Arta In Spectrul Politicului

Arta in spectrul politicului

Voi începe prin a spune că arta a existat într-o formă incipientă încă din cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate se poate afirma că aceasta sa conturat. În același timp a apărut și politica, de asemenea într-o formă incipientă. Se poate spune că cele două au coexistat toată perioada antichității fără ca vre-o una dintre ele să fie aservită celeilante.

Atât politica cât mai ales arta avea să cunoască o perioadă foarte mare de regresie care coincide cu perioada Evului Mediu. Asta nu înseamnă că cele două au dispărut complet doar că apogeul fusese ajuns în timpul antichității. Dacă politica a dat culturii univesale filosofi precum Platon, Aristotel, Socrate etc, arta, în schimb nu poate numi prea multe nume cu rezonanță. Desigur arta a dat multe opere care au dăinuit pană în zilele noastre.

Mai mult decât atât, Grecia este probabil, cea mai prolifică țară în ceea ce privește arta, sculpturi precum Venus din Milo, ori statuia lui Zeus realizată de celebrul sculptor Fidias au făcut din Grecia una dintre cele mai estetice, de ce nu tări din Europa.

De asemenea edificii precum Parthenonul, Templul lui Zeus, Teatrul lui Dionysos etc arată cat de avansată erau elenii în ceea ce privește arta și având în vedere ca tot ei îi aveau și pe filosofii menționați mai sus se poate spune că Grecia se constituie in leagănul civilizației universale.

Dar perioada de regresie a politicii și artei avea să ia sfârșit odată cu încheierea Evului Mediu când apare Renașterea. Aceasta a reprezentat întoarcerea, redescoperirea artei cramponată încă in Antichitate. Nu trebuie uitat faptul că Biserica catolică a fost principalul obstacol in calea firească a progresului. Biserica catolică a făcut de fapt ceea ce aveau să facă statele totalitare din secolul xx și nume să distrugă individualitățile.

Totodată din domeniul politicului s-au remarcat filosofi precum John Locke născut în 1632, cunoscut pentru Eseu asupra intelectului omenesc, Thomas Hobbes născut în 1588 remarcându-se prin al lui cunoscut Contract social etc.

Renașterea a luat ființă în Italia și printre exponenții ei cei mai de seamă se numără Michelangelo Buonarotti născut in 1495 care a pictat celebra Capela Sixtina și Leonardo da Vinci care a pictat Cina cea de Taina amândoi artiștii fiind foarte învernușați în ceea ce privește Biserica.

De la apariția ei, Biserica a început să capete tot mai multă putere, lucru ce avea să se schimbe treptat odată cu încheierea Evului Mediu si chiar mai mult la sfârșitul secolului XIX începutul secolului XX. Acest lucru se explică prin faptul că au apărut oameni politici care au îndepărtat Biserica cât mai mult de viața politică, cu toate că Papa Gelasius potrivit propiei teorii a celor două spade susținea că cele două puteri laică reprezentată de politică și cea spirituală reprezentată de biserică trebuie să coexiste.

Acest lucru era tot mai greu de realizat odată cu statul totalitar ce urma să apară in foarte scurt timp. Si cu atât mai greu de realizat într-un viitor stat totalitar communist deoarece aceștia nu numai că nu tolerau Biserica dar vroiau să o și desfințeze ca instituție.

Arta începe să resimtă influența politicului aproximativ la începutul decadei a treia când în Germania este înființat Ministerul de Propagandă la data de 13 mai 1933 care avea ca scop legitimarea antisemitismului si totodată legitimarea unui nou război mondial și nu în ultimă instanță promovarea ideei ca germanii sunt un popor superior. Desigur, propaganda exista și înainte de anii 1930 fiind folosită chiar în Marele Razboi Mondial în special de către americani iar aceasta merge chiar mai devreme in timp in 1914 cu filme precum „Nașterea unei națiuni” al regizorului american D.W. Griffits.

Ceea ce face așa de deosebită situația Germaniei este faptul că niciodată pâna atunci și nici macar după nu a mai fost folosită arta in scop politic si atât de agresiv. Practic tot ce tinea de cultura, de arta pornind de la literatură la sculptură, de la muzică la teatru si cinematografie sa aflat sub spectrul politicului în Germania anilor 30-40. Aceiași situație se regasea și în Uniunea Sovietică și de fapt în toate statele totalitare. Democrații s-au folosit și ei de propagandă doar că aceștia nu au acaparat arta cu totul, ea nu a intrat sub spectrul politicului. Din această cauză am putea afirma faptul că arta a avut o existență destul de tumultoasă având în vedere ca deabia reușise să iasă de sub dictatura Bisericii dacă se poate spune așa, nu a durat mult și a intrat sub influența nefastă a politicii. Desigur, la începutul anilor 1900 aceasta era liberă nu mai trebuia sa dea socoteală nici religiei nici politicii cu atât mai mult cu cât arta începând cu perioada Renașterii s-a constituit într-o formă de luptă împotriva dogmelor bisericești. Arta a fost până la urmă o formă de refulare a artiștilor în timpul Evului Mediu. Dar odată cu începutul secolului xx politicienii au intuit faptul că arta se poate constitui într-o armă ideologică foarte importantă așa încât au început să acapareze tot mai mult arta si în genere tot ce ține de domeniul culturii. Și marile puteri totalitare au și găsit imediat artiști gata sa lucreze pentru stat. De exemplu în Uniunea Sovietică a existat Serghei Eisenstein care cu toate că a creat niște capodopere precum Aleksandr Nevskiy (1938) dar mai ales Crucișătorul Potemkn acestea nu fac altceva decât să glorifice revoluția bolșevică din 1917. De asemenea în Germania poate cea mai cunoscută opera de propagandă si anume Triumful voinței regizat magistral de Leni Riefenstahl. Dar nu am putea vorbi de artă dacă ne-am limita doar la film. Acolo unde arta a intrat în spectrul statului statului atât filmul cât și poezia, literatura, teatrul, pictura, sculptura toate au fost folosite pentru propagandă. Deja se ajunsese în anii 30 de exemplu în literatură ori să scrii cum îți dicta partidul ori să nu mai scrii deloc. Tocmai această situație a dus la apariția compromisului artistic care desigur exista și înainte ca arta să treacă pur și simplu în patrimoniul politicului doar ca acesta nu era de natură ideologică ci mai degrabă artiștii erau presați de producători să facă filme pe bandă rulantă dacă s-ar putea. Dar despre compromisul artistic voi vorbi mai pe larg în capitolul următor. Dacă ne referim de exemplu la poezie vom vedea ca mulți scriitori au ales să continue să scrie, elogiind după caz ori partidul, ori conducătorul. Și în sculptură artiștii germani au încercat să modeleze busturi care sa exemplifice cat de diferită era rasa germană de celelante incercând astfel inducerea ideii ca poporul german este unul superior. Nici în România situația artei nu a fost mai bună.

Încă din 1940 de când Ion Antonescu ajunge la putere arta avea să stea sub semnul politicului. Având în vedere faptul că România făcea parte din puterile Axei, Cultura a fost și ea atinsă de acest lucru. Mai exact, țara noastră a început să ruleze în cinematografe filme de propagandă nazistă cu atât mai mult cu cât Mareșalul era în relații foarte bune cu Adolf Hitler. Dacă arta avea să stea sub semnul politicului 5 ani în regimul antonescian alta avea să-i fie soarta după 1945. Odată cu guvernul comunist a lui Petru Groza la 6 martie 1945 și până la căderea comunismului în decembrie 89 arta, cât mai ales filmul a funcționat doar pentru stat. Tot atunci a apărut si curentul cinematografic, dacă poate fi numit așa realismul socialist care avea să ia proporții mai ales în anii 80.

Se subînțelege faptul că în acele vremuri tulburi pentru toate domeniile ca și pentru artă supunerea față de stat era necondiționată singura alternativă a artiștilor era autoexilarea.

Realismul socialist prezent în toate țările comuniste, este unul degradat, mort care se auto anulează tocmai prin apartența sa la o ideologie politică impusă de stat.

În acest tip de curent cinematografic trecutul istoric este falsificat, atitudinea acestuia fiind una laudativă, glorificatoare, patetică. Criticul de film Mircea Dumitrescu spunea că “sursa anomaliilor în artă și cultură, cu urmări ce se resimt și acum și se vor simți și în viitor a fost elaborarea unor simulacre de doctrine artistice, aflate cu totul în afara artisticului, a esteticii de către ideologii de partid”. Având în vedere faptul că numai în regimurile totalitare, opresive arta a fost acaparată cu totul de politică, regimurile capitaliste ar putea părea perfecte pentru existența liberă și independentă a acesteia. Cu toate aceste există reversul medaliei care este reprezentat de faptul în regimurile liberale orice opera poate căpata statutul de artă aceasta putând fi foarte bine un kisch. Acest lucru se întamplă deoarece statul liberal are printre altele și datoria de a promova Cultura. Doar că în lipsa unor oameni competenți se poate ajunge să se promoveze opere care nu au nici o treabă cu arta. Lucru care se îtâmplă foarte des mai ales în țari cum este a noastră unde o perioadă prea mare de opresivitate din partea statului poate duce la lipsa discernământului în alegerea a ceea ce este cu adevărat esențial pentu cultură, pentru artă. Mai exact, lipsa culturii a dus la creerea unei așa zise culturi cu opere cel puțin îndoielnice aceasta fiind promoată mai ales la televizor. Tocmai de aceea trebuie să existe un echilibru politic care sa permită artei să coexiste cu politica dar în mod independent. Începând cu ani 90 se poate spune că arta și-a recapatat independența, este din nou autonomă. Chiar dacă mai există încă țari cu regimuri comuniste acestea nu mai au aceiași putere și deci nu mai pot controla arta. Cu toate acestea arta mai stârnește furtuni atunci cand are ca țintă religia cu toate că și aeasta și-a pierdut de mult puterea pe care o deținea în trecut. Deși arta a fost mult timp sub influeța ba a polticii, ba a religiei ea nu a dispărut, mai mult, sa dezvoltat, a evoluat în toate domeniile. Acum aceasta are datoria de a scapa de experiențele nefaste și a-și lua revanșa a produce opere care sa dainuiască în timp și totodată să instruiască oamenii care intră în contact cu ea acesta fiind în fond și scopul ei. Așa cum spuneau filosofii Theodor Adorno și Max Horkhaimer arta folosită ca distracție de bâlci este lipsita de caracterul ei inovativ. În concluzie dacă politicului îi este foarte de folos controlul total al artei, același lucru nu e valabil și artei.

Arta și ideologiile politice : modelul german

Am ales modelul german deoarece acesta se constitue în cel mai cunoscut exemplu de folosire a artei de către politică și totodată poate cel mai opresiv regim în ceea ce privește dezvoltarea artei. Mai mult decât atât, Adolf Hitler avea niște gusturi destul de limitate și conservatoare pe care și le-a creeat în tinerețe cât a stat la Viena. Aceste gusturi aveau să își pună amprenta asupra artei odată ajuns la putere. El considera arta de avangardă o formă de decadență culturală și spirituală a Germaniei. Chiar ajunsese să urască arta modernă și în momentul când ajunge Cancelar al Germaniei exclude o foarte mare parte din artiștii organizațiilor de pictori motivele cele mai des invocate fiind ori ca respectivii erau fie comuniști fie evrei ori erau reprezntanți ai “artei degenerate” cum însuși el a denumito. Aceste frustrări erau datorate în mare parte faptului că fusese chiar de două ori respins la școala de Arte Frumoase din Viena. Hitler știa cum funcționează psihologia omului și tocmai din această cauză știa ca pentru a-și atinge scopurile trebuia să facă în așa fel încât să se bucure de simpatia necondiționată a poporului geman. Cunoscând deci, faptul că nu poți subjuga, păcali un popor cu forța acesta acesta știa ca numai prin propagandă îsi poate atinge țelurile. De altfel metodele de propagandă si toată ideologia care a stat la baza regimului german se regasea în cartea pe care a scriso Hitler și anume “Mein Kampf”. Totuși cum el însuși nu se putea ocupa de propagandă Hitler îl numește

În acest scop la data de 13 mai 1933 ordonă înființarea unuidonă înființarea unui minister național socialist al informării populare și al propagandei care este prezidat de Joseph Goebbels, una din figurile marcante ale partidului nazist care avea mai degrabă atitudini și convingeri de stânga, aversiunea lui fața de burghezie era de altfel extrem de pronunțata.

Acesta printr-un discurs foarte simplu și foarte plastic reușește să ajungă exact la inimile cetățenilor germani, însusi Hitler spunea în Mein Kampf că “arta propagandei constă în a fi capabil să stârnești imaginația publică făcând apel la sentimentele oamenilor găsind formule propagandistice care sa atragă atenția și să meargă direct la inimile oamenilor…”

Cum în 1933 cam tot ce ținea de mass media aparținea democraților, Goebbels însarcinat cu creearea imaginii partidului nazist nu a făcut altceva decât sa se inspire din felul americanilor de a-și face reclamă. Mai exact, a umplut orașele cu afișe naziste cu zvastici pe ele, iar cum nu vroia nimeni să le distribuie ziarele aceștia au angajat oameni să le distribuie cotidienele direct de pe stradă, tot odată se poate spune că Geobbels a fost primul care a importat moda broșurilor în poștă. Un exemplu foarte elocvent ținând cont că în 1932 a fost campania electorală, constă în lipirea a peste un million de afișe pe pereți si copaci. Ceva mai mult decât inedit și de foarte mare succes a fost zborul cu avionul deasupra Germaniei de unde s-au imprăștiat peste 8milioane de manifeste naziste.

Inițiativele lui Geobbels au mers pâna intr-acolo încat nici macar satele sau zonele mai izolate nu au scăpat de propaganda nazistă, unde un convoi de mașini tapetate cu lideri partidului, cu sloganuri si lozinci cu discursurile acelorași lideri imprimate pe discuri au cutreierat țara. În acest fel toată Geramania a fost pur și simplu împânzită de tot ce ține de brandul a lui Hitler pâna la urma. Dar cu toate că ajunsese într-o asemenea funcție, lui Geobbels îi placeau foarte mult pictori precum Van Gogh și Munch deși aceștia nu erau vazuți prea bine de naziști. Chiar Hermann Goring îl critica vehement pe Munch și cu toate acestea acest lucru nu la împiedicat pe Ministru Propagandei să-i trimită o felicitare pictorului cu ocazia împlinirii a 70 de ani. La începutul regimului nazist Joseph Geobbels a încercat chiar din răsputeri să sprijine arta, în acest sens organizând o expoziție în cadrul galeriei Ferdinand Moeller cu numele “30 de artiști germani” în 1933. Expoziția este totuși interzisă de către Minstrul de Interne Wilhelm Frick. Geobbels mai are o încercare de a sprijini efortul lui Otto Andreas Schreiber și Hans Weidemann doi pictori naziști de a edita un ziar care să apară bilunar în care se va apara arta expresionistă și reprezentanții acesteia iar ziarul se va numi Kunst der Nation.

