Armonizarea Legislatiei Romanesti cu Directivele Europene In Domeniul Impozitarii Directe

Cuprins:

Introducere:

Lucrarea are drept obiectiv abordarea multilaterală a impozitelor și a impunerii directe. Aceasta include studierea esenței impozitelor directe, rolului lor în sistemele fiscale, analiza minuțioasă a elementelor lor, descrierea modalităților concrete de impunere cu impozite reale și personale, a procedeelor de determinare a cuantumului impozitelor pe obiecte și activități, venituri și avere.

Sistemele fiscale evoluează continuu spre o aspirație râvnită de umanitate de milenii – echitatea. Această ascensiune este anevoiasă, uneori întâmplându-se și alunecări înapoi. La atingerea obiectivului justeței, dreptății, corectitudinii în fiscalitate contribuie impunerea directă. Impozitele directe în prezent s-au extins esențial și s-au diversificat amplu, devenind majoritare în veniturile publice în țările cu economie dezvoltată. În economiile de tranziție, sistemele de impunere directă sunt abia în devenire, fapt ce actualizează studierea aspectelor teoretice și practice ale impozitelor directe.

Am ales această temă deoarece am vrut să-mi însușesc mai multe cunoștințe în domeniul finanțelor, în special cu privire la modul de percepere al impozitelor directe, al politicii fiscale adoptate în consolidarea sistemului fiscal

Am considerat necesară și în același timp suficientă structurarea lucrării mele în doua mari capitole. Pe lanaga acestea, lucrarea include si elemente ca: introducerea, sinteza rezultatelor obtinute, concluziile si bibliografia.

In primul capitol al lucrarii, intitulat – Coordonarea fiscală a impozitelor directe la nivelul Uniunii Europene – am prezentat principalele caracteristici ale impozitelor directe precum și structura acestora. Acest capitol, care ocupa un loc important in structura lucrarii defineste notiunea, cauzele si formele de manifestare ale impozitelor directe.

Scopul coordonarii sistemelor fiscale nearmonizate de impozitare directa ale statelor membere este de a le face compatibile cu dreptul comunitar si cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

În capitolul doi al lucrarii, intitulat – Armonizarea legislatiei romanesti cu directivele cu Directivele Europene in domeniul impozitarii directe- am analizat stadiul procesului de coordonare a impozitelor directe la nivelul Uniunii Europene.

Un spațiu considerabil a fost rezervat sintezei impozitelor directe și a sistemelor de impunere directă din țările cu economie dezvoltată.

Lucrarea se sprijină pe studiile recente în domeniu din țară și de peste hotare, pe materialele cu caracter istoric, pe legislația internațională.

În vederea documentări studiului, formulării definițiilor, fundamentării concluziilor, am avut in vedere reglementarile legale de baza din domeniul fiscalitatii si anume Codul Fiscal si Codul de Procedura Fiscala, date statistice, documente a organizațiilor financiare internaționale.

Capitolul I: Politica fiscală caracteristica spațiului Uniunii Europene

Politica Uniunii Europene privind impozitele si taxele

Uniunea Europeană a creat piața unică internă printr-un sistem de legi și reglementări ce garantează libertatea de circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor. A dezvoltat politici comune pentru comerț, agricultură și pescuit. De asemenea a luat măsuri pentru punerea în practică a unei politici europene pentru dezvoltarea regională. În 1999 a introdus moneda unică, Euro. UE și-a întărit poziția în ceea ce privește politică comună externă, justiția și afacerile interne.
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene ce prevede crearea unei piețe comune având la bază principiul liberei circulații (a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor), a stat la baza coordonării treptate a politicilor statelor membre și la dezvoltarea ulterioară a politicilor comune europene.

Politica europeană în domeniul impozitării are două mari parti: impozitarea directă – care este responsabilitatea statelor membre și impozitarea indirectă, ce afectează libera circulație a bunurilor și serviciilor.

Statele membre au luat deja măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală și dublă impozitare, iar politica europeană în domeniu are ca scop să se asigure că pe piața internă concurentă nu este distorsionată de diferențe între sistemele și ratele de impozitare indirectă. În plus, au fost luate măsuri pentru a preveni efectele negative ale competiției în domeniul impozitării, ce pot apărea în cazul transferurilor de fonduri între statele membre ale Uniunii Europene.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată există un acord între statele membre de a o fixa la minim 15%. In mod cert sunt și excepții de la această regulă, existând bunuri exceptate de TVA sau cărora li se aplică un TVA mai mic. În general bunurile și serviciile ce beneficiază de aceste excepții nu sunt în concurență directă cu bunuri și servicii similar din celelalte state membre, cum ar fi de exemplu, prețurile meniurilor din restaurante.

Diferențele în nivelurile accizelor practicate de statele membre pot distorsiona foarte ușor concurenta, de aceea se supun unor reglementări comune. Cu toate aceste, intervin anumite diferențele culturale (decizia unei țări de acciza sau nu băuturile alcoolice cum ar fi vinul și berea) și diferențele economice – spre exemplu, unei țări care se bucura de un sector al finanțelor publice sănătos nu i se poate impune să aplice diverse impozite doar de dragul impozitării.

În domeniul impozitării companiilor, UE are două obiective majore: să evite competiția neloială în domeniul impozitării și să asigure libera circulație a capitalurilor. Regulile Uniunii Europene împiedica statele membre să folosească sistemul impozitelor pentru a influența deciziile de investiții în detrimentul altor state membre. De aceea, UE urmărește stabilirea unei baze de impozitare comune pentru toate companiile din UE, adică același tip de tranzacție să se supună unui singur set de reguli, lăsând totodată la nivelul statelor membre să stabilească nivelul ratei impozitării.

Principalul obiectiv al Uniunii Europene de la înființarea acesteia a devenit Uniunea Economică și Monetară care presupune:

Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membere;

Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria și deficitul public;

politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană (BCE);

Moneda unică și piața unică;

Obiectivul politicii monetare presupune evitarea fenomenului inflaționist, menținerea și perfecționarea sustenabilității economiei prin acțiuni de control a masei monetare, în timp ce politica economică presupune acțiuni care pot să influențeze sistemul economic și pot fi realizate de către autoritățile publice.

Uniunea Economică și Monetară, fiind considerată cel mai ambițios dar și cel mai riscant proiect al construcției europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică, beneficiile acesteia constând în:

– stabilitate monetară datorită absenței fluctuațiilor ratei de schimb;

– crearea zonei euro capabilă să atragă investitori datorită nivelului stabil al ratei dobânzii;

– reducerea deficitelor bugetare și coordonarea politicilor fiscale.

