Armonizarea Instrumentelor Politicii Monetare B.n.r. B.c.e

Economie

Armonizarea Instrumentelor Politicii Monetare B.n.r. B.c.e

Byadmin ianuarie 1, 2024

ARMONIZAREA INSTRUMENTELOR POLITICII MONETARE BNR-BCE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. INSTRUMENTELE DE POLITICĂ MONETARĂ UTILIZATE DE BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

1.1. Mecanismul rezervelor minime obligatorii

1.3. Constituirea de depozite și facilitatea de refinanțare

CAPITOLUL II. INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE UTILIZATE DE BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

2.1. Regimul operațiunilor de open-market în cadrul Eurosystem-ului

2.2. Facilitățile permanente (standing facilities)

2.3. Sistemul rezervelor minime

CAPITOLUL III. ARMONIZAREA INSTRUMENTELOR DE POLITICĂ MONETARĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Datorită faptului că instrumentele de politică monetare indirecte asigură o interfață eficientă cu piața și creează premisele unei raționale asigurări de resurse, ele sunt considerate mai bune, la nivel mondial, instrumentelor directe, în special pe măsura maturizării și dezvoltării piețelor financiare.

Nu există în prezent o "rețetă" universal valabilă de combinare a instrumentelor de politică monetară, ci modul în care acestea sunt utilizate diferă de la o țară la alta, în funcție de gradul de dezvoltare a pieței financiare și de obiectivele urmărite pe termen scurt.

Prezenta lucrare cuprinde o analiză amplă cu privire la instrumentele politicii monetare. În primul capitol am facut o analiză a instrumentelor utilizate de Banca Națională a României, urmată de o analiză, în cel de-al doilea capitol, a instrumentelor de politică monetară pe care le folosește Banca Centrală Europenă. In cel de-al treilea capitol am scris despre o armonizare a instrumentelor politicii monetare dintre Banca Națională a României și Banca Centrală Europeană.

Rezervele minime obligatorii reprezintă un instrument indirect de politică monetară cu ajutorul căruia banca centrală controlează oferta de bani și îmbracă, în esență, forma disponibilităților (în monedă națională sau în valută) băncilor comerciale pe care acestea le păstrează în cont la Banca Națională.

Operațiunile de piață monetară (politica de open market) sunt utilizate pe scară largă la nivel internațional și dețin un statut privilegiat în rândul instrumentelor de politică monetară. Ele sunt preferate datorită flexibilității efectului-preț și reversibilității efectului cantitativ.

În intervalul 1997 – începutul anului 2000, banca centrală, aflată într-o poziție captivă față de sistemul bancar și confruntată cu un exces permanent de lichiditate care se impunea a fi absorbit, a forțat la maxim instrumentul atragerii de depozite.

La începutul perioadei de tranziție, Banca Națională a României a decis să înlocuiască sistemul plafoanelor de credit stabilite pentru fiecare bancă în parte cu mecanismul refinanțării, statuat pentru prima dată în Regulamentul din anul 1991 și utilizat ulterior, relativ consecvent, în dimensionarea cantitativă a lichidității din sistemul bancar.

Principala noutate pe care o aduce Regulamentul de refinanțare, completat și modificat în august 1995, rezidă în obligativitatea garantării creditelor de refinanțare de către băncile comerciale, fiind totodată introduse restricții suplimentare vis-à-vis de creditarea pe descoperit de cont, care preia denumirea de "credit lombard".

„Politica monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale este efectuată în termeni uniformi de toate statele membre ale Uniunii Europene. Prin integrarea lor în Sistemul European al Băncilor Centrale, băncile centrale naționale practică sarcinile operaționale privind politica monetară, urmând deciziile luate de Banca Centrală Europeană în Consiliul de conducere, în cadrul căreia fiecare bancă centrală are un grad pe participare egală în procesul de adoptare a hotărârilor.” Este vorba despre o împărțire în ceea ce privește suveranitatea monetară.

SEBC are ca scop, „menținerea stabilității prețurilor.

„Aplicarea unei politici monetare uniforme a necesitat atât armonizarea instrumentelor de politică monetară, cât și integrarea piețelor interbancare naționale. Pentru ca băncile să poată efectua tranzacții eficiente cu euro și în afara granițelor țărilor de rezidență, IME a elaborat un nou sistem de plăți, denumit TARGET (Trans-European Automated Real-time Gross Settlement Express Transfer), care funcționează printr-o rețea specială de comunicații și permite participanților să efectueze plăți "în timp real" în euro, răspunzând astfel nevoilor politicii monetare unice.”

Operațiunile de open-market joacă un rol important în promovarea politicii monetare în cadrul Eurosystem-ului, fiind utilizate în scopul manevrării ratelor dobânzii, gestionării situației lichidității pe piață și ca indicator de stare pentru deciziile de politică monetară.

Băncile comerciale pot să utilizeze facilitatea de depozit, plasând depozite overnight la băncile centrale naționale.

Șocurile economice urmăresc schimbările neașteptate în cadrul mediului macroeconomic al unei țări sau regiuni care distorsionează balanța producției, a consumului, a investițiilor, a cheltuielilor guvernamentale și a comerțului. Cea mai amenințătoare stare de șoc economic pentru zona monedei unice este șocul asimetric, numit așa, deoarece afectează țările în mod diferit.

Cu toate acestea, construcția europeană a rezistat la multe momente de criză, și stadiul prezent al integrării și dezvoltării este consecința efortului mare al statelor membre, ceea ce UME a și recomandat ca fiind un proiect viabil.

CAPITOLUL I. INSTRUMENTELE DE POLITICĂ MONETARĂ UTILIZATE DE BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Instrumentele de politică monetară constituie procedee pe care BNR, ca oricare altă bancă centrală, le pune în aplicare în scopul atingerii obiectivelor propuse, fiind mijloacele prin intermediul cărora se acționează asupra variabilelor monetare. Dacă ne raportăm la impactul exercitat asupra variabilelor monetare, putem grupa instrumentele de politică monetară astfel:

directe, (sau de constrângere): controlul ratei dobânzii, controlul creditelor, controlul valutar, prin care sunt urmărite posturile din bilanțul fiecărei bănci comerciale;

indirecte: manevrarea ratei dobânzii, rezervele minime obligatorii, operațiunile de piață liberă, care ajută la reglarea prețului (rata dobânzii) și a cantității (volumul creditelor) prin mecanismele de piață și urmărește, în prim plan, posturile bilanțului băncii centrale.

Datorită faptului că instrumentele de politică monetare indirecte asigură o interfață eficientă cu piața și creează premisele unei raționale asigurări de resurse, ele sunt considerate mai bune, la nivel mondial, instrumentelor directe, în special pe măsura maturizării și dezvoltării piețelor financiare.

“Stabilitatea financiară este definită în ceea ce privește capacitatea sa de a facilita și a îmbunătăți procesele economice, gestionarea riscurilor, și absorbi șocurile. Mai mult decât atât, stabilitatea financiară este considerată un continuum: schimbător în timp și în conformitate cu mai multe combinații ale elementelor constitutive de finanțare.”

Nu există în prezent o "rețetă" universal valabilă de combinare a instrumentelor de politică monetară, ci modul în care acestea sunt utilizate diferă de la o țară la alta, în funcție de gradul de dezvoltare a pieței financiare și de obiectivele urmărite pe termen scurt. Clasificarea propusă de Banca Centrală Europeană (BCE) în anul 1998, completată și actualizată în februarie 2005, aduce în prim-plan, și în România, trei categorii de instrumente de politică monetară: operațiunile de piață monetară (open-market operations), facilitățile permanente (standing facilities) și sistemul rezervelor minime. Acestora li se pot adăuga și unele elemente de cârmuire a politicii monetare cu utilizare puțin mai extinsă actual, la nivel mondial:

modificarea cursului de schimb, în principal, se pretează pentru țările care au „îmbrățișat” sistemul cursurilor valutare fixe;

persuasiunea, instrument flexibil, nu necesită o instituționalizare legală, bazat pe capacitatea de convingere și pe prestigiul de care se bucură băncile centrale în raporturile lor cu instituțiile de credit.

Analiza utilizării instrumentelor politicii monetare, în România, are în vedere unele momente și etape importante, delimitate în funcție de scopurile și obiectivele avute în vedere în perioada imediat următoare, adică pe termen scurt, de condițiile de pe piață și, în principal, de stadiul tuturor reglementărilor în domeniu.

În perioada de trecere de la un sistem monobancar la piramidala organizare a acestuia, BNR a exercitat un control direct asupra volumului și costului creditelor. Abandonarea instrumentelor directe și evoluția spre o configurație sprijinită doar pe instrumente indirecte a inceput în anul 1991, dar a avut o realizare treptată, într-o perioadă de timp relativ mai mare, datorită faptului că transmiterea impulsurilor privind masa monetară a fost distorsionată de o disciplină financiară slabă, de absența concurenței din sectorul real și financiar, precum și de ritmul lent al restructurărilor macroeconomice. Decizia autorităților monetare de a suspenda controlul direct privind dinamica variabilelor monetare, începând, încă din anul 1991, poate fi privită ca o măsură dacă nu prematură, cel puțin îndrăzneață, deoarece eliminarea unor pârghii privind controlul asupra dezvoltării monetare s-a efectuat fără o pregătire în prealabil și fără certitudinea că noile pârghii vor putea fi efectiv utilizate.

