. Arta Discursului Romanesc la Ionel Teodoreanu
Moto:
Invocare!
…O curte largă, moldovenească, scăldată de un soare prietenos. Un copil sprinten aleargă cu cercul până în fundul grădinii. Aici s-a oprit surprins: într-un pom, un stol de vrăbii fac multă gălăgie. Cu mâinile la spate, privește un răstimp norodul păsăresc, apoi deodată, zvârrr… a aruncat o piatră. „Vrăbiile s-au împrăștiat ca un pumn de cenușă în vânt.
Prima metaforă.
Anii au trecut, îmbogățind experiența adolescentului. Pe copil l-a chemat Ionel sau Dănuț. Prietenii l-au poreclit „Metaforel”… pentru că a izbutit să umple un sipet întreg cu metafore. Autorul bun la suflet ar dărui bucuros jumătate poeților care au nevoie…
…Astfel au luat naștere „Jucării pentru Lily” publicate la „Însemnări literare”.
ARGUMENT
Ionel Teodoreanu și-a desfășurat activitatea în perioada dintre cele două războaie mondiale, când, principala caracteristică a prozei interbelice o constituie orientarea spre roman. În această perioadă existau diferite formule de abordare a romanescului, dar fără ca prin aceasta să pară anacronice. Așa, romanele lui Liviu Rebreanu par scrise în spirit tolstoian, ale lui Cezar Petrescu sunt balzaciene în intenție și zoliste în realizare, Hortensia Papadat – Bengescu, Camil Petrescu, Ghib. Mihăescu abordează modalități proustiene, gidiene sau dostoievskiene etc.
Mare romancier al acestei perioade (avocat distins, om de litere și conferențiar), Ionel Teodoreanu s-a remarcat prodigios, în tot timpul vieții sale, ca un scriitor care era așteptat cu înfrigurare la fiecare nouă apariție a romanelor sale. Mânuitor al unei frumoase limbi literare, putând să exprime tot ceea ce voia să spună, împletind impresionant subiectul cu imaginea, el a putut să-i cucerească, a reușit să-i cucerească pe cititori, cum puțini scriitori din vremea dinaintea celui de-al doilea război mondial au mai izbutit. Cu toate acestea a fost prea puțin studiat în școală, și, la fel de puțin comentat de criticii vremii. De aceea, ne-am propus, ca în lucrarea de față, să reliefăm câteva trăsături ale discursului romanesc, în speranța că, alții mai îndreptățiți ca noi, vor încerca să-l plaseze între scriitori consacrați ai vremii respective.
Opera lui este vastă și ne-a cucerit încă din copilărie prin „Prăvale Baba”, apoi prin trilogia capodoperă: „La Medeleni”. De aceea am dorit să-i cunoaștem cât mai multe fațete ale scrisului său, pentru a-i descoperi cât mai mult din bogăția scrierilor.
Opera lui, așa cum am mai precizat este vastă, însumând aproximativ douăzeci de scrieri cărora li se adaugă opinii despre teatru sau literatură, publicate în diverse periodice ale vremii.
L-a avut prieten și îndrumător spre ascensiunea lui ca scriitor pe Ibrăileanu, iar mai târziu i se va alătura și Perpessicius, Philippide, Mihai Ralea. Cu toate acestea, critica vremii a fost de multe ori nedreaptă. Dar, cititorii l-au iubit pe măsură – la apariția primei ediții a trilogiei Medelenilor s-au cumpărat în jur de 2000 de exemplare. Ne-am alăturat și noi acestora, încercând, în lucrarea de față, să reliefăm trăsături ale câtorva opere semnificative. Astfel, ne vom axa pe teme cum ar fi: a copilăriei, a adolescenței sau a tinereței plină de neprevăzut. Nu va lipsi de aici tema dragostei, a războiului sau cea a evocării și rememorării timpului trecut. Apoi, vom încerca să evidențiem încercările scriitorului de-a ieși din propria-i structură sufletească, din dorința de a scrie anti-liric sau de a analiza în mod obiectiv personajele sale, influențat fiind de suflul vremii respective. Așa se impuneau cel puțin Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat – Bengescu ori Camil Petrescu.
De aceea, în lucrarea de față am intenționat să pornim pe același drum cu al creației lui Ionel Teodoreanu, pornind de la cele dintâi „jucării” ale copilăriei și oprindu-ne prin a contempla aceleași „jucării” ale rememorării timpului dus. Vom asista la numeroase pagini de analiză a temperamentului de copil, vom fi puși față în față cu primele incertitudini ale adolescenței sau vom dibui cele dintâi semne de maturizare.
Nu vor lipsi în drumul nostru, incursiunile lirice date de tema dragostei sau plasările pe un fundal tragic, inspirat din tema războiului. Vom ajunge la capăt de drum adunând nostalgie în suflet datorită acelui „ireparabile fugit tempus”.
De aceea, în lucrarea de față, ne vom opri asupra discursului romanesc al câtorva opere semnificative, intenționând să reliefăm astfel structura sufletească a celui ce „născocea un fel de măscuțe tuturor lucrurilor, transpunându-le în diferite domenii, creând o lume de fantezie”. Pentru ca, prin aceasta, să reînviem o altă „masă a umbrelor” la care stă acum, și cel ce trăise tumultuos, magnific literatura, aceasta nefiind altceva pentru el decât o „religie”, pentru că îi era dat să vadă numai romane. Căci dacă Proust avea ticul patului, el avea ticul romanului… („Jucării pentru Lily”).
Itinerar biobibliografic
Cel ce avea să readucă farmecul copilăriei prin scrisul său intr-o perioadă în care oamenii erau traumatizați de efectele celui dintâi război mondial, se naște pe 7 ianuarie 1897. Viitorul romancier este al doilea dintre cei doi frați, primul fiind Alexandru la randul lui viitor poet si prozator satiric, cunoscut ca scriitor sub numele lui Alexandru Osvald Teodoreanu. Fratele cel mic, Laurentiu, moare la varsta de 18 ani, ca aviator voluntar in Franta, in primul razboi mondial. Parintii sunt Osvald si Sofia Teodoreanu. Despre mama se stia ca “avea in faptura ei o mare putere (…). Cu fata neteda si palida ca o piatra scoasa: din rau, slefuita cu valuri si cu un zambet cu ochii pe jumatate inchisi ca si cum ar fi ascultat departate acorduri scrise… apoi in mare contrast, avea scurte izbucniri de veselie cu ras puternic si tanar de rasunau peretii”2.
Tatal, Osvald, avocat dupa traditie e fiul lui Alexandru Teodoreanu, cunoscut magistrat iesean originar din partile Bicazului. In volumul “In casa bunicilor” scriitorul noteaza aceasta confesiune a bunicului “ Ei, draguta, ofteaza bunicul, eu is de la munte, de la Brusturoasa. Am copilarit intre brazi. Tare mi-e dor de ei…”. Bunica dinspre tata, de origine greaca, nu e alta decat coana Elencu din “In casa bunicilor”, provenind si ea dintr-o familie de juristi.
Mama se tragea din familia Musicescu care era una cu renume: bunicul era compozitor si director al Conservatorului, precum și conducător al corului mitropolitan. Moștenind talentul și mama va deveni „o strălucită profesoară de teorie – solfegiu – dictat muzical al Conservatorului Muzical, fiind soră cu marea pianistă Florica Muzicescu”.
Ionel Teodoreanu este înscris ca elev în clasa I-a primară in 1905: primii doi ani din sugestia unchiului Laurențiu Teodoreanu – Herr Direktor din „La Medeleni” – îi urmează în București la școala germană… această perioadă ne amintește pe Fănuță din „Prăvale Baba” căruia cu siguranță autorul îi împrumutase trăsături ale copilăriei sale. Apoi, următorii doi ani va fi mutat la Iași. Aici va continua fiind înscris la Liceul Internat Național din Iași. E perioada din 1909 – 1916 când se remarcă prin faptul că e „îngândurat ca o salcie ninsă… Când era mic visa și când era treaz; acum doarme și când nu doarme. Nuferi cresc sau broaște în sufletul lui? Mai ales el nu știe. Se simte ca un fum, care se încolăcește în semn de întrebare înainte de a se destrăma”. („În casa bunicilor”, pagina 114).
Probabil că așa l-au cunoscut și colegii lui mai mari: Mihai Ralea, Demostene Botez, D. I. Suchianu și Mihai Sevastos. Și poate că… tot din cauza acestei imagini profesorul de română Calistrat Hogaș la o lucrare cu titlul „Ce este iarna?” – elevul scriindu-i doar „Iarna e o filă albă pe care un condei a scris: «Cling, cling, cling» ” – i-a acordat inspiratului elev nota 1 semnându-și iscălitura.
Terminând anii liceului în plin război Ionel Teodoreanu este încorporat într-o unitate militară la Botoșani, timp de un an, dar nu va fi trimis pe front.
Spre sfarsitul anului 1918 o cunoaste, prin fiicele lui Delavrancea, refugiate la Iasi pe Lily Lupașcu, viitoarea scriitoare Ștefana Velisar Teodoreanu căreia îi va mărturisi plin de însuflețire: „Noi suntem frați! Avem același suflet! Aceleași mirări, aceleași încântări! Ne ating aceleași lucruri! Noi scriem la fel!” E fiica Mariei Mazurier, franțuzoaică din regiunea munților Vosgi și a juristului și diplomatului Ștefan Lupașcu a cărei patrie era Bacăul.
După lungi și grele tratative cu tatăl viitoarei soții, acesta acceptă logodna celor doi dar impunându-i tânărului condiții drastice anume: îi va dărui mână fiicei sale abia după ce va termina facultatea, urmând a se înscrie la Drept în 1919. Insa Ionel Teodoreanu promovează toate examenele necesare unui studiu de trei ani de la facultatea de drept din Iași și-și va lua diploma de avocat.
Tot în acest an debutează cu un mare număr de poeme în proză pline de notații metaforice pe care le va închina logodnicei sale, dându-le titlul de „Jucării pentru Lily”, publicate în „Însemnări literare”, revistă aflată sub conducerea lui Mihail Sadoveanu și a lui George Topârceanu.
In această perioadă de grea încercare, îl va cunoaște pe Garabet Ibrăileanu cu care va lega o strânsă prietenie despre care nu va ezita să scrie memorabile rânduri la diverse interviuri, dar mai ales în cărțile „Întoarcerea în timp” și „Masa umbrelor”, unde îi va zugrăvi cu strălucitoare metafore portretul.
Pe 15 februarie 1920 avea loc căsătoria lui Ionel Teodoreanu cu viitoarea scriitoare Stefena Velisar. În același an, scriitorul își ia viața în propria-i răspundere începându-și cariera de avocat în care de-a lungul întregii lui vieți va străluci.
La numai un an după casatorie se nasc gemenii Ștefan și Osvald cărora părinții și cunoscuții le vor zice Gogo și Afane. Cel mic, va deveni un talentat pictor și profesor de desen, iar Afane va lua drumul literelor pe urmele tatălui ajungând profesor de română.
Inspirat probabil de copilăria propriilor fii, tatăl va scoate la iveală primele volume de cărți, cele mai frumoase și mai pure sub aspectul lor artistic și al conținutului: „Ulița copilăriei” cu povestirile: „Vacanța cea mare”, „Cel din urmă basm”, „Bunicii”, „Ulița copilăriei”. Primele două vor fi preludii la romanul foarte cunoscut „La Medeleni”.
Apoi în decursul anilor 1925-1927 trilogia Medelenilor va fi tipărită rând pe rând la Cartea Românească (renumita editură și cu prestigiu datorită scriitorilor consacrați care publicau aici), cuprinzând: „Hotarul nestatornic” (1925), „Drumuri” (1926), „Între vânturi” (1927).
Aceste volume cunosc o rupere de bariere datorită faptului că, fiind tânăr și aproape necunoscut scriitorul are un imens succes de public. Astfel va pune critica pe jar și nu o dată se vor găsi printre rânduri contradicții. Printre criticii vremii își vor exprima părerea Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Camil Petrescu, lista rămânand deschisă. Proaspătul romancier se dovedește a fi extrem de activ căci în anul următor va aparea „romanul de atmosferă fantastică: “Turnul Milenei” pătruns, de o poezie aleasă, poetul prozator mărturisind undeva că este cel mai îndrăgit roman al său. Va fi tipărit tot la Cartea Românească, continuând seria altor romane care vor apărea aici.
În 1929 publică „Bal mascat” în care pe seama eroilor sai este pusa scena intalnirii celor doi scriitori: Andi Danielescu și Ștefana Velisar. Va zugrăvi o imagine amplă a Iașului din primul război mondial.
În anul 1931 Ionel Teodoreanu face o călătorie la Constantinopol cu Ștefana Velisar și M. Sadoveanu. Va evoca această călătorie în „Întoarcerea în timp”. Dar va aminti cu nostalgice ecouri și soția lui în „Ursitul” acest episod al vieții lor. La rândul său, Mihail Sadoveanu o va evoca în „Roxelana”.
Tot acum apare „Fata din Zlataust”, roman în două volume care conține pagini de portretistică inspirate din mediul școlar al Iașului.
În 1933 ol cu Ștefana Velisar și M. Sadoveanu. Va evoca această călătorie în „Întoarcerea în timp”. Dar va aminti cu nostalgice ecouri și soția lui în „Ursitul” acest episod al vieții lor. La rândul său, Mihail Sadoveanu o va evoca în „Roxelana”.
Tot acum apare „Fata din Zlataust”, roman în două volume care conține pagini de portretistică inspirate din mediul școlar al Iașului.
În 1933 scoate un alt roman în două volume „Golia” pe care criticii îl vor asemăna cu „Turnul Milenei”. Tot în acest an va fi angajat ca director al Teatrului Național din Iași unde va pune mult suflet și în timpul său se vor juca piese de răsunet în Iași și în țară.
Din cauza vremurilor vitrege ale războiului, impreuna cu întreaga familie va părăsi Iașul locuind până în 1953 în București.
În 1934 va publica primul roman din seria romanelor de dragoste: „Crăciunul de la Silivestri”, pe care numeroși critici îl vor găsi destul de superificial.
În anul următor va da publicității romanul „Lorelei” străpuns de un înfiorat lirism sentimental și romantic.
Datorită unei mai vechi cerințe a lui Ibrăileanu de-a se detașa „de-atâtea flori și zarzări”, în 1936 va apărea “Arca lui Noe” în două volume dedicată memoriei lui Ibrăileanu. Prin acest roman incearcă să se despovăreze de tumultul liric, parcurgând o vancață de vară alături de numeroase personaje ce se aflau la o stațiune montană.
În 1937 continuând seria romanelor de dragoste va tipări „Secretul Anei Florentin”, roman văzut de unii critici ca fiind inconsistent. În același an ia drumul fratelui mai mic și tatăl Osvald Teodoreanu.
În următorul an va publica „În casa bunicilor”, carte străbătută de fermecătoare amintiri ale copilăriei sale, precum și un ciclu de nuvele și povestiri. Tot acum va apărea și „Fundacul Varlaamului”, roman ce voia probabil a-l închina cinstei și memoriei tatălui său.
În 1939 va da tiparului romanul „Prăvale Baba”, in care scriitorul urmareste procesul de desprindere din copilarie al lui Fanuta.
În următorul an parcă descinzând din „Prăvale Baba” apare „Ce a văzut Ilie Pânișoara”.
În perioada anilor 1941 – 1948 va desfășura o laborioasă activitate. Astfel în primii doi ani va publica tetralogia „Tudor Ceaur Alcaz” urmată de romanul „Hai diridam” dedicat chirurgului Liviu Câmpeanu care-i salvase viața soției lui, lui însuși și logodnicei fiului celui mare.
Apoi vor apărea: „La porțile nopții” – înfiorate poeme în proză de o sensibilitate și muzicalitate rară; „Zdrulă și Puhă” în 1948, comentat de mulți critici ca fiind căzut în manierism.
Pe langa toate acestea, romancierul va elabora memorabile pagini de o autenticitate artistică surprinzătoare: „Întoarcerea în timp” și „Masa umbrelor”.
În 1952 moare mama, blânda și duioasa Sofia, protagonista doamnei Deleanu din „La Medeleni”.
Parcă urmând unei legi mai presus de înțelegere și chiar de fire în ziua de 3 februarie, când fii îi împlineau vârsta de 33 de ani, într-o zi de autentică iarnă, cu viscol cumplit, în timp ce se îndrepta spre rezolvarea unui proces moare subit… Ursitoarele s-au înverșunat parcă să-i curme firul vieții văzând că li s-a golit poala de metafore răsturnată cu 57 de ani în urmă în palmele sufletului unui nou născut… Acum, lumea îmbogățindu-se prea mult din istovul lor, n-au găsit altă cale, decât numai de a seca izvorul chiar de la revărsare… Astfel îndrăgitul romancier va fi așezat de acum la „Masa umbrelor” alături de morții pe care și-i număra odată. El, care n-a pregetat să aprindă lumina candelei prin scrisul său, dezvelind lutul întunecos de pe amintirea fratelui mai mic, a părinților, a bunicilor, a maestrului „Vieții românești” și atâtor altora, își va odihni de acum tumultul inimii sub o nouă candelă!…
Câteva opinii literare
Pentru cei mai mulți critici și cititori, Ionel Teodoreanu rămâne doar un romancier mereu oscilând între epic și liric, nepreocupat de definirea artei, de descoperirea sensului și mecanismului ei interior. Cu toate acestea, numeroasele interviuri, ampla conferință „Cum am scris Medelenii”, prefața la propriul volum „Arca lui Noe”, tulburătoarele mărturisiri din „Întoarcerea în timp” și „Masa umbrelor”, precum și ceea ce se poate spicui din „La Medeleni”, toate scot în evidență puncte de vedere estetico-literare.
Încercările sale repetate de a defini literatura stau în jurul unei idei centrale, aceea a raportului dintre creația artistică și existență.
„Literatura pentru mine – spune el în „Masa umbrelor” – nu era nici o podoabă, nici dorința de succes (…), ci dimensiune a vieții. Credeam în literatură cu o densitate fără de fisură. Nu m-am schimbat nici acum, după atâtea aplauze și pietre” sau, în altă parte: „… literatura n-aș fi cedat-o nimănui. De pe atunci îmi dădeam seama că literatura pentru cel care o are în sânge, nu e altceva decât un mod de a trăi. A renunța la literatură ar fi însemnat pentru mine a renunța la cea mai substanțială și veridică formă a vieții mele.”
Apreciind în ansamblu literatura română, Teodoreanu descoperă diversitatea ei tematică, reflectarea amplă și adâncă a societății noastre, în dezvoltarea sa contradictorie. Creația literară trebuie să se orienteze spre descifrarea direcției dezvoltării lumii moderne și, mai mult, spre oferirea de soluții unor probleme torturante ale individului, căci „marea literatură e o literatură rezolvativă”. El observă cu luciditate: „Caragiale a fost un mare noroc pedagogic pentru România de ieri. Dar mi se pare că românii, foarte simțitori la artă, au aclamat și aplaudă încă pe Caragiale pentru harul lui de a hrăni cu zâmbetul, fără să-și dea seama că doctoria lui – amară prin zâmbet, ca și a lui Eminescu prin geamăt – a distrat fără să vindece.”
Scriitorul este de părere că succesul unei opere de artă este dat atât de mediul scrierii ei, cât și de public: „Când nu există acest public, ratarea scriitorului nu e departe.”
În elaborarea operei ce pornește de la realitate, transfigurarea artistică este necesară: „Eu când scriu, deși pornesc de la fapte reale, totuși în actul de creație ele se pulverizează, ajungând la un stadiu de nerecunoscut. Așa se realizează o operă. Cei care cred în fotografierea naturii sunt niște mincinoși.” Altă dată e suficientă ficțiunea în sine: „Esența creațiunii literare înseamnă să-ți amintești despre oameni care n-au existat, devenind biograful destinelor lor.”
Respingând în repetate rânduri ideea că trilogia sa n-ar avea nici o tangență cu viața reală, nu o acceptă nici pe aceea că ar fi o scriere autobiografică: „O creațiune literară nu-și are niciodată echivalentul ei exact în realitatea socială (…) Un personaj literar e o sinteză originală a trăsăturilor unor serii întregii de personagii cu care, pe rând, poate avea parțiale asemănări. Acest mod de a privi creația literară dovedește o flagrantă necunoaștere a legilor ei (…) Scriitorul adevărat, chiar dacă ar avea în vedere un singur model, îi adaugă prin simplul fapt al răstălmăcirii scrise atâta inedit sufletesc, încât între modelul viu și creațiunea literară există o prăpastie.”
Pornind de la posibilitatea prelungirii unor plăsmuiri în viața reală, până la contopire, Teodoreanu face distincția între „circulația literară” și cea „socială”. Pe cea dintâi o consideră un atribut al cărții scrise, citite și uitate, de îndată ce viața pune stăpânire pe noi. Dimpotrivă, circulația socială este „acel fenomen care face pe un individ, după ce a citit o carte, tocmai în clipa în care viața reală pune din nou stăpânire pe el, să fie obsedat cu o halucinantă putere de personagiile și peripețiile acelei cărți.”
Apoi, scriitorul face distincție între romancierul turist și romancierul aventurier. Turistul are acel „apetit pentru cultură. De timpuriu, dorința de a cunoaște mecanismul vieții sufletești. Studiază psihologia, filozofia, sociologia, patologia. Idei generale. Nu trăiește. Se cultivă. Subiect de roman care aplică idei generale despre viață (…) creează un subiect prealabil, tematic”. Compoziția este în acest caz „perfectă, clară, gradată”.
Romancierul aventurier „e îmboldit de nostalgia necunoscutului (…) nu știe că va scrie. Nu se pregătește. Trăiește.” Compoziția este la el „anarhică, stufoasă, vitalistă, păduri tropicale. Aventurierul creează și vede personagiile, subiectul e consecința ciocnirilor dintre ele.”
Pentru a exista, o operă literară trebuie să se materializeze în cuvânt, modalitate specifică de realizare a imaginii artistice. Forma expresiei lui Teodoreanu, lăudată de unii, hulită de alții, l-a preocupat cu insistență. El este convins că orice limbaj omenesc e plin de locuri comune, de expresii consacrate, depoetizate. Scriitorul are obligația să spargă aceste clișee. Expresia dobândește astfel noi sensuri exprimabile. Teodoreanu conferă noi atribute cuvântului, reînsuflețindu-l. Alături cu Dan Deleanu, mărturisea că vedea (cuvintele) în distinctul lor contur, le auzea, le respira (…) Pentru el, cuvântul întâlnit începea o viață nouă, ca și cum și-ar fi pierdut memoria vieții de până atunci (…) Găsea în drumul prăfuit al tuturora cuvinte dulci ca mătasea păpușoiului, cuvinte care păreau surcelușe moarte și care, în suflarea buzelor, spuneau mirări de fluier încă necântat. Abia atunci cunoscuse bogăția frustă a limbii românești, pe care literatura departe de a o istovi, nici n-o ostenise măcar. Vorbit, desigur, de buza strămoșilor păstori și războinici, cuvântul românesc adăpostise și literatura, ca un pământ pe care au poposit nomazi în corturi. Dar rari erau cei care l-au arat adânc. Plugarul românesc intrase numai în pământ – pe alocuri numai, căci mai vaste erau întinderile necultivate decât celelalte, dar în vorbă, plugul nu intrase. Grase în sevă, vorbele așteptau intacte, vorbă lângă vorbă, bogăție lângă bogăție.”
Tudor Vianu spunea în „Arta prozatorilor români” că Teodoreanu este un „polipier de imagini”. Însă, aceasta este expresia cea mai adecvată de expresie a sa: „Metaforismul meu, e o reacție spontană, directă, brută, imediată, e clișeul neretușat, tenul însuși al sincerității. Cei care îmi reprojează fastul metaforic socotindu-l ca un placaj decorativ, ar putea cu tot atâta temei să dojenească pământul Indiilor, pentru «nefirescul» abuz de vegeție, aruncându-i blamul epitetului «artificial». Îl primesc, și eu, cu India îndărăt, și cu zâmbetul fecundității ei involuntare.”
Temperament profund liric, care scrie „cu două vârfuri, unul în real, celălalt în poem”, observăm modalitățile de realizare a epicului, face distincție între „notificarea imediată”, care implică interpunerea între operă și lector a sensibilității scriitorului și „notificarea imediată” care presupune oarecum absența oricărui intermediar. Stilul este astfel „explozia faptelor, așa cum apare în opera lui Tolstoi.”
Mereu meditând pe marginea propriei creații și susținându-și cu fervoare și consecvență punctele de vedere, involuntar, Teodoreanu va face de-a lungul anilor o profesiune de credință realistă și, nici una din formulările sale, chiar dacă uneori naive sau excesiv de metaforice, n-a dăunat în dezvoltarea literaturii. Chiar dimpotrivă…
„Jucării pentru Lily”
Primele incercari literare
Moto: „Iarna e o filă albă, pe care un condei a scris:cling, cling, cling”
Ion Hipolit Teodoreanu
Cu toate că în critica vremii reprezentată de Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Călinescu și mulți alții, debutul literar al lui Ionel Teodoreanu era datorat de „Ulița copilăriei”, totuși, pornind pe drumul „Întoarcerii în timp” sau a unor mărturisiri a romancierului, alți critici mai binevoitori – Perpessicius, G. Ibrăileanu,Mihai Ralea, vor descoperi ca tanarul Teodoreanu avea talent mult mai devreme, inca din clasa a IV-a. Pe lângă episodul cu lucrarea la română, ce avea ca cerință să definească iarna, chiar dacă profesorul Calistrat Hogaș nu-i intuise încă talentul, se ivesc alte ocazii, se ivesc alte ocazii în care greșeala este răscumpărată cu vârf și îndesat. Iată ce mărturisea romancierul într-un interviu, despre debutul său: „profesor de limbă română îl aveam pe Calistrat Hogaș. Într-un rând, ne-a dat o teză trimestrială, să descriem fosforescența mării, reproducând din memorie trăsăturile care ne-au impresionat mai mult dintr-o descriere a acestui fenomen, făcută – dacă nu mă înșel – de Flamarion! Cetisem bucata pe care trebuia s-o reproducem, însă pentru prima oară, pornind de la sugestiile pe care mi le dădea această descriere a lui Flamarion am încercat să văd eu singur cu ochii mei fenomenul de care era vorba. Consecințele acestui efort, datorită căruia îmi confruntam pentru prima oară imaginația mea lăuntrică, cu expresia ei verbală, au fost că am înșirat pe două pagini de caiet, cu scris mărunt, vreo optzeci sau o sută de metafore prin care căutam să redau cât mai fulgurant, mai plastic, fosforescența mării.” Romancierul povestește în continuare cum, la următoarea oră de română, C. Hogaș, intrând cu teancul de caiete sub braț și cu unul în mână, aflând cine este porcul care se numește Ionel Teodoreanu, îl acuză de plagiatură. „Belșugul imaginației mele, pe care abia îl descoperisem eu însumi, a fost socotit de scriitorul C. Hogaș ca un furt literar.”