În iunie 1934 în urma presiunilor Geobbels se vede nevoit să nu mai fraternizeze cu reprezentanții artei expresioniste. Rând pe rând sunt interziși artiști precum Barlach, Klee, Kokoschka, chiar și Nolde care ajunsese un important lider nazist totodată fiind numit și “pictor negroid”. În 1935 este interzis și ziarul Knost der Nation dar pentru a încrimina arta modernă partidul nazist organizeaza o expozitie de așa zisă artă degenerată care este foarte bine pusă la punct, în sensul că la intrare erau mai multe cataloage care prezentau operele și motivele pentru care acestea erau interzise. Pentru ca îndoctrinarea ideologică sa atingă cat mai mult poporul german, naziștii au gasit și niste titluri pentu fiecare categorie de tablouri și anume: “Manifestări ale rasismului iudaic”, “Invazia bolșevismului în artă”, “Femeia germană luată în derâdere” (făcând trimitere la nuduri), “Ultragiu adresat eroilor”, “Țaranii germani văzuți de evrei” sau “Natura vazută de minți blonave”. Și pentru a face o analogie cu ceea ce erau în esență aceste opere, fiecare tablou vinea însoțit de câte un desen mazgălit făcut de bolnavi mintali din ospicii. Potrivit legii împotriva artei degenerate ce a fost promulgată la 31 mai, 1938 toate operele expresioniste au fost scoase din muzee iar pictorilor li s-a interzis definitiv să mai producă astfel de opere. Totuși câteva opere au fost salvate de către Goebbels care era un mare colectionar, altele au fost cumpărate de clienți străini, iar celelante care nu și-au găsit un cumpărtaor au fost distruse impreună cu alte sute de sculpturi și acuarele, totalul acestora ridicându-se la 4829. Lipsa criticii sau oricărei altfel de poziții a opiniei publice din Germania cu privire la Revoluția din 1933 s-a datorat faptului că păturile cultivate au pregătit treptat accepaterea acesteia. Daca in rândul oamenilor simpli era de înteles lipsa indignării cel puțin, alta ar fi trebuit să fie situația în cazul unor artiști cum erau Arno Becker, poetul Gottfried Benn, dramaturgul Gerhart Huptmann, celebra cineastă Leni Riefenstalh, muzicieni precum Furtwangler sau Strauss care au imbrațișat noul regim punundu-și toata forța creatoare în slujba acestuia ori din convingere de ordin politic ori din naivitate cum avea sa declare mai tarziu Leni Riefenstalh. Cu toate că cineasta va observa până la urma absurditatea regimului atunci când colegi de ai ei sunt interziși sau chiar exilați, aceasta, de teamă de a nu își compromite cariera artistică închide ochii și rămâne în slujba regimului nazist. Opinia publică internațională trece prin mai multe faze, de la pasivitate și indifernță în 1933 la teamă și îngrijorare în 1935 când evreii sunt demiși din funcțiile publice și revin la sentimente mai bune în 1936 cu ocazia organizării Jocurilor Olimpice. Au existat voci care au cerut schimbarea locatiei Olimpiadei datorită represaliilor la care erau supuși evreii. Văzând aceste lucruri partidul nazist a schimbat temporar tactica reintroducând atleții evrei în forurile olimpice și dezlipind afișele antisemite de pe pereți. Jocurile Olimpice de la Berlin reprezentau pentru Hitler o nouă ocazie de a arăta întregii lumi cât de puternică este Germania și că tot poporul german iîș iubește Fhurerul. În acest sens ediția aceasta trebuia să fie cu mult mai fastuasă decat cea precedentă ținută la Los Angeles, tocmai de aceea Hitler a ordonat construirea unei noi arene cu o capacitate de 100.000 de mii de spectatori, construirea unui mic sat undeva la marginea Berlinului ce avea sa găzduiască 4000 de atleti. În ceea ce privește arena sportivă, aceasta nu numai că era foarte mare dar era și decorată cu basoreliefuri , statui, coloane, iar echipamentul de sonoritate și afișaj era de ultimă oră. Ministerul Propagandei se folosește de presa de cinematografie, de radiodifuziune pentru a atrage cat mai mulți spectatori, în același timp se creează un buletin lunar informativ despre stadiul lucrărilor la stadion și problemele ce mai raman de rezolvat. Leni Riefenstalh desigur, va obține exclusivitatea înregistrării jocurilor și face din aceasta un bun prilej de propaganda. Prin discursul său din 1935 Joseph Geobbels spune că liberatatea artei este garantată de Noul Stat, dar trebuie să se modeleze după necesitățile și aspirațiile neamului german și totadată, granițele acesteia sunt stabilite de politică. În acest caz arta este golită de sensul ei innovator și creativ fiind redusa doar la glorificarea a tot ceea ce este dictat de partid . În afară de germanitate care este specifica țarii respective, toate regimurile totalitare glorifică aceleași elemente: teritoriul, comunitatea rasială, sângele, țăranimea, eroii, partidul, cultul conducătorului etc. Din moment ce arta a devenit un instrument de propagandă în regimul național socialist din Germania ea trebuie să fie accesibilă omului cel mai simplu, sa fie populară. În acest sens al artei populare se emit niște broșuri la începutul anului 1941 care spuneau că “acum și un ucenic poate vedea o opera de teatru sau se poate duce la operă care până nu demult erau rezervate oamenilor cu o cultură decentă. De fapt, statul german nu făcea altceva decât să le dea germanilor forme de divertisment cât mai variate pentru a-i putea ține la același stadiu intelctual, a-i putea ține în frâu.

E greu de crezut ca omul simplu chiar se poate bucura de o operă de teatru sau de un concert simfonic, toate acestea trebuiesc corelate cu o fundație solidă în ceea ce privește cultura. Desigur, pentru a orbi practic o țară trebuie să atingi toate corzile sensibile ale firii umane. Tocmai de aceea s-a început cu clădirea mitului Fhurerului. Acest lucru nici nu a fost prea greu având în vedere că Hitler era Președinte al Reichului, Conducătorul Armatei, liderul partidului, Cancelar, un foarte bun strateg militar și nu era chiar ignorant în domeniul artei. Toate astea adunate l-a făcut pe Hitler să pară salvatorul Germaniei iar unul din efecte erau rugăciuni ce începeau cu “Dragul meu Fuhrer”.

Presa vremii scria că nu mai existase niciodată un orator atât de bun ca el și că discursurile lui atingea și atragea până și pe cel mai rezervat auditor. Iar cum vorbele pot fi completate de fapte pe masură, Hitler avea de partea lui faptul că reușise să anuleze Tratatul de la Vesailles în ce privește domeniul diplomatic iar în cel economic eradicase pur și simplu șomajul așa încât nici un german nu rămăsese neangajat. În creerea cultului personalității lui Hitler un rol important l-a avut Joseph Geobbels care a ordonat imprimarea discursurilor Fuhrerului pe discuri pentru a-i face și mai mult auzită vocea, broșuri, ilustrate, busturi sau chiar figurine cu acesta. Efectul Cultului Personalității este lizibil când oamenii încep să denumească străzi, muzee, piețe, școli cu numele sacestuia. Un document istoric foarte important, poate cel mai celebru este filmul cineastei Leni Riefenstalh “Triumful vointei” care nu numai că glorifică tot ce ține de regimul nazist dar îl transformă pe Hitler într-o divinitate atunci când avionul în care este Fuhrerul iese din nori și apare soarele. Un alt document care face trimitere la natura divină a lui Hitler este celebrul afiș propagandistic în care o familie germană obișnuită stă în fața unui radio iar undeva pe o masuță se vede un ziar cu numele lui Hitler tot el fiind și cel care ținea discursul, lipsa lui subliniind faptul că este un om superior din orice punct de vedere.

Pentru a induce cetățenilor germani ideea că sunt o rasă superioară conducătorul urma să facă edificii megalomane care sa sublinieze grandoarea poporului.Tocmai de aceea Hitler

îl alege personal pe Ludwig Troost să fie arhitectul oficial al regimului după ce rămâne impresionat de un proiect al acestuia. Totuși moartea subită a acestuia în 1934 nu face altceva decât sa îi pregatească calea mult mai celebrului Albert Speer.

După ce îl face pe Speer Inspectorul General al construcțiilor, acesta îl asistă pe arhitectul lui în toate proiectele, dorinta lui cea mai arzătoare în acest domeniu fiind să facă Berlinul cea mai frumoasă metropolă din lume. E știut faptul că tot timpul când vorbea cu Albert Speer spunea “trebuie să întrecem Viena și Parisul”.

Tot Hitler avea să declare la un congres că “Statul nostru nu trebuie sa fie o putere fără cultură, nicio forță fără frumusețe, noi creăm monumentele sacre,simbolurile în marmură ale unei noi civilizații.Am fost nevoit să incep așa, pentru a insemna cu o pecete indestructibilă poporul meu si vremea mea”. Dar toate acestea nu erau de ajuns pentru o îndoctrinare totală a poporului german. Era necesară prezentarea idilică a Germaniei și primul domeniu dacă poate fi numit așa care a fost luat în colimatoriu a fost Țărănimea. Populația germană țărănească era perfectă pentru ideologia național socialistă deoarece aceasta păstra sentimental legării de glie, pastrătoare a bunelor moravuri care nu sa lăsat ispitită de lumea urbană. Din moment ce țăranul german era fix pe placul regimului nazist nu a trecut prea mult timp și au început să apară mai cu seamă pictori care să glorifice pe țărani prin o mulțime de tablouri care nu contenesc să arate țăranul cu animalele lui sau meșteșugarul simplu încercând prin asta sa se sugereze o întoarcere la rădacini. Manipularea nu se reduce doar la a prezenta țaranimea ci propune și conturarea arianului a modelului uman perfect. În această direcție mai mulți pictori cât mai ales sculptori de această dată s-au întrecut în a contura bărbatul german cu bucle cât mai blonde iar corpul sa fie foarte armonios și bine dezvoltat, dupa principiul minte sănătoasă în corp sănătos.

În cazul femeilor accentul cade maternitate, îngrijirea căminului și a bărbatului. Toți artiștii creau potrivit crezului lui Hitler și anume femeia trenuia să se ducă la Biserică să aibă grijă de casă și de copii, iar emanciparea acestei o socotea de sorginte iudaică fiind bineînteles în total dezacord cu aceasta. Hitler dorea să curețe statul german de evrei considerându-i un popor inferior mai mult decât atât chiar unul parazitar care nu face altceva decât să se infiltreze în sânul unei națiuni pentru a o fura de toate creațiile și de a-i fura identitatea. Dacă până în 1939 nu se dusese o campanie agresivă împotriva evreilor, odată cu începerea războiului a inceput o luptă impotriva acestora sub orice formă posibilă de la broșuri și afișe ce îl ilustrau pe evreu ca pe funcționarul de pe Wallstreet, comunistul revoluținoar sau chiar vampir, pana la filme și chiar predarea în școli a unor lecții de recunoaștere a evreilor. Un foarte cunoscut afiș prezintă un nud englez ce sta cu ziarul Times în mana ce se uita in oglindă iar imaginea din oglindă este tot un nud dar de origine evreiască iar Times este vazut Semit făcând aluzie la mulțimea de evrei ce trăiesc în Marea Britanie. Regimul nazist se ocupă exclusiv de îndoctrinarea tineretului german. Naziștii doreau despărțirea copiilor de familie de cât mai mici și punerea lor în slujba statului. Ca acest lucru să poată fi făcut cât mai bine odată cu venirea lui Hitler la putere a fost reformat învatământul, doctrina nazistă fiind predată la scoală încă de foarte devreme iar profesorii erau atent urmariți pentru a nu face ceva ce împotriva dorințelor partidului.

Din 1936 adeziunea la tineretul hitlerist devine obligatorie. Muzica veche germană rămâne dar versurile sunt schimbate cu altele naziste. Simboluri ca zvastica sau acvila devin omniprezente.

Președintele Ministerului de Informare Publica și Propaganda care era de o creativitate ieșită din comun, a fost primul politician care și-a înregistrat un discurs pe care mai apoi l-a proiectat în toate piețele importante și chiar mai mult decât atât, până și în cinematografe înaintea începerii filmului ce rula în ziua respectivă. Chiar dacă era teoretic șeful Ministerului de Informare si Propagandă practic, Joseph Geobbels își depășește cu mult funcția, el acăpărând tot ce ținea de Cultură: poezie, teatru, literatură, muzică, arte plastice, cinematografie.

Aceasta șaradă merge și mai departe când, în 1933 acesta devine tot odată și președintele comisiei de Cultură. Tot ce se numea artist – cineaști, actori, scriitori, pictori chiar și jurnaliști și simpli vânzători de ziare, cărți trebuiau să se înregistreze la Camera de Cultură pentru a mai putea ființa. Abuzurile mergeau și mai departe de atât când artițtii prin operele lor trebuiau să fie pe plac comisiei în caz că își mai doreau ca munca lor să fie publicată pentru a putea fi apreciată. Este de notorietate că atât Geobbels cât și Hitler erau doi cinefili și că în fiecare seara aceștia după ce mâncau, se uitau la unul sau chiar două filme. Dar acest lucru nu ar fi fost atât de important dacă președintele Ministerului nu ar fi înteles pe deplin rolul pe care îl poate juca cinematograful din punct de vedere politic. Geobbeles a numit câte un președinte pentru fiecare artă în parte iar la cinematografie l-a numit pe Fritz Hippler care spunea că “în comparație cu alte arte cinematografia prin însușirea sa de a acționa direct asupra sistemului poetic și asupra sentimentelor, așadar a tot ce nu aparține intelectului are în materie de psihologie a maselor și de propagandă un efect penetrant și durabil”. Cunoscând faptul că radioul are un impact mai mare decat ziarul și că este un instrument îndoctrinant, Geobbels ajunge să conducă el însuși departamentul radiodifuziunii. În acest sens acesta comandă producerea în serie a unui radio mic și ieftin accesibil tuturor oamenilor în așa fel încât mesajele naziste să ajungă în toate casele germane. Cum oamenii sunt foarte sensibili la teme religioase Hitler transformă totul în ceremonii cu iz religios, până și cultul personalității ni-l înfătișează nu ca pe un dictator ce avea să devina ci mai degrabă ca pe un salvator, un Mesia al poporului german. Cunoscutul film “Nimic nou pe frontul de vest” ecranizare după romanul scriitorului pacifist E.M. Remarque, este interzis în Germania exact din momentul în care urma să ruleze în cinematografe. Autoritățile nu au gasit un pretext mai bun decât ca aduce prejudicii prestigiului german. Sub același pretext Comisia de Cenzura interzice pe următorii artiști: Tucholsky, Kuster, Brecht, Pincator, Kandinsky, Diutsky. Mergând chiar mai departe de atât aceasta Comisie de Cenzura îl maltrateaza pur și simplu pe Tuchlosky în public. Toți intelectualii și artiștii cunoscuți precum Thomas Mann, Fritz Lang, Marlene Dietrich, Ernest Lubietsch sau Peter Lorre se autoexileaza de buna voie odată cu instalarea lui Hitler ca și conducator al Germaniei. Este inceputa o epurare în masa a scriitorilor de stânga și de extrema stânga. Biblioteci întregi au fost arse în ceremonii ce trimiteau cu gândul la exorcizări. Atât de fanatici erau naziștii încât aveau câte o lozinca pentru fiecare teza în parte după cum urmează:

“-Împotriva luptei de clasă… ard scrierile lui Marx și a lui Trotki.

-Împotriva decadenței și a degradării morale ard scrierile lui Heirich Man și Eric Kutrer.

-Împotriva exagerării dăuntaoare a vieții ard scrierile lui Sigmmund Freud.

-Împotriva falsificării istoriei naționale ard scrierile lui Emil Ludwig Kahn.”

În acest fel peste 20000 de opere au fost distruse definitiv în vazul public sub pretextele enumerate mai sus. Cazul filmului menționat mai sus desigur că nu a fost singular de altfel toate filmele trebuiau să treaca prin Comisia de Cultură care nu era doar una de cenzură ci chiar una de interzicere acolo unde de exemplu se faceau prezente alte ideologii decât cea nazista sau cele care aveau mesaje pacifiste, germanii dorind ca războiul să aibă loc. Pe de altă parte erau foarte bine primite chiar și subvenționate filmele care îi atacau direct sau indirect pe evrei. Concluzionând, se poate spune că modelul german de folosire a artei pentru exprimarea ideologiilor politice a fost unul dintre cele mai complexe poate chiar cel mai complex, acesta reușind în aproximativ 15 ani să subjuge atât arta cât și omul pentru care aceasta fusese instrumentată. Bineînțeles că și modelul sovietic sau cel italian sau oricare altul dintr-un regim totalitar au fost destul de bine implementate în conștiința populară, dar, așa deșăvârșit precum cel german nu a fost nici un altul.

Îndoctrinarea ideologică prin intermediul artei

Poate o ideologie să ducă la îndoctrinare prin intermediul artei? Desigur. În acest sens voi spune cum anume, arta în general și filmul în speță, poate realiaza îndoctrinarea. Acest lucru era știut foarte bine de Adolf Hitler, tocmai de aceea a și acordat o asemenea atenție acesteia. Tot ceea ce se poate numi artă intră într-un fel sau altul intră în contact direct cu omul. Muzica, filmul, lieratura, sculptura etc toate sunt lucruri cu care toți oamenii interacționează indiferent de rangul social, de religie, de sex, de vârstă etc. Tocmai de aceea aceste lucruri nu au fost lăsate la întâmplare în regimurile de natură opresivă. Cu atât mai mult cu cât spiritul de turmă este încă prezent în temelia moralo-spirituală a omului. De exemplu, un om căruia i se repetă mai mult timp o melodie ajunge în timp să o fredoneze singur aproape în mod involuntar tocmai din cauză ca prin repetiție creierul uman o va percepe ca pe ceva obișnuit, firesc. La fel este și cu imaginile care ți se repetă într-una pe un ecran ajungi să nu mai poți distinge dacă acele imagini sunt adevărate sau false sau chiar mai rău poți ajunge într-un stadiu de îndoctrinare încât nu le mai poți percepe decât ca pe niște simple imagini. Cunoscutul scriitor englez George Orwell satiriza în romanul său “1984” regimul totalitar în care oamenii erau reduși la simple marionete, ele fiind aduse în acest stadiu și prin intermediul “imaginilor mișcătoare”.