Politicile monetare și fiscale sunt instrumente de stabilizare a economiei însă prezintă dezavantaje care constau în:

– combaterea fluctuațiilor economice se realizează pe termen scurt, ceea ce face ca eficiența acestora să fie limitată;

– întârzierea apariției efectelor măsurilor ambelor politici (de exemplu: în cazul politicii fiscale modificările fiscale necesită demersuri și negocieri politice, care se încheie prin votarea unui act normativ, ceea ce constă în trecerea unei anumite perioade de timp);

– politica fiscală are o influentă limitată întrucât trebuie să respecte prevederile Pactului de stabilitate și creștere.

Politica fiscală în cadrul Uniunii Economice și Monetare trebuie să facă față unei reale provocări care constă în combinarea eficientă a angajamentelor pe termen lung cu flexibilitatea pe termen scurt.

În domeniul politicii financiare, politica bugetară înregistrează cele mai mari diferențieri între statele membre, datorită faptului că bugetul reprezintă cea mai puternică formă de manifestare a suveranității naționale din punct de vedere economic.

Strategia de politică economică bazată pe politici macroeconomice de creștere și stabilizare alături de progresele permanente înregistrate de reformele economice permit răspunsuri flexibile la schimbarea condițiilor economice pe termen scurt și întăresc siguranța și stabilitatea capacitaților productive ale economiilor pe termen mediu.

Uniunea economică și monetară reprezintă un pas înainte în procesul de integrare economică. Gradele de integrare economică pot fi împărțite în șase pași:

Zona de comerț preferențial (cu taxe vamale reduse între anumite state)

Zona de liber schimb (fără taxe vamale pentru anumite bunuri sau pentru toate bunurile între țările participante)

Uniunea vamală (cu aceleași taxe vamale externe pentru țările terțe și o politică comercială comună)

Piața unică (cu norme comune privind produsele și cu libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor și a serviciilor)

Uniunea economică și monetară (o piață unică cu o monedă și o politică monetară comune)

Integrarea economică completă (toate elementele enumerate mai sus la care se adaugă politici fiscale și alte tipuri de politici economice armonizate).

La data creării Uniunii Europene , în 1958, sub forma Comunității Economice Europene, scopul a fost acela de a realiza o uniune vamală și o piață comună pentru agricultură. Ulterior, această piață comună limitată a fost extinsă pentru a se crea o piață unică și pentru bunuri și servicii, piață care a fost realizată, în mare măsură, până în 1993. În prezent, Uniunea Europeană se află la pasul al cincilea al acestui model. Integrarea economică progresivă nu a început odată cu decizia de a crea moneda unică: este vorba despre un proces de lungă durată, care face parte din istoria UE și constituie una dintre cele mai mari realizări ale acesteia.

1.2 Caracteristici ale impozitelor directe care impun coordonarea fiscală

Comisia Europeană și statele membre au devenit tot mai preocupate de faptul că, în timp ce sistemele de impozite directe ale statelor membre au rămas relativ neschimbate, economiile acestora se afla sub impactul a două transformări profunde:

– globalizarea și rivalitatea economică din cadrul triadei (SUA, UE și Japonia) au adus schimbări importante în cadrul economic mondial;

– integrarea economică din UE a progresat foarte mult, prin trecerea la piața unică și uniunea economică și monetară, făcând din libera circulație a forței de muncă și a capitalului principalul instrument în ajustarea economiilor statelor membre la noile cerințe de competitivitate.

Globalizarea a schimbat profund cadrul economic mondial, prin acțiunea reunită a celor două forțe: forța tehnologică cu dimensiunile sale principale, revoluția digitală și simbioza dintre computere și comunicații; forța economică, caracterizată prin extinderea economiei de piață de la cca 1,2 miliarde oameni, la începutul deceniului trecut, la peste 5,5 miliarde astăzi, cu reducerea corespunzătoare a barierelor tarifare și netarifare în relațiile economice între țările lumii. Competitivitatea a devenit factorul cel mai important, la nivelul unei firme sau al unei națiuni, pentru a rămâne în competiția tot mai puternică și a crește gradul de bunăstare. În consecință, mobilitatea factorilor economici – capitalul și forța de muncă – a crescut foarte mult, concomitent cu intensificarea fuziunilor și achizițiilor internaționale.

Luând în considerare aceste realități noi, Consiliul UE a stabilit un obiectiv strategic, ca până la finele anului 2010, economia Uniunii Europene să devină cea mai comea mai competitivă din lume, bazată pe cunoaștere.

Impozitele directe asupra veniturilor de capital și ale persoanelor au rol de jucat în realizarea acestui obiectiv strategic, deoarece, pe de o parte, astăzi, firmele europene intră în competiția internațională cu o povară fiscală mai mare, comparativ cu alte firme din SUA și din Japonia, ceea ce constituie un dezavantaj, iar, pe de altă parte mobilitatea crescută a factorilor economici și paradisurile fiscale fac tot mai dificilă definirea și identificarea bazei de impunere.

Adâncirea integrării europene prin trecerea la piața unică și la uniunea economică și monetară a determinat marile firme europene să considere întreaga Uniune Europeană ca ”piața de acasă” și să treacă la stabilirea de structuri de afaceri pan-europene. În condițiile existenței a 28 de regimuri fiscale diferite privind impozitele directe în statele membre, firmele și persoanele care desfășoară activități transfrontaliere se confruntă cu obstacole fiscale și costuri suplimentare pentru a se conforma acestor regimuri fiscale diferite.

În același timp, statele membre se află în competiție cu toate elementele sistemelor lor fiscale pentru ca investițiile și activitățile economice să fie localizate pe teritoriul lor. În plus, prin impozitarea la cote diferite a tipurilor diferite de venituri și practicarea unei varietăți de facilități fiscale se creează stimulente puternice pentru ca veniturile să fie obținute în formă și în locurile unde sunt cel mai puțin impozitate.

Prin urmare, Uniunea Europeană și statele membre consideră tot mai mult că firmele și persoanele pot beneficia din plin de avantajele pieței unice și ale Uniunii Economice și Monetare numai dacă se va realiza o coordonare a impozitelor directe.

Până în prezent, statele membre au căzut de acord că principalele obiective ale coordonării impozitelor directe trebuie să fie:

a) pe un plan mai restrâns, reducerea evaziunii fiscale și evitarea dublei impuneri;

b) pe un plan mai larg:

– prevenirea distorsionării competiției prin politici fiscale și de stimulare a deciziilor de localizare a investițiilor și deteriorarea bazei de venituri publice;

– prevenirea contabilității manipulative, prin stabilirea prețurilor la transferurile din cadrul grupurilor multinaționale.