Dacă nici acum nu-și dă seama veselul și robustul Hogaș de harul ce strălucise-n elevul cu ochii visători, cu părul zburlit ca un cuib de șerpi, cu altă ocazie îi prezice un viitor cu „o strălucită carieră literară”, fiind încântat de „debutul mamei” care îi făcuse o compunere cu titlul Babeta în timp ce el „scria manuscrise cu ascuțișul sabiei pe gheață.” Va recupera însă și acest pseudo-debut literar, închinând câteva pagini portretistice acelei „Babete”, în „Întoarcerea în timp”.
Dar „belșugul imaginației lui nu i se va opri aici; umpluse un sac întreg cu caiete de toate mărimile pe paginile cărora însemnase mii de metafore, prin care căuta să exprime absolut tot ce vedea”.
Acest sac plin de metafore fusese într-o seară dinainte de ajunul de Crăciun, „condurul de Cenușăreasă” regăsit de Prințul Metaforel. Celălalt îl avea Lily, în versurile ei. O seamă din aceste metafore au fost probabil adăugate în „Jucării pentru Lily”, carte închinată Cenușăresei inimii lui.
Așadar, „epoca tatonărilor și a pornirilor impetuoase spre lumea creației literare este cea a adolescenței fremătătoare, evocată adeseori de Ionel Teodoreanu cu îngăduitor și melancolic surâs.”
Până la cele dintai publicări în „Viața românească” la care va scrie aproape constant, va colabora la „Însemnări literare”, „Hiena”, „Gândirea”, „Gândul nostru”. La „Viața românească”, Ionel Teodoreanu publicase în vremea celei de a doua perioade în care ființa „Viața românească”, care-și reîncepuse activitatea în martie 1920. Dar va debuta la „Însemnări literare”, revistă săptămânală redactată de Mihail Sadoveanu și George Topârceanu. Era o publicație de tranziție, având obiectivul de a regrupa forțele și de a pregăti spiritele pentru apariția în perspectivă a „Vieții româneșți”. Dar numai după 45 de numere revista își înceta apariția pentru a lăsa cale liberă „Vieții românești”, care trebuia să-și reia drumul. Apăruse la Iași, la 2 februarie 1919 și va înceta la 21 decembrie.
Între mulțimea de colaboratori ai revistei, care erau amintiți în primul număr din 1920 în „Viața românească” era și cel al lui Ionel Teodoreanu.Numele lui stătea lângă nume deja consacrate literaturii românești: M. Sadoveanu, G. Galaction, H.P. Bengescu, Otilia Cazimir, Demostene Botez, Al. A. Philippide și mulți alții. Toți numărau la vreo sută de „asociați”.
După „Ulița copilăriei”, Ionel Teodoreanu vine cu romanul „La Medeleni”, apoi cu capitolele din „Bal mascat”. E un prozator nou, care se ridicase mai ales pentru faptul ca Ibrăileanu știa mai bine ca nimeni altul să dea aripi talentelor. Acum își va expune ideile sale despre studiul critic din punct de vedere estetic, psihologic, sociologic, căci numai așa alcătuiau o critică completă în opinia sa. Acum va scrie despre Otilia Cazimir, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu, Caragiale și mulți alți colaboratori.
Însă odată cu mutarea la București a revistei (la 1 ianuarie 1933) și cu îmbolnăvirea lui Ibrăileanu, treptat își va pierde prețioșii colaboratori. Destinele „Vieții românești” vor fi trecute în mâinile unor echipe mai tinere: M. Ralea și G. Călinescu.
Printre vechii ei prieteni rămăsese și Ionel Teodoreanu, dar, spre sfârșit, arcușul său i se auzi tot mai rar pe aici.
Însă, despre cum au fost primite scrierile tânărului prozator de către colegii de colaborare, dă mărturie Profira Sadoveanu, reținând și reînviind acea scenă: „Citea acele jucării despre vânt, plopi, soare, păsări și toate câte se pot evoca în imagini plastice și zâmbea amuzat:
– Are talent! Spuneau unii, dând din cap cu gravitate.
– As! Fleacuri! Rânjeau alții considerând că a te ocupa de florile lui Dumnezeu e o pierdere de timp.
G. Ibrăileanu însă, împreună cu tot cenaclul „Vieții românești” pusese părintește mâna pe capul de armăsar clocotitor al tânărului începător și-l primise între cei «aleși»”.
G. Ibrăileanu îl va susține până la capăt cu toate că, în adâncurile lui sper într-o tămăduire la maturitate de excesele imagistice. Dovada o va face peste ani scrisoarea adresată imaginar lui Ibrăileanu din prefața „Arca lui Noe” în care prozatorul spera într-o obiectivizare, într-o eliberare de flori și zarzări, cum îi ceruse mentorul cândva. Însă n-a prea reușit de a se elibera de acest belșug blestemat…
…”Jucăriile pentru Lily sunt din cele mai diverse: miniaturale poeme în proză, fabule, parabole, legende sau povești. Toate însă, prin apelul repetat la metaforă retrezesc în noi un fond emoționat uitat obligându-ne la numeroase asocieri între ceea ce ne spune și ceea ce noi înșine am știut sau am fi putut ști cândva…”
Acum se afla însă în perioada exercițiului, a dibuirilor, deși perioada exercițiului, a dibuirilor, deși nu fără grație sunt toate notațiile nu fără grație sunt toate notațiile metaforice. De altfel, „aceasta este zestrea cu care pătrunde Teodoreanu în câmpul literelor românești: o sensibilitate vie, o exaltare romantică, o exprimare metaforică proaspătă și densă, un lirism nestăvilit, tentația schițării de siluete umane.”
„Ulița copilăriei”
Preludii
„…Dar osteniți de atâta zburdat
Pe o alee în grădină definitiv s-au așezat;
Ș-așa îmi par
Un șir de copilași, într-un etac de pensionat
Când seara– îmbrăcați în cămășuțe lungi-
Pe pături moi de lână îngenunchează-ncet,
Împreunează mâinile și se
Închină…”
(Bunicii, p.5)
Vârstele de început, cu tot farmecul lor imaginativ, apar ca un motiv preferat în scrierile lui Ionel Teodoreanu. Reușește să observe și să prindă pulsul lor vital, nedezmințindu-se, de-a lungul anilor de la o carte la alta.
Iata ce se marturisea despre el: „singular în literatura română, la epoca debutului său prin îndrăzneala de a fi făcut primul personaje de roman din copii și adolescenți, autorul Medelenilor nu rămâne în aceeași măsură și pe plan european… Cu toate acestea, Ionel Teodoreanu nu urmărește reacțiile violent insolite… nici nu întârzie cu o curiozitate ușor morbidă asupra cazurilor de anomalie morală… Fără să fie idilic la un mod edulcorat, autorul Medelenilor ne dă în general o imagine luminoasă a copilăriei și a adolescenței.”
Vorbind despre creația tânărului prozator care debutase cu notații metaforice și cu legende, G. Ibrăileanu remarcă 3 etape, fiecare corespunzătoare uneia din vârstele interioare ale autorului: „Jocuri de artă copilărești în „jucării”” și „legende” – apoi adolescență – combinare de „jucării și de creație în schițe și nuvele și în sfârșit – creație matură, dar încântător de vioaie și tinerească în Medeleni – iată „evoluția” domnului Ionel Teodoreanu.
Motivul copilăriei și al adolescenței apare în operele pline de „adolescenta combinare de nuvele” în două forme deosebite. Ionel Teodoreanu explică mai pe larg aceasta în conferința „Cum am scris Medelenii” pe care o ținuse la Sibiu, în 5 decembrie 1937. Aici, el vorbește despre raportul dintre ficțiune și adevăr ce exemplifică creația înțeleasă de el ca „minciună estetică”. Apărându-se de acuza ce i-o aducea critica vremii cum că Medelenii ar fi un autobiografism, în prima parte a conferinței el face elogiul aceste minciuni: „Cunoscusem voluptatea de a minți, adică de a născoci oameni și întâmplări cercând pe oameni să-i fac vii și viabili, iar întâmplările credibile.” În continuare, el deosebește voluptatea acestei minciuni de alte două: practică și apologetică. Minciuna estetică este a treia în ordinea lor și este justificată de el „ca o primă creație imaginativă, ca o înfrumusețare a realității.” Apoi dă un exemplu: „Bicaz. Am văzut o herghelie de cai albi în galop prin albia Bistriței. Luna, hop, hop – ca o minge.” Tartarinismul, adică forma larvară a imaginației creatoare apăruse. Toată copilăria plină de minciuni estetice. Neștiind să scriu și literatură, o făceam în viață. Apoi mai târziu, metafora, când spui lunei, lună, spui un adevăr pe care-l spun o mie de guri. Acolo se sfârșește tunelul nopții sau noița miezului de noapte. Când îi spui darabană, spui o minciună, dar prin această minciună ai înnoit un adevăr, estetic,dându-i viață (…) Astfel, treptat cunoscusem voluptatea minciunii estetice. Cu primul volum, Ulița, am încercat-o în planul literar, născocind, suprapunând realității exterioare, realitățile mele interioare, dovedindu-mi că într-adevăr lumea e reprezentarea mea și bucurându-mă de acest regn al ființei mele lăuntrice. Cu primul volum din seria Medelenilor, am cunoscut delirul acestei minciuni estetice. Nu metafore. Nu oameni schițați mai mult exterior de fulgerul epic al unui fapt. Oameni construiți pe de-antregul, prezentați într-un plan mai amplu.
* * *
Nuvela „Ulița Copilăriei”, adevărat „poem-parabolă” cum o definea Nicolae Ciobanu, si care poartă numele întregului volum, e socotită de majoritatea criticilor ca fiind una din creațiile majore ale scriitorului. Închinată fratelui Puiuțu, ea reconstituie creșterea lui spre viața foarte curând întreruptă de moartea lui prematură.
Silvia Tomuș găsește că „poemul simfonic” e străbătut de două teme principale: a uliței și a copilului.
Încă de la primele pagini apare în prim plan: ulița. „Cu vibrația lirică atât de autentică”, prozatorul vorbește despre ulița copilăriei sale ca despre o ființă dragă care l-a însoțit afectuos și atent pe Puiu în atât de minusculii și totuși atât de giganticii primi pași pe drumul vieții. «Portretul» uliței este pe cât de distinct pe atât de metaforic alcătuit încă din primele rânduri. Ea e firavă și goală, „făcută doar din pământ și pietre”, „atât de pustnică”, încât a „strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliți și s-a dat la o parte de ele”.
Pășind pe drumul său spre viață, copilul se leagă tot mai mult de uliță. Când, a venit pe lume, „ulița îl aștepta la poartă”. Ea îi privea primele realizări: de când începuse a păși pe singura uliță pe care putea: ochii mamei, în „pălmile” ei, apoi „ulița” – molateca împărăție a covorului, apoi întreaga odaie, cerdacul, ograda… „Îl privea înduioșată pe sub poartă făcându-i semne cu portița: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo pentru ca supărarea curcanului îl speria ca o furtună. Se înnoura curcanul în pene, el fugea în cerdac. Purta rochiță pe atunci și se numea Puiuțu”.
Până la urmă, și-a găsit alinare în brațele ei cu toate că trecerea-i fusese dificilă; aici tânărul pribeag e fermecat pentru totdeauna de minunățiile ei. Ea îi oferă pietricelele, hulubii, melcii, cerul nesfârșit și albastru, soarele îmbrăcat în purpură de aur; apoi, vara, iarna, toamna și primăvara, toate îi sunt dăruite lui.
Mână în mână cu ulița copilăriei lui Puiuțu „creștea spre viață ca zborul unei ciocârlii spre soare”.
Toate aceste daruri ale “Ulitei” sunt asemănate de Silvia Tomuș cu cele din „Jucării pentru Lily”.
Odată cu creșterea lui spre viață, copilul este trimis la învățătură. Ulița trece în umbră, veghindu-i de acolo toate faptele și pașii lui sfioși ce se îndreptau spre alte uliți. Dar mai ales, îi cunoștea dorul de pribegie și asculta cu înfiorare și teamă veștile trimise de cel plecat. Ea știa ce avea să se întâmple: „Vestea se prăbuși în noi ca o ciocârlie fulgerată de soare; la fel pierise copilul între străini. Ulița știu. Căci peste puțin, poarta ogrăzii s-a deschis larg, așa cum deschide bocetul o gură de om. Bunicul, în coșciug, își urma nepotul.
Curând, ce-i rămași părăseam căsuța; fugeam de acolo”.
Cu toate că, spre final, în ultimul capitol, prozatorul încearcă să readucă cele două teme inițiale, totuși nu se mai înfiripă. «Eu, cel sortit să fiu cel din urmă din copiii de odinioară – m-am pornit spre ulița părăsită, să împărtășim împreună spovedaniile unui trecut atât de scump nouă. Și n-am găsit-o!»
„Cărarea pierdută a rămas pentru totdeauna undeva în trecut, în vis poate, cu întreagă lumea ei mirifică.”
Chiar daca unii critici literari socotesc „Ulița…” ca un „exercițiu de digitații în vederea Medelenilor”, apropiați sau ca un soi de însemnări și de poeme în proză „cam vaporoase și dezordonate”, dimpotrivă, alții văd în ea întreaga măsură a talentului.
“Orchestrația uluitor de bine stăpânită, echilibrul de forțe, sobrietatea alăturată jocului, când grațios, când dramatic, când grav al variațiunilor, revenirea la lait-motive sunt numai câteva din trăsăturile acestei creații poematice susținând un lirism autentic. Nici un exces, nimic din abuzul metaforic ce i se va reproșa foarte curând. Bogăție de expresie, dar nu imagini fără corespondențe în realități interioare gemene.”
Cu toate acestea însă, nuvelele ce sunt alăturate „Uliței…” vor fi analizate de ochi critici mai în amănunt, uneori răutăcios, alteori binevoitori, care încă de pe acum, îi vor configura scriitorului statutul în patrimoniul literaturii românești.
„Autorul reconstruiește în ton idilic acea vârstă a exuberanței pe care adultul o uită ușor, pentru un soi de poeme în proză și de însemnări, cam vaporoase și dezordonate, dar nu mai puțin suave […] Voluptățile și melancoliile creșterii, inocențele carnale, tulburările ivirii unei vieți sufletești mai complexe, în general, faza de nelămurit fizic și psihic, acestea sunt temele statornice”.
De altfel, Nicolae Ciobanu, vorbind despre celelalte piese ale volumului, remarcase faptul că „universul infantil și adolescentin” este încadrat într-o proză nu mai „puțin poematică, dar în care, pe neașteptate, lirismul și sugestia se întâlnesc cu intuițiile psihologice deosebit de nuanțate surprinse, nealterat, în starea lor pură. Îndeosebi „Vacanța cea mare” și „Cel din urmă basm” impresionează puternic pe cititor putându-se afirma pe drept ca ele închid calitățile cele mai prețioase ale culegerii.”
Parcurgând aceste pagini ne întâmpină o atmosferă plină de prospețime dar și de neliniște. Viața își întinde brațele ademenindu-l pe băiat, care vrând-nevrând lasă în urmă copilăria. Acesta poate fi Dinu („Vacanța cea mare”) ori Ștefănel („Cel din urmă basm”). De altfel, în acest prim volum „își fac apariția pentru întâia dată în literatura sa, copilăria și adolescența, sursele celor mai autentice pagini de excelentă proză, cel mai adeseori poetică, reprezentând, ca o sumă, tot ce a dat mai valoros într-o creație atât de inegală. Aceasta pentru că există acum un acord perfect între scriitor și lumea posibilă căreia îi dă viață cu psihologic și tipologia sa morală, cu geografia ei, o concordanță deplină între concepții și realizare.”
… Petrecându-și o vacanță de vară la un conac, Dinu, se luptă la 15 ani cu primele izbucniri ale dragostei copilărești. Într-o după-amiază de vară este surprins gol, pe malul apei, în timp ce dormita, având o stare mai mult somnolentă, de tânăra doamnă Ioana, care și ea avea numai 22 de ani. Aceasta îi privește trupul gol, de zeu parcă, ce se ridica spre adolescentă, crezând că Dinu doarme cu adevărat. Intrând într-un joc voit al mângâierilor, Ioana îi provocă neliniști înfiorătoare. Încet-încet, Dinu se desprinde de voluptățile nevinovatei copilării, căutând un altceva, alergând după acel țipăt interior care îl asurzește de atâta năvală… „inima lui neînfrânată fugea după Ioana, ca un galop de faun spre crângul cu ispite…;
Ioana! Mi-e dragă Ioana!
Mi-e dragă Ioana!
Și gândurile-i fluturau ca plete negre de nomazi și răsunau ca salbele țigăncilor, – căci sufletul și gândurile-i se roteau la jarul unui nume…
Ionel Teodoreanu este „un mare auditiv; totul se traduce în sunet, în grave armonii, în melodii ale interiorității. Parafrazând versul bacovian, „adolescentul își aude organele plângând, aude cântecul surdinizat al vârstei de trecere”. Și toată simfonia feerică a verii este anulată de zgomotul sec al foarfecilor care-l tund numărul unu, pentru că începe școala. Copilașul care cade, pierzând cerneala și castanele în fața lui Dinu, este chiar copilăria lui care se pierde în neant”.
Odată cu sosirea „Arhanghelului Toamnei”, și reînceperea școlii, va pleca și Ioana în străinătate, iar Dinu nu va mai avea răgaz să se aplece asupra trupului și sufletului.
Și în „Cel din urmă basm” romancierul „care scânteie prin niște haruri rare” prezintă același suflet adolescentin tulburat de chemările iubirii.
Tânărul scriitor ne plasează la răspântia de unde se desparte copilăria de tinerețe: Ștefănel e un Dănuț meditativ, visător, romantic, care se îndrăgostește de o altă Monica, de Sonia. Dar „el nu-și mărturisește vădit țipătul său sufletesc, cum făcuse Dinu, ci realizând un transfer de sentimente își găsește ca obiect al dragostei sale: zarzărul din dreptul geamului; el este îmbrățișat cu sfiiciune, îi priveghează „chipul” pe banca din grădină, etc.
Însă, spre deosebire de Ioana, Sonia își dă seama de ce sentimente trezește în Ștefănel și va alege să plece cât mai repede, scurtându-și vacanța unde alesese să și-o petreacă ca o revenire din boală.
Foarte mulți critici observă faptul că începând cu „Cel din urmă basm”, de fapt intrăm în lumea paradisiacă a Medelenilor: „Cel din urmă basm”, „Vacanța cea mare” sunt pregătiri sau mai bine zis exerciții de roman, sunt preludiile Medelenilor. Sunt într-un sens, ca „Oamenii din Dublin” ai lui James Joyce față cu Ulysse”.
Silvia Tomuș vede o posibilă apropiere între aceste „preludii medeleniste” cu proza lui Eminescu, „La aniversară”.
Amândoi se dovedesc subtili observatori ai amănuntului caracteristic ce luminează o stare sufletească, dar și jocul iubirii adolescentine cu reguli necunoscute, presimțite dincolo de îmbujorările violente, de izbucnirile de mânie și revoltă, transformate în tăceri prelungite, de farmecul numelui celei dragi rostit cu evlavie și purtând în el sonorități de nimic altceva concurate, de pasul apăsat al sângelui accelerat de o privire sau de o îmbrățișare”.
Interesantă este remarca lui Nicolae Ciobanu cum că „Ștefănel traduce pentru prima dată în epica lui Ionel Teodoreanu, ipostaza apolinică a erosului adolescentin, iar, oarecum prin contrast, Dinu, din „Vacanța cea Mare”, exprimă reversul aceluiași fenomen, fațeta dionisiacă, aspect care, la rândul lui nu va sta mai puțin în atenția scriitorului.”
Vorbind despre același volum, Lovinescu este convins că prin notațiile sale impresioniste, prin predilecția pentru metaforă, „tânărul prozator se înserează în linia poeților imagiști de după război, Demostene Botez, Lucian Blaga, Camil Baltazar, Ilarie Voronca. Chiar și schița „Ulița copilăriei” își păstrează caracterul de poem liric și prin fond și prin expresie; la urmă «ulița» are naivitatea să devină «o persoană» ca în alegoriile poetice ale lui Coșbuc”.
Tot în legătură cu acest volum, Aureliu Goci aduce o remarcă pe cât de interesantă, pe atât de nouă: „titlurile au o semnificație: copilăria este pusă în relație cu un spațiu, pe când adolescența se raportează la (ano)timp. Așa cum primăvara explodează toată viața latentă a naturii și intră in clocotul înflorării sevelor vitale, la fel în sufletul tânăr, pătruns în vârsta tranzitivă a adolescenței, apar semnele unor schimbări miraculoase. Celebrele personificări teodorene apar acum: «Încolăciți sub cerul larg, pământul și cu primăvara sunt două trupuri goale – două guri flămânde care se mușcă adânc». Ștefănel iese din vârsta copilăriei obosit «ca după un lung înot în mare». Adolescența e o vârstă fluidă cu «hotare nestatornice». Mugurii se transformă în flori, florile se prăbușesc sub timpul de carne al fructului și fructul crește, crește… Chiar primăvara, oricât de scurtă și fugace, parcurge mai multe etape abia „perceptibile” care lasă și semne: …mărunțica troiță așezată de primăvară la răspântia de unde se desparte copilăria de tinerețe”.
Se poate ușor observa faptul că în această fază creionul lui Ionel Teodoreanu se exersează în desenarea unor siluete autonome. De altfel „literatura sa trăiește în primul rând prin facultatea de a sugera acest miracol al devenirii, de a-l urmări intuindu-i diversele implicații sufletești. În plus, capacitatea asociativă a scriitorului deși neînfrânată, participă adesea la un univers bogat intelectual”. Insuși scriitorul consideră că eroii acestui volum sunt „oameni schițați mai mult exterior, de fulgerul epic al unui fapt”.
Ca o concluzie, trebuie remarcat faptul ca toate aceste exercitii constituie un moment de maturizare a scriitorului, pentru ca acum are in posesie formula literara. Cu acest prim volum, ne aflam in prezenta unor trasaturi definitorii pentru creatia sa de mai tarziu. Lirismul excesiv ii va fi de pe acum un scut pentru ca, nimeni nu se va razboi cu el asa cum numai scriitorul o facuse si care, de cele mai multe ori, ii va taia avantul spre obiectivare. O data in plus, Ibraileanu avea dreptate observand ca scrierile acestei perioade sunt “pregatiri, sunt exercitii de roman, sunt prelidiile Medelenilor”49
Oricum, ne aflăm la un pas de trilogia Medelenilor, care avea să-i aducă lui Teodoreanu consacrarea.
“La Medeleni”
„…Înainte vreme, pe când nimeni încă nu știa că se va scrie Medelenii, pe străzile Iașului întâlneai adesea un tânăr original, cu capul gol, c-o cazacă rusească de mătase neagră suită sus pe gât. Avea o figură excentrică, brună tare – cum e coaja verde–negru a nucilor trecute – cu pomeți mongolici, ochi obligi și o frunte lată, puternic. Părul îi zbura dezordonat, în bucle șatene, dansând odată cu pasu-i sportiv. Cu toată figura-i asiatică însă o voiciune și o expresivitate explozivă depărta îndată gândul de la tipul visător și concentrat al mongolului.
Acest copil răsfățat al Iașului, pe care toată lumea îl cunoștea, îți trezea îndată imaginea primăverii debordante, cu copaci zbuciumați de vânt, cu pomi îmbrăcați cu floare și roadă, cu ploi repezi și furtunoase, cu soare arzător de nesfârșite ierburi pe care țâșnește galbenă și viguroasă ciuboțica cucului…”
Hotarul nestatornic
– Cântăreț al copilăriei –
Rămas nepot la bunici „doar în amintire” în plin tumult de tinerețe, Ionel Tedoreanu dă naștere unei grandioase fresce în care, înmuindu-și penelul pe un șevalet încărcat cu toate nuanțele și culorile, zugrăvise cu vorbe în tonuri însorite și calde copilăria și adolescența.
La 28 de ani va debuta ca romancier cu cel dintâi volum al trilogiei Medelenilor, „admirabilă carte”, intitulată: „Hotarul nestatornic”. Acesta va fi tipărit cu răsunător succes în 1925 la Editura Cartea Românească urmându-i, în 1926 „Drumuri”, iar în anul următor „Între vânturi”.
„Când au izbucnit Medelenii la lume, a fost furtună de vorbe, cu ploi și torente de laude și uimiri și soare fierbinte după uragan – cu strălucire și căldură.
Născuse, odată cu primul volum al copilăriei scriitorului, un nou artist al condeiului. Scriau gazetele trâmbițând, dispăreau volumele din librărie cu suflare de vânt; iar din mână în mână cartea se uza și devenea ferfenițoasă de atâta citit.
– Ce-nseamnă asta Irinuțo? spune mama fiicei sale de paisprezece ani, elevă la liceu.
Și scoate de sub căpătâiul ei un volum gros, bolnav de încheieturi, cu picioarele și mânile foilor spânzurând, palid și boțit, fără cap și coadă.
De câte ori l-ai citit?
De vreo patru ori, mărturisește cu jumătate de voce vinovata.
Dacă l-ar fi citit numai de atâtea ori nu ar fi fost așa de prăpădit”.
Cu toate acestea singură critica „nu poate cădea de acord în judecată, părerile fiind de la început împărțite între entuziasm (Perpessicius) sau o corectură excesiv de severă (Pompiliu Constantinescu). Mai târziu, va remedia tensiunea oscilantă Ov. S. Crohmălniceanu care zice: „între aceste oscilații extreme ale aprecierilor pe care le-a cunoscut opera prozatorului, adevărul se află undeva la mijloc.”
Tânăr și cu răspunderi de familie îi va fi foarte greu să-și împartă timpul între viața de familie și acel dute – vino al tribunalelor. Mulți critici iau în seamă numeroasele pagini ale Medelenilor, consacrate afirmării profesionale a tânărului avocat Dan Deleanu – cu „avatarurile” unui mod de viață istovitor, „fiind o indirectă și abia voalată destăinuire pro domo”.52 De aceea va duce o luptă lăuntrică pentru a realiza un echilibru, între profesia de avocat: necesară câștigării pâinii celei de toate zilele și chemarea spre literatura care va fi ca o compensație, ca o evadare în lumea imaginației interioare. Într-un interviu, Teodoreanu explicase greutățile carierei sale de avocat. Romancier deja consacrat unui extraordinar succes de public, transformat de spiritul feminin al vremii într-un fel de Rudolf Valentino ori un Leonard, mărturisea că: “toată gloria aceasta literară în profesiunea mea de avocat mă desăvârșește! Un împricinat, oricât de subțire om ar fi ezită parcă să-și încredințeze destinele proprii unui avocat care face literatură”.
Din acest motiv numeroase pagini de confesiune vorbesc despre vacanțe petrecute la mare uneori în tovărășia lui Cezar Petrescu, alteori de familia Arghezi la Văratic sau Agapia, la Borsec ori la mănăstirea Neamț în care tânărul prozator își petrecea orele în muncă intensă, febrilă, întovărășit de cafelele „mari și tari, învăluit în fumul țigărilor, în auz cu râsetele și vorbele personajelor sale (despre care mărturisea în „Cum am scris Medelenii”), trăind până la halucinație parcă o altă existență, imaginară, ocrotită de prezența caldei și sensibilei soții care adeseori îi îndepărta pe nepoftiții reali sau îi liniștea pe gălăgioșii gemeni.