Același Orwell de această dată în “Ferma animalelor” satiriza același regim totalitar care face trimitere la ceea ce spuneam mai devreme și anume ca prin repetarea unor lucruri, în cazul romanului respectiv a celor 7 porunci sau decrete ajungi să nu le mai diseci, să nu le mai judeci doar să le iei ca atare. Cum am zis și în subcapitolul precedent sculptura și pictura au același efect de exemplu în cazul Germaiei i-a făcut pe aceștia să se creadă un popor superior și totodată a legitimat în fața oamenilor antisemitismul. Muzica de asemenea fiind poate și cea mai accesibilă artă poate și a îndoctrinat oamenii în secolul xx. Un tertip folosit de cei care vor să îndobitocească, să îndoctrineze este acela de a lua piese populare a păstra linia melodică ușor reconescibilă de către oameni și a înlocui doar versurile acest lucru fiind de altfel făcut și de naziști. Și în România au existat astfel de cântece eși au fost adaptate la realitățile noastre sau mai bine zis irealitățile noastre care erau propăvăduite în piese. Poate cel mai bun exemplu îl constitue piesa „Macarale” care vorbește despre realizările partidului comunist despre blocuri când de fapt blocurile ce se construiau atunci erau extrem de mici și de înghesuite. Dar cum Omul este o ființă ușor de manipulat astfel de cântecele chiar au prins în țara noastră. Alt tertip folosit în România de membrii de partid era de a mitui, obliga criticii să facă recenzii favorabile la diferite opere de artă de sorginte sovietică care deabia atingeau pragul decenței. Dar, totuși pentru omul de rând nefamiliarizat cu adevăratele valori artistice, faptul că vedea într-un cotidian opinia pozitivă a unui așa-zis critic despre o așa-zisă operă de artă îi era mai mult decât suficient. O altă formă de îndoctrinare prin artă o reprezintă lipsa alternativei, căci acolo unde arta căzuse în patronajul statului nici nu mai putea vedea altceva decât ceea ce era pe bunul plac al Partidului. Până la urmă și lipsa educației înlesnește manipularea individului. Apoi mai sunt poeziile și poeții aferenți care scriau despre cât de buni și de patrioți sunt conducătorii statului, compromițându-se nume precum Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu care astăzi nu-i încearcă nici un fel de remușcare cu atât mai mult cu cât multă lume pare să fi uitat ca amândoi închinau ode lui Ceaușescu. În domeniul cinematografiei cu toate că țara noastră nu a reprezentat nimic pe plan mondial, nu a dezvoltat nici un gen ori măcar un curent aceasta are un succes dacă îi putem spune așa și anume importarea curentului realism socialist din Uniunea Sovietică și adaptarea acestuia la realitățile noastre. Au început să se toarne filme despre lanuri nesfârșite de grâu despre fabrici și uzine filme care induceau românnilor ideea că suntem o țară îmbelșugată ca nu ne lipsește nimic. Lucru care nu fusese niciodată pe deplin adevărat și cu atât mai puțin în anii 80. Și înca o chestie raportându-ne la astefel de filme este fapatul că toate erau zugrăvite în culori calde, luminoase. Acest lucru era folosit din nou pentru a induce ideea de bunăstare generală. Și desigur că astfel de filme prindeau la public după cum am zis și mai sus, cauza principală fiind lipsa altenativei cel puțin din 1945 până la sfârșitul decadei a cincea când statul văzând că a ajuns să subventioneze cinematografele a avut o periodă mai liberală în anii 60 începând să redifuzeze filme străine americane, franțuzești, britanice etc. Elementul comun tutror artelor era limba de prin care nu se zicea nimic dar lăsa impresia că se zice totul. Și cum limba de lemn este atributul regimurilor comuniste acesta avea să fie introdus și în artă.

Tocmai de aceea în multe filme, melodii, poezii etc se auzeau cuvinte precum “construim, viitor, partid”. Din aceste cuvinte rezultă o altă formă de manipulare de îndoctrinare, aceea că cetățeanul de rând prin auzirea unor astfel de cuvinte spuse la persoana întâi plural își creea impresia că el partcipă efectiv la conducerea țării și la bunăstarea aferentă. Întorcându-mă la pictură chiar și atunci când existau vernisaje acestea se făceau tot cu scop de îndoctrinare, la astfel de vernisaje fiind prezentate ori țărănimea ori reușitele comuniste. Iar în cazul alternativei aceasta nu lipsea doar în cazul consumatorului de artă ci automat și a celui care o creează deși acesta ar fi putut sa nu mai creeze nimic au fost destui care au activat în diverse sectoare ale artei apărând astfel un cerc vicios care a lăsat amprente pâna în prezent. O caracteristică sau mai bine spus o nevoie a îndoctrinării ideologice este aceea ca ea să ajungă la oameni cât mai de timpuriu. Deci îndoctrinarea trebuia începută din școală. Așa că pe langă ștergerea practic a unor personalități din istoria noastră cum ar fi Antonescu sau în orice caz prezentarea acestuia într-o formă cât mai defavorabilă în școli erau învățați numai artiștii care nu contravineau ideologiilor statului.

Se poate spune că statul s-a inspirat din felul Bisericii de a îndoctrina oamenii, adică prin teroare fizică sau psihică până în momentul în care dispare orice urmă de individualitate dintr-o persoană. Scopul acestei îndoctrinări este de a reduce oamenii la simple mase pentru ca cei puțini care conduc statul să poata face ce vrea cu populația dintr-o anumită comunitate, țară etc și în același timp pentru a prospera. Televizorul este poate cel mai bun instrument de îndoctrinare deoarece la cinema vroiai să te duci te duceai iar dacă nu doreai nu te duceai, în schimb televizorul îl ai în casă și-ncă mai toate gospodăriile. El a fost încă de la apariție un magnet pentru toată lumea, toți doreau să își achiziționeze noua minune a tehnologiei. Asta nu e ceva rău, în principiu doar că mare parte din populația tuturor țărilor de pe mapamond au tendința de a lua de bun tot ce aud și văd la televizor. În acest sens sunt mai mult decât elocvente remarci de genul “am văzut la televizor, am văzut eu la TV, etc”. Lumea când vede, cel puțin un buletin de știri va crede că tot ce se spune acolo este adevărat și imparțial ne mai lăsân loc unei mineme îndoieli. Un demers artistic care încearcă sa arate cât de nociv poate fi un buletin informativ într-un stat comunist îl are germanul Wolfgang Becker care în filmul Good bye Lenin! prezintă o mamă activistă care în urma unui șoc puternic nu trebuie sa fie expusă nici unui risc tocmai din această cauză băiatul ei recreează Germania comunistă proaspăt căzută și îi pune mamei lui la TV înregistrări cu progrmele de știri dinainte de 89. Efectul? Mama nici măcar nu observă că sunt de fapt niște înregistrări. Cu asta regizorul vrea să arate că limba de lemn practicată de comuniști duce la pierderea oricărui simț critic, și în ultimă instanță la pierderea individualității persoana în cauză ne mai putând distinge pe un ecran decât simple imagini. Îndoctrinarea ideologica prin artă este folosită relativ recent la începutul secolului xx. Acest lucru se datorează și faptului ca partidele poltice ce urmau a se folosi de artă în scop propagandistic nu existau de foarte mult timp deci în consecință nu aveau experiență. Iar acum dimpotrivă au experință și incearcă sa nu se mai atinga de artă pentru că acolo unde a fost folosită cu alt scop decât cel inovator rezultatele cel puțin pe termen lung au fost dezastruoase. Desigur, pentru cei ce s-au folosit de ea aceasta le-a adus numai beneficii în plan imediat dar foarte multi au fost omorâți, executați sau sinucis mai devreme sau mai târziu. Și în plus timpurile respective au permis într-o oarecare măsură patronajul politicului asupra artei dar experiența celui de-al Doilea Razboi Mondial cât și aproximativ jumătate de veac de comunism au făcut ca arta sa fie în sfârșit liberă. Bineînțeles că și acum mai există artiști care lucrează pentru stat, care-s gata oricând să îsi pună opera în serviciul acestuia doar că acum ei o fac în mod deliberat și în același timp se pune problema dacă mai poate fi numit artist cel ce creează la comanda cuiva sau special pentru cineva. De exemplu unii dintre cei care făceau parte din lumea filmului și li s-a cerut sa colaboreze cu statul s-au orientat către teatru unde regimul era mai permisiv deoarece teatrul nu era așa de apreciat ca filmul. Chiar și în literatură îndoctrinarea ideologică a funcționat de minune deoarece se promovau numai artiștii statului care renunțaseră la orice etică profesională iar ceilanți fie erau reduși la tăcere, în sensul că nu li se mai publica nicio carte fie aceștia alegeau calea exilului. În concluzie toate artele pot fi îndoctrinante dacă sunt folosite în acest scop fie că e vorba de muzică, fie de arta mai nou descoperită și anume filmul fie că e vorba de arta teatrală veche de 2000 de ani, în mâinile statului de tip totalitar, polițienesc aceasta nu numai că nu mai aduce nici un beneficiu spațiului căruia se raportează dar chiar mai mult ea poate reduce omul la stadiul de brută, incapabil să ia decizii de unul singur, făcându-l să se simtă mic și insignifiant în momentul când este pe cont propiu și foarte important când se constitue într-o masă care de obicei nu face altceva decât să scandeze numele partidului sau a conducătorului.

Arta: Independentă sau aservită politic?

O problemă pertinetă se ridică înca din titlu. Ar trebui ca arta sa fie aservită politic sau ar trebui să fie independentă? Am putea privi aceasă problemă din mai multe perspective. Dacă e sa mergem înapoi în timp și să vedem care era legătura dintre artă si politică vom vedea că cel puțin în antichitate cele două erau chiar complementare. Venind mai înspre modernitate dar rămânând totuși în Evul mediu putem observa că cele două nu mai sunt complementare, influența Bisericii facându-se simțită atât în politică cât mai ales în artă.

Evul Mediu se constitue în cea mai neagră perioadă a umanității unde conceptual de artă nici nu intra în nici un fel de discuție. Trecând de perioada anterior menționată și ajungând în modernitate vedem că arta dintr-un concept indiscutabil în Ev a ajuns un instrument de propagandă și de îndoctrinare în secolul xx. Se poate spune că odată cu încheierea Antichitații arta când a dispărut, în sensul că nu a mai adus nimic nou nu a mai dat nici o operă importantă când nu a mai fost de sine stătătoare. Din această balanță reiese ca perioda cea mai bună pentru artă a fost Antichitatea când aceasta era autonomă. Deci pentru a putea răspunde la întrebarea “independentă sau aservită?” trebuie să vedem ce efect a avut arta atunci când a fost instrumentată de politic și care a fost efectul când nu a fost în slujba acesteia. Jeoseph Geobbels spunea într-un discrurs că artei i se garantează libertatea dar că aceasta trebuie trebuie să fie ancorată în realitățile imediate ale Germaniei anilor respectivi iar frontirele acesteia trebuia să fie în cele din urmă politice. Se poate spune că această afirmație este un nonsens, deoarece nu numai că arta trebuia sa se refere numai la prezent dar totodată în cele din urmă trebuia să facă întocmai cum îi dicta puterea, partidul. Dacă privim înapoi în timp în Antichitate vom vedea că au fost create multe opere de artă care au rămas până în zilele noastre, un posibil răspuns pentru aceasta fiind faptul că politica nu avea nici o influență asupra artei. În Evul Mediu cu toate că nu se conturase nici o constrângere politică, arta cunoștea multe limitări de natură religioasă ceea ce era mai mult decât nefast. Filosofii Max Horkheimer și Theodor Adorno în Dialectica Iluminismului, lucrare care vroia să demonteze miturile, aveau să spună de asemene că arta folosită ca distracție de bâlci este lipsită de caracterul ei inovator și progresist. Dacă este să luăm cazul Germaniei unde arta a căzut pradă politicului vom vedea că folosirea acesteia cu scop propagandistic de către putere nu a făcut decât să îndoctrineze poporul german și prin urmare să legitimeze atât antisemitismul cât și războiul în ultimă instanță. Tocmai pentru ca arta are capacitatea de a îndoctrina dacă este folosită în această direcție. Desigur, nu trebuie să se înțeleagă că Germania a fost un caz particular, că numai acolo arta a căzut în mâinile puterii. Acest lucru s-a întâmplat în toate țările unde a existat un regim totalitar. Dar dacă s-a întâmplat așa trebuie să vedem dacă a avut efecte nocive și în alte țări și nu doar în Germania. Dacă e să luăm cazul României putem spune că primul efect a fost practic dispariția artiștilor aceștia ori fiind exilați ori exilându-se singuri. Alt efect îl reprezintă lipsa alternativei care are o consecință foarte gravă și anume distrugerea individualității, suprimarea instinctului de revoltă, practic spălarea creierului uman, transformarea omului într-o marionetă. Acum nu mai are rost să prezentăm și alte cazuri cum ar fi cel al Cubei, al Chinei, al Uniunii Sovietice, al Coreei de Nord etc pentru că peste tot unde a fost folosită arta cu scop propagandistic, acolo unde a fost aservită politic aceasta nu a făcut decât să șteargă orice urma de personalitate. Sigur că au existat diferențe de la un regim la altul dar acolo unde arta nu era independentă efectele s-au făcut simțite mai devreme sau târziu. Sau mai existau și țări unde aceasta nu era aservită într-un procent așa covârșitor ca în România de exemplu. Tocmai de aceea acolo unde arta nu a fost puternic manevrată în scop de îndoctrinare după căderea comunismului în 1989 reclădirea morală și spirituală a poporului a fost una mai ușor de făcut. Din această cauză România va trebui să mai aștepte până mult timp până va reuși să scape de efectele îdoctrinării prin artă. Cum spunea și reputatul politolog român Silviu Brucan după căderea comnuismului, România va trebui să mai aștepte vreo 40 de ani pentru a scăpa de influența comunismului. Acest lucru nu a făcut decât să înfurie poporul român care credea că odată cu moartea lui cuplului dictatorial a murit și comunismul. Bineînțeles aveau să vadă în timp că Brucan avusese cel mai probabil dreptate când a făcut respectiva afirmație. De fapt Brucan având în vedere că a fost un comunist de seamă acesta fiind ambasador în SUA în 1955 și ambasador la ONU din 1959 până în 1962 el văzuse, știa cum este viața în afara comunismului tocmai de aceea era conștient că o jumătate de secol aproximativ de dictatură în defnitiv, în care arta a fost subjugată complet de politica nu avea cum să nu lase urme asupra conștiinței colective. Din această cauză la noi tranziția a fost mai îndelungată decât la alte țări cu același tip de regim. Sau se poate spune că la noi încă nu s-a terminat perioada de trantiție. Dacă ne uităm la Cehia care nu a fost atât de infectată cu ideologii comuniste și arta nu a fost atât de puternic controlată vom vedea că ei au reușit foarte repede să se îndepărteze de fostul regim iar acum este infinit mai prosperă în toate domeniile decât România. Un lucru bizar s-a întâmplat la noi în țară și anume faptul că în cinematografie nu a apărut nici un nume care să-l dăm la export.

Mai exact am nu putem spune că arta cinematografică românească lasă ceva posterității universale. Desigur, am putea invoca conjuctura nefavorabilă dezvoltării filmului doar că noi nu avem reprezentanți în acest domeniu al artei nici înainte de 1945. În timp ce celelante țări comuniste aveau ori dinainte de 45 ori după, nume sonore în cinematografia universală. Acest lucru poate fi parțial argumentat. Am putea spune că la noi cel mai profilic regizor a fost și este Sergiu Nicolaescu care nu s-a dat înlături când partidul ia comandat ceva. Tocmai de aceea acest personaj nu a lăsat, nu a permis apariția unor nume în ceea ce privește regizorii, el fiind cel care primea finanțare din partea statului ceilanți trebuind să se descurce singuri. Dar cu toate acestea în Uniunea Sovietică a apărut un Tarkovsky, în Polonia a apărut un Kieslowski numai la noi nu a apărut nici unul. După cum am mai spus și în paginile anterioare nu numai regimurile totalitare s-au folosit de artă în scop propagandistic. Și cele liberale s-a folosit de aceasta dar cu mai multe difernțe decât celelante regimuri. O primă diferență o găsim în faptul că de exemplu guvernul american nu a obligat pe nimeni, să facă artă pentru politică și nici nu a interzis filme sau orice altă formă de artă doar pentru că nu erau pe placul puterii. Pur și simplu artiștii au ales de bună voie să lucreze pentru stat. O altă diferență o constă faptul că de fapt regimurile liberale care au fost susținute de artiști prin operele lor au fost susținute numai prin film în cea mai mare parte, ceilați artiști ne-alegând să-și preteze operele la așa ceva.