1.1. Mecanismul rezervelor minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii reprezintă un instrument indirect de politică monetară cu ajutorul căruia banca centrală controlează oferta de bani și îmbracă, în esență, forma disponibilităților (în monedă națională sau în valută) băncilor comerciale pe care acestea le păstrează în cont la Banca Națională. „Rațiunea utilizării mecanismului rezervelor minime obligatorii are la bază raportul de cauzalitate care se stabilește între cuantumul acestora, ca parte componentă a monedei primare și dimensionarea, în funcție de mărimea multiplicatorului monetar, a masei monetare în sens larg”. Astfel, o creștere a rezervelor minime conduce la diminuarea potențialului de creditare al instituțiilor de credit, având efect compresiv asupra masei monetare, după cum o reducere a rezervelor minime amplifică activitatea de creditare a băncilor, cu efect expansiv asupra masei monetare.

Utilizarea rezervelor minime obligatorii ca instrument de politică monetară prezintă avantaje considerabile, dar și anumite limite, pe care autoritatea monetară trebuie să le aibă în vedere atunci când formulează mix-ul de instrumente pentru anumite perioade. Principalele avantaje pe care le asigură utilizarea acestui instrument în reglarea ofertei de bani sunt:

procentual, afectează în mod egal toate băncile, iar volumul rezervelor minime obligatorii depinde de nivelul resurselor atrase de fiecare bancă în parte;

contribuie la diminuarea volatilității multiplicatorului monetar, iar oferta de bani devine, astfel, mai ușor controlabilă;

crește gradul de dependență al instituțiilor depozitare față de autoritatea monetară și de reglementările acesteia;

în situația cronicizării excesului de lichiditate pe piață, se dovedește a fi unul dintre cele mai eficiente instrumente de sterilizare pe termen lung.

Ratele rezervelor minime obligatorii (RMO) Tabelul nr. 1

Sursa: http://www.bnr.ro/Rezervele-minime-obligatorii–3330.aspx

Printre limitele utilizării acestui instrument de politică monetară, menționăm:

inoportunitatea folosirii rezervelor minime pentru a realiza un reglaj fin al ofertei de monedă, întrucât impactul pe care îl exercită acestea asupra managementului bancar este foarte puternic;

flexibilitatea redusă în comparație cu alte instrumente, concretizată în lag-ul cu care își manifestă efectele, ceea ce le face practic inutilizabile pentru contrabalansarea fluctuațiilor monetare pe termen scurt;

majorarea frecventă sau neașteptată a nivelului rezervelor minime poate crea băncilor cu structură deinstrument de politică monetară, menționăm:

inoportunitatea folosirii rezervelor minime pentru a realiza un reglaj fin al ofertei de monedă, întrucât impactul pe care îl exercită acestea asupra managementului bancar este foarte puternic;

flexibilitatea redusă în comparație cu alte instrumente, concretizată în lag-ul cu care își manifestă efectele, ceea ce le face practic inutilizabile pentru contrabalansarea fluctuațiilor monetare pe termen scurt;

majorarea frecventă sau neașteptată a nivelului rezervelor minime poate crea băncilor cu structură deficitară a plasamentelor, probleme grave de lichiditate;

acoperirea costurilor pe care constituirea rezervelor minime o implică pentru bănci se poate face pe seama majorării marjei dintre dobânzile active și cele pasive, ceea ce echivalează, practic, cu creșterea costului intermedierii bancare;

au utilitate unidirecțională (nu pot fi folosite pentru injectarea de lichiditate, ci doar pentru absorbția acesteia).

Legea nr.34/1991 privind statutul BNR, modificată și completată ulterior de mai multe ori, conferă autorității monetare dreptul utilizării rezervelor minime obligatorii ca instrument de politică monetară. Reglementarea efectivă a funcționării acestui mecanism a fost realizată pentru prima dată de banca centrală prin Regulamentul nr.I/149/1992 și a cunoscut o serie de modificări și îmbunătățiri, fiind adaptată "din mers" la condițiile în schimbare ale economiei în tranziție și la dezvoltarea operațiunilor bancare.

1.2. Operațiunile de piață monetară

Operațiunile de piață monetară (politica de open market) sunt utilizate pe scară largă la nivel internațional și dețin un statut privilegiat în rândul instrumentelor de politică monetară. Ele sunt preferate datorită flexibilității efectului-preț (inițiativele băncii centrale de a cumpăra sau vinde titluri, respectiv oferta sau cererea de monedă legală își găsesc contrapartidă la acel nivel al prețului care reflectă starea lichidității pieței) și reversibilității efectului cantitativ (politica de open market permite atât "deschiderea" cât și "închiderea robinetului" de alimentare cu lichidități a sistemului bancar).

Principalele piedici care au stat în calea consacrării acestor operațiuni în România, după ce primul pas a fost făcut în anul 1994, prin emiterea de către Ministerul Finanțelor a primelor titluri de stat, au fost:

inexistența unor reglementări clare în domeniu (până la elaborarea Regulamentului BNR nr.2/1997 și, mai ales, a Regulamentului BNR nr.1/2000);

slaba dezvoltare a pieței secundare – conformându-se practicilor internaționale și prevederilor Tratatului de la Maastricht, BNR nu poate cumpăra titluri de stat de pe piața primară, ci doar de pe piața secundară, care a prezentat, însă, o dezvoltare lentă și anevoioasă;

randamentele scăzute oferite o bună perioadă de timp de aceste titluri și gradul redus de atractivitate pentru băncile comerciale, atenuate ulterior prin introducerea mecanismului licitației la plasarea titlurilor de stat;

slaba diversificare a ofertei de titluri și absența unei palete largi de scadențe, care să acopere întreaga curbă a randamentelor;

lipsa de transparență a prețurilor pentru titlurile de stat, determinarea acestor prețuri fiind făcută ex-post și cu un lag (decalaj) destul de mare.

„Indicatorii de soliditate financiară sunt indicatori ai sănătății financiare actuale și ai solidității instituțiilor financiare dintr-o țară. Pe măsură ce în literatura de specialitate s-au analizat tot mai mult cauzele de apariție și dezvoltare a crizelor financiare, importanța acestor indicatori de soliditate financiară a crescut. Interesul crescut provine din dorința de construire, pe baza acestor indicatori, a unor metode de analiză cum ar fi testele de rezistență sau sistemele de avertizare timpurie”

Operațiunile de piață monetară au fost definite în termeni cuprinzători prin Regulamentul BNR din anul 2000, care a inclus în această categorie o suită de tranzacții, similare ca formă și conținut, în linii generale, cu elementele definite în Documentația BCE:

cumpărări/vânzări reversibile (repo/reverse repo) de active eligibile pentru tranzacționare;

b) acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare (collateralized loans);

c) vânzări/cumpărări definitive de active eligibile pentru tranzacționare (outright transactions);

d) emiterea de certificate de depozit (issuance of debt certificates);

e) swap-urile valutare (foreign exchange swaps);

f) atragerea de depozite pe termen fix (fixed-term deposits).

Cumpărările reversibile de active eligibile pentru tranzacționare (repo) permit Băncii Naționale să injecteze lichiditate prin cumpărarea activelor eligibile de la băncile comerciale, cu angajamentul acestora din urmă de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii tranzacției. Activele eligibile pentru tranzacționare sunt titlurile de stat, precum și alte categorii de active eligibile negociabile, stabilite în baza unei hotărâri a Consiliului de administrație al BNR, care îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiții:

se află în proprietatea băncii prezentatoare;

nu sunt gajate sau sechestrate;

au o scadență ulterioară scadenței operațiunii efectuate, respectiv cupoane scadente ulterior scadenței operațiunii efectuate, după caz;

nu sunt emise de banca prezentatoare.

Operațiuni REPO Tabelul nr. 2

Sursa: http://www.bnr.ro/Operatiuni-de-piata-monetara–3908.aspx

După intrarea în vigoare a Regulamentului, tranzacțiile repo au fost utilizate și pentru sprijinirea unor bănci care se confruntau cu probleme temporare de lichiditate, mai ales în contextul crizei generale pe piața fondurilor de investiții, care a afectat și sectorul bancar.

Lista activelor eligibile Tabelul nr. 3

Sursa: http://www.bnr.ro/Lista-active-eligibile-8373.aspx

Tip instrument:
TS – titluri de stat denominate în lei sau valută emise de România pe piața internă
IFI – obligațiuni denominate în lei emise de instituții financiare internaționale
EUROBOND – obligațiuni denominate în valută, emise de România pe piața externă
CD – certificate de depozit
OS – obligațiuni de stat
CT – certificate de trezorerie
Emitent:
MFP – Ministerul Finanțelor Publice
BEILLUX – Banque europeenne d’investissement BEI / EIB
EBRDLON – European Bank for Reconstruction and Development
IBRDWAS – International Bank for Reconstruction and Development
IFCWWA – International Finance Corporation
BNR – Banca Națională a României

Vânzările reversibile (reverse repo) sunt tranzacții efectuate în scopul absorbției de lichiditate de către banca centrală prin vânzarea către băncile comerciale a activelor eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul Băncii Naționale de a răscumpăra efectiv activele în cauză la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii tranzacției.

