbunători în mediul prietenilor și lași între inamici, fără frica de Dumnezeu și fără de lege față de oameni. Îi interesează doar plata și atât. În timp de pace, te jecmănesc ei; în timp de război te jecmănește inamicul, iar lor nu le pasă. Pe timp de pace, vor solde mari, dar când vine războiul, o iau la sănătoasa, căutând alți prinți care nu sunt în război. Aceasta (filosofia armatelor mercenare) este, după Machiaveli, cauza ruinării Italiei din acea vreme. Un astfel de sistem al mercenariatului pervers a permis regelui francez Carol al VIII-lea să cucerească Italia. Acestea sunt păcatele prinților, dar tot ei trebuie să suporte și consecințele. Nu numai ei, desigur, dar în primul rând ei.
Căpitanii mercenari sunt sau nu sunt excelenți în meseria lor. Adică unii sunt, alții nu sunt. Dacă sunt, nu te poți încrede în ei, întrucât ei aspiră la propria lor grandoare și puțin le pasă de tine; dacă nu sunt, te ruinează. Oricum ai privi lucrurile, nici un prinț nu poate fi avantajat, în epoca la care se referă Machiaveli și care era una de construcție politică a entităților statale, de astfel de armate mercenare, întrucât mercenarii nu aveau nici o legătură cu noul spirit al vremurilor, al legilor care guvernau societățile omenești și care erau legi identitare.
Desigur, Machaiveli privea cu obiectivitate realitățile. Cauzele pentru care se cereau promovate armatele identitare, adică armatele statelor (care lipsiseră aproape în totalitate în Evul Mediu, fiecare feudal având armata lui alcătuită fie din mercenari, fie din supușii săi), erau în primul rând politice (construcția identității politice și militare a statelor, ca entități protectoare pentru populație și ca elemente de bază în relațiile internaționale), dar nu numai politice.
Dezvoltarea armamentelor și a mijloacelor de luptă, creșterea puterii de distrugere au dus, într-un fel, la simplificarea deprinderilor militarilor, deci la „deprofesionalizarea“ armatelor. Oricare soldat putea învăța foarte repede și foarte ușor să tragă cu pușca, pe când un bun arcaș se forma în câțiva ani, chiar în câteva zeci de ani. De asemenea, deprinderea de a mânui spada sau sabia se forma în mulți ani de efort. Deci, în acea etapă, progresul în domeniul armelor de foc asigura însușirea rapidă a mânuirii lor, ceea ce va duce la revenirea la armatele de masă ale antichității timpurii.
Machiaveli crede că armatele trebuie să fie folosite fie de un prinț , fie de o republică, ceea ce reprezintă un act de mare cutezanță pentru acele vremuri. Prințul trebuie să-și asume responsabilitatea constituirii, pregătirii și desfășurării armatelor, să fie, adică, el însuși un bun căpitan; republica trebuie să-și trimită sub arme cetățenii ei, pentru că nimeni nu o poate apăra mai bine ca ei; când apare un căpitan sau un luptător care nu este valoros, el se cere a fi imediat schimbat, iar acest lucru se poate realiza cu ușurință, atâta vreme cât o armată este alcătuită din cetățenii țării respective. „Se vede din experiență – scrie Machiaveli – că numai prinții și republicile înarmate fac progrese foarte mari și că armatele mercenare nu fac niciodată ceva bun. O republică dotată cu propria sa armată se supune mai ușor unuia dintre cetățenii săi decât unuia care are o armată străină.“
În Arta războiului (1521), Machiaveli continuă ideile exprimate în 1513 în Prințul cu privire la superioritatea armatei republicane față de cele mercenare. Primul mare filosof politic al Renașterii, autorul acestui studiu, teoretician de mare profunzime, nu putea să nu vadă și să nu înțeleagă faptul că armatele sunt instrumente de forță prin care se pune în aplicare un concept politic. De aceea, în etapa la care ne referim, ontologia lor impune ca astfel de instituții să fie și altfel motivate decât prin remunerație. Experiența dovedise că remunerația nu este suficientă. Ea creează o situație extrem de fluidă în care mercenarii se duc acolo unde sunt plătiți mai bine și unde nu există iminente pericole de război.
Motivația era la îndemâna politicienilor și prinților. Este vorba de afirmarea identității politice și economice a statului care abia ieșise (sau nu ieșise încă pe deplin) din perioada de gestație (sau de maturitate, de coacere) feudală a societății. Or, acest obiectiv, excepțional pentru acea vreme, nu se putea realiza decât prin participarea tuturor cetățenilor la construcția și apărarea cetății, prin conștiința identitară, adică prin hommo politicus. Era, de fapt, o întoarcere la prima perioadă a antichității și la cea a înfloririi civilizației grecești, dar, desigur, pe un alt plan.
Arta războiului este scrisă, în sensul școlii socratice, ca un dialog între Fabricio și Cosimo. De altfel, toată opera lui Machiaveli este o demonstrație riguroasă, un joc de principii. „Scopul oricărei guvernări care vrea să facă război – spune autorul prin gura lui Fabricio – este să fie în măsură să ducă o campanie împotriva oricărui inamic și, în ziua luptei, să învingă. Trebuie deci ca guvernul să pună pe picioare o armată. Pentru aceasta, e necesar să găsească oameni, să-i distribuie, să-i antreneze prin diviziuni mai mici sau mai mari, să-i campeze și să-i învețe să reziste inamicului, marșului sau câmpului de bătaie (…) Cine știe să ducă o bătălie este iertat de toate greșelile pe care le-a comis în conduita sa militară; în schimb, cel căruia i s-a refuzat un asemenea dar, oricât de recomandat ar fi în alte circumstanțe, nu va încheia niciodată în mod onorabil un război. O victorie anulează nepriceperea în conceperea unor operații, în timp ce o înfrângere avortează planurile cele mai înțelepte.“
Această afirmație este foarte importantă pentru arta militară. Ea relevă rolul talentului în conducerea acțiunilor militare, rolul personalității, al geniului. Toată perioada Renașterii este caracterizată de o asemenea concepție. Se crease un adevărat entuziasm care avea să renască forța interioară, dumnezeiască, a creației. Acest lucru nu era valabil numai în literatură, în pictură, în sculptură și în știință, ci și în domeniul militar. Era, într-un fel, o revenire la ceea ce spuneau vechii greci: omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, pentru că sunt, și a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt.
Machiaveli acordă o atenție cu totul specială resursei umane. El scrie că „primul lucru necesar războiului este să găsești oameni, apoi trebuie să te ocupi de ceea ce înseamnă recrutare și de ceea ce aș numi elită, pentru a mă servi de un termen mai onorabil, consacrat de antici.“
Unii scriau, înaintea lui Machiaveli, că soldații cei mai buni pot fi recrutați din țările cu climă temperată. În cele cu climă caldă, oamenii sunt caracterizați ca fiind prudenți și lipsiți de curaj, în timp ce, în țările cu climă rece, oamenii sunt curajoși, dar lipsiți de prudență. E lesne de înțeles că asemenea considerații erau specifice perioadei în care prinții își cumpărau cei mai buni soldați, iar astfel de evaluări aveau rolul lor pentru fiecare zonă. Aceasta era concluzia care se desprindea, cel puțin în Italia, despre filosofia mercenariatului. Machiaveli depășește aceste considerații la modă pe atunci (ca și acum, de altfel) și spune că fiecare stat are obligația și responsabilitatea să-și alcătuiască trupele recrutându-și soldații din propria țară. Nu contează dacă țara are climă caldă, temperată sau rece. El apelează din nou la antici, subliniind că ei dau exemple care atestă că, atunci când ai disciplină, ai și soldați buni. Disciplina corectează defectele naturii și este mai puternică chiar și decât legile ei. Era o afirmație extrem de curajoasă, care nu va concorda pe deplin cu ceea ce spunea, mai târziu Francis Bacon, dar Machiaveli trăia într-o epocă în care tocmai aceste legi trebuia să fie găsite și înțelese. Ceea ce, la o analiză mai atentă, nu contrazice afirmația marelui filosof englez, întemeietor al metodei inductive.
„A recruta soldați din afara țării nu se poate chema elită; acest cuvânt presupune că poți alege dintr-o provincie oamenii cei mai devotați, pe cei care vor să meargă, ca și pe cei care nu vor. Nu veți putea, deci, alcătui această elită decât în locurile care vă sunt supuse; în țările care nu depind de voi, nu veți putea să forțați pe nimeni; trebuie să vă mulțumiți cu voluntari.“
Urmează o discuție foarte interesantă privind statutul soldaților străini care se înrolează în armata unui prinț. Aceștia, evident, nu vor fi cei mai buni din țara respectivă, ci, de regulă, cei mai răi. Pentru că, dacă ar fi cei mai buni, ar fi opriți acolo. Mai mult, cei care trec de la un prinț la altul, de la o țară la alta, n-au nici credință, nici valoare, nici valori în care să creadă. Machiaveli a trăit într-o perioadă a eforturilor și filosofiilor identitare. Armatele acelor timpuri, cu excepția celei germane, erau alcătuite însă din astfel de mercenari. În astfel de armate nu se putea introduce disciplina. Desigur, și armatele romane – armate profesioniste – aveau în compunerea lor străini și chiar legiuni străine. Erau însă compuse din soldați recrutați din regiunile supuse Imperiului roman, care făceau deci parte din acest imperiu. La fel stăteau lucrurile și cu armatele turcești.
Deci soluția pe care o propune Machiaveli în ceea ce privește resursa umană este ca armatele să fie alcătuite din cetățeni ai statului, recrutați prin autoritatea suveranului.
Machiaveli precizează că astfel de armate constituite din cetățeni nu produc nici revolte, nici alte necazuri, ci, dimpotrivă, republicile armate durează mai mult decât cele lipsite de o armată a lor. Roma a trăit liberă patru sute de ani, Sparta opt sute, în timp ce republicile private de astfel de armate n-au trăit mai mult de patruzeci de ani.
El dezvoltă în continuare rațiunile armatelor indigene, alcătuite din cetățeni ai statului și, în consonanță cu aproape toți marii săi contemporani, oferă soluții politice viabile.
E drept, Machiaveli nu s-a referit la tot ce ține de arta militară, îndeosebi la influența factorului tehnic asupra configurației armatelor, dar acest lucru nu diminuează semnificația practică excepțională și marea importanță teoretică a scrierilor sale. Machiaveli nu era un tehnician, ci un teoretician, un gânditor în categorii filosofice, iar opera lui este caracterizată de această logică perfectă, adeseori crudă și chiar diabolică, dar extrem de realistă.
În lucrarea Discursuri asupra primei decade Tite-Live, Machiaveli se referă, într-un capitol special, la relația dintre război și strategia politică. Este un capitol foarte important, întrucât relevă relația firească de determinare politică a războiului. El citează un fapt plin de semnificații. Tullus, regele Romei și Metius, regele Albanezilor, au convenit că, din confruntarea campionilor lor, cine va ieși învingător va deveni stăpânul poporului celuilalt. Cei trei albanezi au fost uciși, în timp ce un sigur roman a scăpat. Astfel, Metius și poporul său au trecut sub dominația romanilor. Învingătorul, reîntors la Roma, a găsit-o pe sora lui plângând moartea viitorului soț, care nu era altul decât unul dintre cei trei albanezi uciși. El o ucide și pe ea. Potrivit legilor Romei, eroul din lupta cu albanezii este dat în judecată pentru crimă. Au loc mari dezbateri și este iertat nu pentru că a învins în lupta cu albanezii, ci datorită lacrimilor tatălui său.
Din aceste eveniment, Machiaveli desprinde trei concluzii extrem de importante:
Nu trebuie niciodată să-ți pui la bătaie întreaga avere, întrebuințând doare o parte din forțe;
Într-un stat guvernat de legi corecte, crimele și acțiunile frumoase nu se compensează unele cu altele;
Nu este înțelept să închei un tratat când poți și când trebuie să te îndoiești de posibilitatea respectării lui.
Este inadmisibil să consimți ca libertatea unui popor să fie pierdută datorită faptului că trei dintre cetățenii săi au fost învinși.
Metius, care s-a declarat învins și a supus poporul său romanilor, și-a dat seama în cele din urmă de greșeala făcută. Era însă prea târziu. Din acest exemplu ales cu multă grijă de Machiaveli, rezultă importanța dimensiunii politice a confruntării militare, adică urmărirea interesului, înțelegerea consecințelor, a responsabilității, a măsurii și a valorilor.
Acest spirit îl vom întâlni și în scrierile anticilor, îndeosebi la Sun Tzî, dar el va reveni mereu în arta militară a tuturor timpurilor.
În continuare, Machiaveli face o distincție clară între o armată care luptă pentru propria sa glorie și o armată care luptă pentru gloria altuia. Armatele romane, totdeauna învingătoare sub consuli, sunt totdeauna bătute sub decemviri. Este ceea ce deosebește o armată a statului, compusă din cetățenii săi, de una formată din mercenari pe care nu-i interesează decât solda. Niciodată o asemenea armată nu va fi dispusă să moară pe câmpul de luptă pentru gloria prințului care o plătește. Totdeauna se va găsi un alt prinț care să o plătească mai bine.
Și încă ceva pe care, ca și Sun Tzî, Machiaveli îl sesizează. El chiar își intitulează un paragraf astfel: „Pentru a se ridica din mediocritate la un rang mai înalt, șiretenia servește mai mult decât forța“. Forța nu este niciodată suficientă; în schimb, șiretenia ajunge, câteodată, chiar și singură, la rezultate remarcabile. Filip al Macedoniei, Agathocle al Siciliei și mulți alții sunt exemple în acest sens. Prin inteligență și șiretenie ei au ajuns, dintr-o stare mai mult sau mai puțin mediocră, pe tron și chiar în fruntea unor imperii. Machiaveli spune că Xenofon, în Viața lui Cyrus, demonstrează necesitatea de a înșela pentru a reuși. Expediția lui Cyrus împotriva regelui Armeniei este o țesătură de înșelătorii. Prin înșelăciune, nu prin forță, Cyrus îl determină pe regele armean să renunțe la imperiu. Xenofon însuși spune că, pentru a ajunge să obțină lucruri deosebite, un prinț trebuie să-și însușească arta de a înșela, de a induce în eroare.
„Eu nu cred – scrie Machiaveli – că a existat vreodată vreun om care să facă dintr-un stat obscur o mare putere întrebuințând în mod deschis numai forța; dar am văzut reușind acest lucru doar prin înșelăciune, prin viclenie.“ Acest lucru trebuie să-l facă nu numai prinții, ci și republicile, cel puțin până ce ajung la acel stadiu care să le permită recurgerea la forță. Roma a făcut uz de toate mijloacele, inclusiv de arta înșelăciunii, pentru a ajunge la acea grandoare care o face unică în lume. Oare nu Roma este cea care s-a servit de stratagema alianțelor pentru a aduce în sclavie toate popoarele vecine? Apoi nu Roma s-a servit de armele acestor popoare înrobite pentru a cuceri alte popoare mai îndepărtate și a căpăta reputația unei puteri redutabile?
Un prinț poate ceda în fața forței, dar nu în fața fricii de forță. Cedarea în fața fricii forței (chiar și pentru a preveni războiul) are consecințe totdeauna neplăcute. Inamicul va descoperi cu ușurință această lașitate și o va folosi din plin, cerând mereu și mereu alte sacrificii. Istoria este plină de asemenea exemple. Demnitatea poate costa, pe moment, foarte scump; dar, pe termen lung, ea nu poate fi decât benefică pentru acel popor care o are. Este o învățătură care ar fi fost de mare folos și unora dintre conducătorii românilor, întrucât de prea multe ori, în numele unor cauze care nu erau ale românilor, ei și-au permis să treacă peste onoarea și demnitatea neamului nostru, fără să-l întrebe dacă este de acord sau nu cu astfel de decizii, cu astfel de acte. Desigur, istoria va judeca lucrurile, dar nu va mai putea corecta nimic din marile erori săvârșite de ei.
Conspirațiile sunt periculoase pentru oricare dintre subiecți, inclusiv pentru prinți. Ele au detronat mai mulți regi decât au făcut-o războaiele. Foarte puțini sunt aceia care pot duce un război cu un prinț; sunt însă foarte mulți cei care conspiră. Conspirația poate fi unitară, tiranică, sau conjurantă, inițiată adică de o conjurație, de mai multe persoane. Cea solitară, tiranică, este frecventă. Foarte mulți oameni conspiră împotriva a altor foarte mulți oameni, astfel încât putem spune, în sensul în are o spune implicit și Machiaveli, că viața de zi cu zi este nu numai o luptă, ci și o conspirație, mai exact, supusă la tot felul de conspirații. Conspirațiile asociate sau conspirațiile mai multor oameni reprezintă însă cu totul altceva. În primul rând, trebuie să fii un pic nebun pentru a participa la o conspirație, întrucât, totdeauna se va găsi un trădător, iar viața ta va fi tot timpul în pericol. De aceea, o conspirație – atunci când se realizează – trebuie să se bazeze pe o încredere totală. Or așa ceva nu există decât în situații cu totul limitate și cu totul excepționale. Este și motivul pentru care, în majoritatea cazurilor, cei care urzesc conspirații împotriva prințului sunt rude, apropiați sau persoane favorizate ale acestuia sau ale celui împotriva căruia se conspiră. „Trebuie deci ca un prinț, care vrea să se ferească de conspiratori, să se păzească mai mult decât cei pe care i-a copleșit cu favoruri decât de cei pe care i-a ofensat.“ În situația în care o conspirație este urzită de mai mult de trei persoane, este imposibil ca ea să nu fie descoperită prin una din următoarele trei cauze: trădare, imprudență sau ușurință.
Pentru a te păzi împotriva conspiratorilor, nu trebuie să le dezvălui proiectul decât în ultima clipă. Dacă totuși trebuie să discuți cu cineva, apoi acesta trebuie să fie un prieten apropiat, a cărui fidelitate a fost dovedită în multe împrejurări. În aceste condiții, chiar dacă și acesta te trădează, este mult mai ușor să te aperi împotriva lui decât împotriva tuturor celor care conspiră împotriva ta.
Bun cunoscător al antichității, probabil că Machiaveli nu a uitat celebrele cuvinte ale lui Cezar asasinat de cel mai devotat apropiat al său: Și tu, Brutus!?
În Istorii florentine, Machiaveli formulează clar, indubitabil, filosofia războiului, scopul lui cel mai clar.
„Scopul tuturor celor care întreprind un război a fost totdeauna și, în mod rațional, trebuie să fie îmbogățirea lor și sărăcirea inamicului; nu trebuie să căutăm într-o victorie sau într-o cucerire altceva decât creșterea puterii proprii și slăbirea celei adverse; de unde rezultă că, în toate situațiile în care te găsești sărăcit prin victoria pe care o obții sau slăbit prin cuceririle pe care le faci, ai depășit scopul propus sau nu l-ai atins. O republică sau un prinț se îmbogățesc prin război și prin victorie, atunci când, după ce au nimicit inamicul, intră în posesia prăzii și a contribuțiilor; din contră, sunt sărăciți prin victorie când inamicul nu este distrus și când prada și contribuțiile nu le sunt rezervate, ci devin ale soldaților. Acest prinț este fericit prin înfrângeri și mai nefericit prin victorii. În primul caz, suferă ravagiile străinătății; în cel de al doilea, pe cele ale soldaților săi care sunt mai intoleranți întrucât sunt lipsiți de rațiune și îl forțează să mărească fără încetare și în mod nejustificat impozitele. Or, dacă acest prinț are un dram de omenie, este imposibil să se bucure pe deplin de o victorie care întristează toți cetățenii.“
Există, în Istorii florentine, un paragraf care se constituie într-o expresie concludentă a ceea ce înseamnă și va însemna spiritul renascentist în arta militară a epocii moderne. Îl vom reproduce în întregime:
„La antici, când o republică bine constituită învingea inamicii săi, Trezoreria publică se reumplea de aur și de argint; erau distribuite daruri poporului; impozitele erau remise cetățenilor, aveau loc jocuri și sărbători solemne prin care erau venerați învingătorii. Dar, în timpurile a căror istorie o scriu – spune Machiaveli –, se începe prin a se epuiza Trezoreria publică, apoi vă veți despuia voi înșivă, în schimb nu vă va asigura nimeni și în nici un fel împotriva unor noi agresiuni. Aceste efecte funeste au drept cauze maniera detestabilă în care sunt conduse războaiele. Cum ne mulțumim să despuiem inamicii învinși, fără să-i ucidem, fără să-i luăm prizonieri, aceștia vor reveni și vor ataca învingătorul de îndată ce susținătorul lor va fi avut timp să le furnizeze din nou cai și arme; pe de altă parte, dacă prada și contribuțiile sunt lăsate la cheremul soldaților, prinții învingători nu vor putea recurge la acestea pentru a face față noilor cheltuieli, dar va trebui să însângereze din nou poporul care, pentru unicul fruct al victoriei, va vedea șefii săi grăbiți să-l preseze peste măsură.
Pe scurt, ajungem în acest punct în care toți, atât învingătorii cât și învinșii, au nevoie de bani proaspeți, dacă vor soldați, unii pentru a-i echipa, ceilalți pentru a-i recompensa; fără echipament, soldații nu pot să lupte; fără recompense, nu vor să lupte; de unde rezultă că învingătorul profită prea puțin de victorie și învinsul suferă prea puțin de înfrângere, căci el are totdeauna timp să se restabilească, în timp ce celălalt nu va fi niciodată în stare să-și urmărească succesele sale.“
Iată maniera pragmatică în care erau înțelese războaiele în primele decenii ale secolului al XVI-lea.
Foarte interesantă este, după cum s-a văzut, concepția lui Machiaveli despre armată. Între 1513 și 1519 a fost rege, la Florența, Lorenzo di Piero Di Medici. După cum se știe, în această perioadă, Machiaveli a scris, pentru Lorenzo di Medici, lucrarea Prințul prin care i-a sugerat acestuia să creeze o armată formată numai din italieni, cu scopul de a scoate invadatorii străini din Italia. Cam acesta începea să fie spiritul vremii.
Frederic al II-lea (1712-1786), cel de al treilea rege al Prusiei, este, alături de Marlborugh (1650-1722), una dintre marile personalități ale artei militare din secolul luminilor. El duce prima sa campanie la 28 de ani. Armata sa avea două calități excepționale pentru acea vreme: mobilitate și disciplină. Mobilitatea îți dă totdeauna un ascendent asupra adversarului, iar disciplina te ajută să depășești momentele dificile, să înfrunți greul. Este adeptul manevrei. Dar nu numai. Frederic al II-lea se situează printre primii din epoca sa care acordă o mai mare importanță focului decât izbirii, șocului. Ordinea sa de bătaie este oblică, întrucât el vizează flancurile. Victoria lui de la Leuthen din 1757 asupra Austriei (de fapt, asupra unei coaliții formată din Austria, Franța și Rusia), din timpul Războiului de șapte ani, se datorează acestei combinații iscusite a focului, șocului și manevrei. El a realizat în 1750 o lucrare intitulat Instrucție pentru generali.
Arta militară nu se reduce, pentru Frederic al II-lea, la pregătirea și desfășurarea bătăliilor. Ea cuprinde, după cum rezultă și din fragmentul Instrucție militară, prezentat de Gérard Chaliand în Antologia mondială a strategiei…, tot ce ține de pregătirea și întrebuințarea forței militare, de scopurile și obiectivele războiului, de filosofia confruntării armate. Începând îndeosebi cu regele suedez Gustav Adolf, în secolul al XVI-lea, războiul nu ne mai apare ca o simplă încăierare, ca o simplă ciomăgeală, aproape fără nici o regulă, așa cum fusese el în Evul Mediu (cu excepția celui dus de Gingis Han, de urmașii acestuia și de domnitorii români), ci presupune o filozofie, adică un mod de a fi gândit și pregătit, un sistem de reguli, un model teoretic, o schemă generală de acțiune, adică o concepție. În perioada Renașterii și în întreaga Epocă modernă, aceste scheme și aceste concepte se dezvoltă și se flexibilizează, atingând apogeul în secolul al XIX-lea cu marea tactică a lui Napoleon.
Desigur, Napoleon a fost un geniu militar. Din aceiași categorie fac însă parte și alți mari comandanți sau teoreticieni militari care i-au netezit drumul. Unul dintre aceștia este, cum spuneam, Frederic al II-lea. El își începe recitul cu un capitol intitulat Cum poate fi împiedicată dezertarea, care s-ar părea că nu are nici o legătură cu arta militară. Tocmai aceasta este însă deosebirea dintre Frederic al II-lea și alți comandanți din vremea lui: el a înțeles că disciplina este un element fundamental al artei militare. Astăzi știm foarte bine că ea face parte din sistemul de pregătire a armatelor, deci din strategia forțelor, având un impact deosebit asupra strategiei operaționale. Pe atunci însă nu se punea mare preț pe o astfel de aserțiune.
Pentru valoarea practică, redăm în întregime acest paragraf. Fiecare comandant va înțelege, din lecturarea celor 14 măsuri pe care le formulează autorul cât de apropiat era Frederic al II-lea de subtilitățile armatei, de practica pregătirii trupelor. El spune că dezertările pot fi împiedicate astfel::
„1. Evitându-se constituirea taberelor prea aproape de un codru sau de o pădure, dacă rațiunile de război nu o cer;
2. Efectuându-se mai multe apeluri pe zi;
3. Trimițând frecvent patrule de husari (călăreți n.n.) în jurul taberei;
4. Plasând, în timpul nopții, vânători în lanurile de grâu și dublând posturile de cavalerie la căderea nopții, pentru a întări lanțul;
5. Dacă nu veți permite ca soldatul să intre în debandadă și dacă ofițerul își va conduce trupa în ordine la apă și la odihnă;
6. Pedepsind aspru haimanalâcul, care este sursa tuturor dezordinilor;
7. Neretrăgând, în zilele de marș, gărzile care sunt amplasate în sate, decât atunci când trupele au luat armele;
8. Veghind, sub presiunea unor pedepse aspre, ca soldatul să nu părăsească formația în timpul marșului;
9. Evitând marșurile de noapte, dacă rațiuni importante nu cer acest lucru în mod absolut;
10. Împingând patrule de husari pe dreapta și pe stânga, când infanteria traversează o pădure;
11. Dacă plasați ofițeri la intrarea și ieșirea dintr-un defileu care să oblige soldații să reintre în rânduri;
12. Ascunzându-i soldatului marșurile pe care sunteți obligați să le faceți înapoi sau folosindu-vă de un pretext special pentru a-l flata;
13. Acordând totdeauna atenție subzistenței, având grijă să se furnizeze trupelor pâine, carne, vinars, bere etc.;
14. Dacă dezertarea se strecoară într-un regiment sau într-o companie, trebuie să examinați mai întâi rațiunea acestui rău; informați-vă dacă soldatul era instruit, dacă i s-au acordat toate drepturile, dacă nu cumva căpitanul este vinovat de rău tratament. Trebuie observată cu grijă dacă disciplina a fost riguroasă. Se va spune, poate, că și colonelul i-a acordat atenție, dar nu este suficient. Într-o armată, totul trebuie să tindă spre perfecțiune ca și cum tot ce se realizează ar fi opera unui singur om.
Cea mai mare parte a unei armate este compusă din oameni indolenți; dacă generalul nu este totdeauna atent ca ei să-și facă datoria, această mașină, care este artificială și nu poate fi perfectă, va fi mai degrabă viciată, iar în final nu vom avea decât o armată disciplinată doar ca idee.
Trebuie deci să vă obișnuiți să lucrați fără pauză; experiența celor care vor proceda astfel, va arăta că acesta este un lucru foarte necesar, că în fiecare zi se cer reprimate tot felul de abuzuri care nu sunt percepute de cei care nu se obosesc să le cunoască.
Această practică permanentă și penibilă va părea dură pentru un general; dar, ca urmare, el va fi cu prisosință recompensat. Câte avantaje nu va avea cu aceste trupe atât de brave, atât de frumoase, atât de disciplinate? (…) Am văzut ofițeri și simpli soldați grav răniți, care, fără să țină seama de acest lucru, nu-și părăseau postul, nu voiau să se retragă pentru a li se pansa rănile. Cu asemenea trupe, poți cuceri lumea întreagă, dacă victoria nu le va fi la fel de fatală ca inamicului. Căci veți putea să întreprindeți orice cu ele, cu condiția să nu le lăsați fără mijloace de subzistență. Dacă veți mărșălui, veți devansa inamicul prin viteză. Dacă îl atacați în pădure, îl obligați să accepte lupta acolo. Dacă veți urca un munte, îi veți vâna pe cei care opun rezistență și totul nu va fi decât un masacru. Dacă veți acționa cu cavaleria, aceasta va trece inamicul prin tăișul săbiei și îl va distruge.
Dar, cum nu este suficient să ai trupe bune, și, adesea, un general, prin ignoranță, poate pierde orice avantaj, am să vă vorbesc despre calitățile unui general și am să formulez unele reguli pe care, în parte, le-am experimentat pe pielea mea și altele pe care mi le-au furnizat mari generali.“
În continuare, în subcapitolul intitulat simbolic Dintr-o privire, el reliefează calitățile unui bun general. El afirmă că o astfel de calitate, exprimată prin sintagma dintr-o privire, se reduce la două aspecte. Primul constă în talentul de a judeca rapid relația dintre teren și trupe, a vedea adică dintr-o privire relația cea mai potrivită dintre teren și poziționarea trupelor, dintre teren și dispozitivul de luptă. Este, în ultimă instanță, o chestiune de bun simț militar. Toți cei care ne-am aflat mulți ani în flancul drept al subunităților și unităților, în state majore, am privit terenul nu doar ca pe o desfășurare de forme de relief, ci și ca pe un câmp de luptă. Privind un bot de deal sau o pantă în glacis, ne-am spus: aici ar putea fi amplasată o companie, aici s-ar preta o ambuscadă, aici ar trebuie să fie un tun, o mitralieră, un punct de observare etc. Acestea sunt deprinderi pe care ți le imprimă viața la trupe, exercițiile și aplicațiile, experiența. Asemenea deprinderi devin atât de precise, încât, un comandant experimentat rareori greșește.
Cel de al doilea aspect, la fel de important sau, poate, mult mai important ca primul, este să poți distinge, dintr-o privire, avantajele terenului.