Dar și aici artiștii care au furnizat serviciile lor statului în regimurile liberale au ca scuză faptul că Germaia chiar se constituia într-o amenințare care nu putea să nu fie luată în seamă. Mai ales că mulți dintre regizorii occidentali au intuit faptul că dacă Germania va câștiga războiul va porni în cucerirea unor noi teritorii ceea ce putea să însemne sfârșitul definitiv al artei dacâ Hitler urma să cucearescă tot mapamondul. Aceasta este explicația cea mai plauzibilă a faptului că deși artiștii nu erau bligați de stat să lucreze cu acesta aceștia au făcuto necondiționat. Din ceea ce am spus în acest subcapitol reise că arta nu trebuie să fie aservită politic deoarece efectele acesteia de îndoctrinare pot fi atât de puternice încât să fie necesară trecerea a câtorva decade bune pentru a putea scăpa de influența acestei molime care este îndoctrinarea ideologică. Cazul cel mai elocvent din nefericire aparține chiar țării noastre care mai plătește și acum tribut faptului ca nu a luat nici o poziție la ceea ce se întâmpla în țară vreme de 45 de ani. Deci dacă pentru aproximativ 50 de ani de artă aservită politic îi corespunde cam tot atâta timp pentru a înlătura răul făcut de aceasta atunci cu siguranță arta nu mai trebuie să fie aservită politic nicio dată. Pe de altă parte se poate spune că multe filme făcute de regizori precum Anatole Livtak cu celebrul lui film “Confesiunile unui spion nazist” sau Frank Capra cu seria lui de documentare “Why we fight” au angrenat poporul american în lupta împotriva nazismului. De aici reiese că arta poate face bine dacă este aservită politic dar asta numai în condiții speciale care ar amenința însuși existența artei. Desigur de aici reiese faptul ca arta este egoistă doar că asta este prima impresie, ținând cont de faptu că arta scoate ceea ce e mai bun și mai frumos din condiția umană aceasta trebuie să existe și trebuie să fie independentă politic.

Filmul în slujba statului

Compromisul artistic

Dacă am încerca să definim compromisul am putea spune că este renunțarea în mod deliberat la anumite principii în genere din motive materiale. Toți oamenii sunt predispuși la compromisuri, la concesii în vederea atingerii anumitor scopuri ce nu pot fi atinse fără recurgerea la astfel de mijloace. Important este să vedem dacă artiștii care se compromit în vre-un fel anume au un impact major asupra societății unde aceștia se găsesc. Pe lângă faptul că a lor condiție de creatori, de vizionari nu le permite acest lucru aceștia au și o răspundere morală în fața oamenilor de rând. De multe ori compromisul artistic poate apărea și apare de cele mai multe ori în cadrul statelor totalitare unde artiștii trebuie să facă loc ideologiilor politice dictate de partid. Potrivit lui Czeslaw Milosz artiștii într-un astfel de regim au 3 alternative și anume să tacă, să fugă sau să colaboreze. Și cum principiile sunt greu de păstrat în astfel de condiții soluția cea mai bună pare să fie aceea de a colabora cu atât mai mult cu cât compromisul îți poate și oferi o poziție privilegiată în societate. Desigur, poți alege să fugi să te autoexilezi dar ce se întâmplă atunci cu răspunderea morală de care vorbeam mai devreme. Și ultima variantă aceea de a tace din gură nu este nici ea o alegere tocmai potrivită deoarece prin simpla tăcere a artistului acesta devine părtaș, complice la mecanismele statului opresiv de îndoctrinare a unui popor. Dacă e să luăm cazul României de după 1945 când se instalează noul partid la conducere vom vedea că liderii PCR-ului nu au făcut decât să înceapă a traduce extrem de multă literatură sovietică, noul curent în tot ceea ce aparșinea de artă era realismul socialist. Un curent, cum spuneam și în capitolul precedent, mort fără nimic artistic în el care combină câteva lucruri cum ar fi istoria poporului, eventual și falsificată, cu mitul eroului popular-de regulă țăranul sau meșteșugarul pentru a creea iluzia unei țări idilice. Compromisul artiștilor din respectiva perioadă se vede din faptul că erau foarte comformiști ne mai diferențiindu-se stilurile acestora. Toți creau arta sau ce mai rămase din aceasta în mod uniform. Aproape că se poate spune că toți artiștii se unise într-unul singur care lucra doar la directivele statului. Foarte mare accent se punea pe făurirea a cât mai multor statui respectiv busturi cu conducători comuniști de la noi sau din Uniunea Sovietică care, trebuiau, desigur să fie megalomane acesta ne fiind altceva decât un procedeu de timorare a oamenilor de ai face să se creadă mici comparativ cu conducătorii statului.De a le șterge orice brumă de personalitate. De a omorâ individualitatea. Respectivele statui ne având desigur nici un simț al esteticului și dacă toți făceau aceleași lucruri nici nu avea cum să se nască inovația, depășirea condiției. În România nici nu a existat practic o rezistență propiu-zisă a clasei intelectualilor și artiștilor împotriva noii conduceri, asta datorată poate faptului că vorbind deschis despre ceea ce considerau că se întâmplă în spațiul cultural-artistic în țară se puteau alege fie cu închisoarea pentru atitudini neconcordante cu ale puterii fie riscau să decadă ajungând pânaă la compromis. Cu toate acestea au fost si artiști care au îmbrățișat deschis noul regim. Nume ca George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Grigorescu, Dumitru Ghiață ajung să lucreze pentru comuniști aceștia din urmă oferindu-le locuințe și onoruri publice. Totuși aici nu trebui omis cazul lui Tudor Arghezi care nu avea cum să placă noii puteri cu opere precum Flori de mucegai și unde un oarecare editor la revista Scânteia pe numele său acesta spunea despre maestru că se aseamănă cu ceea ce face Salvador Dali în pictură și anume folosirea excrementelor ca material artistic. De alt fel președintele Uniunii Scriitorilor din data de 1951 Mihai Benciuc, spunea că definiția poetului realist socialist este ca acesta să fie un filosof cunoscător al celei mai înalte idei a timpului spre care au deschis drum Marx, Leninin și Stalin.

Oricum se ajunseseră la un asemenea compromis artistic încât cei care odinioară se puteau numi avangardiști ajunseseră acum să își critice operele din perioda lor timpurie spunând de asemenea că atunci nu conștientizau rolul lor în societate, acela de a educa gusturile de a făuri viitorul (o lozincă bolșevică împrumatată desigur și de țara noastră). Un caz încă mai înspăimântător de compromis artistic este cel a sculptorului Boris Caragea care, probabil într-un acces de furie, ori constrâns de partid își autodistruge în jur de 40 de sculpturi arătând astfel aderarea sa la noile idei artistice. Incident sau accident în urma căruia ajunge Președinte al Uniunii Artiștilor Plastici. Trebuie să spunem că toată arta ce era promovată era una mai mult decât mediocră, de multe ori aceasta încadrându-se la categoria kitsch. Acest tip de artă era promovat pentru a nu emancipa oamenii și totodată aceasta fiindu-le mai mult decât facilă. Totuși data de 5 martie 1953 avea să aducă niște schimbări de o oarecare importanță atât în România cât și în întreg spațiul comunist. Mai exact moartea lui Stalin aduce cu sine o oarecare liberalizare a vieții artistice care se conturează tot mai clar înspre 1956 când în albumele de artă plastică își fac apariția artiști precum Van Gogh în același timp apărând tot mai puțin nume ca Lenin sau Stalin în astfel de albume. În 1956 începe să se observe tot mai pronunțat ruperea țării noastre de către Uniunea Sovietică când la muzee de artă sunt reintroduși pictori români clasici precum Grigorescu și Luchian în timp ce sovieticilor li se acoră o tot mai mică atenție. Cu toată această semi-liberalizare artiștii aveau sa stea iar sub semnul compromisului din 1958 și cam până în 1965 grație lui Gheorghe Ghiorghiu Dej care cu toate că Stalin murise de 4 ani acesta reînvie practic anii 48-53. Acest “Stalinism nostalgic” cum a fost denumită perioada aceasta se stinge și el cum spuneam în 1965 odată cu moartea lui Dej. Din toată perioada comunistă se poate afirma că decada a șasea respectiv primii 5 ani din decada a șaptea este cea mai bună pe toate planurile. Cum spuneam arta cunoaște o perioadă de liberalizare maximă desigur când spunem maximă ne referim la punctul maxim raportat regimul comunist. Dar să vorbim și despre cea de-a șaptea artă și anume filmul care a avut și ea mulți artiști predispuși la compromis sau dacă nu chiar crescuți într-o astfel mentalitate.

În acest sens se deschid la data de 1 octombrie 1950 cursurile Institutului de Artă Cinematografică din București cu 3 secțiuni și anume regie, actorie, operatorie. Institut ce avea sa fuzioneze cu Institul de Teatru în 1954 având să funcționeze sub numele de Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “Ion Luca Caragiale”. Cum curentul realism socialism era o plagă a acelor ani nici filmul nu avea cum să nu se raporteze la acesta. Iar scenariști precum Titus Popovici prestând neîncetat pentru comuniști desigur nu chiar de la început dar căzând în cele din urmă în ghearele compromisului. Începând cu anii 60 pe celuloid își fac loc numai uzine, fabrici, șantiere, țărani pe câmp toate aceste clișee și acest relism socialism întinzându-se pe toată perioada comunismului dar mai cu seamă în anii 70-80. Iar dacă toate filmele erau de asemenea natură, cele din registru istoric erau cu atât mai kitsch-oase cu cât erau de fapt niște glorificări ce-i drept indirecte ale cuplului Ceaușescu și a tot ceea ce ținea de regim în sine. Tocmai din această cauză regizorii de filme istorice au mai falsificat pe ici pe colo istoria țării ca să se potrivească cu ceea ce era pe plac Dictatorului. Desigur nu toți regizorii erau aidoma lui Sergiu Nicolaescu, ca să luăm drep exemplu cel mai popular cineast-(deși sună un pic cam pretențios pentru un asemenea ins) care a lucrat cu puterea încă de la primele filme lucru care-l infirmă de câte ori are ocazia ci mai sunt și artiști care au făcut filme fără să se compromită și-i menționăm aici doar pe câțiva dintre ei și anume Liviu Ciulei de alt fel și premiat la Cannes, Lucian Pintilie, Dan Pița și Mirecea Daneliuc acesta din urmă fiind în permanent conflict cu puterea. Un bun exemplu al lui Daneliuc îl constitue filmul „Iacob” care deși evocă viața grea a unor mineri dintr-un sat persecutat de milițieni acest este de fapt o metaforă care satirizează într-un fel regimurile inumane. Regizorii enumerați mai sus au încercat să șteargă urmele lăsate de regizori precum Nicolaescu sau măcar să mai echilbreze balanța în ceea ce privește ponderea esteticii. Intersant este că deși majoritatea artiștilor de la noi care au colaborat cu conducerea, cu partidul și-au recunoscut vina și chiar au renunțat la a mai alipi la numele lor opere de dinainte de 89. Cu toate acestea Sergiu Nicolaescu nu numai că nu recunoaște că a fost un colaboraționist dar la întrebări de genul “Cum se face că dumneavostră primeați banii cei mai mulși de la stat?” el răspunde sec “Probabil că le eram drag”. Adevărul este că și înainte de momentul 89 a lucrat cu puterea și chiar și după.

Doar a fost prieten bun cu nimeni altul decât Ion Iliescu. Dar să nu credem acum că numai la noi a existat compromisul artistic. Acesta apare într-un fel și în Uniunea Sovietică prin persoana regizorului Serghei Eisenstein cu toate că în acest caz este discutabil. Sigur că în “Greva” din 1924 este vorba de ascensiunea conducerii marxist-leniniste, în “Octombrie” este vorba despre celebrarea revoluției bolșevice dar ambele le-a făcut din convingerile propii acesta ne fiind obligat de stat. Ba chiar mai mult în 1944 când a făcut “Ivan cel Groaznic” Stalin a interzis filmul deoarece la interpretat ca pe un atac la propiul său despotism acesta putând fi văzut după moartea dictatorului. Am putea merge către Germania dar nici aici nu este practic vorba de compromis. Iar Leni Riefenstahl a susținut de fiecare dată că atât în cazul filmului Olympia cât și în cazul filmului Trumful Voinței nu a făcut decât să înregistreze evenimentele respective. Probabil că cel mai bine am căuta compromisul artistic acolo unde artiștii au fost obligați să facă ceva împotriva voinței lor și mai cu seamă principiilor lor decât acolo unde aceștia au ajutat statul necondiționat. Desigur că apare tot timpul responsabilitatea morală pe care artiștii o au față de oameni dar nu toți creatorii de artă se ghidează după aceste principii. În ceea ce privește filmul criticul Mircea Dumitrescu spunea că avem o tematică limitată cantitativ cât mai ales calitativ dar care a fost determinată și de o conjuctură nefavorabilă dar mai apare încă un dar alții în condiții similare sau identice au creat capodopereși au conturat școli naționale. Revenind la compromisul artistic desigur că el are mai multe cauze iar de obicei prima este partea materială. Dar alta este cea în care puterea îți acaparează orice act de creație dirijâdu-l în felul în care îi servește acestia mai bine. Tot odată, acest tip de compromis este prezent de obicei în regimurile de tip comunist cum sunt în China, Cuba, Coreea etc. Acest lucru ar putea fi explicat prin faptul că oamenii care ajung la conducere în astfel de sistme nu au o pregătire prea vastă, dimpotrivă, de exemplu la noi în România membrii de partid aveau o educație mai mult decât precară tocmai din această cauză concepția lor despre artă era una nulă. De fapt acest lucru era lizibil chiar de la prima funcție din stat și anume Președintele. Dar totuși compromisul artistic pe care l-au făcut atât de mulți artiști au repercursiuni în viitor?

Este corect să spunem că atâtea decenii în care au partcipat efectiv la îndoctrinarea poporului prin folosirea limbei de lemn, prin opere trase la indigo care nu numai că nu au mai ridicat nivelul cultural, educațional al poporului dar chiar mai mult l-au coborât și mai mult? Poartă artiștii vreo vină? Cel mai probabil că o vină au și aceasta este cu atât mai mare cu cât ne va lua mai mult să scăpăm de plaga numită comunism și de una dintre cele mai mari hibe ale lui și anume corupția. Desigur, nu putem arunca vina numai pe artiști cu atât mai mult cu cât unii au fost și băgați la închisoare. Sunt mai mulți pe care-i putem condamna începând cu intelectualii români care nu au avut nimic de comentat la adresa noului regim și mergând până la românul de rând care nu a știut să facă nimic pentru a se apăra de regim. Și chiar mai mult se poate spune că am căzut în capcana lui Iliescu care ne-a amăgit cu o pseudodemocrație inventând practic aproape instantaneu FSN-ul care nu era decât o continuare a PCR-ului iar acesta fiind o comunist de căpătâi. Deci în concluzie artiștii au o răspundere morală în fața oamenilor deoarece prin munca depusă de ei în folosul statului se poate ajunge la un asemenea grad de îndoctrinare încât să nu mai poți face nimic pentru respectivul popor, sau individ. Și dacă un popor întreg este foarte greu să îl imbecilizezi, cu un individ e mult mai ușor. Dar înainte de a încheia aș vrea să vorbim puțin despre una din puținele opere comuniste valoroase și anume filmul Sarea Pământului. Probabil valoarea estico-artistică a acestuia rezidă și din faptul că a fost făcut de niște comuniști americani deci, acolo unde acesta nu era impus cu forța. Povestea acestui film este cu atât mai tumultoasă cu cât cel mai probabil nu avea să fie făcut dacă producătorul, regizorul Herbert J. Biberman și scenaristul Michael Wilson nu erau puși pe lista neagră a celor care lucrau la Hollywood. Aceștia au fost acuzați că au atitudini subversive și în baza acestor acuzații nefondate ei au răspuns printr-un film foarte subversiv și debordând de atitudini feministe care nu erau privite prea bine în anii 50. Desigur toate acestea se datorau senatorului american Joseph McCarthy ale cărui convingeri că Statele Unite sunt împânzite de comuniști de spioni bolșevici erau atât de puternice încât făcuse o așa-zisă listă neagră cu oamenii de la hollywood suspecți de a avea convingeri marxiste.

Așa-numita Vânătoare a vrajitoarelor care se constituia în forma excesivă a anticomunismului cu repercursiuni foarte mari în lumea filmului. În acest sens se făcuse o listă Unfrindly ten, listă care îi includea și pe protagoniștii filmului Sarea Pământului. Filmul spune povestea unui grup de mineri din New Mexico care organizează o grevă la compania Zinc. Filmul este o mică capodoperă aceasta repurtând succese în toată lumea mai puțin în America unde nici macăr nu a fost difuzat până în 1965.