Operațiuni reverse repo Tabelul nr. 4

Sursa: http://www.bnr.ro/Operatiuni-de-piata-monetara–3908.aspx

Operațiunile repo și reverse repo se caracterizează prin aceea că dreptul de proprietate asupra titlurilor se transferă creditorului până în momentul încheierii tranzacției de sens contrar, în timp ce vânzările/cumpărările definitive de active eligibile pentru tranzacționare implică un transfer definitiv de proprietate asupra titlurilor în cauză.

În cazul creditelor colateralizate cu active eligibile pentru garantare, reprezentând o altă formă prin care Banca Națională poate injecta lichiditate, debitorii (băncile comerciale) păstrează dreptul de proprietate asupra titlurilor aduse în pensiune.

Emiterea de certificate de depozit reprezintă o cale suplimentară de absorbție a lichidității de pe piața monetară, la care BNR a apelat pentru prima dată în anul 2004.

Emitere de certificate de deposit Tabelul nr. 5

Sursa: http://www.bnr.ro/Operatiuni-de-piata-monetara–3908.aspx

Swap-ul valutar presupune derularea a două tranzacții simultane care au aceeași contrapartidă, prin care BNR cumpără la vedere valută contra lei (atunci când dorește să injecteze lichiditate) și vinde la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei, respectiv vinde la vedere valută convertibilă contra lei (când dorește să sterilizeze surplusul de lichiditate) și cumpără la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.

Atragerea de depozite pe termen fix a fost utilizată în România ca instrument de drenare a lichidității, începând din iunie 1997. Din această lună, din cauza creșterii lichidității din sistemul bancar, BNR a fost nevoită să atragă depozite de la bănci pentru a putea folosi pârghia ratei dobânzii ca instrument de politică monetară, devenind debitor net față de instituțiile de credit, postură în care se află și în prezent. În aceste condiții, operațiunile pasive ale băncii centrale de atragere a depozitelor la termen fix au devenit principala cale de sterilizare a excesului de lichiditate din sistemul bancar, iar pentru instituțiile de credit cu excedente de trezorerie – un plasament pe termen scurt bine remunerat, cu risc zero. Date fiind costurile semnificative pe care le-a implicat pentru BNR, intensitatea folosirii acestui instrument a variat de-a lungul timpului, pentru controlul lichidității, banca centrală folosindu-l în paralel cu tranzacțiile cu titluri de stat, cu vânzările de valută sau cu majorarea ratei rezervelor minime obligatorii.

Atragere de depozite Tabelul nr. 6

Sursa: http://www.bnr.ro/Operatiuni-de-piata-monetara–3908.aspx

În intervalul 1997 – începutul anului 2000, banca centrală, aflată într-o poziție captivă față de sistemul bancar și confruntată cu un exces permanent de lichiditate care se impunea a fi absorbit, a forțat la maxim instrumentul atragerii de depozite. Însă, inconsecvența forțată a controlului monetar al băncii centrale, manifestarea unor puternice tensiuni pe piața valutară, dispariția oportunităților de plasament interbancar, precum și alte elemente conjuncturale ale pieței monetare au fost valorificate de băncile comerciale în scopul forțării BNR de a majora rata dobânzii la depozitele atrase. De-a lungul anumitor intervale de timp, aceste dobânzi s-au situat la niveluri superioare ratelor dobânzilor interbancare, ceea ce a transformat atragerea de depozite într-un instrument foarte costisitor pentru Banca Națională, centrul de greutate al operațiunilor de sterilizare fiind deplasat, de fiecare dată când a fost posibil, către operațiunile reverse repo, mult mai flexibile și mai eficace.

Amplificarea excedentului de lichiditate din sistemul bancar românesc s-a accentuat la începutul anului 2005 ca efect al operațiunilor de intervenție ale băncii centrale pe piața valutară pentru a preveni aprecierea exagerată a leului. De remarcat, însă, că drenarea excesului de lichiditate s-a realizat cu costuri din ce în ce mai mici, ratele dobânzilor BNR înregistrând, așa cum am mai arătat, scăderi semnificative înainte de liberalizarea unor noi operațiuni ale contului de capital.

Pe lângă depozitele atrase la termen fix, BNR a început să folosească, din iunie 2004, un alt instrument de sterilizare – emiterea de certificate de depozit. Având o scadență mai mare decât a depozitelor atrase și putând fi tranzacționate între bănci, certificatele de depozit au oferit avantajul prelungirii orizontului operațiunilor de sterilizare, în condițiile unei reduceri a primei de lichiditate comparativ cu depozitele.

1.3. Constituirea de depozite și facilitatea de refinanțare

La începutul perioadei de tranziție, Banca Națională a României a decis să înlocuiască sistemul plafoanelor de credit stabilite pentru fiecare bancă în parte cu mecanismul refinanțării, statuat pentru prima dată în Regulamentul din anul 1991 și utilizat ulterior, relativ consecvent, în dimensionarea cantitativă a lichidității din sistemul bancar. S-a urmărit astfel flexibilizarea procedeelor de creare și resorbire a lichidității în sistemul bancar, în corelație cu condițiile pieței. Regulamentul anterior menționat a prevăzut trei tipuri de credite: linia de credit, creditul de licitație și creditul pe termen fix, la care a fost adăugată, prin Norma BNR nr.1/1994, o nouă categorie – creditul pe descoperit de cont (overdraft).

Valențele de pârghie monetară ale refinanțării s-au impus atenției abia în ultimul trimestru al anului 1993, când au fost întrunite câteva condiții definitorii: voința factorului politic, crearea unui cadru analitic adecvat pentru proiectarea politicii monetare, integrarea mai riguroasă a politicii monetare în mix-ul de politici macroeconomice. Tot în 1993, sunt introduse câteva condiții restrictive legate de operațiunile în descoperit de cont (overdraft), respectiv: obligativitatea aprobării acestor operațiuni la nivelul Centralei BNR, majorarea costului și limitarea volumului la maxim 75% din fondurile proprii ale băncilor, ilustrând intenția autorității monetare de a restrânge această modalitate de creditare a băncilor comerciale.

Principala noutate pe care o aduce Regulamentul de refinanțare, completat și modificat în august 1995, rezidă în obligativitatea garantării creditelor de refinanțare de către băncile comerciale, fiind totodată introduse restricții suplimentare vis-à-vis de creditarea pe descoperit de cont, care preia denumirea de "credit lombard". Cele patru categorii de credite statuate prin Regulamentul din 1995 sunt: creditul structural (având ca rată a dobânzii taxa oficială a scontului), creditul de licitație, creditul special (acordat băncilor aflate în criză de lichiditate) și creditul lombard (acordat băncilor pentru a-și acoperi deficitele temporare de resurse).

Cu toate că au existat numeroase etape în care funcționarea de facto a mecanismului refinanțării a fost distorsionată de intervenția factorului politic, prin stabilirea pe criterii administrative a ratelor dobânzii, putem afirma că acest mecanism și-a făcut datoria în mod corespunzător în situațiile în care Banca Națională a trebuit să acționeze ca împrumutător de ultimă instanță, furnizând lichiditățile necesare băncilor la momentul oportun și prevenind, astfel, declanșarea unei crize de sistem.

Eficiența mecanismelor de refinanțare utilizate în România până în anul 1997 poate fi apreciată prin prisma corelației dintre creșterea refinanțării de la BNR și creșterea masei monetare. Astfel, au existat perioade în care mecanismele de refinanțare și-au dovedit pe deplin eficiența, refinanțarea crescând într-un ritm net inferior creșterii masei monetare, ceea ce arată că expansiunea monetară a avut drept resort creșterea intermedierii financiare și a multiplicatorului bazei monetare, după cum au existat perioade în care dinamica refinanțării a devansat clar dinamica masei monetare, demonstrând că refinanțarea a fost în exces față de capacitatea economiei de a absorbi neinflaționist acest volum de lichiditate. Acest exces de lichiditate s-a datorat, în principal, creditelor structurale și creditelor lombard pentru băncile cu probleme.

O mutație importantă s-a produs la sfârșitul anului 1997, când refinanțarea a încetat să mai joace un rol activ în promovarea politicii monetare. Urmărirea obiectivelor de asigurare a competitivității externe a economiei și de consolidare a rezervelor valutare ale statului s-a concretizat în cumpărări masive de valută de către banca centrală de pe piața valutară interbancară. În contrapartidă, a fost injectat un volum semnificativ de lichiditate pe piață, ceea ce a făcut necesare eforturi susținute de sterilizare a acestui exces. Dacă vreme de cinci ani, refinanțarea constituise principala modalitate de injectare a lichidităților necesare sistemului bancar, o dată cu modificarea condițiilor de pe piața monetară, aceasta încetează să mai fie un instrument eficient de reglare a lichidității deoarece Banca Națională își schimbă, din 1997, poziția de creditor net cu aceea de debitor net în sistemul bancar. Stoparea refinanțării direcționate, reducerea progresivă a creditelor structurale, cu dobândă preferențială și cu derogare de la regulament și rambursarea creditelor din anii anteriori au funcționat ca instrumente de absorbție a lichidității, astfel încât, la sfârșitul anului 1998, BNR mai deținea în portofoliu un volum mediu de credite de refinanțare echivalent cu doar 2,9% din nivelul mediu al bazei monetare.

