Armenii din Moldova (sec. XIVXIX) [311384]

Denumire program:

REPERE ISTORICE.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI ALE MINORITĂȚILOR

DIN ROMÂNIA

PROGRAMUL DE FORMARE CONTINUĂ

”Repere istorice.Tradiții și obiceiuri ale minorităților din România”

Categoria 1. [anonimizat]. art. 244 alin (5), literele a), b) și c), din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare și OM Nr. 3130/01.02.2013, Anexa 1, Categorii de programe de formare continuă, 1., Tipuri de competențe: Dezvoltarea competențelor pentru evoluția în cariera didactică

Motto:,, Într-o [anonimizat], după partea pe care o [anonimizat]” Ovidiu Densușianu.

Cuprins

Cap.A. DATE DE IDENTIFICARE A PROGRAMULUI DE FORMARE CONTINUĂ

Denumirea furnizorului: Casa Corpului Didactic ”Grigore Tabacaru” Bacău Categoria furnizorului: unitate conexă a Ministerului Educației Naționale Date de contact: Str. Oituz, nr. 24, Bacău, cod 600266, Tel/fax: +40 (0)234 523 988, [anonimizat], [anonimizat], www.ccdbacau.ro

Denumirea programului:”Repere istorice. Tradiții și obiceiuri ale minorităților din România”

Directorul/ Responsabilul programului: prof.dr.Gabriel Leahu

Persoană de contact: prof. dr. [anonimizat]. [anonimizat] 9, Bl 9, Sc B, Ap 9, Bacău

Publicul țintă: personal didactic din învățământul preuniversitar

Forma de învățământ: face –to- face

Durata programului (nr. ore): 89 ore

Estimare nr. formabili: 500

Locații de implementare a programului: [anonimizat]: Casa Corpului Didactic “Grigore Tabacaru” Bacău, Sala de conferințe a [anonimizat] “American Corner Bacău” [anonimizat].

Categoria programului: 1. [anonimizat]. art. 244 alin (5), literele a), b) și c), din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare și OM Nr. 3130/01.02.2013, Anexa 1, [anonimizat]: b) Dezvoltarea competențelor pentru evoluția în cariera didactică. Grup țintă:Personal didactic din învățământul preuniversitar.

Cap.B.CRITERII CURRICULARE

1. Necesitatea/ utilitatea programului de formare/ Justificare-[anonimizat]. Proiectarea cursului a [anonimizat], multiperspectivității și interculturalității. [anonimizat], dintre care cele mai relevante sunt:

– Convenția Cadru pentru protecția minorităților naționale (Consiliul Europei,1.02.1995)

– Recomandarea Consiliului Europei privind predarea istoriei (15/2001)

– Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind competențele cheie din perspectiva învățării pe parcursul întregii vieți (2006/962/EC)

– OMECT nr.1529/18.07.2007 [anonimizat] (mai 2008, pct. 160)

– Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (ratificată prin Legea nr. 282/2007).

Cursul se dorește a veni în sprijinul profesorilor, care predau deja disciplina opțională ,, Istoria minorităților naționale din România” dar mai ales în sprijinul celor care doresc să realizeze în perspectivă acest lucru, valorificând achizițiile dobândite anterior. Abordarea se axaează pe dezvoltarea competențelor cheie europene, modulele propuse îmbinând armonios elemente din istoria universală, națională, regională, locală.

Asistăm la ora actuală la diverse perturbări în relațiile interetnice, cauzate de foarte multe ori, doar de simpla necunoaștere a „celuilalt”, a valorilor pe care le deține și promoveaza. Cursul de față își propune să vină în întâmpinarea celor care își doresc să promoveze o educație bazată pe respect reciproc, pe combaterea atitudinilor rasiste și xenofobe, oferirea de informații despre istoria minorităților din România, urmărind întărirea respectului pentru diversitate, în contextul realității complexe a societății de azi, reprezentată de coexistența diferitelor identități etnice și credințe. Lipsa informațiilor despre comunitățile minoritare și majoritare este, nu numai în România, rezultatul unor idei preconcepute, bazate pe o mai puțină cunoaștere a reperelor istorice specifice, a contribuției tuturor la dezvoltarea patrimoniului național.

Educarea tineretului școlar în spiritul respectului reciproc, combaterii acțiunilor rasiste și xenofobe se poate dovedi salutară, permițându-le acestora o mai bune integrare în colectivități universitare dinamice,specifice Uniunii Europene. O atare cunoaștere este de preferat unei ignorări reciproce care depărtează. Or, după cum se știe, comandamentele democratizării și integrării europene trimit la o percepere și a „vocii” celuilalt: pentru o armonizare cât mai sinceră a relațiilor dintre grupurile etnice care conviețuiesc de secole pe teritoriul aceluiași stat: comandament valabil, cu atât mai mult cu cât în spațiul balcanic, după abolirea regimurilor comuniste, sau produs conflicte interetnice de o gravitate deosebită. O rațiune în plus, ca pentru protecția minorităților naționale să fie enunțate principii pe care statele naționale se angajează să le respecte. Sunt principii care se referă la abolirea discriminărilor de orice fel prin: promovarea egalității efective; dezvoltarea culturii minorităților și păstrarea identității lor; libertatea de asociere, exprimare, gândire, conștiință, credință, libertăți lingvistice; asigurarea posibilității învățării și predării în limba proprie – cu instituțiile corespunzătoare ș.a.m.d. – și măsuri legislative apte să le pună în aplicare pe toate acestea. Educației, realizată în primul rând prin școli, cu profesori instruiți în acest sens, îi revine un rol de căpetenie în determinarea unui mental colectiv corespunzător principiilor și măsurilor de acest fel.

Într-o societate în care totul se desfășoară cu rapiditate și în care ești obligat să te adaptezi permanent la schimbări, trebuie să fii înarmat cu competențele care să-ți asigure succesul pe toate palierele vieții sociale și profesionale. Valorile oferite de educația din școală prin activități școlare și extrașcolare sunt extrem de necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societății românești, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper esențial și un liant existențial între toate cunoștințele teoretice, dobândite prin studiul tuturor disciplinelor.Valorile cultivate și virtuțile, încurajate în cadrul orelor de consiliere, orelor CDȘ, CDL, prin activitățile de educație nonformală de diferite tipuri, trebuie să pornească de la cunoașterea celuilat, ,mai ales în contextul în care acțiunile rasiste, produc violență și au ca fundament o instruire precară. Școala poate oferi prin proiectele educative și parteneriate, exemple de bună practică în acest sens, necesare sănătății morale ale elevului și familiei sale și ale comunității. Așadar, școala are valențe educaționale deosebite și, prin rolul ei formativ în viața tinerilor poate reduce efectele negative ale atitudinilor rasiste, xenofobe propunând modele viabile de toleranță și respect reciproc. Prin participarea la activitǎțile formale și nonformale care au ca scop formarea respectului pentru valorile celorlanți, a sentimentului de apartenență la valorile umanității în ansamblul său, se evidențǎ capacitǎțile creatoare ale elevilor, preșcolarilor și studenților, talentul artistic, sentimente de respect pentru mediul social și natural din care facem parte, se cultivǎ abilitățile de cooperare, de întrajutorare și de a lucra în echipă pentru”binele comun”. Se potențează valențele formative ale activităților desfășurate dezvoltând la elevi sentimente și atitudini și competențe care se cer unui cetățean activ și responsabil al sec. XXI care poate să construiască un viitor mai bun pentru el și pentru cei din jur, un viitor în care diversitatea în unitate poate dovedii un moto folosit mai intens ca niciodată.

Prin intermediul Programului de formare”Repere istorice. Tradiții și obiceiuri ale minorităților din România”,cadrele didactice au oportunitatea de a acumula competențe optime pentru adaptarea la transformările profunde prin care trece învățământul românesc. Comunitatea didactică este motivată și antrenată să orienteze întregul proces educațional în sensul formării la copii și adolescenți a competențelor sociale, psiho-sociale și a competențelor de comunicare necesare obținerii de performanță socială și instalare umanist-pragmatică în viață lor adultă. Evoluția științei și tehnologiei contemporane, circulația informației, a oamenilor, a bunurilor generează transformări structurale în toate domeniile vieții sociale. Lipsa barierelor în ceea ce privește comunicarea, trebuie să fie însoțită atât la elevi cat și la profesori de o amplă cunoaștere a valorilor naționale și universale, a istoriei și tradiției celor de lângă noi, a celor cu care venim în contact ca urmare a tuturor activităților desfășurate. Înzestrarea cu un bagaj informațional pe măsură, îți dă posibilitatea să nu te mai transformi în judecător pentru celălalt ci dimpotrivă, să combați prin argumente atitudini de genul acesta. Tendințele rasiste, extremiste au căpătat de-a lungul istoriei cote alarmante. Au fost impuse și întreținute atât de factorii de decizie politică, de la acea vreme, dar și de cetățenii majoritari. Stereotipurile, ideile fixe pe care oamenii o au despre cum este cineva sau ceva, pot fi combătute plecând doar de la o bună cunoaștere și înțelegere a problemei respective. Atitudunile anti-românești, în mediul secuiesc din Transilvania sau amti-maghiare în spațiul românesc sund determinat și promovate de anumite elemente, care nu pornesc sau nu au fost educate în spiritul respectului reciproc si al aprecierii valorilor comune. Efortul cadrelor didactice, care predau discipline umaniste și nu numai trebuie să pornească de la premisa că în secolul XXI, tendințele rasiste, extremiste nu pot fi combătute decât pornind de la cunoaștere, de la interacțiune între membrii aparținând diverselor minorități, de la respect și îmțelegere reciprocă.

Se pune întrebarea care este rezultatul acestui efort comun uriaș. Viziunea pe care o susținem prin această ofertă de formare, pune în centrul strategiilor didactice interesul elevului, educația preuniversitară trebuie să îl învețe pe copil și apoi pe adolescent să înțeleagă lumea și să stăpânească existența proprie, ca să poată fi fericit. Accesul la bunăstare, la mulțumire și la echilibru – atât pentru comunitate, cât și pentru individ – este prioritatea absolută a învățământului preuniversitar pe care o dezvoltă programele de formare continuă . Într-o societate în care totul se desfășoară cu rapiditate și în care ești obligat să te adaptezi permanent la schimbări, trebuie să fii înarmat cu competențele care să-ți asigure succesul pe toate palierele vieții sociale și profesionale.

2. Scopul cursului

Diversitatea istorică, reprezentată de traditiile, obiceiurile și tezaurul cultural al fiecărei etnii în parte a reprezentat și reprezintă frumusețea unei civilizații într-o anumită perioadă de timp. Tendința spre omogenizare, globalizarea specifică secolului XXI se realizează tocmai pornind de la specificul spațiilor geografice și a particularităților istorice, imprimate de-a lungul existenței, populațiilor care le-a locuit. Bogățiile Europei și a lumii în general sunt oferite de această diversitate, secolul în care ne aflăm ar trebui să reprezinte din acest punct de vedere, o emblemă pentru generațiile viitoare. Respectul pentru valorile multiple ale fiecărei etnii în parte determină consolidarea unei societăți democratice, a pluralismul, solidaritatea între membrii aceluiași stat. Cunoașterea valorilor culturale, ale momentelor importante din istoria minorităților românești cu scopul reducerii marginalizării și a excluderii sociale, trebuie sã constituie un obiectiv important, evidențiat cu prilejul oricărei lecții sau dezbateri, realizată în cadrul activitităților școlare și extrașcolare, pornind de la profesor spre elev și desigur spre societate.

Ridicarea standardelor calitative ale educației formale și non-formale prin complementarizarea lor în vederea valorificării competențelor psihopedagogice ale cadrelor didactice din învățământul preuniversitar, pentru a răspunde nevoilor de educație interetnică, evoluției și împlinirii elevilor, în contextul societății bazate pe cunoaștere și a formării lor ca cetățeni europeni pro-activi capabili să rezolve orice problemă a comunității și să promoveze egalitatea de șanse și binele comun în această eră a globalizării și schimbării, pornind de la cunoașterea valorilor culturale și istorice ale tuturor grupurilor etnice din România, constituie scopul acestui proiect. Totodată ne propunem constientizarea formabililor asupra barierelor lingvistice, cultural-tradiționale si istorice care afecteaza participarea unor etnii minoritare, precum cea a rromilor la viața socială, economică, politică și culturală a societății în scopul îmbunatatirii comunicarii si relaționarii cu toate grupurile etnic si desigur, acolo unde este cazul, aplicarea pricipiilor educației incluzive.

3. Obiectivul general al proiectului Repere istorice. Tradiții și obiceiuri ale minorităților din România ”constă în valorificarea și dezvoltarea capitalului uman din învățământul preuniversitar prin implementarea unor metode de lucru inovative și productive în procesul educațional, formal și nonformal, în sensul adaosului de competență, de complementarizare, performanță socială, comunicare și relaționare interumană, calități neceasare integrării viitoare pe o piață a muncii transfrontalieră.

4. Obiectivul strategic al acestui proiect este perfecționarea calității resurselor umane din sistemul educațional românesc, ca o prioritate a Planului Național de Dezvoltare 2015-2020. Proiectul este în concordanță și cu liniile directoare ale Cadrului Strategic Național de Referință 2015-2020, care include ca prioritate tematică de intervenție dezvoltarea și folosirea mai eficientă a resursei capitalului uman din România în context nonformal și din prisma educației interculturale, pentru promovarea respectului reciproc, al combaterii atitudinilor rasiste, xenofobe.

5. Obiectivele specifice ale proiectului constau în

furnizarea de programe inovatoare de formare continuă, în vederea dobândirii de noi compențe, care permit acumularea numărului minim obligatoriu de credite profesionale transferabile pe o perioadă de 5 ani de către personalul didactic din învățământul preuniversitar;

asimilarea de noi metode interactive de predare-învățare-evaluare necesare în instuirea și formarea elevilor, în învățământul formal și nonformal;

schimbarea profundă a mentalităților educaționale, a eticii și pragmaticii procesului de învățare-predare-evaluare specifice corpului didactic din învățământul preuniversitar românesc în contextul promovării interculturalității ca formă de educație nonformală;

utilizarea eficientă a resurselor interdisciplinare în mediul formal și nonformal de învățare în contexte de viață reale, gândite pe rezolvarea problemelor de identitate națională, de conflicte interetnice, de conviețuire interetnică și interculturală;

sporirea caracterului atractiv al activităților didactice, prin aplicarea strategiilor de stimulare a motivației pentru școală și exersarea învățari și a creativității elevilor în rezolvarea unor situații problemă date;

accentuarea caracterului formativ al evaluării odată cu valorificarea noilor competențe psihopedagogice, științifice și sociale de grup în educația axată pe solidaritate interumană și cooperare;

identificarea trăsăturilor epocii contemporane și a soluțiilor pe care educația în parteneriat cu unele instituții abilitate le pot oferi ca răspuns la provocările societății determinate de persecuție, excludere, marginalizare;

proiectarea de activități didactice formative și eficiente ale căror obiective și strategii vor fi justificate utilizând unele noțiuni, legi și explicații de natură să promoveze interculturalitatea, solidaritatea umană, cooperarea;

utilizarea poveștilor de viață concrete, a studiilor de caz construite pe nevoile cunoașterii interetnice, pentru a spori interesul, atenția și curiozitatea elevilor în cunoaștere și învățare și a determina implicarea lor activă în combaterea discriminării și a segregării;

utilizarea unor metode specifice, creative în activitatea didactică și extracurriculară în soluționarea situațiilor problemă date;

dezvoltarea interesului cadrelor didactice, elevilor, părinților pentru implicarea în acțiuni care au ca scop interacționarea și relaționarea optimă, pozitivă, constructivă;

formarea competențelor de comunicare, implicare activă, muncă în echipă;

Însușirea de către formabili a unor termeni de bază, ținând de “interculturalitate”: educație, cultură, interculturalitate, identitate și alteritate, educație interculturală, minorități etnice și culturale, drepturi ale minorităților, multiculturalism, comunicare și comunicare interculturală, cooperare, bună conviețuire interetnică și interculturală, discriminare, persecuție, excludere, marginalizare ș.a.

Formarea și dezvoltarea unor cunoștințe, convingeri, atitudini și comportamente privind capacitatea, în fapt, de “a trăi împreună cu ceilalți” în bună conviețuire interetnică ți interculturală, în solidaritate interumană și cooperare;

Dezvoltarea capacității de cunoștere a semenilor, aparținând diferitelor comunități etnice, la nivelul comunităților locale, la nivelul țării, zonal, în plan regional, european și la nivelul global;

Formarea și dezvoltarea capacității de cunoaștere și recunoaștere a diversității, de valorizare adecvată nediscriminatorie a celorlalți, de reprezentare a specificului cultural, etnic, național și de cooperare pentru păstrarea diversității în unitate și a unității în diversitate;

Dezvoltarea capacității de comunicare, interacționare și relaționare optimă, pozitivă, constructivă cu semenii pentru a dezvolta capacitatea de formare la elevi a unei conștiințe și atitudini în comportamentul intercultural optim cultivat pe taote treptele școlarității;

Conștientizarea necesității și posibilității bunei conviețuiri, a solidarității interumane pentr “a înainta împreună spre un mai bine comun” dar și evidențierea limitelor aspectelor negative tensiunilor, conflictelor interetnice și a mijloacelor educaționale de preveire și soluționare.

6. Concordanța obiectivelor cu activitățile și utilitatea din oferta de program

Concordanța dintre obiectivele programului și activitățile de formare continuă este evidențiată prin gradul ridicat de corelare dintre obiectivele formulate și conținuturile parcurse în cadrul modulelor programului de formare. Concordanța dintre obiectivele programului și utilitatea din oferta de program este demonstrată de rezultatele estimate și formulate la nivelul acestor obiective.

În urma derulării programului cursanții vor avea următoarele competențe și abilități:

de a utiliza, creativ și eficient, resursele psihoeducaționale, științifice și sociale ale elevilor, pentru dobânditrea abilităților necesare unei inserții socio-profesionale și sociale reușite a acestora;

de a corela noțiunile pedagogice, psihologice și științifice și de a le valorifica în realizarea unui proces instructiv-educativ, formal și nonformal, cu un caracter formativ mai accentuat;

de a înțelege și utiliza corect strategiile specifice din domenii diferite, în procesul instructiv-educativ și în activitățile extracurriculare de diferite tipuri în care se pune accent pe educația interculturală;

de a utiliza, creativ și eficient noile cunoștințe privind particularitățile elevului de azi, aparținând diverselor etni, în vederea reconsiderării atitudinii față de acesta și transformării lui într-un partener real în dialogul educațional pentru implicare activă în viața comunității;

de a valorifica informații noi cu privire la stimularea motivației școlare și a modului de concepere a unor strategii de optimizare motivațională în context formal și nonformal;

de a proiecta, desfășura și evalua activitățile educaționale curriculare și extracurriculare utilizând strategiile motivaționale prezentate în contexte educaționale concrete;

de a proiecta, desfășura și evalua activitățile educaționale utilizând strategiile cognitive, metacognitive și socio-afective prezentate în contexte educaționale variate, ce au ca țintă educația interculturală, combaterea atitudinilor rasiste și xenofobe;

de a înțelege și utiliza corect conceptul de evaluare pentru învățare în contextul demersurilor de susținere a procesului de învățare experențială al elevilor dar și al cadrelor didactice ;

de a valorifica abilitățile dobândite prin activități formale, nonformale și informale de utilizare a unor elemente-cheie și strategii de eficientizare a punerii în practică a evaluării formative în activitățile de educație multiculturală;

de a înțelege și utiliza corect noile cunoștințe privind importanța creativității și a modalitaților de abordare a creativității în demersul educațional de rezolvare în grup a unor situații problemă date în contexte diferite;

de a elabora unele programe de antrenament creativ și de utilizare a metodelor specifice creative în mediul formal și nonformal de învățare.

La finalul cursului, cadrele didactice vor dobândi credite profesionale recunoscute în vederea dezvoltării carierei didactice. Formatorii vor valorifica potențialul creativ și experiența personală a cursanților pentru îmbogățirea bazei practice și didactice a programului de formare.

7. Corelarea duratei cu scopul, obiectivele, conținuturile și competențele formate Toate competențele și conținuturile asociate reflectă nivelul de realizare a obiectivelor, care determină realizarea scopului propus la nivelul programului de formare continuă prin punerea accentului pe asigurarea corelării dintre durata activităților și scopul, obiectivele, conținuturile și competențele formate.

Competențele formate în urma parcurgerii acestui program vor asigura personalul didactic bine pregătit în domeniul proiectării și implementării activităților de învățare permanentă în școală, capabil să dezvolte și să aplice metodologii specifice de intervenție, în vederea îmbunatățirii ofertei de activități extrașcolare la nivelul învățământului preuniversitar pentru a forma cetățeanul viitorului conectat social și profesional în comunitate vizînd progresul, bunăstarea și binele comun.