Filmul de propagandă comandat de stat

Acest subcapitol se va constitui într-un studiu de caz. Voi încerca să compar seria de 7 filme documentare a cunoscutului regizor american Frank Capra, “Why we fight” cu încă mai cunsocutul film propagandistic “Triumful voinței” al regizoarei germane Leni Riefenstahl. Voi încerca să găsesc puncte comune între cele două, diferențe și efectele pe care acestea le-a avut asupra oamenilor. Voi începe cu Frank Capra care cu toate că înaintea lui nu prea se mai făcuse nimic de o asemenea anvergură, seria este de o acuratețe extraordinară cu atât mai mult cu cât era făcută în anii 40 adică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un alt motiv pentru care regizorul american a fost ales în această încercare de a compara două feluri de a face propagandă este că acesta a rămas chiar și până în timpurile noastre cel mai popular serial de propagandă. Americanii nu au vrut să intre în război de la început, iar intrarea lor se datorează atacului japonez de la 7 decembrie 1941 când niponii au bombardat baza americană Pearl Harbour din Pacific. Acest atac suscită patriotismul americanilor așa de puternic încât toți vroiau acum să intre în război.

Președintele Americii Franklin Roosevelt ia decizia de a-l delega pe Lowell Mellit ca reprezentant a-l acestuia pe lângă mai marii industriei de la Hollywood cu intenția de a-i sfătui ce ar trebui să filmeze. Desigur că regizorii de la hollywood nu au așteptat bombardamentul de la Pearl Harbour ca să ia poziție față de ceea ce se întâmpla pe tot globul la vremea respectivă, doar că nu era nimeni care să trateze în principal războiul și într-o manieră cât mai serioasă. A nu se întelege că nu existau filme de război, ba dimpotrivă erau destule și aveau și foarte mare priză la public dar războiul era de multe ori decorul unei povești de dragoste între un pilot și o soră medicală, imaginile nu reușeau să arate adevăratele orori ale conflagrației. Toate aceste plus faptul că cei care se înrolau în armată practic nu știau pentru ce luptă a făcut administrația militară să se gândească la nevoia unor filme de instruire. Tocmai de aceea Servicul de film militar american îi reunește pe Frank Capra împreună cu Anatole Livtak pentru a realiza ceea ce avea să fie unul dintre cele mai importante documente istorice și anume seria de filme “de ce luptăm”. Seria realizată în 1943 se compune din 7 părți: Preludiul războiului, Naziștii atacă, A împărți pentru a cuceri, Bătălia Angliei, Bătălia Chinei, Bătălia Rusiei și Statele Unite intră în război. Țncă din titlu se observă rolul acestei serii de filme propagandistice de a convinge americanii că trebuie să lupte și totodată și de ce trebuie să facă asta. Acum, desigur având în vedere faptul că la bază este o serie propaganditică aceasta are un caracter destul de subiectiv dar chiar și așa atât ca valoare artistică cât și suport informativ acesta rămâne unul foarte important. Și până la urmă avân în vedere cât de bolnave erau concepțiile lui Hitler documentarul luat ca ansamblu trebuia să dea de gândit celor care îl vedeau. Documentarul era foarte ingenios realizat deoarece se folosea de o mulțime de procedee artistice pentru a-și argumenta tezele și anume imagini autentice fimate în timpul războiului, folosirea desenului animat, voci folosite din off care narează povestea din film cu un ton foarte alert. Scopul acestui film a fost încă de la început unul didactic, tocmai de aceea s-a încercat ca acesta să fie făcut și prezentat într-un mod cât mai obiectiv posibil. Din această cauză filmul a fost acordat lui Frank Capra, un regizor de top de la hollywood care se militase în repetate rânduri împotriva războiului și fiind în același timp un foarte mare patriot.

Faptul că era patriot putea avea ca efect secundar o lipsă a obiectivității în film dar aceasta nu s-a făcut simțită decât foarte puțin. Frank Capra la cooptat pe Anatole Livtak acesta fiind de asemenea un regizor bun și un critic vehement al lui Hitler. Dar ca să nu vorbim numai de această serie luată în ansamblu, voi încerca să explic mai pe larg ceea ce transmitea fiecarea film în parte și care erau efectele imediate ale aceastora. Așadar voi începe cu primul film din serie Preludiul războiului. Acesta, cum spuneam, primul din serie a avut rolul de a convinge soldații americani de cât de necesar este să lupte împotriva puterilor Axei. Filmul se deschide prezentând două lumi. Una întunecată și una luminoasă. Apoi din off se aude vocea vicepreședintelui american henry wallace care spune citez “Acesta este un război între Lumea Liberă și Lumea Înrobită” desigur lumea înrobită era aferentă Puterilor Axei iar cea liberă reprezenta Aliații. Primul film ia bucăți din celebrul film de propagandă a lui Leni Riefenstahl dar fără sunet, acesta fiind pus de americani favorabil lor în încercarea de a analiza diferențele dintre democrație și totalitarism. Filmul spune cum a regimul nazist a dizolvat toate celelante partide iar acum ura lor s-a îndrepat către creștini. În acest sens filmul folosește o imagine extrem de inteligentă în ceea ce vroia să sugereze arătând o căramidă care sparge vitraliul unei Biserici iar în spatele acestuia se afla un drapel cu o zvastică pe el.Imaginea aceasta vrea să spună că Hitler este însuși Diavolul. În desfășurarea filmului apar hărți desenate ca stindardele celor 3 puteri ale Axei în care Japonia deține toată Asia urmând să cucerească și America de Nord, Germania avea sa cucerească toată Africa și America de Sud, iar Musolini urma sa recreeze în Europa Imperiul Roman. Cel de-al doilea film din serie, Naziștii atacă spune că Germania este într-o luptă continuă încă din 1863 când conducător era Otto von Bismarck. Pe parcursul filmului ne este prezentat Genghis Khan și mărețele lui cuceriri iar imidiat după ne este prezentat Hitler care urmărește același lucru și chiar mai mult cucerirea întregului Pământ. Ne mai este prezentat un Centru de la Munich care avea ca scop cunoașterea locuințelor inamicilor până în cel mai mic detaliu. Filmul de asemenea mai povestește și de faptul că Hitler încuraja femeile să nască câți mai mulți copii pentru a-și făuri o armată de soldați marionetă. Al treilea film Divide și cucerște arată Germania spunând fiecărei tări nordice că nu are de gând să invadeze nici una dintre ele.

În ciuda promisiunilor făcute Germania invadează țară după țară repetând în continuu că nu are nimic nici cu Olanda nici cu Norvegia sau cu celelante. Filmul mai prezintă și bombardarea Rotterdamului după ce acesta capitulase. De asemenea ne este explicată și intentia naziștilor de a cuceri Norvegia. Ei doreau cucerirea acesteia pentru ca să potă pleca mai ușor cu bombardierele spre Marea Britanie. Bătălia Angliei este una net foarte favorabilă acesteia deoarece mare parte din film se concentrează pe un presupus atac german asupra Angliei care deși este depășită numeric aceasta rezistă în mod uimitor. Acest lucru trebuia să dea impresia că Anglia este o superputere și că nu poate fi așa ușor cucerită dar totuși poate avea nevoie de ajutor. La un moment dat apare declarația unui oficial american care spunea că democrații nu vor câștiga până nu vor distruge toate armele Axei în primul rând. Bătălia pentru Rusia o prezintă pe aceasta invadată de-a lungul timpului de către Cavalerii Teutoni în 1212, de Napoleon în 1812, de germani în Primul Război Mondial ideea acestei prezentări o constitue vastele resurse ale Rusiei care sunt foarte actractive pentru cei ce vor să cucerească. Desigur că despre comunism nu se menționează nici o clipă în film, doar acesta este unul de propagandă și deci nu prea era tocmai bine pentru scopul documentarului de a prezenta regimul Rusiei fie și într-un mod favorabil acesteia. Filmul se încheie cu rușii jurând că mai bine mor în luptă alături de dușman decât să se predea. În penultimul film Bătălia Chinei acesteia îi este prezentată istoria modernă când imaginea se întrerupe apărând Japonia invadatoare și totodată sunt prezentate și atrocitățile pe care le comit niponii și anume, bombardarea Shangaiului. În mod normal nici aici regimul Chinei nu este adus la lumină decât într-un mod foarte discret. Ultimul film din serie și poate cel mai important Statele Unite intră în război prezintă o istorie idilică a Americii omițând în mod intenționat războiul civil american. Aici se folosesc și sondajele care în 1936 întrebau publicul cu cine fraternizează dintre China și Japonia răspunsurile fiind 43% China, 55% indeciși, 2% Japonia pentru ca mai apoi sa vină același sondaj dar din anul următor unde 74% erau de partea Chinei. Un alt sondaj era acela care întreba americanii în anul 1937 dacă ar mai intra într-un nou război în Europa dacă acesta ar fi izbucnit, la aceasta 95% răspunzând că nu.

Pe urmă este dat un nou sondaj din 39 în care 82% au spus ca ar intra dacă ar începe un nou război. O imagine foarte bună este folosită pe parcursul filmului în care i se arăta publicului american că în eventualitatea cuceririi Europei, Asiei și Africii numarul soldaților Axei avea să fie de 200 de milioane împotriva a 30 de milioane ale Aliaților. Pentru a mări și mai mult efectul pe cele două Americi au desenat un omuleț mic alb iar pe celelante continente de acum unite au desenat unul negru mult mai mare. Am făcut această scurtă prezentare a fiecărui film în parte pentru a demonstra cum anume a fost influențat publicul american și ce mai exact la determinat să ia poziție față de război. Seria filmelor lui Capra și-au atins pe deplin scopul numărul soldaților care se înrolau voluntar crescând exponențial.

Acum urmează să prezint pe larg impactul pe care “Triumful voinței” la avut asupra maselor și care anume a fost scopul acestuia. Filmul a fost menit să celebreze al șașelea congres al Partidului Nazist de la Nurenberg din 1934 Hitler alegând-o personal pe Leni Rienfenstahl de asemenea el dând și titlul filmului. Dacă Frank Capra avea totuși un buget limitat, Leni, a avut la dispoziție tot ceea ce își putea dorea dispunând de 120 de tehnicieni, 30 de camere de filmat șine special constrite pentru cameramani amplasate în plin centrul orașului reușind să pătrundă în conștientul colectiv cu un film care glorifica puterea nazistă. Filmul se deschide cu un avion care zboară iar la aterizare acestuia din el coboară Hitler în același moment apărând și soarele, acest montaj manipulant vrea să sugereze natura divină a conducătorului Germaniei. Filmul prezintă cât de bine organizați sunt germanii și cât de disciplinați. Sunt prezentate de asemenea ceremonii militare în care flutură permanent steaguri cu zvastici pe ele. Frank Capra care văzuse și el filmul spunea că un film nu trebuie să prezinte ororile războiului pentru a se constitui într-unul de propagandă. Mai mult decât atât, Triumful voinței prin lipsa bombardamentelor a ororilor războiului este cu mult de natură să manipuleze, să îi facă pe germani să creadă că sunt un popor superior și că rolul lor este de a conduce lumea.

Iar filmul chiar asta transmite prin imagini cu grijă alese de regizoarea care avea să facă 4 ani mai târziu încă un film de propagandă și anume “Olympia”. După ce s-a terminat războiul Leni avea sa fie închisă 4 ani pentru că ajutase la propaganda nazistă. Siegfried Kracauer spunea că filmul “Triumful voinței”, nu numai că prezintă partidul național socialist , încercând să îl glorifice dar totodată arată natura superioară a germanilor în momentul în care camerele de luat vederi arată fețele tineretului hitlerist coborând pe brațele puternice ale acestora respective pe uniforme pentru a se reîntoarce la chipuri. Există mai multe voci care susțin că Leni nu a făcut decât să prezinte ceea ce se întaâmpla la Nurenberg în 1934 fără sa denatureze adevarul cum a făcut-o cu siguranță Serghei Eisenstein în filmul Octrombie și pe alocuri chiar și Frank Capra în “De ce luptăm”. Acest lucru se datorează și explică prin faptul că Rienfenstahl nu trebuie să recreeze un eveniment ea aflându-se în mijlocul acestuia. Din acest motiv filmul poate fi considerat o simplă înregistrare a unui moment din istorie. Pe lângă acest motiv în sprijinul cineastei germane vine și faptul că Hitler ar fi găsit pe altcineva care să o înlocuiască dar revesul medaliei este că Leni ar fi putut să se autoexileze cum făcuse reputatul regizor Fritz Lang și măiestria cu care aceasta a realizat documentarul îi atribuie o parte din vină deoarece “Triumful voinței” intrat pe mâna unui regizor oarecare ar fi ieșit unul de duzină care nu ar fi rezistat în timp și care nu ar fi manipulat oamenii așa cum a reușit filmul să facă. Deși sunt mulți critici care o sprijină pe Leni spunând că filmul nu este unul exclusiv de propagandă aducând ca argument principal, faptul că nici o voce din off nu este nu este corelată cu imaginea majoritatea spun că acesta este cel mai important film de propagandă făcut vreodată. Cei care susțin că este unul de propagandă spun că pentru îndoctrinarea oamenilor și manipularea acestora este în cazul în care vrei să pornești un război cel mai bine este să începi să-i asediezi cu opere de acest fel dinainte de a începe conflagrația, tocmai ca atunci când aceasta începe conducătorii să aibă deja pregătite marionetele. Desigur Riefenstahl nu a fost deacord cu aceată opinie ea susținând că nu a făcut altceva decât să înregistreze ceea ce se întampla deja ne fiind nevoită să reconstitue evenimentul deci neputând denatura realitatea în nici un fel.

Acum, dacă este să comparăm operele celor doi regizori Capra și Riefenstahl, vom descoperi câteva asemănări și mai multe deosebiri. Amândouă încă de atunci primise eticheta de film de propagandă care avea să rămână și după ce războiul s-a încheiat. Altă asemănare este faptul că amândouă au fost comandate de stat deci niciunul dintr-un patriotism exacacerbat unde în cazul lui Leni acesta dacă exista era imposibil de re realizat având în vedere câți bani a înghițit producția filmului acesteia. Deosebirile sunt mai multe și voi începe prin a sublinia faptul că filmul lui Leni a fost făcut cu mult timp înainte de a începe războiul pe când cel a lui Frank Capra a fost făcut la un an după ce America intrase în război. Altă difernță importantă o constitue durata de 114 minute a filmul german și 423 de minute de film american, desigur în asamblul ei. Leni Riefenstahl prezintă imagini autentice la fel ca Frank Capra doar că nu prezintă ororile războiului nici neavând cum de altfel acest urmând să izbucnească peste aproximativ 6 ani. Frank Capra folosește în mod inteligent animația în cadrul documentarelor acolo unde efectul acestora poate fi maxim, totodată el folosește și sondajele respectiv graficele. În filmul americanului sunt două tabere reprezentând eterna luptă dintre bine și rău unde desigur cei răi sunt reprezentați de puterile Axei și mai cu seamă de Germania. O altă mare importantă diferență este lipsa în filmul german al unui narator pe când în cele a lui Capra apare vocea impunătoare a lui Walter Huston nimeni altul decât tatăl celebrului John Huston care la rândul lui avea să facă și el un film pentru armată și anume Bătălia de la San Pietro. Și poate cea mai importantă diferență este faptul că unul a fost făcut pentru a legitima iminentul război iar celălant pentru a face oamenii să riposteze la ceea ce se întâmpla în Europa. Oricum ar fi luate și analizate acetste două filme ele se constitue în două filme de propagandă în care arta este folosită în slujba statului respectiv în care arta poate ajuta fără să devină sluga permanentă a politicului.

Experienta televizuala

Televiziunea ia ființă în anul 1926 desigur într-un mod experimental, aceasta deabia în anul 1933 în Marea Britanie începe să emită în mod regulat diferite emisiuni. Desigur scopul acesteia a fost încă de la început acela de divertisment, ea nefiind creată pentru pentru informarea publicului.Dar aceasta a avut o periodă de relativă independență față de politică sau mai bine zis politicienii au omis importanța pe care aceasta o poate avea în promovarea lor. Deci se poate spune că până la sfârșitul anilor 50 televiziunea era preocupată de entertaiment de lucruri care să aducă profit propietarilor de televiziuni aceștia neținând cont neapărat de calitatea produselor media. Cu toate ca multi s-au grabit sa il catalogheze ca fiind un nou mijloc de informare pe langa cele doua deja existente presa si radioul, televiziunea nu si-a propus niciodata sa fie altceva decat un simplu factor de entertaiment de buna dispozitie pentru viitorii consumatori ai acesteia. Chiar si asa oameni de factura intelectuala intra pe niste piste false cu teme de genul „rolul televiziunii” si alte asemenea intrebari care nu isi au rostul din moment ce inca de la inceputul televiziunii dupa cum spuneam si mai sus rolul ei a fost acela de a bine dispune telespectatorul nicidecum de al educa de a-i deschide noi orizonturi. Si tocmai din acest motiv, televizorul a ajuns mai intai in America de Nord sa fie un obiect ominprezent pentru ca mai apoi fenomenul sa se imprastie prin intreaga lume chiar si in tarile mai putin dezvoltate precum Cuba ori Brazilia etc. Chiar de la inceputul acesteia presa si radioul au inceput sa cedeze teren in fata noii descoperiri si cu mult mai incitante pentru publicul nu foarte educat si care si-a gasit si o oarecare alinare in aceasta noua inventie. Vazand amploarea si simpatia pe care o castiga televiziunea lumea politica nu putea sa ramana impasibila. Sigur ca odata cu terminarea razboiului nu se mai putea face abuz de niciun mijloc de comunicare si in princpiu odata cu inceperea erei democratiei nu se mai putea pune in discutie orice abuz in general. Dar asta nu se constituia intr-o piedica pentru politicieni care au stiut cum sa profite din plin de nou aparuta atractie de balci. Sigur ca avea sa le ia ceva timp chiar si politicienilor pentru a invata cum sa transforme televizorul intr-o arma dar au reusit in orice caz destul de repede.