Spre deosebire de anii precedenți, în 1999 și 2000, trendul s-a inversat temporar, refinanțarea redevenind unul din principalele instrumente de injecție monetară, în special pe seama creditului special și a liniilor de credit deschise în favoarea băncilor cu probleme și/sau aflate în proces de restructurare (Bancorex, Banca Agricolă și Credit Bank) și a Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar (pentru deponenții Bankoop și BIR).

Ca expresie a experienței acumulate și sinteză a adaptării la realitățile monetare contemporane, la data de 30 aprilie intrat în vigoare "Regulamentul privind operațiunile de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și facilitățile de creditare și de depozit acordate de aceasta băncilor", ale cărui prevederi intră în consonanță cu elementele definite în documentația generală referitoare la instrumentele de politică monetară, elaborată de Banca Centrală Europeană. În planul facilităților de refinanțare, noul Regulament definește cu claritate sfera de cuprindere a acestora și analizează distinct cele două componente ale facilităților permanente, respectiv facilitatea de creditare și facilitatea de depozit, la care băncile comerciale pot apela din proprie inițiativă și nu din inițiativa sau constrângerea Băncii Naționale.

Facilitățile permanente joacă actualmente un triplu rol pe piața monetară: mijlocesc injectarea, respectiv absorbția de lichiditate pe termen foarte scurt (overnight), demarchează culoarul dobânzilor pieței monetare și, nu în ultimul rând, reprezintă un indicator de apreciere calitativă a politicii monetare.

Potrivit noului Regulament, băncile comerciale pot utiliza facilitatea de creditare (marginal lending facility, în terminologia BCE) pentru a obține lichidități pe termen foarte scurt (overnight) de la Banca Națională sub forma creditului lombard. Acordarea creditelor lombard este condiționată de colateralizarea acestora cu active eligibile pentru garantare, care trebuie să acopere în proporție de 100% creditul și dobânda și trebuie constituite până în momentul acordării creditului.

Băncile au putut apela la cea de-a doua componentă a facilităților permanente – facilitățile de depozit, în scopul valorificării excesului de lichiditate pe termen foarte scurt (overnight). Este important să facem distincția clară între facilitățile de depozit, ca parte integrantă a facilităților permanente, la care băncile comerciale apelează din proprie inițiativă, fiind remunerate la o rată prestabilită a dobânzii și atragerea de depozite pe termen fix, care se încadrează în suita operațiunilor de open market, inițiate de banca centrală și remunerate la o rată negociată a dobânzii. Potrivit Regulamentului, depozitele acceptate în cadrul facilităților permanente sunt remunerate la o rată fixă a dobânzii, stabilită în concordanță cu obiectivele de politică monetară ale BNR. Această rată a înregistrat valori relativ scăzute – între 6% și 5% pe întreg intervalul 2000-2004, marcând de fapt pragul inferior al dobânzilor pe piața monetară.

CAPITOLUL II. INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE UTILIZATE DE BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Politica monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale este efectuată în termeni uniformi de toate statele membre ale Uniunii Europene. Prin integrarea lor în Sistemul European al Băncilor Centrale, băncile centrale naționale practică sarcinile operaționale privind politica monetară, urmând deciziile luate de Banca Centrală Europeană în Consiliul de conducere, în cadrul căreia fiecare bancă centrală are un grad pe participare egală în procesul de adoptare a hotărârilor. Este vorba despre o împărțire în ceea ce privește suveranitatea monetară.

Împărțirea atribuțiilor și a competențelor în interiorul sistemului se face pornind de la principiului subsidiarității, care presupune că Banca Centrală Europeană nu intervine în problemele ce nu sunt de competența ei. Pentru realizarea scopului fundamental, adică cel privind stabilitatea prețurilor, Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale nu depind nici de autoritățile politice naționale nici de cele comunitare.

Raportul publicat de Banca Centrală Europeană, denumit "Politica monetară unică în stadiul al treilea. Documentația generală asupra instrumentelor și procedurilor de politică monetară ale SEBC" actualizează un cadru organizatoric, luând în considerare progresele făcute cu privire la detalierea procedeelor și instrumentelor de politică monetară ale Băncii Centrale Europene.

SEBC are ca scop, „menținerea stabilității prețurilor. Fără să prejudicieze obiectivul, SEBC trebuie, și să susțină politica economică de ansamblu din cadrul UE. Sarcinile cele mai importante ale Sistemului Eeconomic al Băncilor Ccentrale cuprind:

punerea în practică și definirea politicii monetare unice;

conducerea operațiunilor valutare, deținerea și gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

asigurarea bunei funcționări a sistemelor de plăți;

emisiunea monetară;

cooperarea în domeniul controlului bancar;

funcții consultative;

colectarea informațiilor statistice.”

Pentru atingerea scopului fundamental propus, SEBC și BCE sunt obligate să-și construiască un plan al politicii monetare, bazat pe monetary targeting, sau inflation targeting ori pe o combinație a celor două. „Indiferent de planul aleas, cadrul operațional al politicii monetare unice este obligat să răspundă următoarelor principii: egalitate de tratament, conformitate cu principiile de piață, căutarea celui mai convenabil raport cost-eficiență, simplitate, continuitate, descentralizare, armonizare, în conformitate cu procesul de decizie al SEBC”. Pentru a atinge toate obiectivele, Sistemul European al Băncilor Centrale are la dispoziție mai multe instrumente de politică monetară: oferă facilități de refinanțare, coordonează operațiunile de open-market, și poate solicita instituțiilor de credit constituirea de rezerve minime în conturile lor la SEBC.

„Aplicarea unei politici monetare uniforme a necesitat atât armonizarea instrumentelor de politică monetară, cât și integrarea piețelor interbancare naționale. Pentru ca băncile să poată efectua tranzacții eficiente cu euro și în afara granițelor țărilor de rezidență, IME a elaborat un nou sistem de plăți, denumit TARGET (Trans-European Automated Real-time Gross Settlement Express Transfer), care funcționează printr-o rețea specială de comunicații și permite participanților să efectueze plăți "în timp real" în euro, răspunzând astfel nevoilor politicii monetare unice.”

„Sunt tot mai dese vocile care susțin că este necesară o reformă la Banca Centrală Europeană, reformă menită să simplifice pocesul greoi de luare a deciziilor și să permită băncii să se miște mai rapid atunci când se pune problema reducerii ratei de referință a dobânzii.”

Înfocații susținători, economiștii francezi, ai reformei Băncii Centrale Europene, susțin că politica de contol a ratei inflației trebuie să se bazeze pe o marjă numerică mai ridicată, care să urmărească poziționarea indicatorului pe un interval de la 1% la 4%, față de scopul actual de cel mult 2%. Se pune, de asemenea, problema că mărirea Uniunii Monetare Europene va îngreuna activitatea Băncii Centrale Europene, prin marirea numărului de membri și este pusă în discuție varianta creării unei comisii de dimensiuni mai mici pentru politica monetară, care să aibă responsabilitatea stabilirii unei rate a dobânzii în concordanță cu scopurile politicii monetare.

Tabelul nr.7

Operațiunile de politică monetară desfășurate de Banca Centrală Europeană

Sursa: European Central Bank, The Single Monetary Policy in Stage Three. General Documentation on ESCB Monetary Policy Instruments and Procedures, September 1998, site internet http://www.ecb.int.

2.1. Regimul operațiunilor de open-market în cadrul Eurosystem-ului

Operațiunile de open-market joacă un rol important în promovarea politicii monetare în cadrul Eurosystem-ului, fiind utilizate în scopul manevrării ratelor dobânzii, gestionării situației lichidității pe piață și ca indicator de stare pentru deciziile de politică monetară.

Operațiunile de open-market sunt inițiate de Banca Centrală Europeană, care decide asupra categoriei de instrumente ce vor fi puse în aplicare și stabilește termenii și condițiile pentru punerea lor în practică. Ele pot fi exercitate în baza unuia din cele trei tipuri de proceduri aplicabile: licitații standard (pentru care intervalul cuprins între momentul anunțării licitației și cel al certificării sumelor alocate nu poate depăși 24 de ore); licitații ”fulger” (executabile în cel mult o oră) și proceduri bilaterale (efectuate prin intermediul burselor de valori și al agenților de piață).