Coordonarea sistemelor de impozitare directă ale statelor membre

Comisia Europeană a propus o serie de inițiative care urmaresc să promoveze o mai bună coordonare a sistemelor naționale de impozitare directă în cadrul Uniunii Europene. Scopul acestora este de a asigura conformitatea sistemelor naționale de impozitare cu dreptul comunitar și interacțiunea coerentă dintre acestea. Inițiativele urmaresc să elimine discriminarea și dubla impunere în beneficiul persoanelor fizice și al întreprinderilor, contribuind, în același timp, la combaterea evaziunii fiscale și la menținerea bazei de impozitare.

Inițiativele isi propun să promoveze o mai bună coordonare a sistemelor de impozitare directă a statelor membre, în vederea înlăturării barierelor fiscale și eliminării discriminării și dublei impuneri la nivelul Uniunii Europene. Scopul coordonării sistemelor neamortizate de impozitare directă ale statelor membre este de a le face compatibile cu dreptul comunitar și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Obiectivele principale ale unei abordări fiscale coerente și coordonate sunt:

eliminarea discriminării și dublei impuneri;

prevenirea cazurilor involuntare de neimpozitare și a evaziunii;

reducerea costurilor de conformitate pe care le presupune încadrarea sub incidența dispozițiilor mai multor sisteme fiscale.

Comisia a adoptat si alte două comunicări, prima referitoare la compensarea pierderilor transfrontaliere, iar cea de-a doua la impozitatea la ieșire. Acestea sunt primele două exemple concrete de domenii specifice în care o abordare coordonată s-ar putea dovedi benefică.

Legislația comunitară lasă, în mare parte, la latitudinea statelor membre conceperea sistemelor lor de impozitare directă, pentru a le adapta la obiectivele politice și imperativele naționale. Dar, dispozițiile fiscale fondate exclusiv sau în principal pe considerente de ordin intern pot duce la un tratament fiscal incoerent atunci când sunt aplicate în context transfrontalier. O persoană având statutul de contribuabil sau o întreprindere aflată într-o situație transfrontalieră poate suferi o discriminare sau o dublă impunere și se poate confrunta cu costuri suplimentare pentru a se conforma mai multor dispoziții diferite.

Creșterea drastică a plângerilor introduse de contribuabili pe lângă instanțele naționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în acești ultimi ani subliniază necesitatea unei mai bune cooperări și coordonări între statele membre.

Obiective

Inițiativa Comisiei urmărește să promoveze soluții pentru problemele obișnuite pe care le presupune interacțiunea dintre mai multe sisteme fiscale în contextul pieței interne. Comisia Europeană demonstrează astfel voința sa de a ajuta statele membre în definirea principiilor pentru elaborarea unor soluții coordonate și îmbunătățirea modalităților practice de cooperare administrativă.

Inițiativa Comisiei nu caută să înlocuiască sistemele fiscale naționale cu un sistem comunitar uniform. Aceasta dorește, în primul rând, să îmbunătățească cooperarea între statele membre și coordonarea legislațiilor lor pentru a asigura buna funcționare a celor 28 de state membree diferite în contextul pieței unice.

Pe lângă domeniile specifice abordate de cele două comunicări adiacente, această comunicare identifică și alte domenii de impozitare directă (reținerile la sursă, măsurile de evitare a evaziunii fiscale, taxele de succesiune etc.) în care Comisia consideră că se impune o abordare coordonată.

Coordonarea și armonizarea bazei de impozitare a societăților

Această inițiativă de coordonare a sistemelor fiscale vine în completarea inițiativelor legislative în curs ale Comisiei în domeniul impozitării directe. Singura modalitate sistematică de înlăturare a obstacolelor fiscale persistente pentru întreprinderile care își desfășoară activitatea în mai multe state membre este de a permite ca grupurile multinaționale să fie impozitate pentru toate activitățile lor în cadrul UE în temeiul unei baze consolidate comune de impozitare a societăților. Comisia și-a anunțat intenția de a prezenta în 2008 o propunere legislativă cuprinzătoare pentru o bază consolidată comună de impozitare a societăților (CCCTB). Totuși, CCCTB se va aplica doar societăților eligibile și care optează pentru aceasta. Există nevoia mai generală de a asigura o mai bună coordonare a sistemelor fiscale naționale în beneficiul contribuabililor și al întreprinderilor, precum și de a preveni erodarea bazei de impozitare din statele membre.

Din analiza reformelor fiscale recente desfășurate pe teritoriul Uniunii Europene, se observa că lucrurile, în general, se deplasează în direcția cea bună. Se fac eforturi pentru a reproiecta sistemele fiscale ale statelor membre într-un mod în care să se poată pune un accent sporit pe crearea de noi locuri de muncă, cât și pe creștere economică, dar esențial, care să asigure corectitudine.. 
A existat un nou și foarte vizibil accent pe combaterea evaziunii fiscale, astfel încât contribuabilii bun- platnici să nu suporte povara fiscală a celor rău-platnici. Dar, în ultimul an, multe state membre ale Uniunii Europene s-au concentrat pe reformele fiscale care să stimuleze competitivitate, de exemplu, prin reducerea ratei impozitului pe profit sau prin măsuri fiscale pentru a încuraja cercetarea, investițiile. Aceste lucruri vizeaza o dezvoltare a sistemului fiscal al statelor membre, dar acest lucru nu înseamnă că nu este loc și de mai bine.
La sfârșitul fiecărui an, Comisia Europeană își propune o serie de priorități politice pentru următorul ciclu. Statele membre prezintă reformele propuse și programele de stabilitate și convergență, ținând cont de prioritățile Uniunii Europene. 
În luna noiembrie 2012 priorități legate de sistemul fiscal presupuneau:
l Scăderea impozitării forței de muncă, în țările în care este deosebit de mare și astfel limitează crearea de noi locuri de muncă;
l Aducerea de venituri suplimentare la buget prin lărgirea bazei de impozitare, decât prin creșterea impozitelor sau crearea unora noi, precum și prin îmbunătățirea disciplinei fiscale;
l Reducerea datoriei către bugetul de stat înregistrată de companii;
l Reforma imobiliară și impozitarea locuințelor pentru a preveni reapariția riscurilor financiare în sectorul locuințelor.
Având în vedere necesitatea continuării consolidării fiscale, povara fiscală este în creștere în multe state membre (asupra veniturilor din impozite directe și indirecte, precum și sociale, contribuțiile de asigurări). În urma izbucnirii crizei financiare, veniturile fiscale au fost la un nivel scăzut, mai ales în perioada 2009-2010. 
De atunci, povara fiscală a crescut ca urmare a măsurilor de consolidare fiscală.. 