După părerea lui Frederic al II-lea, confirmată pe deplin de experiența războaielor, aceste două calități, care par foarte simple, nu sunt chiar la îndemâna oricui. Puțini se nasc cu talentul de a evalua dintr-o privire valoarea terenului și a trupelor, de a realiza instantaneu interdeterminări atât de importante în derularea luptei. Un general abil trebuie să „vadă“ dintr-o dată, adică dintr-o privire, sistemul de fortificații cel mai simplu și mai eficient care se pretează la terenul pe care-l zărește pentru prima oară la calitatea trupelor sale, avantajele pe care le poate crea pentru forțele proprii și dezavantajele care pot fi ridicate pentru inamic. Un astfel de general va ști să profite de cea mai mică ridicătură de teren, de orice vale, de orice defileu, de orice drum, de orice mlaștină…
Să ne gândim câte bătălii s-au pierdut și câte vieți s-au irosit pentru că un general n-a sesizat această interdeterminare, n-a văzut și cu ochii minții o astfel de relație, adică o realitatea pe care a văzut-o cu ochii lui, nu a înțeles-o și, de aceea, nu a planificat și n-a realizat manevra corespunzătoare. În atacul redutei Grivița II din anul 1877, trupele române n-au sesizat o vale (denumită, ulterior, Valea Plângerii) și, ca atare, au fost nevoite să o traverseze, apoi batalionului lui Șonțu a atacat pe un teren în glacis, în expunerea îndelungată la tirul otomanilor aflați pe metereze, având numeroase pierderi. Dacă cercetarea românilor ar fi descoperit toate caracteristicile terenului, probabil că s-ar fi găsit o altfel de soluție. La fel s-au petrecut lucrurile și în cel de al doilea război mondial când, la Oarba de Mureș, Divizia 9 Infanterie și alte forțe din zonă, fiind obligate să atace frontal, au avut pierderi uriașe, de 11.000 de oameni. De ce? Pentru a fi cucerit un prăpădit de bot de deal care putea fi manevrat și care, la urma urmei, nu avea aproape nici o importanță pentru derularea acțiunilor următoare.
Exemplele de acest gen sunt numeroase în istorie. Adesea, din încăpățânarea, din lipsa de talent sau din nepriceperea unui general, au murit zeci de mii și chiar milioane de oameni pe toate câmpurile de bătaie ale lumii. Osemintele soldaților se răsucesc în morminte, atunci când ei au murit fără să fie necesar. Frederic al II-lea este unul dintre puținii suverani care au înțeles că arta militară nu este un simplu joc de șah, adică un joc strategic cu sumă nulă, ci un joc cu vieți omenești, adică o creație a minților inteligente și responsabile, o calitate a comandanților iscusiți, talentați și pricepuți. Virtutea, fără știință și inteligență, este o nerozie.
„În spațiul unui careu de două leghe, poți, câteodată, să realizezi două sute de poziții. Un general va ști, dintr-o privire, să o aleagă pe cea mai avantajoasă.“ Din păcate, unii generali nici măcar nu-și dădeau seama (nici atunci, nici mai târziu) că nu știu.
Cunoașterea și alegerea terenului sunt două lucruri esențiale – spune Frederic. Trebuie să știi însă să profiți de ele, să distribui adică trupele în locurile cele mai avantajoase pentru ele, pentru stilul lor. „Cavaleria noastră, care este pregătită pentru a acționa cu rapiditate, pe cât posibil, nu trebuie să lupte decât în teren plat, în celelalte locuri poate acționa infanteria. Focul său va fi pentru defensivă, iar baioneta pentru ofensivă.“
Talentatul strateg arată că, în cea mai mare parte, ordinele după care se desfășurau bătăliile acelor timpuri erau vechi, după metode străvechi care nu se potriveau realităților. El a rupt această tradiție, arătând că o armată trebuie să fie introdusă în bătălie pe terenul care-i este convenabil. Spre exemplu, dacă terenul este plat, dar nu are decât o dezvoltare de o milă și este flancat de o pădure unde inamicul și-ar putea amplasa o parte din infanterie, un astfel de loc este cu totul nepotrivit pentru cavalerie. Dacă totuși cavaleria trebuie să atace pe acolo, apoi ea va fi flancată de infanterie care va fixa inamicul din pădure pentru a susține și proteja cavaleria.
Ca și Gustav Adolf, el a înțeles rolul colaborării dintre arme, al acțiunilor unitare, în care, în funcție de teren, de starea vremii, de inamic și de condițiile concrete, rolurile se pot schimba. El spune, spre exemplu, că, într-un teren muntos, cavaleria va fi amplasată în linia a doua și nu va fi folosită decât acolo unde este necesar și unde este posibil. De aici nu rezultă că întreaga cavaleria va mărșălui liniștită până se ajunge la câmpie. În funcție de situație, unele escadroane, vor fi folosite pentru manevra de flanc etc.
Iată o manieră concretă, realistă, de a analiza situația, de a întrebuința forțele. Marea tactică nu poate face abstracție de aceste lucruri concrete, pentru că, în ultimă instanță, aici, la acest nivel, se hotărăște soarta bătăliei (bineînțeles, dacă politicianul și strategul și-au făcut cum trebuie datoria).
Dacă războiul are loc într-o țară neutră, atunci ordinea, disciplina și protecția populației locale, concomitent cu discreditarea inamicului, pot fi factori de succes. Regele spune, în continuare, care trebuie să fie comportamentul trupelor dacă războiul are loc într-o țară protestantă (protecția acestei religii), într-o țară catolică (toleranța, moderarea). În orice situație, locuitorii țării respective trebuie să fie protejați, iar cei care nu respectă o astfel de regulă pedepsiți cu toată asprimea. Dar dacă războiul se desfășoară împotriva unor țări ca Boemia sau Moravia, atunci toate coloanele trebuie păzite și protejate, iar măsurile de siguranță întărite, pentru că nu va fi niciodată câștigată afecțiunea populației etc.
Desigur, toate acestea nu surprind. Ele se întâlnesc, cu lux de amănunte, și în scrierile anticilor (Sun Tzî, Arta războiului, Kotilyo, Arthashastra etc.). Este interesantă, aici, îmbinarea factorului politic, a celui informațional și a celui militar, concret. Această alăturare definește modul de angajare, exigențele angajării și responsabilitățile ei. Nimic nu se face însă la întâmplare. Totul se bazează pe cunoaștere, pe chibzuință, pe analiză. Sfaturile sunt practice. Lucrarea Lui Frederic al II-lea este, de fapt, un ghid pentru generali, un manual de conducere scris dintr-o experiență vastă și cu o intuiție genială. El nu scapă nimic din ceea ce este important pe câmpul de luptă. De exemplu, atunci când vorbește de marșuri, subliniază că, dintre toate manevrele, cea mai dificilă este traversarea (forțarea n.n.) cursurilor de apă în prezența inamicului. El vorbește de realizarea dispozitivului pentru forțare, trimițând în față forțe care să realizeze și să consolideze un cap de pod, apoi infanteria, asigurând sprijinul de foc cu artileria, iar cavaleria constituind ariergarda. Sunt măsuri practice extrem de importante, valabile și azi, desigur, în raport cu mijloacele de luptă actuale.
În continuare, referindu-se la precauțiile care se cer în cazul retragerii împotriva husarilor și pandurilor, el formulează una dintre axiomele războiului: husarii și pandurii nu sunt redutabili decât pentru cei care nu-i cunosc. Dar Frederic îi cunoștea foarte bine și, de acea, afirma că ei se folosesc mai ales pentru a urmări inamicul în retragere, pentru a ataca prin surprindere coloanele slab apărate și pentru a prădui. De aceea, el îi sfătuiește pe cei care vor fi eventual urmăriți de aceștia să deschidă asupra lor un foc de artilerie (în teren plat), pentru că se tem de astfel de lovituri. Ei sunt periculoși în păduri, în teren accidentat și în defileuri. Aici este aproape imposibil să nu fie pierduți oameni. În orice caz, în astfel de locuri sau în apropierea lor, nu este bine să fie făcute halte sau să se instaleze tabere. Pentru a preveni atacurile husarilor și pandurilor, trebuie trimise avangărzi și flangărzi care să ocupe locurile dominante, iar în retragere se cer constituite ariergărzi. Cu alte cuvinte, se cer luate temeinice măsuri de siguranță.
Oricum, este dificil să fie evitate pierderile. Husarii și pandurii atacă din locuri ascunse, sunt dispersați și bine adăpostiți. „Eu am efectuat două asemenea retrageri – scrie Frederic al II-lea –, în anul 1745; una pe valea de la Liebenthal, mărșăluind spre Staudenitz, și alta de la Trautenau la Schazlar. În pofida tuturor precauțiilor imaginabile, noi am pierdut în prima șaizeci de oameni uciși sau răniți și mai mult de două sute în cea de a doua.“ Haltele trebuie să fie făcute cu multe precauții, măsurile de siguranță să nu lipsească în nici o împrejurare, dar cel mai important lucru este cunoașterea terenului.
Fiecare acțiune trebuie bine gândită, bine chibzuită. Numai după ce ai reflectat matur asupra tuturor obiectivelor inamicului și posibilităților acestuia de a le realiza, poți să formulezi proiectele tale care vor urmări fie camparea în apropierea flancurilor sale, fie în zona de unde își procură mijloacele de subzistență, fie în acele poziții din care îi poți tăia căile de aprovizionare. Această măsură ține, fără îndoială de strategia operațională, de arta operativă și de ceea ce se va numi mai târziu marea tactică, iar toate acestea revin responsabilității generalului.
Parcă imitându-l pe Sun Tzî, dar în legătură strânsă cu realitățile secolului al XVIII-lea, el se referă și la anumite diversiuni care să-l inducă în eroare pe inamic, făcându-l să-și părăsească pozițiile, să se pripească. În același timp, trupele proprii trebuie să aleagă acele itinerare și acele locuri la care inamicul nici nu se gândește că ar putea fi folosite, dar totdeauna conform planului, proiectului. Nimic nu se poate face la întâmplare, când este vorba de astfel de întreprinderi. Atâta timp cât un general va elabora dispoziții înțelepte, fondate pe principii solide și pe realități, inamicul va fi obligat să rămână în defensivă, să nu aibă adică inițiativa tactică și cu atât mai puțin pe cea strategică.
Înainte de a face un proiect, trebuie ca inamicul, țara unde se vor desfășura luptele și terenul să fie foarte bine cunoscute. Vor fi examinate drumurile, vor fi alese cu grijă călăuzele, cercetarea și elementele de siguranță a marșului. Toate acestea trebuie ascunse. Secretul este sufletul oricărei acțiuni militare. În față este bine să fie trimise trupe ușoare, mobile, care să facă siguranța formației de marș, dar să rețină și eventualii dezertori din tabăra proprie și spionii trimiși sau lăsați de inamic. Călăreții ușori (husarii) sunt, de asemenea, cei mai potriviți pentru a respinge patrulele inamice care se apropie prea mult. Dar dacă inamicul își află tabăra în teren deschis, atunci în față trebuie împinsă o avangardă de dragoni care, la momentul potrivit, ar putea ataca și pune în debandadă inamicul. Acești dragoni trebuie să fie însă susținuți de întreaga armată, dar nu cum s-o nimeri, ci după un plan bine conceput, în care, de obicei infanteria va ataca aripile cavalerii inamice. În acest caz, este bina ca avangarda să atace cu o jumătate de oră înaintea ivirii zorilor. Armata nu trebuie să fie mai departe de opt sute de pași. Pe timpul marșului se va merge în liniște și nici un soldat nu va fuma. La ivirea zorilor, infanteria va înainta pe patru sau șase coloane pentru a-i sprijini pe dragoni. Ea nu are voie să deschidă focul înainte de ivirea zorilor, pentru a nu-i împușca pe dragoni, dar, de îndată ce există vizibilitate, infanteria trebuie să tragă în toate locurile unde nu au pătruns dragonii și în special asupra cavalerii inamice surprinsă descălecată. Sunt sfaturi practice de mare importanță. Fiecare ofițer știe ce înseamnă să mărșăluiești noaptea, să realizezi dispozitivul într-o perfectă liniște, să ataci înainte de ivirea zorilor sau în plină noapte. Unii au experiența războiului, alții doare pe cea a aplicațiilor, dar învățămintele sunt aceleași.
„O axiomă a războiului este să-ți asiguri spatele și flancurile și să le întorci pe cele ale inamicului; aceasta se realizează în diferite moduri dar potrivit aceluiași principiu.“ Este foarte clar că ne aflăm în miezul cel mai fierbinte ale artei militare din secolul luminilor. Aceste Instrucțiuni militare pentru generali nu scapă nici un amănunt, nici un aspect care ține de filozofie și de fizionomia pregătirii și ducerii războiului, în toate laturile sale, de la cunoașterea terenului și a inamicului, la pregătirea forțelor, mijloacelor și acțiunilor, lupta în condiții speciale, în teren dificil, în păduri, în zone mlăștinoase, în localități etc. La un moment dat, el spune, spre exemplu, că atacarea orașelor costă atâta forță umană, încât „eu mi-am făcut obiceiul de a le evita, când nu sunt forțat în mod absolut să le atac; căci în acest atac riști să pierzi elita infanteriei tale.“
Apoi există o mulțime de învățăminte practice desprinse din experiența campaniilor anterioare privind conceperea unor dispozitive pe una sau două linii, atacarea bateriilor de artilerie ale inamicului, manevrele de flanc, combinarea focului cu mișcarea, sprijinul reciproc între cavalerie, artilerie și infanterie etc.
Frederic încheie acest superb ghid de strategie practică pentru generali cu o concluzie care-i vizează pe politicieni: „Acestor maxime, eu le-aș adăuga încă una și anume aceea că războaiele noastre trebuie să fie de scurtă durată și vii, de vreme ce nu este în interesul nostru să trenăm în ele; un lung război va slăbi admirabila noastră disciplină, va depopula țara și ne va epuiza resursele.“
Petru cel Mare (1672 – 1725) a fost țarul Moscovei în 1682, apoi, începând cu 1721, împăratul Rusiei. A creat o nouă capitală a Rusiei – fereastră spre Europa – la Sankt Petersburg. A cucerit Marea Baltică, iar spre Sud, Marea de Azov și Marea Neagră. Astfel, începând cu Petru cel Mare, Rusia devine o mare putere militară. În acest sens, testamentul său este edificator. Acest testament nu este o noutate. El se înscrie în spiritul vremii. Era o perioadă a luptei pentru putere, pentru împărțirea lumii, de afirmare a marilor puteri, de constituire a marilor entități care vor înălța și vor chinui Europa. Testamentul lui Petru cel Mare este, în esență, un document politic. Influența lui asupra artei militare este, deci, indirectă, în sensul că obiectivele politice pe care le formulează acest faimos testament necesită strategii (politice, economice, diplomatice, culturale și militare) pe măsură. Pentru a sesiza în mod direct aceste influențe, redăm conținutul acestui document, folosindu-ne de traducerea franceză republicată în 1990 în cartea lui Gérard Chaliand, Antologie mondiale de la stratégie d’origines au nucleaire:
„1. Întrețineți națiunea rusă într-o stare de război continuu, pentru ca fiecare soldat să fie călit și dornic de luptă; nu-l lăsați în repaus decât pentru a ameliora finanțele statului, a reface armata și a alege momentele oportune pentru atac. Procedați în așa fel încât pacea să servească războiului și războiul păcii, în interesul prosperității Rusiei.
2. Apelați, prin toate mijloacele posibile, la popoarele cele mai instruite din Europa, la căpitani, în timpul războiului, și la savanți, în timp de pace, pentru a asigura națiunii ruse posibilitatea să profite de avantajele celorlalte țări, fără a pierde nimic din ale sale.
3. Luați parte, cu orice ocazie, la afacerile și împărțelile oricui din Europa și mai ales la cele ale Germaniei, care, fiind cea mai apropiată, interesează cel mai direct.
4. Divizați Polonia, provocându-i tulburări și invidii continue; câștigați putere cu ajutorul aurului, influențați dietele, corupeți cu scopul de a influența asupra alegerii regilor; procedați în așa fel încât să fie numiți partizanii voștri, protejați-i, intrați cu trupele ruse și staționați acolo până ce se ivește ocazia să rămâneți definitiv. Dacă puterile vecine creează dificultăți, liniștiți-le, împărțind cu ele țara, până ce se ivește momentul să reluați înapoi ceea ce le-ați dat.
5. Luați cât puteți de mult de la Suedia, faceți în așa fel încât ea să vă atace pentru a avea un pretext să o subjugați. Pentru aceasta, izolați-o de Danemarca și Danemarca de Suedia și întrețineți cu grijă rivalitățile dintre ele.
6. Alegeți totdeauna soțiile prinților ruși dintre prințesele Germaniei, pentru a multiplica alianțele de familii, apropiați interesele, atrageți Germania la cauza noastră, sporind influența asupra ei.
7. În ceea ce privește comerțul, preferați alianța cu Anglia, ea fiind puterea care are cea mai mare nevoie de noi pentru marina sa și care poate fi cea mai utilă pentru dezvoltarea noastră. Schimbați lemn și alte produse pe aurul ei și stabiliți între comercianții săi, mateloții ei și ai noștri raporturi permanente.
8. Extindeți-vă fără încetare spre Nord, de-a lungul Balticei, ca și spre Sud, de-a lungul Mării Negre.
9. Apropiați-vă cât mai mult posibil de Constantinopol și de Indii. Cel care va domina aici va fi adevăratul stăpân al lumii. În consecință, întrețineți războiul permanent, când cu Turcia, când cu Persia; lucrați asupra Mării Negre; cuceriți, puțin câte puțin, această mare, ca și Baltica, ceea ce constituie un punct dublu necesar reușitei proiectului; grăbiți decadența Persiei; pătrundeți până în Golful Persic; restabiliți, dacă este posibil, prin Siria, vechiul comerț cu Levantul și avansați până în Indii, care sunt depozitul lumii. Odată ajunși aici, vă veți putea lipsi de aurul Angliei.
10. Căutați să întrețineți cu grijă alianța cu Austria; sprijiniți, în aparență, ideile sale de viitoare regalitate asupra Germaniei și stimulați, împotriva ei, în ascuns, gelozia prinților. Încercați s-o faceți să ceară ajutorul Rusiei, prin unii sau prin alții, și exercitați asupra țării un soi de protecție care pregătește dominarea viitoare.
11. Interesați casa Austriei să-i alunge pe turci din Europa și neutralizați invidiile sale cu ocazia cuceririi Constantinopolului, fie sugerându-i un război cu vechile state ale Europei, fie donându-i o parte din cucerirea pe care i-o veți lua mai târziu.
12. Atașați și reuniți în jurul vostru toți grecii dezuniți sau schismaticii care sunt răspândiți fie în Ungaria, fie în Turcia, fie în mijlocul Poloniei; ajutați-i să-și facă statul lor, obțineți sprijinul lor și stabiliți un fel de predominanță universală printr-un soi de regalitate sau de supremație sacerdotală; aceștia vă vor fi prieteni.
13. Odată Suedia, dezmembrată, Prusia învinsă, Polonia supusă, Turcia cucerită, armatele noastre reunite, Marea Neagră și Marea Baltică păstrate pentru vapoarele noastre, trebuie să propuneți, în mod separat și în cel mai mare secret, mai întâi curții de la Versailles, apoi celei de la Viena, de a împărți cu ele imperiul universal.
Dacă una dintre cele două acceptă, ceea ce este neîndoielnic, flatându-le ambiția și amorul propriu, vă puteți servi de una pentru a o zdrobi pe cealaltă; apoi, zdrobind-o și pe cea rămasă, angajând cu ea o luptă directă, Rusia va câștiga, posedând deja la propriu întregul Orient și o mare parte din Europa.
14. Dacă fiecare dintre ele va refuza oferta Rusiei, ceea ce este puțin probabil, trebuie să știți să le provocați certuri și să le faceți să se epuizeze una pe cealaltă. Atunci, profitând de un moment decisiv, Rusia ar face să pătrundă trupele sale reunite dinainte asupra Germaniei; în același timp, vor pleca la atac cele două flote considerabile, una din Arhanghelsk, cealaltă din Marea Neagră, încărcate cu hoardele asiatice, împotriva flotelor armate din Marea Neagră și din Marea Baltică. Avansând prin Mediterana și pe ocean, ele vor invada Franța, pe de o parte, în timp ce Germania va fi lovită din altă parte; aceste două obstacole fiind învinse, restul Europei va trece cu ușurință și fără violență sub jug.“
Joly Maizeroy (1719-1780) este autorul unor importante lucrări de strategie între care se află și Teoria războiului (1777) și Tratat de stratageme permise în război (1765).
În Teoria războiului, formulează unele concepte, reguli și principii care vor fi aplicate mai târziu, în vremea lui Napoleon. Prin Maizeroy, reflecția strategică făcea un pas important, aducând în dezbatere filosofia războiului și a luptei armate, știința și arta confruntării militare.
Interesant este și Tratatul de stratageme. După ieșirea din Evul Mediu și parcurgerea a mai bine de două secole de readaptare a conceptelor și, corespunzător, a forțelor, structurilor și acțiunilor la noile condiții, iată că se face apel la ceea ce cândva, în Evul Mediu, se considera a fi imoral: întrebuințarea unor stratageme. În arta militară, trece din nou în prim-plan scopul, nu mijlocul.
„Când se consideră că nu se poate obține victoria prin forțe care acționează în mod deschis, se apelează la abilitate și înșelăciune. Se profită de un loc favorabil pentru a se ascunde o parte din trupe care că lovească inamicul în spate în timpul luptei.“
Nu era nimic nou. Se revenea, în fond, la arta militară a antichității. Autorul arată că nici un căpitan n-a fost mai abil ca Hanibal în folosirea stratagemelor. Spre exemplu, ambuscada pe care i-a întins-o Hanibal lui Sempronius era formată din o mie de pedestrași și o mie de cavaleriști. Ei au fost plasați în râpele și stufărișul din zona unui râu care despărțea cele două armate. Numizii au atacat romanii și apoi s-au retras determinându-i pe aceștia să-i urmărească dincolo de râu. Era în miezul iernii. Numizii, angajându-i de front, le-au produs dezordine în liniile de luptă, iar cartaginezii au efectuat o manevră de învăluire cu infanteria ușoară. Consulul roman a ordonat retragerea. În acel moment, trupele din ambuscadă au atacat din spate, obligându-i pe romani să lupte în încercuire.
El dă mai multe exemple de folosire a ambuscadei și, pentru a nu se crea confuzii, precizează: „Eu nu vorbesc aici de corpuri destinate să întoarcă inamicul în timpul luptei pentru a-l lovi în flanc sau în spate. Eu înțeleg prin ambuscada de bătălie o dispunere a trupelor în așa fel încât, retrăgând înapoi una dintre aripi, centrul sau întreaga armată, să-l determini pe inamic să treacă la urmărire pentru a-l face să cadă într-o capcană care a fost pregătită în acest scop.“
Toate descrierile și exemplele folosite sunt luate din marile bătălii, îndeosebi din cele ale antichității. Spiritul renascentist încă nu dispăruse. Acestea erau însă nu doar dovezi de admirație față de una dintre cele mai frumoase perioade ale omenirii -. Antichitatea –, ci și adevărate lecții pentru contemporani.
Arta militară începea să reaccepte arta înșelăciunii. Se schimba lumea.
Henry Lloyd (1729-1783), deși britanic la origine, s-a aflat în serviciile Habsburgilor, apoi în cele ale Rusiei. El face un tablou sugestiv al războiului și armatelor secolului al XVIII-lea. Dacă o mare parte dintre cei care au scris despre arta militară erau cronicari sau militari experimentați care consemnau realități sau transmiteau, sub forma unor sfaturi sau ghiduri, experiența lor, Lloyd se prezintă ca un teoretician, ca un filosof al războiului. El elaborează judecăți de valoare, emite ipoteze, formulează definiții, fundamentează teorii. Războiul începe să fie discutat, pus în concepte, aduc în judecata societății și în imperativul științei.
„Războiul este o stare de acțiune; o armată este o mașină mobilă destinată să execute toate mișcările militare. Această mașină, ca și altele, este compusă din diferite părți, iar perfecțiunea sa depinde de buna constituție a fiecăreia dintre părți, luate separat, și de aranjamentul corespunzător dintre ele. Obiectivul lor comun trebuie să fie reunirea a trei proprietăți esențiale: forța, agilitatea și o mobilitate universală. Dacă întrunirea celor trei părți produce efectul dorit, se poate spune că mașina este perfectă; trebuie să se țină seama că o proprietate nu se dezvoltă în detrimentul celorlalte, ci, dimpotrivă, întregul anunță o justă proporție.“
Deja avem de a face cu o filozofie a războiului și armatelor, cu o viziune holistică, integrală asupra instituției armelor și funcțiunilor ei. Experiența lui Lloyd își spunea cuvântul. Dar ea nu se exprimă în sfaturi, ci în concepte.
În continuare, el explică, în aceeași viziune integratoare, ce înțelege prin forța unei armate (nu însumarea efortului numărului de oameni, ci vigoarea colectivă dată de dispunerea trupelor și de armamentul lor) și prin agilitate (viteza cu care mărșăluiește și acționează o armată). Din aceste două calități rezultă cea de a treia – mobilitatea universală – care este una de sinteză și, pe această bază, formulează prima problemă tactică: Care trebuie să fie dispunerea (poziționarea) unui număr mare de oameni, pentru ca ei să se poată mișca și acționa cu cea mai mare viteză?
„Bătălia este o scenă mobilă în care toate circumstanțele sunt rapide și fugitive. Activitatea servește la a sesiza ocazia favorabilă; dacă o veți lăsa să scape, poate nu veți mai regăsi niciodată, în următoarele douăzeci de campanii, ceea ce vi s-a prezentat într-o zi de bătălie și de care n-ați știut să vă folosiți.“
Au existat și vor exista și în continuare numeroase teorii ale prilejului favorabil. Ele vor fi formulate în fel și chip, dar esența nu se va schimba. Marea calitate a unui comandant este să sesizeze și să folosească acest prilej favorabil. Nu scrie pe fruntea evenimentului respectiv așa ceva, nimeni nu-i pune o etichetă și nimeni nu-l avertizează pe comandant asupra acestui lucru. Doar geniul său poate să o facă. Dacă îl are. În domeniul artei militare, un comandat trebuie să fie ceea ce au fost marii pictori – Michelangelo, Picaso, Grigorescu etc. – în pictură, marii scriitori – Balzac, Goethe, Eminescu etc. – în literatură, marii filosofi – Socrate, Kant, Hegel etc. – în filozofie și așa mai departe. În aceasta constă esența artei militare. Restul este matematică, istorie și logică…
„Prin mobilitate universală înțeleg o formație care să fie aplicabilă pe orice teren și împotriva oricărei trupe, atât în atac, cât și în apărare; căci linia de bătaie, odată fiind formată în fața inamicului, este dificil să-i mai schimbi ordinea și să faci vreo mișcare. De asemenea, când crezi că ai de făcut câteva schimbări, recurgi la linia a doua sau la rezervă, dar aproape totdeauna fără succes.“ Cât de mult seamănă acest concept cu ceea ce noi numim, azi, modul sau modulare! Mobilitatea universală ajută să fie depășite orice circumstanțe. Nu era, desigur, o noutate. Armata lui Gingis Han, alcătuită pe principiul multiplicării de zece, datorită unor structuri simple și dinamice, avea un grad de mobilitate extrem de ridicat, realizând, așa cum s-a precizat în capitolele anterioare, ritmuri de înaintare incredibile pentru acea perioadă. Meritul lui Lloyd este însă acela de a fi încercat o fundamentare teoretică a acestor realități, adică de a le transforma în concepte, în teorii și chiar în modele universale.
Autorul vorbește de raportul ideal dintre cavalerie și infanterie, care este unul intrinsec, greu de stabilit, și care depinde de dispozitivul adoptat, de calitatea trupelor, de coeficientul de uzură, de manevra care se preconizează sau care se impune, de teren, de viteza cu care se derulează acțiunile, de inamic etc.
În general, până în acel moment, formațiile erau în pătrat sau în paralelogram, nu circulare, ca la Cezar. Autorul se apleacă asupra acestor lucruri – care, astăzi, par lipsite de importanță –, pentru că figurile geometrice în care se dispuneau armatele contau foarte mult. Se pare că aveau în ele ceva magic. Chiar și în primul și în cel de al doilea război mondial, se vorbea de formațiile în romb, în pătrat, în paralelogram etc. Și astăzi, formațiile articulate ale subunităților sunt în linie de grupe, de plutoane, de companii, de batalioane etc., în triunghi cu vârful înainte, în triunghi cu vârful înapoi…
Adoptarea unor formații sau altora era, în acele timpuri, o chestiune esențială. Bineînțeles, aici acționau legi matematice precise, în funcție de care erau dozate eforturile oamenilor și timpul pentru trecerea de la o formație la alta. Dar aceste manevre simple și obositoare nu depindeau numai de abilitatea și agilitatea trupelor, ci și de inamic. Oricum, marea artă a comandantului consta în a adopta formația cea mai economicoasă, cea mai rapidă, cea mai flexibilă și cea mai eficientă, chiar dacă nu dispunea de nici un instrument științific, ci doar de experiența și intuiția sa.
Odată cu apariția și dezvoltarea armelor de foc, învățătura și experiența multor milenii de artă militară se spulberaseră sau, în orice caz, se bulversaseră iremediabil. Trimiterea la antici se făcea tocmai în sensul creării unui suport pentru ieșirea din rigiditate. Pentru că trebuie pornit de undeva, iar Evul Mediu nu oferea mare lucru.
Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea se încerca să se pună totul în ordine. Într-o nouă ordine. Iar pentru aceasta, se simțea nevoia întoarcerii la antici. Era un fel de întoarcere la izvoare.