Primul avantaj al politicului a fost faptul ca oamenii nu trebuiau sa se mai deplaseze prin oras pana la cel mai apropiat cinema unde inaintea unui film ar fi putut vedea un discurs politic sau ceva de acest gen, indoctrinarea putand fi facuta chiar in propia casa a celui pe care vrei sa il manipulezi. Si unde poate fi omul cel mai bine spalat pe creier daca nu in casa lui unde acesta in ignoranta acestuia se crede in siguranta, ferit de orice rau. Pentru a demonstra mai bine cat de convingatoare poate fi televiziunea voi analiza putin cel mai cunoscut caz din istorie in ceea ce priveste campaniile electorale.

SUA, 1960 – prima campanie electorala televizata. Candidatii: John Fitzgerald Kennedy si Ricahrd Nixon. Amandoi aveau o popularitate foarte mare dar Kennedy avea 2 avantaje daca se poate spune asa si anume faptul ca era „frumusel” cum il gaseau multe femei din cele ce si-au pus stampila pe numele JFK de parca acesta ar trebui sa fie un criteriu in selectia unui viitor presedinte iar al doilea avantaj mai plauzibil cel putin in cazul poporului american era faptul ca John Kennedy luptase in razboi cu atat mai mult cu cat el nu fusese acceptat la inrolare din cauza unor probleme la coloana fapt ce la determinat sa faca un tratament de 6 luni in urma caruia va lupta in razboi reusind chiar fapte de vitejie care mai tarziu, dupa terminarea razboiului aveau sa fie recunoscute chiar de japonezi. Discursurile premergatoare votului au fost concomitent tramsmise si la televizor si la radio. Daca cei care au auzit discursul la radio l-au dat castigator sigur pe Nixon cei ce au urmarit la TV discursurile celor doi candidati au pariat pe JFK. Multi au zis ca daca nu s-ar fi televizat campania electorala JFK nu ar fi avut nicio sansa cu atat mia mult cu cat era si foarte tanar, chiar cel mai tanar presedinte din istoria Americii. Sigur ca John avea meritele sale si poate cel mai important in astfel de ocazii este sa fii un foarte bun orator dar acesta a avut si o foarte buna echipa tehnica in spate care l-a adus in fata americanilor care a stiut sa scoata tot ce era mai bun din acest om tocmai pentru a-l face credibil si de ce nu vandabil caci despre asta este vorba pana la urma. Nixon nu a fost deloc sigur pe el iar acest lucru a fost atat de palbabil incat a pierdut alegerile. Oricum nu avea sanse foarte mari cu masinaria de publicitate a lui Kennedy. Daca aceasta campanie televizata a fost decenta urmatoarele vor fi din ce in ce mai agresive mai ales incepand cu anii `80 unde atacurile la persoana vor deveni ceva obisnuit iar discursul politic nu se va mai baza pe ce va face candidatul respectiv ci pe faptul ca nu va face ca predecesorii sai.

Indobitocirea prin televizune nu se face neaparat de lumea politica ci de mai toate programele de orice fel ar fi ele in ansamblul lor. Astazi deja asistam la una din cele mai mari ineptii si anume replici de genul „asa a zis la televizor” „am vazut eu la tv”. Vazand aceasta stare de fapt, politicienii au mai inventat o chestie de indoctrinare si anume avand in vedere faptul ca buletinele de stiri sunt apreciate ca fiind obiective si impartiale si cele mai credibile din programele ce se gasesc pe un canal tv acestia in campaniile electorale isi plaseaza spoturile in preajma stirilor adica ori putin inainte de stiri ori dupa stiri tocmai pentru a credibiliza acel spot electoral.

Intr-un interviu cu celebrul artist Bob Dylan acesta declara ca plaga cea mai mare a mass mediei in general si-n speta al televiziunii o reprezinta stirile care au degenerat de-a lungul timpului ajungandu-se sa se prezinte numai crime, violuri, talharii si alte astfel de lucruri sub vesnica si tot odata jalnica scuza „va prezentam lumea asa cum este ea” de parca in lume numai astea s-ar intampla. Astea-s facute special pentru indolentii care cred ca tot ce aud este si adevarat. In fond daca asta cere publicul televiziunea se conformeaza ea nefiind niciodata un focar de cultura sau ceva asemanator.

In tot acest cerc vicios numit televiziune mai apar unele scurtcircuite daca se poate spune asa despre filmul lui Sidney Lumet „Network” lansat in 1976. Filmul vorbeste exact despre culisele televiziunii, despre cat de departe sunt dispusi sa mearga realizatorii Tv in goana dupa audienta despre cat de precara a ajuns sa fie temelia spirituala a telespectatorilor mari amatori de senzatii ieftine. Este clar ca televiziunea a ajuns un fel de zeu al omului in secolul XXI in care acesta se ghideaza in viata dupa tot ce se aude din Tv , isi croieste viata dupa cum ii dicteaza televizorul. Filmul lui S. Lumet este cu atat mai pertinent astazi cu cat el ridica niste intrebari in 1976 care acum par chiar ridocole si anume „cati dintre voi ati mai citit o carte in ultimii ani?” . Daca atunci intrebarea putea starni zambete pe chipurile ignorantilor acum cititul a devenit ceva xtrem de rar practicat si de un public tot mai putin numeros. Cu toate ca filmul s-a bucurat atat de succes de critica cat si de public in conditiile in care filmul este foarte dur cu telespectatorii referindu-se la ei ca la niste legume acesta nu s-a bucurat de o prea larga difuzare in SUA. Mai mult decat atat filmul a fost boicotat foarte mult timp, mai exact il nu a fost disponibil mult timp pe caseta video ca mai apoi sa nu fie disponibil pe format DVD.

Chiar si asa cu astfel de semnale de alarma precum filmul mai sus amintit publicul este mult prea indoctrinat daca nu chiar indobitocit pentru a mai putea fi salvat pentru a mai putea vedea lucrurile cu mai putina superficialitate. O alta forma de indoctrinare politica de aceasta data, pe langa emisiunile de divertisment de ce mai joasa speta o reprezinta stirile care in principiu ar trebui sa fie impartiale si obiective dar de cele mai multe ori nu reusesc decat sa faca jocul politic al unui partid sau om politic daca acesta este atat de influent incat nu are nevoie de un partid in spate. Un exemplu ar putea consta in folosirea termenilor in razboiul din Irak. Acolo toti sau aproape toti jurnalistii vorbeau de irakieni cu apelativul „teroristii”, in timp ce cativa din ei ii numeau „insurgenti”. Acum cine are dreptate avand in vedere ca SUA a cautat practic orice motiv pentru a ataca Irakul? Cine sunt teroristii? Americanii care s-au dus sa caute bombe inexistente sau macar foarte bine ascunse din moment ce nu a fost gasita nici macar una sau irakienii care se vedeau nevoiti sa isi apere tara de invadatori. Toti pseudo-jurnalistii spuneau ca americanii lupta impotriva terorismului dar pe de alta parte la terminarea conflagratiei nici o bomba nucleara nu a fost gasita, Sadam Husein a fost capturat si executat iar americanii inca au mai ramas in Irak pentru a mentine pacea. Sau acesta era motivul sustinut de ei, de parca situatia nu era limpede de la inceput si anume miza a fost tot timpul petrolul. Acum ca sa dam Cezarului ce e al lui sunt si stiri prezentate sub forma „no comment” adica pur si simplu ne sunt prezentate niste evenimente fara sa ni-le comenteze cineva, deci stirea este numai video nu si audio. Acest gen de stire este desigur obiectiv in sensul ca iti este prezentata o realitate fara a fi interpretata de cineva, unde telespectatorul interpreteaza singur cum crede de cuviinta. Acum sigur ca exista si o problema mare la acest tip de a prezenta stirile si anume ca nu sunt foarte vandabile, nu aduc profit si daca esti o televiziune comerciala atunci scopul tau nu mai este neaparat acela de a informa publicul si cu atat mai putin de a-l educa. Asistam azi la epoca dezinformarii, in care oamenii au ajuns niste simple marionete, filosofia lui Hitler se aplica si acuma foarte bine si anume ca trebuie sa iti faci poporul prieten sa il faci sa creada in tine ca sa il poti manipula cum vrei tu, caci in fond la asta se reduce totul, la manipulare. Problema este ca a ajuns sa ne placa sa fim manipulati sau in orice caz asistam pasiv la procesul de indoctrinare. Daca religia reprezinta cea mai veche forma de indoctrinare si manipulare a spiritului uman televiunea chiar daca exista de aproximativ 60 de ani aceasta este cel putin la fel de puternica deoarece se afla in casele a miliarde de oameni multe familii avand doua, trei sau chiar mai multe televizoare in locuinta. Daca religia a ajuns sa mai piarda din credibilitate sa apara tot mai multe secte ei bine lipsa televizorului a ajuns ceva de neconceput pentru din ce in ce mai multi oameni care spun ca mai degraba cred in televiziune decat in institutia presedentiei ori in politie. Asta spune multe despre cat de predispus este omul sa creada fara sa cerceteze. Relevant pentru rolul televiziunii fiind celebra sintagma „am pacalit poporul cu televizorul”.

Filmul satiric

Trebuie spus de la început faptul că filmul satiric nu se regăsește de obicei într-un regim opresiv ci în regimurile liberale. Totuși acesta se poate găsi și într-un regim totalitar dacă regizorul este atât de abil încât reușeste să păcalească cenzura din statul respectiv. Rolul satirei este de a ataca moravurile sociale și cusururile omenești încă de la apariția acesteia ca gen a literaturii. Voi încerca să gasesc cele mai percutante opere satirice din lumea filmului și să arăt efectele acestora, mai exact cum anume au influențat ele oamenii și timpurile respective. Desigur că filmul satiric nu este o apariție tocmai nouă a ultimilor decenii, aceasta apărând aproximativ pe la începutul decadei a treia. Totuși primul film satiric cu adevărat important și de anvergură este filmul lui Chaplin “The great dictator”. Acesta a fost lansat în 1940 și critica vehement regimul nazist cât și celelante puteri ale Axei. Charles Chaplin a avut în ultimii ani opinii foarte negative cu privire la Hitler făcute publice tocmai de aceea a început filmul încă din 1939. La această veste Germania era foarte deranjată ca Chaplin ridiculizează întreg regimul nazist și chiar mai mult oficialii englezi căci Chaplin este englez i-au recomandat să nu facă acest film. Dar acesta avea să spună mai târziu că vroia să facă oamenii să râdă de inepțiile lui cu sângele pur și supremația raselor. Acesta a primit mai multe scrisori de la oficialii americani care îl rugau să nu facă filmul și îi spuneau că nu va fi niciodată proiectat în Anglia și SUA. Cum filmările au început cu foarte puțin timp înaintea izbucnirii războiului nu a durat mult și aceleași oficialități ce îl rugase să nu îl facă acum îi spuneau să îl facă mai repede.

Acesta, cum am mai spus a fost lansat pe 15 octombrie 1940 și sa bucurat de un succes enorm. Filmul satiriza totul, ne iertând nimic de la numele țărilor transformate din Italia în Bacteria, respectiv Germania – Tomania. Herman Goring devine Herring, Benito Musolini devine Benzeno Napaloni, Adenoyd Hynkel este întruchipare lui Hitler. Filmul întârzie mult pe planurile de invadare a Austriei ale lui Hitler cu Musolini. O scenă antologică care satiriza ceea ce practic Hitler făcea cu lumea întreagă îl prezintă pe Chaplin jucându-se cu un balon în formă de glob pământesc și tot jucându-se acesta se sparge. Altă scenă memorabilă care surprinde dorința celor doi dictatori de a fi cel mai puternic om din lume ni-i prezintă pe cei doi rotindu-se pe niște scaune de frizer cu scopul de a fi peste celălant doar că la un moment dat unul dintre ei se lovește de tavan. Filmul mai satirizează de asemenea și discursul foarte bun a lui Hitler. Și totodată în film apare scrisă pe geamuri limba Esperanța despre care Hitler credea că este invenția evreilor. Filmul își atinge scopul parțial deoarece conflictul mai avea sa dureze până în 1945. Cu toate acestea el a deschis ochii multor oameni care nu vedeau nimic rău în regimul nazist și ca o victorie personală a lui Chaplin, Hitler sa înfuriat foarte tare când a văzut filmul și nu numai că a interzis filmul în Germania dar a și ordonat uciderea lui Chaplin, lucru care nu avea să se întâmple până la urmă. Următorul film pe care mi-am propus să îl analizez este la fel de cunsoct și cu mult mai apreciatul “Dr. Strangelove. Sau cum am învățat sa iubesc bomba și sa nu mă tem” regizat de unul dintre cei mai buni regizori ai tuturor timpurilor și anume Stanley Kubrick. Acesta spre deosebire de Chaplin își alege ca subiect Războiul Rece și cursa aferntă acestuia pentru înarmarea nucleară. Kubrick inițial a vrut să facă o drama sau un documentar despre pericolele nucleare, dar considerând că publicul nu ar fi vrut să vadă un posibil război nuclear acesta și-a schimbat optica și a luat hotărârea de a face o satiră politică. Filmul spune povestea forțelor americane care urmează sa lanseze o rachetă nucleară asupra Uniunii Sovietice și încercarea disperată a oficialilor americani de a opri atacul când află că sovieticii dețin o armă de distrugere a întregii planete care se activează automat dacă o rachetă explodează pe suprafața Rusiei. Totuși de ce se cheamă filmul Dr Strangelove? Doctorul este nimeni altul decât inventatorul rachetei ce ar putea duce la sfârșitul lumii acesta fiind totodato și un fost nazist care nu se mai poate opri din salutul nazist. Acest lucru subliniază faptul că numai o minte bolnavă de nazist ar putea creea un asemenea dispozitiv. Filmul a fost lansat de casa de film Columbia Pictures în 1964 dar au fost nevoiți să scrie la începutul filmului faptul că Armata Americană Aeriană va preveni apariția unor astfel de evenimente și că nici unul dintre personajele ce apar în film nu au corespondent în lumea reală fie ei vii sau morți. Cu toate acestea existaă niște similitudini între Dr. Strangelove și secretarul de stat Henry Kissinger. Filmul abundă practic în nume care mai de care mai comice cum ar fi Jack D. Ripper care se constitue într-o aluzie la faimosul ucigaș englez, Premierul sovietic Dmitri Kissof care luat literar înseamnă începutul dezastrului el fiind cel care dă americanior teribila veste. Kubrick vrea să atragă atenția asupra pericolelor care rezidă din acest posibil război nuclear și o face cu mult sarcasm în momentul în care toți oficialii americani împreună cu ambasdorul rus sunt în Sala de Razboi iar consilierul Președintelui spune că dacă acesta va face cum îi zice el nu vor muri decât 10 milioane de civili sau poate 20 maxim. Tocmai prin această notă satirică Kubrick încearcă să arate umanității că în caz de război pierderile de vieți omenești vor fi imense și că liderilor noștri nu prea le pasă de acest lucru. Regizorul îsi îndeplinește cu brio rolul de a deschide oamenilor ochii la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Tocmai acesta fiind și scopul filmului satiric și a satirei în general. Dacă precedentele filme satirizau regimul nazist respectiv Războiul Rece următorul film satirizează statul totalitar. Este vorba desigur de adaptarea pentru ecran a celebrului roman a lui George Orwell,1984 făcută de către Michael Radford. Filmul este radiografia unui stat de tip totalitar, polițienesc în care toate mișcările îți sunt urmărite, unde gânditul, în sensul de a reflecta la diverse probleme este interzis pe motiv că nu face bine omului. Filmul arată de asemenea cum pot ajunge oamenii să fie îndoctrinați și anume prin intermediul imaginilor care curg pe un ecran. Filmul poate fi interpretat de asemenea ca un atac la adresa regimurile comuniste deoarece în acesta este vorba despre oameni care se duc la fabrică, lucrează acolo în niste condiții destul de vitrege și care se întorc acasă pentru ca a doua zi sa o pot lua de la capăt. Imaginea filmului este zugrăvită în imagini extrem de întunecate, tocmai pentru a sublinia cât de inuman este un astfel de regim. Totodată în film oamenilor li se servește o mică porție de informație într-un mod regulat, informații care vin de pe ecrane gigantice instalate chiar la locurile de muncă, informații care spun cât de rău este în afară și cât de mare este Partidul care nu numai că le asigură tot ce le trebuie cetățenilor dar și luptă cu invadatorii. Evident oamenii ajung să scandeze Trăiască Partidul totodată fiind urmăriți de membrii de partid care sunt în permanentă cautare de a găsi persoanele care nu vor să scandeze care încă mai au un dram de personalitate, care nu au fost îndobitociți încă prin intermediul imaginilor mișcătoare cum spune și Giovani Sartori. Alt lucru care îl satirizează Radford este teroarea psihică ori chiar fizică la care sunt supuși oamenii în regimurile totalitare. Foarte cunoscutul exemplu este acela când personajul principal Winston Smith care până la urmă este prins de milițieni iar aceștia încearcă să il reeduce în spiritul și potrivit ideologiei Partidului. În acest sens membrul de partid îi arată eroului filmului 4 degete după care îl întreabă pe acesta câte vede. Desigur acesta îi răspunde că vede 4, după care omul statului îl întreabă câte va vedea dacă Partidul va spune că nu sunt 4. Acesta îi replică că va vedea tot 4 deoarece atâtea sunt. La acest răspuns urmează așa-zisul proces de reeducare care de fapt nu este altceva decât un sistem de tortură psihică ori fizică aici depinzând de multe ori doar de cheful opresorului. Rolul acestui proces de reeducare este acela de a zdrobi orice urmă de individualitate în urma căruia protagonistul ajunge să vadă atâtea degete câte îi zice partidul. Partidul va veni cu sloganuri atent studiate care vor spune că odată omul eliberat de chinul gândirii, de povara individualității se va simți mult mai liber. Desigur, statul totalitar dorește ca individul să se identifice respectiv să se confunde cu colectivul pentru a-l putea subjuga. Un alt bun exeplu de film care satirizează comunismul de această dată este o ecranizare după același George Orwell și anume Ferma Animalelor. Filmul pleacă de la idee de bază a comunismului în care toți oamenii respectiv animalele potrivit filmului nostru sunt egale. Și pentru a fi ținute minte și în același timp respectate principalele reguli sunt scrise pe peretele fermei. Filmul de animație se diferă de cele tipice prin atitudinea serioasă pe care o ia în legătură cu regimul comunist. Acesta spune cum la început toate animalele sunt egale dar unele animale sunt mai egale decât celelante. Desigur acest lucru nu se poate face de-odată. Mai întâi trebuie să ajungi să cunoști psihologia celui pe care vrei să îl înrobești apoi să îi dai tot ce are nevoie pentru a ajunge. În film cum porcii erau cei mai inteligenți dintre animale ajung să conducă peste celelante vietăți după ce în prealabil alungă pe stăpanul fermei care nu este altceva decât o alegorie pentru lumea capitalistă. Pe parcurs, când unele dintre vietăți ajung să se îndoiască de regim statul reprezentat de porci încep a-i înscena tot felul de acțiuni care să îi aducă oprobiul public și chiar dacă încearcă să se justifice în public ființa respectivă tot timpul vor fi așa-zișii agitatorii care vor începe să scandeze numele partidului ori a conducătorului iar cum oamenii au fost deja îndoctrinați și datorită efectului de turmă vor începe și ei să strige chiar împotriva celui care s-a ridicat împotriva regimului. Aș vrea să fac aici o paralelă pentru a demonstra exact cum filmul nu face altceva decât a prezenta realitatea dură prin intermdiul animalelor și aș vrea să aduc aminte de episodul din România congresului al xii-lea când Pârvulesscu încercând să spună că Nicolae Ceaușescu a fraudat alegerile aproape că nu poate vorbi și nu din cauză că ar fi oprit de comuniști ci pentru că oamenii deși auzise ceea ce el a spus nu au dat crezare și mai mult sa ridicat toată sala și a început să scandeze Ceaușescu reales.