România a fost în general pasivă în ceea ce privește reformele fiscale care se doresc implementate la nivelul Uniunii Europene cu scopul de a se atinge prioritățile prevăzute în 2012. Modificările legislative din domeniul ratelor de impozitare au vizat în principal accizele, impozitele de mediu și cele asupra proprietății, dar nu au dorit modificarea impozitării profitului, sau veniturilor personale, așa cum a fost situația în alte state europene. 
Chiar dacă la nivelul ratelor nu s-au constatat modificări ale impozitului pe profit sau asupra veniturilor personale, totuși au apărut modificări importante în anii 2012 și 2013 cu scopul de a atrage mai mulți bani la bugetul de stat (TVA la încasare, modificarea legislației fiscale în privința microîntreprinderilor etc).

2.1 Analiza structurii prelevărilor fiscale în România. Locul impozitelor directe

Formarea resurselor financiare publice se bazeaza in principal pe constituirea banului public prin intermediul prelevarii obligatorii de la persoanele fizice si juridice, si, din acest considerent, toate aspectele referitoare la impozitare si taxare trebuie sa poarte un nume, respectiv FISCALITATE, aceasta devenind o componenta esentiala a autoritatilor centrale si locale, care au dreptul de preleva obligatoriu, pe baza unor dispozitii legale.

Asfel, Fiscaliatea, reprezinta un sistem de legi, regulamente si dispozitii privitoare la stabilirea, asezarea si perceperea impozitelor si taxelor ce alcatuiesc veniturile statului.

In ceea ce priveste particularitatile in materie de impozitare si taxare, acestea se regasesc la nivelul sistemului fiscal si al politicii fiscale.

Politica fiscala desemneaza ansamblul reglementarilor privind stabilirea si perceperea impozitelor si taxelor, caracterizand optiunile statului in materie de obligatii fiscale.

Sistemul fiscal reprezinta ansamblul conceptelor, principiilor, metodelor si proceselor, referitoare la proiectarea, legiferarea, asezarea si perceperea obligatiilor fiscale in scopul realizarii obiectivelor sistemului, de asigurare a veniturilor financiare publice.In cadrul sistemului fiscal sunt incluse si principiile impunerii.

Fiscaliatea de asemenea mai include intrumente ca politica fiscal-bugetara (politica fiscala reprezinta stabilirea volumului si provenienta resurselor de alimentare a fondurilor publice , metode de prelevare, obiectivele urmaririi, precum si mijloacele de realizare a acestora, politica bugetara reprezinta expresia alegerilor bugetare realizate de decidentii publici care vizeaza exclusiv finalitati economice si sociale, instrumentele utilizate fiind cheltuielile publice), si management fiscal, care are ca particularitate, manifestarea unei puternice amprente asupra modului de fundamentare, organizare si coordonare a proceselor necesare colectarii veniturilor fiscale in vederea obtinerii resurselor necesare acoperirii necesitatilor publice.

Ca si o componenta esentiala a politicii economice a fiecarui stat, politica fiscala este cea care contribuie la finantarea cheltuielilor publice, devenind astfel un atribut al suveranitatii nationale. Din punct de vedere economic, resursele financiare publice se concretizeaza in : resure provenite din prelevari cu caracter obligatoriu, resurse de trezorerie, resurse provenite din imprumuturi publice, resurse provenite din eminiune monetara fara acoperie. Ponderea reprezentativa in cadrul resurselor financiare publice o detin veniturile fiscale constituite pe seama impozitelor, taxelor si a contributiilor persoanelor fizice si juridice, a caror analiza identifica rolul pe care acestea trebuie sa-l indeplineasca in plan financiar, economic si social.

Caracteristicile veniturilor fiscale sunt cele care demonstreaza importanta acestora in cadrul veniturilor publice ale unui stat deoarece sunt un produs al dezvoltarii istorice a statului, putandu-se afirma ca au aparut odata cu aceasta.

Definitiile impozitelor, taxelor,si contributiilor sunt ce reflecta diferenta neta dintra acestea si elementele carateristice, astfel :

Impozitul este " o forma de prelevare silita la dispozitia statului fara contraprestatie directa si cu titlu nerestituibil a unei parti din veniturile sau averea persoanelor fizice sau/ si juridice in vederea acoperirii unor necesitati publice". Impozitul reprezinta izvorul principal al formarii veniturilor bugetului public si al finantarii cheltuielilor publice.

Taxa reprezinta " plata efectuata de persoane fizice si juridice, de regula, pentru servicii prestate acestora de catre stat ".

Contributiile semnifica " plati efectuate de persoanele fizice si juridice in vederea constituirii unor fonduri cu destinatie speciala pentru asigurarea protectiei sociale".

Pentru a urmarii efectele economice, financiare, sociale si politice ale impozitelor taxelor si contributiilor, pe baza unor criterii stiintifice se realizeaza o tipologie a acestora, respectiv:

IMPOZITE DIRECTE: sunt acele impozite care se stabilesc nominal in sarcina contribuabilului, in functie de venitul sau averea acestuia . In categoria impozitelor directe pot fi regasite atat impozite directe reale (aferente bunurilor detinute in propietate, de natura cladirilor, terenurilor, mijloacelor de transport) cat si impozite directe personale( impozite aplicate veniturilor sau averii). Principlale caracteristici ale impozitelor directe sunt urmatoarele:

suportatorul impozitului coincide cu subiectul impozitului;

impozitarea directa prezinta un randament fiscal mai scazut comparativ cu impozitarea indirecta, insa mai stabila in raport cu ciclicitatea economica;

cheltuielile de percepere a impozitelor directe sunt mai reduse decat in cazul celor indirecte;

impozitele reale sunt asezate asupra materiei impozabile fara a tine seama de situatia financiara a contribuabilului;

impozitele personale sunt asezate asupra materiei impozabile, fiind luata in considerare situatia financiara a contribuabilului;

impozitele reale prezinta un randament fiscal mai ridicat decat cele personale;

frauda fiscala este mai scazuta la nivelul impozitelor reale comparativ cu impozitele personale unde fenomenul evazionist este destul de des intalnit;

neplata la termen a impozitelor directe se intalneste mult mai frecvent decat la nivelul impozitelor indirecte;

Din categoria impozitelor directe, in Romania, fac parte impozitul pe profit, impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitul pe dividente, impozitul pe cladiri, impozitul pe terenuri, impozitul pe mijloace de transport, etc., toate aceste impozite facand parte din categoria impozitelor directe.

Evolutia cuantumului la sfarsitul fiecarui an al acestora fiind prezentate in tabelul urmator, in perioada anilor 2005-2013, situatia fiind urmatoarea:

Tabel nr.1 Situatia impozitelor directe totale intre anii 2005-2013 -mil lei-

Sursa: http://www.mfinante.ro/execbug

http://www.mfinante.ro/arhivabuget

In tabelul nr.1 se observa situatia impozitelor directe intre anii 2005-2013. Pe o perioada de 5 ani se poate observa un trend relativ stabil de crestere a impozitelor directe totale colectate la bugetul de stat, acestea crescand de la 7.523,8 de mii de milione de lei noi (Ron), la 20.179,6 mii de mil. ron, sugerand aproape o triplare a acestora in decurs de 5 ani, pe perioada 2005-2009.