Durata (nr. total de ore formare): 89 ore

Competențele pe care le formează cursanților , Conform Art. 91 din Metodologia privind formarea continuă a personalului din învățământul preuniversitar, aprobată prin OMECTS nr. 5561/31 oct. 2011, prin sistemul de competențe se propune atingerea unui set de standarde de calitate, care vizează: profesionalizarea carierei didactice; plasarea sistemului de formare în contextul european al dezvoltării profesionale continue/învațării și formării pe tot parcursul vieții; orientarea sistemului de formare către mobilitate și evoluție în carieră și dezvoltare profesională.

Competențele complementare reprezintă un ansamblul de competențe de proiectare și realizare a procesului instructiv-educativ ca modalitate de comunicare și se exprimă prin mai mulți descriptori: comunicare flexibilă și persuasivă, accesarea corectă a surselor de informare, cunoașterea și înțelegerea relației elev-profesor. Competențele complementare ale programului propus vizează: stăpânirea conceptelor și a teoriilor de comunicare/orizontală/verticală, aplicarea cunoștințelor, a capacităților necesare și a atitudinii pozitive în activitatea didactică. Competențele transversale sunt acele capacități care depășesc un anumit domeniu, respectiv program de studii, având o natură transdisciplinară și se exprimă prin următorii descriptori: autonomie și responsabilitate; interacțiune socială; dezvoltare personală și profesională. În cazul programului de formare continuă propus, competențele transversale vizează: deschiderea către învățarea pe tot parcursul vieții; respectarea și dezvoltarea valorilor și eticii profesionale; inserția activă și eficientă în colectivitate/ comunitatea școlară și/sau profesională; autonomia în căutarea, selectarea, prelucrarea și comunicarea informațiilor. Principalele competențe generale care vor fi formate cursanților în cadrul programului de formare continuă sunt:

Cunoașterea căilor de valorificare a resurselor psiho – educaționale ale elevilor, pentru dobânditrea abilităților necesare unei inserții socio-profesionale reușite a acestora.

Dezvoltarea abilitățălor profesionale în direcția corelării noțiunilor pedagogice cu cele psihologice și valorificarea acestora în realizarea unui proces instructiv – educativ cu un caracter formativ mai accentuat.

Dobândirea abilităților pentru înțelegerea și utilizarea corectă a strategiilor specifice din domenii diferite, în procesul instructiv-educativ.

Achiziționarea de noi cunoștințe privind particularitățile elevului de azi în vederea reconsiderării atitudinii față de acesta și transformării lui într-un partener real în dialogul educațional ;

Asimilarea unor informații noi cu privire la stimularea motivației școlare și a modului de concepere a unor strategii de optimizare motivațională;

Formarea deprinderilor de aplicare a strategiilor motivaționale în contexte educaționale concrete ;

Dezvoltarea abilităților de concepere și utilizare eficientă a strategiilor cognitive și socio-afective în contexte educaționale variate.

Promovarea conceptului de evaluare pentru învățare în contextul demersurilor de susținere a procesului de învățare al elevilor;

Dobândirea abilităților de utilizare a unor elemente – cheie și strategii de eficientizare a punerii în practică a evaluării formative.

Achiziționarea de noi cunoștințe privind importanța creativității și a modalitaților de abordare a creativității în demersul educațional.

Abilitarea cadrelor didactice privind elaborarea unor programe de antrenament creativ și de utilizare a metodelor specific creative în mediul formal și nonformal de învățare.

8. Curriculum programului (Competențe vizate): Competențele pe care programul le formează cursanților , Conform Art. 91 din Metodologia privind formarea continuă a personalului din învățământul preuniversitar, aprobată prin OMECTS nr. 5561/31 oct. 2011, prin sistemul de competențe se propune atingerea unui set de standarde de calitate, care vizează: profesionalizarea carierei didactice; plasarea sistemului de formare în contextul european al dezvoltării profesionale continue/învațării și formării pe tot parcursul vieții; orientarea sistemului de formare către mobilitate și evoluție în carieră și dezvoltare profesională.

Programul ”Repere istorice. Tradiții și obiceiuri ale minorităților din România” vizează un ansamblu de competențe de proiectare și realizare a procesului instructiv-educativ ca modalitate de comunicare și se exprimă prin mai mulți descriptori: comunicare flexibilă și persuasivă, accesarea corectă a surselor de informare, cunoașterea și înțelegerea relației elev-profesor într-un alt context-un context non formal centrat pe multiculturalism, identitate și alteritate. Aceste competențe sunt axate pe stăpânirea conceptelor și a teoriilor de comunicare/orizontală/verticală, aplicarea cunoștințelor, a capacităților necesare și a atitudinii pozitive în activitatea didactică curriculară și mai cu seamă extracurriculară ancorată în nevoile concrete ale unei societăți aflate în evoluție, a unei societăți ce vizează globalizarea și incluziunea socială.

În cazul programului de formare continuă propus, competențele transversale vizează: deschiderea către învățarea pe tot parcursul vieții; respectarea și dezvoltarea valorilor și eticii profesionale; inserția activă și eficientă în colectivitate/ comunitatea școlară și/sau profesională; autonomia în căutarea, selectarea, prelucrarea și comunicarea informațiilor;aplicarea noțiunilor învățate în context formal,informal și non formal – experențial, aplicat și motivat pentru rezolvarea unor probleme ale comunității prin intervenții de grup, promovând binele comun. Principalele competențe generale care vor fi formate cursanților în cadrul programului de formare continuă sunt:

Abilitarea cadrelor didactice privind elaborarea unor programe de antrenament creativ și de utilizare a metodelor specific creative în mediul formal și nonformal de învățare;

Dezvoltare personală prin completarea educației formale și informale utilizând educația nonformală în contextul unei bune conviețuiri etnice și interculturală;

Popularizarea experienței curriculare și extracurriculare a cadrelor didactice și încurajarea schimbului de bune practici;

Dezvoltarea abilităților de proiectare și de realizare în echipă a unei activități educative;

Crearea unui mediu educațional care să stimuleze propria inteligență emoțională și pe cea a copiilor;

Dezvoltarea relațiilor comunitare ale școlii și atragerea de noi parteneri în derularea programelor educaționale.

9. Timpul alocat fiecărei teme

T*=Activitate teoretică

A*= Aplicatii practice

E*=Evaluare

Repartizarea numărului de ore pe categorii de activități

11. Programele analitice ale disciplinelor/ temelor Programa analitică a prezentului program de formare continuă cuprinde următoarele elemente componente: competențe generale, valori și atitudini, competențe specifice și conținuturi care sunt descrise în continuare.

Competențe generale

Abilitarea cadrelor didactice privind elaborarea unor programe de antrenament creativ și de utilizare a metodelor specific creative în mediul formal și nonformal de învățare;

Dezvoltare personală prin completarea educației formale și informale;

Popularizarea experienței curriculare și extracurriculare a cadrelor didactice și încurajarea schimbului de bune practici;

Dezvoltarea abilităților de proiectare și de realizare în echipă a unei activități educative;

Crearea unui mediu educațional care să stimuleze propria inteligență emoțională și pe cea a copiilor;

Dezvoltarea relațiilor comunitare ale școlii și atragerea de noi parteneri în derularea programelor educaționale;

Adoptarea unui stil de viață sănătos și proactiv în relație cu sine, cu mediul,cu comunitatea și nevoile ei;

Aplicarea conștientă a abilităților de gestiune conștientă a cunoașterii.

Valori și atitudini

După parcurgerea programului de formare expectăm următoarele atitudini și valori profesionale:

manifestarea unei atitudini pozitive și responsabile față de domeniul științific;

cultivarea unui mediu științific centrat pe valori și relații democratice;

promovarea unui sistem de valori culturale, morale și civice;

valorificarea optimă și creativă a propriului potențial în activitățile științifice;

implicarea în dezvoltarea instituțională și promovarea inovațiilor științifice;

angajarea în relații de parteneriat cu alte persoane/instituții cu responsabiltiăți similare;

participarea la propria dezvoltare profesională ;

o reacție pozitivă la sugestii, cerinte, sarcini didactice;

satisfacția de a răspunde la implicarea în activități științifice în legatură cu disciplina;

acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament,etc.

capacitatea de a avea un comportament etic;

capacitatea de a aprecia diversitatea și multiculturalitatea ;

abilitatea de a colabora cu specialiștii din alte domenii;

disponibilitate și responsabilitate pentru actualizatea și aprofundarea pregătirii profesionale pentru a crea plus valoare în societatea cunoașterii;

analiză critică și constructivism în abordarea problematicii societății actuale și a modelelor actuale de educație nonformală din spațiul european și mondial;

creativitate în conceperea și derularea unor activități instructiv-educative cu grad sporit de atractivitate și implicare activă a elevilor în acest tip de învățare experențială;

umanism și transparență în abordarea evaluării cu accent pe evaluarea continuă din perspectiva centrării pe nevoile de învățare prin activități experențiale de tip nonformal ca premisă dezvoltării personale a elevului;

libertate de acțiune în luarea deciziilor privind conceperea și derularea procesului instructiv-educativ din învățământul nonformal, promovând principiile educației pentru diversitate, pentru valori, implicând activ elevul în propria formare respectând dorința și abilitățile de care dă dovadă.

COMPETENȚE SPECIFICE ȘI CONȚINUTURI

Modul I. Minoritățile din România

I I. Prezentare generală a minorităților din România

I. 1.2. Structura etnică a populației.

I.3. Sarcini de lucru

Total ore-21

Competențe specifice:

diferențierea conceptelor de educație permanentă, educația adulților și formarea continuă în contextul globalizării;

utilizarea eficientă a resurselor interdisciplinare în mediul formal și nonformal de învățare în contexte de viață reale, gândite pe rezolvarea nevoilor unei societăți globalizate;

corelarea conceptelor pedagogice cu nevoia de formare din diverse abordări teoretice contemporane ;

identificarea trăsăturilor epocii contemporane și a soluțiilor pe care educația în parteneriat cu unele instituții abilitate le pot oferi ca răspuns la provocările dezvoltării societății;

proiectarea, desfășura și evaluarea activităților educaționale curriculare și extracurriculare utilizând strategiile motivaționale prezentate în contexte educaționale concrete în epoca globalizării și a multiculturalității.

Obiective specifice:

cunoașterea și dezvoltarea abilităților necesare elevilor de astăzi pentru societatea de mâine;

dezvoltarea abilităților profesionale ale cadrelor didactice prin formarea continuă și educația permanentă.

Conținuturi tematice:

I.1.Structura etnică a populației

I.2.Caracterul unitar al etniei românești

I.3. Structura populației naționalităților conlocuitoare

I.4. Aplicații practice

Suportul de curs

STRUCTURA ETNICĂ A POPULAȚIEI

România se remarcă în rândul statelor Europei prin numărul și omogenitatea etnică. La ultimul recensământ (2011) din totalul de 20.121.641 locuitori, 16.4792.868 erau români, adică 89,5%.

Este un procent care în comparație cu alte state europene indică un înalt grad de omogenitate etnică. Semnificativ este faptul că asemenea pondere, covârșitor românească, caracterizează structura după naționalitate a poporului român din cele mai vechi timpuri. Înregistrările populației, până în cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea, nu permit o analiză concludentă a structurilor naționale pentru fiecare din statele aparținătoare Europei Centrale.

În ceea ce privește România, putem urmări structura națională pe baza datelor autentice (oficiale cuprinse în recensăminte) din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Potrivit situațiilor istorice specifice perioadei respective, datele se referă la fiecare din Principatele Române (Muntenia, Transilvania, Moldova) și demonstrează că românii au format naturalmente pătura cea mai deasă și cea mai compactă din totalul populației. Astfel că, la recensământul din anul 1899, din totalul populației Munteniei, Olteniei, Dobrogei (5 489 296 loc.), 92,1% erau români, iar în cadrul populației rurale ponderea era de 97,6%. În Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, ponderea populației românești oscila, în perioada 1880 – 1910, între 57,2% și 53,3%16 . La recensământul din anul 1930, românii reprezentau 77,9%. Ca urmare a unei natalități ridicate, în special în Moldova, Muntenia și Oltenia, și scăderii simțitoare a mortalității în toate zonele țării, ponderea populației românești crește considerabil în perioada de după cel de-al doilea război mondial. În anul 1956, ponderea românilor era de 85,7%, în 1977 de 88,1%, ajungând în 2002 la 89,5%. Predominanța fondului etnic românesc este confirmată din plin de situațiile concrete în zonele cel mai mult influențate de infiltrări alogene, așa cum este în Transilvania. Aici și în arealele învecinate, care sunt cuprinse în unitățile administrative, populația românească a fost totdeauna predominantă, chiar dacă se raportează la nivel de județe sau “scaune” (cum se numeau unitățile administrative în aceste locuri). După situațiile statistice din perioada imediat următoare primului război mondial, rezultă că din cele 17 județe din vestul țării, numai două (respectiv Târnava Mare și Timiș – Torontal) înscriau prezența populației românești cu o pondere de 50% (44,8% pentru Târnava Mare și 37,7% pentru Timiș – Torontal). Dar și aici structura era semnificativă, astfel că în Târnava Mare, populației românești (44,8%) i se alătură populația de origine maghiară (11,8%), germană (39,8%), evreiască (8,1%) și alte naționalități (2,5%), iar în Timiș – Torontal, pe lângă români erau maghiari (15,4%), germani (35,0%), evrei (1,7%) și alte naționalități (10%). În celelalte 15 județe, populația de origine română era mult peste 50%, respectiv: Alba – 81,5%, Arad – 61%, Bihor – 61,5%, Caraș – 69,5%, Făgăraș – 78,4%, Hunedoara – 82%, Someș – 77,6%, Turda – 74,3% etc. Se precizează că, în așezările rurale (considerate comune la acea vreme) din Transilvania și în zonele învecinate, românii formau populația absolută (aproximativ 74%). Semnificativă este și evoluția populației orașelor din zonele menționate. În timp ce populația românească evoluează în ritmuri corespunzătoare afirmării sale biologice din toate timpurile (natalitate constant pozitivă), populația de origine maghiară evoluează în anumite perioade de-a dreptul spectaculos, contrar caracteristicilor natalității sale, în general reduse. În orașul Gherla, de exemplu, în anul 1880 erau 1 705 români și 1 808 secui, iar în anul 1910 erau 1 881 români și 4 630 secui, deci aproape de trei ori mai mult. În Sfântul Gheorghe populația de origine maghiară crește numeric în această perioadă, de la 5133 la 8361 locuitori, în Odorhei de la 5541 la 9888 locuitori, iar în Covasna de la 3048 la 4154 locuitori ș.a. Aceleași considerente confirmă evoluția populației (în aceeași perioadă) în Zlatna, Ocna Mureș, Rodna Veche, Brașov, Făgăraș, Deva, Hunedoara, Luduș de Mureș etc.

În anul 1956, ponderea românilor în structura națională a României era de 85,7%, în anul 1977 de, 88,1%, iar în 1992 de 89,4%, iar în 2002 ajunge la 89,5%. Este o evoluție normală conform realităților demografice ale țării în această perioadă. Asemenea exemple confirmă pe de o parte căile predominant artificiale ale evoluției numerice în cadrul populațiilor alogene, în anumite perioade, dar totodată reafirmă stabilitatea fondului autohton românesc și continuitatea lui în toate provinciile românești și în toate timpurile, răspândirea geografică echilibrată a întregii populații românești. Toate acestea sunt argumente supreme ale afirmării omogenității populației românești în toate zonele țării. La baza predominanțelor numerice și omogenității populației românești stă unitatea etnică – demografică, unitatea lingvistică și etnografică, un singur corp și suflet, care, în ciuda evoluțiilor separate vremelnic, au asigurat și determinat unitatea teritorială națională a românilor, făurirea după primul război mondial a statului național unitar – România.

CARACTERUL UNITAR AL ETNIEI ROMÂNEȘTI

Românii fac parte din grupa latino – mediteraneană a europoizilor. Ei se disting prin însușiri fizice asemănătoare italienilor sau francezilor. Sunt oameni bruni, de o statură moderată, cu o față în general ovală, păr lung și ușor ondulat. Nu lipsesc însă nici oamenii blonzi, de o statură mai mare, caracteristică populațiilor scandinave. Românii sunt cunoscuți, în comparație cu alte popoare europene, prin vigoarea reproducerii biologice, mult mai prolifică decât la ruși, bulgari, sârbi, fără a mai vorbi de unguri, slovaci ori ucrainieni. Limba vorbită de români face parte din familia limbilor romanice. Românii toți vorbesc la fel. Locuitorii Olteniei ori Banatului se înțeleg foarte bine cu cei din Maramureș, Basarabia, Bucovina ori Dobrogea. Un cunoscător al limbilor spaniolă ori italiană descifrează cu ușurință vorbirea ori scrisul românesc. Este o dovadă incontestabilă că românii și spaniolii sau italienii provin din aceeași tulpină. O notă distinctă a poporului român este magistral ilustrată prin obiceiuri și port național, specifice naturii locurilor carpatice și circumcarpatice. Populației românești prin număr absolut superior altor neamuri din vecinătate, prin desime în deplină concordanță istorică și geografică și prin afirmarea biologică nealterată, îi este indubitabilă unitatea limbii – temelia tăriei noastre etnice . Românul, dintotdeauna statornic și legat de pământ, se distinge prin calități ale firii sale, cum sunt: hărnicia, rezistența, răbdarea, vitejia, omenia, toleranța, cumpătarea care i-au adus recunoașterea unor însușiri superioare ale naționalității. Împrejurările istorice, contactul cu alte neamuri au dus la evidențierea unor nuanțe distincte pentru oltean, muntean, ardelean, dobrogean, bănățean, maramureșean sau moldoveanul dintre Carpați și Nistru. Sunt nuanțe de limbă sau temperament, care nu știrbesc cu nimic unitatea românească, a românilor din limitele naționale, a românilor din regiuni învecinate sau mai depărtate. Sunt de reținut în acest context cuvintele unui mare geograf-scriitor, Ion Simionescu, care, în volumul “Țara noastră”, scria: “Prin întinderea lui, neamul românesc prezintă aceleași fenomene de dezagregare periferică ca și într-un cristal: la început cu forme netede, regulate, dar care pus într-un mediu anumit, prinde a fi corodat de la periferie spre centru”.

STRUCTURA POPULAȚIEI NAȚIONALITĂȚILOR CONLOCUITOARE

Așezarea la marginea Europei continentale ne-a situat “în calea răutăților”,în calea nomazilor stepelor euroasiatice care și-au creat pe aici loc de trecere, culoare de tranzit spre Europa Centrală și de Apus. Evident, o asemenea poziție de “poartă” a avut un mare rol în evoluția structurilor etnodemografice. Provinciile României au fost constant hărțuite sau mai precis supuse unei constante presiuni din 18 Unii politicieni confundă „realitatea etnică” cu „pământurile pe care ne-am născut”, adică „locurile natale” firești. Globalizarea etnică impusă de situații politice și economice nu este un argument al continuității și permanenței populației în spațiu. Cu toate acestea, omogenitatea blocului etnic românesc a fost de nezdruncinat. Populația de naționalitate română, înregistrată la recensământul din 2002 a fost de 19.409.400, față de 1992 când a fost de 20 352 795 locuitori. Numărul românilor a scăzut cu 943.395 față de 1992. Un număr de 2 288.781 loc. (10,5%) s-au declarat de alte naționalități la recensământul din anul 2002, înregistrându-se scăderi în cadrul populației de naționalitate maghiară (de la 7,1% din populația țării în 1977, la 6,6% în 2002) și evreiască , precum și creșteri în rândul romilor și a persoanelor de naționalitate turcă, ucrainiană, ruso – lipoveană și tătară.

În 38 de județe, ponderea populației de naționalitate română este majoritară, iar în 21 dintre acestea și în municipiul București populația românilor este de peste 95%. Rețin atenția județele frontaliere unde marea majoritate a populației o formează românii (peste 80%) cu excepția județelor Bihor (66,5%) și Satu Mare (58,5%). Populația de naționalitate maghiară este mai ridicată în județele Harghita (84,6%), Covasna(73,8%) și mai scăzută în județele: Mureș (39,3%), Satu Mare (35,2%), Bihor (25,9%), Sălaj (23,1%). Rromii (țiganii) dețin ponderi mai semnificative în județele: Mureș (7,0%), Sibiu (4,2%), Bihor (5,0%), Giurgiu (3,9%), Sălaj (5,1%), Călărași (5,6%), Ialomița (4,1%) și Alba (3,8%). Persoanele de naționalitate germană se întâlnesc îndeosebi în județele: Timiș, Sibiu, Satu Mare și Caraș-Severin. Ucrainienii sunt în număr însemnat în județele Maramureș, Suceava, Timiș, rușii și lipovenii în județele Tulcea, Constanța, Brăila, Suceava, iar turcii și tătarii în județele Constanța și Tulcea. Mutațiile menționate în structura populației după naționalitate la recensământul din 2002, comparativ cu 1992, sunt determinate pe de o parte de nivelul diferit al creșterii naturale a populației specifice fiecărei naționalități sau etnii și pe de altă parte de soldul negativ al migrației externe în cazul unor naționalități (germani, evrei, maghiari).