Lloyd descrie în zece puncte ordinea de bătaie a modernilor. Aceasta este, ni se pare, semnificativă pentru o epocă de tranziție spre războiul de mișcare din vremea lui Napoleon. Reforma începuse. Ea nu se baza doar pe o critică constativă și total neconstructivă, ci mai ales pe scrieri care evocau fie experiența anticilor, fie experiența proprie. Se umbla deci la temelie. Se construia adică o temelie. Oricum, reflecțiile lui Lloyd în ceea ce privește colaborarea între arme, manevra și rolul armelor de foc ne dau o dimensiune reală asupra epocii:
„Dincolo de o anumită măsură – scrie Lloyd –, numărul nu ajută deloc forța unei armate, cel puțin pentru motivul că nu toate trupele pot să acționeze împreună; fără aceasta, nu se face altceva decât să se adauge noi dificultăți greutăților unei armate și s-o facă incapabilă să manevreze. Această manieră de a separa cavaleria de infanterie (dispunerea cavaleriei pe aripi, pentru a-i proteja flancurile, ca și cum aceasta nu și le-ar putea proteja, mai ales prin foc, și singură!) face ca rareori ele să acționeze împreună pe un câmp de luptă, la momentul convenit. Ele acționează separat, având, poate, un obiectiv comun, dar fără să-și coordoneze acțiunile și fără să se protejeze reciproc.“
El descrie, după multele observații pe care le-a făcut în timpul campaniilor, o bătălie. Este, de fapt, o privire critică, el sesizând neajunsurile și limitele acelui timp. După părerea autorului, examinarea, preț de mai multe zile a pozițiilor inamice, înainte de a le ataca, este nu numai pierdere de vreme, ci și o acțiune în favoarea inamicului, întrucât îi dă posibilitatea acestuia să ia inițiativa tactică.
La urma urmei, după părerea autorului, ceea ce observi în câteva zile poți constata și în câteva minute. El pledează, astfel pentru rapiditatea acțiunii, pentru surprindere. Cu atât mai mult cu cât apropierea de pozițiile inamice, după obiceiul vremii, este ca un fel de pisică cu clopoței. În față merge artileria, cu tot cortegiul ei de acareturi, care înaintează foarte lent și face tot felul de popasuri, în timp ce infanteria și cavaleria înaintează ca melcul în urma acesteia.
Inamicul are posibilitatea să observe minut de minut această mișcare și să ia măsuri în consecință, inclusiv pentru hărțuirea coloanelor și distrugerea materialului de artilerie. Se știe, în această perioadă, ca și în ultima parte a Evului Mediu, domnitorii români, spre exemplu, atacau coloanele inamicului, astfel încât, în zona bătăliei (pe care, de regulă, nu o hotăra inamicul, ci apărătorul), acesta ajungea epuizat și cu forțele înjumătățite.
Rațiunea potrivit căreia dispozitivele de marș aveau artileria în capul coloanelor ținea de modul în care era concepută folosirea artileriei. Ea se dispunea, în zona acțiunilor de luptă, în fața infanteriei, o proteja pe aceasta împotriva atacurilor inamice și executa, în acest timp, pregătirea de foc. Artileria nu se putea dispune, în acele vremuri, înapoia trupelor, în poziții acoperite, din mai multe motive (bătaie mică, traiectorii întinse, precizie redusă, dificultatea conducerii focului etc.) și, de aceea, întregul dispozitiv trebuia să se adapteze la cerințele manevrei de artilerie.
Momentul cel mai critic era însă acela al sosirii în zona acțiunilor și realizării dispozitivului. Așezarea artileriei în poziții era dificilă, mișcările de trupe creau numeroase vulnerabilități pe care un inamic inteligent, care se afla din timp la locul respectiv, le putea exploata în folos propriu. De regulă, nu se întâmpla însă așa. Inamicul se mărginea adesea să privească acest spectacol, mulțumindu-se cu pozițiile sale.
Pregătirea de artilerie (canonada artileriei) dura două sau trei ore. Se pornea apoi la atac tot așa, cu artileria în față: Evident, datorită înaintării lente a artileriei, imposibilității acesteia de a efectua trageri din mișcare și numeroaselor obstacole naturale care se aflau pe frontul armatei din ofensivă și care fragmentau excesiv dispozitivul acesteia, pierderile în rândurile atacatorului erau foarte mari.
În aceste condiții, atacarea pozițiilor inamice se producea asimetric, iar atacul putea fi cu ușurință respins. Urmează un joc greoi al liniilor, un fel de du-te vino fără o finalitate. E clar că aspectul luptei, în aceste condiții, nu este decât o hărțuială. De aceea, războaiele din vremea aceea nu se mai puteau rezuma la o bătălie decisivă, pentru simplul motiv că, datorită mijloacelor, o astfel de bătălie nu se putea produce.
El propune reintroducerea sulițelor și folosirea dispozitivelor pe patru linii, în care armele să se sprijine reciproc. La prima vedere, o astfel de concepție pare un recul. Nu este însă așa. Armamentul de foc se afla la început, iar performanțele lui abia de le egalau pe cele armelor cu jet (arcul, îndeosebi). De aceea, la alcătuirea dispozitivelor (formațiilor) de luptă trebuia să se țină seama de realități.
Suvorov (1729-1800) este considerat cel mai strălucit militar rus al secolului al XVIII-lea. Are o experiență excepțională în ceea ce privește campaniile militare, în special în utilizarea tacticii maselor compacte și nu pe cea a linearității, cum era moda timpului. Lui îi aparține lucrarea Arta de a învinge, care nu este o lucrare teoretică, ci, așa cum sunt multe scrieri de acest gen ale militarilor de carieră, o culegere de precepte pe care el le-a aplicat și le-a experimentat o viață și le-a comunicat prin viu grai subordonaților săi după fiecare bătălie sau după fiecare exercițiu. Valoarea lor constă în realismul lor. Suvorov a fost un mare general. El a obținut victorii împotriva turcilor și polonezilor, în campaniile din Italia și din Elveția împotriva francezilor etc.
Arta războiului constă în rapiditatea execuției, în curajul și îndrăzneala de a înfrunta orice obstacol. Pentru aceasta, trupele trebuie antrenate zi și noapte, în condițiile cele mai grele, și motivate.
În capitolul intitulat Instruirea soldaților cu cunoștințele care le sunt necesare, Suvorov scrie:
„Păstrează cartușe pentru trei zile și uneori pentru întreaga campanie dacă nu ai de unde să iei altele. Trage puțin, dar ochit. Înfige baioneta cu putere. Glonțul poate să nu-și atingă ținta, baioneta nu; glonțul este un nebun, baioneta este o curvă. (…)
Menajează glonțul! Se înlănțuie trei asupra ta: străpunge-l pe primul, împușcă-l pe următorul, ucide-l pe al treilea cu baioneta. Se întâmplă rar, dar n-ai timp să reîncarci.
În atac, nu încetini! Exersează tragerile la țintă! Cumpără douăzeci de gloanțe de plumb de om, va costa puțin! Noi tragem ajustat; la treizeci de gloanțe pierdem unul, dar în artileria de câmp și regimentară se ratează oare mai puțin de o lovitură din zece?
Fitilul este aprins. Aruncă-te asupra mitraliilor, ele vor trece pe deasupra capului! Ai tunuri, ai oameni. Întoarce-te brusc, urmărește, lovește! Fă-ți datoria față de alții! Este un păcat să ucizi în mod inutil: aceștia sunt oameni ca și tine. Mori pentru Sfânta Fecioară! Pentru țar! Pentru casa imperială! Biserica se roagă la Dumnezeu. Pentru cei care rămân în viață, onoruri și glorie!
Nu ofensa locuitorul! El ne hrănește și ne adapă; soldatul nu este un brigand. Prada e sacră; cucerește tabăra, totul este al vostru; luați fortăreața, totul este al vostru. La Ismail, între alte lucruri, se împărțea aur și argint cu mâna plină. La fel în multe alte locuri. Dar nu prădui niciodată fără ordin!
Într-o bătălie în câmp deschis, există trei feluri de atac: asupra aripii care este cea mai slabă. Aripa puternică este acoperită de o pădure: nu este o dificultate! Soldatul trece chiar și printr-o mlaștină! Este dur să traversezi un râu, nu vei putea să o faci fără un pod. Vei escalada toate fortificațiile. Atacul asupra centrului nu este avantajos, cel puțin când cavaleria nu este lângă noi. Atacul asupra spatelui inamicului este foarte bun numai pentru un corp slab; dar este dificil pentru o armată să facă o mișcare turnantă.
El spune că, pentru un comandant sunt necesare trei calități militare: coup d’oeil, pentru a vedea dintr-o dată cum să-și stabilească tabăra, cum să mărșăluiască, cum să urmărească inamicul și cum să-l bată; promptitudinea și atacul viu.
La un moment dat, referindu-se la atacul viu, el spune: „Piciorul susține piciorul, mâna susține mâna! Focul cauzează multe pierderi! Inamicul are aceleași brațe ca și noi, dar el nu cunoaște baioneta rusească! Desfășoară linia, atacă imediat cu arma albă!“
Valoarea acestor scrieri este mai mult practică, psihologică. Având în vedere că, după fiecare exercițiu, Suvorov le vorbea îndelung soldaților săi, efectul asupra lor trebuie să fi fost deosebit.
3.4. Manevra
Manevra este înțeleasă, pe de o parte ca sistem de acțiuni pentru poziționarea favorabilă a forțelor în vederea bătăliei și, pe de altă parte, ca sistem de acțiuni (lovitură frontală, învăluire, întoarcere), la nivel tactic și strategic, desfășurate pe timpul ducerii luptei în vederea câștigării inițiative și obținerii succesului.
Prima ține de arta strategică și de arta operativă, cea de a doua ține îndeosebi de tactică și de practica strategică. Aceste lucruri trebuie privite și înțelese în dinamica lor, în marea lor flexibilitate. O dată cu apariția armelor de foc și cu impunerea lor în câmpul tactic, foarte multe lucruri s-au schimbat. Armatele s-au modificat, poziționarea lor s-a schimbat, dispozitivele, mai ales de la Gustav Adolf încoace, au devenit mai suple, mai flexibile. Infanteria se dispunea pe linii mai puține (Gustav Adolf folosea șase linii, Mihai Viteazul o dispunea pe două sau trei linii etc.), tunurile (datorită bătăii relativ mici și rolului crescând al focului în crearea condițiilor pentru manevra propriu-zisă), se dispuneau în fața infanteriei.
Pe timpul luptei, artileria nu mai putea să tragă, deci infanteria era lipsită de sprijinul de foc. Dar, în cele din urmă, încă din această epocă, s-a găsit și pentru această incompatibilitate un remediu, atât prin poziționarea corespunzătoare a forțelor și efectuarea manevrei în așa fel încât artileria să-și poată continua tragerile, cât și prin crearea tunurilor de însoțire (artileria infanteriei).
Ca și în antichitate, infanteria se dispune la centru, iar pe aripi se poziționează cavaleria. Ea este cea care efectuează manevra. De regulă, această manevră este de învăluire și chiar de întoarcere. Apar însă și unele elemente noi în tactica cavaleriei. Ea primește misiunea să șarjeze artileria și chiar infanteria în momentul când se încarcă armele, deci în pauza de foc, să asigure flancurile și chiar să însoțească artileria proprie și s-o protejeze. La rândul ei și ea este protejată de focul infanteriei.
Astfel, în timpul manevrei, sub toate formele ei, apare necesitatea cooperării între arme și, de aici, noile exigențe ale conducerii forțelor. Desfășurarea războiului prin mai multe campanii, prin mai multe operații, prin mai multe bătălii impune planificarea manevrei, deci apariția și dezvoltarea primelor state majore.
Totul este însă în curs de schimbare. Provocările sunt numeroase, iar soluțiile grabnice. Pentru că arta militară nu are o dezvoltare în sine, ci ea depinde de politica vremii, de situația economică a statelor, de complexele și complicatele relații ale acelor timpuri. Europa se află în plină efervescență; se pun bazele unor societăți noi, începe industria, viața cunoaște Alte dimensiuni, se deschid sau se redeschid marile rute comerciale, știința cucerește pas cu pas continentul, apar marii entuziaști, se consolidează o gândirea europeană profundă, nimic nu mai este ca înainte. Dar, pe plan politic, Europa se confruntă cu Imperiul otoman, cu o dialectică a forțelor neîntâlnită până atunci, din care va țâșni, ca și Renașterea, secolul luminilor, care va deschide triumfal porțile penultimului secol al mileniului al doilea.
3.5. Concluzii
Perioada Renașterii, care începe odată cu secolul al XV-lea, este numită de unii istorici și ca renaștere a artei militare. Această renaștere se dorește a fi, inițial, o întoarcere la antichitatea târzie, o reconsiderare și o reluare a merilor creații ale antichității. Renașterea artei militare se înscrie în ansamblul general alo renașterii științei, culturii și vieții sociale și are ca suport tocmai realizările deosebite din aceste domenii.
Dacă Evul Mediu european nu adusese cine știe ce învățăminte pe plan militar (deși și acest lucru este discutabil) Epoca Renașterii revigorează toate domeniile artei militare, re-creează, de fapt, instituția militară.
Ca și celelalte mari epoci – Antichitatea și Evul Mediu – și această epocă a Renașterii și Luminilor poate fi împărțită în trei etape. Prima etapă constă în revoluționarea științei și, pe această bază, a ceea ce astăzi numim strategia mijloacelor. Strategia genetică sau generativă (adică strategia care generează mijloace), specifică perioadelor de pace, începe să aibă o importanță din ce în ce mai mare. În epocile anterioare, acest lucru nu conta prea mult. Confecționarea arcului și a săgeților, a praștiei și chiar suliței nu necesita o tehnologie deosebită, iar fierarii creau câte săbii erau necesare. De-acum, problema mijloacelor de luptă va fi tot atât de importantă (dacă nu chiar mai importantă) decât cea a forțelor. Ele vor fi produse în fabrici, apare o industrie a armamentului. O dată cu epoca renașterii, războiul devine o chestiune de potențial. Și, probabil, așa va rămâne până la sfârșitul lumii. Această primă etapă o continua, de fapt pe cea a revigorării artei militare din ultima parte a Evului Mediu.
Cea de a doua etapă constă în dezvoltarea artei militare și se caracterizează prin reconstituirea (inițial, ca în antichitate, apoi într-un mod specific epocii) a armatelor permanente, ca instituții sau instrumente ale statelor. Aceste armate sunt alcătuite din cetățeni ai statului și din mercenari, primesc uniforme, sunt înzestrate cu armamente noi, care devin din ce în ce mai eficiente – archebuze, muschete etc. și tunuri – și pun în operă o anume politică (de cucerire, de apărare, de obținere a independenței etc.). Această etapă a dezvoltării artei militare se caracterizează prin repunerea pe rol a strategiei forțelor. Este încă o etapă de căutări și chiar de revoluționări. Ne gândim la armata creată de Gustav Adolf și la cea a lui Frederic al II-lea, care conturează încheierea acestei etape și trecerii la cea de a treia etapă – cea a dezvoltării unor tactici specifice, adică a marii tactici (artei operative), a ceea ce noi numim, azi, strategie operațională. Apare din ce în ce mai clar nivelul operativ al acestei arte, care, pe de o parte, constă în ceea ce se întâmplă până la poziționarea forțelor la locul bătăliei (care încă dura zile întregi) și, pe de altă parte, în apariție unor structuri (comandamente, state majore) care să preia și să conducă procesul de transpunere a deciziei politice luată de suveran în luptă armate. Acest proces cuprinde, la nivel strategic, realizarea forțelor și a mijloacelor necesare, elaborare a concepției de ducere a războiului, potrivit intereselor statului respectiv și a modului concret de desfășurare a operațiilor. Nivelul operativ trebuie să asigure transpunerea acestei concepții operaționale într-un mecanism de război, care consta în dispozitive, linii de comunicații, sisteme logistice, structuri de conducere și de comandă.
Toate aceste trei etape sunt de căutări, de încercări, de confruntări. Armamentul era încă la început, dar revoluția militară începuse tocmai prin introducerea armelor de foc. Armatele se masifică, puterea lor de distrugere crește, dar mobilitatea rămâne aceea, chiar se reduce prin diminuarea rolului cavaleriei. Pușca și mitraliera detronează calul și cavaleria și repun coroana Imperiului bătăliei pe fruntea infanteriei.
Oricum, în această epocă, bătăliile nu mai sunt simple încăierări, simple ciomăgeli, ca în Evul Mediu. Ele devin din ce în ce mai mult acțiuni gândite, manevre iscusite, concepute și studiate îndelung. La nivel strategic se disting forme ale acțiunilor și operațiilor clare, care definesc apărarea strategică, ofensiva strategică, așteptarea strategică etc. Acestea se vor contura din ce în ce mai pregnant în secolul luminilor, iar secolul al XIX-lea, îndeosebi prin arta lui Napoleon, le va aduce consacrarea.
Anexe
Anexa nr. 1 – ARTA RĂZBOIULUI
Articolul I: Fundamentele artei militare
Sun Tzî spune: Arta războiului și organizarea trupelor sunt de o importanță vitală pentru stat. Viața și moartea subiecților depind de aceasta, ca și conservarea, creșterea sau decăderea Imperiului; a nu reflecta la acest lucru în mod profund, a nu lucra în mod conștient pentru aceasta înseamnă a face dovada unei condamnabile indiferențe față de posesia sau pierderea a ceea ai mai scump, iar așa ceva este inadmisibil.
Pentru ofițeri și pentru toate preocupările lor, cinci categorii principale trebuie să facă obiectul unor meditații continui, așa cum se petrec lucrurile și cu marii artiști care, atunci când concept o operă, au totdeauna în spirit scopul pe care și-l propun, profită de tot ceea ce văd, de tot ceea ce aud, nu pierd nici un prilej pentru a asimila cunoștințe noi și orice alt lucru ce îi poate ajuta să ducă opera la bun sfârșit. Dacă dorim ca gloria și succesul să însoțească armatele noastre, trebuie să nu pierdem niciodată din vedere: Doctrina, Cerul, Pământul, Generalul și Disciplina.
Doctrina determină unitatea de gândire; ea ne inspiră aceeași manieră de a trăi și a muri și ne face să fim curajoși și imperturbabili în fața nenorocirilor și a morții.
Dacă cunoaștem bine Cerul, nu ignorăm ceea ce semnifică cele două mari principii Ing și Iang și vom ști care-i momentul în care ele se unesc sau se opun pentru a produce frig, căldură, senin sau perturbații atmosferice.
Terenul este la fel de important ca și Cerul. Să-l studiem bine pentru a-i cunoaște particularitățile, înaltul și adâncul, ceea ce înseamnă aproape și departe, vast și strâmt, permanent și temporar.
Doctrina, echitatea, dragostea pentru toți cei care ne sunt subordonați și pentru toți oamenii în general, știința resurselor, curajul și valoarea sunt calități care trebuie să-l caracterizeze pe cel căruia i se încredințează demnitatea de General, virtuți pentru însușirea cărora nu avem voie să neglijăm nimic, singurele care pot să justifice prezența noastră în fruntea celorlalți.
Acestor cunoștințe trebuie să li se adauge Disciplina. A ști să aranjezi trupele, fără să ignori nici una dintre regulile subordonării, a urmări aplicarea lor riguroasă, a cunoaște atribuțiile fiecărui subordonat, a stăpâni toate mijloacele care duc la obținerea unui rezultat, a nu pregeta, la nevoie, să intri în toate detaliile care țin de ceea ce trebuie precizat și a avea noțiunea valorii reale a fiecăruia dintre aceste detalii, toate acestea formează ansamblul unui corp de disciplină a cărui cunoaștere nu trebuie să scape nici perspicacității și nici atenției Generalului.
Deci tu, care, prin voința prințului, ai fost plasat în capul armatei, ancorează-ți fundamentele științei tale militare pe cele cinci principii ce tocmai au fost expuse; victoria va însoți pretutindeni pașii tăi, în timp ce, dacă prin ignoranță sau prin înfumurare, le vei omite sau respinge, nu vei avea decât cele mai rușinoase înfrângeri.
Cunoștințele pe care tocmai le-am indicat îți vor permite să discerni, printre principii care guvernează statele, pe acela care are cea mai bună doctrină și cele mai multe virtuți; vei cunoaște mari generali care pot să se găsească în diferite țări, astfel încât, în timp de război, poți să apreciezi destul de sigur care este, dintre doi antagoniști, cel ce trebuie adus și, dacă vei fi nevoit să intri tu însuți în arenă, vei putea să te feliciți în mod rațional de a deveni victorios.
Aceste cunoștințe te vor ajuta să prevezi care sunt momentele cele mai favorabile, Cerul și Pământul fiind de acord, pentru a ordona mișcarea trupelor, itinerarele de deplasare și lungimea etapelor; nu vei începe și nu vei încheia niciodată o campanie în deplasare; vei aprecia pe cel tare și pe cel slab, atât dintre cei care ți s-au încredințat, cât și dintre inamicii cu care va trebui să lupți; vei afla în ce cantitate și în ce stare se află aprovizionarea celor două armate; recompensele vor trebui acordate în mod liber, dar totdeauna diferențiat, și nu vei da pedepse decât la nevoie.
Admirând virtuțile și capacitățile tale, generalii plasați sub autoritatea ta vor sluji atât din plăcere, cât și din datorie; exemplul lor va antrena subalternii, și trupa însăși va acționa cu un plus de dăruire pentru a-ți asigura succesul. Stimat, respectat și iubit de ai tăi, vei vedea că popoarele vecine caută protecția prințului pe care-l servești, fie pentru a-l sluji, fie pentru a-i fi aliați.
Pentru că vei ști să distingi ceea ce este posibil de ceea ce nu este, nu vei întreprinde nimic care să nu poată fi dus la bun sfârșit. Cu aceeași penetrație, ceea ce este departe va fi văzut ca fiind sub ochii tăi și invers. Vei profita de disensiunile care apar la inamic, pentru a-i atrage pe cei neîncrezători de partea ta, fără se menajezi nici promisiunile, nici darurile, nici recompensele. Nu ataca un inamic mai puternic și mai tare ca tine și evită ceea ce ar putea conduce la o angajare generală. Ascunde totdeauna adversarilor starea în care se află trupele tale: câteodată vei face în așa fel încât să se ducă zvonul despre slăbiciunea ta, sau vei simula teama, pentru ca inamicul, cedând aroganței și orgoliului, fie să te atace imprudent, fie să-și slăbească sistemul de supraveghere, lăsându-se astfel el însuși surprins. Trupele trebuie să fie ținute mereu în alertă, ocupate continuu, pentru a nu se moleși. Nici o disensiune nu trebuie tolerată în trupele tale. Ele formează o singură familie în care nimic nu trebuie să fie neglijat pentru a domni pacea, concordia și unitatea. După ce vei fi evaluat consumul de produse și de tot ce intră în uzajul zilnic, vei avea grijă ca aprovizionarea să fie făcută corect și, la finele unei campanii glorioase, te vei întoarce acasă pentru a te bucura aici în liniște de fructele victoriei, printre aclamațiile concetățenilor, care îți vor fi recunoscători de pacea adusă. Acestea sunt, în general, reflecțiile pe care propria mea experiență mi le-a dictat și pe care îmi fac o datorie să ți le comunic.
Articolul II: Debutul campaniei
Sun Tzî spune: Presupun că începi campania cu o armată de o sută de mii de oameni, că ai muniții suficiente, o mie de care de luptă și mii de coviltire de piele pentru transporturi, că alimentele sunt asigurate pe traseul de o mie de li (350 – 450 km), că nimic nu lipsește din ceea ce este necesar pentru repararea armamentului și căruțelor, că muncitorii și toți cei care nu aparțin personalului trupei te-au precedat sau mărșăluiesc separat de suita ta și că au fost luate toate măsurile pentru prevenirea accidentelor sau intemperiilor ca și a altor lucruri care sunt străine războiului sau care sunt indispensabile armatelor. Presupun, de asemenea, că ai o sumă de o mie de uncii care va fi distribuită trupelor în fiecare zi și că această plată va fi achitată la timp, în cea mai riguroasă exactitudine; în acest caz poți merge direct spre inamic; atacul și învingerea lui vor fi, pentru tine, același lucru. Eu zic mai mult: nu amâna ducerea luptei, nu aștepta ca armatele tale să se deterioreze și tăișurile săbiilor să se tocească. Dacă este vorba de luat un oraș, grăbește-te să-l asaltezi (asediezi). Nu te gândi decât la asta, dirijează-ți toate forțele într-acolo; grăbește-te, căci, dacă tu lipsești de aici, trupele își vor asuma riscul de a prelungi campania timp îndelungat, ceea ce va constitui o sursă de nenorociri: banul se va termina, armele se vor deteriora, ardoarea soldaților se va stinge, curajul și forțele lor se vor volatiliza, proviziile se vor consuma și te vei trezi redus la cele mai neplăcute extremități. Informat asupra situației tale vrednice de milă, inamicii vor ieși proaspeți, se vor năpusti asupra ta și te vor tăia în bucăți. Acea oarecare reputație pe care o aveai până în acel moment va fi pierdută. Astfel, a ține trupele mult timp în campanii înseamnă a produce statului un mare prejudiciu și a risca să i se aducă o atingere mortală reputației sale.
Cei care posedă adevăratele principii ale artei militare nu se lasă luați a doua oară. Din prima campanie, totul este sfârșit. Ei nu-și consumă în mod inutil mijloacele de subzistență timp de trei ani, ci trec subzistența armatelor pe seama inamicului, scutind astfel statul de cheltuielile imense pe care le presupun transporturile de aprovizionare la mari distanțe. Ei nu ignoră – și tu, de asemenea, trebuie s-o știi – adevărul că nimic nu epuizează un stat mai mult decât aceste tipuri de cheltuieli, întrucât, fie că armata se găsește în defensivă, la frontiere, fie că atacă țări îndepărtate, poporul este cel care suferă totdeauna; articolele indispensabile vieții se împuținează și cresc prețurile, iar oamenii nu și le mai pot procura.
Prințul percepe în grabă tributul în produse indispensabile vieții pe care fiecare familie trebuie să i-l dea și mizeria se întinde peste orașe și sate; din zece părți din necesar, trebuie retranșate șapte. Nenorocirile se vor resimți până la suveran. Coifurile sale, armurile, scuturile, arcurile, săgețile, sulițele, carele, toate se vor distruge. Caii, boii, chiar și cei care ară pământurile imperiale și, astfel, prințul va fi nevoit ca, din zece părți din cheltuielile sale ordinare, să-și retranșeze șase. Tocmai pentru a preveni toate aceste dezastre, un general abil nu trebuie să uite nimic în ceea ce privește reducerea campaniilor, asigurarea condițiilor de trai pe spezele inamicului sau, mai mult sau mai puțin, pentru a-și procura chiar și cu bani, produse străine de strictă necesitate.
Dacă inamicul are o baniță de grăunțe în tabăra sa, tu să ai 20 în tabăra ta; dacă inamicul are paie, ierburi și grăunțe pentru caii săi, în valoare de un chintal, tu să ai 20 în tabăra ta. Nu lăsa să-ți scape nici o ocazie pentru a-l incomoda; fă-l să se piardă în detalii, găsește mijlocul de a-l irita, pentru a-l face să cadă în capcană, provoacă diversiuni, pentru a-l face să-și diminueze forțele, dispersându-le, masacrează-i câteva părți, din timp în timp, deturnându-i convoaiele, echipajele și tot ceea ce ar putea să-ți fie util.
Când vor fi luate mai mult de zece care inamice, vei începe prin a-i recompensa deopotrivă pe cei care au condus operațiunea și pe cei care au efectuat-o. Aceste care să fie întrebuințate ca și cum ar fi ale tale, dar, mai întâi, smulge-le semnele distinctive. Tratează bine prizonierii, hrănește-i ca pe proprii tăi soldați, pentru a-i face să se simtă mai bine decât în propria lor tabără. Nu-i lăsa niciodată să lenevească, trage toate avantajele de pe urma lor și comportă-te ca și cum ei s-ar fi înrolat de bună voie sub drapelul tău.
Dacă vei face întocmai ce ți-am indicat, succesele te vor însoți, totdeauna vei fi învingător, vei menaja viața soldaților tăi, vei menține țara în vechile ei posesiuni, procurându-i altele noi, vei spori splendoarea și gloria statului, iar domnul și slujbașii săi îți vor fi îndatorați cu liniștea în care vor decurge de-acum înainte zilele lor. Există ceva care să fie mai demn de atenția și de eforturile tale?
Articolul III: Despre ceea ce trebuie prevăzut înaintea luptei
Sun Tzî spune: Iată câteva maxime de care va trebui să fii pătruns înainte de a voi să forțezi orașele sau să câștigi bătăliile.
Mai întâi, păstrează-ți țara și drepturile care decurg de aici și numai după aceea cucerește țara inamică; asigură liniștea orașelor națiunii tale; tulburarea liniștii orașelor inamice este o soluție de ultimă instanță – iată esențialul; a proteja contra oricărei insulte satele prietene este prima ta datorie; invadarea satelor inamice nu se justifică decât în caz de necesitate; casele și cătunele țăranilor tăi să nu fie supuse nici celei mai mici primejdii, iată ce merită atenția ta; devastarea instalațiilor agricole ale inamicului este o acțiune pe care numai tu poți s-o ai în vedere.
Când vei fi pe deplin pătruns de aceste principii, vei putea să ataci orașele sau să angajezi bătăliile. Îți garantez succesul. Totodată, a duce o sută de lupte și a repurta o sută de victorii este bine, dar nu cel mai bine. A imobiliza armata inamicului fără luptă, iată ceea ce este excelent. Acționând astfel, conduita generalului nu va fi diferită de cea a celor mai virtuoase personalități; ea se va racorda cu Cerul și cu Pământul ale căror acțiuni tind mai degrabă spre producerea și conservarea lucrurilor decât spre distrugerea lor. Niciodată Cerul nu va aproba efuziunea sângelui uman: el este cel care dă viață oamenilor; el singur are dreptul de a o curma.
Astfel, încearcă să fii victorios, fără să dai bătălii. Va fi prilejul unde, cu cât te vei ridica deasupra binelui, cu atât te vei apropia de excelent. Marii generali ajung aici evitând toate șiretlicurile inamicului, destrămându-i proiectele, semănând discordie printre partizanii săi, ținându-l tot timpul cu răsuflarea oprită, privându-l de ajutoarele pe care ar putea să le primească din afară, tăindu-i orice posibilitate de a întreprinde ceva care să fie în avantajul lui.