Pe perioada anilor 2010 si 2011 se observa o puternica scadere, care se datoreaza faptului ca, impozitele directe fiind in cea mai mare parte alcatuite din prelevari obligatorii din profit, venit si castiguri de capital al persoanelor fizice si juridice din Romania, odata cu criza economica, efectele acesteia la nivelul firmelor, companiilor, intreprinderilor si al afacerilor s-a facut resimtita la nivelul incasarilor si fluxului de numerar, el rezultatelor nete ale exercitiilor financiare, intrucat datorita efectelor crizei acesteau au scazut. O alta explicatie ar putea fi oferita de faptul ca, tot in aceea perioada a crescut si nivelul evaziunii fiscale, tocmai din cauza faptului ca toata economia a fost afectata in mod negativ.

Tabel nr.2 Estimari ale cuantumului impozitelor directe totale pe anii 2014-2016

-mil lei-

Sursa: http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2013/Lege_buget_de_stat2013.pdf

In acest tabel sunt evidentiate estimarile privind incasarile la bugetul general pe anii 2014, 2015 si 2016, ale impozitelor directe totale, observandu-se tot un trend de crestere al acestori incasari, insa la un nivel mai ridicat, fata de anii trecut, analizati in tabelul nr.1. Acest trend ridicat de crestere privind incasarile la bugetul de stat din impozite directe, poate fi explicat prin masurile fiscale luate de autoritatile competente privind combaterea evaziunii fiscale. Printre acestea amintim, aplicarea reducerii T.V.A-ului la paine, dar si masuri viitoare ca limitarea platilor în numerar între persoane fizice la 10.000 de lei pe zi, iar plafonul pentru plățile în numerar pe care le pot face firmele, către alte companii sau persoane fizice, va fi redus la jumătate (de la 10.000 de lei la 5.000 de lei pe zi – n. r.), sau schimbarea sistemului de penalitati, si anume firmele care nu declară sau declară eronat în mod intenționat obligațiile fiscale vor fi penalizate cu 20% – 50% din suma nedeclarată. Din perspectiva acestor masuri, ne putem da seama de faptul ca, intr-un sistem fiscal impozitele directe detin un rol important, datorat in mare masura unei caracteristici principale a acesteia si anume, prezinta o ciclicitate economica continua din moment ce sunt incadrate ca prelevari obligatorii.

Tabel nr.3 Ponderea impozitelor directe totale din total venituri fiscale 2005-2013 -mil-

Sursa: http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buletin

http://www.mfinante.ro/arhivabuget.html?pagina=domenii

http://www.mfinante.ro/bug2013.html?pagina=domenii

In tabelul nr. 3 este prezentat raportul impozitelor directe totale incasate intre 2005-2013 din impozite fiscale totale. Se observa faptul ca mai mult de un sfert din totalul acesteia era constituit din impozite directe. De asemena se mai poate oberva ca, intre anii 2005-2010, desi cuantumul impozitelor directe totale incasate aproape ca s-a triplat, exprimat procentual acesta a crescut cu doar 10% in aceasta perioada de timp. Acest lucru explica faprul ca, cresterea veniturilor fiscale totale s-a datorat in mare masura cresterii veniturilor incasate din impozite si taxe indirecte, ca urmare a unei posibile cresteri de consum din partea populatiei.

Tabel nr.3 Ponderea impozitelor directe din total venituri fiscale intre anii 2005-2013

Sursa:http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2013/Lege_buget_de_stat2013.pdf

http://www.mfinante.ro/strategbug2014

Se observa o reprezentare estimativa a cresterii colectarii impozitelor totale directe din total impozite fiscale, datorat, dupa cum s-a mantionat si in cadrul tabelului nr.2 a impunerii unor noi masuri fiscale de prelevare a impozitelor si combatere a evaziunii fiscale.

Tabel nr.5 Comparatii intre impozite directe si impozite indirecte intre anii 2005-2013 -mil-

Sursa: : http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buletin

http://www.mfinante.ro/arhivabuget.html?pagina=domenii

http://www.mfinante.ro/bug2013.html?pagina=domenii

http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/legislatie/L_293_2011.pdf

In tabelul de mai sus, s-a realizat o comparatie intre total impozite directe colectate si total impozite indirecte colectate, comparatie care arata faptul ca, cea mai mare parte a veniturilor fiscale sunt formate din colectarea impozitelor totale indirecte, avand si un cunatum anual total de 2 ori mai mare ca al impozitelor directe totale. De asemenea se mai poate observa faptul ca ponderea cea mai mare la formarea impozitelor directe totale, in perioada analizata revine impozitelor de natura impozitului pe profit, salarii, venit si castiguri de capital. De partea cealalta, ponderea cea mai mare in formarea impozitelor indirecte revine impunerilor din T.V.A si Accize. Desi ca valoare si cuantum, impozitarea directa prezinta un randament fiscal mai scazut comparativ cu impozitarea indirecta, aceasta are totusi un caracter ciclic continuu fata de impozitarea indirecta, inteleasa prin prisma faptului ca impozitarea directa este o prelevare obligatorie ce se impune persoanelor fizice si juridice din Romania.

Tabel nr. 7 Ponderea impozitelor directe in Pib-ul total anual

Sursa: http://www.finantistii.ro/stiri/PIB+2013

http://www.capital.ro

http://www.arenamedia.ro/index.

http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buletin

In tabelul nr.7 este prezentata ponderea impozitelor directe din pib-ul anual al Romaniei, astfel ca cea mai mare valoare s-a inregistrat in anul 2009, cand impozitele directe din total pib au reprezentat 4,02 %. In esenta, rolul si locul impozitelor directe intr-un sistem fiscal este unul bine stabilit, deoarece aduce un aport continuu la formarea veniturilor fiscale incasate de bugetul de stat, dar poate fi de asemenea accentuata si de faptul ca, sistemul impozitelor directe asigura o buna echitate fiscala in sensul ca pot fi calculate pentru fiecare individ, ținând cont de situațiile personale ale fiecărui contribuabil, impozitul aplicându-se asupra venitului individual impozabil (diferența dintre venitul brut și venitul net, adică ceea ce rămâne după scăderea deducerilor și a scutirilor). De asemena oferă posibilitatea impozitării diferențiate a grupurilor cu venituri mai mari. Impozitele directe reflectă atât conceptul de echitate orizontală, cât și pe cel de echitate verticală. Ca si concluzie, am putea afirma faptul ca, in orice sistem fiscal economic, rolul impozitelor directe este unul cu o importanta majora in stabilirea veniturlor fiscale la bugetul de stat, vazuta mai ale prin prisma faptului ca, in esenta, oamenii trebuie să muncească pentru a-și câștiga existența, de aceea obligația de plată a impozitului nu poate fi evitată atunci când impozitul se percepe pe venit.