Sugestive, în afară de valorile generale, sunt înregistrările pe provincii istorice la nivelul orașelor și comunelor. Raportările scot în evidență numărul relativ mare al populației maghiare, față de celelalte minorități. Fenomenul acesta (dacă l-am considera chiar numai numeric) nu constituie un unicat în Europa. Minoritatea maghiară din România este departe de a fi considerată cea mai numeroasă de pe continent. Ce ar spune astfel provensalii din Franța (care reprezintă cca. 7 – 12 mil.), catalanii din Spania (cca. 7 mil.) și bretonii, urmași ai celților, bascii urmași ai populației preromane ? La nivelul provinciilor din centrul și vestul țării, în perioada 1880 – 1930, structura populației pe naționalități se prezintă conform datelor exprimate în tabelul de mai jos (date extrase din scrisoarea lui N. Iorga trimisă lui Benito Mussolin, în anul 1926). Expresivă pentru aceeași perioadă, este evoluția populației românești și maghiare, la nivelul orașelor cu funcții administrative, în unele perioade din intervalul 1880 – 1910. De asemenea, s-a înregistrat o evoluție a populației și în zonele predominant locuite de secui: Sf. Gheorghe, Covasna, Odorheiul Secuiesc, Cristurul Secuiesc, Ditrău etc. Rezultă astfel, fără nici un dubiu, o conviețuire rezonabilă, fără a fi însă lipsită de efectele încercărilor de asimilație a populației autohtone românești și de amplificare a numărului populației de origine maghiară pe baza afluxului din afară. De reținut este ponderea populației maghiare în Transilvania în anul 1880 de 27,1%, în 1890 de 31,3% și în 1910 de 36,1%. Pe ce bază demografică ? Să fi fost oare populația maghiară mai prolifică în acea perioadă ? Categoric, nu ! Ponderea populației române este în Transilvania de 73,01% și populația de origine germană de 0,45%.

Originea și răspândirea populației naționalităților conlocuitoare Sursele statistice scot în evidență faptul că populația română este răspândită unitar pe întreg teritoriul României. Este incontestabilă realitatea că, spre deosebire de multe state din Europa și din America, în România nu există vid etnic românesc. Totodată, sursele statistice precizează răspândirea geografică a naționalităților sub aspect numeric.

Populația de origine maghiară este prezentă în cea mai mare parte a Transilvaniei (circa 1.000.000 din totalul de 1.434.177 loc. și se află în diferite grade de concentrare, în funcție directă de condiționările istorice și geografice. Un prim areal de concentrare a maghiarilor și secuilor îl constituie bazinul superior al Mureșului și Oltului, în Carpații Orientali și bordura estică a Depresiunii intracarpatice a Transilvaniei în care se află județele Covasna și Harghita. Aici, la distanța de peste 200 km de Ungaria, sunt concentrați aproximativ 40% din totalul maghiarilor. Unele localități din zonă dețin în majoritate populație maghiară față de populația română și celelalte naționalități. Cel de-al doilea areal, dar cu accentuată discontinuitate, îl constituie zona de frontieră cu Ungaria, unde, ca-n orice zonă de frontieră, trăiește o populație, de regulă, puternic amestecată. Aici se află aproximativ 29% din populația maghiară existentă în România. Restul populației de naționalitate maghiară (deci aproximativ 31%) este dispersată în alte centre (în principal urbane) din partea centrală și vestică a țării, dar și în București sau Constanța. Aspectul discontinuității populației maghiare pe teritoriile central-vestice ale României este magistral ilustrată de faptul că Munții Apuseni (cu depresiuni cum ar fi “Țara Moților”), aflați între cele două arii principale de concentrare menționate, au fost și sunt locuiți de populație curat românească. Este cunoscut faptul că ungurii s-au stabilit la venirea lor în Europa, în Câmpia Panonică (în anul 896). Mai târziu, ei au avansat spre bastionul carpatic care “i-a fascinat” prin imensitatea cuverturii de pădure – o silvă imensă. De ce tocmai în zona culoarului format de Olt și Mureș s-a concentrat (la distanță considerabilă de zonele de proveniență) o grupare mai accentuată? Este clar că teritoriile de aici (administrativ acest spațiu este cuprins în principal de județele Harghita și Covasna) n-au nimic în comun cu zonele inițiale de așezare (în Panonia) ale maghiarilor. Gruparea mai accentuată a fost impusă de poziția acestora la marile drumuri de convergență moldo-transilvăneană, sud-valahă-tanscarpatică. Acestea sunt condiții care semnifică discontinuitatea în teritoriu a populației de origine maghiară, situații tipice pentru orice altă țară supusă marilor fluxuri migratorii. În Transilvania se află într-adevăr majoritatea ungurilor, însă nu depășesc 25% nici în perioadele de puternică presiune, de maghiarizare a populației române; această pondere este o valoare aproape constantă, care demonstrează superioritatea netă a majorității românilor. Pentru imaginea completă și corectă asupra răspândirii populațiilor alogene este necesară adeseori o cunoaștere mult mai complexă raportată direct la realitățile din teren. Foarte interesantă din acest punct de vedere ni se pare sublinierea făcută de marele geograf francez Emm. De Martonne, care referindu-se la aspectele răspândirii ungurilor pe teritoriul României afirma: “Nous avons vu des etrangers mal orientes revenir d’une rapide tournée en Transilvanie en declarant qu’ils n’y avaient vu que des Hongrois. C’est qu’ils n’avaient visité que les villes”. “Transilvania”, ca și “Erdely” (Ardealul), înseamnă “Țara de dincolo de pădure”, adică dincolo de codrii Mureșului. Această denumire apare documentar prima oară în anul 1075 cu numele “Ultrasilva”, iar în anul 1111 este amintit în documente “Marcurius Princeps Ultrasilvanus” .

O prezență veche și destul de numeroasă în peisajul etnic al României o au țiganii (rromii). Ei au fost aduși pe teritoriul României de către fluxurile de migranți din Asia, respectiv India. Trăsătura de bază a acestui grup etnic este persistența unor forme de viață cvasinomadă (pentru fluxurile mai recente), parțial sedentară (la grupurile mai vechi), în toate părțile țării. Cele mai multe sate închegate le întâlnim în jurul vechilor mănăstiri, în prelungirea unor sate, în special în zonele de contact subcarpați-munte (ex. Moroeni sau în grupuri “altoite” la marile sate din zone de deal ori câmpie) și bineînțeles în orașe. Ei sunt deci răspândiți în toate părțile țării. Ponderi mai însemnate dețin județele: Mureș, Sibiu, Sălaj, Călărași, Ialomița și Alba. Cei din așezări stabile și-au împământenit bine obiceiurile, portul, limba română și se ocupă în principal cu meșteșugurile, fiind cunoscuți ca fierari, lingurari, rudari, muzicanți etc. Cei nomanzi preferă muncile ușoare, se disting prin culoare, accent în vorbire, printr-un mod de viață aparte supus unor legi proprii. Marea majoritate a romilor din așezările stabile, înregistrează natalitatea cea mai ridicată în rândul tuturor naționalităților.

Naționalitățile de origine germană sunt reprezentate de șvabi și sași. Șvabii, colonizați în Banat și Crișana în secolul al XVII-lea, au fost aduși ca agricultori, din centrul Europei (zona Würtenberg). Sașii trăiesc în principal în Transilvania, conturând câteva areale distincte, respectiv în zonele Sibiu și Brașov, pe Valea Târnavelor și în Bistrița-Năsăud. Ei au fost aduși de regii Ungariei din zona Rheinului, Luxemburgului, încă din secolul al XII-lea, în scopul “întăriri apărării Transilvaniei“. Aceștia sunt cunoscuți prin îndeletniciri de buni agricultori și meșteșugari, considerați dintotdeauna drept oameni temeinici, un exemplu de viață orânduită. Populația de origine germană se întâlnește în multe sate din Dobrogea (zonele Constanța, Babadag, Tulcea), în sudul Basarabiei ce a fost colonizată la începutul secolului al XIX-lea (cu ocupație agricolă, favorizată și de administrația rusească în practica de deromânizare din Basarabia) și în nordul României, respectiv în Bucovina (prin aducera acesteia din centrul Europei de către austrieci). Un număr neînsemnat de germani se află în orașe din Muntenia și Moldova, cunoscuți ca meseriași, industriași și comercianți .

Ucrainenii și rutenii trăiesc în principal în nordul țării, în Bucovina. Rutenii sunt recunoscuți ca maloruși, ruși mici sau rusnaci și vorbesc dialectul limbii ruse numit malorusă. Prezența rutenilor în aceste zone este strâns legată de perioada de ocupație a Bucovinei de către austrieci. Austriecii favorizau, în scopul “echilibrului“ dintre naționalități, imigrarea rutenilor. Imigrarea acestora până în Basarabia de Sud era favorizată și de către ruși, în intenția organizării drumului spre gurile Dunării și mai departe spre Bosfor. Populațiile de huțuli sau huțani, pe care le întâlnim în nordul Maramureșului și în Bucovina, sunt adeseori atribuite originii rutene. Alți specialiști le consideră daco-romane slavizate .

Lipovenii (rușii) propriu-ziși sunt răspândiți în Dobrogea de Nord, îndeosebi în Delta Dunării, în sudul Basarabiei și în unele orașe ale Moldovei. Ei sunt veniți din Rusia ca urmare a unor persecuții religioase. Se ocupă cu pescuitul, fiind totodată buni grădinari și agricultori. La recensământul din anul 2002, din totalul de 36 397 locuitori de această origine, 8 914 persoane s-au declarat ruși. Turcii sunt răspândiți în Dobrogea și în unele orașe de pe Dunăre. Sunt veniți aici în secolul al XVlea. Numărul lor era mult mai mare (în prezent 30 000 locuitori), deoarece erau concentrați și în fosta insulă Ada-Kaleh (zona Orșovei). Mulți au plecat la sfârșitul secolului al XIX-lea și după inundarea insulei Ada-Kaleh (1961). În Basarabia de Sud și parțial în Dobrogea se întâlnesc găgăuzii (un amestec turco-bulgar). Sârbii (22 518 de locuitori), aflați în sud-vestul Banatului, sunt veniți aici din secolele XVII – XVIII, în special din Balcani. Unii au fost aduși de regii Ungariei pentru a popula sudul Câmpiei Panonice sau mai târziu pentru a asigura “controlul” asupra populației române. Viața a demonstrat aici o conviețuire bună, fondată pe interese economice, la care în afară de români și sârbi s-a adăugat și populația de șvabi.

Tătarii (24 137 locuitori), răspândiți în principal în Dobrogea, sunt urmașii marilor migrații. În peisajul etnic al României, în zone limitrofe sau apropiate de patria de origine se mai găsesc naționalitățile de croați-sloveni (în Banat – croați sunt 6 786 loc.), cehi (3938 loc.) și slovaci (17 199 loc). În satele situate în Subcarpații Moldovei (jud. Bacău, Neamț), în zone apropiate de porțile Carpaților (Valea Oituzului, Valea Trotușului), în zona Hunedoara-Deva, se găsește populație românească, sub denumirea de ciangăi, popolație de regulă de religie catolică, cunoscători în bună parte și a limbii maghiare. Din grupul naționalităților de structură mediteraneană fac parte evreii (ori ramura semită). În perioada imediată de după primul război mondial, numărul lor ajungea la aproximativ 1.000.000, adică 6% din populația de atunci a țării. Populația evreiască este prezentă relativ recent în peisajul etnic al României (cam în prima jumătate a secolului al XIX-lea). Ei au venit în general din Galiția, Polonia, Rusia meridională. Sunt și evrei spanioli, ajunși aici prin Turcia, în urma persecuțiilor din Spania. Erau foarte numeroși în Bucovina, Basarabia, Moldova și București și mai puțini în Dobrogea, Banat și Oltenia. Bulgarii se întâlnesc în Dobrogea și în zona dunăreană (mai ales în Banat). Destul de numeroși erau în sudul Basarabiei (orașul Bolgrad-Cetatea Albă, în zonele Ismail, Cahul și Tighina). Într-adevăr, huțulii se disting de ruteni prin limbă, port și obiceiuri, mult mai apropiate românilor. veniți aici din Balcani.

Populația poloneză este răspândită în principal în orașele din Bucovina, Transilvania, Basarabia și în București. Populația poloneză a fost considerată dintotdeauna factor de cultură, de rodnică conviețuire, cu îndeletniciri în agricultură, industrie, comerț.

Grecii depășesc 4 000 locuitori. Ei sunt prezenți în București, în porturile dunărene și maritime, fiind recunoscuți prin activități de comerț.

Armenii (în jur de 2 000 loc.) sunt prezenți în București, în multe orașe din Transilvania, Moldova și Muntenia, fiind cunoscuți prin îndeletnicirile lor de comercianți sau de buni meseriași și fabricanți. În categoria unor populații distincte (prin tradiții în principal) se află și carașovenii, în Banat (2 235 loc. în 2002).

Bibliografie

Cândea, Melinda, Bran, Florina (2001) Spațiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare, Ed.Enciclopedica, București; Cucu, V. (1996) România.

Dicționarul de Geografie Umană, Ed.Corint, București;

Giurcăneanu, Cl. (1988) Populația și așezările din carpați, Ed.Științifică și Eciclopedică, București; Ielenicz, M. (2000) România.

Geografie Umană și Economică, Ed.Glasul Bucovinei, Iași; Deică, P., Cândea, Melinda, Erdeli, G. (1993)

Mică enciclopedie, Ed.Corint, București;

Nimigeanu, V. (2001) România. Populație, așezări, economie, Ed.Alexandru Ioan Cuza, Iași;

Pop, Gr. (1986) România. Geografie economică, Cluj Napoca;

Popovici, I., Mihail, Maria (1980) România. Geografie economică, Ed.Academiei, București;

Strcutura naționalităților din România în 1992, în „Lucrările sesiunii științifice anuale a Institutului de Geografie”, Academia Română, p.205-214, București; Erdeli, G. (1988)

Savul, Al. (1975) România. Sinteză geografică, Ed.Didactică și Pedagogică, București;

Savul, Al. (1975) România. Sinteză geografică, Ed.Didactică și Pedagogică, București;

Șandru, I., Cucu, V. (1984) România. Prezentare geografică, Ed.Științifică și Enciclopedică, București;

Tendințe actuale în geodemografia României, în „Terra” nr.IIIIV/1988, București; Erdeli, G., Cândea, Melinda, Braghină, Cr., Costache, S., Zamfir, Daniela (1999)

Geografia economică a României, Tipografia Universității din București, București; * * * (1982)

Enciclopedia geografică a României, Ed.Științifică și Enciclopedică, București; * * * (1998) România.

Atlas istorico-geografic, Ed.Academiei, București; * * * (1984)

Geografia României, vol.II, Geografia Umană și Economică, Ed.Academiei, București;

Strategii de formare

metode interactive de transmitere, comunicare, dezbatere a conținutului informațional:expunerea,explicația;

metode active: individual, în perechi, în grupuri mici și frontal: problematizare, brainstorming pentru generarea răspunsurilor: ”E importantă cunoașterea istoriei și reperelor geografice ale minorităților din România?”dezbatere, fișe de lucru, gândirea creativă inversă, gândirea creativă anticipativă, sinteze tip SOWT, diagrama fishboning sau diagrama cauză – efect,.

Strategii de evaluare: *autoevaluare, reflecții, interevaluare, observarea sistematică a comportamentului

Aplicații practice

MODULUL II . Armenii. Ceangăii și ungurii. Istorie. Tradiție și obiceiuri

II.1. Armenii

II.2. Ceangăii

II.3. Ungurii

II.4. Sarcini de lucru

Buget de timp:21 ore

Competențe specifice:

înțelegerea modului în care cadrele didactice pot influența motivarea elevilor pentru activitățile care privesc combaterea rasismului, xenofobiei la nivel extracurricular și implicarea lor conform doleanțelor, aspiraților și pe baza abilităților în proiecte educaționale care promovează multiculturalitatea, respectul reciproc;

cunoașterea unor modele și teorii motivaționale cu rezonanță în practica educațională,prin colaborare cu instituții abilitatea ce practică dialogul intercultural;

adecvarea strategiilor motivaționale la contexte educaționale concrete;

abilitarea cadrelor didactice pentru scrierea, implementarea și monitorizarea unor proiecte educționale de intervenție în comunitate;

Obiective specifice:

cunoașterea principalelor teorii și modele ale motivației precum și a rezultatelor unor cercetări actuale privind stimularea motivației elevilor pentru învățământul nonformal și implicarea în acțiuni ce vizeză combaterea discriminării, marginalizării pe criterii etnice;

conceperea și aplicarea unor strategii de optimizare motivațională prin valorificarea achiziților dobândite în contexte educaționale diferite în proiecte educaționale care să promoveze binele comun și egalitatea de șanse, respectarea valorilor naționale și ale grupurilor minorităților

Strategii de formare:

metode interactive de transmitere, comunicare, dezbatere a conținutului informațional;

metode active: individual, în perechi, în grupuri mici: problematizare,studiu de caz, metoda proiectului, joc de rol;

Strategii de evaluare:

brainstorming: realizarea unor proiecte educaționale care au ca subiect aspecte din istoria, tradițiile și obiceiurile minorităților, de diferite tipuri prin colaborare cu instituții partenere din țară și străinătate

SUPORT DE CURS

Armenii

Context general

Armenii din Moldova

Armenii din Muntenia, Transilvania

Armenii după 1918

Tradiții armenești

Context general:

Armenia este o țară în Caucazul sudic, între Marea Neagră și Marea Caspică, care se învecinează cu Turcia la vest, Georgia la nord, Azerbaidjan la est și Iran la sud.

Istoria armenilor din România este un fenomen deosebit de complex, ce presupune abordarea mai multor direcții de investigare și îndeosebi din varii perspective interdisciplinare. Simplist prezentând faptele, armenii de la noi pot fi atribuiți în cel puțin două categorii distincte, pe temeiul perioadei când s-auașezat în acest spațiu, nu lipsite de interes fiind și filierele pe care au sosit. „Vechii” armeni au venit aici cât de cât compact încă din veacul al XIV-lea, de vreme ce biserica armeană din Iași, cu hramul Sfânta Maria, se pare că datează de pe la 1395. Motivele emigrării lor în perioada evului mediu au fost multiple, de la prăbușirea regatului lor (1045) și ocuparea capitalei Ani de către selgiucizi în 1064, până la persecuțiile religioase de mai apoi, fără a fi lipsite de importanță nici calamitățile naturale, de genul cutremurului devastator din 1319.

Părăsirea patriei de origine de către armeni și pribegirea lor prin multiple state ale lumii în căutarea unui azil, constituie unul dintre aspectele esențiale ale istoriei milenare a acestui popor. Atacați cu tenacitate de perși și turci, numeroși locuitori ai Armeniei au fost nevoiți să-și părăsească patria de origine și să emigreze în diferite țări europene: Polonia, Italia, Țara Moldovei, Olanda, Franța. Au fost atestate câteva valuri de emigrare masivă a armenilor din țara lor de origine în secolele XI, XIV, XVII. După constatările lui H. Dj. Siruni, în anul 1060, armenii din orașul Ani și împrejurimi au fost nevoiți, din cauza invaziilor străine, să ia calea pribegiei, îndreptându-se spre Polonia și Moldova.

Al doilea val de emigrare are loc în anul 1064, fiind cauzat de invazia armatei seleucizilor lui Alp-Arslan/Alpaslan și devastarea vechii capitale Ani. În anul 1239 teritoriul armean a fost pustiit de tătari și „puțini [armeni] au putut să scape și să fugă spre țări îndepărtate” . Aproximativ în anul 1319, în urma unui cutremur dezastruos, “o nouă caravană de armeni” emigrează în Moldova. Ultima emigrare a armenilor din Ani este menționată în anul 1342, cauza principală fi ind reocuparea capitalei de către perși. Este semnificativ și faptul că primii refugiați din Ani, în marea lor majoritate erau reprezentanți ai aristocrației, aducând cu ei „tot ce poporul armean avea mai select, fi e ca moravuri, fi e ca obiceiuri și datini” și „au format un nucleu ales”. Armenii săraci și țăranii „au rămas lipiți de glebă” pe când cei „cu dare de mână au plecat din țara lor pentru a-și salva viața, credința strămoșească și averea”. Având legături genetice în țările Orientului, cunoscând tradițiile, obiceiurile, limbile, subtilitățile diplomatice, armenii de cele mai multe ori îndeplineau rolul de călăuză la caravanele comerciale. Conform aprecierii cercetătorului M.A. Melikian, emigrația populației armene din patria lor a fost un proces continuu, care a variat în intensitate în perioada secolelor XI-XVII. Diaspora armeană stabilită în colonii se completa cu armeni veniți la câștig – „haribi”, iar o parte dintre cei aflați de mai înainte reveneau în Armenia, formându-se astfel diaspora armeană care nu întrerupea legăturile cu patria de origine.