Dacă ești constrâns să asediezi un loc și să-l reduci, amplasează-ți carele, scutierii și mașinile de război în așa fel încât să nu-ți lipsească nimic atunci când va sosi momentul să treci la asalt. Dacă, în mai puțin de trei luni, locul nu a fost adus în situația de a capitula, există greșeli pe care le-ai comis. Va trebui să le găsești și să le corectezi. Dublează-ți eforturile, în timpul asaltului, imită vigilența, activitatea, ardoarea și încăpățânarea furnicilor. Presupun că, de acum înainte, vei asigura construirea de retranșamente, vei fi ridicat turnuri care să permită dominarea inamicului și că te vei fi gândit la tot ceea ce ar putea să survină în mod neplăcut. Dar dacă, în pofida acestor precauții, vei pierde o treime dintre soldați fără să fii victorios, să nu ai nici o îndoială că ai atacat prost.
Un general abil nu se găsește niciodată redus la asemenea extremități. Fără să dea bătălii, el știe să-l supună pe inamic; fără să verse o picătură de sânge, fără să scoată sabia, el face să cadă orașele; fără să treacă frontiera, el cucerește ținuturi străine și, în minimum de timp, în fruntea trupelor sale, el procură prințului său gloria nemuritoare, asigură fericirea compatrioților săi și face ca universul lui să se bucure de liniște și de pace.
Te poți găsi, în raport cu inamicul, într-o infinitate de situații care nu pot fi nici prevăzute, nici enunțate. Experiența este aceea care-ți va sugera ce ai de făcut în fiecare caz în parte; eu mă limitez în a-ți da câteva sfaturi generale:
– Dacă ești de zece ori mai puternic decât inamicul, încercuiește-l, fără a-i lăsa nici cea mai mică ieșire;
– Dacă ești de cinci ori mai puternic ca el, atacă-l din patru părți deodată;
– Dacă ești de două ori mai puternic, împarte-ți armata în așa fel încât cu una dintre părți să-l imobilizezi, iar cu cealaltă să-l ataci;
– Dacă ești la egalitate cu inamicul, angajează lupta, hazardul va hotărî, dar dacă ești mai puțin puternic ca inamicul, păzește-te, evită să comiți cea mai mică greșeală. Străduiește-te să te protejezi, evită lupta atâta timp cât este posibil. Prudența și fermitatea unei forțe mici pot să ducă la istovirea și dominarea unei armate chiar numeroase.
Cel care este în fruntea armatei se poate considera ca sprijin al statului. Și este cu adevărat. Dacă el are astfel de calități, statul va fi în securitate; dacă nu le are, statul va suferi infailibil și chiar poate fi expus la pieire. Există un singur mod, pentru un general, de a-și servi statul; există însă mai multe pentru a-i aduce un mare prejudiciu. Pentru a reuși, bravura și prudența trebuie să însoțească totdeauna eforturile și o conduită abilă, dar o singură greșeală poate compromite totul. La câte greșeli nu este el expus?
Dacă trezește trupele pentru a începe marșul, când ele trebuie să se odihnească, dacă le pune în mișcare când ele trebuie să staționeze, dacă nu cunoaște exact locurile unde trebuie să le conducă, dacă nu le postează corect, le obosește în mod inutil, le deplasează fără să fie necesar, dacă ignoră nevoile fiecăruia dintre cei care compun armata sa, dacă fiecare nu este la locul său, potrivit aptitudinilor sale, pentru a scoate de la fiecare ce e mai bun, dacă nu cunoaște părțile bune și părțile slabe ale fiecăruia și gradul lor de fidelitate, dacă nu menține disciplina în toată rigoarea sa, dacă nu știe să comande, dacă este nehotărât și ezită când trebuie să ia rapid o decizie, dacă nu știe să recompenseze, dacă tolerează ca ofițerii să maltrateze soldații și nu previne disensiunile care pot să apară printre șefi, un general care comite astfel de greșeli secătuiește statul de oameni și de resurse, dezonorează patria sa și devine el însuși victimă rușinoasă a incapacității sale.
Pentru a învinge un inamic, un general trebuie să țină seama de următoarele cinci lucruri principale:
1. Să știe dacă poate să lupte și când să înceteze;
2. Să știe dacă trebuie să angajeze puțin sau mult;
3. Să cunoască voința simplilor soldați ca și pe cea a ofițerilor;
4. Să știe să folosească toate circumstanțele;
5. Să știe că suveranul aprobă tot ce se face în serviciul său și pentru gloria sa.
Și, în afară de aceasta, dacă vei ști ce poți și ce nu poți și de ce sunt capabili sau nu subordonații tăi, de vei duce o sută de războaie, de o sută de ori vei fi victorios. Dacă nu ști ce poți tu însuți și ignori ceea ce pot subordonații tăi, vei fi o dată învingător și o dată învins. Dar dacă nu te cunoști nici pe tine însuți, nici subordonații, câte lupte vei duce, atâtea înfrângeri vei avea.
Articolul IV: Despre dispunerea trupelor
Sun Tzî spune: Odinioară, cei care aveau experiența luptelor nu se angajau niciodată într-un război pe care ei nu-l prefigurau că-l pot încheia cu onoare. Înainte de a acționa, se asigurau de succes. Dacă circumstanțele nu li se păreau propice, așteptau timpuri mai favorabile. Aveau ca principii pe acelea că ei nu pot fi învinși decât prin propria lor greșeală și nu pot fi victorioși decât prin greșeala inamicului.
Să știi de ce trebuie să te temi și în ce trebuie să speri, când să înaintezi sau când să te retragi; urmărind și urmând starea trupelor tale sau pe cea a trupelor inamicului, să mergi la luptă când ești cel mai puternic și să ataci primul sau, dacă ești în inferioritate, să treci în defensivă – iată ceea ce fac generalii experimentați.
Arta de a practica, la momentul potrivit, defensiva nu o ceda celei ofensive. Cei care vor să reușească în prima (în arta defensivă N.N.) trebuie să se cufunde până în al nouălea pământ. Cei care vor să exceleze în cea de a doua (în arta ofensivă N.N.) trebuie să se ridice până la al nouălea cer. În cele două cazuri, trebuie să te gândești să păstrezi ce ai. A-i egala pe cei care au comandat în mod onorabil este un lucru bun. A voi să fii deasupra nivelului bun, dorind să-i depășești prin exces de rafinament nu este un lucru bun. Mai mult, a triumfa prin mijlocirea luptelor a fost privit ca un lucru bun, dar eu spun: ceea ce este deasupra binelui este adesea mai rău decât rău.
Animalele nu au nevoie câtuși de puțin de o forță excepțională pentru a aduna, la sfârșitul toamnei, haina lor de iarnă; nu este nevoie de o acuitate vizuală deosebită pentru a descoperi stelele; nu este nevoie de o ureche foarte fină pentru a auzi tunetul. Toate acestea sunt simple și naturale. Șefii abili nu găsesc mai multe dificultăți războiului, căci ei au prevăzut totul, ei au prevăzut toate eventualitățile; ei cunosc ce e bun și ce e rău în ceea ce privește situația lor și a inamicului, știu ce pot și până unde pot să meargă. Victoria este o consecință naturală a științei și conduitei lor.
Așa erau strămoșii noștri: nimic nu le era mai ușor decât să învingă. De aceea, se simțeau indignați de titluri de viteji, de eroi, de invincibili, întrucât ei atribuiau succesele lor grijii deosebite pe care o aveau de a preveni cea mai mică greșeală.
Înainte de a trece la luptă, ei țineau să slăbească încrederea inamicului umilindu-l, jignindu-l, supunându-i forțele unor încercări dure. Invers, trupele lor erau în siguranță în tabere bine stabilite, la adăpost de orice surpriză și în locuri inabordabile. Binele este că trupele cer lupta și nu victoria, căci ele, care vor să se bată, știu că sunt antrenate și călite; lenea și trufia sunt cele care cer victoria și aduc, de fapt, înfrângerea. În acest fel, ei erau asigurați de triumf sau de dezastru, înainte de a face un pas pentru a se convinge de unul sau de altul.
Cei care sunt în fruntea armatelor nu trebuie să uite nimic din ceea ce le asigură posibilitatea de a fi demni de funcția pe care o îndeplinesc. Ei se gândesc la măsuri de evaluare a dimensiunilor și cantităților; ei cunosc regulile de calcul, efectele balanței. Victoria nu este decât rodul unui calcul exact: reflectează la aceasta și vei ști tot ce trebuie pentru a nu fi niciodată învins.
Să cunoști bunul pe care-l produce pământul și să profiți de resursele sale; să cunoști drumurile și s-o iei pe cel bun; să știi să împarți exact, prin calcul, pentru a da fiecăruia alimente și muniție, nici prea puțin, nici în exces. Balanța te va învăța să faci dreptate, să împarți, după faptă, recompense și pedepse. În fine, amintește-ți victoriile care au fost repurtate, circumstanțele luptei, și vei cunoaște astfel ce s-a consumat, avantajele și prejudiciile aduse chiar învingătorilor.
Un Y depășește un Tchou. Pe platoul balanței, Y-ul aduce Tchou-ul. Fii, pentru inamicul tău, ce este Y pentru Tchou. După un prim succes, nu te culca pe lauri și nu lăsa trupele să se odihnească pentru asta. Năpustește-te asupra inamicului cu forța torentului care se precipită de la înălțimea de o mie de jini. Nu-i lăsa nici un răgaz și nu te gândi să culegi fructele victoriei decât atunci când înfrângerea sa totală îți va permite să o faci în liniște și pe îndelete.
Articolul V: Despre abilitatea comandamentului trupelor
Sun Tzî spune: Reține numele tuturor ofițerilor tăi, înscrie-le într-un repertoriu special cu specificația capacităților și aptitudinilor personale, cu scopul ca fiecare să fie folosit după calitățile sale. Fiecare să fie convins că este folosit prin tine și că tu, înainte de toate, ai grijă să-l aperi împotriva oricărui pericol. Trupele care se lansează împotriva inamicului trebuie să fie ca pietrele care se aruncă asupra ouălor. Între inamic și tine trebuie să fie o relație ca de la cel slab la cel puternic, ca de la vid la solid. Atacă deschis, dar fii învingător în secret. În aceasta constă abilitatea și perfecțiunea comandamentului trupelor. Zi plină și tenebre, aparență și secret – iată întreaga artă. Așa cum, cu cinci tonuri ale muzicii, cu cinci culori și cu cele cinci gusturi, putem, prin combinație, să obținem efecte infinite, posesia principiilor îi dă generalului, în orice situație, toate soluțiile convenabile.
În materie de artă militară și de conducere a trupelor, nu vor fi luate în considerare decât aceste două elemente: ceea ce trebuie făcut în secret și ceea ce trebuie executat în mod deschis; în practică acestea se prezintă însă ca un lanț neîntrerupt de operațiuni, ca o roată care nu are extremități. Fiecare operațiune militară are părți care se cer desfășurate la lumina zilei și părți care reclamă secretul nopții. Nu pot fi determinate dinainte; singure circumstanțele permit discernerea lor. Pentru a restrânge albia unui torent, trebuie să dispunem de enorme cariere de roci; pentru a prinde o mică pasăre, cel mai fin fir este mai mult decât suficient. Și totuși, torentul ajunge să rupă digurile sale, cu forța de a se destrăma, mica pasăre rupe ochiurile firului. De asemenea, oricât de bune, oricât de înțelepte ar fi măsurile pe care le-ai luat, nu înceta de a le supraveghea, de a veghea și a gândi la toate și nu abandona niciodată trupele unei orgolioase securități.
Posedă veritabila artă de a comanda trupele doar aceia care au știut și care știu să restituie puterea lor formidabilă, care au dobândit o autoritate nelimitată, pe care nici un eveniment nu-i poate doborî, care nu fac nimic cu precipitare, care-și păstrează, în momentele de surpriză, același sânge rece ca și cum ar fi vorba de acțiuni meditate, în cazuri prevăzute cu mult timp înainte, și pentru care promptitudinea în decizie nu este decât rodul unei reflecții prealabile căreia i se alătură o lungă experiență.
Forța acestei categorii de șefi este comparabilă cu cea a unor arcuri puternice care nu pot fi întinse decât cu ajutorul unui mecanism. Autoritatea lor are puterea săgeților lansate de aceste arcuri: este irezistibilă și răstoarnă tot. Asemenea sferei ale cărei puncte de pe suprafață sunt asemănătoare, ei sunt puternici peste tot și peste tot oferă aceeași rezistență. În cursul unei lupte și într-o dezordine aparentă, ei țin o ordine imperturbabilă; din slăbiciune ei fac să țâșnească forța, din poltronerie și lașitate, ei fac să iasă curajul și vitejia. Dar a face dezordinea să servească ordinea nu este posibil decât pentru acela care a reflectat asupra evenimentelor ce pot să survină; capacitatea de a naște forța din slăbiciune nu aparține decât acelora care dețin o absolută stăpânire de sine și o autoritate de necontestat. A ști să scoți curaj și vitejie din poltronerie și lașitate, înseamnă a fi tu însuți erou, înseamnă să fii mai mult decât un erou, să fii mai presus de vitejie.
Oricât de mare și prodigios ar părea, eu cer totuși câteva lucruri în plus celor care comandă trupele: a comanda este arta de a face forțele inamicului să se miște după dorința ta. Cei care posedă această artă admirabilă dispun de atitudinea trupelor lor și de armata pe care o comandă. Inamicul vine spre ei, când ei doresc, și le face oferte; ei îi dau inamicului și acesta acceptă; ei îi cedează inamicului și el vine să ia. Pregătiți pentru orice, ei profită de toate circumstanțele, totdeauna neîncrezători, ei ordonă să fie supravegheați subordonații pe care îi folosesc și, neîncrezându-se nici în ei înșiși, nu neglijează nici un mijloc care ar putea să le fie util. Ei privesc oamenii cu care trebuie să lupte ca pe niște pietre sau ca pe niște piese de lemn care trebuie să coboare o pantă. Pietrele și lemnul sunt inerte prin natura lor; ele nu ies din starea de repaus decât prin impulsul pe care-l primesc. Dar, în mișcare, dacă sunt cubice, ele se opresc repede, dacă sunt rotunde, ele se rostogolesc până ce întâlnesc o rezistență de netrecut.
Fă în așa fel ca inamicul să fie în mâinile tale o piatră rotundă pe care o rostogoliți de la înălțimea de o mie de jini. Prin aceasta, ți se va recunoaște autoritatea și puterea, și ești demn de postul pe care îl ocupi.
Articolul VI: Despre plin și despre gol
Sun Tzî spune: Este esențial ca, înaintea luptei, să fie stabilit punctul de adunare a trupelor. Pentru a nu fi devansat în acest sens de inamic, trebuie să acționezi cu promptitudine și să te instalezi înainte ca el să fi aflat de marșul tău spre acest loc. A fi primul la locul respectiv înseamnă a căuta acest lucru.
Generalul nu trebuie să se raporteze decât la el însuși pentru a face o alegere atât de importantă. În afara acestei priorități, un șef abil trebuie să obțină și mai mult prin alegerea făcută: să fie stăpânul campamentului și al tuturor mișcărilor care derivă de aici. El nu așteaptă ca inamicul să-l cheme. El este cel care îl face pe inamic să vină și, dacă a reușit să-l incite să vină în mod voluntar acolo unde dorește el să fie, nu întârzia să-i aplanezi toate dificultățile și să-i înlături toate obstacolele pe care le-ar putea întâlni, pentru ca el să nu renunțe la acest plan. Îți vei ușura astfel munca și, pentru străduințele tale, vei obține și ceva în plus. Marea știință este să-l faci pe inamic să vrea să facă ceea ce tu vrei să facă și să-i furnizezi, fără ca el să-și dea seama, toate mijloacele pentru a te secunda.
Dispunând astfel de punctul tău de adunare și de cel al inamicului, așteaptă cu răbdare ca adversarul să schițeze primele sale mișcări; dar, așteptând, străduiește-te să-l înfometezi în mijlocul abundenței, să-l bulversezi în timpul odihnei și să-i produci mii de neliniști chiar în timpul când el se consideră a fi în deplină securitate. Dar, dacă inamicul nu răspunde așteptării tale, dacă el rămâne inert și nu pare dispus să părăsească zona sa de adunare, ieși tu însuți dintr-a ta. Prin mișcarea ta, provoac-o pe a lui, determină-l să se comporta în așa fel încât să poți profita.
Dacă este vorba să te păzești, păzește-te cu putere, fii vigilent. Dacă trebuie să pleci, pleacă cu promptitudine, dar în siguranță, pe drumuri secrete. Inamicul nu trebuie să bănuiască unde te duci. Ieși pe neașteptate pe unde el nu se așteaptă și cazi asupra lui când el se gândește cel mai puțin.
Când, prin marșuri și contramarșuri, vei fi parcurs spațiul de o mie de li fără să fi trecut prin cea mai mică primejdie, fără măcar să te fi oprit, vei putea concluziona: ori inamicul ignoră planurile tale, ori îi e frică de tine, ori nu știe să-și păstreze pozițiile care au valoare pentru el. Să nu cazi într-o astfel de greșeală.
Marea artă a unui general este să-l facă pe inamic să ignore locul unde se va da lupta și să-i disimuleze pozițiile pe care le pregătește. Dacă reușește să ascundă cele mai mici mișcări ale sale, el nu este numai un general abil; el este un om extraordinar, un adevărat miracol, pentru că, fără să fie văzut, el vede, ascultă fără să fie ascultat, acționează fără zgomot și dispune de inamic după cum îi convine.
Pe de altă parte, dacă armata inamicului este desfășurată și tu nu vezi în rândurile ei discontinuitate, nu încerca să străpungi frontul advers. Dacă, părăsind tabăra sau retrăgându-se, inamicul operează în grabă și mărșăluiește în ordine, nu încerca să îl urmărești; sau, dacă îl vei urmări, aceasta să nu o faci nici prea departe, nici într-un ținut necunoscut. Când ai intenția să angajezi bătălia, dacă inamicul rămâne în liniile sale, nu trece la atac, mai ales dacă el este bine fortificat, protejat de șanțuri largi sau de pereți înalți. Atunci când nu estimezi oportună lupta și vrei s-o eviți, rămâi în liniile tale, ia măsuri pentru oprirea atacului și pregătește-te pentru a efectua contraatacuri utile. Lasă-l pe inamic să se obosească, așteaptă ca el să fie în dezordine sau în insecuritate: atunci poți să contraataci obținând avantajul.
Veghează ca niciodată să nu-ți separi corpurile armatei tale. Întotdeauna ele trebuie să fie în măsură să se ajute reciproc. Din contră, prin diversiune, determină-l pe inamic să-și separe elementele sale. Dacă el se împarte în zece corpuri, fiecare dintre acestea să fie atacat de armata ta reunită. Astfel, vei obține totdeauna avantajul. Superioritatea numerică va fi totdeauna de partea ta, indiferent cât de slabă ți-ar fi armata. Or, dacă toate lucrurile sunt egale, victoria este obținută de cel care are superioritatea numerică.
Inamicul să nu știe niciodată ce intenție ai privind lupta, nici maniera în care vei ataca sau în care te vei apăra. În ignoranța sa, el va multiplica pregătirile, va încerca să fie puternic peste tot, își va diviza forțele, ceea ce îl va duce la pieire.
Nu îl imita. Alege un sector în care îl vei ataca și concentrează aici cea mai mare parte a forțelor tale. Pentru a ataca frontal, pune în primele rânduri trupele de elită, căci rareori se rezistă la primul efort, în timp ce se repară foarte greu un eșec la începutul luptei. Exemplul celor bravi îi antrenează pe cei timorați. Aceștia urmează cu ușurință drumul deschis, când ei sunt incapabili de a-l elibera. Dacă vrei să faci efortul la una din aripi, pune aici cele mai bune trupe ale tale și în cealaltă ce ai mai puțin bun.
Trebuie, pe deasupra, să cunoști în profunzime terenul în care vei lupta, ca și ziua și ora angajării acțiunii: este un calcul pe care nu ai voie să-l neglijezi. Dacă inamicul este încă departe, informează-te în fiecare zi despre etapele sale. Din tabăra ta, urmărește-l pas cu pas. Ochii tăi nu-l văd, dar tu vezi tot ce face el; urechile tale nu-l aud, dar tu asculți ordinele pe care le dă; astfel, martor al conduitei sale, tu pătrunzi în profunzimile inimii sale pentru a-i citi teama și speranța.
Încunoștințat asupra planurilor, marșului și manevrelor sale, în fiecare zi, tu îl vei vedea apropiindu-se de teatrul unde vrei să vină. În acest moment, tu îl vei obliga să mărșăluiască în așa fel încât capul coloanei trupelor sale să nu poată primi ajutoare de la coada coloanei, aripa sa dreaptă să nu poată fi ajutată de aripa stângă și astfel tu îl vei lovi în momentul și locul care-ți vor conveni cel mai bine.
La apropierea zilei aleasă pentru bătălie, să nu fii nici prea departe, nici prea aproape de inamic. La numai câțiva li, așa este cel mai bine. Zece li reprezintă depărtarea cea mai mare care trebuie lăsată între armata ta și cea inamică.
Nu căuta numărul: cantitatea este adesea mai mult dăunătoare decât utilă. Sub un bun general, o armată mică, disciplinată, este invincibilă. Frumoasele și numeroasele trupe ale regelui Yee nu i-au folosit la nimic când regele Oe, cu efective puține, l-a învins, nelăsându-i din principatul său decât o amintire amară și rușinea de a-l fi guvernat rău.
Mica ta armată să nu aibă totuși aroganța să se arunce, fără a reflecta, asupra unei armate mai numeroase. Totdeauna precauțiile sunt necesare. Cu cunoștințele despre care ți-am vorbit, generalul discerne dacă trebuie să treacă la ofensivă sau să rămână în defensivă, când este convenabil să rămână nemișcat și când trebuie să se pună în mișcare și, dacă este nevoit să angajeze lupta, el deduce, din evaluarea capacității inamicului, dacă va fi învingător sau învins. Înainte, deci, de a ataca, examinează scrupulos dacă ai toate șansele de partea ta.
În momentul declanșării acțiunii, citește în privirile soldaților tăi, observă primele lor mișcări. Din ardoarea lor, din nonșalanța lor, din vitejia lor sau din ezitarea lor, vei putea trage concluziile de rigoare cu privire la succes sau la înfrângere. Este o prevestire care nu înșeală. Capacitatea trupelor în momentul angajamentului contează cel mai mult. Cel care a repurtat o victorie, putea fi bătut cu o zi înainte sau poate fi învins câteva ore mai târziu.
Sunt trupe ca o apă curgătoare. Izvorul fiind mai sus, pârâul curge rapid; dacă este mai jos, apa stagnează; dacă apare o cavitate, apa o umple imediat ce are acces la ea; când este prea plină, surplusul de apă se scurge. Astfel, parcurgând frontul, vei umple golurile existente și vei înlătura excedentele; vei coborî ceea ce este foarte înalt și vei ridica ceea ce este foarte jos. Pârâul va urma panta terenului pe care curge. Armata trebuie să se adapteze terenului pe care se dispune. Fără pantă, apa nu curge; prost comandate, trupele nu pot să învingă.
Generalul este cel care decide totul. Abilitatea sa duce la obținerea unui avantaj din toate circumstanțele, chiar și din cele mai dezavantajoase și din cele mai critice. El face să fie luate, în armata sa, ca și în cea a inamicului, dispozițiunile pe care le dorește.
Nu există calități permanente care fac trupele invincibile și cei mai mediocri soldați pot deveni luptători excelenți.
Iată de ce nu trebuie scăpată nici o ocazie favorabilă. Cele cinci elemente nu sunt nici peste tot, nici totdeauna la fel de pure. Cele patru anotimpuri nu se succed, în fiecare an, în aceeași manieră, soarele nu răsare și nu apune în fiecare zi în același punct de pe linia orizontului. Luna are diferite faze. O armată bine comandată și disciplinată prezintă, de asemenea, aceste variații.
Articolul VII: Despre avantajele care se cer obținute
Sun Tzî spune: Când generalul a reunit într-o regiune toate trupele sale, trebuie să le asigure poziții avantajoase. Aceasta este condiția reușitei proiectelor sale și este inimaginabil de dificil.
Pe poziții, se vor avea în vedere ceea ce este aproape și ceea ce este departe, câștigurile și pierderile, munca și repausul, osteneala și încetineala, adică apropierea a ceea ce este departe, transformarea pierderilor în avantaje și a lenei degradante în muncă utilă. Trebuie, de asemenea, să acționezi în așa fel încât inamicul să te considere departe când tu ești aproape, să fii puternic, în timp ce inamicul își imaginează că ești slăbit, datorită pierderilor pe care ți le-a provocat, să faci munci utile când el este convins că ești inert și că n-ai fost niciodată atât de prompt când tu, de fapt, te prefaci că o lungești. Astfel îl vei înșela, îl vei adormi în momentul în care dai dispoziții să fie surprins, fără ca el să aibă timp să se orienteze.
Arta de a profita de apropiere sau de depărtare consistă în a-l ține pe inamic la distanță de locurile tale de staționare și de posturile tale importante, în a-l îndepărta de ceea ce ar putea să-i fie util și a-l apropia de ceea ce îți este avantajos, în a fi mereu în gardă pentru a nu fi surprins și a fi totdeauna în măsură să-l surprinzi pe adversar.
Mai mult, nu este bine să te angajezi în acțiuni mici din care nu ești sigur că vei trage profit, dar este încă și mai rău să te angajezi, dacă nu ești obligat, într-o acțiune generală, atâta vreme cât nu ești sigur de o victorie completă. În astfel de cazuri, precipitarea este totdeauna primejdioasă. Riscând contratimpul, bătălia îți poate ocaziona pierderea. Lucrul cel mai puțin rău care ți se poate întâmpla, dacă reușita este îndoielnică sau incertă, este frustrarea speranțelor neîmplinite și neatingerea scopurilor propuse.
Angajamentul pentru bătălia decisivă nu trebuie să aibă loc decât dacă l-ai prevăzut și dacă ești pregătit pentru el de mult timp. Nu conta pe hazard. Când vei fi decis să dai bătălia și pregătirile vor fi încheiate, pune în siguranță bagajele inutile, ușurează trupele de tot ce le încurcă sau le supraîncarcă și nu le lăsa, în afară de arme, decât ceea ce ele pot să poarte cu ușurință.
Dacă trebuie să faci o deplasare, grăbește-te. Mărșăluiește zi și noapte, dublează etapele, pune în frunte trupele de elită și, la coada coloanei, pe cele mediocre. Prevede tot, dispune asupra a tot și năpustește-te asupra inamicului când el te crede la o depărare de o sută de li. În acest caz, îți prezic victoria. Dar dacă, având de străbătut un drum de o sută de li înainte de a atinge pozițiile inamicului, nu ai parcurs decât cincizeci și inamicul, ieșind în întâmpinarea ta, a făcut la fel, există cinci șanse din zece ca să fii bătut ca și două șanse din trei să fii învingător. Dacă inamicul nu află că te îndrepți spre el decât atunci când mai ai de parcurs treizeci de li pentru a-l contacta, există puține șanse ca, în timpul scurt care i-a rămas, să poată să pregătească o paradă loviturii care îl amenință.
Grija pentru odihna trupelor, la sosire, să nu te facă să amâni atacul. Un inamic surprins este pe jumătate învins. Dar dacă îi lași timp să se reculeagă, va găsi resurse pentru a scăpa și chiar pentru a-ți produce pierzania. De asemenea, pentru menajarea trupelor, nu neglija nimic din ceea ce poate să contribuie la o bună ordine, la sănătatea, siguranța și întreținerea armelor, la transport și la repartiția alimentelor, căci, dacă toate acestea lipsesc, nu vei putea reuși. Prin serviciile secrete sau prin informațiile culese de la prinții aliați sau tributari, prin cunoașterea intrigilor bune sau rele care pot să influențeze conduita prințului tău și să modifice proiectele pe care le execuți, asigură-ți posibilitatea de a duce la bun sfârșit planurile tale. Uneltirilor lor opune-le prudența și priceperea ta. Nu-i disprețui, trebuie să știi uneori să recurgi la părerile lor ca și cum ele ar fi prețioase pentru tine; fii prietenul prietenilor lor, nu opune interesele lor intereselor tale, cedează-le pentru accesorii, întreține cu ei, în limita posibilului, unitatea cea mai strânsă.
Dar, mai mult decât toate astea, documentează-te cu exactitate și în cel mai neînsemnat detaliu asupra a tot ceea ce te înconjoară, acoperiri (păduri sau codri), obstacole (fluvii, râuri, pâraie, terenuri mlăștinoase), înălțimi (munți, coline, movile), spații libere (câmpii, văi cu pantă ușoară), adică asupra a tot ce poate folosi sau nu trupelor tale. Dacă nu poți s-o faci tu însuți, ordonă recunoașteri și ia-ți ghizi siguri.
Când circumstanțele reclamă liniște, trupele tale să trăiască într-un calm asemănător celui care domnește în pădurile dese. Dacă trebuie ca inamicul să te audă, fă-l să audă zgomotul tunetului. Dacă este necesară fermitatea, fii munte. Dacă trebuie să alergi după pradă, fii torent de foc, fii fulger pentru a-l orbi pe inamic. Fii obscur, precum noaptea, pentru a-ți ascunde planurile. Nu încerca nimic în van, ci numai cu speranța și chiar cu certitudinea unui avantaj real și cu aceea că prada va fi împărțită echitabil pentru a nu exista nemulțumiți. Prevede în ce manieră, indiferent care ar fi circumstanțele, poți transmite ordine și cum poți ști că ele sunt executate. Dacă vocea nu este suficientă, folosește-te de tobă și de Lo, de stindarde și de pavilioane. Convine asupra semnalelor pe care le vei folosi. Tobele și Lo se vor folosi de preferință noaptea, iar stindardele și pavilioanele ziua. Noaptea, zgomotul va fi folosit atât pentru a-l înspăimânta pe inamic, cât și pentru consolidarea curajului soldaților tăi. Ziua, numărul de fanioane, culorile lor strălucitoare, combinațiile lor vor instrui trupele tale, le vor susține moralul și vor produce tulburare și perplexitate la inamic. Astfel, ceea ce va fi profitabil pentru tine, va fi dăunător pentru adversar. Armata ta va fi avizată cu promptitudine despre voința ta, de ceea ce tu vrei, în timp ce armata inamică va rămâne perplexă. Trupele tale vor fi asigurate că inamicul va fi neliniștit de ceea ce tu gândești să întreprinzi și că el nu poate decât să se teamă de aceasta.