Din mărturisirile autorului aflăm că gloriosul „triptic” a fost scris la Tekirghiol și apoi la Agapia. Inițial, a pornit de la o nuvelă „Dacă vecinii îmi omoară hulubii”; un licean se întoarce cu trenul la moșia părintească, la Medeleni. În timpul călătoriei, vederea unui „picior fermecător” îl face să uite dragostea pentru prietena surorii lui de la conac. E chinuit, trăiește acut amurgul inocenței. Pentru a-și explica eroul, Teodoreanu a simțit nevoia antecedentelor. De aici… romanul”
Cu primele pagini ale „Hotarului nestatornic” suntem teleportați spre o moșie, la Medeleni, unde, afară, mezinul familiei Deleanu, Dănuț se bucură de cele dintâi zile de vară ale vacanței „celei mari, întinzând un zmeu boieresc”. În așteptarea câtorva clipe pentru plecarea la gară pentru a-și întâmpina tatăl și pe surioara lui Olguța care urmau să sosească împreună cu Monica, sora de suflet a Olguței, nu-și găsește altă preocupare decât aceasta. De pe acum „se anunță alocatul de viață care va domina în întregime romanul dar și un procedeu predilect al scriitorului, traducerea senzației în comparație sau metaforă prin asociația imprevizibilă. Astfel, Dănuț se opri în mijlocul șoselei ca un gladiator în arenă, cu călcâiul pe trupul biruitorului, având drept scut zmeul, drept lance sfoara, al cărei fuior îl strângea în pumnul repezit îndărăt.”
De la începutul răsfoirii primelor pagini parcă suntem atenționați că în fața noastră avem un copil stăpân în toată deplinătatea pe timp sau pe spațiu, în închipuirea lui. Este stăpânul absolut al turbincii lui Ivan, din care tot iese și nu i se mai termină lumea lui imaginară.
…Ajunși la gară, vom face cunoștință cu noile personaje, care vor rămâne animatoarele vieții trăită la moșia Medelenilor. Olguța – într-un neastâmpăr veșnic; Monica: sfoară aurie „cu mișcări liniștite și ochi mari de îndrăgostită, privind și respingând vacanța” și cu jovialul Iorgu Deleanu, tatăl copiilor.
Parcurgând drumul de la gară spre moșie vom exclama și noi deodată cu Perpessicius ca „nevolnicul nostru entuziasm se frământă și nu-și găsește aripi la înălțimea bucuriei prin care a trecut, de-a lungul acestor pagini de primăvară și de mireasmă ale romanului domnului Ionel Teodoreanu” redat în rânduri de-o incantație bucolică: „Uguiau nevăzuți în jurul trăsurii, dulci hulubi… Caii dădeau din cap blajin, urcând la pas suișul… Pâlpâiau fluturași albaștri… Rândunelele-și lăsaseră în iarbă la uscat rochițele umede de rouă… Drumul de foșnete și de miresme ducea spre cerul apropiat… cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu mâinile împreunate, cu cozile pe spate – pe Monica. Putea să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă ținând într-o mână inelul cu cheile cele grele care deschid porțile cerului, Sf. Petru surâzând…”
De la început se verifică astfel această capacitate a scriitorului de a-și înmuia pana când în real când într-o atmosferă nedefinită de basm și de vis, de poem așa cum se va autodefini peste câțiva ani în prefața la „Arca lui Noe”
…Vom străbate în lunile de vacanță încet-încet, „aceste pajiști cerești ale unui paradis al copiilor…”, ale acestor îngeri rătăciți printre oameni”
Chiar dacă cele trei personaje principale sunt mereu în fața ochilor noștri, atenția este concentrată mai mult pe Olguța. Ea este un adevărat „drac îngeresc” după caracterizarea tatei. Tenace, deșteaptă și autoritară, ea nu se va mulțumi niciodată doar cu anumite cufundări în visare cum face fratele ei. „Teribilismul eroinei, vădit într-un întreg șir de «îndrăzneli» (subtilizarea borcanelor de dulceață, obstrucții de tot felul față de Dănuț, angajarea în discuții grave, pe picior de egalitate, cu cei maturi, etc.) nu tinde la altceva decât tot la plănuirea unui univers existențial autonom, „care să asigure depline posibilități de afirmare a propriei personalități.”
Cu toate îndrăznelile ei de cugetare, cu tot „adorabilu-i cinism” Olguța va rămâne însă un suflet ales: îl iubește nespus pe bătrânul moș Gheorghe, n-o poate jigni pe Monica când Dănuț îi este un permanent cal de bătaie. Dar, când la îndemnul lui Herr Direktor, părinții ei hotărăsc să-l trimită pe Dănuț la București pentru a primi o educație mai aleasă, tot sufletul ei, de soră iubitoare față de Dănuț i se dă pe față. „Copilul acesta evoluează sufletește cum evoluează și candoarea sufletească a Monicăi, micul înger blond terorizat de propria-i adorație pentru Dănuț, tip prin excelență reflexiv, interiorizat și timid, voluntar, într-un cuvânt tenace. Iată enunțate acele însușiri care fac din povestea aceasta a Medelenilor un roman, și încă unul din cele mai bune pe care le avem.”
Între Dănuț și Olguța se interpune blânda și frumoasa Monica, care va fi în așa fel plasată în roman ca să echilibreze cele două caractere aflate la poli opuși. Este un fel de a spune că au caractere, pentru că G. Călinescu afirma undeva că „sufletul copilului este o nebuloasă în care visul nu s-a desfăcut de adevăr, în care lumea de afară stă păturită înăuntru și totuși, nu există întunericul, totul răsfrângându-se în afară.” Adică „caracterul e o răsfrângere a conștiinței. Iar „copilul” află încetul cu încetul, marginile ființei sale, capătă conștiință de sine printr-o neîntreruptă ciocnire cu ce nu este el, până când ajunge, în sfârșit, să distingă lumea de dinafară de cea de dinăuntru, obiectul de subiect…”
Revenind la personajul Monicăi, ea este o apariție de basm, o zână din povești și a poveștilor, pe care toți o îndrăgesc: celelalte „figuri ale romanului, cititorii de atunci și până azi, chiar și criticii, putându-se număra între aceștia și dintre cei mai puțin binevoitori. Astfel, Călinescu e cam zdruncinat de apariția celor două tinere „fete, care au ceva din grația somptuoasă, din pudoarea aristocratică și mândră a pânzelor lui Velasquez sau din suavitatea exacerbată a frescelor lui Melozzo da Forti. «Formele Monicăi erau lungi alintări de linii extratăiate cum sunt înmănunchirile jet-deaux-urilor sau melodiile violelor cântate cu arcușuri lungi. Era avântată cu suprema și delicata supleță a fumului în văzduh acalmic. Părea că se mișcă în vârful degetelor, dar picioarele călcau orizontal pământul și totuși trupul părea înălțat – nu înalt – alungit – nu lung… Așa sunt trupurile cerești, cărora aripile – ridicându-le povara pașilor – le avântă conturul senzual spiritualizându-l cu o înălțare de zbor»”.
Nicolae Ciobanu găsea că personalitatea Monicăi se ivește tocmai în „lipsa” personalității în comparație cu Olguța și Dănuț. În ea își vor găsi alinare și umăr de sprijin fiecare dintre cei doi frați. De aceea ea va putea să înțeleagă ușor atât punctul de vedere al Olguței, cât și pe cel al lui Dănuț…
La o mai atentă privirea asupra acestui prim volum al Medelenilor vedem că, de fapt, jocul este un motiv central în jurul căruia se învârt toate faptele personajelor: Monica se joacă cu păpușile, Olguța într-un joc mai mult sau mai puțin grav omoară broasca din iaz care în închipuirea ei era reîncarnarea Fiței Elencu, personaj dubios și cu un caracter aprig. Dănuț e, într-un perpetuu joc al fanteziei, mai ales plăcându-i să se întrupeze în persoana lui Ivan Turbincă. Chiar soții Deleanu pentru a se integra în lumea copiilor acceptă provocarea jocului.
Însuși autorul mărturisea undeva:
„Copilul s-ar putea defini astfel: Mă joc, deci trăiesc; trăiesc, deci sunt copil. Transfigurarea copilului prin joacă e absolută. Jucându-te într-o uitare de tine atât de perfectă, încât, dacă ai fi ce nu ești, ai exclama: sunt fericit!” Tocmai din acest motiv adulții nu „iau în deșert sfințenia jocului” ci se integrează cu totul într-o atmosferă ludică; nu poate fi trecută astfel cu vederea memorabila scenă a deghizării carnavalești:
„ – Să nu vă supărați, coniță! Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă!” zice o slujnică.
Nicolae Ciobanu este de părere că autenticitatea artistică scade „simțitor tocmai atunci când unele personaje mature sunt scoase din «jocul» general al cărții și orientate pe alte căi”.
I s-a reproșat autorului abundența dialogului, limbuție neînfrânată, vorbărie „goală dar plină de nimicuri” filmate. Ibrăileanu însă, mai mult ca oricine altcineva rectifică această viziune neașteptată, observând faptul că personajele sunt mai mult „arătate” și nu „expuse”, că domnul Ionel Teodoreanu își pune persoanejele “mai mult la prezent decât la trecut.
De aici abundența dialogului… Aici, în aceste «momente», dialogul este însuși materialul și însăși creația. Dialogul are menirea să înfățișeze personajul, să-l realizeze ca și în arta dramatică. Creația prin dialog este creația prin excelență.”
De asemenea, i-a fost reproșat „imagismul luxuriant, iluminat de fosforescențe de o molipsitoare sugestie pe care ar trebui să-l extirpeze radical.”
La aceasta se apără însuși scriitorul care îndemna la răbdare până când se va maturiza literar, sperând că se va așeza tumultul din el. apoi, e o „nedreptate ca opera sa să fie pusă în evidență cu „opere” de maturitate ale scriitorilor de „ieri”, care la fel au fost criticabili. Își exprimă speranța că „probabil și noi, în mâinile reacționarilor de mâine, vom fi dați ca model, vom servi la stăvilirea exuberanței talentelor viitoare”.
Dar, cu toate acestea, „Hotarul nestatornic” a fost primit – cum am mai precizat – „cu un entuziasm enorm, fiind apreciat ca: „o foarte serioasă monografie a unui ținut sufletesc…o binefacere sufletească, o fântână de întinerire pentru inimile iubitoare de „frumos”; ca un roman al copilăriei în care se cuprinde „vivacitatea creației” căci „viața copilăriei e mai vie decât a maturității…”
Chiar G. Călinescu, scriind despre Teodoreanu in “Gandirea”, sub forma unei contradictii dintre „Ego și Alter-Ego” recunoaște până la urmă faptul că: „prin adânca incursiune în sufletul copilăresc, prin atmosfera de fericire și prospețimea recepției, întâiul volum al Medelenilor face parte din categoria operelor de o valoare durabilă și adevăratele înfăptuiri ale scriitorului”.
– Drumuri –
…Zilele babei sunt în tine; numele lor e adolescența. Și ceea ce înseamnă în copilărie o simplă oprire întrebătoare, acuma se dilată apăsat, devenind pândă. Pândiți viața prin cărți și direct prin cei din jurul tău și chiar prin tine!
Și timpul trece sterp și cenușiu. Dacă nu ți-ar fi bine te-ai sinucide. Oricum, te simți mult mai vecin cu moartea decât cu viața. Ești închis parcă între pereții umezi și între oglinzi verzui. Și ți-e dor, fără putere, de-o fereastră.
Până când, într-o zi iată, o găsești în sfârșit; e caietul. Aprinzi atunci lampa – căci numai lampa e dimineața unei astfel de ferestre – deschizi caietul, scrii «Drumuri» și începi să trăiești.
Căci literatura nu e altceva decât un drum spre viață, al celor blestemați să nu-și găsească răsunetul pasului și umbra decât acolo.
Drum bun, omule!”
Basm pentru adolescenți
… „Lirismul din opera domnului Ionel Teodoreanu, când nu e lirismul autorului în fața naturii, ori lirismul personagiilor sale lirice (pe care le redă cu obiectivitate, deci cu lirismul lor), este atitudinea scriitorului față de personagii, adică față de creația sa, este răsunetul personagiilor în sufletul său. Dar aceste personagii sunt create foarte obiectiv, sunt vii și foarte deosebite unul de altul… Efectul cel mare produs de opera domnului Ionel Teodoreanu asupra publicului se explică, mai înainte de toate prin această putere de creație obiectivă, căci aceasta e calitatea adevărată a unui romancier: celelalte sunt ingrediente.
Din cele de mai sus citate, ne dăm seama că, o dată cu apariția celui de-al doilea volum al trilogiei „Medelenilor”: „Drumuri” ne aflăm deja în fața unui romancier adevărat, oricât tinerețea scrierilor sale ar solicita o anume prudență critică – ne scutesc de preliminarii și ne dau libertatea să vorbim de-a dreptul despre „drumurile” pe care ne preumblă eroii Medelenilor.”
Chiar din titlu, autorul vrea să sugereze faptul că odată cu creșterea spre viață, proaspeții adolescenți stau la răspântie de drumuri. Cum mărturisea Nicolae Ciobanu undeva, acestea vor fi alături de tinerețe singurele vacanțe de care se vor bucura eroii romanului, pe lângă vacanța copilăriei. Acum, când „anii lor tineri sună a cântec”, vor trebui să-și afle primele semne sau sensuri ale „drumului” lor în viață.
Fiecare dintre personajele principale își vor forma acum propriile lor caractere.
Iar drumul lor spre viață, lăsând copilăria la răscrucea drumurilor și alegând să meargă pe cel a cărui troiță era pusă de adolescență, nu va mai fi încadrat în peisajul mirific al Medelenilor, al vacanțelor medeleniste. Aceasta va deveni centrul de atracție din revenirea adolescenților din pribegia vieții. Așa ni se va deschide și drumul celui de-al doilea volum, cu evocarea „sfârșitului unui an școlar”, a clasei a VII-a modernă a liceului Lazăr din București.
Îl regăsim pe Dănuț, acum Dan Deleanu, elev în ultima clasă de liceu, același tânăr înclinat spre reveria poetică care încă pendulează între timiditate și orgoliu bărbătesc și care și acum privește totul la modul ideal, absolutul fiind o viziune proprie adolescenței. E vârsta la care, în jurul iubirii, își va consuma întreaga stare sufletească plină de încărcăturile fanteziei și în care va găsi întregul sens al existenței sale, chiar începutul și sfârșitul ei. Sfârșitul acestui an școlar îl găsește îndrăgostit de Adina Stephano, frumoasa „mică, cu ochii mirați, mari, verzi, umezi și răcoroși”, „soția d-lui Michel Stephano” căpitan din Marina Comercială „care era mereu în străinătate”.
Așadar, chiar de la începutul primilor „pași” în drumul nostru, ne dăm seama de încărcătura psihologică în care ne-a plasat autorul.
Dan Deleanu va fi eroul principal al volumului „Drumuri” al Medelenilor, autorul acordându-i lui un larg câmp de acțiune, fără însă a-i pune în penumbră pe ceilalți eroi, pe care i-am cunoscut în „Hotarul nestatornic”. Dar va adăuga alte personaje, tocmai pentru a analiza mai bine psihologia caracterului de adolescent. Așa îi vom cunoaște pe timidul și perseverentul Mircea Balmuș, pe simpaticul bâlbâit Ionel sau pe un „Călin, copil de casă” întruchipat în persoana lui Puiu Deleanu (fratele vitreg, înfiat de părinții lui Dănuț).
Nu rămân în penumbră nici măcar Adina Stephano, apoi Ioana Palla sau Rodica, personajele ce vor juca un rol important în roman, Dănuț oscilând permanent între pasiunea pătimașă dată de primele zvâcniri erotice adolescentine față de ele – într-un anumit episod al formării sale – și față de dragostea curată și încă infantilă ce o nutrea față de Monica.
Așadar trăim euforia ultimelor zile de școală împreunate cu zorii unui început de vacanță de vară…
Plăcerea cu care parcurgem paginile se îngână de „poezie ce se naște din starea metaforică în care însuși scriitorul se complace narcisic, îndrăgostit parcă de adolescentul pururi prezent într-însul, de-a lungul propriilor lui vârste, pălite – una după alta – de melancolia dorințelor vane”.
Trăim sub semnul eternei adolescențe în clipe, zile și ore pline de tumultul tineresc al dragostei înmugurite, de discursuri filozofice ce parcă n-au a se mai termina, ținute pe diverse teme, între cei doi prieteni: Mircea și Dănuț. Atmosfera medelenistă nu dispare, ci e întreținută și la București, găsindu-și locul pe strada Popei Nan, în sânul familiei Balmuș, moldoveni mutați în capitală dar care nu-și Iașul sufletesc plin de candoarea sufletului de țăran.
Apar și personajele de decor, care împreună redau spiritul vremii în toată grandoarea și frumusețea lui culturală, artistică și arhaică: Tonel (Tontonel), Gheorghiță – așa zisul valet al lui Dănuț, Aneta, slujitoarea Adinei, Coco – papagalul vizitiului Nae care va împărtăși bucăți de bucurie sau durere alături de Dănuț, Mircea ș.a.
Rând pe rând, romancierul ne transpune la București sau ne poartă pe aripile gândului la Iași, „medelenismul” de aici întreținând întreaga atmosferă și care, ca niște raze, transmite revărsări de lumină spre „Bucureștiul – corupt și ticălos”, pe care Mircea îl urăște „îndoit”.
Însă, așa cum Nicolae Ciobanu afirma undeva, în romanul „La Medeleni”, în afară de Dănuț, marea revelație tipologică o constituie cele două tinere eroine: Olguța și Monica, în volumul „Drumuri” și mai pregnant urmărite caracterologic, prim compararea dintre ele și apoi prin confruntările cu Rodica, Adina și Ioana Palla.”
Într-adevăr, tipologia caracterologică a Monicăi și Olguțăi este de-a dreptul tulburătoare. Pe noi, ca cititori, ne învăluie un sentiment al bucuriei reîntâlnirii miraculoase cu ceva „pe care numai idealul de perfecțiune clasică îl putea imagina” și în care „viziunea medelenistă își imprimă puternic amprenta asupra lor.”
În amintitul dialog socratic din „Gândirea”, G. Călinescu, atât de nedrept în general cu ultimele două volume ale romanului, totuși nu-și putea înfrâna entuziasmul. Astfel, unul dintre interlocutori (Ego) se adresează partenerului său: „Spune dacă apariția celor două tinere fete nu are ceva din grația somptuoasă, din pudoarea aristocratică și mândră a pânzelor lui Velasquez sau din suavitatea exuberantă a frescelor lui Melezzo da Forli”.
La fel, Garabet Ibrăileanu observa faptul că, în „Drumuri” personajele încep să fie «mari», mai ales din cauza complicațiilor sentimentale și mai ales Dănuț începe să fie “mare”. Olguța însă se comportă cu aceeași spontaneitate ilogică ca și în “Hotarul Nestatornic”. Viața ei nici în “Drumuri” nu are încă subiect… a rămas tot copil. Și simțim că Olguța va păstra și de aici înainte mai multă copilărie, acea copilărie care este semnul distinctiv al ființelor de elită, vii, inteligente, curioase de viață, spontane, refractare la conformism, rezistente la anchilozare morală, la mecanizarea vieții.
Dacă în întâiul volum, Monica era cea care oferă un umăr de sprijin fratelui ei de suflet sau Olguței, acum rolurile se schimbă: Olguța, în logica ei copilărească, cu întregul ei character zugrăvit în rânduri atât de luminoase de Ibrăileanu, va deveni punct de sprijin Monicăi, ocrotindu-I „îngerul durerii și al dragostei” față de „Benjaminul” familiei sau îl va scutura pe „Metaforul”, atunci când o apucă pe căi greșite.
De o adevărată feminitate dintre cele mai tulburătoare, o adevărată „Diană modernă”, grație elementelor ei „sportive” – portret făcut în „Gândirea” de Călinescu – îl face pe Ibrăileanu, în deplină dreptate, să afirme în entuziasmul lui că prin plăsmuirea ei, autorul atinge treapta creației pure și că are „halucinația vieții”.
Cam în aceleași gânduri plutește și Nicolae Ciobanu care afirmă: „prin Olguța, Ionel Teodoreanu a vrut să realizeze un adevărat personaj sinteză. E o tentativă de a pune de acord inefabilul si statuarul vieții, al frumuseții feminine de tip clasic, cu spiritul lucid, disociativ al femeii moderne, fără ca prin aceasta să se impieteze cu ceva asupra a ceea ce numim mister feminin, dimpotrivă, totul țintind la potențarea și redefinirea contemporană a acesteia”.
Nu-l vom da la o parte nici pe veșnicul entuziasmat de scrisul lui Teodoreanu – Perpessicius – care vrea să deslușească printre rânduri, destinul drumului Olguței: „acest drac împielițat, inteligent, spiritual, de o energie voluntară, cu atât mai afirmată cu cât voia să ascundă sub zgomot și ireverență profunda ei sentimentalitate, Olguța aceasta care a alarmat pe pedagogii înclinați să pună și să interzică școlarilor frecventarea acestei iconoclaste….nouă ni se pare și acum nu numai pitorească dar și umană, ar fi putut să fie axa de reazem a «Medelenilor».
Și poate, tocmai din acest motiv însuși autorul pune pe seama lui Mircea Balmuș, timid și îndrăgostit de Olguța, să se închipuie autor al romanului „Medeleni”, Olguța purtând subtitlul „Olguța”. Îi va explica, în eternele discuții filosofice lui Dănuț de ce intenționase acest lucru.: „convingerea mea. Și ți-am explicat și rațiunea ei. Olguța numai va da romanului energia realității. Fără de Olguța, romanul tău e o poezie…”. De fapt, Dănuț va fi în roman viitorul romancier, care nu e de aceeași părere cu prietenul de breaslă răspunzându-i: „Nu, Mircea… Și de altfel ți-am mai spus că Olguța într-un roman ar părea neverosimilă, ar fi chiar…”
Dar Olguța rămâne aceeași Olguța din copilărie, recunoscută mai ales din neastâmpărul și verva pe care o degajă mereu; e aceeași Olguța în corespondențele pline de umor dar nedezbrăcată de haina realității trimise lui Hardmuth, – Mircea – rozătorul de creioane, sau în escapada la București făcută numai de dragul fratelui mai mic, urmărindu-i cu afectivitate „drumul” atât de sinuos și de „șerpuitor”, dar și din protectoarea prietenie față de Monica, apoi în verva vânătorilor sau a exercițiilor de scrimă… „Olguța e din rândul exemplarelor feminine, rare, în stare să problematizeze până la tragic iubirea. E într-un fel pandantul feminin al «sufletelor tari» din opera lui Camil Petrescu. Poate că este singurul personaj din romanul „La Medeleni” care are vocația absolutului, ceea ce o plasează, la un moment dat, fără putința de a se mai sustrage în zonele tragicului irecuperabil.”
Pe lângă toate aceste caracterizări portretul celor două tinere se reliefează mai bine, mai ales din contractul în care sunt puse: Monica e acum o domnișoară cu mult mai frumoasă decât îngerul blond și cuminte din copilărie, și aceeași logodnică, chiar dacă nu la fel de tăinuită, a lui Dănuț.
Multe voci critice vedeau în Monica expresia feminității în stare pură, acel tip feminin care amintea de epoca Evului Mediu cavaleresc în care totul era pus între legendă și mistificare.
Doar că aici armurile de altădată vor ceda în schimbul cărților și a manuscriselor lui Dănuț, pe care Monica le va îngriji cu o afecțiune duioasă și sinceră.
Idealismul «medelenist» va ieși la iveală din întruchiparea Monicăi și din opoziția în care e plasată în roman, alături de Adina și de Ioana Palla, sau de Rodica, ea fiind singura triumfătoare.
Frumoasa „Melizandă”, cum o numea Olguța, îi este superioară Adinei (Adina – răsfăț pentru Dănuț), acestei „micuțe Magdalene a cărei iubire pentru Dănuț suferă și se torturează să fie pentru multă vreme nedreptățită. Adevărul însă este că în Adina, d-l Ionel Teodoreanu ne-a dat o creațiune de aceeași esență omenească, mai puțin diversă de altfel, la celălalt pol al sensibilității femeiești, dar din aceeași linie de autentică feminitate ca și Olguța.
Cât despre Adina, Garabet Ibrăileanu găsea că rolul ei în roman nu e altul decât acela al unui „animal superb”, a cărei psihologie umană nu e altceva decât sufletul corpului ei.” Însă Perpessicius îl consideră nedrept într-o astfel de etichetare, căci trebuie observat faptul că la Ionel Teodoreanu, „scenele cele mai îndrăznețe sunt un simplu joc de zei nevinovați, în extazul vremurilor de aur”.
Legat de acest personaj, chiar cel mai bun prieten al lui Dănuț, Mircea Balmuș e controversat. În discuția cu Olguța îi va răspunde acesteia că Dănuț n-ar trebui s-o iubească, că nu merită să fie iubită de el și că… „ – Pe mine nu mă ascultă!, urmă Mircea, – cu șuvițe de păr pe frunte, tot mai dezordonate. Bine că vine vacanța. Nimeni nu-i mai fericit decât mine că Dam are să plece din Bucureștiul acesta…”
Cu toate acestea, Mircea, la rândul lui, se îndrăgostește de Olguța încă înainte să o fi cunoscut, dar nu va îndrăzni să-și mărturisească dragostea ei, ci se va apropia în timiditatea lui, de blânda Monica, singura persoană căreia își va putea deschide suspinele inimii. Ca temperament, e o fire total opusă lui Dănuț, și datorită acestui fapt, multe voci critice nu-i găsesc adevăratul rol pe care îl are în roman. Ibrăileanu, spre exemplu îl vede „un tip mai nelămurit, un tip creat parcă mai mult teoretic, ca să ocupe un loc în șahul psihologic al Medelenilor, un tip parcă nu venit în roman ci adus de d. Teodoreanu.”
Însă întregul lui temperament și caracter se ridică deasupra sufletului și ni se dezvăluie nouă, mai ales în momentul în care Olguța pleacă de la București, iar Micea rămâne cu o minune în suflet. Dar nu putem descrie noi mai bine decât autorul această transformare lăuntrică, scrise în cuvinte încărcate de psihologie și poezie.
În sufletul lui Mircea era ca o mirare care prefăcea conturul sufletului și al gândurilor. O mirare… Înaintea primăverii trece un vânt. Trece un vânt pe străzi, printre case, magazii, biserici, printre oameni preocupați care se duc la treburile lor de toate zilele, într-o zi ca toate zilele. Și deodată un trecător – tânăr sau bătrân, femeie sau fată – ridică ochii, ascultă, privește, respiră… Ce s-a întâmplat? A răsărit o zare? Au râs mălinii undeva înainte de vreme? Au respirat violetele într-o pădure? A zburat un înger nevăzut din ceruri și s-a dus iar înapoi, cu parfum de toporași în aripi?… Cine știe… Nu s-a întâmplat nimic… Cine știe… A trecut un vânt, înaintea primăverii, printr-un oraș.