Armenii din Moldova:

În istoriografie au fost expuse mai multe opinii în ceea ce privește stabilirea cronologică a armenilor pe teritoriul Moldovei. În opinia lui H. Dj. Siruni armenii sunt atestați în spațiul moldav de prin secolul al XI-lea. Pentru el este un lucru cert „că Armenii erau deja așezați în Principat în mod compact înainte chiar de descălecare”, stabilindu-se în cele șapte orașe ale Moldovei – Suceava, Cetatea Albă, Galați,Vaslui, Iași, Botoșani și Hotin. Autorul este convins că armenii veniți pe teritoriul Moldovei erau originari din Ani – „locul de pornire a pribegilor” – o parte au venit prin Crimeea și Polonia, iar ceilalți „au venit pe mare, în Moldova și bazinul danubian, spre a trece în Galiția, Podolsk și celelalte regiuni ale Poloniei”.

Cercetătorul Grigore Goilav afirma că în Cetatea Albă a descoperit o piatră de mormânt cu o inscripție în limba armeană pe care o data cu anul 967. Grigore M. Avakian pune la îndoială această datare atât de timpurie, considerând că stabilirea armenilor în Cetatea Albă trebuie raportată la fi nele secolului XIV anume atunci ei au devenit un concurent serios pentru negustorii genovezi în bazinul Mării Negre. Istoricul Gheorghe Bezviconi, descriind cimitirele armenești din Basarabia, constata că „biserica armenească și mormintele din jurul” Cetății Albe „datează din secolul XIV”. În opinia lui Valerian Doboș- Boca „armenii n-au venit în Moldova direct din Armenia, ci din Crimeea și Polonia”. O părere similară a fost expusă de către J.D. Condurachi, care afi rma că armenii din Țara Moldovei au venit din „orașele Poloniei”. Nicolae Iorga considera că armenii „amenințați cu măcelul, robia și cele mai neomenești chinuri și prigoniri fugiră în lume”, poposind mai întâi în cetatea Caffa din Crimeea, apoi în Lemberg, de unde se coborâră în Moldova.

A fost vehiculată mult și informația despre primele atestări ale bisericilor armenești, a căror existență deja atesta și prezența unor comunități ale armenilor în târguri sau în orașe. Astfel, în anul 1350, în sursele epocii, este amintită biserica armeană din orașul Botoșani. Biserica armenească din Iași pare a fi construită în anul 1395. Pe o piatră de temelie care a aparținut unei biserici mai vechi s-a păstrat următoarea inscripție în limba armeană: „Cu mila lui Dumnezeu, prin stăruința părintelui Iacob, a hagiului Macar. E.K.R. 1395”.

Această piatră se păstrează într-o nișă din transept și probabil a fost descoperită în anul 1803, în timpul restaurării bisericii. Cercetătorii Dan Bădărău și Ioan Caproșu au analizat în detalii data inscripționată în piatră, încercând s-o ajusteze la era armeană (începe în anul 551 al calendarului gregorian) sau la cea bizantină, la calendarul iulian și gregorian, ajungând în cele din urmă la concluzia că inscripția a fost falsificată, cu atât mai mult cu cât „o piatră de temelie, care nu este așezată pentru public, nu avea de altfel nici un motiv să se îndepărteze de calendarul armenesc”. În același timp autorii nominalizați remarcă că „toate constatările conduc la convingerea că a existat în Iași o biserică armenească din timpurile cele mai vechi, probabil din secolul al XIV-lea”, astfel „falsul din inscripție a putut fi făcut cu scopul de a ntări un adevăr, iar nu în intenția de a credita o minciună”.

Element etnic dinamic, implicat în special în negustorie și în gestionarea transporturilor de mărfuri în cadrul comerțului caravanei, pe rutele care racordau piețele otomane la cele din Polonia, armenii au primit dreptul de a se așeza în orașele Moldovei încă din secolul al XIV-lea. Venirea armenilor în Iași a fost întărită prin privilegiul comercial din 1408 acordat de Alexandru cel Bun armenilor din Lwow doritori să se așeze în târgurile Moldovei. Domnul Țării Moldovei Alexandru cel Bun, cunoscând pe cât sunt de prospere orașele polone populate de un număr mai mare de armeni, a chemat în 1408 „negustori armeni din Polonia, oferindu-le diferite scutiri de impozite dacă se vor stabili în Suceava, Siret și Cernăuți”, astfel s-au stabilit în Suceava în jur de 700 de familii armene.

După aprecierea lui H. Dj. Siruni, colonia „armeană din Crimeea era una din cele mai înfl oritoare”, armenii de aici au păstrat relații comerciale și culturale cu armenii din Moldova. Atacurile tătarilor și turcilor i-au forțat pe armenii din Crimeea să ia calea pribegiei, fiind primiți din anul 1475 în Țara Moldovei, unde s-au stabilit în Suceava, Iași, Botoșani, Focșani și Roman.

Cu cei 10.000 de armeni aduși de Ștefan cel Mare, numărul total de armeni în Moldova veacului al XV-lea s-a ridicat la 20.000. Aceștia erau nu numai negustori, dar și meșteșugari, manufacturieri, agricultori. “Carele armenești” ale caravanelor plecate din orașele moldovenești duceau în Europa occidentală și în Orient vite, cai, porci, oi, piei, grâne, ceară, brânzeturi, aducând în loc postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, mirodenii, coloranți, arme. În secolele al XV-lea – al XVII-lea, prin urmare, comerțul interior și cel exterior ale Moldovei erau concentrate în mâinile armenilor, care se foloseau de poziția orașelor locuite de ei și aflate pe căile internaționale de tranzit spre Polonia, Rusia, Germania. În general – afirmă Nicolae Iorga – nu putea să existe pe vremea aceea un târg moldovenesc, deci comerț, fără armeni.

În primele secole de stabilire a armenilor în Țara Moldovei printre târgurile cele mai populate de armeni erau: Suceava, Hotin, Botoșani, Dorohoi, Vaslui, Galați, Iași, Cetatea Albă, Siret și Roman. Armenii, ca „agenți ai schimbului”, jucau un rol important în viața economică a orașelor din Moldova, orașe care-și păstrau „mereu fi zionomia lor străină” . De fapt, armenii au suplinit golul creat în cadrul comerțului de tranzit cu Orientul după înlăturarea italienilor din această postură de către turcii osmani prin cucerirea Constantinopolului în 1453. Percepția generală a parcursului istoric românesc reflectă o atitudine predominat tolerantă față de minoritățile etnice și confesionale, în special față de comunitatea armenilor, atestată în Moldova de la originile statului. Pământenii în general s-au dovedit a fi toleranți față de armeni, care erau o „naționalitate pacifică și industrioasă”. Armenii „nu au avut niciodată atitudini provocatoare și au manifestat întot-deauna recunoștință față de țara ospitalieră care i-a primit”. În mentalitatea colectivă a românilor numele de armeni ajunsese sinonim cu „prăvăliași” sau „negustori”, elocvent fiind în acest sens vechiul proverb românesc „Armeanul plătește gloaba”.

Totodată, în Țara Moldovei au fost atestate câteva episoade de intoleranță și prigoană a armenilor, ei fiind nevoiți să îndure „multă supărare, nu de la poporul român însuși, dar poate de la câțiva dintre domnitorii lui”.

Prima prigoană a armenilor este atribuită lui Ștefăniță cel Tânăr sau Crunt (1517-1527), care în anul 1526, întorcându-se din Muntenia, a dat curs plângerilor „deputăției cetățenilor din Vaslui” care se jeluiră domnului „de păgubirile comerciale pricinuite de armenii de acolo”. Ștefăniță cel Tânăr a devastat comunitatea arme-nilor din Vaslui, distrugându-le și bisericile. Instigatoare a prigoanei armenilor din Vaslui a fost armeanca Serpega, amanta lui Ștefăniță cel Tânăr, fiind și „convertită la legea greacă”. Anume ea l-a deter-minat pe domn „să persecute pe foștii ei coreligionari, spre a-i sili să-i urmeze pilda”.

Un alt episod de prigoană a armenilor a avut loc în timpul domniei lui Ștefan Rareș al VII-lea (1551-1552), care la 16 august 1551, în ziua de duminică când armenii serbau Adormirea Maicii Domnului, dorind „să facă un act de pravoslavie și să-și asigure un bun renume”, a poruncit ca toți supușii din țară „trebuie să se întoarcă la credința ortodoxă”; astfel, „cei eterodocși erau persecutați ca eretici”. Armenii, fiind percepuți ca eretici, urmau a fi convertiți la ortodoxie. Pe unii armeni domnul țării i-a botezat de bunavoie, „cu giuruințe și cu daruri”, pe alții cu sila „i-a botezat”.

Printre măsurile represive care au urmat se înscriu: confiscarea sfintelor vase sau veșminte; arderea cărților bisericești; prinderea episcopului armean cu reședință în Suceava, „împreună cu preoții”, execuțiile, mutilările și schingiuirile. Printre bisericile devastate și parțial dărâmate se enumeră cele din Hotin, Siret, Iași, Vaslui, Botoșani și Roman, preoții de aici fiind întemnițați. Ștefan Rareș a silit să se convertească 1000 de familii armenești de sub stăpânirea sa. Acei care n-au consimțit au fost martirizați. În același timp, domnul Țării Moldovei nu a atentat la clopotele și icoanele din bisericile armene, toate fiind duse în alte biserici .

Totuși, persecutarea comunității armenilor din Țara Moldovei prin măsurile întreprinse de Ștefăniță cel Tânăr și Ștefan Rareș nu au purtat un caracter general, fiind și de o durată scurtă. Prigoana armenilor a fost episodică, situația generală de toleranță revenind la normalitate, elocventă fiind în acest sens domnia lui Ioan Vodă cel Cumplit, supranumit Armeanul (1572-1574).

În 1605, armenii au început construirea în Iași, pe Ulița Cizmarilor, unei a doua biserici, închinate Sfântului Grigore Luminătorul, însă construcția a fost demolată.

În Iași exista chiar și o uliță armenească de-a lungul căreia negustorii din rândul acestui grup etnic dețineau locuințe și prăvălii. Armenii se îndeletniceau în principal cu negustoria și neguțătoria. În ceea ce privește numărul armenilor care se aflau în Iași în secolul al XVII-lea, informațiile sunt relativ puține, cel puțin din punctul de vedere al străinilor, însă avem informații despre numărul de case locuite de către aceștia. Conform lui Simeon Dbir Lehati, în Iași, în anul 1608, când a trecut prin acest oraș, erau 200 de case armenești, atât ale băștinașilor, cât și a celor nou veniți. Tot de la Simeon Lehati aflăm că aveau o biserică frumoasă din piatră, preoți înțelepți și bogătași mari. Vlas Coicevic, călătorind prin Moldova prin anul 1661, menționează că în Iași existau două biserici de piatră ale armenilor. Deși așezământul principal al Comunității Armene era chiar în centrul orașului, ei aveau, pentru odihna lor gospodărească și pentru cei mai nevoiași, o mahala întreagă, care și până astăzi se numește Mahalaua Armenească. În aceasta stăteau una lângă alta multe familii, în case proprii cu ogrăzi și livezi mari, și unde femeile armence, foarte meștere în cusături și broderii de albituri, erau mult întrebate de cocoanele ieșence, ce vor a-și înjgheba albituri de zestre, cu frumoase făldurele, horbote și monograme16.

Mahalaua Armenească sau Armenimea se afla pe ambele maluri ale pârâului Câlcaina și era locuită de armeni meșteșugari, blănari, mindrigii, cusutorițe care lucrau și brodau monograme frumoase pe albituri etc. La capătul acestei mahalale se afla și un cimitir armenesc. Din această mahala plecau negustorii care făceau comerț cu Ardealul, întrebuințând pentru aceasta și „feciori ungureani”. Armenii din Chișinău primeau în cursul secolului al XVIII-lea privilegii de desetină (la 10 „bucate” un leu) ca și „neguțătorii români de Iași și armenii de Iași, de pe la alte târguri”, și cu acest prilej Constantin Vodă Mavrocordat recunoaște că „toate târgurile cu alișverișurile lor se deschid”.

Cum de la sine se înțelege, este aproape imposibil de a avea și evaluări statistice ale acestora, stabiliți îndeosebi în Moldova, deși după „urmele” lăsate numărul lor n-a fost de neglijat, iar în timp o parte s-au și asimilat. Cu certitudine însă, au avut un loc însemnat în evoluția principalelor centre urbane, prin aplecarea lor pentru comerț și mica manufactură, iar de prin veacul al XVII-lea s-au dovedit clar a fi purtători ai modernității în acest spațiu, cu aproape două veacuri înaintea evreilor. Din această categorie a armenilor prea puțini au ajuns și în Muntenia, pentru că în principal filiera lor de pătrundere în teritoriile românești a fost prin Crimea, Galiția, Polonia și Bucovina, o pondere mică a acestora stabilindu-se și în Transilvania.

În Țara Moldovei, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cele mai însemnate colonii armene existau în Botoșani, Roman, Iași, Hotin, Galați, Chișinău, Orhei,Tighina, Ismail, Chilia, Akkerman și în Focșani. Domnitorul Constantin Mavrocordat i-a scutit pe armeni, la 7 aprilie 1742, de cai și de olac: "Nici de pe la odăile lor, nici din oile lor de la conace nime să nu le ia, nici oi, nici cai. Alexandru Mavrocordat, la rândul său, a dat la 9 martie 1784 un hrisov de favorizare a comercianților armeni de cetățenie austriacă care făceau negoț cu vitele, în fapt reînnoirea unui alt hrisov, iscălit de unchiul principelui, Ioan Nicolae Mavrocordat. Erau întărite, astfel, vechile privilegii și adăugate altele, printre care interdicția ca localnicii să perceapă armenilor chirii prea mari pentru pășunat sau să le producă alte neplăceri, iar ispravnicilor li se lua dreptul de a-i pedepsi personal pe armeni, urmând ca delincvenții să fie predați curții de judecată domnești, singura care îi putea sancționa.

În capitala Țării Moldovei, în anul 1774 erau atestați 113 armeni capi de familie. Dispunem de unele date statistice referitor la numărul armenilor din Moldova în anul 1809. Astfel, în Iași locuiau 103 familii de armeni, în Roman –145, în Botoșani – 328, în Focșanii din partea Moldovei – 83, în Galați – 22, în Ocna 29, în Hotin – 16, în Chișinău – 113, în Orhei – 34, în Tighina – 6, în Chilia – 4, în Akkerman – 116, în Ismail – 32. În Moldova și Muntenia la acel moment locuiau peste 5.000 de armeni, iar majoritatea dintre ei locuiau în Moldova.

În Târgu Ocna, din cei 3.535 locuitori atestați documentar în anul 1774 familiile de negustori armeni și evrei constituiau în jur de 21% din populația orașului. Conform unei statistici din 1795 în Chișinău existau 6 dughene armenești, la Orhei – 4, la Telenești – 5. În Condica Liuzilor din anul 1803, în târgul Chișinău, sunt pomeniți 133 birnici moldoveni, cu un bir anual de 880 lei și 44 birnici armeni, cu birul anual de 660 lei. În anul 1775 generalul Spleny, primul guvernator al Bucovinei, atestă în această provincie numai 58 de armeni, capi de familie. În Siret, oraș care de la începutul secolului al XV-lea figura printre orașele moldovenești, populate cu un număr mare de armeni, către anul 1787, tabloul etnic al locuitorilor era foarte pestriț. Românii se estimau la 173 (62,91%) capi de familie, evreii – 36 (13,09%), rutenii – 27 (9,82%), germanii – 23 (8,36%), grecii – 7 (2,55%), armenii – 5 (1,82%), francezii – 2 (0,72%), polonezii – 1 (0,36%), lipovenii – 1 (0,36%).

În Țara Moldovei numărul armenilor nu era foarte mare, dar ei jucau un rol economic important în orașele care le oferiseră azil. În Bucovina, la mijlocul secolului XIX, erau atestați 2.400 de armeni, dintre care numai 475 se declarau catolici. Armenii practicau în general un negoț de tranzit, comercializând mărfuri orientale în țările din centrul și sud-estul Europei. Meseriașii din coloniile armene se uneau în bresle numite „fraternități” sau „prasdava”, confecționau în special obiecte de lux, spade, coifuri, buzdugane, zale de luptă, țesături, sticlă, cărămizi, băuturi alcoolice, săpun, lumânări, salamuri etc. Asociațiile negustorilor armeni activau în baza unor regulamente speciale, care erau confi rmate de organele de autoconducere ale comunităților armene. În regulamente erau prevăzute obligațiile fi ecărui asociat, erau incluse clauze legate de decesul unui membru al corporației. Armenii din Suceava organizau funeraliile răposaților indiferent de starea materială a celor din urmă, minorii erau obligați să sape groapa și să asiste la întreaga procesiune. „Fraternitățile” armenilor din Polonia aveau „vistieriile” lor în care, pe lângă mijloacele bănești propriu-zise, se păstra statutul și actele de gestionare a breslei. Fiecare membru al breslei achita o cotizație anuală, bucurându-se în același timp de dreptul de a împrumuta bani de la „fraternitate” cu o dobândă anuală de 8%. Drept garanție urmau a fi lăsate obiecte din aur, argint sau pietre scumpe, valoarea cărora depășea de două ori suma împrumutată. Mijloacele bănești ale asociațiilor meșteșugărești erau destinate bisericilor, clerului și pentru ajutorarea celor nevoiași. Membrii breslelor erau obligați să-și viziteze „frații” bolnavi, să asiste cu lumânările proprii la slujbele religioase și înmormântări. Armenii din Suceava fabricau mezeluri, din carnea de vită și oaie pregăteau cârnați „tari, uscați și afumați, denumiți „salami, sugiuc sau potcoave”, afumau carnea de oaie și vită, aceste produse numindu- se „bujenița sau pastramă”. Din grăsimea vitelor înjunghiate în „salhanii”, știau a face săpun și lumânări, în această activitate fi ind ajutați și de femei”.

Negustorii armeni se bucurau de dreptul de pășunare a vitelor și cailor în Moldova, cu scopul de a le îngrășa pentru comercializarea pe piață. Astfel, Sadok Barącz nota că „negustorii armeni din Movilău creșteau în stepele Basarabiei turme mari de oi și vaci, apoi le tăiau și exportau carnea în Europa de Nord. Pielea era prelucrată într-un mod special, vopsită în culori diferite și vândută în Brody și Lituania”. Armenii mai strângeau „capre pentru săftieni”, adică pentru obținerea și prelucrarea pieilor. Tehnologia de fabricare a pieilor de culoare roșie a constituit și un monopol al armenilor, ei asigurau cu acest produs atât piață locală cât și piețele localităților din apropiere. La una dintre întreprinderile de confecționare a safi anului se prelucrau anual circa 15.000 de pielicele, iar calitatea produsului fi nal nu ceda cu nimic față de cele străine. Comercializarea cailor avea la baza sa practicarea de către armeni a unei agriculturi sistematice. Arendau suprafețe întinse de pământ și organizau crescătorii de cai și vite. Armenii preferau în special să crească cai de rasă pământeană care, în descrierea geografului armean Ingigian, erau „de culoare roșcată sau neagră-roșcată, de statură înaltă, frumoși, renumiți prin copitele lor frumoase, sprinteni și ascultători, buni pentru călărie și tracțiune”. După relatările lui Wenzel von Brognard caii, în cea mai mare parte, erau crescuți în câmpia dintre Prut și Nistru, nu erau prea mari, dar în schimb erau foarte rezistenți. Prețul unui cal comercializat oscila între 20 și 30 de piaștri, iar al unei iepe împreună cu mânzul între 13 și 20 de piaștri. Importanța acestei îndeletniciri este confi rmată și de documentele vremii: astfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, este pomenit armeanul Baronți, giambaș de cai. Practica de pășunare a cailor și vitelor în stepele din Basarabia se va păstra și după anexarea ținutului la Imperiul Rusiei. Armenii supuși austrieci și cei din Moldova de peste Prut au plătit diferite sume pentru pășunatul vitelor cornute și al cailor în Basarabia până la adoptarea tarifului vamal din 1822.