Acest lucru demonstrează cât de bine și-au făcut comuniștii treaba reușind să le șteargă oamenilor orice formă de simș critic orice îl face să fie peste un animal. Acum revenind la film, deși la începutul acestuia sunt niște reguli stricte pe care toti trebuie să le respecte pe parcursul îndobitocirii acestea sunt modificate pentru a fi în folosul puterii. Și cum cea mai mare parte din oameni sunt tentați să se confunde cu mulțimile acest lucru nici nu prea cere mult efort de convingere din partea Partidului ca regulile așa au fost mereu. Desigur că mai sunt și persoane sau animale potrivit filmului care mai știu că nu așa a fost de la început dar din cauza faptului că sunt minoritare și totodată pentru că ar putea păți ceva aceștia aleg să închidă ochii și să se prefacă că nu au observat nimic. Filmul reușește din plin să arate hibele comunismului și deși cartea are un sfârșit negativist filmul se încheie într-un ton optimism a și datorită faptului că în timpul realizării filmului Stalin a murit. Am păstrat la final satira care apare în desenele animate de scurt metraj ale celebrului Walt Disney. Acestea făcute ca și filmul lui Chaplin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sunt poate cu atât mai percutante cu cât targetul este universal adică el poate fi înteles atât de adulți cât și de copii. Tocmai de aceea Disney și-a pus personaje precum Donald, Daffy Duck, Porky Pig să îmbrace hainele satirei acestea găsindu-se de mai multe ori ba în poziția gemanilor naziști ba interpretând rolul Aliaților.

Aceste desene erau proiectate chiar în timpul războiului și criticau vehement puterile Axei. Dar cu toate că Disney a făcut mai multe desene satirice cei ce se remarcă sunt alți doi regizori de desen animat scurt și anume Tex Avery și Clyde Geronimi. Primul a făcut un desen cu povestea celor 3 purceluși doar că aceștia se aflau în război iar lupul era de această dată Adolf Hitler. Desenul este unul satiric de la primul minut până în cel de-al șapte-lea cât durează. Nu voi aduce aminte decât două faze antologice din desen și anume când vorbește Hitler la telefon și în toată harmălaia care era pe front acesta țipă ca să se facă liniște și toate bombele se opresc din a mai cădea făcându-se o liniște cumplită lucru care nu face altceva decât să satirizeze cât de absurd era Hitler. Și al doi-lea moment antologic este acela când liderul nazist ajunge în iad și întreabă pe locuitorii acestuia dacă a ajuns în iad. Aceștia nu îl lase să termine ce are de zis și îi replică că este o posibiliatate.

Lucru care vroia să sublinieze că un astfel de om numai jos poate ajunge. Și ultimul desen Educație pentru moarte este poate cel mai bun din toate deoarece surprinde cu acuratețe quintesența regimului nazist și anume acela de a-i lega pe toți oamenii la ochi pentru a putea conduce peste ei asta în cazul în care nu vor muri în război așa cum sugerează desenul. În final putem spune că rolul filmului satiric chiar și animat este de a corecta niște pecepții, de a contura o imagine mai clară a ceea ce se poate întampla când ne oprim din a mai gândi pentru noi lălând pe alții să facă acest lucru pentru noi. Satira mai are rolul de a ne face cunoscute niște întâmplări, niște evenimente pe care este imperios necesar să le ținem minte pentru a nu le mai repeta în viitor.

Filmul contestatar

In primul rand ar trebui sa delimitam filmul contester de cel satiric, sa gasim particularitatile ce deosebesc cele doua genuri. O prima deosebire este aceea ca filmul satiric incearca sa demonteze unele false mituri, ori sa vorbeasca deschis despre problemele unei societati si a unui timp intr-un mod cat mai subtil folosindu-se in acest scop de mai multe procedee artistice cum ar fi alegoria, ori metafora sau chiar utopia.

Cel contestatar pe de alta parte, pune foarte mare accent pe realism din aceasta cauza de cele mai multe ori acest gen de film este turnat sub forma unui documentar si nu a unui film artistic ca in cazul celui satiric. In cel contestatar nu va niciodata loc pentru decoruri, nu va fi turnat niciodata in studio ci va prezenta faptele asa cum ele se intampla pentru ca de cele mai multe ori filmul contestatar este unul ancorat in prezent, in realitatile immediate. Tocmai din aceasta cauza nu de putine ori s-a incercat boicotarea unor regizori cu afinitati pentru genul documntar contestatar. Unul dintre cele mai cunoscute si appreciate filme contestatare este cel a lui Elia Kazan din 1954 si anume “On the waterfront”. Regizorul a incercat sa prezinte felul in care mafia sindicatelor din docurile newyorkeze ajunsese la cote alarmante asta in timp ce multi politicieni erau practic partasi la ceea ce se intampla in New York si New Jersey si anume ca pescarii erau lasati sa moara de foame in timp ce cativa oameni din lumea interlopa ajutati de politie si de demnitari politici se imbogateau intr-un mod illicit. Mai mult decat atat se poate spune despre Kazan ca el este cel mai probabil initiatorul filmului contestatar deoarece pana in anii 50 cineastii inca nu realizase, nu ajunsesera la o maturitate artistica care sa le permita sa incerce asemenea filme. In orice caz chiar de este practic initiatorul acestui gen, Kazan, nu avea sa mai faca niciodata un film contestatar. Cu toate acestea drumul odata deschis urma sa fie urmat si de alti regizori mai mult sau mai putin inzestrati artistic. Daca filmul “Pe chei” lansase deja o moda cu filmul contestatar avea sa mai treaca vreo 15 ani pana sa mai apara un cineast la fel de inversunat in persoana reputatului cineast polonez kristof kiesloski. Mai exact in 1971 turneaza un film care se cheama “Muncitorii 71” care vorbeste despre greva muncitorilor fiind un film profund antiautoritate. Trebuie mentionat ca acest elan se datora si faptului ca regizorul era la inceput de cariera cand inca nu se lovise de greutatile si obstacolele cenzurii si chiar a autoritatilor. Filmul al carui subtitle este “nimic fara noi” loveste cu toata puterea in ceea ce reprezinta socialismul si anume ca fara clasa muncitoare nu prea poate exista ca si system. Tocmai de aceea grevele din decembrie 1970 din Polonia de la Gdansk si Gdinya trebuiau sa fie oprite cat mai curand posibil cu atat mai mult cu cat politia a tras in protestatari iar aceste evenimente au facut inconjurul lumii, ajungand pe primele pagini ale ziarelor din America. Desi autoritatile de la acea vreme au spus ca ar fi vorba de o revolta nejustificata, realitatea era ca preturile crescusera foarte mult comparative cu nivelul de trai si respective conditiile de munca. Cu toate ca efectele revoltei muncitorilor si a studentilor a dus la demiterea Primului secretar Wladyslaw Gomulka si punerea in functie a lui Edward Gierek, infuzii de capital de sorginte vestica filmul nu a fost bine primit de autoritati si de organismul de cenzura. In urma acestor probleme intalnite de Kiesloski, regizorul avea sa mai faca un singut film contester in 1975 numit “Curriculum Vitae” dupa care avea sa se reorienteze catre filmul de fictiune declarand ca acesta ii ofera mai multa libertate de creatie putand sa imbrace realitatea in diverse forme artistice astfel incat sa nu mai intampine dificultati in realizarea si promovarea acestora.

Acum ca sa venim mai inspre perioada recenta voi vorbi despre poate cel mai scandalos film din ultimii 50 de ani si anume Fahrenheit 9/11 al deja specializatului in film contestar Michael Moore. Filmul ridica o multime de intrebari si ofera si cateva raspunsuri cu toate ca intinderea lui este una standard pentru film in general si anume 120 de minute.Chiar daca publicul larg il stie, il identifica ca pe filmul contestar al evenimentelor din 11 septembrie 2001 acesta este mai mult decat atat el reusind in 2 ore sa vorbeasca pe langa celebrele atentate si despre administratia Bush, despre cum a ajuns George Bush sa fie presedinte si despre legaturile intregii familii Bush cu liderul AlQuaeda Osama Bin Laden. Si invazia trupelor americane in Irak. Filmul ce a fost lansat in iunie 2004 deci cu 4 luni inainte de alegerile pentru presedentie din SUA sa dorit inca de la inceput un factor care s ail faca pe Bush sa piarda alegerile fapt sustinut chiar de Moore in repetate randuri. Diferiti analisti politici au spus ca filmul nu va cantari prea mult in decizia poporului simplul fapt ce il va reusi ar putea sa fie acela de a-I transforma pe cei ce il urasc pe Bush in niste oameni cu o ura nemarginita. In ciuda faptului ca previziunile analistilor daca se poate spune asa si a faptului ca filmu fusese totusi un pic cam tarziu sa incercat boicotarea lui inca din faza de proiect. Proiectul a trecut prin 3 case de film pana sa ajunga la Miramax iar dup ace in sfarsit a fost terminat autoritatile au incercat intr-un mod discret sa faca in asa fel incat sa nu se bucure de o promovare prea mare. Acum ironia sortii in ceea ce priveste autoritatile este faptul ca in dauna demersurilor lor “democratice” filmul a avut incasari record pentru genul lui de film si mai exact 120 de milioane de dolari numai in SUA plus inca aproximativ 200 de milioane in restul lumii. Reversul medaliei ni-l prezinta pe Michael Moore mai bogat cu cateva zeci de milioane de dolari dar ratandu-si scopul principal pentru care facuse filmul si anume acela de a-l impiedica pe Bush sa fie reales. Cu toate ca Moore nu a reusit ceea ce si-a propus, filmul sa bucurat de o recunoastere mondiala fapt ce se pare ca l-a determinat pe regizor sa mai faca un film care va analiza tot ceea ce sa intamplat in perioada 2004-2008. si care se va numi Fahrenheit 9/1 si jumatate. Dar pana se va da startul la viitorul proiect intre timp Michael moore deja un Icon in ceea ce priveste filmul contestatar a mai facut un film ce se intituleaza “Sicko” care contesta sistemul asigurarilor de sanatate de SUA. Acest film ia adus inca si mai multe probleme cineastului deoarece a filmat cateva scene in Cuba care nu este deloc in relatii bune cu Statele Unite. Dup ace am vorbit despre cateva filme si implicit cativa regizori care au facut fie si un film contestar ar fi bines a spun in ce conditii acesta poate exista ca gen. In principiu spre deosebire de filmul satiric acesta nu poate exista decat intr-un stat democrat, sau intr-un stat in care regimul politic este cat de cat tolerant de exemplu in socialism.Dar si acolo cand filmul este prea acid cu ceea ce ataca el atunci ca si in cazul lui Kiesloski statul isi va face imediat simtita prezenta. Dar dupa cum am spus si mai sus nici regimul democrat nu este garantul existentei acestuia doar ca nu poate fi nici prea aspru cu filmul pentru ca trebuie ma car mimata o minima democratie. Sigur ca se vor incerca diverse tertipuri pentru a nu lasa un proiect sa ajunga film. Dar chiar si asa multe semnale de alarma sunt parka trase in van deoarece publicul mare amator de televiziune cum am spus in capitolul precedent este deja prea indoctrinate, are o panza, un voal pe ochi care nu ii permite sa vada substanta dintr-un lucru in cazul in care aceasta exista, totul fiind perceput numai la nivel exterior cu multa superficialitate.

In alta ordine de idei, ca san e referim si la spatial romanesc nu prea avem de unde sa incepem. Mai exact istoria filmului la noi in Romania se imparte in mare in 3 perioade.

Prima este cam de la 1900 pana in 1945 cand filmul contestar nu aparuse nici macar peste ocean sau macar in vreo tara cu traditie in lumea filmului- Italia, Franta, Anglia etc. Deci nu se poate vorbi practice nici despre film deoarece noi nu am fost niciodata o forta in lumea filmului cu toate ca multi critici romani spun ca la noi cinema-ul a aparut chiar de la inceputul lui. Asta este adevarat ca s-au inceput construirea cinematografelor inca din 1910 aproximativ doar ca a noastra conditie a fost foarte umila. A doua perioada se intinde pe 45 de ani pana la evenimentele din decembrie 1989. Aceasta ar fi fost perioada propice pentru incercarea realizarii unui film contestatar doar ca instaurarea noului regim aproape ca a facut imposibila existenta filmului in sine desigur cel care avea de transmis un mesaj de orice natura ar fi fost el sin u unul de propaganda, daramite a unuia contestatar. Deci din 3 perioade filmul contestar rateaza cu brio afirmarea in primele 2.