Și capetele trecătorilor se ridică. Cerul parcă a venit. Un trecător zâmbește altuia, fără să-l cunoască. Fiecare ar vrea să facă semne de bunăvenire cuiva… Nu-i nimeni. E o mirare; orașul e altul, oamenii sunt alții. Undeva, un glas începe să cânte. E o mirare pretutindeni, pe urma unui vânt, care a fluturat soare, perdele, plete, suflete…
Romanul continuă într-o mulțime de scene și evenimente care ne duc pe drumurile pe care umblă personajele. Dănuț, împreună cu Mircea pornesc la Medeleni, în vacanță. O apariție de basm, suavă, călărind în așteptarea lui Dănuț la gară, care abia dezlipit de sânul Adinei, la celălalt capăt al drumului e așteptat cu dor și neastâmpăr de Monica. De aici, pornim împreună pe un drum ca în povești spre casă, unde d-l Deleanu își așteaptă odorul. Scenele continuă să se ruleze cu repeziciune: Dănuț va tânji cu melancolie după dragostea Adinei, de Monica se va simți înstrăinat, fapt pentru care își va ostoi dorul în brațele Ioanei Palla, cumnata reputatului pictor Alexandru Palla, care la rândul lui, o va întâlni pe Adina la Veneția și se va îndrăgosti de aceasta.
În același timp, pe un alt drum Olguța aleargă cu automobilul la Iași, unde prezidează un cerc de bărbați, printre care un colonel ce-i dă lecții de scrimă, un ministru galant, pe doctorul Prahu și alții. Puiu Deleanu – Cutulachi – e îndrăgostit și el în taină de Olguța, însă rivalizează cu Dănuț pentru Rodica, la care li se adaugă și Mircea, apoi toți trei o vor vizita alternativ pe Sevastita, o servitoare darnică și fără prejudecăți.
În aceste succesiuni de episoade sunt prezentate și alte drumuri: revenirea Adinei în țară, la moșia Ioanei, însoțită de cumnatul acesteia, ultima întâlnire cu Dănuț și despărțirea lor, destinul familiei Palla sau sunt redate niște amintiri despre un misterios Vania, membru răzvrătit și nonconformist al clanului Dumșa etc.
În toată această încrengătură, singura Monica pare a-și urma drumul drept și consecventă în adorația pentru Dănuț, constituind unicul sprijin moral în frământările acestuia, chinuit nu doar de clocotul sângelui, dar și de vocația literară.
Imediat după apariția acestui volum s-au stârnit multe voci critice care n-au fost de acord cu conținutul acestuia. S-au ridicat critici împotriva verbalismului liric, în ton fals patetic „a repetatelor exhibiții de scene senzuale” sau a „pansenzualismului”, a „excesului de literaturizare” sau a „amestecului de frăgezime și de maniorism”.
Ca răspuns tuturor acestor voci, vom răspunde și noi cu Perpessicius: „… și cititorul știe că numai operele viabile duc cu ele sâmburii polemicei.
Nu este oare, Balzac cel mai discutat dintre romancieri?”
„Între vânturi”: răspântie de tinerețe și maturitate
În anul 1927 Ionel Teodoreanu încheie ciclul trilogiei „La Medeleni”, dăruind editurii Cartea Românească ultimul volum: „Între vânturi”,
…E ca și cum, reveniți după o lungă vacanță, ne reîntâlnim cu eroii romanului. Au trecut șase ani în care ei au cunoscut nenumărate experiențe. Apariția lui Vania Duneșa în casa Deleanu îi va oferi Olguței ocazia de a-și verifica sentimentele față de acest ins misterios, cum auzisem despre „În Drumuri”. Dragostea pentru Vania izbucnește năvalnic, dar și dureroasă, mai ales în urma plecării lui în război. Durerea o schimbă pe Olguța, o face mai tăcută, interiorizată cu atât mai mult cu cât treptat se obișnuiește după ani și ani cu ideea morții lui. Dar o coincidență îi va pune față în față pe vaporul cu care Olguța se întorcea din Franța acasă. Ei hotărăsc să plece în America și să înceapă o nouă viață. Monica e și ea fericită. Și-a luat strălucit doctoratul și e așteptată la Iași de Dănuț, acum avocat.
Casa Deleanu din Iași e tot mai pustie. Doar Dănuț îi mai umple nopțile. Scriind și gândindu-se la Monica. Soții Deleanu îmbătrâniți, lipsiți de veselia celor plecați, privesc cu îngrijorare viitorul.
În roman este introdusă și revista „Viața românească” sub titlul „Viața contemporană” și în același timp este evocată figura redactorului ei, mentorul literar al lui Dănuț, cunoscut prin Mircea Balmuș, acum intelectual de mare reputație.
Sosirea fetelor provoacă o ultimă rază de viață, amintind tuturor de „medelenismul” de altădată. Apoi viață reintră în normalitate. Olguța pleacă la Bălți, pentru a-l reîntâlni pe Vania, o vreme stabilit aici până la clarificarea situației lui militare. Întoarsă la Medeleni, unde se proiectează căsătoria lui Dănuț cu Monica și în taină se speră la a ei cu Mircea – pentru că iubirea pentru Vania este ghicită doar de Monica – Olguței i se confirmă cancerul bănuit încă din timpul studiilor la Paris. Capitolul de încheiere este dramatic. Pentru prima dată în viața ei, Olguța șovăie. Își stăpânește durerea, își îngroapă iubirea ei și, cu deplină luciditate se sinucide.
Moartea ei trage un negru zăvor peste Medelenii copilăriei.
Toate personajele susținute de voioșia Olguței, soții Deleanu, dispar din scenă. În epilog, îl găsim pe Mircea Balmuș, căsătorit cu Marieta, pe tinerii Deleanu în tristețea lăsată de sfârșitul neașteptat al Olguței, pe Alexandru Palla ajuns morfinoman.
Moșia Medelenilor va deveni sub proprietatea Rodicăi Bercale, colega și prietena de odinioară a fetelor.
…Sub asprele lovituri ale vieții, candorile copilăriei s-au pierdut, iar eroii sunt înfrânți…
* * *
Odată cu apariția lor, cele trei volume ale Medelenilor au fost receptate atât de diferit în epoca vremii încât nume ilustre sau mai puțin ilustre au îngroșat rândul defăimătorilor sau al entuziaștilor astfel încât, ar fi fost necesară poate o nouă creare a lumii pentru a se mai separa încă o dată apele de uscat. Aceasta pentru că ceea ce provoacă pentru unii încântare, de alții este respins și invers. Cu toate că am arătat opinia unora sau a altora până acum printre rânduri, și cu riscul de a repeta cele spuse este necesară oferirea acestui tablou atât de succint.
La un moment dat, însuși ilustrul critic George Călinescu este prins în această ceartă a contrariilor. În 1928, când trilogia „Medelenilor” se înainta spre premiere Societății Scriitorilor Români, și când proza romanescă șoca prin noutate, criticul apela cu abilitate la un „Ego” și Alterego! Pe aceștia îi punea să se înfrunte, apărându-l sau acuzându-l pe romancier. După ce afirmase că e un mare stilist, în același timp adaugă curând că romancierul e: „un nesuferit retor. E bombastic, truculent, patetic, absurd, verbios, metaforic și pletoric. Întocmai ca un tren ce mai alunecă o bucată de drum pe șine, în virtutea inerției, după ce motoarele au fost oprite, scriitorul călătorește multă vreme dincolo de idee, pe goliciunea cuvintelor, pentru a încheia cu: „Ionel Teodoreanu este un scriitor de un mare și variat talent, poet totodată și puternic educator de oameni și lucruri (Mărturisesc că m-a cam zdruncinat).”
Garabet Ibrăileanu este cel dintâi admirator declarat al acestui „creator, poet și artist”. El simte o permanentă nevoie de a-și explica entuziasmul: „Medelenii – precizează criticul – nu sunt romanul copilăriei ci al unei generații.” Dezvoltând ideea, Ibrăileanu socotea că roman al copilăriei e numai «Hotarul nestatornic» pentru că e primul volum al acestei generații. «Hotarul nestatornic» e tot atât de mult sau de puțin romanul copilăriei ca și «l`Aube» și «le Matin» ale lui Romain Rolland. «Le Matin» este «hotarul nestatornic» al unui om; «Hotarul nestatornic» este «Le Matin» al generației care avea douăzeci de ani la începutul războiului nostru.”
Lovinescu, deși necruțător în numeroase dintre rândurile sale socotește „Medelenii”: „un singur roman prezentat fragmentar, prin secționarea vârstei tinerilor săi eroi, considerat în sine, fiecare roman nu are, așadar, un organism propriu, „cu un cerc evolutiv închis, ci e numai un inel dintr-o evoluție mai complexă.”
Pe lângă toate aceste puncte de vedere, Silvia Tomuș remarca faptul că: „este aici un adevărat cântec de sirenă, căruia e greu să i te sustragi, pentru că te învăluie, amintindu-ți de atâția din eroii lui Duiliu Zamfirescu, Gârleanu, ai lui Brătescu-Voinești sau – mai ales- ai lui Sadoveanu, Mihail dar și ai celuilalt Sadoveanu, Ion Marin… Nu putem însă renunța la convingerea noastră că toate cele de mai sus nu coincid pe deplin cu lumea surprinsă de Teodoreanu.”
S-a spus că „Medelenii” sunt „fără îndoială, unul din primele noastre Bildungsromane și unul din cele mai bune din câte au produs proza românească.” Crohmălniceanu ratifică însă această afirmație în sensul că, de fapt, „meritul scriitorului e de a fi creat în proza noastră premisele Bildungsromanului (…) Ionel Teodoreanu n-a izbutit să creeze adevărate Bildungsromane (deși a avut chemarea aceasta), fiindcă în formația eroilor lui problemele materiale ale existenței au jucat mereu un rol minim. Metaforismul excesiv al prozei sale trădează o structură sufletească înclinată mai mult spre fantazare poetică și reverie, decât spre analiză sau construcție epică obiectivă.”
Atunci, ce este romanul „La Medeleni” si cum se explică marea audiență de care se bucură chiar după decenii, încât, adeseori pentru public, Ionel Teodoreanu rămâne autorul acestei unice opere?
Deși s-a susținut ideea unității romanului, totuși critica literară a apreciat separat părțile.
Referitor la „Hotarul nestatornic”, Lovinescu constata, din capul locului, posibilitatea existenței unui roman „de copii și numai cu copii”, argumentând că viața acestora este susceptibilă de analiză, dar nu și capabilă de a intra într-o acțiune epică.” Poate tocmai de aceea, după el „jocul trece dincolo de limitele interesului estetic”.
Pompiliu Zamfirescu socotea și el „puțin ciudată” îndrăzneala de a face material de roman dintr-o epocă viată în care caracterul e încă enigmă. Și totuși, este nevoit să recunoască faptul că: „d. Teodoreanu a izbutit să actualizeze copilăria în mișcare epică prin realizarea obiectivării unei teme esențial subiective.”
Ibrăileanu subliniază – cel dintâi – cu o înțelegere entuziastă, meritul scriitorului de a fi intuit ca nimeni altul „această cheltuială nebună de viață”, această „risipă dezordonată de energie vitală”, care definește copilăria.
În centrul „Hotarului nestatornic” stau două grupuri de personaje: protagoniștii – cu trei copii din ale căror comportări și ciocniri se naște acțiunea romanului – și adulții, figuri secundare cu caracter episodic, lipsite de eficiență directă în ce privește epicul. „Copiii sunt apa care curge; părinții, oamenii mari, albia și malurile.”
Ionel Teodoreanu înțelege bine psihologia infantilă, procesul de dobândire treptată a conștiinței de sine, incapacitatea inițială a copilului de a face diferența între spirit și materie, între univers și propria făptură. Călinescu analizează admirabil această zonă sufletească. El insistă asupra alternanței dintre vis și realitate, accentuează importanța viziunii animiste în anii de început, urmărește felul în care, treptat, copilul își dă seama că e o existență aparte în univers, de unde sentimentul vanității și apoi trezirea sentimentului de proprietate. Apare demnitatea, feminitatea, dorința – mai ales a fetelor – de a proteja și iubi, fără a le fi totdeauna prea limpede ce li se întâmplă. Scriitorul urmărește temperamente de o diversitate cuceritoare, cu numeroase puncte de tangență, reprezentând un general – valabil, dar și cu nuanțe ce vor constitui puncte de plecare într-un proces de diferențiere tot mai pronunțat, odată cu creșterea eroilor. Deocamdată, „pe fondul temperamentului (…), actele copilăriei răsar tumultuoase și „neorganice, având ca simplu substrat exercitarea tuturor funcțiunilor, atât fizice, cât și sufletești.”
Autorul a făcut din copii personaje – simbol care tind spre schema perfectă neinteresându-l caracterologia, ci realizarea unor personaje – principiu, copilăria în stare pură.
Tudor Vianu vede în Ionel Teodoreanu un scriitor de tranziție între genul scurt și proza de mari dimensiuni. Apreciind compozițional „Hotarul nestatornic”, observă că romancierul compune cu mijloacele mai vechi ale autorilor de schițe”, vădind preferință nu pentru narațiune, ci pentru dialog, „materia fluidă în care dizolvă întreaga povestire.”Procedeul, generat de substanța intimă a operei, îi pare însă legitim.
O a doua obiecție ridicată de critica literară încă de pe acum – prima avea în centru copilul pus sub semnul întrebării în privința organizării epice ample – este lirismul operei și în același timp, imagismul pronunțat al stilului teodorenian („Încă” deoarece va fi un laitmotiv al criticii îndreptățit sau nu, punctând de-a lungul deceniilor apariția fiecăruia dintre romanele sale.)
Singur G. Ibrăileanu a încercat cu insistență să acopere numeroase glasuri ale contemporanilor, dintre care unii erau chiar necruțători. El vede în lirismul lui Ionel Teodoreanu lirismul personajelor sale lirice care le redă însă cu obiectivitate, deci cu lirismul lor, reprezentând „răsunetul personajelor în sufletul autorului”. Subliniază faptul că tânărul romancier este liric în „pictura și în poezia naturii” pentru că în acest domeniu, adaugă mentorul „Vieții românești”, „trebuie să recunoaștem în Ionel Teodoreanu pe cel mai autentic și încântător poet în proză, al naturii, de la Hogaș, Sadoveanu și Galaction încoace.”
Concluzia sa îl definește pe Teodoreanu ca apropiat de „realism” (în domeniul epic), de impresionism (în poezia naturii, care-i solicită neostenit fantezia creatoare, intuiția, descoperind prin metaforă sau comparație similitudini tainice, neașteptate ale universului) și un modern (prin transpunerea de senzații în descrierea naturii).”
De fapt, ceea ce i se refuza lui Ionel Teodoreanu era modalitatea de a organiza cartea ca un mare lanț, în care dispoziția autorului plină de neprevăzut leagă incidentele risipite cu un fir din propria lor substanță: medelenismul.
Teodoreanu se apropie de noi teritorii, de adolescență.
Odată cu acest al doilea volum, critica s-a ridicat și mai vehement. A fost acuzat de manierism în privința excesului de metafore, dar mai ales de prea exageratul erotism al personajelor, care nu-și putea găsi locul și logica în vremea sa. În același sens mergea și Pompiliu Zamfirescu în aprecierile lui afirmând că „centrul de explorare al operei era numai păienjenișul de instincte ce-mpletește într-un sabat de obsesiv erotism, atâtea temperamente evoluate spre diferențiere (…), și d. Teodoreanu s-a oprit de ajuns asupra lor, pendulând însă între două mari primejdii ce-l țin în limitele dintre viață și marea industrie literară; lirismul și o căutată dozare de confort exterior de descripție epatantă și de ațâțare a interesului, pentru faptul în sine.”
Însă există, firește, și în acest volum „rânduri de poetică psihologie”, după expresia lui Perpessicius. Impresionează și exuberanța vitală debordantă sau pendularea lui Dănuț între dragostea pentru senzuala Adina și pura Monica, apoi, i-au fost recunoscut lui Teodoreanu, meritul de a fi surprins personaje variate: Dan, Mircea, Tonel, Puiu, fiecare reprezentând alte nuanțe ale aceleiași vârste.
Ultima parte a trilogiei, „Între vânturi”, aduce o remarcabilă maturizare a romancierului. Era obligat s-o recunoască și Lovinescu, refractar în primele două volume. I se subliniază acum lui Teodoreanu, talentul de a crea în lava entuziasmului viața în toate dimensiunile ei, tipuri individualizate, dinamice. Olguța – își mărturisește criticul preferința – are o personalitate definită și descrie o curbă a vieții căreia, deși neprevăzută, tragica iubire îi adaugă un răsunet mai adânc.”
Teodoreanu păstrează în continuare, linia inițială a personajelor. Doar Olguța, „tipul frapant al Medelenilor” și care „prin natura personalității sale cât și prin cantitatea de viață acumulată pe numele ei, este cel mai reușit tip de fată din literatura noastră”. În fașa iubirii de transformă, devine o ființă tăcută, frământată, neliniștită, interiorizată, enigmatică, pentru cei din jur. Înspre final, prin ea, scriitorul izbutește să dea excelente pagini de analiză, în momentele în care se pregătește de moarte, pagini care poate, numai în cele generate de același resentiment al sfârșitului din „La porțile nopții” își găsesc asemănarea.
Aceeași tensiune tragică este realizată și în episodul care marchează sfârșitul: fără putință de întoarcere, al copilăriei și al adolescenței: „Când pe coridoarele cu miros de mahorcă, Dănuț auzise răsunând ultima strigare a Medelenilor, simțise în inima lui țăndările vasului în care era trecutul familiei Mumșa și al copiilor Deleanu.”
Acest volum final al trilogiei e o izbutită încununare a romanului copilăriei, adolescenței și maturității eroilor săi, chiar dacă numeroase calități păreau a fi umbrite de carențe în epică sau de ceea ce numeroși comentatori au numit „autobiografismul” lui Teodoreanu.
O ultimă problemă pe care o ridică trilogia este aceea a definirii „medelenismului” amintit până acum în treacăt. Nicolae Ciobanu, în rândurile consacrate lui Teodoreanu, face din acesta un concept. Cu excepția lui Lovinescu, tentat la un moment dat să facă din Teodoreanu „un semănătorist”, întreaga bibliografie sprijină o însemnată componentă a acestei metafore – simbol, anume nostalgia după copilăria pierdută. „Medelenismul ne pare nu un atribut al unui univers geografic sau al unei epoci istorice anume, cât însemnul unei monografii lirice a unei vârste, a exuberanțelor vitale, a trăirilor frenetice, cu abolirea oricăror constrângeri, într-o stare de permanentă vacanță… Timpul ne cuprinde ca un receptacul, ne mulează, ne schimbă fără încetare, lunecând mereu cu anii copilăriei, ai tinereții și-ai maturității noastre „în brațe spre un țel niciodată atins.”
Așezat sub condiția acelui ireversibil „fugit, irreparabile tempus”, asemenea lui Dan Deleanu, scriitorului îi mai rămâne doar putința reîntoarcerii în timp pe calea creației literare, în această lume scufundată și împodobită cu vraja feerică a visului.
Iar Teodoreanu o face într-un mod inegalabil.
„Turnul Milenei”
Frescă medievală – de factură fantastică
Timp de mai bine de două decenii, după debutul remarcabil și atât de original al romancierului, Ionel Teodoreanu realizează un itinerar dramatic al creației, după unii cu reușite, după alții cu eșecuri, stând sub semnul căutărilor și al dorinței de autodepășire. Romane, evocări, schițe și nuvele, cronici sportive, prefețe la volumele unor confrați, publicistică sau poezie apărută în volum postum, totul pledează în favoarea unui creator cu profil neliniștit, mobil și entuziast, încercând mereu alte instrumente, de o sensibilitate și generozitate umană impresionante, păstrând nealterată prospețimea unui limbaj metaforic, de o bogăție neistovită.
În acest permanent proces de înnoire, Ionel Teodoreanu încearcă succesiv multiple forme de roman: fantastic, macabru, grotesc, sentimental, de observație sau analiză, alternând narațiunea cu descrierea, dialogul cu portretul, cenzurându-și lirismul și subiectivitatea care prea adeseori se infiltrează printre rânduri, cu rezultate din cele mai variate.
Incluzând în interiorul creației românești, opera cuprinzătoare a romancierului, aceasta, în deceniile patru și cinci este umbrită de nume ilustre contemporane. Tot ceea ce, reușea să realizeze scriitorul în căutările sale de a-și depăși propria formulă, găsea împlinire desăvârșită în opere solid construite, echilibrate, la Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat Bengescu sau George Călinescu, amintindu-i numai pe cei mai reprezentativi prozatori de mari dimensiuni.
S-a spus despre Teodoreanu, cum că, una din calitățile cele mai izbitoare ale sale decurge din marele dar al său de a crea atmosferă, de a plăsmui universuri existențiale prin apeluri la descripția poetică, de mare plasticitate și de o forță de inventivitate excepțională. Poate lucrurile acestea îl determinau pe Tudor Vianu să încadreze pe Ionel Teodoreanu în categoria „prozatorilor artiști”, pe George Lovinescu în aceea a „fanteziștilor” tinzând să-l includă și curentului sămănătorist.
La rândul său, Garabet Ibrăileanu, făcea o subtilă separare între ceea ce el numea la Ionel Teodoreanu latura realistă în roman, de impresionismul implicat în poezia naturii: „acest amestec de medelenism moldovenesc și de impresionism modern, nu este unul din formele cele mai mici ale prozei domnului Ionel Teodoreanu”.
Imediat după primul război mondial, într-o epocă de sensibilitate rănită, tinerețea, vitalitatea scrisului teodorenian profitase din plin în a-i ajuta pe cititori să-și regăsească ingenuitatea, candoarea, sacrificate de asprimile vremurilor. Însă, odată redresați moral, oamenii nu se mai puteau mulțumi doar cu imaginea tranchilizantă a copilăriei și adolescenței, cu viziunea unei lumi izolate într-o iluzorie patriarhalitate și pace. Probleme tot mai grave le stăteau în față, drame ale unor conștiințe convulsionate își creau dreptul la cuvânt, întrebări chinuitoare asupra prezentului și mai ales asupra viitorului așteptau un răspuns pe care, din păcate, nu sentimentalitatea generoasă dar ineficientă – spun unii – a lui Ionel Teodoreanu avea să le aducă.
Însă, Teodoreanu spunea undeva, autodefinindu-se că a trăit „sub semnul focului, în arderi zbuciumate” consumate într-o neostenită căutare. De aceea lirismul ce îi caracterizează scrisul, rămâne încă o coordonată fundamentală a operei sale.
La scurtă vreme după apariția ultimului volum al trilogiei „Medelenilor”, în 1928, vedea lumina tiparului „Turnul Milenei”, stranie îmbinare de realitate și basm, de roman și poem, de burlesc cu fantastic și suav.
Romancierul ne invită într-un ținut de măreție legendară, un tărâm refugiat în mitologie, așezat la granița dintre basm și legendă, care se numește Valea Bourei, întinsă în umbra Ceahlăului, unde viața se desfășoară în decursul unei istorii, intrată parcă în mormânt, între Curtea Mare, Schitu Toacelor și Turnu Milenei. Suntem în anul 1920, în Iași și avem să facem cunoștință cu un grup de „boemi”: un pictor cu resurse și succese mari, Petre Diacu, un caricaturist cu o mare capacitate bahică, Ion Ion, și un vânzător de ziare, valet al celor doi boemi, Clonț. Asistăm la scena unui carnaval nocturn al unei bande de „puișori”, în fruntea căreia merge Ion Ion, la glumele și ieșirile tinerești, zgomotoase și absurde uneori, la convoiul funebru al unui termometru uriaș smuls unei firme. Apoi, nu vom lipsi chefului ce precede expediția celor trei, în campanie de vară, spre Schitul Toacelor, și chefurile ce le mai face aici Ion Ion în tovărășia călugărului Gedeon și a confraților, Petru cutreieră pădurile unde-și va regăsi liniștea sufletului și pictează pentru Schit pe Sfântul Gheorghe care ucide balaurul, Ion Ion face portrete caricaturiste în tovărășia plutonierului de jandarmi sau în aceea a fratelui Gedeon, râzând de toți și de toate, într-un continuu chef, avându-l ca servitor pe Clonț.
Imaginea se mută apoi pe casa cu tăceri stranii a familiei boierești Bour. Scriitorul ne poartă într-un labirint prin: acumularea de date istorice, urmărirea genealogiilor complicate și ramificate în toate direcțiile, evocarea legendei străbunicii sârboaice Milena Kneghina, lăsată să moară într-un turn datorită infidelității conjugale față de un trecut Bour.
Dar în acest univers închis ce duce parcă spre timpurile medievale, aflăm de existența Milenei „casta și serafica” ce ne poartă cu gândul spre ținutul Medelenilor, la Monica. Ea este crescută de cele două mătuși: Ruxanda și Smaranda Centaș, ființe înzestrate cu o tandrețe și suavă gingășie. Alături de ea, cresc cei doi frați ai ei, Coca Gâga și Coca Bîca – om minunat, simplu, dar infirm și mut ce are darul sculpturii în lemn de un talent uimitor. Tatăl lor, Gheorghieș, este nebun și orb, cerând neîntrerupt, de treizeci de ani, duhului care crede că i-a răpit lumina, să-i redea vederea. Timp de decenii, Sultana, soția sa, i-a întreținut speranța, și după moartea ei, Milena este cea care, luându-i locul, fără ca tatăl să știe, continuă această mucenicie în preajma nebunului, ce trăia în lumea nălucirilor.
Petru Diacu este chemat să picteze un portret al Milenei și iubirea celor doi izbucnește năvalnică, încurajată de mătuși și de un unchi evadat din lumea împietrită a Bourei. Scriitorul, ne poartă acum prin pagini poematice de mare frumusețe, plimbându-ne cu cei doi tineri, alături de dragostea lor, prin peisajul feeric al munților, dragoste fără de vorbe, binecuvântată de natura ce-i primise în templul ei. Referitor la acest episod, Silvia Tomuș, mergând pe urmele lui Perpessicius, și poate nedreaptă, observă faptul că „se simte aici, și un deficit al scriitorului teodorenian, prea adeseori sesizabil, anume lipsa de aplecare spre analiza stărilor sufletești, pentru că viața interioară a Milenei și a lui Petru se rezolvă, superficial și abuziv, doar în aluzii descriptive, în procedeul romantic al peisajului, văzut ca trăire intimă a eroilor”.
Apoi, se schimbă din nou, tonalitatea romanului. La 1 septembrie, în ajunul logodnei sale, Milena îl va însoți, pentru ultima oară pe tatăl ei, în căutările sale nocturne, deoarece, pentru el timpul se oprise la aceeași dată când își pierduse vederea și an de an, relua acel moment, sperând în izbăvire. În noaptea aceasta, Gheorghieș Bour, cere, de treizeci de ani neîntrerupt, duhului care i le-a răpit, ochii și lumina, și acum, într-un acces de nebunie, își împlantă mâinile în gâtul Milenei și o omoară. În zori, când Petru va veni în fruntea nuntașilor după Milena, va fi prea târziu. Turnul blestemat va fi ars, iar odată cu spulberarea ultimei rămășițe de dragoste, Petru se va sinucide. În locul acestui turn plin de legendă, va fi ridicat un șantier forestier, unde viața va curge pe făgașul ei normal. Singur Coca Bîca, fratele olog al Milenei, va rămâne, asemenea unui duh al locurilor, să privegheze lumea de altădată.