În 1783, negustorii armeni care-și țineau la pășunat vitele în Moldova cu scopul îngrășării și vinderii lor mai departe, au adresat o plângere Curții de la Viena în care menționau că sunt stingheriți la arendarea moșiilor, dându-se prioritate moldovenilor. Astfel întreaga activitate comercială a armenilor era pusă în pericol. Armenii mai înstăriți din Bucovina, dintre care se remarcă frații Ioan și Nicolae Capri, erau protejați atât în calitatea lor de supuși austrieci de consulul austriac de la Iași, cât și direct de Curtea de la Viena, unde aveau legături importante. Puterea economică a fraților Capri le-a permis să se bucure de o anumită trecere la Curtea imperială din Viena, infl uențând și anumite decizii referitoare la Bucovina. Într-o notă a Consiliului Aulic de Război, adresată lui Enzenberg (ianuarie, 1786) se menționa că „la cererea fraților Capri, negustori din Suceava” provincia Bucovina a fost inclusă în cordonul vamal.

Un palatin din familia Mniszech menționa că fratele său, fost ambasador între anii 1755-1756, a obținut un firman de la Poartă în favoarea negustorilor armeni stabiliți în Rzeczpospolita Polska, care fac de mai mult timp comerț cu boi, cai și alte animale, posedând herghelii și cirezi în Țara Moldovei. Un hrisov domnesc din 9 martie 1784, dictat de domnul Alexandru Mavrocordat pentru armenii supuși austrieci, întărește toate privilegiile acordate lor până atunci și mai adaugă altele noi, printre care dispoziția prin care li se interzicea localnicilor să ceară armenilor chirii prea mari pentru pășunat sau să le facă neajunsuri.

Necesitatea unor asemenea restricții a fost cauzată de faptul că unii proprietari de moșii dădeau în chirie pășuni negustorilor armeni, apoi ridicau în mod unilateral plata pentru arendă, iar uneori în baza dreptului de protimis încălcau înțelegerea cu arendașul, oferind pășunea altui negustor la un preț mai avansat. De asemenea, dreptul de judecată asupra armenilor îi revenea în exclusivitate domniei. În urma unei solicitări a unui grup de armeni din Galiția, în anul 1784, au primit învoirea să arendeze moșii în Țara Moldovei pentru a crea așanumitele „odăi” pentru creșterea vitelor. Către anul 1804 în principat existau deja 66 de „odăi”, majoritatea fi ind amplasate în județul Iași.

Într-un raport a lui Raichevich, din 24 martie 1784, adresat lui Kaunitz, se constata că arendașii armeni galițieni au exportat în Austria 5.000 boi (fi ecare la un preț de 25 fl orini5, în total 125.000 florini), 6.000 vaci (fiecare la un preț de 10 fl orini, în total 60.000 florini), 1.000 cai (fiecare la un preț de 50 florini, în total 50.000 florini).

Pentru acest transport armenii plăteau cornăritul (5.000), konniza6 (1.000), dogana (7.000). După informațiile consulului Oeshsner din Iași, negustorii armeni mai plăteau 3.000 de fl orini pentru arenda pământului, în special a fânețelor, 1.000 de fl orini alcătuia cornăritul numai asupra boilor, iar vama constituia 3% la toate vitele de export enumerate.

Înlesniri importante au primit și negustorii armeni din Galiția, implicit și cei din Bucovina, care cumpărau cai, porci, vite și albine din Moldova. Impozitele și dările pe vite, aplicate armenilor, le erau avantajoase. Se bucurau de dreptul de a exporta fără taxe vamale caii pe care îi creșteau pe proprietățile proprii. Negustorii armeni au obținut pe parcurs permisiuni de a arenda și chiar de a cumpăra moșii. Astfel, la 1 august 1763, negustorul armean din Botoșani Hagi Axinte a cumpărat de la postelnicul Vasile Sălion moșiile Călugăreni, Tăutești și Simionești din ținuturile Hîrlău și Dorohoi cu 5.750 de lei. Veniturile substanțiale care „proveneau mai ales din comerțul de vite și de cereale” erau investite în arenda moșiilor și pășunilor cu scopul de a asigura îndeletnicirea de bază – negoțul

În coloniile armenești se concentrau, de regulă, meseriașii și negustorii, deoarece pământul era o proprietate a păturilor dominante locale și, de obicei, nu se vindea străinilor, inclusiv armenilor. Un număr important al armenilor din colonii sau apropiat de elementele burgheze locale, transformându- se treptat și ei înșiși în burghezie. De altfel, armenii din Țara Moldovei se românizează treptat pe parcursul secolelor XVII-XVII.

În Hotin colonia armeană a fost fondată în secolele XIV-XV. Armenii de aici, în anul 1782 constituiau majoritatea populației acestei localități, păstrân du-și și apartenența la biserica armeano-gregoriană.În Movilău era atestată o comunitate numeroasă de armeni care-și desfășurau activitate economică în Țara Moldovei. Astfel, în lista parohiilor alcătuită de către episcopul Simeon Erevanți la 1763, alături cu Hotinul este menționat și acest oraș, Movilău. După datele lui W. Pobóg Górski în anul 1776 la Movilău erau 1.167 de case, iar numărul locuitorilor ajungea la 12.000, armenii alcătuind aproape jumătate din populație. Cifrele menționate sunt exagerate, deoarece în perioada dată se constată o diminuare a numărului armenilor din Galiția și Podolia. Cauzele acestui proces pot fi explicate prin următoarele considerente: acceptarea uniei religioase și drept consecință creșterea numărului căsătoriilor mixte au grăbit procesul de asimilare a armenilor cu băștinașii; încetarea afl uxul populației armenești din alte localități; mulți armeni au refuzat să dea uitării credința strămoșilor, preferând să plece în coloniile din Țara Moldovei și Transilvania; abandonarea unor căi comerciale și decăderea generală a comerțului i-au determinat pe unii dintre armeni să se stabilească în mediul rural și să practice agricultura.

În secolul al XVIII – începutul sec. XIX armenii au avut de suferit mai mult de pe urma unor războaie. Astfel, după mărturiile lui Iona Ghedevanișvili, după cucerirea cetății Ismail de către Suvorov (1790), toți armenii din localitate și din Chilia au fost scoși și populați cu forța în apropiere de Grigoriopol și Dubăsari. În opinia cercetătorului H. Dj. Siruni, în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea armenii au fost „loviți de concurența inegală a grecilor” și s-a observat o oarecare decădere a comerțului armenesc”. În această privință părerea lui H. Dj. Siruni a fost influențată mult de B.P. Hasdeu care, într-un studiu dedicat armenilor din România, remarca printre altele următoarele: „Armenii au dominat comerțul românesc până pe la 1600: perioadă de glorie a Românismului. Grecii – 1600-1800, două secole de o gradată decadență”.

Activitatea economică a armenilor a fost infl uențată mult de conjunctura politică a epocii. Anexarea și declararea Sucevei oraș comercial liber de către Iosif al II-lea în anul 1786 a sporit numărul armenilor care solicitau supușenie austriacă. Mai mulți negustori armeni din Botoșani și Focșani au cerut autorizație de a se stabili în Bucovina. Enzenberg menționa că „mulți armeni înstăriți din marele oraș comercial Botoșani” erau dispuși să se mute în Suceava, sub protecție austriacă, nădăjduind o mai multă siguranță, protecție și justiție. Acești armeni au primit dreptul de a cumpăra moșii, erau egalați în drepturi cu băștinașii în activitatea comercială, se bucurau de înlesniri la construcția locuințelor, de libertatea importului din Țara Moldovei, erau scutiți timp de douăzeci de ani de serviciul militar. Privilegiile armenilorse încadrau perfect în politica austriacă de atragere și naturalizare a negustorilor nemusulmani, supuși turci „în cuprinsul împărăției, dar mai ales în provinciile mărginașe și de curând anexate”.

Armenii din Muntenia și Transilvania:

Într-o măsură semnificativă, armenii din Valahia s-au stabilit însă aici ceva mai târziu, de prin secolul al XV-lea, venind îndeosebi prin Bulgaria, ca efect al căderii Constantinopolului în 1453 și al cuceririi Crimeii în 1475. Preponderent s-au stabilit în București, dar comunități semnificative s-au conturat și la Pitești, Craiova, Târgoviște ori Giurgiu. În cazul tuturor celor de mai sus trebuie menționat faptul că erau de confesiune armeano-gregoriană, sau mai exact aparțineau – și aparțin – de Biserica Apostolică Armeană, deși în mod regulat îi mai aflăm menționați ca fiind de religie gregoriană ori supuși ai Bisericii Luminatorului (ambelefăcând trimitere la Sfântul Grigore Luminatorul), în vreme ce în documentele din acest volum îi mai găsim și sub termenul de „ortodocși, armeanogregorieni”, sintagmă ce nu poate nici ea satisface înaltele exigențe teologice.

Formată mai tîrziu decît comunitățile armene din Moldova și Transilvania, cea din Valahia are o istorie mai nouă și, implicit, mai sumară, beneficiind, în schimb de o vitalitate sporită. Ea s-a coagulat, în principal, datorită emigrărilor din Asia Mică, începute în sec. XVI. Revolta gealaliilor din armata otomană, în 1598, în unele provincii din Armenia răsăriteană a determinat mase mari de populație să se refugieze în Serbia, Polonia și Muntenia. Un episod similar, în 1600, soldat cu devastarea localităților, a izgonit alți armeni spre Țările Române. Năvălirile persane și o secetă teribilă au dus, în 1602-1607, la o altă migrație în masă din Asia Mică. Familiile armenești venite, în sec. XVII-XIX, din Bulgaria, au mărit comunitatea din Valahia. Fluxul cel mai recent și din care se trag actualii componenți ai coloniilor din sudul țării datează de la sfîrșitul secolului trecut, cînd armenii au fugit de masacrele hamidiene din Constantinopol și din provinciile otomane, dar mai cu seamă de la începutul deceniului al treilea al secolului nostru, cînd supraviețuitori ai genocidului din 1915 au găsit adăpost, printre cele dintîi cămine ospitaliere, în România.

Dacă se cunoaște doar cu aproximație data stabilirii armenilor în București, prin anii 1400-1435, se știe totuși că prima lor biserică a fost fondată în 1581. D. Caselli în "Gazeta Municipală" din 19 august 1934 făcea un prețios excurs istoric: "Și în adevăr, pe acea vreme cînd li s-a dat armenilor afară din oraș să-și facă biserică și case, cea din urmă mahala a Bucureștilor spre Tîrgul de Afară era mahalaua popei Hierea, care pe atunci era bariera orașului. Printr-un hrisov al Domnitorului Mihai Racoviță, din data de 15 februarie 1742, armenilor din București li se îngăduia să-și clădească o biserică pe strada Săpunarilor. La 1820, Alexandru Șuțu-Vodă le permite armenilor, printr-o Carte de reorganizare a breslei, să-și aleagă patru epitropi, aceștia, la rândul lor, alegând un staroste. Epitropii și starostele vegheau asupra disciplinei de breaslă și făceau dreptate, în caz de conflict, între armeni. Armenii s-au așezat dincolo de bariera orașului și au început să-și clădească case. Documentele ne glăsuiesc în 1772 de un Pod al Armenilor, care mai tîrziu ia numele de Ulița Armenească. Iată un cîntec popular în care este cîntată Ulița Armenească. Cîntecul începe astfel: «Pe Ulița Armenească/ Este o curte boierească/ Dar într-însa cine este?» Mahalaua armenească este pomenită în documentele veacului al XVII-lea și are case boierești, după cîntecul de mai sus. Ea se întindea între Mahalaua Olari, întemeiată mai tîrziu, pe la 1793, unde se aflau așezați olarii care aduceau oale din Cîmpulung și d-aiurea, Mahalaua Popei Hierea și Mahalaua Caima-ta, vecină cu Podul Armenilor și cu biserica Armenească." În cursul măcelului turcesc din 13 noiembrie 1593, pe podul Tîrgului de Afară (Calea Moșilor), au fost uciși, printre alții, cîțiva evrei și armeni, iar într-o năvălire a bandelor otomane, din 1769, a fost jefuită și biserica armenească. În orice caz, hrisovul lui Mihai Racoviță din 15 februarie 1742 îngăduia armenilor din București să-și clădească o biserică pe strada Săpunarilor. Același domnitor poruncea la 11 februarie 1743: "Tuturor armenilor cîți sunt așezători aici în orașul Domniei mele în București, și cîți vor fi cu prăvălii de vînd marfă și se vor fi hrănind cu ver ce fel de meșteșug în acest tîrg să fie în pace și nesupărați de fumărit".

Și în Țara Românească armenii și-au avut breslele lor. O mărturie găsim în descrierea alaiului de întîmpinare a lui Alexandru Ipsilanti la intrarea în București, la 3 februarie 1775, cînd sunt menționați, printre alții, „cîțiva din breasla armenilor și cu steagul său“. Același Ipsilanti îi va recunoaște pe armeni ca formînd o singură breaslă. Iar domnitorul Mihail Șuțu, prin pitacul său din 23 decembrie 1791, îl confirma pe starostele armenilor din București, „ca să aibă a fi staroste și purtător de grije, breslii aceștia, să judece pricinile ce vor avea dînșii armean cu armean, și după alegerea lor să-i îndrepteze, iar pe pricinele mai mari și care nu se vor odihni pe alegerea ce le va face starostea, pe aceia să-i trimiță la cămara Domniei mele și la toate, atît pentru breaslă, cît pentru dînsul, să urmeze după vechiul obicei, precum s-a urmat și mai nainte, după cuprinderea privilegiurilor și cărților domenști ce au avut și mai nainte, cari s-au văzut de Domnia mea și în condicele Divanului, pentru care poruncim Domnia mea tuturor celor ce țineți legea armenească, să aveți a-l ști de staroste al vostru și să-i dați cuviincioasă supunere și ascultare". În Matca de numele tuturor companiilor țării alcătuită pe județe și orașe, din 1820, în fapt un catalog al breslelor, armenii erau menționați cu a 12-a companie din București și a 15-a din principat. La 22 septembrie 1820, Alexandru Șuțu Vodă a dat armenilor o Carte domnească de reorganizare a breslei lor, care putea alege, astfel, patru epitropi, aceștia la rîndul lor, alegînd un staroste și împreună "să dea chezășie la Domneasca vistierie, cum că vor răspunde la vreme cuviincioasă dăjdiile, ce vor eși asupra breslei armenilor"; epitropii și starostele vegheau asupra disciplinei din breaslă și făceau dreptate în cazul unor conflicte între armeni. În 1821, față de 187 breslași români în Capitală, se înregistrau 37 armeni. Era vestit, de pildă, în epocă, starostele brutarilor din București, armeanul Babic, care cocea jimbla în coltuce, de unde se încetățenise zicala “coltuc de la Babic”.

În ședința din 25 octombrie 1857 a Adunării ad-hoc, Mihail Kogălniceanu afirma: "În Țara Românească nu numai că libertatea culturilor este mai mare, dar chiar și driturile politice sînt mai întinse; spre pildă, armenii au drit a cumpăra moșii". Manuc bei Mirzaian avea, pe lîngă proprietățile din Capitală, numeroase moșii în județul Ilfov, cum erau satele Popești-Manuc și Mănucul. Iar în afară de vestitul han al aceluiași Manuc, în București au existat și alte hanuri aparținînd unor armeni: hanul Cîmpineanu, proprietate a fraților Petre și Ioan Serafim (1832-1846), hanul lui Slaison Armeanul (începutul sec. XIX), hanul negustorului Simon (1870-1889), hanul lui Grigore Caacaș (1870-1880). Cînd în timpul domniilor fanariote, elementul armean a fost supus la restricții, în favoarea negustorilor greci, armenii au început să se afirme ca zarafi și chiar negustorii dădeau împrumuturi, uneori și domnitorilor, cu sume importante intrate în vistieria țării. Alți negustori au devenit furnizori domnești, iar unii se ocupau cu arenda. Mulți armeni, neputînd face față persecuțiilor fanariote și concurenței grecești care acaparase comerțul și industria Valahiei, au emigrat în Transilvania, unde armenii aveau o situație foarte bună.

În alte localități din Țara Românească, negustorii armeni nu aveau dreptul să deschidă prăvălii decît dacă plăteau bir la vistieria domnească sau la compania negustorilor locali. Așa prevedea, de exemplu, hrisovul domnesc din august 1803 pentru armenii și evreii din Rîmnicu-Vîlcea, dar și pentru "neguțătorii creștini cari nu vor fi cu bir la această companie". O dispoziție similară găsim în hrisovul din 29 februarie 1804, adresat companiei orșaului Craiova și în care neguțătorii creștini, inclusiv armenii, erau acceptați doar dacă erau “pămînteni”, iar dintre străini, numai cei care făceau comerț cu ridicata.

Cealaltă categorie ar fi a armenilor din Transilvania. Deși sporadic pot fi întâlniți încă din veacul al XIV-lea, de o prezență semnificativă și mai ales cu „efecte” în plan economic și social se poate vorbi doar din secolul al XVII-lea, îndeosebi din a doua lui jumătate. Principalele cauze, momente și căi de pătrundere a lor în spațiul intracarpatic după 1671 au fost suficient conturate până acum de istoriografie, pentru a nu insista prea mult. Cu toate acestea, fără a intra în detalii, este de reținut faptul că printre cauzele principale ale strămutării lor din Moldova în Ardeal se poate invoca tot mai acuta coliziune și animozitate dintre armeni și grecii care-și fac puternic simțită prezența în principatele române de pe la finele veacului XVI, dar mai ales în decursul celui de-al XVII-lea. Că poate fi vorba de dezvoltarea și a unei anumite intoleranțe religioase, așa cum s-a pretextat uneori în epocă, n-ar fi de neglijat!

Cronicarul maghiar Benkö, în Milkovia, vorbește de prezența armenilor în orașul Sibiu, unde, în 1447, exista și un protopopiat armean. Iar compatriotul lui, András Veres, semnalează armeni și în Bistrița începînd din sec. XVI. Iorga menționează, de asemenea, negustori armeni în Alba Iulia prin 1678, precum și în Făgăraș. Invazia regelui polon Albert în Moldova (1497), urmată de persecuții și oprimări, a făcut ca 700 de familii de armeni să fugă din Suceava în Transilvania, Ungaria și Galiția. La acestea trebuie adăugate cele cîteva sute de familii refugiate după prigoana din 1551 și după răscoala lui Hîncu. Abia în sec. XVII, însă, prezența armenilor în Transilvania este de masă. În 1654, un grup de armeni moldoveni, sub onducerea lui Mardiros Gandra și a fraților Azbey, a migrat în principatul vecin, dar din cauza frămîntărilor politice aceștia au fost nevoiți să se înapoieze, o parte stabilindu-se pe hotarul de răsărit al localității Gheorgheni. Dintr-un manuscris armenesc copiat în 1647 la Marosvásárhely (Tîrgu-Mureș), reiese că în prima jumătate a sec. XVII acest centru comercial era populat cu armeni. Cele două războaie turco-polone, duse pe teritoriul Moldovei în 1672 și 1683, avînd drept consecință diminuarea comerțului, au constituit încă un factor determinant pentru emigrarea armenilor în Transilvania. Pe de altă parte, numeroși armeni din Moldova imigrați în Polonia, fiind siliți de autoritățile locale să se convertească la catolicism, s-au refugiat în Transilvania, în speranța că vor reveni în Moldova. Cum speranța aceasta nu s-a împlinit, 3.000 de familii armenești conduse de episcopul Minas Zilihtar al Sucevei – pe care l-am găsit citat anterior – au rămas definitiv în Transilvania, invitate de principele Mihail Apafi să se stabilească la Bistrița, Gheorgheni, Miercurea-Ciuc, Petelea, Șumuleu, Alba-Iulia etc. Printr-o Chartă dată la 1680, acesta le-a acordat autonomie și drept la comerț liber, la exercitarea meșteșugurilor, la alegerea de judecători proprii, în scopul de a se da un impuls nego-țului și meseriilor decăzute din cauza războaielor cu turcii. Integrați economiei transilvănene, armenii constituiau, în sec. XVIII, cel mai însemnat factor comercial din răsări-tul Imperiului austro-ungar. Negustorii armeni exportau îndeosebi vite și lemne în Europa occidentală, iar mește-șugarii se organizaseră în bresle de lăcătușerie, blănărie, argintărie, dantelărie, măcelărie, covoare. Printre cele dintîi manufacturi înființate în sec. XVIII s-au aflat cele de piei din Gherla și de lumînări din Dumbrăveni. Însă nu trebuie nicicum omise transformările tot mai vizibile din câmpul economic, în pragul epocii moderne, și mai ales a mijlocitorilor activi, a schimbărilor de ordin politic prin expansiunea Imperiului Otoman, prin retrasarea, „confesionalizarea” și chiar „naționalizarea” rutelor comerciale, prin instituirea mai apoi a domniilor fanariote în țările române etc. Toate acestea au generat un soi de cursă, de competiție pentru acapararea rețelelor comerciale, în care n-au lipsit tot felul de instrumente, printre care și acuzațiile de „erezie” aduse armenilor de către „veritabilii” creștini, grecii din Principate, susținuți de conaționalii lor în mantie domnească. Iar această rivalitate, temerile în fața unor posibile persecuții religioase, venalitatea unor domnitori au dus chiar la confruntări în forță, „răscoale”, ca să utilizez un termen mai încetățenit.