2.2. Coordonarea impozitarii veniturilor personale in Uniunea Europeana

Ca și în cazul impozitelor corporatiste nu s-a ajuns până acum la o armonizare fiscală nici în cazul impozitelor pe veniturile persoanelor ci, doar la incercări de coordonare a acestui impozit.

Adâncirea integrării economice în cadrul UE și activitatea companiilor transnaționale au ca rezultat și o mobilitate sporită a forței de muncă, astfel încât tot mai multe persoane au reședința fiscală într-un stat membru, dar desfășoară activități generatoare de venituri, cum sunt, în principal, salariile, în alt stat membru sau, pur și simplu, obțin venituri a căror sursă se află într-un alt stat membru ca, de pildă, dividende, dobânzi la economiile păstrate în bănci, venituri din economiile investite în diferite active financiare (cum sunt obligațiunile emise de către stat, municipii, companii), câștiguri de capital din vânzarea acțiunilor sau a altor active, rente pentru închirierea unor active, pensii.

Deoarece politica fiscală privind impozitarea veniturilor personale este de competența fiecărui stat membru, inevitabil apare riscul unor obstacole fiscale privind libera circulațe a forței de muncă și a serviciilor pe care le oferă aceasta, al unei evaziuni fiscale crescute, dar și al unei migrații a forței de muncă înalt calificate, indusă de considerente fiscale și nu economice. Riscurile acestea se pot materializa sub diferite forme:

1. discriminarea persoanelor străine din punctul de vedere al statutului fiscal:

de exemplu, persoanele care desfășoară activități într-un alt stat membru decât cel de reședință, de regulă, nu beneficiază de deducerile standard din baza de impozitare, care se aplică naționalilor din statul membru unde are loc activitatea. Este de subliniat că, acordurile bilaterale pentru evitarea dublei impuneri nu reglementează și problema facilităților fiscale din statele membre de reședință pentru veniturile realizate in alte state membre unde se desfășoară activitățile;

majoritatea statelor membre nu exceptează de la impozitare contribuțiile persoanelor la fondurile străine de pensii suplimentare din alte state membre.

2. dubla impozitare pentru același venit, o dată in statul membru unde se realizează activitatea și a doua oară în statul membru de reședință. De exemplu, dobânzile la economii pot fi impozitate prima dată in statul membru unde se află banca în care o persoană, dintr-un alt stat membru le păstrează după care sunt impozitate a doua oară, prin impozitul pe venitul global în statul membru unde persoana își are reședința.

3. evaziunea fiscală sporită, îndeosebi pentru acele venituri personale generate de diferite forme de capital (dobânzi, dividende, rente etc.). determinata de mobilitatea crescută a capitalului în cadrul pieței unice. De exemplu, în lipsa altor informații, autoritatea fiscală din statul membru de reședință poate impozita o dobândă la economiile depozitate la o bancă dintr-un alt stat membru, numai dacă persoana care încasează dobânda o declară autoritarii fiscale respective. Atâta timp cât riscul neimpozitării sau al unei impozitări mici neechitabile nu este redus, statele membre nu sunt pregătite să acționeze pentru eliminarea dublei impozitări.

4. migrația din considerente fiscale a forței de muncă înalt califícate. Deoarece aproape toate statele membre aplică impozitul pe veniturile globale și cotele progresive de impozit, persoanele cele mai talentate care realizează venituri mai mari, cad sub incidența cotelor marginale maxime de impozit. Dacă între statele membre există diferente importante între cotele marginale de impozit, atunci există stimulente pentru ca persoanele talentate să plece dintr-un stat membru cu o cotă marginală de impozit mai mare, într-un stat membru cu una mai mică. Acest risc nestăpânit poate conduce și la o intensificare a competiției fiscale dăunătoare.

Statele membre și Comisia Europeană văd în coordonarea fiscală a impozitelor pe veniturile personale un mijloc eficient pentru reducerea acestor riscuri. Efortul de coordonare fiscală în acest domeniu este concentrat pe trei obiective majore:

eliminarea obstacolelor fiscale din circulația liberă a forței de muncă și a serviciilor pe care aceasta le asigură (discriminare fiscală, dublă impozitare);

evitarea evaziunii transfrontaliere;

prevenirea competiției dăunătoare.

Tările occidentale din UE se confruntă cu presiuni din partea Europei de Est unde costurile legate de angajare sunt mult mai scăzute. Sunt diferențele mari din punct de vedere al costurilor legate de salarii și asigurări sociale în interiorul UE. De exemplu, muncitorii irlandezi plătesc cel mai mic impozit pe venit ca procent din veniturile totale comparativ cu impozitele plătite de salariații din țările membre UE; ei plătesc doar 6,34% din venituri sub formă de impozit și costuri legate de asigurările sociale aie angajatului. în Marea Britame salariații plătesc 23% din venituri sub formă de impozite și costuri legate de asigurări sociale.

2.3. Coordonarea impozitului pe veniturile companiilor in tarile UE

Impozitul pe profit este un impozit direct care a înlocuit impozitul pe beneficiul intrepnnderii socialiste de stat, fiind instituit în România prin Legea nr. 12 din 1991. La început a avut o presiune fiscală destui de ridicată (o cota de până la 40% din profitul impozabil). Ulterior s-a urmărit modernizarea continua a acestui tip de impozit avându-se în vedere sfera de cuprindere, cheltuielile deductibile și nedeductibile, cotele de impunere, reducerile și scutirile.

Incepând cu luna iulie 2002 a intrat în vigoare Legea nr. 414 prin care s.a stabilit un impozit pe profit în cota de 25%. Codul Fiscal a adus din anul 2004 numeroase modificări modului de așezare, urmărire și percepere a impozitului pe profit, urmărindu-se armonizarea lui la politica fiscală comunitara.

Din anul 2005 cota de impozit pe profit a devenit 16%, fiind una dintre cele mai reduse cote de impozitare din Europa.

Uniunea Europeană nu a ajuns până la această dată la o strategie clară pentru armonizarea impozitelor directe așa cum a ajuns în cazul celor indirecte, de aceea se poate vorbi doar de o coordonare a impozitelor directe.

Este cunoscut faptul ca, impozitele directe asupra veniturilor de capital și ale persoanelor au un rol important de jucat în întărirea economiei UE, deoarece, pe de o parte, astăzi, firmele europene intră în competiția internațională cu o povară fiscală mai mare, comparativ cu alte firme din SUA și din Japonia, ceea ce constituie un dezavantaj, iar, pe de altă parte mobilitatea crescută a factorilor economici și paradisurile fiscale fac tot mai dificilă definirea și identificarea bazei de impunere.