În funcție de scopurile cărora le sunt destinate, de frecvența și procedurile asociate, operațiunile de open-market promovate de Eurosystem se împart în patru categorii principale:

a) Operațiunile de refinanțare de bază (Main refinancing operations) – sunt operațiuni prin intermediul cărora este injectată lichiditate, având frecvență săptămânală și maturitate ce nu depășește, în mod normal, o săptămână. Aceste operațiuni sunt efectuate de băncile centrale naționale în baza licitațiilor standard. Prin intermediul acestei categorii de operațiuni este asigurată cea mai mare parte a finanțărilor necesae în cadrul sistemului.

b) Operațiunile de refinanțare pe termen mai lung (Longer-term refinancing operations) – sunt operațiuni prin intermediul cărora este injectată lichiditate, având o frecvență lunară și o maturitate normală de 3 luni. Scopul acestor operațiuni este acela de a asigura contrapartidelor surplusul de finanțare de care ele au nevoie pe termen mai lung și sunt derulate de băncile centrale naționale prin intermediul licitațiilor standard. De regulă, Eurosystem-ul nu intenționează să trimită semnale pieței prin intermediul acestor operațiuni.

c) Operațiunile de reglaj fin (Fine-tuning operations) – sunt derulate pe baze ad-hoc, cu scopul gestionării lichidității din sistem și al manevrării ratelor dobânzii, mai ales pentru a proteja evoluția ratelor dobânzii de efectele induse prin fluctuarea nivelului lichidității pe piață. Ele îmbracă, de regulă, forma tranzacțiilor reverse, dar pot fi derulate și ca tranzacții outright, ca swap-uri valutare sau prin atragerea de depozite pe termen fix. Operațiunile de reglaj fin sunt, în mod normal executate de băncile centrale naționale prin intermediul licitațiilor ”fulger” sau al procedurilor bilaterale. Consiliul Guvernatorilor al Băncii Centrale Europene decide asupra oportunității situațiilor în care se impune ca Banca Centrală Europeană însăși să execute această categorie de operațiuni.

d) Complementar, Eurosystem-ul poate să deruleze operațiuni structurale prin emiterea de certificate de depozit, tranzacții reverse și tranzacții outright, ori de câte ori Banca Centrală Europeană își propune să ajusteze poziția structurală a Eurosystem-ului față de sectorul financiar. Operațiunile structurale ce îmbracă forma tranzacțiilor reverse și a emiterii de instrumente de îndatorare sunt derulate de băncile centrale naționale prin intermediul licitațiilor standard. Operațiunile structurale care îmbracă forma tranzacțiilor outright sunt executate prin intermediul procedurilor bilaterale.

Promovarea operațiunilor de open-market în cadrul Eurosystem-ului se face prin intermediul a 5 tipuri de instrumente, dintre care cel mai important este reprezentat de tranzacțiile reverse, fie în baza angajamentelor de răscumpărare, fie prin intermediul împrumuturilor colateralizate.

Celelalte categorii de instrumente includ: tranzacțiile outright (vânzările/ cumpărările definitive de active eligibile pentru tranzacționare); emiterea certificatelor de depozit; operațiunile de swap valutar și atragerea de depozite pe termen fix.

Tranzacțiile reverse – Se referă la operațiunile prin intermediul cărora Eurosystem-ul cumpără sau vinde active eligibile în cadrul unor angajamente de răscumpărare sau efectuează operațiuni de creditare colateralizate cu active eligibile. Ele sunt utilizate în cadrul operațiunilor de refinanțare de bază, al operațiunilor de refinanțare pe termen mai lung și, de asemenea, în cadrul operațiunilor structurale sau de reglaj fin.

Băncile centrale naționale pot efectua acest tip de tranzacții fie sub forma acordurilor de răscumpărare (proprietatea asupra unui activ este transferată creditorului în cadrul unui acord prin intermediul căruia părțile convin ca activul să fie retransferat debitorului la un moment viitor), fie sub forma împrumuturilor colateralizate (activele generează dobândă pe perioada acordării creditului, dar dreptul de proprietate rămâne la debitor).

În cadrul acordurilor de răscumpărare, dobânda aferentă sumelor date, respectiv luate cu împrumut pe perioada derulării operațiunii este dată de diferența dintre prețul de vânzare și prețul de răscumpărare. În cazul împrumuturilor colateralizate, dobânda aferentă se determină aplicând rata specificată a dobânzii la suma creditului, pe durata acordării acestuia. Este vorba despre o rată simplă a dobânzii cu convenția "360 de zile".

Tranzacțiile outright – Se referă la operațiunile prin intermediul cărora Eurosystem-ul cumpără sau vinde active eligibile pe piață în mod definitiv, ireversibil. Astfel de operațiuni sunt efectuate numai în scopuri structurale și de reglaj fin.

O tranzacție outright implică transferul complet al dreptului de poprietate de la vânzător la cumpărător, fără a fi specificată clauza reversibilității acestui transfer și se derulează în conformitate cu regulile specifice pe piața diferitelor tipuri de instrumente de debit utilizate.

Emiterea de certificate de depozit – Se face cu scopul ajustării poziției structurale a Eurosystem-ului față de sectorul financiar astfel încât să genereze sau chiar să sporească un deficit de lichiditate pe piață.

Aceste certificate constituie o expresie a obligației pe care Banca Centrală Europeană și-o constituie față de deținătorul lor și au o transferabilitate nerestricționată. Ele sunt emise cu discount (prețul de emisiune se situează sub nivelul valorii nominale) și sunt răscumpărate la scadență la un preț echivalent cu valoarea lor nominală. Diferența dintre prețul de emisiune și prețul de răscumpărare echivalează cu dobânda calculată aplicând rata simplă a dobânzii convenite la prețul de emisiune, pe perioada de maturitate a certificatului, cu convenția "360 de zile", conform formulei de mai jos:

(1)

unde:

PE – prețul de emisiune;

VN – valoarea nominală, care echivalează cu prețul de răscumpărare;

r – rata dobânzii, exprimată procentual;

T – maturitatea certificatului, exprimată în zile.

Swap-urile valutare – „Operațiunile de swap valutar derulate în scopul promovării obiectivelor politicii monetare constau în tranzacții simultane spot și forward pe cursurile de schimb ale euro față de alte valute.” Ele sunt utilizate mai ales din considerente de reglaj fin, pentru gestionarea lichidității pe piață și manevrarea ratelor dobânzii și constau în cumpărarea (sau vânzarea) spot de euro contra altor valute concomitent cu vânzarea (sau cumpărarea) aceleiași sume, de această dată, printr-un contract forward cu o scadență specificată.

Ca regulă generală, Eurosystem-ul efectuează astfel de tranzacții numai cu valute de largă circulație și stabilește, de comun acord cu contrapartidele, diferența dintre cursul de schimb aferent tranzacției la termen și cursul de schimb aferent tranzacției spot (numărul punctelor swap aferente tranzacției), conform relațiilor prezentate mai jos:

– Cursul de schimb spot valuta ABC/EURO:

(2)

– Cursul de schimb forward valuta ABC/EURO la momentul M (maturitatea contractului):

(3)

– Punctele swap:

(4)

– Cantitatățile de valute necesare pentru tranzacția spot – N(ABC) și pentru tranzacția forward N(ABC)M:

(5)

(6)

Atragerea de depozite pe termen fix – Eurosystem-ul dă posibilitatea contrapartidelor să își plaseze depozite remunerate pe termen fix la băncile centrale naționale din statele în care acestea își au sediul. Colectarea acestui tip de depozite este preconizată a servi scopurilor de reglaj fin pentru a absorbi surplusul de lichiditate de pe piață.

Dobânda bonificată pentru aceste depozite se calculează cu o rată simplă a dobânzii, care este fixă, cu convenția "360 de zile" și este plătibilă la maturitatea depozitului.

2.2. Facilitățile permanente (standing facilities)

Facilitățile permanente urmăresc să injecteze și să absoarbă lichiditatea pe termen foarte scurt (overnight), să orienteze politica monetară și să demarcheze culoarul ratelor dobânzii overnight pe piață. Există două facilități disponibile, la care băncile comerciale eligibile apelează din proprie inițiativă, sub rezerva întrunirii anumitor condiții: facilități de depozit și facilități de refinanțare.

Băncile comerciale pot utiliza facilitatea de refinanțare pentru a obține lichidități pe termen foarte scurt (overnight) de la băncile centrale naționale pe baza activelor eligibile pentru garantare. În condiții normale, nu există limite de creditare sau alte restricții de acces la această facilitate, cu excepția cerinței de a avea un nivel corespunzător de active de garantare. Rata dobânzii la creditele de refinanțare reprezintă limita superioară a ratelor dobânzii overnight din sistem.

Băncile comerciale pot să utilizeze facilitatea de depozit, plasând depozite overnight la băncile centrale naționale. În condiții normale, nu există limitări sau alte restricții de acces la această facilitate. Rata dobânzii la depozitele atrase marchează limita inferioară a ratelor dobânzii overnight. Facilitățile de depozit și de refinanțare sunt administrate descentralizat de către băncile centrale naționale.

2.3. Sistemul rezervelor minime

Banca Centrală Europeană poate cere instituțiilor de credit constituirea de rezerve minime în conturile acestora deschise la băncile centrale naționale din cadrul mecanismului rezervelor minime al Eurosystem-ului, al cărui fundament legal este asigurat de Articolul 19 din Statutul SEBC, Council Regulation (EC) no.2531/1998 și Council Regulation (EC) no. 1745/2003. Nivelul rezervelor minime aferent fiecărei instituții se determină în funcție de baza de rezervă, ținând cont de regulile specifice de ponderare. Deținerile sub formă de rezerve obligatorii sunt remunerate la rata dobânzii pe care Eurosystem-ul o aplică pentru principalele operațiuni de refinanțare.