Așa se face că de prin 1672 – conform tradiției armene transilvane – acest grup etnocultural se conturează pregnant în Ardeal prin câteva comunitățicompacte și deosebit de dinamice economic în unele localități inițial la periferia spațiului intracarpatic: Bistrița, Gheorghieni, Gurghiu, Frumoasa, iar imediat mai apoi la Dumbrăveni ori Gherla. În fapt, la origine, armenii din acest din urmă centru urban provin chiar din Bistrița, fiind îndepărtați de aici prin 1712 de către sași, care își vedeau astfel periclitate afacerile comerciale datorită noilor competitori în acest domeniu, pretextul izgonirii fiind tocmai epidemia de ciumă din anul menționat. Este de altfel orașul și comunitatea armenilor care ne-a reținut nouă atenția prin lucrarea de față și asupra căruia vom insista acum tocmai pentru a evidenția câteva particularități ce-i deosebește de conaționalii lor extracarpatici.

Asemenea tuturor armenilor stabiliți în această epocă în Transilvania, și cei din Gherla au devenit de confesiune „armeano-catolică” încă de la finele secolului al XVII-lea, deși detaliile asupra acestui proces ce a dus la uniunea Bisericii Armene cu cea Catolică ne sunt încă necunoscute, dar mai ales a fost un fenomen de durată, de vreme ce până spre 1735 au mai existat preoți armeni în Ardeal care utilizau vechiul rit gregorian, iar nașterea oficială a armeano-catolicismului (uniune ce s-a realizat nu doar în Ardeal, ci și în cadrul unor numeroase comunități armenești din Orientul Apropiat) a avut loc abia în 1742, în timpul papei Benedict al XIV-lea.

Cu mare semnificație este însă faptul că la aproape un veacCu mare semnificație este însă faptul că la aproape un veac de la stabilirea lor masivă în Ardeal, două localități unde prezența armenilor era net majoritară au căpătat statutul de orașe libere regești (în 1791), și anume Gherla și Dumbrăveni, după ce și anterior dobândiseră privilegii după privilegii.

Așa se face că la 1910, când are loc un recensământ ce nu interoghează etnicitatea, ci doar „limba maternă”, majoritatea membrilor comunității armenești din Transilvania își identificau limba maternă cu cea maghiară, motiv pentru care mărimea acestui grup etno-cultural poate fi determinată în acest recensământ doar pe baza religiei. Numărul acestora poate fi doar aproximat pe baza confesiunii armeano-catolice, confesiune ce nu a fost separată de cea romano-catolică, fiind menționată în procesul verbal al recensământului doar în cazul unor localități unde a existat un grup mai mare de armeni. Potrivit acestor statistici, numărul armeanocatolicilor era la acea dată de circa 1.100 de persoane la Gherla, reprezentând 16% din totalul populației localității; 300 la Gheorgheni, având o pondere de aproximativ 3% din populație, și 234 la Dumbrăveni, adică puțin peste 5% din totalul locuitorilor acestei așezări.

O evidență mult mai exactă ne este oferită de recensământul din 1930, unul dintre cele mai complete și mai bine realizate de până atunci. Astfel, în Transilvania, la o populație de 3.217.988, avem 1.041 de locuitori ce se declară armeni, 187 care își declară limba maternă armeana, 91 aparținând confesiunii armeano-gregoriană și 965 armeano-catolici, toate aceste cifre reprezentând sub 0,1% din populația Transilvaniei. În cele ce urmează vom prezenta repartizarea armenilor pe orașele în care exista o comunitate armenească importantă. În Gherla avem un număr de 366 de armeni (reprezentând 5,5% din populația localității), 117 persoane vorbitoare de limba armeană, 15 dintre locuitorii acestei localități se declară de confesiune armeano-gregoriană și 489 armeano-catolici. În Dumbrăveni avem un număr de 32 de armeni (0,8% din numărul total al locuitorilor), 3 persoane ce au limba maternă armeana, 10 armeano-gregorieni și 119 de confesiune armeano-catolică. În Gheorgheni 20 de persoane s-au declarat armeni (reprezentând 0,2% din populație), iar 171 de locuitori sunt de confesiune armeano-catolică. În localitatea din urmă nu sunt menționate persoane vorbitoare de limba armeană sau de confesiune armeanogregoriană.

Armenii de dată recentă, stabiliți în spațiul românesc ca rezultat al persecuțiilor și masacrelor din Turcia în urma evenimentelor sângeroase din 1895, 1915 și 1922. Au fost momente tragice, care marchează încă pe armenii de pretutindeni, dar și multe din cancelariile lumii contemporane în ceea ce privește recunoașterea „genocidului” armean.

Armenii după 1918

Însă dincolo de aceste repere istorice, trebuie spus că îndeosebi acțiunile violente din 1915-1916, în urma cărora au fost asasinați aproximativ 1,5 milioane de armeni din Turcia, la care s-ar cuveni amintite și alte câteva sute de mii de asasinate de până la 1918 (fără a uita însă islamizarea și munca forțată), dar și atmosfera de teroare din vremea războiului turco-elen din 1922-1923, când au pierit alți aproape o sută de mii de armeni – au constituit momente tragice în destinul acestui popor, ceea ce a făcut ca puțin peste 20.000 de reprezentanți ai acestuia să-și afle refugiul în România, stabilindu-se preponderent la București (cca. 12.000), Constanța (cca. 3000), dar și la Galați, Brăila, Tulcea, Pitești, Craiova, Focșani, Ploiești, Bacău, Roman și Iași.

Inițial apatrizi, tot de confesiune armeano-gregoriană, printre acești armeni s-au aflat și numeroși intelectuali, „înnobilați” cu statutul de emigranți politici, din care prea puțini au plecat în anii interbelici spre apusul Europei, unii s-au naturalizat în România, iar după al doilea război mondial aproximativ 3000 s-au „repatriat” în Armenia Sovietică, astfel încâtîn 1948 numărul armenilor de la noi din această categorie nu depășea 16.000 de persoane. Acestor emigranți trebuie să adăugăm și grupul oarecum restrâns de foști miniștri și deputați dașnakiști fugiți după 29 noiembrie 1920, când în Armenia s-a instaurat regimul sovietic.

Conform Recensământului din 1930, în România locuiau 15 544 de armeni (și doar 11 377, după limba maternă).

La 13 noiembrie 1944 în România a început să funcționeze și un Minister al aționalităților Minoritare, al cărui titular – Gh. Vlădescu-Răcoasa – era membru al Partidului Comunist. Iar ca un prim rezultat semnificativ al acestui departament a fost publicarea Statutului Naționalităților Minoritare, la 7 februarie 1945, care prevedea abrogarea legilor discriminatorii pe criterii etnice și confesionale, precum și sancționarea celor care manifestau „ură de rasă și șovinism”.

Noua ideologie egalitaristă și cooperatistă trebuia să estompeze interesele contrare ale majorității și ale minorității, pentru o utilitate generală, de construire a societății comuniste, a „egalilor”, în care „minoritarii” nu mai erau cei puțini, ci parte din masa enormă de „proletari” conștiincios încolonați sub drapelul roșu, identificabili de-a lungul epocii prin sintagme precum „minoritate națională”, „naționalitate” sau, mai nuanțat, „naționalitate conlocuitoare”.

Organism creat la București în 1945 avea o titulatură sugestivă, „Frontul Armeniei. Organizație Patriotică Culturală din România”, care în iunie 1949 își va schimba denumirea în „Organizația Frontul Armeniei. Organizație patriotică progresistă”. Sediul era în București, str. Armenească 11, iar printre semnatarii actului constitutiv al Frontului Armeniei se aflau: Vahan Danielian (președinte), dr. Ardașes Tirațian (vicepreședinte), Sarchis Gabelian, Ervant Seropian, Ardases Hassargian, Tacvov Șișmanian, Melcon Horasangian, Vahram Erețian, Suren Kavanian, dr. Zeron Furungian, Sarchis Arabagian, Siemon Horen, Ervant Garabedian ș.a.

Cu nesemnificative retușuri față de cel anterior, statutul adoptat de către Comitetul Central al formațiunii încă din 1 octombrie 1948, în baza împuternicirii acordate de Congresul General al Frontului Armeniei din 1-3 august 194827, prevedea ca obiective principale: cultivarea dragostei fără rezerve față de Republica Sovietică Armeană și față de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, ca și stabilirea unei legături strânse între armenii din R.P.R. și „patria mamă”; va organiza repatrierea Armenilor din R.P.R. în Armenia Sovietică; va sprijini prin toate mijloacele sale orice acțiune care tinde la realipirea la Armenia Sovietică a tuturor teritoriilor istorice armene, aflate încă sub ocupație străină. Totodată își propunea să „dezvolte concepțiile progresiste în sânul membrilor săi”, colaborând cu organizațiile române și ale naționalităților conlocuitoare de la noi. Astfel, Frontul Armeniei va sprijini toate acțiunile guvernului român, participând la reconstrucția și redresarea economică a țării. Inițial, organizația avea filiale în București, Constanța, Galați, Brăila, Craiova și Pitești, înregistrând aproximativ 3.000 membri, iar activitatea vizibilă consta în conferințe, organizarea de spectacole, piese de teatru, proiecții cinematografice, concerte, întreceri sportive, dar și mitinguri cu diverse ocazii (1 Mai, alegerile, votarea Constituției R.P.R., solidarizarea cu luptătorii comuniști din Grecia, contra persecuțiilor armenilor de către guvernul iranian etc). n România interbelică, din punct de vedere politic o parte a populației armene s-a încadrat în partide specific-naționale, ale căror centre de comandă însă se aflau în străinătate. Am menționat deja Partidul Dașnak, care în acea epocă își avea sediile principale la Cairo (Egipt) și la Boston (S.U.A.), la noi fiind oarecum tolerat de autorități, în principal datorită atitudinii deschis antisovietice și contra Organizației pentru Ajutorarea Armeniei Sovietice (H.O.G.), cu un organ propriu de presă, ziarul „Araz”. Această – să-i zicem – formațiune era activă îndeosebi prin strădaniile unor lideri dașnakiști, precum Drastamar (Dro) Kanaian (1883-1956), stabilit la noi între 1924-1944, acționar în domeniul petrolului, dar fost general în anii primului război mondial, cu merite contra turcilor, rămas celebru pentru cruzimea față de musulmani, dar care s-a distins deopotrivă în conflictul dintre armeni și georgieni pentru stăpânirea unor teritorii, în 1918 el ocupând zona Loru-Pambak, recent eliberată de sub stăpânirea otomană,fiind unul din principalii artizani ai primei Republici Armene. De altfel,acesta a organizat în România și câteva detașamente de voluntari armeni, dașnakiștii activând în umbra unei organizații culturale RAFFI, ce avea subfiliale la București, Constanța și Ploiești, iar cercuri la Galați, Silistra sau Bazarcic (astăzi orașul Tolbuhin, în Bulgaria) etc.

În afara formațiunii menționate, tot în România mai activau cel puțin alte două grupări politice armenești: Hânceag, cu preocupări mai ales în plan cultural, îndeosebi între 1924 și 1931, cu sedii la București și Constanța, de orientare social-democrată; Ramgavar, de esență liberală, însă extrem de slab reprezentat aici, având doar câțiva membri. Însă ambele formațiuni colaborau îndeaproape cu H.O.G.-ul și aveau vădite atitudini anti-dașnakiste, cu implicații evidente mai ales din 1945. Încă din 1928-1929 în România a existat și o mișcare armeană prosovietică, la care am făcut deja referință, sub forma Asociației pentru Ajutorarea Armeniei Sovietice (H.O.G.), cu centrul la Erevan. Aceasta avea sedii la București (din 1930), Constanța (din 1932), Silistra, Galați, Brăila, Pitești, Craiova, Bacău sau Iași, precum și un ziar propriu, „Nor Arsaluis” (Zorile noi), ce a apărut între 1932-1935, oprit însă de cenzură, datorită liniei pro-sovietice; în acest context a fost editat un nou organ de presă, „Bahag” (Straja), ce a apărut până la 22 iunie 1941, chiar dacă H.O.G.-ul din România s-a autodesființat în 1939, unii membri intrând în ilegalitate în cadrul Frontului Antifascist sau în Ajutorul Roșu.

După 23 august 1944, la inițiativa unor foști hogiști, după exemplul Uniunii Patrioților, s-a fondat „Uniunea Patrioților Armeni”, cu un periodic săptămânal, „Nor Ughi” (Drum Nou). Însă pe baza „directivelor” P.M.R. și cu asistența unui „consilier” sovietic de pe lângă Ambasada U.R.S.S., în ianuarie 1945 această Uniune este înlocuită de „Frontul Armeniei”, care pe lângă „cultivarea dragostei față de U.R.S.S. și R.S.S. Armenia”, își propunea ca scop și „demascarea elementelor dașnakiste”. Asta explică cum din primul Comitet Central al organizației făceau parte și trei mari industriași, care împreună cu alți „indezirabili” au fost excluși mai apoi, prin complicitatea „oamenilor de încredere”.

Este un aspect încă insuficient elucidat în ceea ce privește relațiile dintre armeni în fața interlocutorilor comuniști și de represiune de la noi. Asemenea oricărei alte mase de oameni, și printre armeni au existat personaje care s-au pus mai mult sau mai puțin în slujba noului regim comunist. Pentru mulți din cei apatrizi – și nu numai – aspectul ar putea chiar avea niște justificări, oricât ni s-ar părea nouă astăzi nelalocul lor: existența unei R.S.S. Armene, după 5 decembrie 1936, a asigurat populației de acolo un soi de stabilitate și prosperitate, în cadrul politicii unionale de întrajutorare. Or, toți apatrizii din România erau în fapt victimele persecuțiilor și masacrelor din Turcia, despre care am menționat deja, mulți de condiție socială foarte modestă și cu aspirația de a avea o patrie, o țară a lor, prea puțini știind pe atunci ce însemna „comunismul”, în afara promisiunilor pe care acesta le făcea.

Așa se explică că după al doilea război mondial au avut loc două repatrieri din România către R.S.S. Armeană, prima la 2 august 1946, când au plecat 1737 armeni, iar cealaltă la 21 iunie 1948, când s-au repatriat alți 1022. Ambele acțiuni au fost organizate de Frontul Armeniei, până în cele mai mici amănunte, de la împachetarea și transportul lucrurilor până la „mitingul fulger” din portul Constanța, convocat cu câteva momente înainte de plecarea vaporului. Odată cu fiecare din cele două transporturi s-au trimis în R.S.S. Armenia și mari încărcături de cherestea (7.500 metri3 în total), pentru casele ce urmau să se ridice acolo repatriaților. Totodată, sub formă de „cadouri”, s-a mai trimis întreaga aparatură necesară pentru înzestrarea unui spital, precum și o mare cantitate de calapoade pentru o fabrică de încălțăminte, dar și piese muzeale, cărți etc. Au fost de altfel aceste plecări pretextul de a se face masive colecte de bani de la mai toți armenii din România.

Așadar, Frontul Armeniei din România n-a fost altceva decât un organism politic camuflat al P.M.R. (P.C.R.) prin care trebuia să fie ținută sub control populația armeană de la noi, creat la „indicațiile” P.C.U.S.-ului și promotor la suprafață al unor interese de ordin cultural, ce vizau conservarea și promovarea tradițiilor acestui grup etnic. În realitate, după cum indică și documentele arhivistice, organizația avea în principal scopuri ideologice, de îndoctrinare și supraveghere a populației armene.

Conform recensământului din 2011, în România erau 1361 de armeni. La recensământul din 2002 au fost 1.780 de armeni, mulți în familii mixte, din aceștia 721 declarându-și limba maternă ca fiind limba armeană.

Comunitatea armenească publică periodicele Nor Ghiank (în armeană), Ararat, și Lăcașuri de cult, sponsorizat de statul român.

Tradiții armenești

În centrele importante unde s-au așezat, armenii au construit biserici. Menționăm doar câteva dintre lăcașurile ridicate, care dăinuie și astăzi: Mănăstirile Hagigadar („Împlinirea dorințelor”, 1512) și Zamca (1606) din Suceava; Bisericile Sf. Maria (1350), Sf. Treime (1795) și Buna Vestire (1884) din Botoșani, Sf. Maria (1395) din Iași, Sf. Simion (1513) și Sf. Cruce (1521) din Suceava, Sf. Maria (1609) din Roman, Sf. Maria (1825) din Târgu Ocna, Sf. Gheorghe (1733) și Sf. Maria (1780) din Focșani, Sf. Maria (1858) din Galați, Sf. Maria (1872) din Brăila, Sf. Grigore Luminătorul (1885) din Tulcea, Sf. Maria (1880) din Constanța, Sf. Ioan Botezătorul (1852) din Pitești. Un loc aparte îl ocupă Catedrala Armeană Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din București, inaugurată în 1915 pe locul alteia, construită în sec. al XVII-lea. În Transilvania, lăcașurile de cult sunt catolice: Biserica Sf. Solomon (1724) și Catedrala Sf. Treime (1776) din Gherla, Catedrala Sf. Elisabeta (1850) din Dumbrăveni, bisericile Sf. Maria (1733) din Gheorgheni și Sf. Treime (1785) din Frumoasa.

În întreaga istorie a armenilor, unul dintre cele mai importante elemente de păstrare a identității naționale a fost limba. Primii emigranți armeni vorbeau limba armeană, pe baza căreia în Moldova s-a format un dialect în al cărui lexic au intrat cuvinte românești, polone și turco-tătare, iar în Transilvania, cuvinte maghiare. Aceste dialecte au dispărut la începutul sec. al XX-lea, limba vorbită fiind aceea a zecilor de mii de emigranți, nou-veniți din Imperiul Otoman, după Genocidul din 1915. Păstrarea și transmiterea limbii s-a realizat prin școlile existente pe lângă mănăstiri sau biserici armenești.

Primul abecedar în limba armeană, Cheul cetirii literelor mesrobiene, a fost tipărit la Iași, la Tipografia „Albina”, în 1847, sub îngrijirea lui Gheorghe Asachi, cărturar de origine armeană. Tot acolo a apărut și Dogma creștinească după credința Sfintei Biserici armenești. La București, din anul 1911, a fost editată colecția „Masis”, având ca temă literatura pentru copii, iar la Frumoasa, părintele-cărturar Măgărdici Bodurian a tipărit, printre altele, o Enciclopedie armeană (1938). Au fost realizate traduceri în limba armeană după opera lui Mihai Eminescu, în special de către istoricul și orientalistul H.Dj. Siruni, inclusiv capodopera eminesceană Luceafărul.

Foarte activă a fost presa armeană. În ultimii 100 de ani, au apărut peste 30 de ziare și periodice care au avut un rol important în viața comunității. Primul ziar armenesc din spațiul românesc a fost săptămânalul Aror („Plugul”), apărut la Galați în 1892, dar care a avut o existență efemeră. Cea dintâi publicație realizată de armeni, în limba maghiară, cu titlul Armenia, a apărut la Gherla între anii 1887-1907, sub îndrumarea istoricului Kristoff Szongott, autor al unei monumentale monografii a orașului Gherla (Armenopolis). Au urmat o serie de publicații în limba armeană și română până la revistele de astăzi, Ararat (înființată în 1924 de gazetarul Vartan Mestugean) și Nor Ghiank (din 1950), editate de Uniunea Armenilor din România.

Uniunea Armenilor din România s-a constituit la 25 ianuarie 1919, cu scopul de a-i ajuta pe armenii refugiați în România după Genocidul din 1915. Cel dintâi președinte al Uniunii a fost Grigore Trancu-Iași. Lui i-a urmat Armenag Manissalian, care și-a dedicat o mare parte a activității ajutorării celor peste 10.000 de armeni refugiați, pentru ca aceștia să obțină cetățenia română. UAR a avut un rol deosebit de important în perioada interbelică în deschiderea și sprijinirea Consulatului primei Republici Armene la București (1920). De asemenea, UAR a sprijinit financiar activitatea școlilor armene și a acordat o constantă susținere Bisericii Apostolice Armene. O inițiativă de o amplă rezonanță a fost aducerea în țară a câtorva sute de orfani, supraviețuitori ai Genocidului împotriva armenilor din Imperiul Otoman (1915-1923), pentru care a fost înființat un orfelinat în localitatea Strunga (jud. Iași). Odată cu ocuparea României de trupele sovietice, UAR și-a suspendat activitatea. Singura instituție recunoscută oficial de statul român a rămas Biserica Armeană reprezentată de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, iar comunitatea armeană în perioada comunistă și-a desfășurat activitatea în jurul bisericii. IPSS Arhiepiscop Dirair Mardichian a fost întâistătătorul Bisericii Armene din România și Bulgaria între anii 1960-2010.