Nu lăsa un brav să iasă din rânduri pentru a provoca inamicul. Rareori el revine; el va pieri repede, fie prin trădare, fie prin riposta unui mare număr.
Când trupele tale par animate de o bună dispoziție, folosește-te de ardoarea lor. Trebuie să știi să produci ocaziile și să profiți când sunt favorabile, dar este bine să recurgi la părerea șefilor și la indicațiile lor când ele sunt inspirate de interesul general.
Timpul și condițiile atmosferice trebuie luate în considerație. Aerul dimineții și serii dă forță. Dimineața, soldații sunt dispuși; seara sunt viguroși. La mijlocul zilei, ei sunt molatici și secătuiți de puteri. În timpul nopții, ei aspiră la odihnă pentru a-și alunga oboseala.
Vei ataca inamicul, cu șansă de reușită, când el este slab sau obosit, cu condiția ca trupele tale să fie odihnite, pentru a avea de partea ta forța și vigoarea.
Dacă la adversar domnește ordinea, așteaptă ca ea să fie întreruptă. Dacă ești prea aproape de inamic și asta te jenează, depărtează-te pentru a-l ataca când el va veni spre tine. Dacă el manifestă exces de zel, ai răbdare până ce ardoarea lui se va diminua și îl va copleși plictiseala și oboseala. Când el va fi rânduit precum berzele care sunt gata să zboare, ferește-te să te duci spre el. Dacă el vine spre tine, împins de disperare, pentru a învinge sau a muri, evită întâlnirea. Dacă se retrage spre locuri ridicate, nu-l urmări. Dacă tu ești în locuri defavorabile, nu staționa aici și dacă inamicul, redus la o situație extremă, abandonează poziția și vrea să elibereze un drum pentru a se instala aiurea, nu încerca să-l oprești. Dacă el este agil și sprinten, nu alerga după el și dacă el este lipsit de tot, previno disperarea sa.
Iată diferitele avantaje pe care trebuie să te străduiești să le obții când, fiind în fruntea unei armate, te vei măsura cu inamici care, la fel de prudenți și la fel de viteji ca tine, n-ar putea fi învinși dacă tu n-ai folosi stratagemele pe care eu le-am enumerat.
Articolul IX: Despre conduita trupelor
Sun Tzî spune: Înainte de a face să staționeze trupele tale, află în ce poziție sunt cele ale inamicului, informează-te asupra terenului și alege ceea ce îți oferă un plus de avantaj. Aceste situații diferite pot fi reduse la patru puncte:
I. Într-un ținut muntos, ocupă versanții care privesc spre sud și nu pe cei nordici. Acest avantaj este important. Pe versantul ales, întinde-te până la originea văilor, pentru a găsi apă și furaje, în timp ce vei fi bine dispus și încălzit de soare, iar aerul va fi mai salubru.
Dacă inamicul survine pe celălalt versant și te surprinde, vei fi prevenit despre acest lucru de posturile pe care le vei fi instalat pe creastă. Dacă nu ești în măsură să reziști atacurilor, retrage-te, iar dacă apreciezi că poți fi învingător cu minimum de pierderi, pregătește-te pentru luptă. Dar nu duce lupta pe creste, decât dacă este necesar și nu te avânta niciodată să cauți aici inamicul.
II. Dacă ești lângă un râu, apropie-te cât mai mult de izvorul său. Recunoaște locurile mlăștinoase și punctele pe unde pot fi traversate. Dacă trebuie să treci, nu o face niciodată în prezența inamicului, dar, dacă el vrea să încerce traversarea, așteaptă ca jumătate din efectivele sale să fie de cealaltă parte. În felul acesta vei realiza un raport de forțe de 2 la 1 în favoarea ta. În apropierea râului, stăpânește totdeauna înălțimile de unde vei putea să observi inamicul, dar nu-l aștepta aproape de maluri și nu te duce acolo înaintea lui. Fii în gardă, pentru ca, în caz de surpriză, să ai un loc unde să te retragi.
III. Îndepărtează-te cât mai repede de locurile umede, mlăștinoase și nesănătoase, căci mari necazuri te așteaptă, mai ales foametea și epidemiile. Dacă ești constrâns să rămâi în astfel de locuri, plasează-te pe maluri și ferește-te să pătrunzi prea mult. Dacă este o pădure, las-o înapoia ta.
IV. Într-o câmpie fără obstacole, aripile formației să nu aibă vederea mascată; trebuie căutată înapoia centrului dispozitivului tău o formă dominantă care să permită să vezi terenul în față. Dacă spațiul dinainte nu prezintă decât obiecte inerte, păstrează înapoia ta locuri unde vei găsi remediu în caz de extremă necesitate.
De arta staționării judicioase a trupelor, depind, în cea mai mare parte, succesele militare. Împăratul Siuan-Iuan (Hoang-Ti) a triumfat împotriva inamicilor săi și și-a supus toți vecinii, datorită faptului că poseda profund această artă.
Din cele de mai sus, se desprinde concluzia că, din rațiuni de salubritate, sunt preferabile înălțimile locurilor joase. Pe înălțimi, trebuie aleasă partea dinspre miazăzi care este fertilă și abundentă. Cresc astfel șansele de succes, întrucât bunăstarea și sănătatea, însoțite de o hrănire consistentă, dau soldatului forță și curaj, în timp ce tristețea și bolile îl epuizează și îl descurajează.
Campamentele în apropierea râurilor au avantaje care nu trebuie neglijate și inconveniențe care se cer evitate. De preferință, păstrează locurile din amonte pentru tine și lasă-i-le inamicului pe cele din aval, pentru că vei avea astfel avantajul celor mai numeroase vaduri și pe cel al apelor mai curate.
După ploi abundente, înainte de a te pune în marș, așteaptă ca afluenții din amonte să-și deverseze apele, și nu trece râul decât atunci când apele sale revin la curentul normal. Vei discerne când nu vei mai auzi zgomotul apelor, când va dispărea spuma și când nisipul și pământul nu vor mai curge o dată cu apa.
Dacă întâmplarea sau necesitatea te-au condus în locuri presărate cu defileuri, tăiate de prăpăstii, acoperite de păduri dense sau de mlaștini noroioase, traversează-le prompt și îndepărtează-te de ele cât mai repede posibil. Dacă tu te îndepărtezi, inamicul se apropie. Dacă te vei retrage, inamicul te va urmări și el va fi acela care va fi expus pericolelor pe care tu le-ai evitat.
Ferește-te de ținuturile întretăiate de codri tineri, de păduri cu arbori groși sau de regiuni pline cu înălțimi și locuri joase în care dealurile și văile se succed. Păzește-te de ele, întrucât sunt propice ambuscadelor. Din aceste acoperiri, în fiecare clipă, inamicul poate țâșni și ataca. Dacă ești departe de astfel de locuri, nu te apropia de ele; dacă ești aproape, nu începe marșul înainte de a le cerceta. Dacă inamicul te va ataca în astfel de locuri, fă în așa fel încât să aibă împotriva lui dezavantajul terenului. La rândul tău, nu-l ataca decât atunci când va fi descoperit. În fine, oricare ar fi locul de staționare ales, bun sau rău, să știi să profiți de el: fii activ și vigilent, supraveghează toate mișcările inamicului, trimite spioni din loc în loc, până în mijlocul inamicului, până în cortul generalului, și nu neglija niciuna dintre informațiile pe care ei ți le vor trimite. Fii atent la tot.
Dacă cercetarea ta îți spune că arborii se mișcă, deși nu bate vântul, înseamnă că inamicul s-a pus în marș. Este posibil ca el să vină spre tine. Pregătește-te fie pentru a-l descoperi, fie pentru a porni în întâmpinarea lui. Dacă ți se spune că iarba câmpiilor este prea înaltă, dublează-ți vigilența, pentru că este posibilă o surpriză. Dacă ți se spune că s-au văzut stoluri de păsări zburând fără să se oprească, intră la bănuială: detașamente se apropie să te spioneze sau să îți întindă ambuscade, dar dacă, alte păsări sau patrupede rătăcesc în câmp ca și cum n-ar mai avea adăpost, este un semn că aceste detașamente s-au postat deja. Dacă ți se raportează că s-au zărit de departe turbioane de praf ridicându-se în aer, trage concluzia că inamicul se află în marș. Dacă praful este des și jos, este vorba de infanteriști; acolo unde el este ușor și înalt, sunt cavaleriștii și carele lor. Când ești informat că inamicul se deplasează pe grupuri mici, înseamnă că a traversat vreo pădure că a făcut abatize, că este obosit și caută să se adune. Dacă se zăresc în câmp infanteriști și cavaleriști izolați, dispersați, ici și acolo, în mici bande, este un indiciu că inamicul este campat în proximitate.
Interpretează acești indici cât mai bine, pentru a putea judeca poziția inamicului, a-i zădărnici planurile și a te pregăti împotriva unei surprize.
Iată și alte indicii cărora trebuie să le acorzi o atenție specială:
Dacă spionii tăi îți spun că, în tabăra inamică, se vorbește șoptit și cu cuvinte acoperite, că atitudinea adversarului este rezervată, trage concluzia că s-a proiectat o acțiune generală, pregătirile fiind în curs. Nu aștepta să te surprindă, ci surprinde-l tu. Dacă, dimpotrivă, afli că inamicul este zgomotos și plin de morgă, înseamnă că nu are nici o idee de a ataca, ci gândește mai degrabă la retragere. Dacă ești informat că sunt care goale care însoțesc trupele, pregătește-te pentru luptă, întrucât inamicul a luat deja formația de bătaie și nu este momentul să asculți propuneri de pace sau de alianță pe care ar putea să ți le facă. Nu este decât un artificiu. Dacă inamicul se apropie în marș forțat, înseamnă că ține să-și asigure victoria. Dacă el se duce și vine, când înaintează, când reculează, înseamnă că vrea să te atragă la luptă. Dacă adversarii tăi sunt apatici, se sprijină în arme ca în bastoane, înseamnă că sunt epuizați, reduși la expediente și că mor de foame. Dacă, trecând prin apropierea unui râu, intră în debandadă pentru a bea apă, înseamnă că ei suferă de sete. Dacă disprețuiesc momeala pe care i le-o întinzi, înseamnă că nu au încredere sau că le este frică. Dacă curajul de a înainta este înlocuit prin slăbiciune, într-o circumstanță unde această mișcare se impune, înseamnă că îi rețin griji, încurcături sau neliniști.
În plus, reperează campările succesive pe care inamicul le ocupă. În anumite locuri, ți le semnalează stolurile de păsări. Dacă aceste campări se succed la distanță scurtă, poți concluziona că inamicul prezintă puține abilități în cunoașterea terenului. Zborul păsărilor sau strigătul lor pot să-ți indice prezența unor ambuscade invizibile.
Dacă tabăra inamicului îți oferă spectacolul unor festinuri și mese neîntrerupte, bucură-te: este dovada de necontestat că generalii nu au nici o autoritate.
Dacă stindardele lor își schimbă adesea locurile, este o dovadă a indeciziei. Dacă gradele subalterne sunt neliniștite, nervoase, nemulțumite și susceptibile, înseamnă că există îngrijorări sau că oamenii sunt copleșiți de oboseală. Dacă se ucid cai în ascuns pentru a-i mânca, înseamnă că proviziile lor sunt pe sfârșite.
O astfel de minuție în detalii poate să-ți pară superfluă, dar această enumerare nu are decât scopul să îți atragă atenția asupra necesității de a observa, reflecta și de a te convinge că nimic nu este inutil dacă poate contribui la succes. Experiența m-a învățat. Ea te va învăța la fel și pe tine, dar să nu fie pe pielea ta.
Încă o dată, clarifică-te asupra inamicului, indiferent ce face el, dar veghează de asemenea asupra propriilor tale trupe. Vezi tot, află tot. Trebuie interzis furtul, tâlhăria, dezmățul și prostia, curmate nemulțumirile și comploturile, lenea și trândăvia. Chiar și fără să fii informat despre toate acestea, iată cum, prin tine însuți, poți să ții cont de ele:
Dacă vreun soldat, deplasându-se, lasă să-i cadă un obiect, chiar de valoare mică, și nu se apleacă să-l ridice, dacă, pierzând o ustensilă, el nu-i reclamă lipsa, înseamnă că este un hoț. Să fie pedepsit ca atare.
Dacă, printre oamenii tăi, există conciliabule, dacă se vorbește în șoaptă, dacă se desemnează lucrurile doar cu jumătate de gură, înseamnă că s-a instaurat frica, că se clocesc nemulțumiri și că se urzesc intrigi. Pune imediat ordine.
Dacă trupa pare jerpelită și anumite lucruri utile îi sunt necesare, adaugă soldei un mic supliment, dar nu fi prea darnic, pentru că abundența în bani este mai funestă ca lipsa lor. Abuzul este sursa corupției și mama tuturor viciilor.
Oricât de îndrăzneți ar fi, soldații tăi devin fricoși, temători, dacă forța este înlocuită prin slăbiciune, curajul prin lașitate. Înseamnă că moralul este alterat. Caută cauza depravării și taie-o de la rădăcină.
Dacă numeroși soldați cer eliberarea lor din serviciu, înseamnă că nu vor să se bată. Nu-i refuza pe toți, dar pune-le condiții umilitoare celor care obțin concedierea.
Dacă vin in corpore să reclame vreo injustiție pe un ton arogant, ascultă rațiunile lor, dă-le satisfacție pe de o parte, dar reprimă-i dur pe de altă parte.
Dacă un ordin dat nu este urmat de o supunere promptă, dacă se întârzie sosirea sau retragerea, fii neîncrezător și păzește-te.
Conducerea trupelor cere atenție peste tot, atât asupra inamicului, cât și asupra trupelor tale. Când sporește numărul adversarilor tăi, trebuie să fii informat despre moartea sau despre dezertarea și celui mai neînsemnat dintre soldați.
Dacă, din cauză că forțele sale sunt inferioare, inamicul nu îndrăznește să te asalteze, atacă-l imediat, fără să-i dai răgaz să se consolideze. O singură bătălie, în acest caz, poate fi decisivă. Dar dacă ignori forța actuală a inamicului și dacă, fără să-ți fi pus ordine în toate, îl hărțuiești pentru a-l angaja în luptă, riști să cazi într-o capcană și să fii bătut. Dacă nu este menținută disciplina, dacă greșelile nu sunt reprimate, vei pierde orice autoritate și orice respect și, prin urmare, folosirea pedepselor celor mai aspre nu va face decât să sporească numărul vinovaților. Or, dacă tu nu ești nici temut, nici respectat, dacă ești despuiat de orice autoritate, cum poți să te mai afli cu onoare în capul armatei, cum poți să te bați cu inamicii statului?
Când trebuie să pedepsești, fă-o rapid și imediat ce fapta o cere. Când ai ordine de dat, nu le da decât dacă ai certitudinea că vei fi ascultat cu promptitudine; instruiește-ți trupele, inculcându-le noțiuni practice; nu le plictisi, nu le obosi dacă nu este necesar. Cel bun și cel rău, binele și răul pe care ele le pot face se află în mâinile tale. Cu aceiași indivizi, o armată poate să fie vrednică de dispreț, cu un general, și invincibilă cu un altul.
Articolul X: Despre cunoașterea terenului
Sun Tzî spune: Locurile de pe suprafața pământului nu au aceeași valoare. Dacă sunt unele de care vrei să fugi, pe altele trebuie să le cauți, dar toate se cer cunoscute perfect.
Dintre primele, fac parte cele care nu oferă decât treceri înguste, care sunt mărginite de stânci sau de prăpăstii, care nu au acces spre spații deschise de la care poți aștepta ajutor. Cunoaște-le, pentru a nu angaja armata în ele.
Caută, dimpotrivă, un loc dominat de o ridicătură suficientă pentru ca ocuparea sa să te scutească de orice surpriză, unde să ai acces și de unde să poți ieși pe mai multe drumuri pe care le vei fi recunoscut, unde se află alimente din abundență, apă potabilă, aer sănătos și teren destul de unitar. Dar, în toate circumstanțele, dacă vrei să ocupi un aliniament favorabil sau să evacuezi un loc primejdios sau incomod, fă-o repede, ca și cum inamicul ar avea aceeași preocupare.
Dacă locul se află la aceeași distanță față de tine și de inamic, fiind la fel de accesibil pentru ambii, trebuie să-l devansezi pe inamic. La nevoie, fă marșuri de noapte, dar oprește-te la răsăritul soarelui, de preferință, pe câteva ridicături din teren pentru a avea câmp de vedere la distanță. Așteaptă sosirea convoaielor tale de aprovizionare și, dacă inamicul vine spre tine, primește-l pe picior ferm și ai putea să-l înfrunți în avantajul tău.
Depărtează-te de locurile de acces facile, dar din care se iese cu multă greutate. Lasă o astfel de alegere inamicului și, dacă el este destul de imprudent pentru a le ocupa, atacă-l. Nu-ți va scăpa și vei învinge fără greutate.
Când ocupi un teren cu toate avantajele sale, lasă inamicului grija să întreprindă primele atacuri. Dacă se prezintă în bună ordine, nu te duce în întâmpinarea lui decât atunci când îi va fi dificil să revină asupra pașilor săi.
Un inamic bine pregătit pentru luptă și împotriva căruia atacul tău a eșuat este periculos. Este momentul să te pui la adăpost, în tabăra ta, și nu acela de a reîncepe atacul. Nu o face decât dacă inamicul nu pregătește vreo capcană și gândește-te că el va întreprinde totul pentru a te atrage în teren șes.
Dacă inamicul a sosit înaintea ta pe pozițiile pe care le aleseseși, nu pierde inutil timpul pentru a-l face să iasă de acolo prin stratageme cunoscute. Dacă inamicul are spațiu înaintea lui și când forțele sunt aproape echivalente, el nu se va lăsa prins în capcanele pe care i le vei întinde pentru a-l determina să iasă de aici. Consideră că inamicul se grăbește la fel ca tine pentru a căuta avantaje. Încearcă deci să-l induci în eroare, dar mai ales nu te induce în eroare pe tine însuți. Reține ce poate înșela sau poate fi înșelat în aceste moduri. Mă limitez să-ți amintesc șase principii din care derivă toate celelalte:
Primul consistă în marșul trupelor.
La doilea, în diversele aranjamente.
Al treilea, în poziția lor în locuri mocirloase.
Al patrulea, în dezordinea lor.
Al cincilea, în slăbirea lor.
Al șaselea, în fuga lor.
Un general care ar suferi un eșec pentru că a ignorat aceste cunoștințe n-ar avea dreptate să acuze Cerul de nenorocirea sa. El nu trebuie să se ia decât pe el.
Dacă șeful unei armate neglijează să afle tot ceea ce privește trupele sale și cele cu care va trebui să lupte, dacă el n-a studiat terenul pe care se găsește, cel pe care își propune să meargă, cel pe care ar putea să se retragă, dacă e cazul, cel pe care va simula că se duce, cu intenția de a atrage inamicul, și cel pe care este posibil să fie forțat să se oprească într-un caz neprevăzut; dacă el deplasează armata sa în contratimp, dacă nu este pregătit în legătură cu toate mișcările adversarului și cu planurile acestuia; dacă își divizează trupele fără să fie necesar sau fără să fie constrâns de natura terenului, fără să fi prevăzut toate inconvenientele care ar putea să rezulte sau fără să sconteze vreun avantaj din această dispersie; dacă tolerează instaurarea dezordinii în armata sa, sau dacă, sub indici neconfirmați, se convinge că dezordinea domnește în armata inamică și acționează în consecință; dacă armata sa se deteriorează insensibil fără ca el să ia măsuri prompte de remediere a situației, un asemenea general va fi inevitabil tras pe sfoară de inamicii săi prin manevre false și printr-un ansamblu de simulări cărora el le va cădea victimă.
La egalitate de forțe, din zece avantaje ale terenului fă în așa fel încât nouă să fie pentru tine. Pentru a realiza acest lucru, pune în operă tot ce știi și toate resursele tale. O dată ce realizezi asta, inamicul nu va îndrăzni să se arate și o va lua la sănătoasă de îndată ce te vei arăta. Dacă el este atât de imprudent încât să te atace, vei lupta cu el, având un avantaj de zece la unu. Dacă, din lipsă de abilitate sau de osteneală, îi vei lăsa timp să-și procure ce n-are, se va întâmpla contrariul.
Dar, indiferent care ar fi poziția pe care o ocupi, având tu însuți soldați valoroși și curajoși, dacă ofițerii tăi sunt lași și timizi, vei fi bătut. La fel se va întâmpla și dacă ofițerii tăi au forță și valoare, dar soldații sunt fricoși și fără energie, căci, în primul caz, deși soldații nu vor să se dezonoreze, ei nu vor putea face mai mult decât le arată ofițerii și, în cel de al doilea caz, ofițeri viteji și iscusiți nu vor putea supune niște soldați poltroni și timorați.
Dacă ofițerii nu pot să-și stăpânească impulsiile, dacă nu știu nici să-și disimuleze, nici să-și frâneze indispoziția, indiferent care ar fi motivul acesteia, se vor angaja ei înșiși în probleme parțiale, din care nu vor ieși în mod onorabil pentru că le vor fi antamat cu precipitare și nu vor fi prevăzut nici derularea lor ulterioară, nici consecințele. Uneori, ei vor acționa chiar împotriva intențiilor generalului, sub pretextul că se străduiesc să le facă plauzibile și o acțiune particulară, antamată fără cap, împotriva tuturor regulilor, va degenera în dezordine generală, de care va profita inamicul.
Astfel de ofițeri trebuie strict supravegheați. Ține-i lângă tine, indiferent ce alte mari calități ar avea. Ei pot să-ți cauzeze cele mai rele prejudicii și chiar pierderea armatei.
Dacă generalul este nevolnic, el nu va avea elevarea sentimentală care se cuvine rangului său, va fi incapabil să înflăcăreze trupele; în loc de stimulare a curajului, el îl va diminua. El nu va ști să le transmită învățămintele care se desprind din război. Îndoindu-se de capacitatea sa, ca și de cea a subordonaților, el va da ordine echivoce care vor produce ezitări și manevre false, rectificând mereu ce a prescris, modificând totul, fără nici un fel de efect în idei. Ezitând în toate, el nu se va decide asupra a nimic, totul i se va părea subiect de teamă, și atunci dezordinea, o dezordine generală, va domni în armata sa.
Dacă un general ignoră puterea și slăbiciunea inamicului, dacă el nu cunoaște profund locurile pe care acesta le ocupă, ca și pe cele pe care eventual le va ocupa, i se va întâmpla să opună ceea ce el are mai slab contra a ceea ce inamicul are mai puternic, să lanseze forțe ușoare contra unor forțe grele, să atace acolo unde ar trebui să evite atacul, să nu aducă întăriri trupelor care sunt la limita rezistenței, să se mențină cu obstinație într-un post nefavorabil sau să abandoneze o poziție de primă importanță. Într-o astfel de ocurență, ceea ce el ia ca avantaj nu este decât un calcul al inamicului. Uneori, se va descuraja după un eșec mărunt, care nu are prea mare importanță. Se va vedea urmărit, fără să se aștepte la aceasta, încercuit, hărțuit, fericit dacă își poate găsi salvarea în fugă. Iată de ce un general trebuie să cunoască teatrele de război la fel de bine precum cunoaște curtea și grădina propriei case.
Am spus mai sus că dragostea de oameni, în general, ca și spiritul de dreptate și maniera în care un șef împarte pedepsele și recompensele, reprezintă fundamentul pe care trebuie să se construiască întregul sistem al artei militare. Și mai spun, de asemenea, că cunoașterea exactă a terenului reprezintă elementul esențial printre materialele care vor fi folosite în ridicarea unui edificiu atât de important pentru liniștea și gloria statului. Astfel, bărbatul care se ridică la destinul și demnitatea de general trebuie să aibă grijă să depună toate eforturile pentru a deveni abil în această ramură a artei militare.
Cunoscând exact terenul, un general poate să iasă cu bine din situațiile cele mai critice; el își poate procura întăririle care-i sunt necesare, poate, de asemenea, împiedica sosirea celor pe care inamicul le așteaptă; poate avansa, recula, poate face toate mișcările pe care le consideră oportune, dispune de marșurile adversarului, făcându-l, după placul său, să înainteze sau să dea înapoi; poate să-l hărțuiască, el fiind tot timpul în siguranță, poate să-l incomodeze, protejându-se, în același timp, pe sine de orice pericol, poate, în fine, să încheie sau să prelungească campania, în funcție de interesul său și de ce ceea ce i se va părea mai util pentru gloria sa.
Contează pe certitudinea victoriei, dacă cunoști toate întorsăturile și deturnările, aspectele și implicațiile tuturor locurilor pe care cele două armate pot să le ocupe, apropierea și depărtarea. Pentru că, în acest fel, vei ști ce formație să adopți dacă trebuie să angajezi bătălia sau să o amâni. Dacă tu crezi că nu trebuie să riști întâlnirea, nu angaja lupta, chiar dacă ai primit ordine precise să o faci. Dacă, dimpotrivă, ocazia pare avantajoasă, profită de ea, chiar dacă ordinele suveranului erau să nu angajezi lupta. Nu-ți riști viața și nici reputația și nu comiți nici o crimă în fața celui ale cărui ordine nu le-ai executat. Slujirea suveranului, avantajarea statului și asigurarea bunăstării poporului – iată ce trebuie să ai în vedere. Îndeplinește această misiune, atinge acest scop.
Indiferent cum ar fi terenul, consideră-ți trupele ca pe niște copii ignoranți, care nu se pot deplasa fără să fie conduși. Îi vei conduce ca pe proprii tăi copii, pentru că îi iubești. Dacă există hazarduri care trebuie înfruntate, nu lăsa soldații să le înfrunte singuri, ci fă-i să te urmeze. Dacă trebuie să moară, atunci să moară, dar să pieri și tu împreună cu ei.
Spun că trebuie să-ți iubești soldații ca pe proprii tăi fii. Dar să nu faci din ei niște răsfățați. Ei vor deveni însă răsfățați, dacă nu vor fi corectați când merită și dacă, în pofida atenției pe care le-o acorzi, dovedesc lipsă de supunere și nu se arată prea grăbiți să răspundă dorințelor tale.
Indiferent cum ar fi terenul, dacă-l cunoști bine și ai stabilit locul cel mai propice pentru a-l ataca pe inamic, dar nu știi ultimele dispoziții ale sale, dacă el este pregătit să suporte atacul și dacă a luat măsuri pentru această eventualitate, nu vei avea decât o jumătate de succes.
Indiferent cum ar fi terenul, chiar dacă îl vei fi recunoscut perfect și vei fi fost informat că inamicul este vulnerabil și pe care parte anume, dacă nu ai însă indici siguri că trupele tale sunt în stare să atace și să obțină avantajul, vei avea doar o jumătate de succes.
Dacă tu cunoști starea celor două armate și ești asigurat că trupele tale pot ataca în avantaj, iar cele ale inamicului sunt inferioare ca forță și ca număr, dar dacă nu ești familiarizat cu ascunzișurile și cotloanele întregii vecinătăți, poate vei învinge, dar nu vei avea decât o jumătate de succes.
Cei care sunt cu adevărat abili în arta militară desfășoară toate marșurile fără risc, toate mișcările în ordine, toate atacurile sigure, toate acțiunile de apărare fără să fie surprinși, campamentele cu discernământ, retragerile în mod sistematic și cu metodă. Ei cunosc propriile forțe, pe cele ale inamicului și sunt foarte bine documentați în ceea ce privește terenul.
Articolul XIII: Despre disensiuni și exploatarea acestora
Sun Tzî spune: Când se adună o armată de o sută de mii de oameni și trebuie să fie condusă la o mie de li, să nu crezi că treaba asta se va efectua fără zgomot în interior și în afară. Orașele și satele unde se efectuează mobilizarea, locurile de unde sunt luate provizii și mijloace de transport, drumurile intens circulate oferă un spectacol care presupune dezolare în familii, abandonare a ogoarelor și impozite grele pentru acoperirea cheltuielilor țării.
Șapte sute de mii de familii, lipsite de capul lor sau de susținătorul lor, sunt scoase în mod subit în afara ocupațiilor lor obișnuite. Ogoarele, private de mâna de lucru necesară, văd diminuându-se, atât cantitativ, cât și calitativ, randamentul lor. Pentru a plăti, întreține și hrăni trupa, hambarele și trezoreria prințului și particularilor se golesc și sunt amenințate cu epuizarea.
A folosi mulți ani pentru a-l observa pe inamic sau pentru a face război nu înseamnă a iubi poporul, ci înseamnă a fi inamicul țării tale. Toate cheltuielile, toate suferințele, toate muncile și toate ostenelile multor ani nu ajung, cel mai adesea, pentru înșiși învingătorii, decât pentru o singură zi de triumf, cea în care ai învins. A nu întrebuința, pentru a învinge, decât asedii și bătălii înseamnă a ignora deopotrivă îndatoririle de suveran și pe cele de general; înseamnă a nu ști să guvernezi; înseamnă a nu ști să slujești statul; înseamnă a nu ști să lupți.
La fel, când războiul este deja hotărât, iar trupele, fiind formate, se află pe punctul de a se angaja, nu te sfii să te folosești de șiretenie. Informează-te, mai întâi, despre tot ce ține de inamici, despre raporturile dintre ei, despre relațiile lor și interesele lor reciproce. În acest sens, nu cruța banii. Să nu ai nici un fel de regret pentru banii pe care îi vei trimite în străinătate, fie pentru a crea înțelegeri secrete, fie pentru a-ți procura informații exacte, nici pentru cei pe care îi folosești la plata soldelor trupei. Cu cât vei cheltui mai mult, cu atât vei câștiga mai mult. Faci un plasament pentru un interes major.
Să ai spioni peste tot, pentru a ști tot. Nu neglija nimic din ceea ce trebuie să fie știut, dar tot ceea ce afli păstrează pentru tine. Când va fi vorba să folosești un șiretlic, contează mai mult pe măsurile pe care le vei lua pentru a reuși, decât pe sprijinul spiritelor pe care le vei fi invocat.