Totuși, statele membre UE au căzut de acord ca principalele obiective ale coordonării impozitelor directe trebuie să fie:

pe un plan mai restrâns, reducerea evaziunii fiscale și evitarea dublei impuneri;

pe un plan mai larg:

prevenirea distorsionării competiției prin politici fiscale de stimulare a deciziilor de localizare a investițiilor și de prevenire a deteriorării bazei de venituri publice;

prevenirea contabilității manipulative, prin stabilirea prețurilor la transferurile din cadrul grupurilor multinaționale.

Pentru activitățile economice desfasurate in mai multe state membre, firmele și autoritățile fiscale fie confruntă cu regimuri diferite de impozitare a companiilor – impozitul pe profit, impozitul pe câștigul de capital (creșterea în valoare a activelor), tratamentul fiscal al fuziunilor și achizițiilor, al transferului de dividende șt al stabilim prețurilor ia transferuri (tranzacțiile efectuate între o firmă dintr-un stat membru șt o altă firmă dintr-un alt stat membru, controlată însă de către prima firmă direct sau indirect) pentru prevenirea contabilității manipulative.

Astfel, firmele cu activități transfrontafiere se pot afia în situația de a li se aplica reguli fiscale discriminatorii, de a fi impozitate dublu pentru aceleași venituri, o dată în statul membru unde venitul își are sursa și a doua oară în statul membru de reședință, de a suporta costuri administrative excesive datorită procedurilor administrative complicate și întârzierilor în restituirea unor impozite din bugetele statelor membre.

Până în prezent, inițiativele Comisiei Europene pentru coordonarea impozitării firmelor, pe linia reducerii diferențelor în ce privește cotele de impozit, alinierii bazelor de impozitare, inclusiv a facilităților fiscale si înlăturării unor obstacole fiscale nu au întrunit consensul statelor membre și, prin urmare, nu au putut fi concretizate în reglementări obligatorii în cadrul UE.

Un progres limitat a fost realizat în direcția evitării dublei impuneri prin trei reglementări:

Directiva fuziunii, nr. 90/434/EEC, care se referă la tratamentul fiscal ai câștigului de capital rezultat ca urmare a unei fuziuni și care urmărește reducerea impozitelor pentru a nu împiedica reorganizarea afacerilor;

Directiva firma mamă-firma subsidiară, nr. 90/435/EEC, de evitare a dublei impuneri a dividendului plătit de o subsidiară aflată intr-un stat membru către firma mamă dintr-un alt stat membru;

Convenția de arbitrare, nr. 90/436/EEC, care instituie proceduri de arbitrate pentru disputele care pot apare în legătură cu ajustările de profituri între firme asocia« dus diferite state membre.

Astfel, prin Decizia 2235/2002 a Parlamentului European și a Consiliului din 3 decembrie 2002, statele membre sunt încurajate să procedeze la o mai bună cooperare și sunt invitate să adopte un program comunitar în acest sens, Programul Fiscalis 2003 – 2007, care încurajează schimbul de informații în domeniul fiscal. Cu ocazia întrunirii Consiliului European în noiembrie 2008, a fost adoptat programul Fiscalis 2013, ce continuă linia deschisă de predecesorul său Fiscalis 2007. Noul program, ce se referă la perioada 2008-2013, oferă statelor membre mijloace sporite pentru combaterea fraudelor fiscale precum și pentru reducerea costurilor de conformare fiscală, în special în materie de TVA și accize.

Diferențele dintre ratele nominale de impunere a veniturilor corporațiilor în diferitele țări ale UE sunt importante și au crescut și mai mult după extinderile din anii 2000. Ca regulă generală, se poate observa că țările „mari” (e.g., Germania și Franța) tind să aplice rate mai mari de impunere decât țările mici (e.g., Finlanda și Irlanda).

Primele propuneri referitoare la armonizarea ratelor de impunere au fost formulate In rapoartele comitetelor “Neumark” (1963) și “Van den Tempel” (1971). Pe aceasta baza, Comisia Europeana a initiat in 1975 un proiect de Directiva care prevedea stabilirea ratelor de impunere In intervalul de 45-55%.

O a doua initiativa este cea formulatä in raportul Comisiei Ruding (1992), de stabilire a ratelor de impunere a venitului corporatiilor in intervalul de 30-40%. Pozitia Comisiei fata de aceasta propunere a fost rezervata, In conditiile modificarii orientarii in sensul abordarii „obstacolelor punctuale” mai degraba decât catre initiative cuprinzatoare de armonizare.

Tema armonizării ratelor a fost reactivată în ultimii ani, prin luări de poziție ale autorităților guvernamentale din unele țări membre. Astfel, în 1998, ministrul german al finanțelor, Oskar Lafontaine arăta că “nu este acceptabil ca țări care sunt beneficiare nete de fonduri comunitare să recurgă la dumping fiscal”. Lafontaine se referea la Irlanda, dar ideea a fost reluată de ministrul francez de finanțe Nicolas Sarkozy în septembrie 2004, cu referire la unele din noile țări membre, în primul rând Estonia, care nu impozitează profitul reinvestit.

Deoarece implică majorări de rate de impunere pentru unele țări și micșorări pentru altele, armonizarea este susceptibilă să aibă efecte pozitive asupra unora dintre Statele Membre, dar și efecte negative asupra altora. Această situație pune în evidență dilema fundamentală a oricărei politici de armonizare fiscală: variațiile de eficiență de pe urma armonizării sunt cu atât mai însemnate cu cât diferențele dintre ratele de impunere inițiale sunt mai mari, dar cu cât aceste diferențe sunt mai semnificative, cu atât mai mult procesul de armonizare generează câștigători și perdanți. Acceptabilitatea politică a armonizării, în aceste condiții, este minimă, afara de cazul în care ar exista un mecanism de compensare a perdanților de către câștigători. Dacă, teoretic, un asemenea vehicul există (bugetul comunitar), situația paradoxală pe care o pun în evidență studiile este că acele țări care ar urma sä câștige în termeni de bunăstare și nivel al PIB sunt cele care înregistreazä scăderi de venituri bugetare ca urmare a armonizării și vice versa.

O altă problemă care complică armonizarea ratelor de impunere în cadrul unei grupări care conține atât țări mici cât și țări mari ține de efectele asimetrice pe care le au modificările de rate de impunere asupra celor două categorii de țări. Pentru țările mici, riscul ieșirilor de capital ca reacție la majorarea impozitelor este mai mare decât pentru țările mari. În schimb, reduceri ale ratelor de impunere tind să genereze intrări mai mari de capital (în termeni relativi) decât în țările mari, consecință a faptului că elasticitatea bazelor de impunere ale primelor este mai mare.