* * *
Așa cum, probabil era de așteptat la tânărul romancier, odată cu apariția scrierii „Turnul Milenei” s-au și stârnit „norii” criticii și controverselor. Romanul a fost primit aproape în unanimitate, cu un entuziasm vizibil scăzut în comparație cu „Medelenii”.
În acest ecou, unii critică „absența capacității de a construi fantastic, ce face din roman un vis urât, dizgrațios”, alții văd un lucru „supărător” în tendința spre senzațional, spre fantastic, spre macabru, spre melodramatic, spre figuri excepționale, maniaci, nebuni, monștri morali, fenomen de romantism prelungit. Chiar și Perpessicius, veșnicul admirator al lui Teodoreanu, își stăvilise entuziasmul, pentru că, după el, „frângerea ritmurilor de care abuzează domnul Ionel Teodoreanu în ultima sa lucrare destramă atmosfera cărții, și ea este aceea care pune lecturii atâta plumb în aripi.” La fel, Silvia Tomuș, care, după cum am spus, îl urmează îndeaproape în această privință pe criticul Perpessicius, vede un reproș scriitorului nu „în excesul imagistic sau realizarea ritmurilor de mare frumusețe, cât lipsa de măsură în realizarea contrastelor, hieratismul unor siluete sau desene neputând sta alături de tonul violent realist al altor pasaje, unde pasta este groasă, tușele apăsate, iar caricatura și umorul primează”.
Credem că, cea mai potrivită cale, așa cum ne-a arătat-o Crohmălniceanu, în privința lui Ionel Teodoreanu, este cea de mijloc. Însuși criticul observă faptul că „nu fără pagini memorabile, mai ales atunci când autorul evocă interioare sumbre stăpânite de fantomele vremii apuse sau de figuri monstruoase, infirmi cu apucături tiranice și obsesii maniacale, revine prea insistent însă la niște porniri erotice morbide, ale căror manifestări surprinzătoare rămân neverosimile și par pur și simplu implicate pentru a spori sentimentul terifiant și a trezi un interes extraliterar”.
„Turnul Milenei” este de fapt, așa cum însuși scriitorul mărturisea undeva, o evadare romantică plasată între „galeria adolescenței” din „La Medeleni” și „psihologia provincială” din „Bal Mascat”. De altfel, într-un interviu, mărturisea „zâmbitor dar sincer” că e cartea la care ține cel mai mult și în care a pus cele mai multe frumuseți de stil. Domnul Teodoreanu se socoate nedreptățit când i se reproșează abundența metaforelor risipite în romanele sale. Și se indignează mai ales când vede cine i-o reproșează.
„- Să mi-o spună un André Gide sau un Arghezi. Dar oameni săraci ca o surcică și care aleargă trei zile până găsesc o metaforă?”
Lăsând la o parte legitimitatea preferinței lui Teodoreanu pentru „Turnul Milenei”, pe seama altor cititori și critici mai mult sau mai puțin controversați, ne stărui în minte o întrebare firească, și care, cu certitudine, ne va însoți de-a lungul peregrinărilor prin scrierile sale: „Ce este de fapt „Turnul Milenei?” Aceeași întrebare și-au pus-o probabil, cu decenii în urmă un Perpessicius, un Nicolae Ciobanu, ș. a. Perpessicius, de exemplu, este ferm convins că nu este un roman „Turnul Milenei”, argumentându-și părerea prin faptul că, aici, acțiunea nu intră în adâncul psihologiei personajelor, că iubirea dintre Milena și Petru e una superficială, ideală, apropiată visului mai mult, „iar ceea ce ar fi putut să fie o românească și nepieritoare poveste a unor Paul și Virginia, crescuți în umbra Ceahlăului, e mult mai puțin decât un vis.” Criticul oscilează între părerea de a fi un poem în proză, pentru care găsește anumite indicii: „un scris cadențat, o proză ritmică, și nu e pagină în care impresia că citești un poem în proză, cu intenție ritmat, să nu te întâmpine.” Dar, ajunge la concluzia că nici „poem” nu e pentru că, scriitorului îi lipsește acea „simplificare, acea linie netedă și mai ales o unitate de ton singură în stare să arunce peste întâmplări un miraj, o nestânjenită armonie.” În cele din urmă, criticul găsește în „Turnul Milenei” o poveste în care „impresia aceasta de ficțiune e coborâtă ca un decor – pictat și ridicată din nou, o dată cu terminarea povestirii.
Lovinescu și Crohmălniceanu alătură această nouă scriere de ceea ce ține de domeniul fantasticului iar Călinescu nici măcar nu-l apropie de literatura fantasticului, văzând o incapacitate de a construi în așa fel, dând naștere, potrivit părerii lui, la ceva „urât”, „dizgrațios”.
Singur, Nicolae Ciobanu este statornic entuziasmat de acest „miniatural – roman” care, de fapt, spune el, este un „roman – poveste” ca și „Măria Sa puiul pădurii, așa încât firul narativ este doar un pretext, fiind redus la o schemă cu valoare de arhetip … Forța de atracție a scrierii este asigurată de intensul ei clocot poetic, bizar, grotesc și dramatic”.
Indiferent de numirea ce i se dă acestei scrieri lirice cu unduiri tenebroase, vrând – nevrând, ne abandonăm parcă, plăcerii de a parcurge pagini de o „stranie vibrație poetică” cum le-ar zice Nicolae Ciobanu; „… știa atât: culoarea, sunetul ritmul unui cuvânt: vară, vară, vară! … Era fratele mestecenilor din jurul lui: fum argintiu de jertfă primită, spre cerul dintre frunze, înălțat deasupra sufletului, ca deasupra umbrii, frații lui albi, mestecenii” (p. 53)…
„… Boura! Nume rostit de peșterile preistoriei… nume făcut din prăvăliri de stânci și din ecoul lor hăulitor în munte. Ce dulce răsuna în Boura «Milena», numele cântat de un cristal abia atins, undă subțire, limpede! Milena…” (p. 124)
„Știură toți cine-i sub pelerina – creangă de piersic înflorit, ruptă pe veci din primăveri – și toți își aplecară capetele fără murmur.” (p. 301)
Așa cum am mai spus, extrem de entuziasmat, Nicolae Ciobanu exclama plin de vervă că „până la Ionel Teodoreanu, în proza românească am avut prea puțin de-a face cu un asemenea gen de roman: maniaci care trăiesc ideea fixă a opririi timpului în loc, femei de-o frumusețe desăvârșită condamnate să-și irosească existența, cu o demnitate resemnată, alături de asemenea monștri, odrasle boierești degenerate până la semianimalitate, vrăjitoare înspăimântătoare care leagă și dezleagă destinele celor din jur etc., totul fiind plasat într-o ambianță aparținând parcă altor tărâmuri, cu păduri seculare și râuri de basm, cu ziduri ce ascund taine înfricoșătoare și amintirea unor întâmplări în care realul și fantasticul își dau mâna la tot pasul”.
Criticul vede o posibilă înrâurire a unor elemente de folclor sumbru date chiar de sursa germană – face trimitere în acest sens la episoade din ciclul Sfântului Graal, în care destinul lui Petru este comparat cu acela a lui Lohengrin. Însă, de ce nu, cu o îndrăzneață afirmație, spunem noi, nu s-ar apropia, mai degrabă de romantismul eminescian, mai ales de basmul „Făt – Frumos din lacrimă” sau de „Luceafărul”?
Dacă stăm să analizăm portretul făcut lui Petru Diacu, observăm același chip de o zeiască frumusețe cum numai Făt – Frumos sau Hiperion îl au: „În picioare, pe-o rogojină veche, subt firele curbe de apă și razele de lună, trupul era alb ca mierea tânără de tei, abea c-o undă blondă. Părul, blond de-a binelea, blond rumen ca al pânii scoase din cuptor. Îi curgeau șuvițele în ochi, ude, și se scutura fericit, dându-și-le înapoi. Chipul lung și viguros oval, curat ca sunetul aurului, iluminat de ochi și dinți. Ochi aurii, rotunzi, fățiși subt gene violete și sprâncene curbe; dinți albi, croiți pentru surâsul veșnic și pentru mușcătura sănătoasă: podoabă de lup tânăr”.
Cu o apariție de basm, Milena este întruchiparea Ilenei Cosânzene „e idealul feminin romantic eminescian cu ochi de „floare albastră”: „Plutea văratecă, subțire, într-o rochiță roșie, cu capul înclinat și grav în zvârcolirea buclelor atât de compact negre, că soarele plutea cu o mirare în jurul lor. Se înălța ca un amurg din coșul plin de trandafiri, și se-nstelau deasupra-n soare, în parfum și în polenuri, albine și bondari… Avea în suflet munți de brad, furtuni, povești și trandafiri și gânduri ce veneau din munți ca veverițele, ca ploile și ca buhaii pâclelor sau ca albinele, din trandafiri ori din povești”.
Și decorul, firește, va fi descris pe măsura portretelor lor, încadrat într-un mirific și straniu peisaj, în care, Milena și Petru vor fi prinși de mâna destinului într-o călătorie pe cât de romantică, pe atât de stranie și ea: „… Mergeau pe culmea muntelui, pe-acolo unde noaptea, uneori deschide un hrisov cu scoarțele de stele, la fila-ngălbenită unde-i răsăritul lunii. Mergeau pe locurile de miracol unde-ntâmplările pământului mai mult sunt ale cerului, ca-n Evanghelii.
Mergeau acoperiți de-un fum albastru, venit din flacăra de torță a cerului purtat de munți, departe înaintea lor; mergeau pe-un drum întunecat și ud, fără poteci, călcând pe lespezi putrede și ruginite”.
Alunecând pe panta romantismului tenebros, Nicolae Ciobanu îl așază pe Ionel Teodoreanu alături de Odobescu, cu „Scenele” istorice ale acestuia, sau alături de Matei Caragiale, cu ai săi „Crai de Curtea- Veche”.
Însă, dacă pășim pe celălalt filon al povestirii, cel caricaturist, de tip burlesc, „cu aplecare spre umorul gras și anecdota corosivă, ne trimite direct la duhul operei lui Creangă, la ceea ce s-a numit rabelaisianismul geniului humuleștean”.
Și, la fel și aici, exemplele și gala portretelor continuă să se desfășoare, pe cât de caricatural, pe atât de hiperbolic. Călugărul Ghedeon, spre exemplu, viețuitor al Schitului Toacelor ne poartă cu gândul spre acel Flămânzilă din „Harap Alb”: „Lung pe cât lat; fălcos pe cât pântecos; pieptos pe cât șolduros; gras și pietros delaolaltă, chilos și buhăit; Ghedeon monahul, beat, rezemându-se de porțile de aur ale Paradisului, le-ar fi clintit din loc cu păzitori cu tot, stârnind hulubăria îngerilor; iar în Infern – friptura – ar fi-ndoit, frângând-o, frigarea lui Satan”.
… Ajunși cu pași repezi la epilogul romanului nu știm ce să facem: să răsuflăm ușurați că din măreția stranie a „Turnului Milenei” n-au mai rămas decât niște ruine ca atâtea altele, să fim cuprinși de părere de rău că sălbăticia peisajului începe să se destrame odată cu apariția fierăstraielor și a oamenilor, ori să privim sceptici și disprețuitori apariția grupului de tineri, care, n-ar fi capabili niciodată să reediteze legenda lui Lohengren și a prințesei Eliza, a Sfântului Gheorghe și a crăiței din Sirofenichia?!…
„Bal mascat”
Imagine a Iașului din timpul primului război mondial
„- Iubesc Iașul – mi-a spus în vara aceea, la Mănăstirea Neamțului pe când scria „Bal mascat” – , și ca pe-o ființă scumpă îmi permit numai eu să-l judec și să-i găsesc cusururile, suferind că nu are numai calități.
Tot ce are un târg de provincie dezgustători trivialitate, clevetiri, pretenție ridicolă, tembelism, a căutat să pună în lumină această carte în contrast cu umbrele distinse și calificate ale câtorva suflete îngropate în acest oraș – totuși pitoresc și drag.
În afară de Andi – eroul – care, ca de obicei oglindește parte din caracterul scriitorului, am recunoscut în acest roman pe soția lui, doamna Teodoreanu, aceeași Lily, căreia «copilul răsfățat al Iașului» îi scria jucării în Însemnări literare.
Pe strada Carol, cu pași mari și elastici, întovărășită de-un puternic câine mops, trece o ființă mică și brună, cu ochi mari, negri – strălucitori și vioi – și cu o față de miniatură orientală, fină și aristocratică. O mare energie și stăpânire de sine degajă mersul hotărât și bărbătesc de larg. Pe urma ei rămâi surprins și intrigat ca după trecerea unei mici prințese asiatice, complet europenizată.
Aceeași imagine în Ștefania din „Bal mascat”, aceeași impresie în mine, când, înainte de-a o cunoaște, întâlneam pe Lily Teodoreanu plimbându-se pe aleile Copoului”.
… În anul următor apariției „Turnului Milenei”, Ionel Teodoreanu are o nouă tentativă de evadare din propria lui structură, tinzând spre o scriere de observație socială mergând spre obiectivare. În acest sens ne conduce însăși dedicația cu care se deschide romanul: „Marelui lucidului și solitarului meu prieten, domnul Garabet Ibrăileanu, omagiul acestei răzvrătiri”.
În „Bal mascat” firul epic ne va conduce printr-un singur suflet, crescut acum și depășit de pragul adolescenței, ce locuiește în Iași. De fapt, scrierea se desfășoară pe două planuri alternative: unul urmărește evoluția sufletească a tânărului Andi Danielescu, un revoltat împotriva familiei și-a societății în care trăiește, pe care o detestă, iar celălalt filon constă în desfășurarea în fața ochilor noștri a unui tablou al Iașului după primul război mondial. E o atmosferă dezagreabilă, banală, mediocră, sufocantă, ipocrită chiar, căreia parcă, nimeni nu-i poate rezista. Și vom vedea că, până la sfârșit, deși părea un suflet ales, Andi va fi, și el atras în mrejele acelei societăți dezgustătoare.
Ionel Teodoreanu zugrăvește în Andi Danielescu prototipul tânărului în luptă cu propriul său suflet încercând să treacă peste limitele date de condiția familială și socială în care trăia. Înzestrat cu o fire meditativă, analitică, el, rând pe rând analizează toate aspectele reputației așa-zisei „onorabilei” sale familii, ce părea a fi dată de Iustin Danielescu, tatăl său. În el, romancierul a pus întreaga coloratură dezagreantă a Iașului vremii aceleia; mama sa, constituie punctul final al acestei sume zugrăvite în culori atât de plastice dar caricaturizante. Iustin Danielescu, e un profesor universitar și istoric celebru, care, pare să dețină autoritatea familiei. Beatrice, soția sa, încearcă, mai ales ea, să ascundă stupiditatea, superficialitatea, arivismul, lăcomia, sexualitatea și ipocrizia ce îi caracterizează pe amândoi.
Tânărul familiei Danielescu, personaj de excepție, așa cum sunt atâtea în proza lui Teodoreanu, frumos ca o statuie a vreunui zeu grec, enigmatic dar și solitar, preferă, mai bine, să se refugieze în vis, pentru a retrăi vremurile de glorie ale orașului natal, odată, centru spiritual al țării. Revenind la realitate, el suferă observând discrepanța contemporaneității, dar, mai ales, suferă din cauza „balului mascat” al fățărniciei familiei sale, nu numai al societății.
Dar, într-o zi, va întâlni o persoană care se opunea, prin felul ei de-a fi, tuturor însingurărilor și a capitulărilor lui Andi Danielescu: Ștefana Veliar – grațioasă, inteligentă și sensibilă, plină de calități morale. În ea, Andi va găsi putere de confesiune și de purificare de zgura societății în care trăiește. Însă, lucrurile par că nu vor merge pe făgașul lor normal, așa cum începuseră. Andi se va căsători cu Ștefana, dar, odată ajuns profesor universitar și trăind beția succesului la o vârstă la care alții abia își terminaseră studiile, treptat se adaptează unei vieți, uneori cu slabe împotriviri sufletești, pe care, până atunci o negase cu violență. Încet, încet, se va înstrăina chiar de Ștefana, pentru că, tot mai pregnant, lașitatea, arivismul, ambiția, își vor pune pecetea pe sufletul lui. Masca pe care vrând-nevrând și-o pusese, nu-i putea ascunde toate aceste transformări atât de radicale, astfel încât, din lașitate mai ales, înstrăinarea, lui de Ștefana își va găsi punctul final în despărțirea de ea. Se va recăsători cu Magda Boldur: conformistă și blândă, lucru care, îl va asimila complet pe Andi, în „balul mascat” al Iașului.
Și cu acest roman, i s-a intentat lui Ionel Teodoreanu de către critică, poate chiar de public, cum că, ar fi blamat Iașul și ieșenii. Singur Perpessicius are bune cuvinte de apărare, arătând că, de fapt, problema nu era nouă, deoarece înaintași ca Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri sau Alecu Russo zugrăveau și ei o viziune dublă și contradictorie a Iașului. Tot el, analizează unul din adevărurile curente ale firii omenești: „atâta vreme cât nu i te poți încadra, dar trăiești în Iași, invectiva este modul firesc de a reacționa împotriva oboselii, dezagregării, a permanenței lui întoarceri în trecut, pentru a se așeza sub protecția unor umbre ilustre de altădată. Plecat din Iași, asperitățile conturului său se îmblânzesc, îl regreți și tânjești după aceleași locuri și aceiași oameni. Reîntors, și mai ales asimilat, așa cum se întâmplă cu Andi, la care procesul se complică prin parvenire, criza a trecut, orașul hulit altădată este nu numai acceptat, dar chiar idolatrizat. Toate aceste mutații apăruseră încă din „Medelenii” unde se discutase cu aprindere pe marginea „variaților de temperatură morală” între Iași și București”.
Urmându-i, peste ani, lui Perpessicius, la fel, Nicolae Ciobanu, vede „ideea de bine”, în structura romanului, așa cum, autorul, la rândul său, „probează încrederea sa funciară în supraviețuirea, în condiții oricât de grele, a ideii de bine, ceea ce l-a împiedicat pe Ionel Teodoreanu de a se abandona, asemenea altor confrați, în brațele pesimismului incurabil”.
Dacă ar fi să poposim asupra acestui enigmatic erou, observăm de fapt, că întreaga acțiune a romanului este concretizată în jurul și prin prisma faptelor lui. Este interesant cum, cel care, repugnă multă vreme „balul mascat” al vieții de oraș, fenomen ce nu ocolește nici măcar sânul familiei sale, devine un netulburat apologet a ceea ce, până nu demult, respinsese cu atâta vehemență. Poate, nu la modul întâmplării vedeau criticii vremii o descendență a „Balului mascat” din trilogia „Medelenilor”. Astfel, Andi Danielescu, pe care, în epilog, îl vom vedea ca mare personalitate a vieții intelectuale și politice a Iașului, se va adapta complet, asemenea lui Mircea Balmuș din „La Medeleni”. La fel, Ștefana trimite spre inadaptabila Olguța sau chiar la caracterul blândei Monica.
Dacă ar fi să coborâm în lumea miturilor cu siguranță că, sub o altă formă, îl vom vedea pe Andi – frumos „în felul efebilor greci” – purtând, ca pe o povară, osânda lui Icar, încleștându-se tot mai mult în vârtejul „balului mascat” al vieții burghezo-moldovene a vremii aceleia.
Cu toate că, de multe ori auzea cum „Bate cineva la poartă”, ca un glas al conștiinței întruchipat în apariția Ștefanei, cu marea și pura ei feminitate, această voce i se va stinge treptat datorită înstrăinării de Ștefana, înstrăinare ce duce la despărțirea lor. Nicolae Ciobanu vede în confesiunile tânărului îndrăgostit de frumoasa cu părul scurt și ochii negri, „unele din cele mai vibrante pagini de roman sentimental din opera lui Teodoreanu, pline de un exces de sinceritate, iar portretul Ștefanei, alături de al Olguței, este nu prea departe de perfecțiunea artistică”.
La fel, am spune noi, ne vedem reîntorși pe drumul Medelenilor, al tristeții venite odată cu despărțirea lor, atunci când, alergând în raita bucureșteană după Ștefana, odată cu Andi, care abia acum îmbrăcat în veșmântul melancoliei plină de mustrare și de nostalgii. Poate că, de aici și opoziția pe care o ilustrează Teodoreanu prin gura eroului său, dintre Iași și București, viziune, pe care, Silvia Tomuș, o analizează pornind de la activitatea de avocat a scriitorului. Astfel, ea explică faptul că, „având contact repetat cu infractori reali, care se încăpățânează a se socoti nevinovați, victime, i-a confirmat ideea că majoritatea indivizilor nu acceptă imaginea pe care cei din jur, pe baza faptelor săvârșite, și-o fac despre ei, încercând să impună o optică diferită de ceea ce esența lor oferă”. Un astfel de exemplu este și Andi Danielescu. El condamnă Iașul, crezând că se află la un nivel superior dar, în cele din urmă, el însuși sucombă.
Și poate că, nu întâmplător afirma undeva, cu acorduri de laitmotiv al multor din paginile sale, că aprecierile sale trecute referitoare la orașul natal, au fost generate de „acel entuziasm în pesimism caracteristic crizelor tinerești. Considerat calm și retrospectiv, Iașul de atunci îmi apare mult mai merituos”.
De aceea, probabil că, totul este pus sub semnul unui iremediabil amurg: „Uite, până și dragostea pentru Moldova e plină de milă, ca pentru un biet bătrân nevolnic dar venerabil…” E, de fapt, nostalgia unei clase sociale intrate în „crepuscul, a unei lumi ce împrumută agonia ei, romantizată, întregului univers… Purtătorii acestei legende sunt niște inadaptabili, niște «medelenizanți»”, care, în cele din urmă capitulează, lăsând lumea moldovenească să intre într-un „arhaism primat”.
Cum era de așteptat, acest roman, va fi aspru primit de lumea criticii. De aceea, mulți dintre ei doar îl amintesc în bibliografia lui; alții, apreciază doar faptul că, pe lângă lirismul bogat, excesul de metafore, „încă una din axele scriitorului e moldovenismul teoretic, chiar atunci când se preface în ură, însă ca mai toate iubirile, el tot sfârșește prin a fi biruitor.” Călinescu îi reproșează faptul că devine tot mai obositoare în scrierile cu temă severă, metoda metaforică de construcție a atmosferei”. Cam pe aceeași linie mergea și Crohmălniceanu care, afirma cam în genul că, datorită metaforismului excesiv, scriitorul e mai mult înclinat spre „fantazare poetică sau reverie, decât spre analiză sau construcție epică obiectivă”.
Însă, văzând partea frumoasă a lucrurilor, de ce nu ne-am alătura și noi lui Perpessicius, Nicolae Ciobanu sau Garabet Ibrăileanu, văzând în Ionel Teodoreanu un ultim menestrel al „arhaismului primat” – cum Herr Direktor îl numea – care prin însăși vorba ascuțită sau ironia sorții contemporane aduce un văl de rafinament suspendat dincolo de timp. Dincolo de această oază, „cad sonor castane, plâng merele pe crengi goale, e amurgul toamnei, adică lumea fără mister… Trenul, porni din anonima gară, spre orașele cu nume atât de cunoscute…”
„Lorelei”
Metaforă și lirism
„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară!
Trupul și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec
Și tremurul mâinii care-l caută.
Anii mei tineri au sunat a cântec,
Dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână
Și am rămas cu mâna întinsă ca a Regelui Lear”.
… Lucica! Nume, ce nu încăpuse întreg prin gurița unei fete de trei ani, de aceea îi plăcea să-și zică „Cica”… Cică a fost o dată ca niciodată… Toate poveștile încep cu acest nume, nume ce este al unei Herodiade: „Un păr și niște ochi de Herodiadă. Gene zburlite, păr creț, slabă ca un greier de iarnă, o paloare caldă și un arzător clocot în ochii prea mari pentru trupul ei, cotrobăia cu ochii, ca o țigancă cu mâinile, tot ce vedea în jurul ei…” Astfel, povestea își începe fusul toarcerii, depănând imaginea unei „Scufițe Roșii”, din cursul inferior cu „obrajii de ulcică țărănească plină cu căpșune”, „ochi splendizi de șatră”, „năsuc impertinent” și „bereta pe-o ureche”. Așa o lăsase Gabriela (domnișoară de șaisprezece ani, cu admiratori) pe peronul gării, când drumurile lor se despart pentru o vreme. La întoarcere, după patru ani, Gabriela găsise o domnișoară înaltă, care nu mai păstra din Luly-boy – nume dat în copilărie – decât ochii, părul și mâinile înguste cu degete prelungi: „Îți venea s-o respiri, s-o privești. Și în acea clipă chiar, cu toate că Luli îi întinse brațele spunându-i: Ce bine-mi pare că te revăd, Gabico, șoimul enigmatic nu mai era pe umărul Gabrielei, ci pe-al lui Luli. Parcă ea venea de departe dintr-o misterioasă călătorie, deși Gabriela sosea pe vechile locuri, regăsind-o tot acolo, alta însă”.
Ajunsă în preajma bacalaureatului, perioada „ochilor deschiși”, chipul lui Luli capătă tot mai mult o aură de mister, dar fascinantă în același timp. Urcând spre treptele adolescenței, preferă și-și caută momente de însingurare, îi place să compună eseuri pline de inspirație, dar, pe care, se ferește să le facă cunoscute, fie chiar și prietenei sale apropiate. Copilă fiind, primăvara, îi plăcea să se urce pe acoperișul casei și să aștepte cocorii. Acum, îi așteaptă în ea, „înălțată spre cerul ei lăuntric, nouă în vechimea lumii, cu trupul ei de dansatoare arabă și obrazul ei alb de argintul sufletului, în care ochii apăreau negri ca de sub un voal oriental”.
Așa a cunoscut-o și Catul Bogdan, scriitor de răsunet și profesor al Universității de Litere din Iași. Întâlnirea lui cu Luli este într-un anume fel predestinată parcă. Frustrat de dragoste încă din copilărie, de la moartea mamei pentru care, nu s-au stins sentimentele de afecțiune, profesorul va avea revelația mamei lui, întruchipată parcă în tânăra Luli, care pare a-i semăna leit: „… tot cu pălărie de pai blond descindea cu zeci de ani în urmă de la spatele veșnic pustiu de această lumină”.
Noul sentiment, ivit atât de târziu, parcă din voința destinului, apare ca o fatalitate, în urma leșinului profesorului, când se afla în tren în drum spre Galați. Până în acel moment, Catul Bogdan fusese un celibatar convins. Nici o femeie nu trecuse pragul casei din Fundacul Vechi (unde locuia), dar mai ales, nici una nu-i trecuse pragul sufletului.