Când un general abil trece la ofensivă, inamicul este deja învins. Când dă bătălia, el singur trebuie să facă mai mult decât toate armata sa la un loc, nu prin forța brațului, ci prin inteligență și, mai ales, prin iscusință. Trebuie ca, la primul semnal, o parte din armata inamică să treacă de partea sa. Este necesar ca el să ajungă să fie, în orice clipă, acela care acordă pacea și care conchide asupra condițiilor care-i vor conveni. Marele secret consistă în arta de a semăna discordie în orașe și în sate, dezbinare în exterior, dezbinare în interior, diviziune de moarte și diviziune de viață. Cele cinci tipuri de disensiuni nu sunt decât ramurile aceluiași trunchi. Cel care știe să se folosească de ele este cu adevărat un bărbat demn de a comanda: este comoara suveranului său și susținătorul Imperiului.
Înțeleg prin disensiunea în orașe și în sate, sau, simplu, dezbinarea în afară, acea dezbinare prin care se găsește modalitatea de a detașa, în zona inamicului, o parte dintre locuitori și de a ți-i atașa în așa fel încât să te poți servi de ei la nevoie. Numesc dezbinare externă acea dezbinare prin care se folosesc în profit propriu ofițerii din tabăra inamică. Prin dezbinare internă înțeleg acea divizare care folosește în profit propriu disensiunea ce poate exista între aliați, între diferite corpuri sau între ofițeri de grade diferite. Dezbinarea de moarte este cea prin care se încearcă, prin zvonuri tendențioase, să se producă discreditare sau suspiciune, până la curtea suveranului inamic, asupra generalilor săi. Dezbinarea de viață este cea prin care sunt recompensați cu larghețe toți cei care au părăsit serviciile stăpânului lor legitim, au trecut de partea ta, fie pentru a lupta alături de tine, fie pentru a-ți face alte servicii importante.
Prin inteligențele pe care le vei fi menajat în orașele și satele inamice, îți vei crește numărul partizanilor și vei cunoaște sentimentele locuitorilor față de tine; ele îți vor sugera și mijloacele prin care să ți-i raliezi pe acei compatrioți ai lor care au cea mai mare influență, în sensul că, dacă va veni timpul pentru a trece la asediu, poți cuceri acel loc fără să-l asaltezi, fără violență și chiar fără să scoți sabia din teacă.
Dacă inamicii tăi folosesc ofițeri care nu sunt de acord între ei și pe care-i divizează interese personale, bănuieli reciproce, gelozii mutuale, îți va fi ușor să cooptezi câțiva dintre ei, căci este de presupus că, în pofida loialității lor față de suveran, dorința lor de răzbunare, atracția câștigului și râvnirea la acele posturi eminente pe care le vei promite vor fi mai mult decât suficiente pentru a-i atrage și, odată ce aceste pasiuni vor fi dezlănțuite, ei vor încerca totul pentru a și le satisface.
Dezbinările dintre diferite unități care compun o armată sunt ușor de întreținut. Dacă unitățile n-au încredere unele în altele, ele se vor disprețui reciproc și vor căuta să-și facă rău. Va fi suficient să le opui pe unele celorlalte, pentru ca ele să se distrugă reciproc, fără să fie necesar să treacă de partea ta în mod deschis. Vor servi însă interesele tale, fără măcar să o știe.
Răspândind zvonuri, atât pentru a face cunoscut ceea ce vrei tu să se creadă despre pretinsele demersuri întreprinse de generalii inamici, făcând ca știrile tendențioase să parvină până la consilierii prințului cu care lupți, făcând să planeze îndoiala asupra intențiilor celor a căror fidelitate este totuși de notorietate publică, vei constata, în scurt timp că, la inamic, bănuielile înlocuiesc încrederea, că se recompensează ceea ce ar trebui pedepsit și se pedepsește ceea ce ar trebui recompensat, că cele mai mici indicii țin loc de probe convingătoare pentru a face să piară cei care sunt bănuiți. De acum înainte, la cei mai buni, zelul se răcește, dezgustul crește atât de mult încât, disperați, ei se vor refugia la tine pentru a se elibera de spaimele care-i amenință și pentru a-și prezerva existența. Rudele și prietenii lor vor fi, la rândul lor, acuzați, urmăriți, pedepsiți. Comploturile se vor ține lanț peste tot, vendetele se vor declanșa, vor izbucni dezordini și revolte. Îți vor rămâne puține lucruri de făcut pentru a deveni stăpân într-o țară în care o parte a populației dorește deja sosirea ta.
Succesul unei astfel de întreprinderi este cu atât mai bine asigurat cu cât tu îi vei fi recompensat pe cei care au venit cu tine, vei fi avut dare de mână, vei fi ținut trupele într-o disciplină perfectă, pentru ca ele să nu atenteze la bunurile celor pe care vrei să-i atragi și vei fi rezervat pentru toți cea mai bună primire.
Dar, manifestând în exterior multă simplicitate, securitate și chiar indiferență, fii vigilent și luminat. Fii tot timpul în gardă, nu te încrede în oricine, fii foarte rezervat. Să ai spioni peste tot și să stabilești cu ei un semnal. Să vezi cu cuvântul, să vorbești cu privirea. Nu este ușor; este chiar foarte dificil, și se înșeală pe sine cel care crede că îi înșeală pe alții. Numai un bărbat prudent, foarte bine informat, profund înțelept poate să întrebuințeze cu succes arta dezbinării. Renunță însă la ea, dacă nu ai calitățile cerute, pentru că folosirea ei în aceste condiții se va întoarce împotriva ta.
Dacă ai făcut un proiect și constați că secretul acestuia a transpirat, fă-i fără milă să piară atât cei care îl vor fi divulgat, cât și pe cei la care va fi ajuns. La drept vorbind, aceștia din urmă nu sunt vinovați, dar vor putea deveni; moartea lor va salva viața câtorva mii de oameni și va constitui un exemplu salutar.
Pedepsește sever și recompensează cu larghețe. Multiplică-ți spionii, să ai din aceștia și în cortul generalilor inamici, în consiliile miniștrilor, în palatul suveranului inamic. Să cunoști numele, familia, relațiile, servitorii principalilor adversari și să nu ignori nimic din ceea ce se petrece la ei.
Trebuie să presupui însă că și inamicul are, în egală măsură, spioni. Dacă-i vei descoperi, ferește-te să-i faci să piară. Zilele lor să-ți fie infinit de prețioase. Ei vor servi, fără să bănuiască, la transmiterea, în rândurile inamicului, a unor informații extrase din demersuri calculate, a unor cuvinte insidioase pe care tu le vei fi lăsat să ajungă la cunoștința lor.
Eu spun că un bun general trebuie să-și tragă partea din orice și să nu fie surprins de nimic, indiferent ce se poate întâmpla. Dar, deasupra a orice și, de preferință, în orice, el trebuie să pună în aplicare cele cinci feluri de dezbinare. Nimic nu este imposibil pentru cel care știe să se servească de ele. A apăra teritoriul suveranului tău, a-l mări, a extermina inamicii săi, a ruina sau a fonda noi dinastii, toate acestea nu pot să fie decât efectul dezbinărilor folosite la momentul potrivit.
Marele Y-In nu există din timpul lui Sia? Prin el se stabilește totuși dinastia Inn. Celebrul Lu-Ya nu era el subiect al lui Y-In când, prin mijlocirea sa, dinastia Tchu urcă pe tron? Care dintre cărțile noastre nu face elogiul acestor doi mari bărbați? Istoria i-a considerat ea vreodată trădători de țară sau rebeli față de suveranul lor? Departe de aceasta, ea vorbește despre ei cu un mare respect și a făcut din ei eroi.
Iată tot ce se poate spune în mod substanțial despre maniera de întrebuințare a dezbinărilor și, prin aceasta, eu închei reflecțiile mele asupra artei războinicilor.
Anexa nr. 2 – CARACTERISTICILE UNOR BĂTĂLII
DIN EVUL MEDIU
Sursa: Căpitanul Trofin Gh. Ion, ISTORIA MILITARĂ ÎN CADRUL ISTORIEI UNIVERSALE (Evul Mediu), Tipografia Lovrov, Arad, 1935, pp. 260 – 261
Anexe
Anexa nr. 1 – ARTA RĂZBOIULUI
Articolul I: Fundamentele artei militare
Sun Tzî spune: Arta războiului și organizarea trupelor sunt de o importanță vitală pentru stat. Viața și moartea subiecților depind de aceasta, ca și conservarea, creșterea sau decăderea Imperiului; a nu reflecta la acest lucru în mod profund, a nu lucra în mod conștient pentru aceasta înseamnă a face dovada unei condamnabile indiferențe față de posesia sau pierderea a ceea ai mai scump, iar așa ceva este inadmisibil.
Pentru ofițeri și pentru toate preocupările lor, cinci categorii principale trebuie să facă obiectul unor meditații continui, așa cum se petrec lucrurile și cu marii artiști care, atunci când concept o operă, au totdeauna în spirit scopul pe care și-l propun, profită de tot ceea ce văd, de tot ceea ce aud, nu pierd nici un prilej pentru a asimila cunoștințe noi și orice alt lucru ce îi poate ajuta să ducă opera la bun sfârșit. Dacă dorim ca gloria și succesul să însoțească armatele noastre, trebuie să nu pierdem niciodată din vedere: Doctrina, Cerul, Pământul, Generalul și Disciplina.
Doctrina determină unitatea de gândire; ea ne inspiră aceeași manieră de a trăi și a muri și ne face să fim curajoși și imperturbabili în fața nenorocirilor și a morții.
Dacă cunoaștem bine Cerul, nu ignorăm ceea ce semnifică cele două mari principii Ing și Iang și vom ști care-i momentul în care ele se unesc sau se opun pentru a produce frig, căldură, senin sau perturbații atmosferice.
Terenul este la fel de important ca și Cerul. Să-l studiem bine pentru a-i cunoaște particularitățile, înaltul și adâncul, ceea ce înseamnă aproape și departe, vast și strâmt, permanent și temporar.
Doctrina, echitatea, dragostea pentru toți cei care ne sunt subordonați și pentru toți oamenii în general, știința resurselor, curajul și valoarea sunt calități care trebuie să-l caracterizeze pe cel căruia i se încredințează demnitatea de General, virtuți pentru însușirea cărora nu avem voie să neglijăm nimic, singurele care pot să justifice prezența noastră în fruntea celorlalți.
Acestor cunoștințe trebuie să li se adauge Disciplina. A ști să aranjezi trupele, fără să ignori nici una dintre regulile subordonării, a urmări aplicarea lor riguroasă, a cunoaște atribuțiile fiecărui subordonat, a stăpâni toate mijloacele care duc la obținerea unui rezultat, a nu pregeta, la nevoie, să intri în toate detaliile care țin de ceea ce trebuie precizat și a avea noțiunea valorii reale a fiecăruia dintre aceste detalii, toate acestea formează ansamblul unui corp de disciplină a cărui cunoaștere nu trebuie să scape nici perspicacității și nici atenției Generalului.
Deci tu, care, prin voința prințului, ai fost plasat în capul armatei, ancorează-ți fundamentele științei tale militare pe cele cinci principii ce tocmai au fost expuse; victoria va însoți pretutindeni pașii tăi, în timp ce, dacă prin ignoranță sau prin înfumurare, le vei omite sau respinge, nu vei avea decât cele mai rușinoase înfrângeri.
Cunoștințele pe care tocmai le-am indicat îți vor permite să discerni, printre principii care guvernează statele, pe acela care are cea mai bună doctrină și cele mai multe virtuți; vei cunoaște mari generali care pot să se găsească în diferite țări, astfel încât, în timp de război, poți să apreciezi destul de sigur care este, dintre doi antagoniști, cel ce trebuie adus și, dacă vei fi nevoit să intri tu însuți în arenă, vei putea să te feliciți în mod rațional de a deveni victorios.
Aceste cunoștințe te vor ajuta să prevezi care sunt momentele cele mai favorabile, Cerul și Pământul fiind de acord, pentru a ordona mișcarea trupelor, itinerarele de deplasare și lungimea etapelor; nu vei începe și nu vei încheia niciodată o campanie în deplasare; vei aprecia pe cel tare și pe cel slab, atât dintre cei care ți s-au încredințat, cât și dintre inamicii cu care va trebui să lupți; vei afla în ce cantitate și în ce stare se află aprovizionarea celor două armate; recompensele vor trebui acordate în mod liber, dar totdeauna diferențiat, și nu vei da pedepse decât la nevoie.
Admirând virtuțile și capacitățile tale, generalii plasați sub autoritatea ta vor sluji atât din plăcere, cât și din datorie; exemplul lor va antrena subalternii, și trupa însăși va acționa cu un plus de dăruire pentru a-ți asigura succesul. Stimat, respectat și iubit de ai tăi, vei vedea că popoarele vecine caută protecția prințului pe care-l servești, fie pentru a-l sluji, fie pentru a-i fi aliați.
Pentru că vei ști să distingi ceea ce este posibil de ceea ce nu este, nu vei întreprinde nimic care să nu poată fi dus la bun sfârșit. Cu aceeași penetrație, ceea ce este departe va fi văzut ca fiind sub ochii tăi și invers. Vei profita de disensiunile care apar la inamic, pentru a-i atrage pe cei neîncrezători de partea ta, fără se menajezi nici promisiunile, nici darurile, nici recompensele. Nu ataca un inamic mai puternic și mai tare ca tine și evită ceea ce ar putea conduce la o angajare generală. Ascunde totdeauna adversarilor starea în care se află trupele tale: câteodată vei face în așa fel încât să se ducă zvonul despre slăbiciunea ta, sau vei simula teama, pentru ca inamicul, cedând aroganței și orgoliului, fie să te atace imprudent, fie să-și slăbească sistemul de supraveghere, lăsându-se astfel el însuși surprins. Trupele trebuie să fie ținute mereu în alertă, ocupate continuu, pentru a nu se moleși. Nici o disensiune nu trebuie tolerată în trupele tale. Ele formează o singură familie în care nimic nu trebuie să fie neglijat pentru a domni pacea, concordia și unitatea. După ce vei fi evaluat consumul de produse și de tot ce intră în uzajul zilnic, vei avea grijă ca aprovizionarea să fie făcută corect și, la finele unei campanii glorioase, te vei întoarce acasă pentru a te bucura aici în liniște de fructele victoriei, printre aclamațiile concetățenilor, care îți vor fi recunoscători de pacea adusă. Acestea sunt, în general, reflecțiile pe care propria mea experiență mi le-a dictat și pe care îmi fac o datorie să ți le comunic.
Articolul II: Debutul campaniei
Sun Tzî spune: Presupun că începi campania cu o armată de o sută de mii de oameni, că ai muniții suficiente, o mie de care de luptă și mii de coviltire de piele pentru transporturi, că alimentele sunt asigurate pe traseul de o mie de li (350 – 450 km), că nimic nu lipsește din ceea ce este necesar pentru repararea armamentului și căruțelor, că muncitorii și toți cei care nu aparțin personalului trupei te-au precedat sau mărșăluiesc separat de suita ta și că au fost luate toate măsurile pentru prevenirea accidentelor sau intemperiilor ca și a altor lucruri care sunt străine războiului sau care sunt indispensabile armatelor. Presupun, de asemenea, că ai o sumă de o mie de uncii care va fi distribuită trupelor în fiecare zi și că această plată va fi achitată la timp, în cea mai riguroasă exactitudine; în acest caz poți merge direct spre inamic; atacul și învingerea lui vor fi, pentru tine, același lucru. Eu zic mai mult: nu amâna ducerea luptei, nu aștepta ca armatele tale să se deterioreze și tăișurile săbiilor să se tocească. Dacă este vorba de luat un oraș, grăbește-te să-l asaltezi (asediezi). Nu te gândi decât la asta, dirijează-ți toate forțele într-acolo; grăbește-te, căci, dacă tu lipsești de aici, trupele își vor asuma riscul de a prelungi campania timp îndelungat, ceea ce va constitui o sursă de nenorociri: banul se va termina, armele se vor deteriora, ardoarea soldaților se va stinge, curajul și forțele lor se vor volatiliza, proviziile se vor consuma și te vei trezi redus la cele mai neplăcute extremități. Informat asupra situației tale vrednice de milă, inamicii vor ieși proaspeți, se vor năpusti asupra ta și te vor tăia în bucăți. Acea oarecare reputație pe care o aveai până în acel moment va fi pierdută. Astfel, a ține trupele mult timp în campanii înseamnă a produce statului un mare prejudiciu și a risca să i se aducă o atingere mortală reputației sale.
Cei care posedă adevăratele principii ale artei militare nu se lasă luați a doua oară. Din prima campanie, totul este sfârșit. Ei nu-și consumă în mod inutil mijloacele de subzistență timp de trei ani, ci trec subzistența armatelor pe seama inamicului, scutind astfel statul de cheltuielile imense pe care le presupun transporturile de aprovizionare la mari distanțe. Ei nu ignoră – și tu, de asemenea, trebuie s-o știi – adevărul că nimic nu epuizează un stat mai mult decât aceste tipuri de cheltuieli, întrucât, fie că armata se găsește în defensivă, la frontiere, fie că atacă țări îndepărtate, poporul este cel care suferă totdeauna; articolele indispensabile vieții se împuținează și cresc prețurile, iar oamenii nu și le mai pot procura.
Prințul percepe în grabă tributul în produse indispensabile vieții pe care fiecare familie trebuie să i-l dea și mizeria se întinde peste orașe și sate; din zece părți din necesar, trebuie retranșate șapte. Nenorocirile se vor resimți până la suveran. Coifurile sale, armurile, scuturile, arcurile, săgețile, sulițele, carele, toate se vor distruge. Caii, boii, chiar și cei care ară pământurile imperiale și, astfel, prințul va fi nevoit ca, din zece părți din cheltuielile sale ordinare, să-și retranșeze șase. Tocmai pentru a preveni toate aceste dezastre, un general abil nu trebuie să uite nimic în ceea ce privește reducerea campaniilor, asigurarea condițiilor de trai pe spezele inamicului sau, mai mult sau mai puțin, pentru a-și procura chiar și cu bani, produse străine de strictă necesitate.
Dacă inamicul are o baniță de grăunțe în tabăra sa, tu să ai 20 în tabăra ta; dacă inamicul are paie, ierburi și grăunțe pentru caii săi, în valoare de un chintal, tu să ai 20 în tabăra ta. Nu lăsa să-ți scape nici o ocazie pentru a-l incomoda; fă-l să se piardă în detalii, găsește mijlocul de a-l irita, pentru a-l face să cadă în capcană, provoacă diversiuni, pentru a-l face să-și diminueze forțele, dispersându-le, masacrează-i câteva părți, din timp în timp, deturnându-i convoaiele, echipajele și tot ceea ce ar putea să-ți fie util.
Când vor fi luate mai mult de zece care inamice, vei începe prin a-i recompensa deopotrivă pe cei care au condus operațiunea și pe cei care au efectuat-o. Aceste care să fie întrebuințate ca și cum ar fi ale tale, dar, mai întâi, smulge-le semnele distinctive. Tratează bine prizonierii, hrănește-i ca pe proprii tăi soldați, pentru a-i face să se simtă mai bine decât în propria lor tabără. Nu-i lăsa niciodată să lenevească, trage toate avantajele de pe urma lor și comportă-te ca și cum ei s-ar fi înrolat de bună voie sub drapelul tău.
Dacă vei face întocmai ce ți-am indicat, succesele te vor însoți, totdeauna vei fi învingător, vei menaja viața soldaților tăi, vei menține țara în vechile ei posesiuni, procurându-i altele noi, vei spori splendoarea și gloria statului, iar domnul și slujbașii săi îți vor fi îndatorați cu liniștea în care vor decurge de-acum înainte zilele lor. Există ceva care să fie mai demn de atenția și de eforturile tale?
Articolul III: Despre ceea ce trebuie prevăzut înaintea luptei
Sun Tzî spune: Iată câteva maxime de care va trebui să fii pătruns înainte de a voi să forțezi orașele sau să câștigi bătăliile.
Mai întâi, păstrează-ți țara și drepturile care decurg de aici și numai după aceea cucerește țara inamică; asigură liniștea orașelor națiunii tale; tulburarea liniștii orașelor inamice este o soluție de ultimă instanță – iată esențialul; a proteja contra oricărei insulte satele prietene este prima ta datorie; invadarea satelor inamice nu se justifică decât în caz de necesitate; casele și cătunele țăranilor tăi să nu fie supuse nici celei mai mici primejdii, iată ce merită atenția ta; devastarea instalațiilor agricole ale inamicului este o acțiune pe care numai tu poți s-o ai în vedere.
Când vei fi pe deplin pătruns de aceste principii, vei putea să ataci orașele sau să angajezi bătăliile. Îți garantez succesul. Totodată, a duce o sută de lupte și a repurta o sută de victorii este bine, dar nu cel mai bine. A imobiliza armata inamicului fără luptă, iată ceea ce este excelent. Acționând astfel, conduita generalului nu va fi diferită de cea a celor mai virtuoase personalități; ea se va racorda cu Cerul și cu Pământul ale căror acțiuni tind mai degrabă spre producerea și conservarea lucrurilor decât spre distrugerea lor. Niciodată Cerul nu va aproba efuziunea sângelui uman: el este cel care dă viață oamenilor; el singur are dreptul de a o curma.
Astfel, încearcă să fii victorios, fără să dai bătălii. Va fi prilejul unde, cu cât te vei ridica deasupra binelui, cu atât te vei apropia de excelent. Marii generali ajung aici evitând toate șiretlicurile inamicului, destrămându-i proiectele, semănând discordie printre partizanii săi, ținându-l tot timpul cu răsuflarea oprită, privându-l de ajutoarele pe care ar putea să le primească din afară, tăindu-i orice posibilitate de a întreprinde ceva care să fie în avantajul lui.
Dacă ești constrâns să asediezi un loc și să-l reduci, amplasează-ți carele, scutierii și mașinile de război în așa fel încât să nu-ți lipsească nimic atunci când va sosi momentul să treci la asalt. Dacă, în mai puțin de trei luni, locul nu a fost adus în situația de a capitula, există greșeli pe care le-ai comis. Va trebui să le găsești și să le corectezi. Dublează-ți eforturile, în timpul asaltului, imită vigilența, activitatea, ardoarea și încăpățânarea furnicilor. Presupun că, de acum înainte, vei asigura construirea de retranșamente, vei fi ridicat turnuri care să permită dominarea inamicului și că te vei fi gândit la tot ceea ce ar putea să survină în mod neplăcut. Dar dacă, în pofida acestor precauții, vei pierde o treime dintre soldați fără să fii victorios, să nu ai nici o îndoială că ai atacat prost.
Un general abil nu se găsește niciodată redus la asemenea extremități. Fără să dea bătălii, el știe să-l supună pe inamic; fără să verse o picătură de sânge, fără să scoată sabia, el face să cadă orașele; fără să treacă frontiera, el cucerește ținuturi străine și, în minimum de timp, în fruntea trupelor sale, el procură prințului său gloria nemuritoare, asigură fericirea compatrioților săi și face ca universul lui să se bucure de liniște și de pace.
Te poți găsi, în raport cu inamicul, într-o infinitate de situații care nu pot fi nici prevăzute, nici enunțate. Experiența este aceea care-ți va sugera ce ai de făcut în fiecare caz în parte; eu mă limitez în a-ți da câteva sfaturi generale:
– Dacă ești de zece ori mai puternic decât inamicul, încercuiește-l, fără a-i lăsa nici cea mai mică ieșire;
– Dacă ești de cinci ori mai puternic ca el, atacă-l din patru părți deodată;
– Dacă ești de două ori mai puternic, împarte-ți armata în așa fel încât cu una dintre părți să-l imobilizezi, iar cu cealaltă să-l ataci;
– Dacă ești la egalitate cu inamicul, angajează lupta, hazardul va hotărî, dar dacă ești mai puțin puternic ca inamicul, păzește-te, evită să comiți cea mai mică greșeală. Străduiește-te să te protejezi, evită lupta atâta timp cât este posibil. Prudența și fermitatea unei forțe mici pot să ducă la istovirea și dominarea unei armate chiar numeroase.
Cel care este în fruntea armatei se poate considera ca sprijin al statului. Și este cu adevărat. Dacă el are astfel de calități, statul va fi în securitate; dacă nu le are, statul va suferi infailibil și chiar poate fi expus la pieire. Există un singur mod, pentru un general, de a-și servi statul; există însă mai multe pentru a-i aduce un mare prejudiciu. Pentru a reuși, bravura și prudența trebuie să însoțească totdeauna eforturile și o conduită abilă, dar o singură greșeală poate compromite totul. La câte greșeli nu este el expus?
Dacă trezește trupele pentru a începe marșul, când ele trebuie să se odihnească, dacă le pune în mișcare când ele trebuie să staționeze, dacă nu cunoaște exact locurile unde trebuie să le conducă, dacă nu le postează corect, le obosește în mod inutil, le deplasează fără să fie necesar, dacă ignoră nevoile fiecăruia dintre cei care compun armata sa, dacă fiecare nu este la locul său, potrivit aptitudinilor sale, pentru a scoate de la fiecare ce e mai bun, dacă nu cunoaște părțile bune și părțile slabe ale fiecăruia și gradul lor de fidelitate, dacă nu menține disciplina în toată rigoarea sa, dacă nu știe să comande, dacă este nehotărât și ezită când trebuie să ia rapid o decizie, dacă nu știe să recompenseze, dacă tolerează ca ofițerii să maltrateze soldații și nu previne disensiunile care pot să apară printre șefi, un general care comite astfel de greșeli secătuiește statul de oameni și de resurse, dezonorează patria sa și devine el însuși victimă rușinoasă a incapacității sale.
Pentru a învinge un inamic, un general trebuie să țină seama de următoarele cinci lucruri principale:
1. Să știe dacă poate să lupte și când să înceteze;
2. Să știe dacă trebuie să angajeze puțin sau mult;
3. Să cunoască voința simplilor soldați ca și pe cea a ofițerilor;
4. Să știe să folosească toate circumstanțele;
5. Să știe că suveranul aprobă tot ce se face în serviciul său și pentru gloria sa.
Și, în afară de aceasta, dacă vei ști ce poți și ce nu poți și de ce sunt capabili sau nu subordonații tăi, de vei duce o sută de războaie, de o sută de ori vei fi victorios. Dacă nu ști ce poți tu însuți și ignori ceea ce pot subordonații tăi, vei fi o dată învingător și o dată învins. Dar dacă nu te cunoști nici pe tine însuți, nici subordonații, câte lupte vei duce, atâtea înfrângeri vei avea.
Articolul IV: Despre dispunerea trupelor
Sun Tzî spune: Odinioară, cei care aveau experiența luptelor nu se angajau niciodată într-un război pe care ei nu-l prefigurau că-l pot încheia cu onoare. Înainte de a acționa, se asigurau de succes. Dacă circumstanțele nu li se păreau propice, așteptau timpuri mai favorabile. Aveau ca principii pe acelea că ei nu pot fi învinși decât prin propria lor greșeală și nu pot fi victorioși decât prin greșeala inamicului.
Să știi de ce trebuie să te temi și în ce trebuie să speri, când să înaintezi sau când să te retragi; urmărind și urmând starea trupelor tale sau pe cea a trupelor inamicului, să mergi la luptă când ești cel mai puternic și să ataci primul sau, dacă ești în inferioritate, să treci în defensivă – iată ceea ce fac generalii experimentați.
Arta de a practica, la momentul potrivit, defensiva nu o ceda celei ofensive. Cei care vor să reușească în prima (în arta defensivă N.N.) trebuie să se cufunde până în al nouălea pământ. Cei care vor să exceleze în cea de a doua (în arta ofensivă N.N.) trebuie să se ridice până la al nouălea cer. În cele două cazuri, trebuie să te gândești să păstrezi ce ai. A-i egala pe cei care au comandat în mod onorabil este un lucru bun. A voi să fii deasupra nivelului bun, dorind să-i depășești prin exces de rafinament nu este un lucru bun. Mai mult, a triumfa prin mijlocirea luptelor a fost privit ca un lucru bun, dar eu spun: ceea ce este deasupra binelui este adesea mai rău decât rău.
Animalele nu au nevoie câtuși de puțin de o forță excepțională pentru a aduna, la sfârșitul toamnei, haina lor de iarnă; nu este nevoie de o acuitate vizuală deosebită pentru a descoperi stelele; nu este nevoie de o ureche foarte fină pentru a auzi tunetul. Toate acestea sunt simple și naturale. Șefii abili nu găsesc mai multe dificultăți războiului, căci ei au prevăzut totul, ei au prevăzut toate eventualitățile; ei cunosc ce e bun și ce e rău în ceea ce privește situația lor și a inamicului, știu ce pot și până unde pot să meargă. Victoria este o consecință naturală a științei și conduitei lor.
Așa erau strămoșii noștri: nimic nu le era mai ușor decât să învingă. De aceea, se simțeau indignați de titluri de viteji, de eroi, de invincibili, întrucât ei atribuiau succesele lor grijii deosebite pe care o aveau de a preveni cea mai mică greșeală.
Înainte de a trece la luptă, ei țineau să slăbească încrederea inamicului umilindu-l, jignindu-l, supunându-i forțele unor încercări dure. Invers, trupele lor erau în siguranță în tabere bine stabilite, la adăpost de orice surpriză și în locuri inabordabile. Binele este că trupele cer lupta și nu victoria, căci ele, care vor să se bată, știu că sunt antrenate și călite; lenea și trufia sunt cele care cer victoria și aduc, de fapt, înfrângerea. În acest fel, ei erau asigurați de triumf sau de dezastru, înainte de a face un pas pentru a se convinge de unul sau de altul.
Cei care sunt în fruntea armatelor nu trebuie să uite nimic din ceea ce le asigură posibilitatea de a fi demni de funcția pe care o îndeplinesc. Ei se gândesc la măsuri de evaluare a dimensiunilor și cantităților; ei cunosc regulile de calcul, efectele balanței. Victoria nu este decât rodul unui calcul exact: reflectează la aceasta și vei ști tot ce trebuie pentru a nu fi niciodată învins.