Deși armonizarea bazelor de impunere în absența unor măsuri corespunzătoare aplicate ratelor are aceleași consecințe nedorite ca și combinația inversă de măsuri, Comisia Europeană consideră prioritare și promițătoare măsurile legate de baza de impunere.

Avantajele preconizate ale unei asemenea măsuri sunt numeroase:

– reducerea semnificativă a costurilor de conformare;

– posibilitatea compensării transfrontieră a profiturilor și pierderilor din operațiunile desfășurate de un grup de firme la scara UE;

– evitarea celor mai multe situații posibile de dubla impozitare;

– eliminarea costurilor fiscale ale operațiunilor de restructurare corporativă (fuziuni și achiziții) intra-UE;

– eliminarea problemelor generate de măsurile de combatere a “prețurilor de transfer

In anul 1997 statele membre au adoptat un Cod de conduită pentru impozitarea afacerilor care se referă la măsurile de impozitare a afacerilor care afectează sau pot afecta, in mod semnificativ, localizarea activității de afaceri în cadrul UE. In acest sens, pnn măsuri se înțeleg legi, norme legale, dar și practicile administrative în aplicarea acestora. De asemenea, orice măsură care asigură un nivel efectiv de impozitare mai mic, inclusiv cota zero de impozit, decât nivelul de impozitare general aplicat în statul membru in care există măsura respectivă, este considerată ca potențial dăunătoare, urmând a fi evaluată. Impozitarea mai mică se poate realiza fie prin cotele nominale de impozit, fie prin baza de impozitare sau altă modalitate.

Codul de conduită cuprinde un număr de cinci criterii, în funcție de care grupul pentru Codul de conduită evaluează dacă o măsură este sau nu dăunătoare Astfel, o măsura este evaluată ea fiind dăunătoare dacă:

sunt acordate avantaje fiscale numai nerezidenților sau in legătură ce tranzacțiile efectuate cu nerezidenți;

avantajele sunt izolate pe piața internă (din statul membru), astfel încât să nu afecteze baza națională de impozitare;

sunt acordate avantaje in lipsa oricărei activități economice reale și a unei prezențe economice substanțiale în statut membru care oferă aceste

avantaje;

regulile pentru stabilirea profitului referitor la activitățile in cadrul unui grup multinațional de companii se îndepărtează de la principale și regulile convenite la nivelul OECD;

măsurile de impozitare sunt netransparente, inclusiv prin relaxarea prevederilor legale la nivel administrativ, într-un mod netransparent.

Desigur, pentru ca impozitul pe veniturile companiilor să nu afecteze competiția intre state și să accentueze fenomenul migraționist, ar fi necesară o armonizare a impozitelor pe veniturile companiilor, atât între statele membre, cât și cu privire la diferitele ferme de venituri. Statele membre nu sunt încă pregătite pentru o astfel de armonizare. De aceea, în continuare, se merge pe eliminarea obstacolelor fiscale deja identificate și, pe termen lung, pe realizarea unei baze de impozitare consolidate pentru activitățile desfășurate de către o companie în orice loc din UE.

Asistăm în ultimii ani la un val de reduceri a impozitului pe profit ce a venit din Europa de Est și care tinde să cuprindă Europa Occidentala.

Practic, asistăm la o adevărată competiție în ceea ce privește reforma fiscală în cazul impozitului pe profit, atât în țările Uniunii Europene cât și în întreaga lume. Astfel, In anul fiscal 2007 / 2008, 21 de țări din întreaga lume au optat pentru reducerea impozitului pe profit, situat în România la 16%. în U.E.. Cehia a redus impozitul pe profit de la 24% la 19%, Danemarca de la 28% la 25%, Italia de la 33% la 27,5%. iar m Bulgaria cota unică de impozit este de 10%.

Conform unui studiu efectuat de Banca Mondială, 71% din cele 81% din state evaluate în întreaga lume au micșorat impozitul pe profit, iar 22% au simplificat procedura depiată.

2.4. Coordonarea impozitului pe avere

Chiar dacã armonizarea fiscalã este acceptatã în principiu, modalitãþile de punere în practicã sunt uneori contestate. Sunt state care considerã cã aceste practici nu ar trebui sã vizeze armonizarea legislaþiilor naþionale, ci sã permitã o concurenþã normativã între state, cãci numai astfel se poate obþine o armonizare în jurul celor mai bune practici. La început, conceptul de armonizare fiscalã presupunea adoptarea de reguli similare la nivel comunitar pentru a favoriza crearea pieþei unice, cu un accent deosebit asupra fiscalitãþii indirecte. Imposibilitatea de a avansa pe aceastã linie, în special în domeniul impozitãrii directe, a fãcut necesarã revizuirea ambiþiilor în materie de armonizare. Astfel, s-a preconizat limitarea practicilor de armonizare la minimul justificat de eliminarea distorsiunilor asupra concurenþei. Nu se mai pune problema adoptãrii de noi reguli comunitare, ci de suprimarea regulilor naþionale discriminatorii. O nouã abordare a procesului armonizãrii se impune în 1996, abordare fondatã pe principiul coordonãrii politicilor fiscale. Se cautã astfel sã se rãspundã blocajelor asociate procesului decizional în materie fiscalã conform abordãrii de tip „soft law": statele membre cad de acord asupra liniilor directoare comune ºi îºi iau angajamentul politic de a le pune în practicã în legislaþia lor (Codul de conduitã, spre exemplu, rãspunde acestei logici), în acest fel, astãzi, obiectivele de armonizare fiscalã nu sunt foarte ambiþioase, variind de la un impozit la altul. Rãmâne ca ºi prioritate obiectivul armonizãrii fiscalitãþii indirecte, se urmãreºte apoi a se avansa pe linia alinierii regulilor de impunere a beneficiilor întreprinderilor, iar impozitarea veniturilor aparþinând persoanelor fizice se apreciazã cã poate rãmâne la decizia statelor membre.

Experienþa statelor federale aratã ca armonizarea în sânul federaþiei nu apare întotdeauna ca o necesitate imperioasã. Nu putine sunt situaþiile în care decizia cuantumului unui impozit aparþine statelor membre ale federaþiei sau chiar autoritãþilor locale în spiritul autonomiei în gestionarea resurselor bugetare. Este vorba spre exemplu de impozitarea beneficiilor societãþilor ºi a activului net în Statele Unite. De altfel, în multe situaþii, decizia asupra impozitãrii averii rãmâne autoritãþii locale, fãrã ca aceastã materie impozabilã sã facã obiectul unor dispute sub aspectul armonizarii.

Tabelul 14: Impozite directe ca% din PIB – total

Tabelul 15: Impozite directe ca% din total taxe – Total

Tabelul 16: Impozite directe ca% din PIB – impozite pe venit personal