Acum, profesorul universitar este în plin paradox. Se îndrăgostește la prima vedere de o adolescentă întâlnită din întâmplare, descoperindu-și totodată o altă latură sufletească, necunoscută, dar cu o disponibilitate uriașă pentru a iubi. Astfel, se vede plimbându-se pe străzile cu miros de tei ale Galațiului, în căutarea necunoscutei adorate, mai ales în momente de înserare. Și nu aici o va găsi, ci, în chiar sala de examen de bacalaureat, al cărui președinte era el. De acum, trăiește euforia unei iubiri împărtășite deplin, care pare la început, a da alt sens vieții sale. Dacă odinioară viața îi apăruse ca „un pretext pentru creațiunea solitară”, iar arta acea „căutare a timpului pierdut” al universului copilăriei, de la căsătoria cu Luli, viața îi apare ca „un scop superb, sintetizându-se în ea ca în elanul meu victorii necontenite”.
Dar Catul Bogdan este un artist. Dragostea pentru creație nu s-a stins încă. După scurt timp de căsnicie, se vede pus în fața unei contradicții fundamentale: nu poate împăca cele două pasiuni. Nu mai lucrează, nu mai citește, nu mai scrie, fără să aibă sentimentul că sacrifică dragostea pentru femeia iubită și invers. Mai mult, cât timp este stăpânit de tulburătoarea patimă care-i schimbase cursul vieții, se teme că nu va mai putea scrie. De aceea, treptat, începe să pălească în el marea pasiune pentru Luli, și îl copleșește tot mai mult dorința de a se dedica scrisului. Își reia cu voluptate vechile tabieturi – tutunul, cafeaua, refugiindu-se din ce în ce mai mult în tovărășia uneltelor de scris.
Zbuciumul din interiorul său se accentuează tot mai mult, mai ales odată cu prima neînțelegere cu soția pe tema unui roman pe care urma să i-l dedice. Apoi, niște scrisori de dragoste, misterioase și tulburătoare ale unei admiratoare necunoscute, semnată „Lorelei”, îl vor zdruncina complet. Astfel, numele enigmatic va fi, de acum, un stimul și o inspirație pentru el, dar, tot mai mult, umbrește pasiunea pentru Luli. O scrisoare de rămas bun de la Lorelei îl aduce pe Catul Bogdan într-o stare aproape de disperare: „Era trist. Poate că poemul era un epitaf real. Poate că dispărea o viață anonimă dar atât de legată de inima lui încât ochii o plângeau fără s-o fi privit vreodată”. Derutat din pricina orașului din care sunt expediate scrisorile și a scrisului identic cu al Gabrielei – aceasta tocmai își anunțase printr-o scrisoare vizita în casa din Fundacul Vechi – crede că, autoarea scrisorilor este însăși Gabriela. Nu, când în realitate e, de fapt, soția lui.
Însă, Luli moare în urma unui accident chirurgical, chiar în ziua sosirii prietenei ei Gabriela, care intră, de acum, în viața profesorului. Neconsolat de pierderea lui Luli, se întoarce de la Brașov la Iași, unde, mânat de amintirile care-i dădeau ghes, scrie o carte, care urma să se numească „Casa din Fundacul Vechi”, însă, ulterior îi va schimba titlul, denumind-o „Casa cu trandafiri albi”, apoi, simplu, „Bună dimineața”.
Dar, ironia sorții își râde în continuare de el. În podul casei, descoperă scrisorile lui Luli către prietena sa Gabriela, prin care își dă seama de farsa epistolelor lui Lorelei. Întorcându-se în orașul de pe malul Dunării, Catul Bogdan rătăcește disperat o noapte întreagă pe aceleași străzi de altădată cu tei înfloriți, purtând sub braț manuscrisul propriei sale vieți, apoi se îndreaptă spre apele întunecate ale fluviului, care-l atrag ca o fatalitate oarbă, aruncându-se în el, curmându-și astfel tragic, firul vieții.
Pe lângă personajele centrale, mai apare în roman, pe lângă numele Gabrielei Nei, evreul Nathan Sabbetai, care, e prietenul cel mai bun al profesorului, parcă, o voce a conștiinței acestuia.
* * *
Romanul „Lorelei” a fost amplu studiat și comentat de mulți oameni de seamă ai „Literelor”. I-au fost găsite atâtea interpretări și simboluri, dar, însuși autorul, mărturisea undeva că: „E cea mai amară carte a mea!… Cartea aceasta a avut șapte începuturi – îmi comunică și mie emoția avută de el, când frământat de plămada creației se necăjea să-i găsească prima notă din cântec…
– A fost concepută foarte curios îmi mărturisește, căutând cu ochii în urmă, în clipele plecate. Ceea ce mi-a trezit ideea cărții a fost înflorirea extraordinară a teilor, într-o primăvară, la Galați, moartea unei fetițe a unui prieten de-al meu și urmele unor pași mici pe zăpadă lăsați parcă de această copilă gingașă și iubită, moartă brusc, ca o floare ruptă de fântână. Toate aceste lucruri mi-au sunat pe suflet, cântându-mi melodia romanului meu. Și tot timpul cât am lucrat, același sentiment mi-a fost prezent; am scris foarte ușor transpunând pe hârtie ceea ce îmi dicta emoția lăuntrică.
De fapt, e cartea acestei case, a destinului pe care o evoca colțul acesta retras de lume. Am numit-o „Lorelei” însă, pentru că mi s-a părut că se potrivește mai bine cu ființa care dă tonul cărții și chiar cu fondul de legendă a soartei ce se desprinde din întregul roman…”
Nina Preda vede în destinul funest al personajului central o anticipare dată chiar de titlul cărții „care amintește despre legenda zânei de pe Rhin cu conotația tragică cunoscută”. Mai mult, începutul narației face referiri explicite la încărcătura de nenoroc a legendei Lorelei:
„- Luli, cunoști balada lui Heine?(…)
– Parcă, parcă. Ceva cu o zână care cântă o stâncă de pe malul Rhinului, care… și care provoacă accidente mortale…”
S-a vorbit mult pe tema celor două personaje ale cărții, și, cum era de așteptat, s-au găsit voci pline de miere sau din contră care s-au pronunțat în defavoarea romanului cu „titlul de romanță”: „cartea aceasta închide soarta a doi oameni care trebuiau, hotărât, să fie învinși de viață. E povestea a două suflete atât de pure, atât de hieratice în înălțimea lor de vis, încât trebuie să cobori adânc în timp, în lumea legendelor medievale, ca să le găsești semenul viu”.
Însă, în general aproape întreaga critică e străbătută de entuziasmul cu care, în alte vremi, era întâmpinată, în Franța, spre exemplu, literatura lui Alexandru Dumas – fiul. Văzut ca o parte, ca o ramură înflorită, ruptă din bogatul ornament al trilogiei „Medelenilor”, romanului i se găsește „semnificația unei frumoase și tulburătoare romanțe de dragoste (…) convertită într-un autentic și suav cântec de jale”.
Iar dacă ar trebui să ne continuăm drumul pentru a ne îmbăta de miresmele entuziasmului, cu siguranță că, Perpessicius rămâne locația cea mai potrivită. Iată ce afirmă în entuziasmul lui:
„De la întâile pagini epice din „Ulița copilăriei” și de la trilogia „Medelenilor” până la recentul „Lorelei”, domnul Ionel Teodoreanu rămâne același rapsod inspirat al aventurilor de dragoste. Fie că-și ia eroii din lumea copiilor, a adolescenților sau a oamenilor maturi, ca pe acest Catul Bogdan, romancierul cu suflet de copil din „Lorelei”, rămâne oriunde și oricând, același vrăjitor care, întinerește subiectele cu apa vie a inepuizabilului său lirism…”
Se știa faptul că romancierul era mereu preocupat să-și reînnoiască registrul liric, era într-o perpetuă autodepășire de sine. Dacă a reușit sau nu, asta rămâne încă de văzut. Dealtfel, critica a remarcat de-a lungul timpului că, după „Medeleni”, Ionel Teodoreanu „traversează un drum sinuos, cu reușite și eșecuri, experimentând diverse instrumente, încercând multiple forme de roman și îmbogățindu-și registrul tematic”. Cu toate acestea însă, parcă metafora devine un instrument de investigație și de cunoaștere. În însăși „Lorelei”, marea disponibilitate de iubire a personajului central este văzută ca o sugerare printr-o înșiruire de metafore-simbol. Iar simbolul principal, stă ca o pecete așezată pe destinul scriitorului Catul Bogdan: soarta este împlinită deplin doar în urma fatalității în iubire. Pornind de la aceasta Nina Preda observa că, romanul „Lorelei” pornește de la „figurația umană spre conflict. După părerea autorului, un asemenea tip de compoziție este mai aproape de adevăr, creând iluzia vieții mai viu, mai pregnant, chiar dacă epicul este mai puțin susținut”.
Mergând pe aceeași linie, cu îndreptățire afirma Ovidiu Papadima, cum că, personajele se formează prin retrospecție, iar, datorită faptului că romancierul nu are calitatea demiurgică, asemenea naratorului din romanul tradițional, i se „refuză calitatea de a avea acces necondiționat la conștiința eroilor. De aceea, creează cupluri de personaje care se luminează reciproc”.
Astfel fiind construite personajele, scriitorul, se va identifica rând pe rând cu fiecare dintre ele: Lucia Novleanu, Catul Bogdan, Gabriela Nei sau Nathan Sabbetai. Probabil că, în acest sens mărturisea undeva că, „a-ți aminti despre oameni care n-au existat devenind biograful destinului lor, e o definiție a literaturii, a spiritului creator”.
Ionel Teodoreanu rămâne consecvent principiilor sale teoretice fapt pentru care, cum el însuși zicea „îl scornește din închipuirea sa”. Dealtfel, arta lui Ionel Teodoreanu, este văzută în aceea că, lasă impresia că se „autoportretizează, în ciuda folosirii persoanei a treia, că se autodescoperă, prin analiză și retrospecție. El combină într-un fel propriu sistemul de simboluri și metafore, dând cititorului sentimentul unei trăiri autentice alături de personaj, al unei coparticipări intense”.
Poate din acest motiv a făcut din personajul principal un scriitor, pentru ca, prin el, să-și reflecte propriul suflet, propriile opinii. Pentru că, la Catul Bogdan, nevoia de a crea îi reapare din acea căutare a copilăriei rămasă undeva, într-un colț al „Casei din Fundacul Vechi”. E o căutare „umbrită de nostalgia acelui „fugit ireparabile tempus”. E evocat un climat cald, cu o patriarhalitate moldovenească lipsită de griji, cu chemările lui de altă dată, de care, de fapt, autorul nu s-a despărțit. Și ca și în „Medeleni”, lirismul său îi vine de aici. De aici și „explozia permanentă a metaforelor… pentru că, în opera sa, metafora cere dimensiuni precise, tot așa de precise ca și acelea ale gândirii abstracte. Și Ionel Teodoreanu gândea în imagini”.
Acuzat pe nedrept de excesul metaforic, totuși, Ionel Teodoreanu, n-a încetat, și poate n-a putut să nu urce spre dorința de perfecțiune. Întrebat ce simte după unele triumfuri literare, răspunde printr-o profesiune de credință: „Nimic altceva decât mai multă îngrijorare (…) pentru că va trebui să dau altă carte, mai bună, mai reprezentativă”. Din toate acestea, ne dăm seama că, de fapt, Ionel Teodoreanu se dăruia în roman. Așa cum spunea cineva, actul scriituri este și pentru Ionel Teodoreanu osânda truditorului „care nu cunoaște limite. Colosala forță de expresie acoperea cu un veșmânt strălucitor o mare neliniște interioară pe care totodată o și dădea la iveală, transformând-o (…) Simțeai în vorba lui izbucnirea unei stări de încordare fără odihnă, în care mulțumiri și nemulțumiri sufletești, opuse între ele se înfruntau cerând cu insistență să se exprime, dar se și împăcau la urmă, sublimându-se acel entuziasm al creației”.
Cu toate că, și cu acest roman, critica vremii n-a pregetat, în general, să-i nesocotească talentul liric și să observe progresul creației sale, au fost totuși oameni mai luminați care au observat faptul că, „Lorelei” e „învăluită întreagă într-o penumbră de seară de vară, fiind cartea unei ucenicii, cu renunțări și penitențe, cu iluzii și dezamăgiri, este o experiență”.
În creația lui Ionel Teodoreanu, romanul „Lorelei” nu apare în ordine cronologică imediat după „Bal mascat”, dar, la fel ca celelalte scrieri, a fost publicat în atelierele „Cărții Românești”, în anul 1935.
Cu „Lorelei” de fapt, romancierul ne întoarce în aceeași atmosferă patriarhală, din „La Medeleni”, dar „Lorelei” poartă „aura maturității creatoare proaspăt dobândite” care face din autor, după cum apreciază cel mai statornic admirator al său Garabet Ibrăileanu, un neîntrecut mânuitor în „strălucirea acelui «strai de purpură de aur» care este stilul artei”.
În recenzia romanului făcută în revista „Gândirea”, Ovidiu Papadima concluzionează prin a observa că, toate incursiunile sufletești ale eroului central, începând de la tinereasca îndrăgostire și până la, duioasa nostalgie apărută odată cu descoperirea tainei lui Luli, când aceasta nu mai era, sunt tehnici de „roman polițist”. Iar acest lucru dovedește încă o dată voința „domnului Teodoreanu de a-și stăpâni deplin meșteșugul scriitoricesc. Și pe deasupra acestor exerciții tehnice însă, cartea aceasta închide două din cele mai nobile siluete din câte au fost conturate de prozatorii noștri de până acum și care își are pe deplin îndreptățită apariția”.
Romancierul nu renunță nici în acest roman la tumultul său liric, luxul metaforic e aici, poate chiar mai mult ca în orice altă scriere tumultuos. Chiar dacă efuziunile lirice sunt mai disciplinate, pentru că meșteșugul scriitoricesc îl are în sânge, impus de la natură, nu poate să urmeze simplicitatea marilor predecesori. E de ajuns să răsfoim câteva file ale romanului, sau să citim fiecare vers așezat ca titlu pe capitol, pentru a ne da seama de aceasta. Ionel Teodoreanu era într-o continuă stare de perfecționare, de căutare a unui nou registru creator, dar, imagismul nu-l va părăsi niciodată…
„Arca lui Noe”
Destine așezate sub semnul lui „Fata ruunt”
În literatura perioadei interbelice predominau câteva moduri de scriere care impuneau modelul clasic, tradiționalist caracterizat de o atitudine obiectivă, omniscientă, impusă de scrisul lui Rebreanu, sau o atitudine subiectivă, autoanalitică impusă de Camil Petrescu, după modelul proustian care „reprezintă suprema onestitate de viziune”, și refuză naratorului demiurg capacitatea de a „zugrăvi în același timp mai multe individualități fără a încălca legile veridicității psihologice”.
În astfel de împrejurări i-a fost contestată și lui Ionel Teodoreanu capacitatea de-a scrie un roman de analiză și de observație, prin care să ofere imagini ale realității privite din perspectivă detașată, obiectivă, iar personajele să aibă o alcătuire caracterologică structurată minuțios. George Călinecu îi reproșa incapacitatea de a se proiecta în afară. La rândul lui Pompiliu Constantinescu, vorbea de „inaptitudinea dezolantă a scriitorului pentru romanul analitic”. Metaforismul său a fost ținta tuturor atacurilor imputându-i-se „gravele inconveniente” aduse prozei de „virtuozitatea imagistică”, „retorismul bombastic, truculent, absurd, verbios, metaforic, pletoric”, cel din urmă contrazicându-se și recunoscându-i în final calitatea de stilist.
Aceste împrejurări fiind date, scriitorul și-a propus, să elaboreze un roman, în care să-și schimbe mijloacele de lucru și viziunea sa romanescă. Astfel, scrie „Arca lui Noe”, conceput în două volume și care apare în 1936 la „Cartea Românească”. În el, inserează o interesantă prefață, sub forma unei scrisori imaginare, adresată lui Garabet Ibrăileanu, care de curând murise și în care încearcă să-și explice modul de a scrie. Între altele, își amintește cum criticul ieșean îl îndemnase în repetate rânduri să încerce a scrie și altfel de roman decât unul poetic: „Domnule Teodoreanu – domnule Ionel Teodoreanu, ar fi zis Ibrăileanu – de ce atâtea flori, atâția zarzări, atâtea curcubeie, atâtea fructe, în loc să te ocupi de oameni și de viață. Fă-mi plăcerea, domnule Teodoreanu, și scrie-mi un roman informativ, fără stil, fără frumusețe, mizerabil, neglijent, în goana mare … Uită că ești poet. Uită că există lectori pe care să-i seduci. Gândește-te numai la ființa mea prozaică, la bolnăvicioasa mea curiozitate și spune-mi repede și de-a valma lucruri care să-mi aducă viața în odaie. Trimite-mi o telegramă urgentă de 400 de pagini”.
La asemenea solicitări, scriitorul ar fi răspuns, rugându-l să mai aștepte „fiindcă sunt prea tânăr pentru a renunța la «talentul» meu, la acest involuntar abuz”. Mai departe, tânărul prozator ar fi zis că „romancierii care au norocul să nu fie poeți, nici pictori ai vorbei, sunt simpli fără efort și fără sacrificiu, direcți ca o cădere fără rezistență”. În ce-l privește pe el, însă, situația e cu totul alta: „Scriu cu două vârfuri: unul în real, celălalt în poem. Cânt cu două sunete ale aceluiași arcuș: unul e geamătul vieții, celălalt melodia artei. Surâd și plâng în același timp, cu săgeata în mine și ochii în cer. Cuvântul meu nu e nici în soare, ca al romancierilor, nici în lună, ca al poeților”.
Prin „Arca lui Noe”, Ionel Teodoreanu spera, în sfârșit să se fi „lepădat de inelele belșugului meu blestemat”.
„Iată, «Arca lui Noe» – zice el – încărcată de oamenii vieții și de viața lor, îți aduce poate ceea ce sperai. E un roman anti-liric. Poate că e cea dintâi victorie a lui Ionel Teodoreanu asupra lui însuși, asupra nopții lui de vară. Poate…”
În acest roman, Ionel Teodoreanu apelează la tehnica romanului în roman, a „narațiunilor paralele integrate într-una generală coordonatoare și mai ales circumscrise unei idei artistice deosebit de unitare. Prototipul acestei formule îl constituie probabil Decameronul”. Crohmălniceanu face trimiteri asemănătoare „Arcei lui Noe”, la „Grand-Hotel” al scriitoarei austriece Viky Baum, iar Nicolae Ciobanu se întreabă de ce n-ar fi pus în legătură și cu „Muntele magic”, care era foarte des citat, cu diferite ocazii de Ionel Teodoreanu.
„Arca lui Noe” evocă destinele mai multor familii și persoane care s-au întâlnit într-o vacanță de vară la pensiunea „Bläcker” așezată undeva în munți, în apropiere de orașul Toplița.
Personajul principal este Mihăiță – căruia prietenul său, Bob, îi mai zicea și Pat – un alter ego al lui Dănuț, și chiar al romancierului – care trăia mai mult în visare decât ancorat în realitate. Astfel, într-un vis este întruchipat în Noe însuși, de pe vremea potopului care notează autorul „era singur în arca lui. Și arca era atât de mare, încât toată mulțimea pământului înecat ar fi putut intra în ea. Dar singurătatea lui Noe era și mai mare decât arca lui. Noe plutea plângând deasupra apelor potopului”.
Pe lângă Mihăiță, Ionel Teodoreanu aduce în fața noastră o mulțime de personaje cu caractere și temperamente, atât de diferite, încât, fiecare dintre ele, în neputința lor de comunicare sinceră și deschisă, își poartă povara singurătății. Astfel, scriitorul „derulează o interesantă și amuzant-tristă pânză de portrete, desenate doar în negru și în alb”.
Ca o autentică țărăncuță coborâtă din mijlocul Olteniei, Carmen, apare cu „părul negru, ochii gri, buzele roșii și obrajii luminoși, … cu umeri rotunzi, și gene care tremură pe inima bărbaților…” E căsătorită cu englezul Arthur Clarke, dar, nefericită în căsnicie, își îndreaptă întreaga dragoste izvorâtă dintr-o inimă românească, spre fiica lor Yolanda, Mickei-Mouse-ul plin de vitalitate și de inocență.
Apoi, la pensiune e găzduită și Baby Rozeanu, căreia îi plăcea să fie recunoscută sub pseudonimul „Betty Rosefeld, logodită cu Marcel Lieblich, și care alege să-și petreacă o parte din vacanță la munte singură, pentru că „avea cultul romantic al singurătății, dar singurătatea ei era extrem de sociabilă”. Elegantă și frumoasă, „cu părul negru ca un adânc de codru cu haiduci”, dar superficială, îl cunoaște în trenul de București – Toplița pe Anibal Filimon, general de armată, „tratat ca o dinamită îmbrăcat într-un buchet de toporași, care, se gândea la războaie cum s-ar gândi un om cumsecade la eventualitatea unei amante”. Căsătorit cu Agripina (moldoveancă blândă și iubitoare), pleacă, tot singur, în munți, pentru a face o cură de sănătate. Între cei doi se înfiripă o idilă, la fel de superficială ca Baby, dar, tot pe atât de comică, dar destrămată de Agripina, care, sosește la pensiune pentru a-și lua odorul acasă, nu înainte de a avea o serioasă discuție cu Baby, pentru că „o femeie trebuie să se gândească la bărbatul ei, cum un bărbat se gândește la pământul lui”.
„Treptat, pânza se completează cu chipurile însinguraților”: Speranța Cucu, considerată una dintre persoanele cele mai enigmatice sosite la pensiune, destul de ofilită, percepută de ceilalți dar care, leagă o strânsă prietenie cu Mihăiță, și care, e una dintre personajele cele mai naturale din „Arcă”, dar „destinul a trimis-o în viață uitând să-i puie adresa unei fericiri oarecare”. Era enigmatică mai ales prin modul de-a se îmbrăca, care era o „variantă a rasei călugărești”. Se hotărâse să plece la munte, așa cum, s-ar duce un credincios la Ierusalim. Pentru că, numai în munți, în „turma lor de zare cu tălăngi pălind lin, cântase viața, speranța sau visul și pentru sufletul ei”. În tren îl cunoscuse și ea pe Mihăiță și, ca profesoară de matematică, nu-l trecea în gând, mai mult de clasa a V-a. Îl vedea „palid ca o candelă în foșnetul negru al castanilor”, fără să știe că în sufletul acelui copil era un zbucium, o amărăciune, o melancolie, dar, fără să știe, acest copil, fusese ca un trimis al lui Dumnezeu spre viața ei.
În „Arca lu Noe”, ca un contrast pus pe pânza caracterologică a personajelor apare „triumviratul” descins din universul copilăriei Medelenilor, format din Bob, Yolanda, Mihăiță, dar cărora li se mai adaugă Manți, – sălbatică precum o veveriță – și Imre – ce încă nu descoperise „vorba râsului oamenilor de sus”. Acest „al doilea plan-narativ, – din punctul de vedere al lui Nicolae Ciobanu – descinde direct din volumul I al „Medelenilor”, care, evocând, zburdălniciile copilărești, cu jocul lor nevinovat dar plin de tâlc sunt, singurii deținători ai candorii și ai generozității umane, din sufletele celor maturi de mult dispărute”.
Bob, fiul Sandinei Milescu – o altă însingurată – era simpatic tuturor. Rotofei și bun prieten cu Mihăiță, devenise un „copil de trupă al tinereții, un mic toboșar vestitor al mândrelor ei armate. El pleacă la munte luat sub grija părinților lui Mihăiță, Rafael și Tincuța, lăsând-o pe mamă cu inima îngreunată. La pensiune îi căzuse dragă Yolanda, pe care ca un „cavaler” ce se socotea, o lua sub aripa-i ocrotitoare în escapadele lor naive și atât de pline de sinceritate. El îi spunea Micky-Mouse, iar ea, îl îndrăgea atât de mult încât era „gata să aducă în ulcica pumnilor ei apă de ploaie pentru setea stăpânului. Acești copii, în explorările lor dornice de cercetare l-au descoperit și pe Imre, a cărui viață, era pentru el o cameră întunecată și rece, în care-i bine numai când arde focul în sobă” și căruia îi mai plăcea „să privească” acolo unde vrea să plece degetul, un „foc foarte mare într-o sobă albastră”. Tot ei i-au dăruit primele alune, stafide și bomboane, astfel, învățându-l involuntar să râdă, așa cum asculta el sunetele oamenilor de „sus”, care nu erau vorbe, dar, „îi făceau să se uite unii la alții, dând din cap cu obrazul încrețit și cu ochii strălucitori”.
Tot ei au descoperit-o și pe Manți, ascunsă ca o veveriță, undeva, într-un vârf de brad, într-o dimineață norocoasă, adunând anii în ea „ca într-o drăcească învălmășire de ciocănele de toacă”.
Scriitorul își înnoiește pânza portretistică, aducând în „Arcă”, noi și noi caractere. La pensiune poposește Ivan Ancuța, pictor renumit, călare pe măgarul Remzi, care „era argintiu ca stâncile Balcicului… Iisus, copil ar fi întins mâna spre el”. Cu el, alături e Dr. Arpad, care, venise pe pământul vieții, cu singurul scop de-a descifra alfabetul chinezesc al plantelor”.
Ivan Ancuța era pictor al copilăriei, așa cum, scriitorul, în felul lui, se apleacă de atâtea ori spre lumea ei mirifică. Poate de aceea a plăsmuit acest personaj, ca prin el, să „trimită oamenilor arome și cocoare: mesajul talentului lui cu obraji de copil”. Pictase „Copiii cu lăcrimioare de la Sucevița”, tablou ce-i adusese consacrarea în fața poporului…
Dar, atâtea alte personaje se tot așează în această „Arcă” a singurătății, încât este atât de greu de a le aminti numele, așa că, asemenea scriitorului, ne aplecăm „nevolnici în fața imensității… Pentru că «Arca lui Noe» e atât de mare, încât pentru a-i cuprinde mulțimile ar trebui să începi istoria lumii de la potop încoace, ducând-o până când sur de milenii ca sloiul lumii, pământul va intra în odihna înghețului de apoi, dincolo de amintirea mormintelor omului.
Și nu fără înțelepciune spusese odată Bob, Yolandei:
– Tânără copilă, învață să cunoști vârful micului tău nas.
– Bine, Căpitane, îți voi urma exemplul!…”
* * *
Întrebarea pe care și-o pune fiecare cititor la sfârșitul romanului, e firească: „E «Arca lui Noe» un roman anti-liric?” Iar răspunsul e tot atât de firesc. Dar, îi lăsăm pe criticii vremii să-și spună părerea, pentru ca noi, să rămânem cu sufletul îmbătat de farmecul atâtor personaje îmbrăcate cu o „acută forță caracterizatoare”.
Observând că însuși primul capitol al cărții debutează cu un pasaj de descripție poetică, George Călinescu îi contestă de la început o asemenea realitate, afirmând că „este inutil a cere creație de oameni unui autor care apare de la început „până la sfârșit incapabil de a se proiecta în afară”. El vede în epica romanului una „puerilă, într-un vădit spirit umoristic”, cu „portrete burlești”, în care autorul „ne dă exclamațiile sale”. În schimb, Nicolae Ciobanu vede tocmai în aceste fărâme de lirism farmecul romanului, pentru că, „în opera sa, ori de câte ori a tins la realizarea epicului direct, depoetizat, lirismul a fost acela care circulând în subtext, a contribuit nebănuit de mult la sporirea impresiei de autenticitate”.