Odată stabiliți pe pămîntul românesc, armenii s-au acomodat vieții autohtone familiarizîndu-se, în timp, cu obiceiurile localnicilor, însă ei și-au păstrat, totodată, propriile tradiții aduse de pe meleagurile de baștină și pe care, parțial, le-au împrumutat noilor lor concetățeni. Sunt, pe de o parte, datini folclorice, apoi credințe religioase în special de Crăciun și de Paște, dar și unele specific armenești, iar pe de altă parte, obiceiuri laice, legate în principal de practicarea comerțului și a meșteșugurilor, precum și de conviețuirea socială. Nu a existat o delimi-tare ca în această enumerare, toate acestea se îngemănau în curgerea firească a existenței comunității. Trebuie avut în vedere că, aparținînd unui neam străvechi, cu o cultură sedimentată, armenii au venit cu această moștenire etnică, infiltrată în comportamentul lor civic. Sosiți inițial ca negustori, deci fiind oameni cu stare și interesați de bunul mers al afacerilor lor, armenii duceau o viață îndestulată, îmbinînd, însă, cumpătarea cu rafinamentul. În timp ce bărbații erau plecați după afaceri sau la ateliere, femeile îngrijeau de gospodăria curată și bine înzestrată pentru un trai tihnit. De la ei a rămas – afirmă Dimitrie Dan – un gest devenit pe-atunci aproape reflex: "Obiceiul pe care-l aveau armenii cu prilejul facerii unei negustorii, adică de a strînge aproape cu sila mîna vînzătorului sau cumpărătorului, și a-i bate în palmă pentru a-și cîștiga prin aceasta bunăvoința mușteriului, s-a păstrat pînă în ziua de azi, și la celelalte popoare și mai cu seamă la românii din Bucovina, ca o amintire din vremurile cînd armenii aveau în mîinile lor întreg comerțul țării". În gastronomie, armenii veniseră cu bucătăria lor națională, care are mîncăruri specifice, unele fiind adoptate prin filieră orientală, îndeosebi dulciurile. Cele mai cunoscute și persistente bucate sunt pastrama și ghiudemul ca mezeluri, harisa – un fel de ciulama din grîu și carne de pasăre, anușabur – un fel de colivă preparată de Anul nou, halva – preparat afînat din griș pentru parastase, aganciabur – supă din hurut (concentrat din verdețuri muiate în lapte acru și uscate) și cu urechiușe (mici colțunași umpluți cu carne) servită de Sfînta Maria la Hagigadar, mantă – mîncare din aluat cu carne și ceapă, geagic – salată de castraveți cu iaurt diluat și cu mujdei de usturoi, cata – un fel de pîinișoare servite ca delicatesă de Paște. La nașterea unui copil, se obișnuia ca moașa să rostească descîntece care astăzi, firește, sunt ieșite din uz. În timpul slujbei religioase de botez, mama nu are voie să fie de față, iar pruncul este ținut în brațe de nașul lui. Armenii transilvăneni au beneficiat, încă din 1718, de regulamente pentru căsătorii, distincte pe localități, în scopul de a înlătura unele obiceiuri excesive, impuse de autoritățile ecleziastice și chiar și de cele administrative. Ele desființau obligativitatea meselor bogate, reglementau ceremonialul și impuneau participarea tinerilor și a “fraților” breslași. La moartea unui armean, slujba de înmormîntare este una de ritual ortodox obișnuit. Înmormîntările nu se fac lunea, în credința că, altfel, în toate zilele acelei săptămîni ar urma să se facă alte înmormîntări. Primul parastas se face în sîmbăta proximă înmormîntării. Sărbătorile religioase ale armenilor se țin duminica, întrucît în vechime se considera că nu trebuie perturbat ritmul activităților săptămînale, pe vremuri precumpănind lucrările agricole, care nu trebuiau întrerupte. Iar ziua de luni după o sărbătoare bisericească este consacrată pomenirii morților, cînd sunt sfințite mormintele, în prezența celor din familiile respective. Cînd un armean pleacă într-o călătorie, se obișnuiește ca acei din familie care rămîn acasă să verse în urma lui apă, spunînd: "Ca apa să te duci, ca apa să vii". Un obicei similar, acela de a se stropi reciproc cu apă, este, de altfel, specific sărbătorii religioase Vartavar (Schimbarea la față), din luna iulie, substituind o sărbătoare păgînă de la care a luat obiceiul stropirii ca antidot pentru secetă. Un alt obicei, antinomic, este cel al săriturii peste un mic rug, tradiție practicată în februarie, de ziua Întîmpinării Domnului și preluat de asemenea din epoca păgînă, cu semnificație de purificare. Armenii țin aceleași sărbători religioase principale ca și românii ortodocși. Excepție face Crăciunul, care este serbat de armeni la 6 ianuarie, după datina bisericilor creștine primitive. Biserica Armeană a rămas consecventă sărbătoririi Nașterii lui Isus așa cum ea se făcea în mod unanim pînă în sec. IV, cînd aceasta a fost transferată convențional la 25 decembrie. Paștele este serbat de armeni în aceeași zi cu românii, deși conaționalii lor din celelalte țări îl serbează decalat, după calendarul Bisericii Catolice. Așa s-a procedat și în România pînă la sfîrșitul sec. XIX, cînd armenii de aici, ca să nu existe încă un motiv de a fi considerați eretici din cauza sărbătoririi separate a Învierii Domnului, au cerut și au obținut de la Patriarhul Suprem al armenilor această derogare, de atunci încoace respectată. De Crăciun, armenii au cîteva colinde religioase, numite Avedis (Bunavestire), cîntate și în liturghie. În sec. XVIII-XIX, tinerii din coloniile armenești colindau cîntînd aceste colinde, ba chiar, membrii breslelor meșteșugărești aveau obligația, stipulată în statut, de a colinda organizat și disciplinat, iar enoriașilor colindați li se impunea să-i primească, în caz contrar riscînd să fie amendați. Merită consemnată inițiativa coloniei armenești din Constanța, unde, în 1990, tinerii au reînviat tradiția, colindînd de atunci la fiecare Crăciun cu Avedis-uri pe la casele enoriașilor. În regulamentele breslelor din Moldova, Bucovina și Transilvania se prevedea, de asemenea, ca membrii "frăției" respective să-i felicite de Paște pe conaționalii lor, trecînd din casă în casă și cîntînd Tatăl nostru și Hristos a înviat. Deși trecuseră la catolicism pe la sfîrșitul sec. XVII, armenii din Transilvania continuau, totuși, să-și păstreze vechile datini cu care veniseră ca ortodocși: sărbătorile religioase, cîntecele liturgice, zilele de post, odăjdiile bisericești etc. Abia la 26 martie 1763 au hotărît, în cadrul unei adunări generale, să adopte ritualul catolic cu toate particularitățile lui formale. Biserica Armeană a preluat din perioada păgînă obiceiul așa-numitului madagh, practicat la anumite sărbători, adică împărțirea unei pomeni prin jertfirea de vite sau ovine. Datina a fost menținută de clerici, cărora le reveneau pielea și grăsimea. Comunitatea armeană din România a continuat și ea această tradiție, în particular cu ocazia principalelor patronime din calendarul sfinților. În prezent, obiceiul este păstrat de Sfînta Maria la mănăstirea Hagigadar din Suceava, de Sfîntul Iacob (Hagop) la biserica Adormirea Maicii Domnului din Botoșani și de ziua întemeierii bisericii din Constanța, în luna octombrie, în rest fiind practicat accidental. Pe lîngă datinile și obiceiurile din patria de obîrșie, armenii imigrați în România au adus cu ei folclorul neamului lor. Cele mai uzitate și, de asemenea, cel mai bine păstrate mostre de folclor sunt cîntecele populare, interpretate fie ocazional la unele evenimente și sărbători din viața coloniei, fie în procesul de educare a copiilor, fie pur și simplu din plăcere. Genul cel mai bine reprezentat din literatura populară este cel al basmului, cu precădere în Transilvania. De altfel, o selecție din basmele coloniei locale, unele povestite în armeană, iar altele în română, a fost publicată, în românește de Ion Apostol Popescu, în două ediții de Basme populare armenești din Transilvania. În sfîrșit, paremiologia a fost și ea intens practicată de armeni, lucru de înțeles pentru eficiența și atractivitatea acestui gen sapiențial, ca și pentru spiritul ascuțit prin definiție genetică al armeanului. Din nou armenii transilvăneni au fost prolifici creînd sau prelucrînd proverbele într-un dialect local specific, ceea ce permite și un studiu asupra limbii (o culegere de proverbe ale armenilor din Gherla a fost alcătuită de părintele Grigor Covrighian).

Bibliografie selectivă

Arapu, Valentin, Soluționarea „chestiunii armenești” de către gubernatorul Basarabiei S.D. Urusov (1903-1904), în „Studia Universitatis Moldaviae”, Chișinău, nr. 4 (104), 2017, p. 110–114.

Dărăban, Claudia, Considerații demografice asupra armenilor din Gherla în perioada interbelică, în „Anuarul Institutului de Istorie «George Barițiu» din Cluj-Napoca”, tom LIII, 2014, p. 337-345.

Dumitru, Cristina Teodora, Etnie și confesiune în orașul Iași (secolele xvii-xviii). În viziunea călătorilor străini, în „Studium”, anul II, nr. 2 (4), 2012, p. 23-36.

Năstasă Lucian (editor), Armenii din nord-vestul transilvaniei în anii instaurării comunismului (1945-1953) mărturii documentare, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2008.

Siruni, H. Dj., Armenii în viața economică a Țărilor Române, București, 1944.

http://www.uniuneaarmenilor.ro/istoria-comunitatii/ (site on-line la data de 28.10.2017, ora 13.34).

Site-ul Wikipedia: Tradiții armenești

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Tradi%C8%9Bii_armene%C8%99ti (site on-line la data de 28.10.2017, ora 13.28).

Ceangăii și ungurii.

Catolicii din Moldova (sec. XI-XXI): așezări, demografie

Episcopia de Bacău (1607 – 1818)

Ceangăii și ungurii

Întrebările „Cine suntem noi?” sau „Cine sunt ei?” , au fost , sunt și vor fi frecvente, în această perioadă în care problema identității etnice și culturale este de foarte mare actualitate, în condițiile în care politicile culturale ale Uniunii Europene încurajează multiculturalismul în vederea obținerii unui raport proporțional între diversitate culturală și egalitate.

Conform documentelor istorice, strămoșii catolicilor din Moldova au venit aici din Transilvania. Motivele plecării lor de acolo au fost de natură socială, politică, economică, militară și religioasă. Dacă ungurii, secuii și sașii făceau parte din „națiunile privilegiate”, românii nu erau considerați ca având drepturi egale cu aceștia, aflându-se în situația de „tolerați” în spațiul transilvan. Începând din secolul al XVIII-lea majoritatea emigranților transilvăneni care se stabilesc în Moldova sunt români. Nu întâmplător, acest adevărat fenomen de migrare umană dinspre Transilvania către Moldova este cunoscut în veacul XVIII sub numele de „profugium Valachorum”. Românii din Transilvania au ales să se stabilească în Moldova în virtutea existenței de-a lungul timpului a numeroase, diverse și trainice legături pe toate planurile vieții spirituale, culturale, economice și sociale cu spațiul extracarpatic. În ceea ce privește identitatea, locuitorii catolici din Moldova își afirmă astăzi constant identitatea românească, deși, originea lor constituie, „în anumite medii”, un subiect controversat. S-a creat în timp o bogată bibliografie, urmare a unor îndelungi cercetări, întreprinse inițial cu precădere de cercetători maghiari, iar mai apoi și de cercetători români. Preocupările științifice maghiare privindu-i pe catolicii din Moldova au ca punct de plecare scrierile unui preot secui, pe nume Zöld Péter, refugiat în Moldova în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, care folosește relativ la catolicii din spațiul moldav sintagma „ceangăi-maghiari”. Astfel, acesta face o inovație lingvistică prin alăturarea a doi termeni: „ceangău” (folosit pe atunci în Transilvania) și „ungur” (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu sensul de locuitor venit din Țara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania) raportând noul termen la o comunitate (aceea a catolicilor din Moldova) și creând în acest fel un fals etnonim și implicit o falsă problemă etnică în Moldova. Preotul Zöld Péter notează, printre altele, și faptul că locuitorii catolici din Moldova vorbesc toți românește și ungurește (prin urmare erau bilingvi, urmare a „procesului de secuizare”), dar ungurește vorbesc într-un mod mai deosebit,

În condițiile unei puternice mediatizări în plan publicistic, științific, politic, diplomatic, a „problemei catolicilor din Moldova” (a „ceangăilor”), totuși, începând din secolul al XIX-lea constatăm și afirmarea originii românești a acestora. Mai mult, secolul al XX-lea va aduce și primele lucrări publicate cu privire la originea românească a catolicilor din Moldova. Nu putem vorbi, în ceea ce-i privește pe locuitorii catolici din Moldova, de o minoritate etnică, ci de o minoritate religioasă care a beneficiat de-a lungul istoriei de „liantul unificator al religiei catolice”. Generalizarea greșită a termenului „ceangău” la adresa întregii comunități catolice din Moldova a avut o serie de urmări în plan identitar, deși locuitorii catolici nu și l-au însușit deloc, ei nu s-au autodenumit niciodată „ceangăi”. Din păcate, stereotipul „catolic = ungur” respectiv „ortodox = român” a fost promovat cu consecvență în diverse lucrări și publicații maghiare, dând naștere unei false minorități etnice care trebuie „salvată” de la o pretinsă „asimilare”. Deși catolicii își afirmă loialitatea față de țară și o probează prin participarea la toate evenimentele care au jalonat devenirea istorică a României, la Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), Războiul de Independență (1877-1878), Războiul de Reîntregire (1916-1919), Al Doilea Război Mondial (1941-1945), totuși, sunt acuzați că sunt „unguri” și au simpatii pro-maghiare.

În ultima vreme, în terminologia românească prin ceangăi se înțelege doar ramura din Moldova a ceangăilor, în condițiile în care în trecut erau numiți ceangăi și cei din Ghimeș, județul Harghita, de confesiune romano – catolică și naționalitate maghiară, sau cei din Țara Bârsei, județul Brașov, de confesiune evanghelică lutherană și naționalitate maghiară. Astăzi când ne vorbim despre ceangăi ne referim la o populație din Moldova, de confesiune romano– catolică și de naționalitate română sau maghiară. Aceștia se disting prin particularități lingvistice, iar identitatea lor s-a bazat în primul rând pe apartenența la Biserica catolică de rit latin.

Etimologic, termenul ceangău ar deriva de la verbul secuiesc csangani , care înseamnă a se corci, sau din ungurescul sovago, tăietor de sare, sau din termenul maghiar csang/csang, a hoinări. Forma primară a termenului ceangău se află în maghiarul csáng , cu variantele csángani, csángódni, elcsángódni, cu înțelesul de străin, înstrăinat, arătând o însușire sau o calitate, ffind astfel, un nume calitativ și nu unul etnic, folosit de secui pentru a-i diferenția pe cei ce erau români, sau alți oameni ce trăiau în secuime, aspiranți la calitatea de secui.

Pe plan religios, Biserica Catolică din Moldova a susținut originea română a ceangăilor, considerând că dreptul confesional nu ține de apartenența etnică, ci de liberul arbitru, iar pluralitatea religioasă în România nu este un împediment în a constitui o națiune. Timp de veacuri, identitatea ceangăilor s-a bazat pe religia romano – catolică și pe limba pe care au vorbit-o în familie și în comunitate.Acest lucru poate să lămurească faptul că legăturile cu religia catolică au fost foarte strânse.Lipsa unei cercetări istorice locale a favorizat diversele speculații care s-au făcut pe seama identității catolicilor din Moldova. Eforturile Bisericii Catolice s-au concretizat prin lucrarea lui Ion H. Ciubotaru, autor al volumelor „Catolicii din Moldova. Universul culturii populare” (2003), care se caracterizează prin trei mari idei: prezentarea istoriei unuia dintre cele mai vechi comunități confesionale de pe teritoriul Moldovei, argumentarea faptului că întreaga cultură populară a catolicilor moldoveni reflectă întreaga cultură a poporului român și oglindirea conviețuirii dintre catolici și ortodocși într-un climat pașnic, lipsit de discriminări. Cele trei volume ale lucrării sunt consacrate arhitecturii tradiționale, portului popular, obiceiurilor tradiționale și problemelor legate de folclor, sintezându-se într-o concluzie clară: „Populația romano – catolică a fost și a rămas mereu română”.

Problema identității locuitorilor catolici din Moldova rămâne însă și în zilele noastre una delicată, datorită acelorași intervenții venite din afara comunității. În continuare, în mediile oficiale și științifice maghiare se vorbește de „asimilarea grupului etnic al ceangăilor din Moldova”. Decizia apartenenței etnice a celor de astăzi nu trebuie disociată însă de decizia apartenenței etnice a ascendenților acestora, a celor care odinioară au optat pentru recunoașterea statutului de „pământean catolic” în Moldova. Catolicii de astăzi nu uită să respecte opțiunea strămoșilor lor care au ales să participe trup și suflet la formarea națiunii române moderne, neparticipând deloc la nici unul dintre momentele care au marcat formarea națiunii moderne maghiare. Strămoșii catolicilor din Moldova au luptat și și-au jertfit viața pentru ca urmașii lor să nu mai fie niciodată considerați „străini” în țara pe care o aleseseră, țara pe care după stabilirea lor aici, au considerat-o și țara lor.

Oricum, este necesară în zilele noastre o clară disociere între originea etnică și apartenența etnică a unei persoane ori a unei comunități. Dacă în cazul apartenenței etnice, decizia personală și de grup este cea decisivă, în cazul originii etnice răspunsurile corecte nu mai țin de opțiunea individului sau a comunității ci de serioase cercetări ștințifice.

După 1990, presiunile exercitate de organizații pro-maghiare finanțate de guvernul de la Budapesta au dus la nemulțumirea populației față de încercările de maghiarizare a populației catolice din Moldova, care în marea ei majoritate (peste 95%) s-a declarat (în diferite sondaje sociologice , inclusiv recensămintele oficiale: 1992, 2002, 2012) ca fiind de origine românească.

Începutul acestor preocupări științifice privindu-i pe catolicii (ceangăii) din Moldova, se regăsește în anul 1780 când, un preot secui, pe nume Zöld Péter, refugiat în Moldova în urma evenimentelor de la Madéfalva din 1764 (cunoscutul Siculicidium), folosește relativ la catolicii din spațiul moldav sintagma „ceangăi-maghiari” într-o scrisoare trimisă cărturarului Vincent Blacho. Preotul Zöld reia aceeași sintagmă pe 11 ianuarie 1781 într-o altă scrisoare către episcopul Transilvaniei Ignácz Battyáni. Astfel, acesta face o inovație lingvistică prin alăturarea a doi termeni: „ceangău” (folosit pe atunci în Transilvania) și „ungur” (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu sensul de locuitor venit din Țara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania) raportând noul termen la o comunitate (aceea a catolicilor din Moldova) și creând în acest fel un fals etnonim și implicit o falsă problemă etnică în Moldova. Zöld Péter notează că locuitorii catolici din Moldova „din vremuri străvechi, fără să fi fost învățați de către nimeni se consideră rămășițe ale sașilor și, împreună cu secuii își spun «ceangăi-maghiari»…”. „Ei se numesc acum astfel, fără să știe de unde, de ce și de la cine au primit acest nume”. Interesant este și faptul că preotul Zöld arată că locuitorii catolici din Moldova vorbesc toți românește și ungurește („Omnes linguam moldavicam sive valachica aeque av hungaricam et callent, et loquuntur”), prin urmare erau bilingvi, dar că ungurește vorbesc într-un mod mai deosebit („loquuntur hungaricam multo blesius”10), precum și că „îmbrăcămintea lor este românească, ieftină și e lucrată de soțiile lor”. Una dintre greșelile fundamentale ale celor care s-au ocupat în trecut de acest subiect (perpetuată din păcate și astăzi) a fost aceea a considerării termenului „ceangău” ca etnonim și căutarea originilor unei etnii purtând acest nume, demers care, în mod firesc, nu a dus decât la concluzii controversate din punct de vedere științific. Interesul științific pentru „problema ceangăilor” din Moldova s-a axat mai mult pe căutarea originilor și a provenienței. Acest fapt era firesc în condițiile existente în „secolul naționalităților” (cel de-al XIX-lea) caracterizat printre altele de romantism. La început teoria cea mai răspândită a fost acea a originii cumane a „ceangăilor”. În anul 1837 vine în Moldova trimis de către Societatea Maghiară de Științe pentru a-i studia pe „ceangăi” preotul Gegő Elek. În urma vizitei sale el conclude că aceștia au o origine cumană deși la un moment dat afirmă următoarele: „Să nu accepte nimeni în mod gratuit că am investigat așezările ungurești din Moldova până la locurile de baștină din Asia și de acolo am însoțit corturile lor cu lumina slabă a făcliei mele. S-au făcut multe cercetări în această privință, dar opiniile diferă ca și mersul ceasornicelor de buzunar și – fără a-i jigni pe savanții noștri – fiecare își urmează intuiția proprie”.