Principalele funcții monetare pe care le îndeplinește sistemul rezervelor minime în cadrul Eurosystem-ului constau în:

Stabilizarea ratelor dobânzii pe piața monetară – principiile de ponderare specifice contribuie la stabilizarea ratelor dobânzii pe piața monetară prin impulsul pe care îl dau instituțiilor în cauză de a aplana efectele fluctuațiilor temporare de lichiditate;

Generarea sau sporirea unui deficit de lichiditate – acest deficit structural se poate dovedi util pentru a îmbunătăți capacitatea Eurosystem-ului de a opera eficient în calitate de furnizor de lichidități.

Potrivit Articolului 19.1 din Statutul SEBC, BCE solicită instituțiilor de credit cu sediul în Statele Membre să constituie rezerve minime, ceea ce face ca filialele de pe teritoriul Statelor Membre ale unor entități persoane juridice străine să cadă, de asemenea, sub incidența sistemului de rezerve minime al Eurosystem-ului. Nu fac subiectul acelorași prevederi filialele active în afara Uniunii Europene ale instituțiilor de credit din Statele Membre.

Baza de calcul pentru rezerva minimă a unei instituții de credit se determină în strânsă legătură cu elementele din bilanțul acesteia. Datele de bilanț sunt raportate băncilor centrale naționale în cadrul general al statisticilor monetare și bancare ale BCE. În conformitate cu Council Regulation (EC) no.2531/1998, BCE este îndreptățită să includă pasivele care rezultă din atragerea de fonduri împreună cu datoriile din afara bilanțului în baza de calcul a rezervei minime pentru instituțiile de credit. În cadrul sistemului de rezerve minime al Eurosystem-ului, numai categoriile "Depozite"și "Certificate de depozit emise" sunt incluse în baza de calcul pentru rezervă.

Datoriile față de alte instituții din lista celor care fac obiectul sistemului de rezerve minime, precum și datoriile față de BCE și băncile centrale naționale nu sunt incluse în baza de rezervă. În acest scop, pentru categoria de datorii "Certificate de depozit emise", emitentul trebuie să dovedească valoarea de facto a acestor instrumente deținute de alte instituții care se supun regulilor de constituire a rezervei minime pentru a putea să le deducă din baza de rezervă. Dacă o astfel de dovadă nu poate fi prezentată, emitenții pot aplica un coeficient standard de deducere ca procent din suma aferentă postului bilanțier în cauză.

Ratele de constituire a rezervelor minime obligatorii sunt specificate în Reglementarea (EC) No 1745/2003 a Băncii Centrale Europene astfel:

– rata 0 pentru următoarele categorii de pasive: "depozite cu maturitate de peste 2 ani"; "depozite retractabile la peste 2 ani cu pre-aviz ", "sume aferente operațiunilor repo", "certificate de depozit cu maturitate de peste 2 ani";

– o rată de constituire de 2% pentru toate celelalte pasive incluse în baza de rezervă.

Calcularea rezervei obligatorii pentru fiecare instituție se face în funcție de nivelul pasivelor eligibile și de coeficienții corespunzători fiecărei categorii de pasive. Fiecare instituție de credit poate deduce o alocație în valoare de 100 000 EUR din rezerva minimă în fiecare Stat Membru în care aceasta are reprezentare.

Baza și coeficienții pentru calculul rezervelor minime Figura nr.1

BCE publică un calendar cu perioadele de menținere a rezervelor cu cel puțin trei luni înainte de începerea fiecărui an. Perioada de menținere începe cu ziua primei operațiuni de refinanțare după întâlnirea Consiliului Guvernatorilor, la nivelul căreia este programată evaluarea lunară a politicii monetare.

Fiecare instituție de credit își depune rezervele obligatorii într-unul sau mai multe conturi de rezervă deschise la banca centrală națională din Statul Membru unde aceasta își are sediul. Pentru instituțiile cu mai mult de un sediu într-un Stat Membru, sediul central este responsabil pentru depunerea rezervelor minime agregate aferente tuturor sediilor de pe teritoriul statului respectiv. Instituțiile cu sedii în mai multe State Membre depun rezerve minime la băncile centrale naționale din fiecare stat, în funcție de baza de calcul corespunzătoare în fiecare din acestea.

Deținerile de rezerve obligatorii sunt remunerate pe perioada de menținere la rata BCE pentru principalele operațiuni de refinanțare, în funcție de numărul de zile calendaristice, conform relațiilor:

(7)

(8)

unde:

Rt – remunerarea pentru deținerile de rezerve obligatorii pe perioada de menținere t;

Ht – deținerile medii zilnice de rezerve obligatorii pe perioada de menținere t;

nt – numărul de zile calendaristice al perioadei de menținere t;

rt – rata de remunerare pentru deținerile de rezerve obligatorii pe perioada de menținere t;

i – ziua calendaristică cu numărul i din cadrul perioadei de menținere t;

MRi – rata marginală a dobânzii pentru cele mai recente operațiuni de refinanțare derulate până cel târziu în ziua i.

Baza de calcul este determinată de instituțiile de credit în cauză și raportată băncilor centrale naționale din sistem în cadrul general al statisticilor monetare și bancare ale BCE. Calculul rezervelor minime datorate pentru perioada de menținere se face fie din inițiativa băncii centrale naționale, fie a instituției de credit în cauză și este notificată cu cel puțin trei zile lucrătoare înainte de începerea perioadei de menținere.

CAPITOLUL III. ARMONIZAREA INSTRUMENTELOR DE POLITICĂ MONETARĂ

Evoluția sistemului financiar și a economiei este caracterizată, printre altele, de gradul de lichiditate a activelor financiare, redat cu loialitate de agregatul monetar M3. Acesta prezintă o importanță deosebită în atingerea scopului subsidiar al politicii monetare: stabilitatea monedei unice. Deși nu constituie instrument propriu-zis pe care decidenții îl utilizează în îndeplinirea obiectivului suprem, agregatul monetar este, cu certitudine, un mijloc de facilitare a căilor prin care se conturează politica monetară și prin care, spre final, se înfăptuiește.

Contribuția instrumentului de analiză monetară M3 în privința eficienței politicilor aplicate este următoarea:

• furnizarea de informații referitoare la evoluția prețurilor pe termen mediu și lung, prin rata de creștere a ratei dobânzii;

• crearea relațiilor edificatoare pentru zona euro între: bani, prețuri, rata dobânzii și economia reală;

• examinarea amănunțită a lichidității, fiind un indicator de bază în anticiparea prețurilor pe piață.

Mecanismul complex de cauze și efecte prin care politica monetară a UE afectează Piața comună este compus din instrumentele de politică monetară prezentate.

Totuși, dincolo de mijloacele pe care le au la dispoziție instituțiile cu competențe în politica monetară, relațiile economice caracteristice pieței sunt canalele prin care se transmit semnalele și se realizează ajustările necesare asupra diferitelor elemente cheie ale unei economii (ex. prețuri, dobânzi). Acest sistem de comunicare între deciziile de politică monetară și stabilitatea prețurilor se bazează pe manipularea ratelor oficiale ale dobânzii. Astfel, BCE tipărește monedă pe care o transmite băncilor comerciale pentru a satisface cererea de lichidități de pe piață și având monopolul acestui proces, poate să impună rata dobânzii asupra operațiunilor sale.

Costurile de finanțare cu lichiditate astfel suportate de băncile comerciale se răsfrâng mai departe asupra costurilor de creditare ale clienților lor. În consecință, BCE influențează deciziile gospodăriilor și ale firmelor de a face investiții sau de a consuma — rate ale dobânzii crescute, ceteris paribus, vor conduce la o scădere a atractivității creditelor, și viceversa.

Schimbările comportamentului de consum vor conduce la schimbări în nivelul cererii și ofertei de bunuri, ceea ce mai departe, conduce la influențarea nivelului prețurilor bunurilor și serviciilor de pe piață.

Prin acest sistem interconectat, BCE influențează atât direct piața economică, politicile sale având un impact asupra prețurilor, dar influențează deopotrivă și așteptările consumatorilor cu privire la evoluția inflației și a prețurilor.

Politica monetară comunitară vizează în sens larg asigurarea stabilității financiare a Uniunii Europene.

Progrese subtanțiale s-au făcut în cadrul procesului de integrare monetară, în special prin constituirea și consolidarea Zonei euro și a mecanismelor specifice de gestiune a acesteia. Totuși, limitările cadrului instituțional și a instrumentelor politicii monetare se manifestă în dependența acestora față de politicile fiscale și bugetare ale Uniunii Europene.

Astfel, o analiză profundă a politicii monetare necesită și acoperirea acestor aspecte tangențiale și complementare. Lanțul interdependenței acestor diferite politici pornește de la structura sistemelor de impozitare, prin care se constituie parte din fondurile bugetului unional anual, care la rândul său este sursa de finanțare a implementării politicii monetare. Dincolo de procesul de finanțare, este evidentă necesitatea corelării aspectelor financiare și fiscale pentru sustenabilitatea și eficacitatea activității economice în cadrul Uniunii Europene.