Dacă luăm părerea altui critic, Crohmălniceanu spre exemplu, vedem că, și el, tot de lirismul romancierului se leagă, pentru că „strică și aici creația obiectivă de tipuri. Ionel Teodoreanu se ferește de a mai face metafore și evită pe cât poate divagațiile poetice. Rămâne însă liric prin permanentul ton ironic cu care își tratează eroii. Insuccesul acestei încercări de a se depăși l-a descurajat însă, și l-a făcut să se resemneze”.
La fel, Silvia Tomuș, admiratoare constantă a scriitorului, mărturisea că cele mai izbutite pagini din roman sunt acelea în care urmărește „cu încântare aventurile copiilor, surprinși și de data aceasta cu autenticitate și finețe, în manieră medelenistă”.
În „Arca lui Noe”, titlul, străbate ca un laitmotiv întregul fir epic al romanului, evident prin modul metaforic. Citind romanul, chiar și noi, ca cititori, suntem străbătuți de angoasa sentimentului înstrăinării omului de el însuși și de semenii lui. Noua arcă a lui Noe, așezată la pensiunea „Bläcker”, și aruncată pe valurile istoriei contemporane, e departe de a se comporta precum străbuna sa legendară. Dacă acolo, omul trăia în comuniune chiar și cu animalele, oamenii adunați aici, la pensiune sunt incapabili de a ieși din propria lor carapace, pentru a privi în jurul lor, pentru a comunica între ei sincer și deschis. Tocmai din acest motiv sunt poate, atât de reușite portretele personajelor care „ca într-un caleidoscop grotesc, circulă neîntrerupt sub privirea cititorului”.
De aceea, n-ar trebui ca să fie criticii vremii atât de nedrepți și cu acest roman al scriitorului. N-ar trebui, să se uite înainte de toate că, așa cum se anunța în prefață, romanul e un experiment literar și trebuie judecat ca atare. Iar în „Arca lui Noe”, victoria scriitorului asupra sa vine, poate, tocmai din această experiență, dată odată cu dorința de îmbunătățire a propriului său stil.
Apoi, i-au fost apreciate scriitorului numărul mare de pagini în care romanul de observație atinge un ridicat nivel artistic, datorită mai ales atâtor portrete caracterologice întocmite ca într-un dosar de fise omenești.
De asemenea, așezând epica romanului sub semnul lui „fata ruunt”, și supunându-l vibrațiilor lirice, duce la o „sensibilă substituire a viziunii românești de structură epică și analitică în locul aceleia poematice”.
Pe lângă toate acestea, dacă ar fi să concluzionăm am spune și noi, asemenea lui Nicolae Manolescu, că, „arta romancierului constă în inventivitatea cu care reușește să pună la dispoziția cititorului alimentul potrivit. (…) Există, desigur, și un secret al artei fiecăruia care-i face să poată fi citiți și azi și, probabil și în viitor, și care rămâne în definitiv, neelucidabil”…
„SĂ VIE BAZARCĂ!”
„A doua taină a bărbatului dintre cele trei: dragostea și războiul!”
În perioada interbelică, Ionel Teodoreanu a fost unul dintre scriitorii în jurul operei căruia s-au purtat dispute aprinse între admiratori entuziaști și mai puțin înflăcărați critici. Alexandru Philippide, făcând reflecții pe marginea lecturii, vorbește undeva despre „cărți cărora le-am cerut să ne ajute să ne cunoaștem mai bine, în unele din ele am crezut că ne regăsim și ni le-am făcut prietene pe viață, altora le-am cerut să ne înșele; altora să ne dezamăgească; și au fost atâtea altele și de toate felurile: cărți în care am crezut și pe care le-am urât, cărți din care n-am crezut nici un cuvânt și pe care le-am urât, cărți din care n-am crezut nici un cuvânt și pe care totuși le-am iubit… Și au venit câteodată ceasuri în care le-am părăsit deopotrivă pe toate, și pe cele adevărate, și pe cele înșelătoare, și când ne-am întors să răsfoim în cartea cea mare a vieții la care colaborăm cu toții, fiecare după puterile noastre, unii cu pagini întregi, alții cu câteva fraze, alții cu o singură vorbă, sau numai cu o neînsemnată virgulă, ori cu un de-abia perceptibil punct… În astfel de ceasuri, opera lui Ionel Teodoreanu părea că așteaptă timpuri mai prielnice care s-o redescopere aducând-o la o nouă viață, sporindu-i înțelesurile, acordând-o cu sensibilitatea contemporană, și ea în necontenită transformare.
Descoperirea manuscrisului pierdut „Să vie Bazarcă!”, de către Silvia Tomuș la Biblioteca Centrală de Stat din București, roman scris probabil ultimul și apărut postum, vine să completeze universul romanesc al scriitorului.
La prima răsfoire a romanului suntem copleșiți de impresia de continuitate, de reîntoarcere în timp a scriitorului, spre începuturile literare ale sale. Vorbind despre prozele de tinerețe, insistăm asupra preferinței sale vădite pentru metaforă. „Este impresionant să descoperi că vor trece ani, zeci de ani, dar că adolescentul de odinioară va păstra nealterată o acuitate senzorială uimitoare și că exprimarea metaforică inițială, sancționată de unii de-a lungul întregii sale cariere, aprobată de alții cu rezerve sau integral, va rămâne modalitatea sa predilectă de comunicare”.
Romanul „Să vie Bazarcă!” se înscrie în aceeași serie nedezmințită. Este plasat într-o atmosferă primăvăratecă, în care, descinzând parcă din lumea bacoviană, a corespondențelor, muzică, sunet, pictură se îmbină cu starea sufletească a eroului liric. Descrierea primăverii agitate cu care începe romanul face legătură cu personalitatea personajului central Alba David, care, dezamăgită de asprimile vieții își poartă povara anilor tineri, dar nesiguri oarecum. Vântul spulberă totul, așa cum, sufletul ei este bântuit de incertitudini și de încercări…
Dar, s-o luăm cu începutul: motivul central al romanului este prietenia dintre doi bărbați, tulburată de apariția unei femei. Bărbații sunt Panait Vizanti și Batiște Condor, ploieșteni, colegi de liceu în adolescență, amândoi distingându-se în primul război mondial, îndrăgostiți de aceeași fată, după ce unul rămâne invalid, dar sculptor în același timp, iar celălalt își continuă dragostea pentru țară, ajungând celebritate națională în domeniu militar. Sigrid, îl alege pe cel dintâi, înșelându-se de aparențe și se căsătorește cu el, în timp ce, Batiște, îi rămâne cel mai bun prieten. Moartea ei, care nu se știe dacă e accident sau sinucidere, este învăluită în taină și fiecare în parte îl socotește pe celălalt, în tăcere, vinovat de sfârșitul tragic. Dar acest lucru îi apropie mai mult. Cei doi se caută cu înverșunare, pentru a citi unul în ochii celuilalt adevărul despre cele bănuite, dar, niciodată formulate în cuvinte acuzatoare. Apariția unei fete, uimitor de asemănătoare lui Sigrid, răstoarnă acest echilibru fragil, și, prietenii se înfruntă acum tot mai des… În primele capitole, cele două personaje se suprapun, printr-o similitudine izbitoare pentru toți. Poate, de aici și numele, cu rezonanțe asemănătoare, pe care Batiște i-l dă necunoscutei întâlnite pe șoseaua București-Poieșt: Ingrid, „adică în amintirea lui Sigrid” cum și-l va explica mai apoi Vizanti. Dar, apar, curând, și diferențele datorate vieților deosebite, a caracterelor particulare; fata din Siria, studentă la Drept, devine ea însăși, Alba, înlocuind-o total pe Sigrid și nefăcând să și-o mai amintească cei doi. Abia acum, cei doi bărbați descoperă trăsăturile reale ale celor două structuri sufletești: Vizanti își va dori să-și reia viața dinaintea întâlnirii cu Singrid, iar Batiște, își dă seama că, ceea ce simte pentru blonda suedeză fusese prietenie, nevoia de a ocroti, nicidecum dragoste. Personajul asupra căruia scriitorul stăruie mai mult e Panait Vizanti. Prin el, în mai mare măsură decât prin Alba David, Ionel Teodoreanu realizează pagini interesante de analiză psihologică, în ciuda „faptului că pe alocuri este pândită de primejdia grandilocventei supărătoare, a melodramatismului jenant sau a morbidului de calitate îndoielnică”.
Invalid din 1916, Vizanti trăiește un puternic sentiment de inferioritate, pe toate planurile. Mărturisindu-se Albei, afirmă odată: „Vreau să uit că am sperat în viață, în faptă, în artă, în dragoste, în prietenie, în Dumnezeu, și că toate m-au înșelat”. De fapt, el n-a crezut niciodată în nimic. Faptele eroice le-a săvârșit din dorința de-ai ului pe cei din jur, iubirea pentru Sigrid, era mai mult o vanitate de a-și demonstra atât lui însuși cât și lui Batiște, că el este alesul, în ciuda infirmității de care nu uita nici o clipă. Prietenia pentru Batiște, dacă odinioară fusese sinceră, acum și-l dorea aproape numai din dorința de a-i urmări mișcările ori de a-l sfida. Cât despre artă, nici aici nu s-a realizat deplin, pentru că nu suporta concurența nimănui, nu știa să i se dăruiască, făcând, din atelier, la un moment dat doar locul întâlnirilor cu iubite ocazionale. Își închipuie, într-un mod aproape halucinant o iubire posibilă între „gloriosul Batiște” și suava „floare-albastră”, Sigrid. Iluzia i se țese din frânturi de realitate, rămânând doar cu orgoliul rănit, dându-și seama că Batiște nu-l înșelase cu Sigrid, fiindcă nu-i plăcea și nu din cauza amiciției lor. Cu toate acestea, există în el și o pornire spre dragoste, prietenii, bunătate, apropiere de oameni, și orice mijloace se par binevenite pentru a le dobândi, nădăjduind să-și ispășească apoi vina prin purificare.
Afirmația autorului că „nimeni nu-i numai asta – ce cred alții despre el sau chiar ce crede el însuși. Fiecare e asta și asta și aialaltă puțintel. Fiecare e nuanțat în aparenta unitate a individualității lui de o pluralitate succesivă care-l face divers” îi rezumă personajul, iar concluziile Albei subliniază ideea: „Bietul Panait Vizanti, vorbi ea limpede, uman, direct, luându-i vorba începută. E un ticălos, dar și un biet om”.
Silvia Tomuș, cea care a descoperit manuscrisul romanului și l-a făcut o frumoasă elogie, observă că romanul este construit pe două „coordonate temporale”. Oprirea „la poarta cu doi brazi mari, ca din poala muntelui, a unei îndepărtate case de altădată, care albea (…) sub un cer de dulce pastel provincial, cu felinar în față, cerdac, pod, grajd, hambare și o mie și una de lemnării albastre și întunecate, alcătuind un fel de mare obraz al unei lumi aproape scufundate” este începutul unei întoarceri în trecut. Îl regăsim pe Teodoreanu evocând o lume apusă, fără determinări istorice, descriind cu voluptate odăi vechi, în care plutește «a fost odată», evocându-le visător, nostalgic, aproape feminin”.
Singură, Alba David aduce prezentul în acea insulă a lui Robinson Crusoe, care e casa lui Vizanti, izolată, însingurată, în Ploieștii războiului. Înșiși prietenii, sosiți o dată cu Bazarcă țiganul lăutar, aplecat numai asupra strunelor, dar și asupra sufletelor celor veniți la „cheful bărbaților” – o privesc cu uimire pe Alba cea de acum. Ei o cunoscuseră și pe Sigrid, cea de altădată, care, niciodată nu le tulburase petrecerile îndelungi, în vreme ce noua venită îi obligă la tăceri și venin, întunecându-le vinul. Îl recunoaștem în aceste pagini pe Teodoreanu, „cel care asemenea lui Cezar Petrescu în «La paradis General», făcea apologia vinului cu taifas, a existenței epicureice, schițând cu mișcări sigure siluete de băutori neobosiți (…), plăcându-le mai mult să se asculte, decât să asculte, evocând eliptic și concomitent, într-o veselă zarvă, întâmplări din tinerețe, izolându-se de orice înseamnă prezent, schimbând replici spumoase fără adâncime”.
În „Să vie Bazarcă!”, Alba David reprezintă de fapt tinerețea. Dacă, de obicei, în opera lui Ionel Teodoreanu, copii și adolescenții trăiesc în afara societății, formându-și propria lor oază, parcă ieșită din spațiu și timp, Alba, privește înainte cu dârzenia întregului ei neam parcă (țăranii din Siria). Dorește să-și continue studiile dar fără să facă concesii morale. Mai privește uneori în urmă, crezând în semeni nediferențiat, bucurându-se de soare, de omul de zăpadă, retrăind anii copilăriei dintr-un Ardeal patriarhal, parcă, asemenea unei alte Moldove din scrierile mai vechi ale romancierului, cu Crăciun și cântece de stea, cu sănii și zurgălăi… Mai pendulează uneori între: „Viața e hidoasă! Sărăcie! Salahorie! Murdărie! Oameni care se uită la tine ca la o friptură! Zile care trec la fel una după alta! Război. Pace. Apoi iar, război. Trăiască cimitirele! Dar de ce? De ce? De ce?” și între: „Și totuși, și totuși, pământul fulgerat de primăvară, cu tărâmele lui deschise a floare, cu cerul lui răsunător și albastru, cu soarele lui de aur adânc și cu aromele și suflările fulgerătoare ale vântului era fioros de frumos”…
… Cu toate că, debutul său postbelic a fost aplaudat de critică, debut care s-a bucurat mai ales de marele succes în rândul cititorilor, totuși , mai târziu, s-a așteptat mai mult de la Ionel Teodoreanu. Mai ales, i s-a reproșat lipsa de interes a scriitorului pentru realitatea socială a vremii. De exemplu, Pompiliu Constantinescu observa că „prin «Ulița copilăriei» s-a situat printre cei dintâi scriitori tineri care s-au manifestat după război, deși fondul operei nu reflectă nimic din preocupările agitate ale vremii”, ca mai apoi, vorbind despre volumele II și III ale „Medelenilor”, făcea observația că același război trece prin cadrul și atmosfera romanului „ca și cum n-ar fi, fără să lase vreo urmă în psihologia eroilor, fără să determine nici o revizuire de conștiință, nici o transformare, nimic! Acest formidabil document de confruntare și revizuire, ce putea prilejui minunat ieșirea la iveală a tuturor caracterelor, aspirațiilor, darurilor, patimilor și transformărilor burgheziei e complet neglijat”.
Să-și fi tras Ionel Teodoreanu în opera sa zăvoare puternice în fața acestei realități care-i rănise fără margini sentimentalitatea? Moartea, în 1918, a fratelui său, Puiuțu, plecat voluntar pentru a lupta pe frontul francez, zguduie întreaga lui familie. Tot astfel, s-ar putea să fi lăsat urme atât de adânci asupra celui mijlociu din băieții familiei Teodoreanu, încât el „nu va mai cuteza să privească în față nicicând războiul, va fi incapabil să-l retrăiască estetic”…
Și totuși, rămâne ceva nelămurit: De ce această lipsă de comunicare între omul și scriitorul Teodoreanu? Nici un roman nu spune nimic esențial despre drama dezlănțuită de război, deși unele sunt fixate în timp, în liniile premergătoare lui. Doar romanul „Să vie Bazarcă!” pare să aibă „tangențe cu acest cumplit eveniment, nu prin Batiște, care participă la el, ci indirect prin Panait Vizanti, omul chinuit, ciuntit și sufletește în urma infirmității dobândite în primul război mondial”.
Poate tocmai de aceea plutește în roman umbra acelui „în căutarea timpului pierdut” din care se poate evada spre viață doar pe trei porți: prin iubire, prin petrecere, „Să vie Bazarcă!” și prin război, înțeles de personaje mai mult ca o «idioție», decât un prilej de eroism, de solidaritate umană … „«Să vie Bazarcă!» e a doua taină a bărbatului, dintre cele trei: dragostea și războiul!”…
Probabil că de aceea, în epilogul romanului, pe care, cu toate că scriitorul îl așază sub semnul morții – bombardamentul, „epilepsia noului Apocalips”, războiul ce nu s-a încheiat – închină un imn vieții atotbiruitoare, a dragostei: … moartea era numai în jurul lor. Pe ei, ca într-un țintirim, îi bătea soarele primăverii, vechiul soare, sfâșietor de luminos.
– Soare!…
De fapt, „Să vie Bazarcă!”, e un fel de spectacol de adio, al romancierului care, asemenea unui păpușar, care a desfătat ani de zile, generații întregi cu minunile sale, își dă seama că vremurile au nevoie de altceva, își va strânge geamantanul cu recuzite, de atâtea ori reluate, și fără să-și mărturisească, din mândrie, retragerea, va trece în umbră cu discreție …
Și totuși, scriitorul nu capitulează… Asemenea unui „negustor de cuvinte”, Teodoreanu, unul din cei mai înzestrați scriitori români în a „spune” într-o minunată limbă românească ceea ce simte, se va mai bucura de cuvinte ani întregi, dând viață, „Mesei umbrelor”, mergând pe drumul „Întoarcerii în timp”, chiar dacă, cum ar spune el „Ionel și-a depășit hotarul de aplauze al talentului, de care a făcut atâta abuz sterp – intrând în acea zonă gravă a suferinței omului, unde vorbele sunt vinete și amare ca undele mărilor…”
„IN MEMORIAM”
Un loc însemnat îl ocupă în opera lui Teodoreanu, scrierile cu caracter memorialistic. Pentru el, copilăria a însemnat întotdeauna Edenul pierdut spre care nu obosește să caute drum de întoarcere. De cele mai multe ori, creează eroi însuflețiți de propria lui suflare, chiar dacă aspirația spre obiectivare este o dificultate pe care scriitorul și-o impune. Alteori, evadează din ficțiune și atunci, nimic nu-i poate opri bucuria de a retrăi vremurile asfințite. Dar, chiar în astfel de momente, memorialistul refuză să devină un copiator rigid al vieții, preferând să revadă trecutul într-o deplină libertate, într-un joc fără de nici o restricție, între adevăr și ficțiune, realitate și fabulare: „Omul tânăr – afirmă el – e stăpânit de prezent și de viitor, adică de viață. El va cânta lupta, orgoliul, dragostea, prefacerile. Opera omului tânăr și fapta lui e ca furtunile: nori, fulgere și ploi în marș spre viitor. Omul bătrân e stăpânit însă de amintire. Tributară mai ales amintirii, opera lui e ca un curcubeu care apare peste locurile prin care i-a trecut furtuna (pacificată) a vieții: copilăria și tinerețea. El retrăiește c-un zâmbet înduioșat, din, pacea declinului, anii frăgezimii și ai puterii”…
„Întoarcerea în timp” (1941) și „Masa umbrelor” (1946) reprezintă o astfel de retrăire, dar nu la bătrânețe, pentru că Teodoreanu nici n-a atins vreodată acest prag, ci în anii deplinei lui maturități.
După cum este precizat și pe fila penultimă a volumului „Întoarcerea în timp” s-a „tipărit în atelierele Cartea Românească, în luna decemvrie – anul 1941”. Aflat la o vârstă de răscruce, aproape patruzeci și cinci de ani, și poate obsedat de întrebări fundamentale cu privire la sensurile existenței, și chiar ale propriului său destin, scriitorul simte o acută nevoie de dialog cu sine, întorcându-și sufletul în timpul amintirii: „ …Pana mea trudește deseori învecinat cu vâsla lui Caron, luntrașul apei morților. El duce. Eu aduc.
Încerc să nu mor, dându-mi bătaia inimii, din nou, copilăriei, tinereții și acelora care s-au oglindit, chiar și o clipă numai, în ființa mea de abur și lumină.
De aceea, noaptea mă despart de drumul vieții înspre viitor, veghind la masa mea de lucru, aplecat asupra timpului. Alt văz și alt auz încep odată cu lumina lămpii, în afund de noapte și singurătate. Tot ce-a fost odinioară iarăși e, cum bate din adânc de clopotul cetății scufundate cum cade din înalt de noapte steaua ce lucii”.
Însă, peste vremile înviate plutește o umbră de tristețe, pentru că, îndepărtarea de lumea apusă pentru totdeauna trezește în narator sfâșieri lăuntrice. Îi apare gândul morții, al incertitudinii, pentru că, „aceasta-i lampa anului 1941. În fata ei e negru viitorul”.
Nicolae Ciobanu explică această obsedantă dorință de retrăire a trecutului, și din perspectivă biografică. În anul acela, scriitorul avea trei ani de când se stabilise în București, și, – își explică criticul – se va fi simțit din multe privințe un dezrădăcinat. Pentru că, nostalgia din „dulce târgul Ieșului” îl urmărește la tot pasul. Apoi, trecerea din viață a multora dintre cei dragi, fie că au aparținut familiei (fratele mai mic, bunici, tatăl slugile), fie prieteni ai cercului „Vieții românești” (Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu) sau vieții juridice ieșene (fostul său profesor Matei Cantacuzino) constituie un puternic stimul de „întoarcere în timp”.
La toate acestea, în vara anului 1940, scriitorul trecea printr-o grea boală, iar cariera sa de romancier îi era într-un deplin și alarmant declin. Apoi, tuturor acestora li se adăuga și faptul că neliniștea i se accentua datorită evenimentelor și declanșării celui de-al doilea război mondial… toate, „conferă un vădit spor de dramatism, de febrilitate psihică dialogului pe care scriitorul îl poartă cu umbrele trecutului său”.
De aceea, scriitorul, scoate la iveală, din sertarul îmbătat de miresme al trecutului, acest album de chipuri intime, pe care, îl răsfoiește cu ochii pierduți în zare, la lumina prietenească a lămpilor de altădată. Sunt ceasurile de taină ale scriitorului, când, poposit la izvoarele aducerii aminte, oficiază și pentru sufletul său, denia reînvierii pierdutului paradis… Astfel au prins viață aceste duioase pagini de autobiografie, care sunt „tot atâtea imnuri murmurate în amintirea scumpelor umbre, în rândul cărora, cea mai emoționantă e, fără îndoială, a copilului care avea să ajungă rapsodul Medelenilor”.
Paginile cărții sunt prezidate de acel „nu vreau să uit nimic”, alăturându-li-se sub titlul „Lămpile vieții” crâmpeie din existența mamei, a tatălui și a bunicilor, a fraților și a lui Ibrăileanu, a lecturilor și a primelor încercări literare, toate încheindu-se cu un dureros „noapte bună” ce revine ca un laitmotiv al sfârșitului. Apoi lămpile (simbolizând viețile tuturor celor dragi) se sting rând pe rând, ultima lumină rămânând candela morții…
Dacă ar fi să vorbim pe limba lui Perpessicius, atunci am putea spune că „Întoarcerea în timp” e un „poem” închinat Iașului și melancoliilor lui. Și, dintr-un astfel de poem nu puteau lipsi câteva din imaginile lui tutelare în „evocarea cărora domnul Ionel Teodoreanu aduce întreaga paletă, bogată în fragmente și nuanțe a artei sale portretistice”.
Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu și Matei Cantacuzino este cea dintâi trinitate care a vegheat cu sfatul și cu însăși prestigiul ei, primii pași în literatură și avocatură ai lui Ionel Teodoreanu. Despre Ibrăileanu, autorul „Medelenilor” a mai vorbit în nenumărate rânduri, întotdeauna cu admirația ucenicului, fericit că poate să bată oricând, târziu în noapte la fereastra luminată a dascălului. „Lampa marii insomnii” se numește poemul pe care memorialistul îl închină memoriei criticului ieșean, care: „Veghea mereu captiv în bibliotecă. Trăise în orașul teilor de aur, Eminescu, Dogele melancoliei. Trăise în orașul mândru al Moldovei un boier al sufletului: Vasile Alecsandri. Acum numai statui și Ștefan cel Mare, și Asachi și Kogălniceanu. Junimea generosului tumult al frunții moldovene – amintire. Numai trecut și numai somn și numai ațe de păianjen. Doar unul singur nu dormea: numai acela pentru toți. Înfășurat numai în nopți și-n aur pur de lampă fără somn. S-a stins, iubite domnule Ibrăileanu. Noapte bună, oraș al umbrei lui”.
„Popasul printre oameni” se intitulează vastul și bogatul portret al lui Mihail Sadoveanu, care, cu tăcerea-i aproape geologică, cu simplitatea graiului său, cu predispoziția spre soție și farsă, așa cum apare în evocarea întâmplărilor constantinopolitane, cu răspunsul de savuroasă ironie („– Vă inspirați, Maestre? – Nu. Șăd”), pe care-l dă unei frumoase, pe puntea de sus a vaporului, pe Marea Neagră, „stând între vânturi și sub stea ca un Menhir”, fac din prezentarea lui Ionel Teodoreanu „o operă de artă al cărei corespondent îl aflăm doar în ordinea celor plastice și anume în atmosfera legendară a marelui tablou din sala Societății Scriitorului Români, pictat de regretatul Fănuță Dimitrescu”.
Într-o pagină cu amintiri din vremea „Însemnărilor literare” în sânul căreia Ionel Teodoreanu era debutant, autorul notează impresiile uneia din ședințe, în timp ce citea Sadoveanu: „Și dintr-o dată, scrie domnia sa, s-a umplut odaia fumului cu miros de frunză nouă. Cânta cucul în transparențele luminii, înverzeau pădurile, sclipind de glasuri, se sfiiau căprioarele, cu parfum de toporași în nara umedă, sunau apele, fraged, lin păleau tălăngile și toate erau cu rouă, cu mirare și cu Dumnezeu în rai de lume nouă. Niciodată n-am simțit mai aproape de inimă obrazul și suflarea eternei primăveri, decât în acel ceas de îngenunchiere deplină a trufiei tinerești, ascultând glasul care-mi suna parcă nu în ureche, ci în amintire, ca fluierul marelui Pan”.
Dar și mai interesant este portretul pe care, i-l face marelui jurist și orator, Matei Cantacuzino, îmbiind aici știința și arta, pentru a-i putea defini cât mai bine farmecul acestei personalități, în care vedea „același ritm ce înnobila zările Iașului cu albastre ondulări de dealuri în azur”. Astfel, scriitorul reține o sumă din care redă, arta oratorică a fostului „jurisconsult” cu precizie: „Alteori, două degete prelungi ale mâinii drepte, întovărășeau enunțarea unui principiu, cu o plutire ovală, ca și cum ar fi lunecat pe nobila curbă a unei coapse eline. Alteori mâna dreaptă avea gestul larg, nostalgic parcă, pe care-l spune versul: Vezi rândunelele se duc… Capul alb se înclina uneori pe-o parte, amintind tâmpla vioarei lui Enescu….”
În „Masa umbrelor” ne învăluie același farmec aparte al memorialistului și portretistului de mari resurse. Apare în 1946 la Editura Forum, și în comparație cu „Întoarcerea în timp”, prezintă un interes mai mare din punct de vedere al documentarului, fie că este vorba de biografia literară a lui Ionel Teodoreanu, fie că se are în vedere evocarea cercului de la „Viața românească”.