Să cunoști bunul pe care-l produce pământul și să profiți de resursele sale; să cunoști drumurile și s-o iei pe cel bun; să știi să împarți exact, prin calcul, pentru a da fiecăruia alimente și muniție, nici prea puțin, nici în exces. Balanța te va învăța să faci dreptate, să împarți, după faptă, recompense și pedepse. În fine, amintește-ți victoriile care au fost repurtate, circumstanțele luptei, și vei cunoaște astfel ce s-a consumat, avantajele și prejudiciile aduse chiar învingătorilor.
Un Y depășește un Tchou. Pe platoul balanței, Y-ul aduce Tchou-ul. Fii, pentru inamicul tău, ce este Y pentru Tchou. După un prim succes, nu te culca pe lauri și nu lăsa trupele să se odihnească pentru asta. Năpustește-te asupra inamicului cu forța torentului care se precipită de la înălțimea de o mie de jini. Nu-i lăsa nici un răgaz și nu te gândi să culegi fructele victoriei decât atunci când înfrângerea sa totală îți va permite să o faci în liniște și pe îndelete.
Articolul V: Despre abilitatea comandamentului trupelor
Sun Tzî spune: Reține numele tuturor ofițerilor tăi, înscrie-le într-un repertoriu special cu specificația capacităților și aptitudinilor personale, cu scopul ca fiecare să fie folosit după calitățile sale. Fiecare să fie convins că este folosit prin tine și că tu, înainte de toate, ai grijă să-l aperi împotriva oricărui pericol. Trupele care se lansează împotriva inamicului trebuie să fie ca pietrele care se aruncă asupra ouălor. Între inamic și tine trebuie să fie o relație ca de la cel slab la cel puternic, ca de la vid la solid. Atacă deschis, dar fii învingător în secret. În aceasta constă abilitatea și perfecțiunea comandamentului trupelor. Zi plină și tenebre, aparență și secret – iată întreaga artă. Așa cum, cu cinci tonuri ale muzicii, cu cinci culori și cu cele cinci gusturi, putem, prin combinație, să obținem efecte infinite, posesia principiilor îi dă generalului, în orice situație, toate soluțiile convenabile.
În materie de artă militară și de conducere a trupelor, nu vor fi luate în considerare decât aceste două elemente: ceea ce trebuie făcut în secret și ceea ce trebuie executat în mod deschis; în practică acestea se prezintă însă ca un lanț neîntrerupt de operațiuni, ca o roată care nu are extremități. Fiecare operațiune militară are părți care se cer desfășurate la lumina zilei și părți care reclamă secretul nopții. Nu pot fi determinate dinainte; singure circumstanțele permit discernerea lor. Pentru a restrânge albia unui torent, trebuie să dispunem de enorme cariere de roci; pentru a prinde o mică pasăre, cel mai fin fir este mai mult decât suficient. Și totuși, torentul ajunge să rupă digurile sale, cu forța de a se destrăma, mica pasăre rupe ochiurile firului. De asemenea, oricât de bune, oricât de înțelepte ar fi măsurile pe care le-ai luat, nu înceta de a le supraveghea, de a veghea și a gândi la toate și nu abandona niciodată trupele unei orgolioase securități.
Posedă veritabila artă de a comanda trupele doar aceia care au știut și care știu să restituie puterea lor formidabilă, care au dobândit o autoritate nelimitată, pe care nici un eveniment nu-i poate doborî, care nu fac nimic cu precipitare, care-și păstrează, în momentele de surpriză, același sânge rece ca și cum ar fi vorba de acțiuni meditate, în cazuri prevăzute cu mult timp înainte, și pentru care promptitudinea în decizie nu este decât rodul unei reflecții prealabile căreia i se alătură o lungă experiență.
Forța acestei categorii de șefi este comparabilă cu cea a unor arcuri puternice care nu pot fi întinse decât cu ajutorul unui mecanism. Autoritatea lor are puterea săgeților lansate de aceste arcuri: este irezistibilă și răstoarnă tot. Asemenea sferei ale cărei puncte de pe suprafață sunt asemănătoare, ei sunt puternici peste tot și peste tot oferă aceeași rezistență. În cursul unei lupte și într-o dezordine aparentă, ei țin o ordine imperturbabilă; din slăbiciune ei fac să țâșnească forța, din poltronerie și lașitate, ei fac să iasă curajul și vitejia. Dar a face dezordinea să servească ordinea nu este posibil decât pentru acela care a reflectat asupra evenimentelor ce pot să survină; capacitatea de a naște forța din slăbiciune nu aparține decât acelora care dețin o absolută stăpânire de sine și o autoritate de necontestat. A ști să scoți curaj și vitejie din poltronerie și lașitate, înseamnă a fi tu însuți erou, înseamnă să fii mai mult decât un erou, să fii mai presus de vitejie.
Oricât de mare și prodigios ar părea, eu cer totuși câteva lucruri în plus celor care comandă trupele: a comanda este arta de a face forțele inamicului să se miște după dorința ta. Cei care posedă această artă admirabilă dispun de atitudinea trupelor lor și de armata pe care o comandă. Inamicul vine spre ei, când ei doresc, și le face oferte; ei îi dau inamicului și acesta acceptă; ei îi cedează inamicului și el vine să ia. Pregătiți pentru orice, ei profită de toate circumstanțele, totdeauna neîncrezători, ei ordonă să fie supravegheați subordonații pe care îi folosesc și, neîncrezându-se nici în ei înșiși, nu neglijează nici un mijloc care ar putea să le fie util. Ei privesc oamenii cu care trebuie să lupte ca pe niște pietre sau ca pe niște piese de lemn care trebuie să coboare o pantă. Pietrele și lemnul sunt inerte prin natura lor; ele nu ies din starea de repaus decât prin impulsul pe care-l primesc. Dar, în mișcare, dacă sunt cubice, ele se opresc repede, dacă sunt rotunde, ele se rostogolesc până ce întâlnesc o rezistență de netrecut.
Fă în așa fel ca inamicul să fie în mâinile tale o piatră rotundă pe care o rostogoliți de la înălțimea de o mie de jini. Prin aceasta, ți se va recunoaște autoritatea și puterea, și ești demn de postul pe care îl ocupi.
Articolul VI: Despre plin și despre gol
Sun Tzî spune: Este esențial ca, înaintea luptei, să fie stabilit punctul de adunare a trupelor. Pentru a nu fi devansat în acest sens de inamic, trebuie să acționezi cu promptitudine și să te instalezi înainte ca el să fi aflat de marșul tău spre acest loc. A fi primul la locul respectiv înseamnă a căuta acest lucru.
Generalul nu trebuie să se raporteze decât la el însuși pentru a face o alegere atât de importantă. În afara acestei priorități, un șef abil trebuie să obțină și mai mult prin alegerea făcută: să fie stăpânul campamentului și al tuturor mișcărilor care derivă de aici. El nu așteaptă ca inamicul să-l cheme. El este cel care îl face pe inamic să vină și, dacă a reușit să-l incite să vină în mod voluntar acolo unde dorește el să fie, nu întârzia să-i aplanezi toate dificultățile și să-i înlături toate obstacolele pe care le-ar putea întâlni, pentru ca el să nu renunțe la acest plan. Îți vei ușura astfel munca și, pentru străduințele tale, vei obține și ceva în plus. Marea știință este să-l faci pe inamic să vrea să facă ceea ce tu vrei să facă și să-i furnizezi, fără ca el să-și dea seama, toate mijloacele pentru a te secunda.
Dispunând astfel de punctul tău de adunare și de cel al inamicului, așteaptă cu răbdare ca adversarul să schițeze primele sale mișcări; dar, așteptând, străduiește-te să-l înfometezi în mijlocul abundenței, să-l bulversezi în timpul odihnei și să-i produci mii de neliniști chiar în timpul când el se consideră a fi în deplină securitate. Dar, dacă inamicul nu răspunde așteptării tale, dacă el rămâne inert și nu pare dispus să părăsească zona sa de adunare, ieși tu însuți dintr-a ta. Prin mișcarea ta, provoac-o pe a lui, determină-l să se comporta în așa fel încât să poți profita.
Dacă este vorba să te păzești, păzește-te cu putere, fii vigilent. Dacă trebuie să pleci, pleacă cu promptitudine, dar în siguranță, pe drumuri secrete. Inamicul nu trebuie să bănuiască unde te duci. Ieși pe neașteptate pe unde el nu se așteaptă și cazi asupra lui când el se gândește cel mai puțin.
Când, prin marșuri și contramarșuri, vei fi parcurs spațiul de o mie de li fără să fi trecut prin cea mai mică primejdie, fără măcar să te fi oprit, vei putea concluziona: ori inamicul ignoră planurile tale, ori îi e frică de tine, ori nu știe să-și păstreze pozițiile care au valoare pentru el. Să nu cazi într-o astfel de greșeală.
Marea artă a unui general este să-l facă pe inamic să ignore locul unde se va da lupta și să-i disimuleze pozițiile pe care le pregătește. Dacă reușește să ascundă cele mai mici mișcări ale sale, el nu este numai un general abil; el este un om extraordinar, un adevărat miracol, pentru că, fără să fie văzut, el vede, ascultă fără să fie ascultat, acționează fără zgomot și dispune de inamic după cum îi convine.
Pe de altă parte, dacă armata inamicului este desfășurată și tu nu vezi în rândurile ei discontinuitate, nu încerca să străpungi frontul advers. Dacă, părăsind tabăra sau retrăgându-se, inamicul operează în grabă și mărșăluiește în ordine, nu încerca să îl urmărești; sau, dacă îl vei urmări, aceasta să nu o faci nici prea departe, nici într-un ținut necunoscut. Când ai intenția să angajezi bătălia, dacă inamicul rămâne în liniile sale, nu trece la atac, mai ales dacă el este bine fortificat, protejat de șanțuri largi sau de pereți înalți. Atunci când nu estimezi oportună lupta și vrei s-o eviți, rămâi în liniile tale, ia măsuri pentru oprirea atacului și pregătește-te pentru a efectua contraatacuri utile. Lasă-l pe inamic să se obosească, așteaptă ca el să fie în dezordine sau în insecuritate: atunci poți să contraataci obținând avantajul.
Veghează ca niciodată să nu-ți separi corpurile armatei tale. Întotdeauna ele trebuie să fie în măsură să se ajute reciproc. Din contră, prin diversiune, determină-l pe inamic să-și separe elementele sale. Dacă el se împarte în zece corpuri, fiecare dintre acestea să fie atacat de armata ta reunită. Astfel, vei obține totdeauna avantajul. Superioritatea numerică va fi totdeauna de partea ta, indiferent cât de slabă ți-ar fi armata. Or, dacă toate lucrurile sunt egale, victoria este obținută de cel care are superioritatea numerică.
Inamicul să nu știe niciodată ce intenție ai privind lupta, nici maniera în care vei ataca sau în care te vei apăra. În ignoranța sa, el va multiplica pregătirile, va încerca să fie puternic peste tot, își va diviza forțele, ceea ce îl va duce la pieire.
Nu îl imita. Alege un sector în care îl vei ataca și concentrează aici cea mai mare parte a forțelor tale. Pentru a ataca frontal, pune în primele rânduri trupele de elită, căci rareori se rezistă la primul efort, în timp ce se repară foarte greu un eșec la începutul luptei. Exemplul celor bravi îi antrenează pe cei timorați. Aceștia urmează cu ușurință drumul deschis, când ei sunt incapabili de a-l elibera. Dacă vrei să faci efortul la una din aripi, pune aici cele mai bune trupe ale tale și în cealaltă ce ai mai puțin bun.
Trebuie, pe deasupra, să cunoști în profunzime terenul în care vei lupta, ca și ziua și ora angajării acțiunii: este un calcul pe care nu ai voie să-l neglijezi. Dacă inamicul este încă departe, informează-te în fiecare zi despre etapele sale. Din tabăra ta, urmărește-l pas cu pas. Ochii tăi nu-l văd, dar tu vezi tot ce face el; urechile tale nu-l aud, dar tu asculți ordinele pe care le dă; astfel, martor al conduitei sale, tu pătrunzi în profunzimile inimii sale pentru a-i citi teama și speranța.
Încunoștințat asupra planurilor, marșului și manevrelor sale, în fiecare zi, tu îl vei vedea apropiindu-se de teatrul unde vrei să vină. În acest moment, tu îl vei obliga să mărșăluiască în așa fel încât capul coloanei trupelor sale să nu poată primi ajutoare de la coada coloanei, aripa sa dreaptă să nu poată fi ajutată de aripa stângă și astfel tu îl vei lovi în momentul și locul care-ți vor conveni cel mai bine.
La apropierea zilei aleasă pentru bătălie, să nu fii nici prea departe, nici prea aproape de inamic. La numai câțiva li, așa este cel mai bine. Zece li reprezintă depărtarea cea mai mare care trebuie lăsată între armata ta și cea inamică.
Nu căuta numărul: cantitatea este adesea mai mult dăunătoare decât utilă. Sub un bun general, o armată mică, disciplinată, este invincibilă. Frumoasele și numeroasele trupe ale regelui Yee nu i-au folosit la nimic când regele Oe, cu efective puține, l-a învins, nelăsându-i din principatul său decât o amintire amară și rușinea de a-l fi guvernat rău.
Mica ta armată să nu aibă totuși aroganța să se arunce, fără a reflecta, asupra unei armate mai numeroase. Totdeauna precauțiile sunt necesare. Cu cunoștințele despre care ți-am vorbit, generalul discerne dacă trebuie să treacă la ofensivă sau să rămână în defensivă, când este convenabil să rămână nemișcat și când trebuie să se pună în mișcare și, dacă este nevoit să angajeze lupta, el deduce, din evaluarea capacității inamicului, dacă va fi învingător sau învins. Înainte, deci, de a ataca, examinează scrupulos dacă ai toate șansele de partea ta.
În momentul declanșării acțiunii, citește în privirile soldaților tăi, observă primele lor mișcări. Din ardoarea lor, din nonșalanța lor, din vitejia lor sau din ezitarea lor, vei putea trage concluziile de rigoare cu privire la succes sau la înfrângere. Este o prevestire care nu înșeală. Capacitatea trupelor în momentul angajamentului contează cel mai mult. Cel care a repurtat o victorie, putea fi bătut cu o zi înainte sau poate fi învins câteva ore mai târziu.
Sunt trupe ca o apă curgătoare. Izvorul fiind mai sus, pârâul curge rapid; dacă este mai jos, apa stagnează; dacă apare o cavitate, apa o umple imediat ce are acces la ea; când este prea plină, surplusul de apă se scurge. Astfel, parcurgând frontul, vei umple golurile existente și vei înlătura excedentele; vei coborî ceea ce este foarte înalt și vei ridica ceea ce este foarte jos. Pârâul va urma panta terenului pe care curge. Armata trebuie să se adapteze terenului pe care se dispune. Fără pantă, apa nu curge; prost comandate, trupele nu pot să învingă.
Generalul este cel care decide totul. Abilitatea sa duce la obținerea unui avantaj din toate circumstanțele, chiar și din cele mai dezavantajoase și din cele mai critice. El face să fie luate, în armata sa, ca și în cea a inamicului, dispozițiunile pe care le dorește.
Nu există calități permanente care fac trupele invincibile și cei mai mediocri soldați pot deveni luptători excelenți.
Iată de ce nu trebuie scăpată nici o ocazie favorabilă. Cele cinci elemente nu sunt nici peste tot, nici totdeauna la fel de pure. Cele patru anotimpuri nu se succed, în fiecare an, în aceeași manieră, soarele nu răsare și nu apune în fiecare zi în același punct de pe linia orizontului. Luna are diferite faze. O armată bine comandată și disciplinată prezintă, de asemenea, aceste variații.
Articolul VII: Despre avantajele care se cer obținute
Sun Tzî spune: Când generalul a reunit într-o regiune toate trupele sale, trebuie să le asigure poziții avantajoase. Aceasta este condiția reușitei proiectelor sale și este inimaginabil de dificil.
Pe poziții, se vor avea în vedere ceea ce este aproape și ceea ce este departe, câștigurile și pierderile, munca și repausul, osteneala și încetineala, adică apropierea a ceea ce este departe, transformarea pierderilor în avantaje și a lenei degradante în muncă utilă. Trebuie, de asemenea, să acționezi în așa fel încât inamicul să te considere departe când tu ești aproape, să fii puternic, în timp ce inamicul își imaginează că ești slăbit, datorită pierderilor pe care ți le-a provocat, să faci munci utile când el este convins că ești inert și că n-ai fost niciodată atât de prompt când tu, de fapt, te prefaci că o lungești. Astfel îl vei înșela, îl vei adormi în momentul în care dai dispoziții să fie surprins, fără ca el să aibă timp să se orienteze.
Arta de a profita de apropiere sau de depărtare consistă în a-l ține pe inamic la distanță de locurile tale de staționare și de posturile tale importante, în a-l îndepărta de ceea ce ar putea să-i fie util și a-l apropia de ceea ce îți este avantajos, în a fi mereu în gardă pentru a nu fi surprins și a fi totdeauna în măsură să-l surprinzi pe adversar.
Mai mult, nu este bine să te angajezi în acțiuni mici din care nu ești sigur că vei trage profit, dar este încă și mai rău să te angajezi, dacă nu ești obligat, într-o acțiune generală, atâta vreme cât nu ești sigur de o victorie completă. În astfel de cazuri, precipitarea este totdeauna primejdioasă. Riscând contratimpul, bătălia îți poate ocaziona pierderea. Lucrul cel mai puțin rău care ți se poate întâmpla, dacă reușita este îndoielnică sau incertă, este frustrarea speranțelor neîmplinite și neatingerea scopurilor propuse.
Angajamentul pentru bătălia decisivă nu trebuie să aibă loc decât dacă l-ai prevăzut și dacă ești pregătit pentru el de mult timp. Nu conta pe hazard. Când vei fi decis să dai bătălia și pregătirile vor fi încheiate, pune în siguranță bagajele inutile, ușurează trupele de tot ce le încurcă sau le supraîncarcă și nu le lăsa, în afară de arme, decât ceea ce ele pot să poarte cu ușurință.
Dacă trebuie să faci o deplasare, grăbește-te. Mărșăluiește zi și noapte, dublează etapele, pune în frunte trupele de elită și, la coada coloanei, pe cele mediocre. Prevede tot, dispune asupra a tot și năpustește-te asupra inamicului când el te crede la o depărare de o sută de li. În acest caz, îți prezic victoria. Dar dacă, având de străbătut un drum de o sută de li înainte de a atinge pozițiile inamicului, nu ai parcurs decât cincizeci și inamicul, ieșind în întâmpinarea ta, a făcut la fel, există cinci șanse din zece ca să fii bătut ca și două șanse din trei să fii învingător. Dacă inamicul nu află că te îndrepți spre el decât atunci când mai ai de parcurs treizeci de li pentru a-l contacta, există puține șanse ca, în timpul scurt care i-a rămas, să poată să pregătească o paradă loviturii care îl amenință.
Grija pentru odihna trupelor, la sosire, să nu te facă să amâni atacul. Un inamic surprins este pe jumătate învins. Dar dacă îi lași timp să se reculeagă, va găsi resurse pentru a scăpa și chiar pentru a-ți produce pierzania. De asemenea, pentru menajarea trupelor, nu neglija nimic din ceea ce poate să contribuie la o bună ordine, la sănătatea, siguranța și întreținerea armelor, la transport și la repartiția alimentelor, căci, dacă toate acestea lipsesc, nu vei putea reuși. Prin serviciile secrete sau prin informațiile culese de la prinții aliați sau tributari, prin cunoașterea intrigilor bune sau rele care pot să influențeze conduita prințului tău și să modifice proiectele pe care le execuți, asigură-ți posibilitatea de a duce la bun sfârșit planurile tale. Uneltirilor lor opune-le prudența și priceperea ta. Nu-i disprețui, trebuie să știi uneori să recurgi la părerile lor ca și cum ele ar fi prețioase pentru tine; fii prietenul prietenilor lor, nu opune interesele lor intereselor tale, cedează-le pentru accesorii, întreține cu ei, în limita posibilului, unitatea cea mai strânsă.
Dar, mai mult decât toate astea, documentează-te cu exactitate și în cel mai neînsemnat detaliu asupra a tot ceea ce te înconjoară, acoperiri (păduri sau codri), obstacole (fluvii, râuri, pâraie, terenuri mlăștinoase), înălțimi (munți, coline, movile), spații libere (câmpii, văi cu pantă ușoară), adică asupra a tot ce poate folosi sau nu trupelor tale. Dacă nu poți s-o faci tu însuți, ordonă recunoașteri și ia-ți ghizi siguri.
Când circumstanțele reclamă liniște, trupele tale să trăiască într-un calm asemănător celui care domnește în pădurile dese. Dacă trebuie ca inamicul să te audă, fă-l să audă zgomotul tunetului. Dacă este necesară fermitatea, fii munte. Dacă trebuie să alergi după pradă, fii torent de foc, fii fulger pentru a-l orbi pe inamic. Fii obscur, precum noaptea, pentru a-ți ascunde planurile. Nu încerca nimic în van, ci numai cu speranța și chiar cu certitudinea unui avantaj real și cu aceea că prada va fi împărțită echitabil pentru a nu exista nemulțumiți. Prevede în ce manieră, indiferent care ar fi circumstanțele, poți transmite ordine și cum poți ști că ele sunt executate. Dacă vocea nu este suficientă, folosește-te de tobă și de Lo, de stindarde și de pavilioane. Convine asupra semnalelor pe care le vei folosi. Tobele și Lo se vor folosi de preferință noaptea, iar stindardele și pavilioanele ziua. Noaptea, zgomotul va fi folosit atât pentru a-l înspăimânta pe inamic, cât și pentru consolidarea curajului soldaților tăi. Ziua, numărul de fanioane, culorile lor strălucitoare, combinațiile lor vor instrui trupele tale, le vor susține moralul și vor produce tulburare și perplexitate la inamic. Astfel, ceea ce va fi profitabil pentru tine, va fi dăunător pentru adversar. Armata ta va fi avizată cu promptitudine despre voința ta, de ceea ce tu vrei, în timp ce armata inamică va rămâne perplexă. Trupele tale vor fi asigurate că inamicul va fi neliniștit de ceea ce tu gândești să întreprinzi și că el nu poate decât să se teamă de aceasta.
Nu lăsa un brav să iasă din rânduri pentru a provoca inamicul. Rareori el revine; el va pieri repede, fie prin trădare, fie prin riposta unui mare număr.
Când trupele tale par animate de o bună dispoziție, folosește-te de ardoarea lor. Trebuie să știi să produci ocaziile și să profiți când sunt favorabile, dar este bine să recurgi la părerea șefilor și la indicațiile lor când ele sunt inspirate de interesul general.
Timpul și condițiile atmosferice trebuie luate în considerație. Aerul dimineții și serii dă forță. Dimineața, soldații sunt dispuși; seara sunt viguroși. La mijlocul zilei, ei sunt molatici și secătuiți de puteri. În timpul nopții, ei aspiră la odihnă pentru a-și alunga oboseala.
Vei ataca inamicul, cu șansă de reușită, când el este slab sau obosit, cu condiția ca trupele tale să fie odihnite, pentru a avea de partea ta forța și vigoarea.
Dacă la adversar domnește ordinea, așteaptă ca ea să fie întreruptă. Dacă ești prea aproape de inamic și asta te jenează, depărtează-te pentru a-l ataca când el va veni spre tine. Dacă el manifestă exces de zel, ai răbdare până ce ardoarea lui se va diminua și îl va copleși plictiseala și oboseala. Când el va fi rânduit precum berzele care sunt gata să zboare, ferește-te să te duci spre el. Dacă el vine spre tine, împins de disperare, pentru a învinge sau a muri, evită întâlnirea. Dacă se retrage spre locuri ridicate, nu-l urmări. Dacă tu ești în locuri defavorabile, nu staționa aici și dacă inamicul, redus la o situație extremă, abandonează poziția și vrea să elibereze un drum pentru a se instala aiurea, nu încerca să-l oprești. Dacă el este agil și sprinten, nu alerga după el și dacă el este lipsit de tot, previno disperarea sa.
Iată diferitele avantaje pe care trebuie să te străduiești să le obții când, fiind în fruntea unei armate, te vei măsura cu inamici care, la fel de prudenți și la fel de viteji ca tine, n-ar putea fi învinși dacă tu n-ai folosi stratagemele pe care eu le-am enumerat.
Articolul IX: Despre conduita trupelor
Sun Tzî spune: Înainte de a face să staționeze trupele tale, află în ce poziție sunt cele ale inamicului, informează-te asupra terenului și alege ceea ce îți oferă un plus de avantaj. Aceste situații diferite pot fi reduse la patru puncte:
I. Într-un ținut muntos, ocupă versanții care privesc spre sud și nu pe cei nordici. Acest avantaj este important. Pe versantul ales, întinde-te până la originea văilor, pentru a găsi apă și furaje, în timp ce vei fi bine dispus și încălzit de soare, iar aerul va fi mai salubru.
Dacă inamicul survine pe celălalt versant și te surprinde, vei fi prevenit despre acest lucru de posturile pe care le vei fi instalat pe creastă. Dacă nu ești în măsură să reziști atacurilor, retrage-te, iar dacă apreciezi că poți fi învingător cu minimum de pierderi, pregătește-te pentru luptă. Dar nu duce lupta pe creste, decât dacă este necesar și nu te avânta niciodată să cauți aici inamicul.
II. Dacă ești lângă un râu, apropie-te cât mai mult de izvorul său. Recunoaște locurile mlăștinoase și punctele pe unde pot fi traversate. Dacă trebuie să treci, nu o face niciodată în prezența inamicului, dar, dacă el vrea să încerce traversarea, așteaptă ca jumătate din efectivele sale să fie de cealaltă parte. În felul acesta vei realiza un raport de forțe de 2 la 1 în favoarea ta. În apropierea râului, stăpânește totdeauna înălțimile de unde vei putea să observi inamicul, dar nu-l aștepta aproape de maluri și nu te duce acolo înaintea lui. Fii în gardă, pentru ca, în caz de surpriză, să ai un loc unde să te retragi.
III. Îndepărtează-te cât mai repede de locurile umede, mlăștinoase și nesănătoase, căci mari necazuri te așteaptă, mai ales foametea și epidemiile. Dacă ești constrâns să rămâi în astfel de locuri, plasează-te pe maluri și ferește-te să pătrunzi prea mult. Dacă este o pădure, las-o înapoia ta.
IV. Într-o câmpie fără obstacole, aripile formației să nu aibă vederea mascată; trebuie căutată înapoia centrului dispozitivului tău o formă dominantă care să permită să vezi terenul în față. Dacă spațiul dinainte nu prezintă decât obiecte inerte, păstrează înapoia ta locuri unde vei găsi remediu în caz de extremă necesitate.
De arta staționării judicioase a trupelor, depind, în cea mai mare parte, succesele militare. Împăratul Siuan-Iuan (Hoang-Ti) a triumfat împotriva inamicilor săi și și-a supus toți vecinii, datorită faptului că poseda profund această artă.
Din cele de mai sus, se desprinde concluzia că, din rațiuni de salubritate, sunt preferabile înălțimile locurilor joase. Pe înălțimi, trebuie aleasă partea dinspre miazăzi care este fertilă și abundentă. Cresc astfel șansele de succes, întrucât bunăstarea și sănătatea, însoțite de o hrănire consistentă, dau soldatului forță și curaj, în timp ce tristețea și bolile îl epuizează și îl descurajează.
Campamentele în apropierea râurilor au avantaje care nu trebuie neglijate și inconveniențe care se cer evitate. De preferință, păstrează locurile din amonte pentru tine și lasă-i-le inamicului pe cele din aval, pentru că vei avea astfel avantajul celor mai numeroase vaduri și pe cel al apelor mai curate.
După ploi abundente, înainte de a te pune în marș, așteaptă ca afluenții din amonte să-și deverseze apele, și nu trece râul decât atunci când apele sale revin la curentul normal. Vei discerne când nu vei mai auzi zgomotul apelor, când va dispărea spuma și când nisipul și pământul nu vor mai curge o dată cu apa.
Dacă întâmplarea sau necesitatea te-au condus în locuri presărate cu defileuri, tăiate de prăpăstii, acoperite de păduri dense sau de mlaștini noroioase, traversează-le prompt și îndepărtează-te de ele cât mai repede posibil. Dacă tu te îndepărtezi, inamicul se apropie. Dacă te vei retrage, inamicul te va urmări și el va fi acela care va fi expus pericolelor pe care tu le-ai evitat.
Ferește-te de ținuturile întretăiate de codri tineri, de păduri cu arbori groși sau de regiuni pline cu înălțimi și locuri joase în care dealurile și văile se succed. Păzește-te de ele, întrucât sunt propice ambuscadelor. Din aceste acoperiri, în fiecare clipă, inamicul poate țâșni și ataca. Dacă ești departe de astfel de locuri, nu te apropia de ele; dacă ești aproape, nu începe marșul înainte de a le cerceta. Dacă inamicul te va ataca în astfel de locuri, fă în așa fel încât să aibă împotriva lui dezavantajul terenului. La rândul tău, nu-l ataca decât atunci când va fi descoperit. În fine, oricare ar fi locul de staționare ales, bun sau rău, să știi să profiți de el: fii activ și vigilent, supraveghează toate mișcările inamicului, trimite spioni din loc în loc, până în mijlocul inamicului, până în cortul generalului, și nu neglija niciuna dintre informațiile pe care ei ți le vor trimite. Fii atent la tot.
Dacă cercetarea ta îți spune că arborii se mișcă, deși nu bate vântul, înseamnă că inamicul s-a pus în marș. Este posibil ca el să vină spre tine. Pregătește-te fie pentru a-l descoperi, fie pentru a porni în întâmpinarea lui. Dacă ți se spune că iarba câmpiilor este prea înaltă, dublează-ți vigilența, pentru că este posibilă o surpriză. Dacă ți se spune că s-au văzut stoluri de păsări zburând fără să se oprească, intră la bănuială: detașamente se apropie să te spioneze sau să îți întindă ambuscade, dar dacă, alte păsări sau patrupede rătăcesc în câmp ca și cum n-ar mai avea adăpost, este un semn că aceste detașamente s-au postat deja. Dacă ți se raportează că s-au zărit de departe turbioane de praf ridicându-se în aer, trage concluzia că inamicul se află în marș. Dacă praful este des și jos, este vorba de infanteriști; acolo unde el este ușor și înalt, sunt cavaleriștii și carele lor. Când ești informat că inamicul se deplasează pe grupuri mici, înseamnă că a traversat vreo pădure că a făcut abatize, că este obosit și caută să se adune. Dacă se zăresc în câmp infanteriști și cavaleriști izolați, dispersați, ici și acolo, în mici bande, este un indiciu că inamicul este campat în proximitate.