Eficiența politicii monetare este determinată în mare măsură de eficiența coordonării fiscale și de aceea tendința generală este de a se avansa coordonarea și convergența fiscală la nivelul UE.

Deși obligatorii și acceptate de toare statele membre ale Uniunii Europene, normele de convergență pot fi criticabile. Principalele scopuri vizate prin normele de convergență sunt convingerea faptului că fiecare țar raspunde din punct de vedere fiscal și țările implicate sunt suficient de similare pentru a oferi siguranța unei singure politici monetare. Statele membre din zona euro au realizat eforturi deosebite pentru respectarea normelor de convergență, cum ar fi scăderea bugetului fiscal, înnoirea în domeniul contabilității și folosirea instrumentelor legislative pentru cerința monedei unice.

Beneficiile economice principale ale adoptării monedei euro (înlăturarea riscului privind de rata de schimb valutar, scăderea costurilor tranzacțiilor, mărirea transparenței prețurilor și afundarea piețelor financiare) rezultă, în principal, din înlocuirea cu o monedă unică a monedelor din statele membre. Mai mult, euro oferă și o serie de beneficii economice indirecte, precum stabilitatea macroeconomică, ratele dobânzilor mai scăzute, monedă de rezervă, refomă structurală precum și creștere economică.

Moneda euro structurează o uniune economică, socială și politică bine conturată, în care obiectivul prioritar urmărit este acela de a clădi un viitor comun și favorabil, în conformitate cu acordarea integrității mediului natural, păstrarea valorilor tradiționale și a istoriei, aplicarea valorilor moderne în spiritul transformării mondoeconomice și a avantajelor ce decurg din acest procedeu.

Avantajele incontestabile ale monedei europene sunt puțin umbrite de incertitudinile și riscurile monedei unice. „Toți care au arătat, neîncredere în viitorul monedei unice au început de la argumente care aparțin de cheltuielile inseparabile tranziției, șocurile economice precum și posibilitatea apariției unor neconcordante la nivel politic.

Cheltuielile inseparabile tranziției conțin atât sumele cheltuite pentru transformarea, prețurilor, a formularelor, a etichetelor, a documentelor tipizate de birou, a bazelor de date, a actelor bancare, a programelor software, a automatelor bancare, a caselor de marcat precum și a computerizatelor bancare. Doar emisiunea de bancnote noi de monede noi a avut o urmărire asupra prețurilor de miliarde de dolari, prețul integral al tranziției depășind 1% din PIB-ul euro zonei.”

Șocurile economice urmăresc schimbările neașteptate în cadrul mediului macroeconomic al unei țări sau regiuni care distorsionează balanța producției, a consumului, a investițiilor, a cheltuielilor guvernamentale și a comerțului. Cea mai amenințătoare stare de șoc economic pentru zona monedei unice este șocul asimetric, numit așa, deoarece afectează țările în mod diferit.

Cu toate acestea, construcția europeană a rezistat la multe momente de criză, și stadiul prezent al integrării și dezvoltării este consecința efortului mare al statelor membre, ceea ce UME a și recomandat ca fiind un proiect viabil.

SBE presupune o ordine a instituțiilor de credit pe trei niveluri: primul un nivel superior, la nivelul căruia regăsim Banca Centrală Europeană, al doilea un nivel intermediar, la nivelul caruia se regăsește Sistemul European al Băncilor Centrale și al treilea nivel, cel inferior, la nivelul căruia regăsim toate instituțiile de creditare ce oferă servicii atât persoanelor fizice cât și juridice.

SEBC este alcătuit din BCE și din celelalte băncile centrale naționale ale tuturor statelor membre ale UE și are drept scop principal menținerea stabilității prețurilor. Sistemul European al Băncilor Centrale ajută politicile economice din uniune, și contribuie la realizarea scopurilor comunității.

După ce toate țările vor fi adoptat moneda euro ca și monedă unică, funcționarea Consiliului General nu va mai avea justificare, el confundându-se, atunci cu Consiliul actual al Guvernatorilor. Consiliul General oferă un rol important în politica monetară și in ceea ce privește statele care nu au adoptat deocamdată moneda euro. El a fost constituit ca o soluție de compromis, „scopul excluderii complete a guvernatorilor din băncile centrale care să nu participe la uniunea monetară și totodată ideea de ai include în Consiliul Guvernatorilor, fără drept de vot.

Toate băncile centrale naționale din statele din afara zonei euro au un rol important în procesul de decizii în ceea ce privește politica monetară. Îndatoririle Consiliului General sunt mai mult consultative.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, scopul principal al politicilor monetare urmărit de Banca Centrală Europeană este stabilitatea prețurilor, numită ca o mărire anuală a IAPC – Indicele Amortizat al Prețurilor de Consum în zonele euro mai mici de 2%.

Chiar și în condițiile în care deciziile luate cu privire la politica monetară se iau la nivelul Băncii Centrale Europene, urmărirea politicii monetare unice este descentralizată, intră în cadrul atribuțiilor băncilor centrale naționale. Pentru a putea fi considerat un tot unitar deciziile privind politica monetară din toată zona euro, au avut în vedere toate exigențele egale pentru totalitatea țărilor în ceea ce privește instituțiile de credit ce lucrează în mod direct cu SEBC.

Pregătirea României pentru aderare a impus și înfăptuirea unui sistem bancar competitiv, eficient și stabil, care să fie o intermediere pe piața de capital în funcție de criteriile de eficiență și să ofere încredere publicului”.

Potrivit scopurilor urmărite privind integrarea europeană, Banca Națională a României a acționat în strânsă legătură cu demersurile susținute ale României cu privire la ajustarea instituțională, operațională și structurală. BNR a continuat să ofere o atenție ridicată reformei sistemului bancar și în aceeași măsură accelerării procesului privind integrarea financiară, în conformitate cu principiile și normele aflate la baza politicii europene.

Procedeul de „privatizare” a monedei nu înseamnă pierderea împuternicirilor statale în domeniul circulației și emisiunii de monedă, un element a suveranității unui stat, ci înseamnă eliminarea tuturor formelor de subordonare, a intereselor statului, a monedei.

„Potrivit angajamentelor luate prin actele de negociere dintre UEM, statutul BNR a fost puternic armonizat cu prevederile actelor normative comunitare. Acestea sunt: Tratatul privind înființarea unei Comunității Europene, Protocolul Statutului SEBC și al BCE, precum și ale tuturor reglementărilor comunitare cu privire la activitatea băncilor centrale ale statelor membre Uniunii Europene.

Este remarcabilă concordanța dintre obiectivul fundamental al Băncii Naționale Române, și prevederile Statutului SEBC și al BCE. Pentru înființarea statutului actual al BNR, a fost importantă adaptarea tuturor prevederilor interne la prevederile europene în ceea ce privește legislația bancară.”

Un principiu de bază al Sistemului European al Băncilor Centrale este susținut de independența Băncii Centrale Europene și a băncilor naționale, principiu care a afirmat și a respectat normele atât în colaborarea cu autoritățile naționale centrale și cu cele organizate la nivel local sau regional cât și în colaborare cu instituțiile comune la nivel european.

BNR poate să încheie acorduri de colaborare, referitoare la schimbul de informații, cu autorități competente din diferite țări ori cu alte organisme sau autorități din terțe țări, în condițiile în care toate informațiile furnizate sunt subjugate unor cerințe privitoare la păstrarea secretului profesional.

„Totalitatea relațiilor internaționale ale BNR sunt enunțate în lege, și privesc, alte categorii de parteneri, în afară de cei din Uniunea Europeană. Banca Națională a României poate asista la organizații internaționale cu privire la caracterul financiar, monetar, bancar sau de plăți, și poate deveni membru al acestora. „Banca Națională a României poate participa, în numele statului sau în nume propriu, la negocierile și tratativele externe în ceea ce privește problemele financiare, de curs de schimb, monetare și de plăți, de altfel, și în domeniul reglementării, autorizării și supravegherii instituțiilor de credit.

Potrivit statutului, guvernarea BNR este asigurată de Consiliul de Administrație, format din nouă membri, și guvernarea executivă a Băncii Naționale a României se face de către guvernator sau de către prim-viceguvernator împreună cu cei doi viceguvernatori. Toți membrii din Consiliulul de Administrație al Băncii Naționale Române, sunt numiți de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, având posibilitatea de a-și reînnoi mandatul. Dacă are loc o descompletare a Consiliului de Administrație, ocuparea locurilor vacante pe funcția respectivă se face pe durata întreagă a mandatului. Oricăre membru al consiliului de administrație este revocat din funcție de Parlament, doar în condițiile în care acesta încetează să mai îndeplinească condițiile absolut obligatorii pentru exercitarea atribuțiilor sale ori dacă este vinovat de grave abateri.