Dacă vrem să ținem și aici seama de împrejurările biografice care au determinat elaborarea scrierii, autorul însuși oferă câteva date în acest sens. În episodul „Acolo mi-am numărat morții” din primul capitol (În dulce târgul Ieșului), facem cunoștință cu o mărturie în care este relatat momentul celei dintâi revelații a laitmotivului fundamental din „Masa umbrelor”. Tânăr scriitor încă, într-una din acele „sfâșietoare amieze de primăvară ale vidului ieșan”, plictisit de toate, apăsat de urâtul existenței, Ionel Teodoreanu se refugiază în redacția „Vieții românești”: „Într-o astfel de zi ucigașă și ucisă, m-am refugiat la «Viața românească», curând cu autoritară lehamete lui moș Neculai cheia redacției. Mi-a dat-o, pus pe vorbă lungă, dar i-am luat-o înainte pe scară, suind câte trei trepte deodată și când m-a ajuns din urmă, ușa era încuiată pe dinăuntru.
«Lucrez!» am urlat eu, afirmându-mi măcar așa nevoia de acțiune și autoritate. Apoi am rămas ca o haină atârnată în cuier: apsihologic. În încăperea absenței celorlalți, masa părea și mai lungă. Mușamaua neagră care o acoperea îi dădea un aer ocult. Înconjurată de scaune deșarte în plină lumină a amiezii căpăta o intensitate stranie, o viață proprie – cum se întâmplă în odaia de spital a unui început de scarlatină sau de febră tifoidă, când zidul (gol) și tic-tacul ceasornicului, ca și mâna pe care ți-o miști pe cuvertura patului, te obsedează ca un preludiu al nebuniei (…) Și deodată m-a ajuns, ca de pe alt tărâm, parfumul copilăros al zarzărilor, amintindu-mi-l pe cel dintâi: de la fereastra bunicilor. Acum însă bunicii dormeau sub candelă (…)
La masa neagră, în vidul unei amieze de primăvară cu zarzări înfloriți, mi-am numărat întâiași dată morții.
Doamne! Cât de mulți!
– Ce faci, domnule Teodoreanu? M-a întrebat la ceasul deniilor cel dintâi venit, profesorul Ibrăileanu.
– Am stat la masa umbrelor”.
Ne ducem și noi în trecut în „dulce Târgul Ieșului”, în „mahalaua Beilicului”, pe „ulița Zlataust, lângă biserica Sfântul Ion Gură-de Aur” și singură „voia amintirii” scriitorului ne este călăuză. Anecdotele prind în alcătuirea lor figuri și locuri ale copilăriei și adolescenței sale: dobândesc astfel contur Conu Fănuță, jovial și mare cunoscător de băi de abur, Daviduță brânzarul, cel înzestrat cu talentul de-a vinde și cui n-avea intenția să cumpere, tutungiul Iacob al întâilor țigări interzise, Dumitrache, băieșul orașului, prieten cu vinul sau domnul Blăgeanu de la frizeria „Briciul vesel”.
Un loc important în paginile cărții îl ocupă amintirile copilăriei, scrise cu același penel din „Întoarcerea în timp”. Evenimentele contemporane se infiltrează și ele în paginile cărții, cum ar fi prăbușirea Carltonului în cutremurul din 1940. Însă, cel mai de cinste loc în scriere îl ocupă evocarea celor ce au constituit grupul „Vieții românești” în perioada următoare primului război mondial.
Silvia Tomuș observa în redarea amintirilor legate de acest grup, o anumită tehnică cinematografică: „Ochiul amintirii” pornește din afară, apropiindu-se apoi de clădirea posacă a „palatului «Vieții românești», pătrunde în interior se ciocnește de Moș Neculai, și urcă încet scara largă, ajungând în odaia ultimului etaj, unde, se vor aduna rând pe rând, la ceas de seară, cei ce vor alcătui, peste ani, «masa umbrelor»”.
Nicolae Ciobanu vorbește undeva despre adevărata „vocație a prieteniei” pe care a avut-o Ionel Teodoreanu. Aceasta pentru că el evidențiază, pe lângă acea putere de însuflețire, de comunicativitate, de evocare a „Vieții românești” și o mare simpatie față de revista ieșeană, chiar dacă „unii (…) n-au fost niciodată în inima mea, iar alții au căzut din inima mea”.
Dar, chipul lui Ibrăileanu, asemenea „Întoarcerii în timp”, domină această lume, însuflețită după decenii. Apoi, alături e Sadoveanu, masiv taciturn, vorbind monumental prin opera sa. Predecesorul lor, în prețuirea evocatorului este Eminescu, evocat indirect, prin amintirile „părinților” scriitorului. De altfel, acești trei maeștri vor apărea adeseori în scrisul lui și chiar au un capitol aparte închinat în volum, sub titlul: „Eminescu, Ibrăileanu, Sadoveanu”.
Pe Ibrăileanu, căruia de cele mai multe ori îi va spune „Domnule Ibrăileanu”, îl cunoaște în 1919, când, ademenit de prietenul Demostene Botez, în pragul debutului, pătrunde în redacția „Însemnărilor literare”. Episodul va fi relatat în „Masa umbrelor”.
Prietenia dintre cei doi devine tot mai strânsă și romancierul se va mândri adeseori cu putința de a-i sta în preajmă, în redacție, sau acasă, sau în timpul vacanțelor la mănăstirile Moldovei ori în excursii.
Pompiliu Constantinescu spunea că „Ibrăileanu lasă în urma lui un cult tot atât de fanatic, de global, ca și cultul maiorescian” mărturisindu-și regretul de a nu-l fi cunoscut „pe acest bătrân cu sensibilitatea mobilă, cu vervă dialectică și insomnii torturante”.
Pentru el, Ibrăileanu a fost: profesorul, conducătorul de revistă, animatorul ei, îndrumătorul literar, distinsul intelectual citindu-i pe Proust, Anatole France, Tolstoi ori Turgheniey, omul îndrăgostit de viață, iubind prietenia, entuziasmat de fetele enigmatice ale literaturii ruse, descriind cu ochii închiși, într-o visare parcă, rochia de bal a Anei Karenina… În el, Teodoreanu vede pe „supraviețuitorul nocturn marilor ieșeni de altădată, ultimul intelectual al Iașului de odinioară”.
De aceea, se va apropia de grupul revistei „Vieții românești”, mai mult datorită prestigiului și afecțiunii pe care i-o purta mentorului ei, o afecțiune aparte îi purtase și lui Mihail Sadoveanu, sau pentru atâția alții, pe care-i va aduna apoi la „Masa umbrelor”.
Prietenia cu autorul „Baltagului” datează tot din perioada începuturilor literare ale celui ce-i dăruia pe atunci „jucării” lui Lily în acel timp, cu un aer de orgoliu tineresc, declara că „viitorul începea agresiv majuscul cu mine și cu generația mea; ceilalți erau trecutul, bătrânozaurii. Și mai cu seamă – Sadoveanu personifica pentru mine birul – și de ce să n-o spun? – superstiția acelui trecut. Ingratitudine, desigur, din plin. Dar care generație, nu caută să se elibereze, prin insurecta tăgadă și superbă desconsiderare, de sub tutela, puterea zeilor ei? De prea multă vreme îl admira pe Sadoveanu o țară întreagă, cumpărându-i opera cu evlavie, preamărindu-i numele, dând ființei lui o înălțare de biserică peste viețile contemporanilor. (…) M-am hotărât să nu-l mai slăvesc pe Sadoveanu. Am decretat că cei care cred în proeminența lui sunt retrogazi. Deci, nu l-am mai citit” („Masa umbrelor”).
De-a lungul anilor apoi, cei doi au petrecut multe zile frumoase alături, iar antipatia inițială s-a transformat în prietenie. Rămâne legendară evocarea călătoriei la „Constantinopole”, având-o alături pe Ștefana Velisar, sau perioada șederii la mănăstirea Neamțului, cu starețul devenit apoi Mitropolitul Nicodim.
Cu un entuziasm nestăvilit, Teodoreanu va descrie în repetate rânduri pe omul cunoscut în diferite ipostaze începând cu primele întâlniri, când „pe atunci încă nu-l învățasem – cum crede iluzia mea de acum. Dar îl spionam cu atenție muierească (în coada ochiului) umplându-mi de felurimile înșelătoarei sale monotonii”, sau evocând aspecte ale operei sadoveniene: „Mihail Sadoveanu e uriașul blând, cu față strașnică de leu și ochi albaștri de copil, care ține pe umărul lui – vioară – trupul întregii noastre țări, destăinuindu-i cu un arcuș când dulce și când aprig, cântecul și taina străvechimii milenare. Liviu Rebreanu cu statura lui de gladiator roman, cioplit în piatră tare, cu păr alb ca un coif de argint, falcă masivă și ochi nordici – a ridicat pe scut, în slava soarelui peste Carpați, tot adâncul Ardealului. Iar Tudor Arghezi (Tudor ca și Vladimirescu) a răzvrătit cuvintele adormite, aprinzând în ele luciri de torță, bătându-le cu vânturi tari ca să răsune din nou un nume și aprig cântec sub cerul zeilor și stelelor lui Eminescu”. Ei sunt „cei trei munți albi ai literaturii noastre … Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi”.
Criticul care a făcut dovada celei mai adecvate înțelegeri a operei memorialistice teodoreniene, este, pe lângă Perpessicius, Ion Negoițescu. Pornind de la observații cu caracter general, dar de mare însemnătate („un tot de suveniruri literare și intime”, „amara conștiință a timpului pierdut”, „materialitatea vie a momentului supus evocării”, „dulcele concret al timpului de altădată” ș. a.”), în final, schițează o imagine a lumii oglindite în cele două cărți: „lumea reconstruită cu ajutorul memoriei, fie că e vorba de bunicii și părinții care se străvăd luminați de paloarea magică a «lămpilor vieții», fie de «masa umbrelor», de figurile pitorești din «dulce târgul Ieșului», ca vezeteul mitropolitului Calinic, împins la păcat de haiducescul miros al pădurii desprimăvărate, ori de «gliganul» din tutungeria domnului Iacob, de țigăncile cu flori de pe bulevardele Bucureștiului, ori de lustragiii presărați de pe malurile Dâmboviței până la Bosfor – e văzută cu ochii unui povestitor oriental, căruia îi strălucesc în priviri reflexele universului de plăceri din «O mie și una de nopți» (…) Și ca în Halimaua cea adevărată, amintirile lui Ionel Teodoreanu sunt străbătute de marea lui simpatie umană, de un suflu de bunătate, ai cărui aburi luminoși și al cărui parfum, mai delicat și mai prețios decât toate, se revarsă peste ființele simple și umile deopotrivă cu bărbații de seamă ai literaturii române”.
Cum era de așteptat, Perpesicius vede aceste două scrisori memorialistice două opere de artă care, prin „boltirea asupra trecutului”, precum și prin „succesivele-i motive ca și prin fumul de tămâie în care autorul le învăluie, ele aduc cu o slujbă de pomenire a morților, impresionantă în toate detaliile și chiar în micile stridențe ale ritualului ei”.
Chiar dacă i s-a reproșat scriitorului insuficiența evocării portretelor, totuși, i-a fost apreciat în cele două cărți „indiscutabila valoare de adevăr, de document de epocă”. Referindu-se la fizionomia umană a mișcării literare din jurul „Vieții românești”, după Nicolae Ciobanu, cărțile „Întoarcerea în timp” și „Masa umrelor” constituie o „mină de aur”.
Și cu toate că, scriitorul se îndepărtează distinct de specificul memorialisticii tradiționale, înscriindu-se în „aria prozei artistice”, Ionel Teodoreanu, își mărturisește propria-i poveste așezată sub semnul lui „labuntur anni”, se povestește pe sine însuși.
De aceea, el e, în memorialistica sa, erou și martor al propriei vieți dar și însoțitor entuziast al altora, în drumul lor spre împlinire și spre asfințit… Lirismul vibrant al paginilor de evocare, scoate la iveală și de data asta, însușirile personalității sale atât de complexe, dar și de o mare căldură sufletească… Și poezia mai stăruie mult după aceea, prin aceste umbre atât de scumpe amintirilor: „Stă Iisus la o fereastră stinsă”, scrie el în ultimele versuri ale „poeziei” în timp ce contemplă singurul odor păstrat, icoana din casa bunicilor, iar acest ultim verset ce duce cu gândul spre vremuri de colindă, răsună peste veacuri, ca un clopoțel de argint, animat în „steaua frumoasă și luminoasă” a bucuriilor de mult apuse…
CONCLUZII
Parcurgerea vieții și implicit a operei lui Ionel Teodoreanu, obligă pe cel ajuns la capătului drumului să reflecteze asupra afirmațiilor treptate pentru ca, subliniind unele aspecte ce ar putea să se piardă în țesătura ansamblului, să cristalizeze un profil coerent. Astfel, se impun câteva probleme fundamentale pentru a putea oferi puncte de reper în elaborarea unei judecăți de valoare, menită să-i fixeze romancierului un anumit loc în literatura noastră.
De-a lungul anilor, după cum s-a putut vedea, critica literară a subliniat caracterul pronunțat liric al scrisului său.
Acest aspect predominant ne conduce, spre punctul de iradiere de totdeauna a lirismului, anume, reprezentarea unei personalități omenești. În fond, ceea ce ne seduce în cea mai întinsă parte a operei lui Ionel Teodoreanu este nu numai sclipirea imaginilor sale grațioase, ci, adeseori, eu-l care se exprimă prin ele, freamătul lăuntric al unui temperament în permanent tumult.
În primul rând, este necesar să menționăm invazia lirismului în existența omului practic, social. Ibrăileanu, mărturisea într-un interviu că la prima întâlnire cu tânărul Teodoreanu aflat în pragul debutului în literatură, a fost șocat de ușurința cu care acesta, când vorbea „făcea numai comparații și metafore”.
Întrebat cândva despre legătura dintre cele două domenii ale activității sale, – ca scriitor și avocat – Teodoreanu afirma răspicat, punându-le sub semnul aceleiași depline libertăți creatoare, imaginative: „Avocatura și avocatura penală pe care o practic mai ales, este un bun antrenament pentru literatură. Nu numai pentru că te confruntă cu aspectele de culise ale vieții, cu dramele cele mai abjecte, în care vezi adevărate plăci radiografice ale acestei vieți, și nu cromo – litografii. Dar și din pricină că avocatura îți solicită ceea ce numesc eu minciuna estetică, adică acea muncă creatoare, care constă în născocirea unor versiuni narative ale unor fapte – aceasta în drept se numește a interpreta – pe care impunându-le judecătorilor ca mai verosimile, mai credibile decât realitatea consemnată în actele acuzatoare, să obții achitarea. Din acest punct de vedere avocatura penală, cred că este un bun antrenament pentru creațiunea literară, fiindcă mereu îți solicită inventivitatea, silindu-te să construiești ficțiuni, susceptibile de a răstălmăci adevărul, impunându-le în locul lui”.
Avocatul Teodoreanu, scriitorul Teodoreanu. Zonele se întrepătrund… Legătura cea mai directă poate fi descoperită în ceea ce Tudor Vianu numește „literatură subiectivă”, incluzând aici scrieri autobiografice, memorialistice, jurnalul sau corespondența așadar, paginile în care se vorbește la persoana întâi, într-un stil direct, narându-se întâmplări trăite, reconstituindu-se siluete întâlnite, o întreagă perioadă fiind privită dintr-un singur unghi, acela al eu-lui care scrie, reamintindu-și colorând intens, cu propria-i simțire, imaginile. De fapt, ceea ce ne farmecă pe noi, nu e exactitatea riguroasă a relatării ci emoția cu care, peste ani, este refăcută o lume asfințită, trezind în sufletul memorialistului nostalgii și evlavii. Interesant este totuși la aceste scrieri cu caracter memorialistic, faptul că, în „Masa umbrelor” spre exemplu, lumina este răsfrântă mai mult asupra altora, în timp ce în „Întoarcerea în timp”, acel eu care reînvie trecutul, nu mai e folosit fără echivoc la persoana întâi singular ci își spune „cel mijlociu dintre frați”, „nepotul”, „el”. În picturile celui dintâi volum amintit, culorile sunt încă proaspete, în vreme ce, de chipul copilului de altă dată, cu toate candorile pierdute, evocat în cealaltă scriere, îl despart ani și ani, făcându-l pe Teodoreanu să se sfiiască de acel eu prea direct și prea îndepărtat de cel al momentului reamintirii.
Mergând în continuare pe altă coordonată, aceea a literaturii de ficțiune, vom încerca să desprindem alte forme ale eu-lui, îmbrăcat în tot atâtea fațete ale lirismului lui Ionel Teodoreanu.
Încă din perioada începuturilor, aceea a miniaturismului – cum o numea el însuși – găsim pagini numeroase în care scriitorul pare absent, vorbindu-ne prin intermediul unor stări, care datorită unei imagini, a unui peisaj, etc., divin adeseori, simboluri ale eu-lui liric. Tudor Vianu, – în „Arta prozatorilor români” – vorbind despre poezie nota trei posibilități de exprimare a viziunilor, sentimentelor și aspirațiilor celor mai intime ale poetului: lirica la persoana întâi, lirica mascată (propriile stări sufletești sunt puse în seama unui străin) și lirica rolurilor, în care creatorul, asimilându-se cu un anumit personaj, exprimă sentimente care nu sunt ale sale, propriu-zis, deși sufletește le susține.
În opera lui Teodoreanu, lirica la persoana întâi ar include literatura subiectivă, a confesiunilor directe, în care „poetul romancier – așa cum afirmă Al. Philippide – nu mai ține seamă decât de adevărul întâmplărilor, interioare, de mișcările sufletului, de mersul gândirii sale poetice, care îi este aici, singura poruncă de care ascultă”.
Lirica mascată este și ea bine reprezentată. Amestecul direct al experienței de viață a scriitorului în existența fictivă a eroului său a putut întări și mai mult această credință. Paginile consacrate „Vieții contemporane”, directorului ei, ambianței, precum și numeroase din încercările lui Dan de a scrie literatură, dăruite mai apoi Monicăi, aparțin nu ficțiunii, ci realității vremii, pentru că, grația din „Jucării pentru Lily”, climatul „Vieții românești”, chipul lui Ibrăileanu, toate se descifrează ușor. Și totuși, Teodoreanu mărturisea cu tărie (referindu-se la autobiografismul ascuns în „La Medeleni”): „V-ați înșelat toată lumea. (…) Țin să declar că moșiile mele au fost moșii de hârtie tipărită și nici un bunic, străbunic sau părinte de-al meu n-au avut vreo proprietate la țară (…) Eu nu susțin totuși că Medelenii nu sunt tributari vieții reale. Nu sunt însă un roman autobiografic. Nu există între mine, familia mea și ei o analogie. Sunt o sinteză a copilăriei și adolescenței fiilor unei anumite clase sociale (…) Medelenii sunt o radiografie a vieții, nu un plagiat al ei”.
Însă, ceea ce trebuie luat în considerare este că autorul, prin numeroase din personajele create le dă aceeași sentimentalitate care le conturează, transmisă parcă direct din vibrația interioară a celui ce le mișcă din umbră, nedându-le libertate proprie, trăindu-și el, într-un anume mod, așteptări virtuale.
Lirica rolurilor este și ea prezentă, chiar dacă, în fază de experiment literar, în romanul „Arca lui Noe”.
Ceea ce rămâne valoros din „mult prea prolixa operă a lui Ionel Teodoreanu” (Dinu Pillat) sunt paginile închinate copilăriei sau adolescenței sau acelea din „Masa umbrelor” ori „Întoarcere în timp”.
Meritul său este, în primul rând, acela de a fi re-descoperit un domeniu necunoscut, chiar dacă fiecare dintre noi l-a străbătut. De aceea, scriitorul ne-a oferit posibilitatea întoarcerii în trecut, cu starea sufletească a copilului ce doarme în fiecare dintre noi.
În realizarea aceasta, a apelat la modalități ce îmbracă două forme: pe de o parte, și-a structurat, pe deplin obiectiv un material fabulativ, care exemplifică ceea ce Teodoreanu numea „minciuna estetică”. Aici se încadrează nuvelele poematice: „Vacanța cea mare” și „Cel din urmă basm”, apoi cele trei volume ale „Medelenilor” sau fragmente din „Turnul Milenei”, „Bal mascat”, „Lorelei”, „Arca lui Noe” ori „Să vie Bazarcă!”; pe de altă parte aduce o viziune aparent obiectivă în actul de reînviere a pierdutei lui copilării, la o vârstă în care doar nostalgia o mai poate trăi. „Întoarcerea în timp”, „Ulița copilăriei” ori „Masa umbrelor” sunt astfel de relatări autobiografice, la persoana a treia, reînviind oameni și locuri, pe care scriitorul, ori „nepotul” de altă dată, cu memoria sa afectivă atât de vie, le-a reținut dintr-o lume scufundată.
Problema care adeseori a apărut la comentatorii scrisului său, a fost aceea a inadecvării formei la fondul operei sale, imagismul său dezlănțuit abătând linia firească a narațiunii pe făgașuri lăturalnice, cu toate acestea „nababul metaforei” (Silvia Tomuș) a luptat de-a lungul vieții cu propria sa structură, încercând să-și strunească impulsurile lirice, să-și cenzureze frenezia expresivă, să controleze „o acuitate senzorială impetuoasă, care-l mâna spre sunete și miresme, spre culori, forme și dimensiuni”.
Dincolo de afirmațiile anterioare, putem întrezări un zâmbet, amar, poate neputincios: „S-ar spune – afirmă la un moment dat Teodoreanu – că un diavol șugubăț s-a amuzat să amestece în mine două temperamente care au calități exact opuse: temperamentul de poet și temperamentul de romancier. Primul cere, mai ales, fervoare, al doilea, cere mai ales construcție și perspectivă… se întâmplă, uneori, să abandonez construcția, lăsând liberă țâșnirea imaginilor și atunci e ca și când la un automobil ai vedea în loc de o roată – o ramură de liliac înflorit, care te face să-ți zici:«Foarte frumos, într-adevăr, dar ce caută în locul acesta?» poetul a stricat de câteva ori socotelile romancierului”.
Și totuși, romancierul Teodoreanu, în ciuda inegalității creației sale, are un profil distinct, de neconfundat. Fără volumele sale, cu tot ceea ce au ele, încărcător sau desuet, literaturii românești i-ar lipsi ceva, ar fi săracă în bogăția sa. Chiar dacă drumul său nu duce departe, chiar dacă puțini l-au urmat, pelerinul pe cărările romanului fantastic, sentimental, de observație sau analiză, învăluit în mantia fastuoasă a unui stil poematic, trecut dincolo de „Porțile nopții” își păstrează peste ani, aceeași sensibilitate pe care ne-a dăruit-o cu generozitate. Și, poate că, își anticipase destinul, în aceste versuri:
„Tâmpla mea visătoare s-apleacă mâhnit cu luceafăr de seară pe lume.
Viteaz pentru alții
Sunt singur, amar și pustiu.
Dar într-o zi, întors în pământ, voi uita de viață și moarte.
Fraților mei de-atunci, dacă-n file
Veți regăsi prospețimea pădurii în floare ca cei de pe mare
Prin voi, dar fără de mine: cenușă sub cruce,
Voi fi iar pădurea-nflorită la marginea mării a dorului mare de moarte”.
BIBLIOGRAFIE
EDIȚII DE REFERINȚĂ:
1. Ionel Teodoreanu, Opere alese, vol. I, II, III, Editura Pentru Literatură, București,1968.
2. Idem, Opere alese, vol. VII, Editura Minerva, București, 1981.
3. Idem, Arca lui Noe, vol. I – II, Editura Cartea Românească, București, 1986.
4. Idem, Întoarcerea în timp, Editura Agora, Iași, 1941.
5. Idem, Lorelei, Editura Minerva, București, 1991.
6. Idem, Masa umbrelor, Junimea, Iași, 1983.
7. Idem, Pagini cu copii și adolescenți, Editura Cartea Românească, București, 1973.
8. Idem, Să vie Bazarcă!, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971.
9. Idem, Ulița copilăriei, Editura 100+1 Gramar, București, 2002.
CRITICĂ GENERALĂ:
1. Aderca, Felix, Contribuții critice, Editura Pentru Literatură, București, 1967.
2. Anghel, Paul, Arhiva sentimentală, Editura Pentru Literatură, București, 1968.
3. Carianopol, Virgil, Scriitori care au devenit amintiri, Editura Minerva, București, 1973.
4. Călinescu, George, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Editura Cartea Românească, București, 1998.
5. Ciopraga, Constantin, Portrete și reflecții literare, Editura Pentru Literatură, București, 1967.
6. Constantinescu, Pompiliu, Figuri literare, Editura Minerva, București, 1989.
7. Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Pentru Literatură, București, 1972.
8. Dumitrescu – Bușulenga, Zoe; Sava Iosif, Scriitori români, vol. II, Editura Cartea Românească, București, 1987.
9. Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români și străini, Editura Pentru Literatură, București, 1968.
10. Lovinescu, Eugen, Istoria Literaturii Române Contemporane, vol. III, Editura Minerva, București, 1981.
11. Idem, Istoria Literaturii Române Contemporane, (1900-1937), Editura Minerva, București, 1989.
12. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, București, 1980.
13. Negoițescu, Ion, Istoria Literaturii Române, (1800-19169), vol. I, Editura Minerva, București, 1991.
14. Perpessicius, Opere, Mențiuni critice, II, Editura Minerva, București, 1967.
15. Idem, Opere, Mențiuni critice, III, Editura Minerva, București, 1971.
16. Idem, Opere, Mențiuni critice, IV, Editura Minerva, București, 1972.
17. Idem, Opere, Mențiuni critice, VII, Editura Minerva, București, 1975.
18. Idem, Opere, Mențiuni critice, IX, Editura Minerva, București, 1984.
19. Idem, Opere, Mențiuni critice, XI, Editura Minerva, București, 1984.
20. Petrescu, Camil, Teze și antiteze, Editura Cartea Românească, București, 1937.
21. Philippide, Alexandru, Considerații confortabile, Editura Eminescu, București, 1970.
22. Raicu, Alexandru, Luminile oglinzilor, Editura Minerva, București, 1978.
23. Sadoveanu, Porfira, Convorbiri și portrete, Editura Adevărul S. A. București, 1972.
24. Valerian, Ion, Cu scriitorii prin veac, Editura Pentru Literatură, București, 1967.
25. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Contemporană, București, 1941.
26. Idem, Studii de Literatură Română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.
27. Zaicu, Mircea, Masca geniului, Editura Pentru Literatură, București, 1967.
STUDII SPECIALE:
1. Ciobanu, Nicolae, Întâlnirea cu opera, Editura Cartea Românească, București, 1982.
2. Velisar, Teodoreanu, Ștefana, Ursitul, Editura Minerva, București, 1979.
3. Tomuș, Silvia, Ionel Teodoreanu sau bucuria metaforei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
REVISTE:
1. Gândirea, an VIII, nr. 1, 1928.
2. Gândirea, an XV, nr.1, 1936.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Arta Discursului Romanesc la Ionel Teodoreanu (ID: 153713)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.