Interpretează acești indici cât mai bine, pentru a putea judeca poziția inamicului, a-i zădărnici planurile și a te pregăti împotriva unei surprize.
Iată și alte indicii cărora trebuie să le acorzi o atenție specială:
Dacă spionii tăi îți spun că, în tabăra inamică, se vorbește șoptit și cu cuvinte acoperite, că atitudinea adversarului este rezervată, trage concluzia că s-a proiectat o acțiune generală, pregătirile fiind în curs. Nu aștepta să te surprindă, ci surprinde-l tu. Dacă, dimpotrivă, afli că inamicul este zgomotos și plin de morgă, înseamnă că nu are nici o idee de a ataca, ci gândește mai degrabă la retragere. Dacă ești informat că sunt care goale care însoțesc trupele, pregătește-te pentru luptă, întrucât inamicul a luat deja formația de bătaie și nu este momentul să asculți propuneri de pace sau de alianță pe care ar putea să ți le facă. Nu este decât un artificiu. Dacă inamicul se apropie în marș forțat, înseamnă că ține să-și asigure victoria. Dacă el se duce și vine, când înaintează, când reculează, înseamnă că vrea să te atragă la luptă. Dacă adversarii tăi sunt apatici, se sprijină în arme ca în bastoane, înseamnă că sunt epuizați, reduși la expediente și că mor de foame. Dacă, trecând prin apropierea unui râu, intră în debandadă pentru a bea apă, înseamnă că ei suferă de sete. Dacă disprețuiesc momeala pe care i le-o întinzi, înseamnă că nu au încredere sau că le este frică. Dacă curajul de a înainta este înlocuit prin slăbiciune, într-o circumstanță unde această mișcare se impune, înseamnă că îi rețin griji, încurcături sau neliniști.
În plus, reperează campările succesive pe care inamicul le ocupă. În anumite locuri, ți le semnalează stolurile de păsări. Dacă aceste campări se succed la distanță scurtă, poți concluziona că inamicul prezintă puține abilități în cunoașterea terenului. Zborul păsărilor sau strigătul lor pot să-ți indice prezența unor ambuscade invizibile.
Dacă tabăra inamicului îți oferă spectacolul unor festinuri și mese neîntrerupte, bucură-te: este dovada de necontestat că generalii nu au nici o autoritate.
Dacă stindardele lor își schimbă adesea locurile, este o dovadă a indeciziei. Dacă gradele subalterne sunt neliniștite, nervoase, nemulțumite și susceptibile, înseamnă că există îngrijorări sau că oamenii sunt copleșiți de oboseală. Dacă se ucid cai în ascuns pentru a-i mânca, înseamnă că proviziile lor sunt pe sfârșite.
O astfel de minuție în detalii poate să-ți pară superfluă, dar această enumerare nu are decât scopul să îți atragă atenția asupra necesității de a observa, reflecta și de a te convinge că nimic nu este inutil dacă poate contribui la succes. Experiența m-a învățat. Ea te va învăța la fel și pe tine, dar să nu fie pe pielea ta.
Încă o dată, clarifică-te asupra inamicului, indiferent ce face el, dar veghează de asemenea asupra propriilor tale trupe. Vezi tot, află tot. Trebuie interzis furtul, tâlhăria, dezmățul și prostia, curmate nemulțumirile și comploturile, lenea și trândăvia. Chiar și fără să fii informat despre toate acestea, iată cum, prin tine însuți, poți să ții cont de ele:
Dacă vreun soldat, deplasându-se, lasă să-i cadă un obiect, chiar de valoare mică, și nu se apleacă să-l ridice, dacă, pierzând o ustensilă, el nu-i reclamă lipsa, înseamnă că este un hoț. Să fie pedepsit ca atare.
Dacă, printre oamenii tăi, există conciliabule, dacă se vorbește în șoaptă, dacă se desemnează lucrurile doar cu jumătate de gură, înseamnă că s-a instaurat frica, că se clocesc nemulțumiri și că se urzesc intrigi. Pune imediat ordine.
Dacă trupa pare jerpelită și anumite lucruri utile îi sunt necesare, adaugă soldei un mic supliment, dar nu fi prea darnic, pentru că abundența în bani este mai funestă ca lipsa lor. Abuzul este sursa corupției și mama tuturor viciilor.
Oricât de îndrăzneți ar fi, soldații tăi devin fricoși, temători, dacă forța este înlocuită prin slăbiciune, curajul prin lașitate. Înseamnă că moralul este alterat. Caută cauza depravării și taie-o de la rădăcină.
Dacă numeroși soldați cer eliberarea lor din serviciu, înseamnă că nu vor să se bată. Nu-i refuza pe toți, dar pune-le condiții umilitoare celor care obțin concedierea.
Dacă vin in corpore să reclame vreo injustiție pe un ton arogant, ascultă rațiunile lor, dă-le satisfacție pe de o parte, dar reprimă-i dur pe de altă parte.
Dacă un ordin dat nu este urmat de o supunere promptă, dacă se întârzie sosirea sau retragerea, fii neîncrezător și păzește-te.
Conducerea trupelor cere atenție peste tot, atât asupra inamicului, cât și asupra trupelor tale. Când sporește numărul adversarilor tăi, trebuie să fii informat despre moartea sau despre dezertarea și celui mai neînsemnat dintre soldați.
Dacă, din cauză că forțele sale sunt inferioare, inamicul nu îndrăznește să te asalteze, atacă-l imediat, fără să-i dai răgaz să se consolideze. O singură bătălie, în acest caz, poate fi decisivă. Dar dacă ignori forța actuală a inamicului și dacă, fără să-ți fi pus ordine în toate, îl hărțuiești pentru a-l angaja în luptă, riști să cazi într-o capcană și să fii bătut. Dacă nu este menținută disciplina, dacă greșelile nu sunt reprimate, vei pierde orice autoritate și orice respect și, prin urmare, folosirea pedepselor celor mai aspre nu va face decât să sporească numărul vinovaților. Or, dacă tu nu ești nici temut, nici respectat, dacă ești despuiat de orice autoritate, cum poți să te mai afli cu onoare în capul armatei, cum poți să te bați cu inamicii statului?
Când trebuie să pedepsești, fă-o rapid și imediat ce fapta o cere. Când ai ordine de dat, nu le da decât dacă ai certitudinea că vei fi ascultat cu promptitudine; instruiește-ți trupele, inculcându-le noțiuni practice; nu le plictisi, nu le obosi dacă nu este necesar. Cel bun și cel rău, binele și răul pe care ele le pot face se află în mâinile tale. Cu aceiași indivizi, o armată poate să fie vrednică de dispreț, cu un general, și invincibilă cu un altul.
Articolul X: Despre cunoașterea terenului
Sun Tzî spune: Locurile de pe suprafața pământului nu au aceeași valoare. Dacă sunt unele de care vrei să fugi, pe altele trebuie să le cauți, dar toate se cer cunoscute perfect.
Dintre primele, fac parte cele care nu oferă decât treceri înguste, care sunt mărginite de stânci sau de prăpăstii, care nu au acces spre spații deschise de la care poți aștepta ajutor. Cunoaște-le, pentru a nu angaja armata în ele.
Caută, dimpotrivă, un loc dominat de o ridicătură suficientă pentru ca ocuparea sa să te scutească de orice surpriză, unde să ai acces și de unde să poți ieși pe mai multe drumuri pe care le vei fi recunoscut, unde se află alimente din abundență, apă potabilă, aer sănătos și teren destul de unitar. Dar, în toate circumstanțele, dacă vrei să ocupi un aliniament favorabil sau să evacuezi un loc primejdios sau incomod, fă-o repede, ca și cum inamicul ar avea aceeași preocupare.
Dacă locul se află la aceeași distanță față de tine și de inamic, fiind la fel de accesibil pentru ambii, trebuie să-l devansezi pe inamic. La nevoie, fă marșuri de noapte, dar oprește-te la răsăritul soarelui, de preferință, pe câteva ridicături din teren pentru a avea câmp de vedere la distanță. Așteaptă sosirea convoaielor tale de aprovizionare și, dacă inamicul vine spre tine, primește-l pe picior ferm și ai putea să-l înfrunți în avantajul tău.
Depărtează-te de locurile de acces facile, dar din care se iese cu multă greutate. Lasă o astfel de alegere inamicului și, dacă el este destul de imprudent pentru a le ocupa, atacă-l. Nu-ți va scăpa și vei învinge fără greutate.
Când ocupi un teren cu toate avantajele sale, lasă inamicului grija să întreprindă primele atacuri. Dacă se prezintă în bună ordine, nu te duce în întâmpinarea lui decât atunci când îi va fi dificil să revină asupra pașilor săi.
Un inamic bine pregătit pentru luptă și împotriva căruia atacul tău a eșuat este periculos. Este momentul să te pui la adăpost, în tabăra ta, și nu acela de a reîncepe atacul. Nu o face decât dacă inamicul nu pregătește vreo capcană și gândește-te că el va întreprinde totul pentru a te atrage în teren șes.
Dacă inamicul a sosit înaintea ta pe pozițiile pe care le aleseseși, nu pierde inutil timpul pentru a-l face să iasă de acolo prin stratageme cunoscute. Dacă inamicul are spațiu înaintea lui și când forțele sunt aproape echivalente, el nu se va lăsa prins în capcanele pe care i le vei întinde pentru a-l determina să iasă de aici. Consideră că inamicul se grăbește la fel ca tine pentru a căuta avantaje. Încearcă deci să-l induci în eroare, dar mai ales nu te induce în eroare pe tine însuți. Reține ce poate înșela sau poate fi înșelat în aceste moduri. Mă limitez să-ți amintesc șase principii din care derivă toate celelalte:
Primul consistă în marșul trupelor.
La doilea, în diversele aranjamente.
Al treilea, în poziția lor în locuri mocirloase.
Al patrulea, în dezordinea lor.
Al cincilea, în slăbirea lor.
Al șaselea, în fuga lor.
Un general care ar suferi un eșec pentru că a ignorat aceste cunoștințe n-ar avea dreptate să acuze Cerul de nenorocirea sa. El nu trebuie să se ia decât pe el.
Dacă șeful unei armate neglijează să afle tot ceea ce privește trupele sale și cele cu care va trebui să lupte, dacă el n-a studiat terenul pe care se găsește, cel pe care își propune să meargă, cel pe care ar putea să se retragă, dacă e cazul, cel pe care va simula că se duce, cu intenția de a atrage inamicul, și cel pe care este posibil să fie forțat să se oprească într-un caz neprevăzut; dacă el deplasează armata sa în contratimp, dacă nu este pregătit în legătură cu toate mișcările adversarului și cu planurile acestuia; dacă își divizează trupele fără să fie necesar sau fără să fie constrâns de natura terenului, fără să fi prevăzut toate inconvenientele care ar putea să rezulte sau fără să sconteze vreun avantaj din această dispersie; dacă tolerează instaurarea dezordinii în armata sa, sau dacă, sub indici neconfirmați, se convinge că dezordinea domnește în armata inamică și acționează în consecință; dacă armata sa se deteriorează insensibil fără ca el să ia măsuri prompte de remediere a situației, un asemenea general va fi inevitabil tras pe sfoară de inamicii săi prin manevre false și printr-un ansamblu de simulări cărora el le va cădea victimă.
La egalitate de forțe, din zece avantaje ale terenului fă în așa fel încât nouă să fie pentru tine. Pentru a realiza acest lucru, pune în operă tot ce știi și toate resursele tale. O dată ce realizezi asta, inamicul nu va îndrăzni să se arate și o va lua la sănătoasă de îndată ce te vei arăta. Dacă el este atât de imprudent încât să te atace, vei lupta cu el, având un avantaj de zece la unu. Dacă, din lipsă de abilitate sau de osteneală, îi vei lăsa timp să-și procure ce n-are, se va întâmpla contrariul.
Dar, indiferent care ar fi poziția pe care o ocupi, având tu însuți soldați valoroși și curajoși, dacă ofițerii tăi sunt lași și timizi, vei fi bătut. La fel se va întâmpla și dacă ofițerii tăi au forță și valoare, dar soldații sunt fricoși și fără energie, căci, în primul caz, deși soldații nu vor să se dezonoreze, ei nu vor putea face mai mult decât le arată ofițerii și, în cel de al doilea caz, ofițeri viteji și iscusiți nu vor putea supune niște soldați poltroni și timorați.
Dacă ofițerii nu pot să-și stăpânească impulsiile, dacă nu știu nici să-și disimuleze, nici să-și frâneze indispoziția, indiferent care ar fi motivul acesteia, se vor angaja ei înșiși în probleme parțiale, din care nu vor ieși în mod onorabil pentru că le vor fi antamat cu precipitare și nu vor fi prevăzut nici derularea lor ulterioară, nici consecințele. Uneori, ei vor acționa chiar împotriva intențiilor generalului, sub pretextul că se străduiesc să le facă plauzibile și o acțiune particulară, antamată fără cap, împotriva tuturor regulilor, va degenera în dezordine generală, de care va profita inamicul.
Astfel de ofițeri trebuie strict supravegheați. Ține-i lângă tine, indiferent ce alte mari calități ar avea. Ei pot să-ți cauzeze cele mai rele prejudicii și chiar pierderea armatei.
Dacă generalul este nevolnic, el nu va avea elevarea sentimentală care se cuvine rangului său, va fi incapabil să înflăcăreze trupele; în loc de stimulare a curajului, el îl va diminua. El nu va ști să le transmită învățămintele care se desprind din război. Îndoindu-se de capacitatea sa, ca și de cea a subordonaților, el va da ordine echivoce care vor produce ezitări și manevre false, rectificând mereu ce a prescris, modificând totul, fără nici un fel de efect în idei. Ezitând în toate, el nu se va decide asupra a nimic, totul i se va părea subiect de teamă, și atunci dezordinea, o dezordine generală, va domni în armata sa.
Dacă un general ignoră puterea și slăbiciunea inamicului, dacă el nu cunoaște profund locurile pe care acesta le ocupă, ca și pe cele pe care eventual le va ocupa, i se va întâmpla să opună ceea ce el are mai slab contra a ceea ce inamicul are mai puternic, să lanseze forțe ușoare contra unor forțe grele, să atace acolo unde ar trebui să evite atacul, să nu aducă întăriri trupelor care sunt la limita rezistenței, să se mențină cu obstinație într-un post nefavorabil sau să abandoneze o poziție de primă importanță. Într-o astfel de ocurență, ceea ce el ia ca avantaj nu este decât un calcul al inamicului. Uneori, se va descuraja după un eșec mărunt, care nu are prea mare importanță. Se va vedea urmărit, fără să se aștepte la aceasta, încercuit, hărțuit, fericit dacă își poate găsi salvarea în fugă. Iată de ce un general trebuie să cunoască teatrele de război la fel de bine precum cunoaște curtea și grădina propriei case.
Am spus mai sus că dragostea de oameni, în general, ca și spiritul de dreptate și maniera în care un șef împarte pedepsele și recompensele, reprezintă fundamentul pe care trebuie să se construiască întregul sistem al artei militare. Și mai spun, de asemenea, că cunoașterea exactă a terenului reprezintă elementul esențial printre materialele care vor fi folosite în ridicarea unui edificiu atât de important pentru liniștea și gloria statului. Astfel, bărbatul care se ridică la destinul și demnitatea de general trebuie să aibă grijă să depună toate eforturile pentru a deveni abil în această ramură a artei militare.
Cunoscând exact terenul, un general poate să iasă cu bine din situațiile cele mai critice; el își poate procura întăririle care-i sunt necesare, poate, de asemenea, împiedica sosirea celor pe care inamicul le așteaptă; poate avansa, recula, poate face toate mișcările pe care le consideră oportune, dispune de marșurile adversarului, făcându-l, după placul său, să înainteze sau să dea înapoi; poate să-l hărțuiască, el fiind tot timpul în siguranță, poate să-l incomodeze, protejându-se, în același timp, pe sine de orice pericol, poate, în fine, să încheie sau să prelungească campania, în funcție de interesul său și de ce ceea ce i se va părea mai util pentru gloria sa.
Contează pe certitudinea victoriei, dacă cunoști toate întorsăturile și deturnările, aspectele și implicațiile tuturor locurilor pe care cele două armate pot să le ocupe, apropierea și depărtarea. Pentru că, în acest fel, vei ști ce formație să adopți dacă trebuie să angajezi bătălia sau să o amâni. Dacă tu crezi că nu trebuie să riști întâlnirea, nu angaja lupta, chiar dacă ai primit ordine precise să o faci. Dacă, dimpotrivă, ocazia pare avantajoasă, profită de ea, chiar dacă ordinele suveranului erau să nu angajezi lupta. Nu-ți riști viața și nici reputația și nu comiți nici o crimă în fața celui ale cărui ordine nu le-ai executat. Slujirea suveranului, avantajarea statului și asigurarea bunăstării poporului – iată ce trebuie să ai în vedere. Îndeplinește această misiune, atinge acest scop.
Indiferent cum ar fi terenul, consideră-ți trupele ca pe niște copii ignoranți, care nu se pot deplasa fără să fie conduși. Îi vei conduce ca pe proprii tăi copii, pentru că îi iubești. Dacă există hazarduri care trebuie înfruntate, nu lăsa soldații să le înfrunte singuri, ci fă-i să te urmeze. Dacă trebuie să moară, atunci să moară, dar să pieri și tu împreună cu ei.
Spun că trebuie să-ți iubești soldații ca pe proprii tăi fii. Dar să nu faci din ei niște răsfățați. Ei vor deveni însă răsfățați, dacă nu vor fi corectați când merită și dacă, în pofida atenției pe care le-o acorzi, dovedesc lipsă de supunere și nu se arată prea grăbiți să răspundă dorințelor tale.
Indiferent cum ar fi terenul, dacă-l cunoști bine și ai stabilit locul cel mai propice pentru a-l ataca pe inamic, dar nu știi ultimele dispoziții ale sale, dacă el este pregătit să suporte atacul și dacă a luat măsuri pentru această eventualitate, nu vei avea decât o jumătate de succes.
Indiferent cum ar fi terenul, chiar dacă îl vei fi recunoscut perfect și vei fi fost informat că inamicul este vulnerabil și pe care parte anume, dacă nu ai însă indici siguri că trupele tale sunt în stare să atace și să obțină avantajul, vei avea doar o jumătate de succes.
Dacă tu cunoști starea celor două armate și ești asigurat că trupele tale pot ataca în avantaj, iar cele ale inamicului sunt inferioare ca forță și ca număr, dar dacă nu ești familiarizat cu ascunzișurile și cotloanele întregii vecinătăți, poate vei învinge, dar nu vei avea decât o jumătate de succes.
Cei care sunt cu adevărat abili în arta militară desfășoară toate marșurile fără risc, toate mișcările în ordine, toate atacurile sigure, toate acțiunile de apărare fără să fie surprinși, campamentele cu discernământ, retragerile în mod sistematic și cu metodă. Ei cunosc propriile forțe, pe cele ale inamicului și sunt foarte bine documentați în ceea ce privește terenul.
Articolul XIII: Despre disensiuni și exploatarea acestora
Sun Tzî spune: Când se adună o armată de o sută de mii de oameni și trebuie să fie condusă la o mie de li, să nu crezi că treaba asta se va efectua fără zgomot în interior și în afară. Orașele și satele unde se efectuează mobilizarea, locurile de unde sunt luate provizii și mijloace de transport, drumurile intens circulate oferă un spectacol care presupune dezolare în familii, abandonare a ogoarelor și impozite grele pentru acoperirea cheltuielilor țării.
Șapte sute de mii de familii, lipsite de capul lor sau de susținătorul lor, sunt scoase în mod subit în afara ocupațiilor lor obișnuite. Ogoarele, private de mâna de lucru necesară, văd diminuându-se, atât cantitativ, cât și calitativ, randamentul lor. Pentru a plăti, întreține și hrăni trupa, hambarele și trezoreria prințului și particularilor se golesc și sunt amenințate cu epuizarea.
A folosi mulți ani pentru a-l observa pe inamic sau pentru a face război nu înseamnă a iubi poporul, ci înseamnă a fi inamicul țării tale. Toate cheltuielile, toate suferințele, toate muncile și toate ostenelile multor ani nu ajung, cel mai adesea, pentru înșiși învingătorii, decât pentru o singură zi de triumf, cea în care ai învins. A nu întrebuința, pentru a învinge, decât asedii și bătălii înseamnă a ignora deopotrivă îndatoririle de suveran și pe cele de general; înseamnă a nu ști să guvernezi; înseamnă a nu ști să slujești statul; înseamnă a nu ști să lupți.
La fel, când războiul este deja hotărât, iar trupele, fiind formate, se află pe punctul de a se angaja, nu te sfii să te folosești de șiretenie. Informează-te, mai întâi, despre tot ce ține de inamici, despre raporturile dintre ei, despre relațiile lor și interesele lor reciproce. În acest sens, nu cruța banii. Să nu ai nici un fel de regret pentru banii pe care îi vei trimite în străinătate, fie pentru a crea înțelegeri secrete, fie pentru a-ți procura informații exacte, nici pentru cei pe care îi folosești la plata soldelor trupei. Cu cât vei cheltui mai mult, cu atât vei câștiga mai mult. Faci un plasament pentru un interes major.
Să ai spioni peste tot, pentru a ști tot. Nu neglija nimic din ceea ce trebuie să fie știut, dar tot ceea ce afli păstrează pentru tine. Când va fi vorba să folosești un șiretlic, contează mai mult pe măsurile pe care le vei lua pentru a reuși, decât pe sprijinul spiritelor pe care le vei fi invocat.
Când un general abil trece la ofensivă, inamicul este deja învins. Când dă bătălia, el singur trebuie să facă mai mult decât toate armata sa la un loc, nu prin forța brațului, ci prin inteligență și, mai ales, prin iscusință. Trebuie ca, la primul semnal, o parte din armata inamică să treacă de partea sa. Este necesar ca el să ajungă să fie, în orice clipă, acela care acordă pacea și care conchide asupra condițiilor care-i vor conveni. Marele secret consistă în arta de a semăna discordie în orașe și în sate, dezbinare în exterior, dezbinare în interior, diviziune de moarte și diviziune de viață. Cele cinci tipuri de disensiuni nu sunt decât ramurile aceluiași trunchi. Cel care știe să se folosească de ele este cu adevărat un bărbat demn de a comanda: este comoara suveranului său și susținătorul Imperiului.
Înțeleg prin disensiunea în orașe și în sate, sau, simplu, dezbinarea în afară, acea dezbinare prin care se găsește modalitatea de a detașa, în zona inamicului, o parte dintre locuitori și de a ți-i atașa în așa fel încât să te poți servi de ei la nevoie. Numesc dezbinare externă acea dezbinare prin care se folosesc în profit propriu ofițerii din tabăra inamică. Prin dezbinare internă înțeleg acea divizare care folosește în profit propriu disensiunea ce poate exista între aliați, între diferite corpuri sau între ofițeri de grade diferite. Dezbinarea de moarte este cea prin care se încearcă, prin zvonuri tendențioase, să se producă discreditare sau suspiciune, până la curtea suveranului inamic, asupra generalilor săi. Dezbinarea de viață este cea prin care sunt recompensați cu larghețe toți cei care au părăsit serviciile stăpânului lor legitim, au trecut de partea ta, fie pentru a lupta alături de tine, fie pentru a-ți face alte servicii importante.
Prin inteligențele pe care le vei fi menajat în orașele și satele inamice, îți vei crește numărul partizanilor și vei cunoaște sentimentele locuitorilor față de tine; ele îți vor sugera și mijloacele prin care să ți-i raliezi pe acei compatrioți ai lor care au cea mai mare influență, în sensul că, dacă va veni timpul pentru a trece la asediu, poți cuceri acel loc fără să-l asaltezi, fără violență și chiar fără să scoți sabia din teacă.
Dacă inamicii tăi folosesc ofițeri care nu sunt de acord între ei și pe care-i divizează interese personale, bănuieli reciproce, gelozii mutuale, îți va fi ușor să cooptezi câțiva dintre ei, căci este de presupus că, în pofida loialității lor față de suveran, dorința lor de răzbunare, atracția câștigului și râvnirea la acele posturi eminente pe care le vei promite vor fi mai mult decât suficiente pentru a-i atrage și, odată ce aceste pasiuni vor fi dezlănțuite, ei vor încerca totul pentru a și le satisface.
Dezbinările dintre diferite unități care compun o armată sunt ușor de întreținut. Dacă unitățile n-au încredere unele în altele, ele se vor disprețui reciproc și vor căuta să-și facă rău. Va fi suficient să le opui pe unele celorlalte, pentru ca ele să se distrugă reciproc, fără să fie necesar să treacă de partea ta în mod deschis. Vor servi însă interesele tale, fără măcar să o știe.
Răspândind zvonuri, atât pentru a face cunoscut ceea ce vrei tu să se creadă despre pretinsele demersuri întreprinse de generalii inamici, făcând ca știrile tendențioase să parvină până la consilierii prințului cu care lupți, făcând să planeze îndoiala asupra intențiilor celor a căror fidelitate este totuși de notorietate publică, vei constata, în scurt timp că, la inamic, bănuielile înlocuiesc încrederea, că se recompensează ceea ce ar trebui pedepsit și se pedepsește ceea ce ar trebui recompensat, că cele mai mici indicii țin loc de probe convingătoare pentru a face să piară cei care sunt bănuiți. De acum înainte, la cei mai buni, zelul se răcește, dezgustul crește atât de mult încât, disperați, ei se vor refugia la tine pentru a se elibera de spaimele care-i amenință și pentru a-și prezerva existența. Rudele și prietenii lor vor fi, la rândul lor, acuzați, urmăriți, pedepsiți. Comploturile se vor ține lanț peste tot, vendetele se vor declanșa, vor izbucni dezordini și revolte. Îți vor rămâne puține lucruri de făcut pentru a deveni stăpân într-o țară în care o parte a populației dorește deja sosirea ta.
Succesul unei astfel de întreprinderi este cu atât mai bine asigurat cu cât tu îi vei fi recompensat pe cei care au venit cu tine, vei fi avut dare de mână, vei fi ținut trupele într-o disciplină perfectă, pentru ca ele să nu atenteze la bunurile celor pe care vrei să-i atragi și vei fi rezervat pentru toți cea mai bună primire.
Dar, manifestând în exterior multă simplicitate, securitate și chiar indiferență, fii vigilent și luminat. Fii tot timpul în gardă, nu te încrede în oricine, fii foarte rezervat. Să ai spioni peste tot și să stabilești cu ei un semnal. Să vezi cu cuvântul, să vorbești cu privirea. Nu este ușor; este chiar foarte dificil, și se înșeală pe sine cel care crede că îi înșeală pe alții. Numai un bărbat prudent, foarte bine informat, profund înțelept poate să întrebuințeze cu succes arta dezbinării. Renunță însă la ea, dacă nu ai calitățile cerute, pentru că folosirea ei în aceste condiții se va întoarce împotriva ta.
Dacă ai făcut un proiect și constați că secretul acestuia a transpirat, fă-i fără milă să piară atât cei care îl vor fi divulgat, cât și pe cei la care va fi ajuns. La drept vorbind, aceștia din urmă nu sunt vinovați, dar vor putea deveni; moartea lor va salva viața câtorva mii de oameni și va constitui un exemplu salutar.
Pedepsește sever și recompensează cu larghețe. Multiplică-ți spionii, să ai din aceștia și în cortul generalilor inamici, în consiliile miniștrilor, în palatul suveranului inamic. Să cunoști numele, familia, relațiile, servitorii principalilor adversari și să nu ignori nimic din ceea ce se petrece la ei.
Trebuie să presupui însă că și inamicul are, în egală măsură, spioni. Dacă-i vei descoperi, ferește-te să-i faci să piară. Zilele lor să-ți fie infinit de prețioase. Ei vor servi, fără să bănuiască, la transmiterea, în rândurile inamicului, a unor informații extrase din demersuri calculate, a unor cuvinte insidioase pe care tu le vei fi lăsat să ajungă la cunoștința lor.
Eu spun că un bun general trebuie să-și tragă partea din orice și să nu fie surprins de nimic, indiferent ce se poate întâmpla. Dar, deasupra a orice și, de preferință, în orice, el trebuie să pună în aplicare cele cinci feluri de dezbinare. Nimic nu este imposibil pentru cel care știe să se servească de ele. A apăra teritoriul suveranului tău, a-l mări, a extermina inamicii săi, a ruina sau a fonda noi dinastii, toate acestea nu pot să fie decât efectul dezbinărilor folosite la momentul potrivit.
Marele Y-In nu există din timpul lui Sia? Prin el se stabilește totuși dinastia Inn. Celebrul Lu-Ya nu era el subiect al lui Y-In când, prin mijlocirea sa, dinastia Tchu urcă pe tron? Care dintre cărțile noastre nu face elogiul acestor doi mari bărbați? Istoria i-a considerat ea vreodată trădători de țară sau rebeli față de suveranul lor? Departe de aceasta, ea vorbește despre ei cu un mare respect și a făcut din ei eroi.
Iată tot ce se poate spune în mod substanțial despre maniera de întrebuințare a dezbinărilor și, prin aceasta, eu închei reflecțiile mele asupra artei războinicilor.
Anexa nr. 2 – CARACTERISTICILE UNOR BĂTĂLII
DIN EVUL MEDIU
Sursa: Căpitanul Trofin Gh. Ion, ISTORIA MILITARĂ ÎN CADRUL ISTORIEI UNIVERSALE (Evul Mediu), Tipografia Lovrov, Arad, 1935, pp. 260 – 261
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arta Militara DE A Lungul Mileniilor (ID: 110158)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.