Statutul actual al Băncii Naționale Române cuprinde totalitatea dispozițiilor de completare a atribuțiilor și normelor guvernatorului Băncii Naționale a României. Guvernatorul poate să emită decizii și ordine și chiar să reprezintă BNR în relațiile cu terții, putând semna, direct sau prin împuternicind alte persoane.”

Toate situațiile financiare ale BNR sunt făcute conform principiilor și normelor contabile prevăzute de standardele internaționale de contabilitate, ce pot fi aplicate băncilor centrale, și sunt recunoscute de BCE și trebuie să cuprindă: notele explicative, contul de profit și pierdere și bilanțul. Acestea sunt subjugate auditării efectuate de auditori financiari. Aceștia sunt persoane juridice autorizate de către Camera Auditorilor Financiari din România, și sunt selectați în consiliul de administrație, pe baza unei licitații.

Procedeul de tranziție a economiei de piață presupune mutații importante în politica monetară susținută de BNR. Ca și urmare a ratei inflației ridicate, politica monetară susținută de BNR a avut un important caracter restrictiv.

Pe toată perioada 1993-1998, eficacitatea politicii monetare susținută de BNR a fost micșorată, mai ales după întârzierea reformelor structurale.

„Politica monetară mai restrictivă susținută și promovată de Banca Națională a României a avut rezultatele așteptate, cu precădere, începând din anul 2000, în ceea ce privește reformele din economie. Întregul procedeu de dezinflație și mărirea accentuată a competiției pe piața bancară au determinat, în România, instituțiile de credit să micșoreze atât dobânzile active cât și pasive de operațiuni în lei, și totodată și marja dintre ele.

Legea bancară din România a fost adoptată după anul 1990, o dată cu adoptarea unui cadru reglementativ cu privire la funcționarea și organizarea băncii centrale. În acest mod, statutul Băncii Naționale a României și legea bancară din România au avut reglementări normative prin legi mai speciale doar din anul 1991. Acestea au fost modificate total în anul 1998, iar apoi în 2004.”

Dacă analizăm doar formal legea bancară, varianta care cuprinde modificările este aproape dublă decât prima variantă. Îmbunătățirile aduse primei variante asigură armonizarea legislației bancare naționale.

Cea de a doua etapă cu modificări aduse legii bancare s-a făcut la sfârșitul anului 2004.

BNR a pornit un proiect de îmbunătățire a activității CRB care s-a sintetizat în „Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2004 cu privire la funcționarea și organizarea la BNR a CRB, și care a intrat în vigoare numai de la 1 septembrie 2004. Prin elaborarea acestei reglementări, au avut în vedere toate modificările legislației bancare, necesitatea de a avea o flexibilitate mai mare în procesarea și transmiterea informațiilor de risc bancar, și totodată dezvoltarea bazei de date a CRB, prin adăugarea de noi informații privind riscul bancar.”

Legea privitoare la activitatea instituțiilor de credit cuprinde prevederile normative cu privire la cadrul de reglementare aplicat organizațiilor cooperatiste de credit.

Modificări semnificative au fost înregistrate în urma emiterii Legii nr. 122/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit. Pentru aceasta, au fost eliminate toate barierele cu privire la cetățenia tuturor membrilor auditorilor.

„Țara noastră nu beneficiază de un regim valutar aprobat prin lege, ci avem un Regulament valutar emis de BNR. Actual, regimul valutar din țara noastră este prevăzut în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005. Regulamentul cuprinde totalitatea drepturilor rezidenților și nerezidenților, și stabilește clar liberul acces pe piața valutară din România, dar menține totodată autorizarea BNR privind operațiunile valutare pe piața de capital.

Urmărind, alinierea la legislația Uniunii Europene privind reglementările valutare s-a presupus definirea clară a operațiunilor valutare curente și a celor de capital, și totodată nomenclatorul acestora. Definirea tuturor operațiunilor curente este în linii mari de acord cu prevederile din Statutul Fondului Monetar Internațional. În iulie 1999 după care în februarie 2001, s-a instituit un calendar ferm cu privire la libera mișcăre de capital, prin hotărârile Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României, s-a instituit baza negocierilor cu Uniunea Europeană si totodată libera circulare a capitalurilor.”

CONCLUZII

Principala noutate pe care o aduce Regulamentul de refinanțare, completat și modificat în august 1995, rezidă în obligativitatea garantării creditelor de refinanțare de către băncile comerciale, fiind totodată introduse restricții suplimentare vis-à-vis de creditarea pe descoperit de cont, care preia denumirea de "credit lombard".

Politica monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale este efectuată în termeni uniformi de toate statele membre ale Uniunii Europene. Prin integrarea lor în Sistemul European al Băncilor Centrale, băncile centrale naționale practică sarcinile operaționale privind politica monetară, urmând deciziile luate de Banca Centrală Europeană în Consiliul de conducere, în cadrul căreia fiecare bancă centrală are un grad pe participare egală în procesul de adoptare a hotărârilor.

Țara noastră nu beneficiază de un regim valutar aprobat prin lege, ci avem un Regulament valutar emis de BNR. Actual, regimul valutar din țara noastră este prevăzut în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005. Regulamentul cuprinde totalitatea drepturilor rezidenților și nerezidenților, și stabilește clar liberul acces pe piața valutară din România, dar menține totodată autorizarea BNR privind operațiunile valutare pe piața de capital.

Un principiu de bază al Sistemului European al Băncilor Centrale este susținut de independența Băncii Centrale Europene și a băncilor naționale, principiu care a afirmat și a respectat normele atât în colaborarea cu autoritățile naționale centrale și cu cele organizate la nivel local sau regional cât și în colaborare cu instituțiile comune la nivel european.

Potrivit angajamentelor luate prin actele de negociere dintre UEM, statutul BNR a fost puternic armonizat cu prevederile actelor normative comunitare. Acestea sunt: Tratatul privind înființarea unei Comunității Europene, Protocolul Statutului SEBC și al BCE, precum și ale tuturor reglementărilor comunitare cu privire la activitatea băncilor centrale ale statelor membre Uniunii Europene.

Urmărind, alinierea la legislația Uniunii Europene privind reglementările valutare s-a presupus definirea clară a operațiunilor valutare curente și a celor de capital, și totodată nomenclatorul acestora.

În concluzie apreciem faptul că modificările aduse asupra cadrului normativ din domeniul bancar, din țara noastră, grăbesc integrarea în Uniunea Monetară Europeană. Strategia este fundamentată de ideea că adoptarea rapidă a monedei euro ar avea avantaje sigure, dar această măsura trebuie privită și din perspectiva socială și economică, pentru care este necesară constituirea echivalentului unei terapii de șoc.

BIBLIOGRAFIE

Zăpodeanu Daniela, “Monedă și credit. Instituții monetare și de credit”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2003

European Central Bank, The Single Monetary Policy in Stage Three. General Documentation on ESCB Monetary Policy Instruments and Procedures, September 1998, site internet http://www.ecb.int;

GarryJ. Schinasi,“Defining Financial Stability”

http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=879012

Banca Națională a României, Moneda unică (euro) – pilonul central al realizării Uniunii Economice și Monetare, Buletin Trimestrial nr.4/1998, Direcția Generală Politică Monetară și Valutară;

Albulescu Claudiu Tiberiu, „Stabilitatea sectorului financiar în condițiile aderării României la U.E.M.”, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2010

Basno Cezar, Dardac Nicolae, „Monedă, credit, bănci”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;

Ungurean Pavel V., „Banking-produse și operațiuni bancare”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001;

Georgescu Golosoiu Ligia, „Mijloace, modalități și instrumente de plată, Ed. ASE București – http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap2;

Posibilă reformă la Banca Centrală Europeană, Ziarul Financiar, 12 noiembrie 2002, p.8.

Mugur C.Isărescu, Reflecții economice. Piețe, bani, bănci, Editura Expert, București, 2001;

Banca Națională a României, Buletin Trimestrial nr. 3/1998, Direcția Generală Politică Monetară și Valutară;

Silviu Cerna, Sistemul monetar și politica monetară, Editura Enciclopedică, București, 1996;

Tofan Mihaela, „Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene”, teza de doctorat

Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr.142/05.04.2000, Regulament privind operațiunile de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și facilitățile de creditare și de depozit acordate de aceasta băncilor.

Tratatul de la Maastricht

Dumitru MIRON, Economia UE, Editura Luceafărul, București, 2002.

Dorina Antohi (2008), Managementul lichidității din sistemul bancar, Colocviile de politică monetară: Politica monetară: evoluții și provocări, BNR, București

Samuelson Paul A., Willian D.Nordhaus, „Economics”, McGraw Hill Book, New York, 1992;

http://www.bnro.ro/Instrumentele-de-politica-monetara-3327.aspx

http://www.bnro.ro/Stabilitate-financiara–Rolul-BNR-3114.aspx

http://www.bnro.ro/Acorduri-in-domeniul-stabilitatii-financiare-3271.aspx

http://www.ecb.int

http://www.bnr.ro/Lista-active-eligibile-8373.aspx

http://www.bnr.ro/Operatiuni-de-piata-monetara–3908.aspx

http://www.bnr.ro/Rezervele-minime-obligatorii–3330.aspx

http://www.bnr.ro/Statistica-monetara-si-financiara-6380.aspx