Odata cu revolutia ar fi trebuit sa apara schimbari pe toate planurile deci inclusive cel cultural artistic. Cu toate astea filmul roman isi demonstreaza inca odata limitile cand deoarece acum cand in sfasit maturitatea si regimul ii permite sa iasa la rampa cu ceva contestar cineastii romani se cantoneaza in subiectul numarul 1- comunismul. Acum sigur ca vor intampina si ai nostrii regizori destule dificultati asa cum se intampla si in America deoarece in principiu adevarul supara iar daca esti o autoritate ai resursele necesare impiedicarii raspandirii adevarului. Daca aceasta a 3 epoca s-o catalogam asa este deja compromisa nun e ramane decat sa asteptam o a patra perioada desi a treia mai ales prin prisma putinelor reusite si schimbari pe care le-au reusit cele 4 guvernari postdecembriste. Prin urmare daca subiecte ar fi, atunci lipsa talentului poate este ceea ce ne lipsesete. Pana la urma filmul contestatar nu este la indemana oricui deoarece cu un film de asemenea natura iti propui sa trezesti niste minti, sa deschizi niste ochi iar cand tu insuti esti cu ochii inchisi iar orizonturile nu iti sunt prea largi atunci nu ai cum sa emiti pretentii de nici un fel. Acum, revenind in plan mondial poate aparea si reversul medaliei in care filmul contestatar devine o moda si toti neavizatii vor dori sa faca filme din genul mai sus amintit. In general pentru orice act de cultura il faci trebuie sa ai o educatie si oorientare catre frumos catre calitate, dar, poate cu atat mai mult cand vrei sa contesti ceva trebuie sa fie pe langa cele mai sus mentionat si foarte bine informat, documentat. Daca vrei sa faci un film de fictiune poti inventa absolute tot ce iti trece prin minte, in schimb cand vrei sa contesti ceva trebuie san u lasi nimic la voia intamplarii, acest gen nu este pentru improvizatii sau alte artificii de acest gen.

Daca latura buna a filmelor contestatare ar fi ca pot spune adevarul cu privire la anumite evenimente lucruri etc apare si latura negativa in care filmul poate fi manipulator. Cazul cel mai potrivit este chiar cel a lui Michael Moore deoarece filmul lui sigur ca este contestatar dar in acelasi timp si manipulator deoarece nu toate faptele prezentate in film sunt adevarate anumite fraze sunt luate din context ceea le pune intr-o lumina proasta.

Pe langa aceste lucruri Bush e republican iar Moore este democrat iar cele doua ideologii nu au fost niciodata infratite. Si iata cum cu ajutorul cinematografului, a filmului poti manipula oamenii daca nu reusesti sa fii obiectiv, ceea ce este destul de greu in conditiile in care si filmul este o forta iar M. Moore stie asta. La fel cum mai stie si faptul ca foarte putini din cei ce se uita la film vor incerca sa verifice veridicitatea celor vazute si auzite intr-o pelicula. Cum am argumentat si intr-un capitol anterior oamenii vor lua de bun tot ce vad si aud pe la televizor. Din aceasta cauza daca vrei sa faci un film contestar ar trebui sa fii ca Justitia si anume orb tocmai pentru a nu fi influentat de parerile personale ori de disputele pe care le poti avea cu cineva la un moment dat. Ca sa conchid pot spune ca filmul contestar este in princpiu bun atat timp cat nota de subiectivism nu este prea mare tocmai pentru a fi credibil in ceea ce vrea filmul sa transmita.

Ca sa fac o paralela cu filmul satiric pot spune ca cele doua se intrepatrund se completeaza mesajele transmise sunt de multe ori aceleasi doar imbracte intr-o alta forma avantajul unui film contestar este ca poate parea mai credibil, avantajul filmului satiric este ca poate fi facut si intr-un regim mai opresiv intr-o oarecare masura. Cel satiric iti ofera o mai mare libertate de creatie cel contestar poate sa spuna lucrurilor pe nume fara sa se foloseasca de diferite artificii artistice.

Exilul cineastilor in regimurile oppressive

Inainte de a intra in amanunte trebuiesc gasite cauzele ce duc la exil, in ce conditii acestea apar si care sunt efectele ei atat immediate cat si pe termen lung. Voi incerca sa vad daca exilul este neaparat impus sau se poate ajunge la autoexilare. Unde anume acesta se regaseste, daca se mai regaseste si ce anume il poate anula. Chiar din titlu se observa ca el exista in regimurile de factura opresiva deci in cele totalitare autoritare.

Despre exilul cineastilor nu se poate vorbi decat in secolul XX deoarece deabia atunci a luat nastere cinematograful. Deci el a existat acolo unde a existat un regim fie fascist fie communist, a existat in Germania nazista, in Italia fascista, in Romania, Polonia, Cuba si mai mult decat atat a existat si intr-o tara democratica in Statele Unite mai exact. Este vorba de asa numita perioada a mccharty-smului dupa numele senatorului American Joseph McCarthy. Dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial America a incercat sa lupte sub orice forma impotriva comunismului in asa fel incat acesta sa nu acapareze tot mapamondul. Iar pionul principal in acest demers a fost senatorul McCharty a carui ura impotriva a tot ce are legatura cu comunismul avea sa se manifeste pe o durata de mai bine de 2 decade. A fost o perioda sfarsitul anilor 40 mijlocul anilor 60 in care suspiciunile, banuieelile pluteau in aer. Toti cei ce erau suspectati ca ar avea convingeri politice de stanga erau imediat interogati, in unele cazuri li se anula cetatenia Americana, in unele cazuri oamenii erau inchisi, ori carierele lor aveau serios de suferit.

Daca holywoodul a servit intersele Americii in timpul celor doua razboaie mondiale acum ii venise randul sa sufere din cauza politicilor anticonstitutionale chiar, practicate de americani. Desigur ca toti oamenii cu convingeri de stanga au fost luati in vizor dar cu atat mai multi cei ce lucrau la Holywood intru-cat ei erau persoane publice si deci erau cel mai bine de dat ca exemplu. De altfel a ramas foarte cunoscuta persecutia mcchartysmului asupra lumii filmului prin asa numita “lista celor 10” care cuprindea dupa cum se numeste insasi lista 10 cineasti din Cetatea Filmului. Printre cei 10 se aflau regizori, actori, scenaristi, cameramani iar cei mai cunoscuti dintre ei au fost Dalton Trumbo care realizase printer altele scenariile la Spartacus si Papillon iar cea de a doua persoana era celebrul Chaplin care isi atrasese deja antipatia politicieniloe cand la 2 ani dup ace se terminase razboiul in penultimul sau film facut in SUA Monsieur Verdoux are un monolog la sfarsit in care spune ca daca omori un om este bagat la inchisoare in schimb daca omori zeci, sute, milioane esti decorat, spunand in incheiere ca numar santifica. Aceasta declaratie a stat la baza ridicarii cetateniei americane cand acesta calatorea spre Marea Britanie. Dar toti cei zece au avut de suferit deoarece li sa interzis sa mai lucreze in spatial American, nici o casa de film nu mai era intersat de ei. Cu toate acestea Dulton Trumbo a fost ceva mai norocos deoarece el a continuat sa lucreze la holywood sub pseudonimul Robert Cole. Mai mult decat atat cand a primit oscar pentru cel mai bun scenario acesta a fost luat de casa de film deoarece nu exista nici un Robert Cole in sala. Imediat dupa eveniment Dalton avea sa declare ca niciodata in istoria filmului o casa de film nu mai facuse un scenario. Revenind la Chaplin acesta a trebuit sa astepte pana in 1972 pentru a putea sa se reintoarca in SUA si totodata pentru a primi oscarul pentru intreaga cariera care pana atunci ii fusese refuzat de Academia de film din considerente politice.

Daca am inceput cu exceptia deoarece SUA nu era in adevaratul sens al cuvantului un stat opresiv ar fi indicat sa spunem mai exact si ceea ce sa intamplat in statele oppressive de-a dreptul. Un exemplu potrivit pentru a incepe ar fi regimul nazist din Germania. In primul rand e greu sa faci ceva artistic acolo unde exista o personalitate atat de puternica ca a lui Hitler. Si in general acolo unde exista un cult al personlitatii e chiar mai greu sa te lupti cu un singur om decat cu un sistem intreg. Paradoxul cel putin in cazul lui Hitler este faptul ca el eraun cinefil si avea ceva valente de artist doar a vrut sa intre la colegiul de arte plastice. Datorita regimului nazist o multime de actori si regizori au fost nevoiti sa plece sau deoarece cu o personalitate ca a lui Hitler nu se prea punea problema exilarii. Printre cei mai cunoscuti cineaste care au ales calea exilulului sunt Ernst Lubitsch, Marlene Dietrich, Fritz Lang. Ceea ce este intersant in cazul Lui Fritz Lang consta in faptul ca Joseph Goebbels care conducea ministerul de propaganda ia oferita functia de conducator al cinemaului german, functie in care ar fi putut avea la dispozitie orice isi poate dori un regizor de la bugete uriase pana la mii de figuranti sau orice ii mai trecea prin minte. Cu toate astea Lang care ere un antinazist inversunat a refuzat postul ce avea sa ii revina la fel de titratei Leni Riefenstahl. Difernta consta in faptul ca Lang era cunoscut si apreciat prin prisma a ceea ce facuse pana atunci pe cand Lenis a remarcat dupa ce a inceput se lucreze pentru nazisti. Iar ca ironia sortie sa fie pe masura Lang dup ace a plecat in SUA a decazut nemai ridicandu-se la valoarea de dinainte, filmele sale fiind destul de comerciale sis pre sfarsitul carierii din ce in ce mai mediocre. In schimb Riefenstalh chiar dup ace a avut de infruntat toate atacurile dupa terminarea razboiului pentru faptu ca ar fi contribuit la ceea ce a insemnat regimul nazist ea sa reorientat catre fotografia subacvatica find pe acest plan foarte apreciata. Oricum mai toti cei ce au plecat sa lucreze la holywood au decazut cu toate ca in scoala germana de film, la casa UFA au fost buni in ceea ce faceau ei- actorie, scenario, regie etc. Dar Hitler nu sa multumit doar sa ii distruga pe cei din Germania el in nebunia lui pusese ofiteri ai Gestapoului s ail rapeasca pe Clark Gable deoarece ii placea foartea mult mai ales in urma rolului facut in filmul “Pe aripile vantului”. Iar personajul cel mai detestat de fhurer era desigur Charlie Chaplin care il ironizase in “Marele dictator”. In ciuda faptului ca nu simpatiza deloc regimul nazist e posibil ca Chaplin san u fi facut niciodata “the great dictator” daca la randul lui Hitler nu I trimitea cartea “Evreii sunt cu ochii pe voi” unde in mod ciudat fusese inclus si chaplin cu toate ca acea lucrare era numai cu numele evreilor cei mai cunoscuti si influenti din lume , chaplin fiind englez. Istoricul de film Preston Sturges a spus ca Chaplin a facut filmul respectiv ca pe o replica la carte ace-I fusese trimisa. Chiar daca Chaplin facuse un mare serviciu lumii, acela de a arata cat de crud este regimul nazist si la ce duce indoctrinarea el avea sa sufere mai tarziu cum spuneam si mai sus interzicandui se intrarea in SUA pentru mai bine de 20 de ani.

Trecand la un alt registru, intr-un stat unde forma de guvernare o reprezinta comunismul voi vorbi despre cel din Romania deoarece este diferit de cel nazist din Germania. Prima diferenta consta in faptul ca perioada de indoctrinare a fost mai mare si deci si efectele acesteia se propaga pe o durata de timp mai mare. Daca in Germania indoctrinarea politica a inceput la mijlocul decadei a doua si a durat pana la sfarsitul razboiului in Romania astfel stau lucrurile regimul communist de la noi reusind sa existe 45 de ani.

45 de ani in care filmul a existat doar pentru propaganda, pentru distractia superficiala a spectatorilor iar in cateva cazuri pentru a le face probleme autoritatilor. Autoritati care la randul lor nu au lasat cineastii sa isi creeze operele

Cu toate ca autoritatea nu era tocmai permisiva iar filmele trebuiau sa mai treaca si de comisia de cenzura au eexistat filme precum Reconstituirea-film ce satirizeaza educatia pe care o da comunismul al lui Dan Pita si tot el reuseste s ail enerveze pe Ceausescu insusi cu filmul Faleze de nisip in care un cetatean este acuzat pe nedrept de catre autoritati lucru cu care dictatorul nu era deacord deoarece in statul creat de el totul trebuia sa mearga perfect. Daca Pita a avut in mare noroc cu filmele lui in sensu ca nu i-au fost cenzurate aproape deloc nu acelasi lucru se poate spune si despre Mircea Saucan al carui film “100 de lei” despre un inadaptat al comunismului a fost modificat aproape in intregime. In aceste conditii mai multi artisti romani precum Mircea Veroiu, Mircea Saucan si reputatul cantaret Gheorghe Zamfir ajunga sa ia calea exilului. De mentionat este si Mircea Daneliuc care nu a fraternizat niciodata cu puterea dimpotriva filmul lui “Iacob” este o satira clara a securistilor dar cu toate astea nu a avut de suferit decat cateva cadre cenzurate. In pofida regimului aspru cei ce nu au ales calea exilului s-au descurcat bine in conditiile vremurilor respective. Dar pentru a nu face o victima din Romania trebui spus ca in toate tarile comuniste au existat aceleasi conditii pentru creatorii de arta. Nici Polonia nici Cehoslovacia Nici RDG-ul nu au fost propice turnarii unor filme care criticau fie si cat de putin puterea in primul rand dar si orice altceva ce nu convenea eternului partid. Nici Cuba, nici China ori Coreea nu au avut alta soarta in ceea ce priveste artistii decat aceea a compromisului ori a exilului.

Ceea ce imi propun sa demonstrez este ca acolo unde nu exista libertatea de expresie, dreptul la o opinie si in principiu nu se respecta Drepturile omului arta nu are cum sa existe iar rolul ei innovator, de ridicare a spiritului este practic anulat.

Cum am spus si la inceputul lucrarii arta trebuie sa fie independenta politic trebuie sa fie libera in tot ceea ce ea vrea sa exprime asta nu inseamna ca nu ar trebui sa existe o comisie de cenzura daca ceea ce creaza un artist urmeaza a fi difuzat, aratat in spatiu public. Daca actul artistic se desfasoara int-un spatiu privat atunci atributiile unei comisii de cenzura nu ar trebui sa mai existe. Un alt lucru foarte important este acela ca poporul sa nu mai fie asa de superficial sis a numeasca artist orice diletant pentru ca e clar ca nu toti suntem inzestrati cu un har artistic in noi iar superficialismul acesta se poate aplica in orice situatie. In fond superficialismul si ignoranta oamenilor au dus la instaurarea regimurilor oppressive.

Totul se reduce la ignoranta. Ignoranta oamenilor poate duce la exilarea artistilor asa cum sa intamplat pana acum si tot ignoranta acestora ii va mentine la nivelul subzistentei pentru ca Cetatea e departe de a fi perfecta ca cea imaginata de Platon. Oricand se poate naste un alt Hitler, un alt Castro sau orice alta persoana avida de putere care ar face orice pentru a pune mana pe ea. Dar tot ce sa intamplat pana acum toati cineastii care au fost nevoiti sa plece in exil, toti artistii care si-au pierdut fie indemanarea in ceea ce faceau fie chiar cariera ori chiar viata toate regimurile oppressive care au fost pana in secolul XXI ar trebui sa stea marturie pentru generatiile viitoare pentru ca greselile trecutului san u se mai repete. Mai mult decat atat incepand cu oamenii de acum deoarece uitam foarte repede si cum spunea si Cine nu cunoaste ororile trecutului le poate repeat in viitor.

Iar mai presus de toate ce-I ce au plecat in exil din cauza regimurilor din tarile si vremurile lor trebuiesc nu respectati ci mai degraba luati ca exemplu pentru caracterul lor. Mai bine mori in picioare decat sa traiesti in genunchi spunea in alte timpuri istoricul latin Tacit, unde se pare unii au inteles ceea ce a spus istoricul altii nu au inteles si au fraternizat cu puterea facand poate rau altor oameni prin nepasarea lor.

Acum sigur ca puterea este coruptibila iar daca esti predispus la compromisuri o sa ai poate foarte multe beneficii materiale dar spiritual esti gol pe dinauntru, iar daca la sfarsitul unei vieti se allege praful de trup spiritual dainuie ori cel putin asa sustine Biserica care nu de putine ori a fost chiar ea partasa la unele atrocitati ale statelor.

In final alegerea apartine fiecarei persoane in parte daca intre timp statul nu a transformat toti indivizii intr-o masa de primate si doar atat capabila doar sa raspunda la niste comenzi.