Savantul german Gustav Weigand, cel care i-a caracterizat pe catolicii din Moldova ca pe „o enigmă istorică”, a cercetat personal câteva dintre satele acestora din punct de vedere lingvistic, adoptând ipoteza originii lor cumane pe baza „rostirii siflante” considerată un reflex întârziat din limba cumană. Această particularitate lingvistică specifică, „cel mai caracteristic fenomen al graiului ceangău”, întâlnită atât în graiul românesc cât și în graiul unguresc al catolicilor din Moldova, a fost constatată și în sate românești din Transilvania, Banat, Oltenia, Mehedinți și Gorj. Constatând existența acestei rostiri și la istroromâni, lingvistul român Sextil Pușcariu ajungea la concluzia că „avem de a face cu un fenomen, care s-a petrecut și la aromânii olimpioți și la dacoromâni”, iar Gustav Weigand afirma că “nu poate fi vorba ca acest ciudat fenomen de limbă să fi luat naștere separat în Moldova, Oltenia și Banat. Trebuie să-i stea la bază un element etnic comun”. Opinia lui Weigand o considerăm logică, rostirea siflantă fiind „un fenomen fonetic românesc”, necunoscută nici limbii cumane nici „sistemului fonetic maghiar”, ea reprezentând „rezultatul unui proces intern de dezvoltare a limbii române”. Deși au mai fost cercetători maghiari care au susținut ipoteza originii cumane a catolicilor din Moldova, cum ar fi Munkácsi Bernát ori Andrei Veress, totuși aceasta a fost abandonată în prima jumătate a secolului XX.

O altă teorie a fost aceea a originii cabare, ipoteză susținută de către istoricul maghiar Karácsonyi János. Nici ipoteza originii pecenege nu a fost neglijată ca de altfel, nici cea a originii hunice.

Unii cercetători i-au considerat pe catolicii din Moldova ca fiind un grup auxiliar al secuilor ori „un grup al poporului maghiar, care în decursul secolelor X-XII a trăit pe teritoriul de azi al Ungariei, și anume în regiunea apuseană, de unde s-a strămutat în Transilvania în cursul secolului al XII-lea, plecând de aici, în parte, în Moldova”. Atilla de Gérando îi considera pe „ceangăi” ca descendenți ai unui trib maghiar, așezați în Moldova înaintea românilor. De asemenea, Jean Tatrosi îi credea pe „ceangăi” ca având o origine mai veche decât a românilor din spațiul moldav.

O teză cu multă vogă în mediul științific (reiterată chiar și în a doua jumătate a secolului XX32) a fost aceea a considerării „ceangăilor” ca urmași ai maghiarilor din „Atelkuzu”. Argumentele au fost de ordin lingvistic și arheologic, însă fără un suport științific solid. „În vreme ce Atelkuzu se întindea din bazinul Siretului și de la Dunăre spre est, ceangăii stabiliți în Moldova se grupau îndeosebi între Carpați și Siret, unde au lăsat și urme în toponimie și hidronimie”. Ipoteza a fost combătută, pe lângă cercetători români și de cercetători maghiari36. În prima jumătate a secolului XX cercetătorii maghiari au abandonat ipotezele privind posibila emigrare a „ceangăilor” dinspre est, lansând ipoteza unei migrații dinspre vest, în cursul evului mediu, „după mutarea ungurilor din Atelkuzu în Panonia”. Firește, au început discuții cu privire la cauzele perioada și locul de unde au emigrat în Moldova. Din acest moment cercetătorii problemei au conștientizat și necesitatea realizării unor demersuri științifice coroborând datele lingvistice, istorice, etnografice, folclorice privindu-i pe „ceangăii din Moldova”.

Dintre cercetătorii maghiari care s-au ocupat de „ceangăi” în această perioadă amintim pe Domokos Pál Péter, autor al unor lucrări pe această temă, abordând o multitudine de aspecte: istorice, eclesiastice, etnografice, folclorice. După acesta, cine dorește să se aplece asupra vieții „ceangăilor” din Moldova acela trebuie să se folosească de scrierile anterioare, să meargă în mijlocul lor, să le străbată satele, să le treacă pragul caselor, să se convingă cu ochii proprii de viața lor. După cunoașterea acestor lucruri este necesar să caute în limba lor maternă scrierile, să se uite asupra scrierilor altor autori aparținând altor popoare, referitoare la „ceangăi”, să citească părerile autorilor români relative la „ceangăi”. După coroborarea tuturor acestor date el poate să-și expună propria părere. În opinia cercetătorului maghiar doar acela poate susține un punct de vedere veridic asupra problemei „ceangăilor” care a avut posibilitatea să parcurgă întreaga Moldovă, având astfel și imaginea de ansamblu a zonei. Firește și Domokos Pál Péter a susținut originea maghiară a „ceangăilor” din Moldova, deși la un moment dat afirma că: „Este greu a avea un răspuns la întrebările: cine sunt ceangăii din Moldova? Când s-au așezat ei pe locurile de astăzi? Cine și când i-a creștinat în religia catolică? Cine i-a învățat să vorbească ungurește?”. Pentru autor, dincolo de enigma care înconjoară istoria de început a „ceangăilor”, cei de astăzi aparțin totuși națiunii maghiare întrucât vorbesc ungurește. Faptul că vorbesc și românește este, după părerea lui, o consecință a asimilării „ceangăilor” de către moldovenii în mijlocul cărora trăiesc.

Cercetătorul maghiar Lükő Gábor a finalizat de asemenea o cercetare etnografică și lingvistică asupra „ceangăilor”, împărțindu-i pe aceștia în două grupe: de nord și de sud, deosebite după părerea autorului din punct de vedere lingvistic și etnografic. Grupul nordic care-și asumă (susține autorul) și denumirea de „ceangău” se întinde în jurul Romanului și mai spre sud în jurul Bacăului. În acest ultim loc, în parte se amestecă cu zona mai numeroasă a satelor catolice din regiunea Siretului și a Trotușului. Catolicii din ultima zonă își spun „secui” și nu-și asumă denumirea de „ceangău” și au legături din punct de vedere etnografic și lingvistic cu secuii din sud-estul Transilvaniei. Pe baza materialului etnografic Lükő Gábor ajunge la concluzia că grupul nordic al „ceangăilor” este grupul maghiar cel mai vechi, grupul arhaic al maghiarilor din Moldova, cu apropieri din punct de vedere etnografic cu maghiarii din bazinul Someșului, în aceeași măsură în care „ceangăii” din zona Siretului și a Trotușului au legături cu Secuimea.

Printre cercetătorii maghiari trebuie să-l amintim aici și pe Mikecs László, cel care, pe lângă lucrări de mai mică anvergură relative la „ceangăi” lea dedicat acestora o monografie cu o bogată bibliografie a problemei. În cea de-a doua jumătate a secolului XX preocupările cercetătorilor maghiari privitoare la „ceangăi” cunosc o evoluție în consonanță cu condițiile politice existente, interesul acestora continuând a fi constant, manifestându-se atât pe tărâmul istoriei cât și pe cel al lingvisticii, etnografiei ori folclorului. Astfel, au apărut lucrări de istorie cum ar fi cele ale lui Benda Kálmán, de lingvistică ale lui Márton Gyula45 ori Szabó T. Atilla46, de etnografie și folclor prin contribuțiile lui Kós Károly, Szentimrei Judit, Nagy Jenő, Faragó József, Jagamas János, Kallós Zoltán, precum și, în ultima perioadă mai ales, o serie de lucrări colective adunând rezultatele unor cercetări diverse privindu-i pe „ceangăi”, toate susținând originea maghiară a acestora. Dacă cercetătorii maghiari au susținut diverse ipoteze în privința originii catolicilor din Moldova, oprindu-se în ultima perioadă la argumentarea originii maghiare, cercetătorii români care s-au oprit chiar și tangențial asupra subiectului, afirmau originea maghiară a acestora. Astfel, Radu Rosetti, într-un studiu privind catolicii și catolicismul din Moldova îi considera pe aceștia ca fiind urmașii unor vechi colonii ungurești așezate de către regii maghiari în scopuri militare în Moldova încă înainte de descălecat. El îi împărțea pe catolicii din Moldova, pe care îi considera unguri, în „două grupuri: în Ceangăi și în Secui”, deosebite prin „grai și caracter”, delimitându-le și geografic.

Un alt cercetător, Carol Auner, a publicat de asemenea o serie de lucrări privindu-i pe catolici și catolicismul din Moldova, susținând de asemenea originea ungurească a acestora. Contribuțiile sale sunt importante mai ales în ceea ce privește existența episcopiilor catolice din spațiul moldav. Un interesant studiu despre catolicii din Moldova, pornind de la celebrul „Codex Bandinus”55 din 1646 a finalizat Gh.I. Nastase, apelând la criteriul geografic și ajungând la concluzia originii lor ungurești. Și acest autor reia ideea împărțirii catolicilor din Moldova în două grupuri: în „Ceangăi” și „Săcui”, analizând criteriile istorice, geografice, lingvistice și antropologice ale acestei delimitări, ajungând la concluzia că „noțiunea «ceangău» în sens istoric, azi nu se mai suprapune exact peste noțiunea «ceangău» în sens geografico-lingvistic”. Mai mult, autorul reamintește faptul că Marco Bandini în Codexul său „vorbind despre populațiunea ungurească din Moldova nu face distincțiuni, nu caută nuanțe etnice, termenul peste tot întrebuințat de el este acela de unguri, și îi este cu totul necunoscută numirea de ceangău. Peste tot el tratează elementul unguresc ca o unitate etnică omogenă, vorbind aceeași limbă ungurească”. Deși, în general în lucrările sale Nicolae Iorga susține originea maghiară a catolicilor din Moldova, totuși, la un moment dat afirmă că aceștia „nu sunt nici pe departe așa de străini cum s-ar putea bănui”, o trimitere evidentă către originea românească.

Contribuții importante au venit din partea cercetătorilor români în ceea ce privește publicarea de izvoare privitoare la istoria catolicilor și a catolicismului din Moldova. Amintim aici lucrările lui I.C. Filitti, G. Călinescu, Francisc Pall, Petru Tocănel, Ion Dumitriu-Snagov, toate valorificând bogatele arhive ale Sfântului Scaun, care au fost întotdeauna „un miraj al oricărui cercetător în căutarea adevărului”.

Punctul de vedere al originii românești a catolicilor din Moldova se afirmă destul de timid, găsindu-și cu toate acestea începuturile încă în secolul al XIX-lea. Astfel, Mihail Kogălniceanu îi considera ca „adevărați români de origine”. Secolul XX a fost cel care a adus și primele lucrări privind originea românească a catolicilor din Moldova. Iosif Petru M. Pal, la mijlocul secolului argumentează această teză folosind criterii istorice, etnografice și eclesiastice. Un alt cercetător, Petru Râmneanțu a argumentat originea românească pornind de la criteriul biologic, susținând pe baza analizei grupelor de sânge faptul că „ceangăii” au același indice biologic ca și românii.

Originea românească a catolicilor din Moldova a fost susținută de asemenea, pornind de la criteriul lingvistic de către Dumitru Mărtinaș. Demonstrația autorului se bazează pe graiul românesc al „ceangăilor”, ignorat de către cercetările anterioare. Mărtinaș susține faptul că „ceangăii” sunt emigranți români transilvăneni, veniți în Moldova în cursul secolului al XVIIIlea și că aceștia „nu trebuie confundați și nici nu trebuie priviți ca descendenți ai vechilor coloniști maghiaro-secui și sași de aici”, întrucât „locuitorii maghiaro-secui și sași din vechile comunități catolice moldovene dispăruseră în cea mai mare parte pe la sfârșitul sec. XVIII, iar rămășițele acestor comunități erau acum românești. Ceangăii reprezintă o nouă stratificare de populație românească din Transilvania, mai mult sau mai puțin secuizată, stabilită succesiv aici în secolul următor. Graiul lor specific transilvănean reprezintă dovada peremptorie a originii lor românești”. Ca așezare geografică și ca origine, autorul distinge în cadrul populației catolice din Moldova „două categorii etnice deosebite”: cea a „ceangăilor”, împărțită la rândul ei în două grupuri – de nord (în zona Romanului) și de sud (în zona Bacăului) – și cea a „secuilor” (în zona Trotușului și Tazlăului). Autorul susține că „aceste două categorii, deși sunt cunoscute sub aceeași denumire generică de unguri sau de ceangăi, sunt în realitate diferențiate prin limbă și etnicitate, prin obiceiuri și conștiință. Secuii nu se consideră ceangăi, iar aceștia nu se consideră secui”.

Amintim aici și recenta contribuție a etnologului Ion H. Ciubotaru, care a argumentat originea românească a catolicilor din Moldova pornind de la criteriul etnografic, într-o lucrare de referință pentru cultura populară tradițională a catolicilor din Moldova. Autorul menționează printre altele faptul că „toate componentele civilizației tradiționale din aceste așezări (catolice – n.n.) se caracterizează printr-o puternică unitate și poartă pecetea inconfundabilă a spiritualității românești. Semnele arhaicității și ale duratei pot fi identificate, cu ușurință, în cele trei compartimente ale creației populare ce fac obiectul prezentei lucrări: arhitectura populară tradițională, textilele de interior și portul popular de sărbătoare. Alte dimensiuni ale universului etno-folcloric din satele catolicilor moldoveni – cum ar fi riturile de trecere, obiceiurile calendaristice, literatura și muzica populară – vor fi tratate în volumele următoare, aflate în curs de pregătire”. În ceea ce privește costumul popular de sărbătoare al catolicilor din Moldova, autorul afirmă pe bună dreptate că acesta „contribuie în mare măsură, la înțelegerea originii și identității populației de care vorbim… Într-adevăr, așa după cum s-a mai spus catolicii din Moldova sunt păstrătorii celor mai vechi tradiții de vestimentație românească din această parte a țării. Portul bătrânesc, pe care ei îl îmbracă și astăzi, este inconfundabil și are o puternică personalitate ce se manifestă prin acea că păstrează, nealterate, elementele fundamentale ale substratului traco-daco-iliric… Particularitățile stilistice și morfologice pe care le pune în evidență portul tradițional de sărbătoare al populației catolice din Moldova pledează, fără nici un dubiu, pentru obârșia românească a acestor credincioși… Unitatea în varietate, ca și specificul costumului de sărbătoare pe care îl poartă catolicii moldoveni rezulta și din faptul că aceste straie se încadrează viziunii sculpturale a portului românesc”. Pentru noi (Anton Coșa – n.n.) folosirea termenului „ceangău” la adresa catolicilor din Moldova o considerăm nejustificată, acesta fiind utilizat în decursul timpului cu sensuri diferite, fără să se încerce stabilirea momentului istoric când apare, aspect deosebit de important în privința sensului corect pe care l-a avut inițial. „De obicei, apariția unui nume nou pe tabelul popoarelor marchează momentul desprinderii unui nou neam dintr-o comunitate mai mare. Originea denumirii date de vecini trebuie căutată întotdeauna în sânul poporului nou apărut. Ea oglindește fie caracteristici ale spațiului geografic și ale cadrului istoric, fie trăsături psihico-spirituale ale poporului respectiv (limba vorbită, culoarea, credința, obiceiurile și chiar numele cu care membrii acestui neam se desemnează pe ei înșiși)”.

Spațiul originar al termenului „ceangău” a fost sud-estul Transilvaniei, un teritoriu de interferență etnică și culturală, care a favorizat apariția „fenomenului ceangău”. Lingviștii susțin faptul că în privința sensului unui cuvânt, trebuie căutată întotdeauna forma primară existentă în limba de origine a acestuia. Noi am căutat această formă primară a termenului “ceangău” și am găsit-o în maghiarul „csáng”, cu variantele „csángani”, „csángódni”, „elcsángódni”, cu înțelesul de „străin”, „înstrăinat”, arătând deci o însușire, o calitate, fiind cu alte cuvinte un nume calitativ și nu unul etnic. Acesta era folosit de către secui pentru a desemna inițial pe cei care nu erau secui. Aceștia puteau fi români, sași sau alți trăitori în secuime ori la granițele teritoriului secuiesc, unii dintre ei aspiranți la calitatea de secui.

Documentele medievale amintesc alături de secui și pe români având atribuții militare, politice, economice, pe care nu le puteau primi decât din partea regalității arpadiene. Într-un document din 1222 se vorbește de „țara secuilor sau a românilor («per terram Siculorum aut per terram Blachorum», «per Siculorum terram aut Blachorum»). Această «țară» a românilor e o rămășiță a «pădurii» lor și pomenirea ei alături de «țara Secuilor» arată o asimilare a celor două regiuni sub raportul constituțional al autonomiei”. În anul 1301 este pomenit cneazul Ursul, care „administrează după datină de la regii mai vechi, un «sat românesc» (villa Olachalis), (Memores fidelitatis et obsequiorum serviciorum, sub quibus a predecessoribus nostris Hungarie regibus terra relicti et donatii tinere)”. Într-un document din 23 iunie 1250, care amintește o întâmplare din 1210, se vorbește de o oaste condusă de comitele sibian Joachim, formată din sași, români, secui și pecenegi. Dintr-o știre din 1241, inserată în ronica franciscanului Paulin de Veneția, se arată că românii și secuii „au închis trecătorile pentru ca tătarii să nu poată trece prin ele”. De asemenea, în 1260, „secuii și valahii (Siculorum quoque et Blachorum) sunt menționați în armata regelui Bela”. „A doua mare invazie tătară în Regatul ungar, cea din 1285, a fost un nou prilej de manifestare a rolului militar al românilor, care împreună cu secuii și sașii au fortificat pasurile munților îngreunând considerabil mișcările invadatorilor”. „Alături de obligațiile militare se aflau cele fiscale care, împreună, defineau statutul românilor și constituiau contravaloarea autonomiei lor străvechi, similară celorlalte autonomii ale variatelor popoare cuprinse în Regatul ungar. Pe plan de egalitate apar românii alături de secui și de sași într-unul din actele emise de regele Bela IV în favoarea arhiepiscopiei de Strigoniu, prin care îi reconfirma un șir de venituri dăruite de întemeietorii regatului: «de asemenea – amintește actul regal – să aibă dreptul de a strânge dijmele din veniturile regale, din partea secuilor și a românilor, dijme în vite mari, mici și în orice fel de animale, afară din darea de pământ a sașilor, dar să aibă dreptul de a lua de la românii de oriunde și de la oricare dintre ei, dijmele obișnuite a se plăti în Regatul Ungariei…». Nici o discriminare nu transpare în acest însemnat document”. Într-un alt act din 1256 se spune că românii și secuii dau dijma vitelor („Decima Siculorum et Blacorum”). În concordanță cu cele de mai sus, posibilitatea participării românilor în general, a celor din sud-estul Transilvaniei în particular, la sistemul politic al voievodatului și regalității, ne apare veridică, lucru întărit de documentele vremii. În acest sens, amintim de documentul din anul 1291 în care se arată: „cum nos universis nobilibus, Saxonibus, Siculis et Olachis in partibus Transsylvaniae… congregatione cum iisdem fecissemus” și pe cel din 1355 unde citim: „in congregatione nostra generali universis prelatis, baronibus, nobilibus, Siculis, Saxonibus, Olachis… in partibus Transylvanis constitutis”. Putem vorbi astfel de existența în Transilvania a unui statut de egalitate între români și secui, care a favorizat de altfel asimilarea celor dintâi, lucru confirmat de documentele ulterioare din secolele XIV-XVI, din care nu mai transpare acest statut de egalitate, ceea ce ne confirmă că „procesul de secuizare” era foarte avansat. Nu întâmplător „după 1355, prezența românilor nu mai este consemnată în mod direct în adunări, dar nici nu este exclusă până în deceniul IV al secolului XIV, când există indicii clare că românii fuseseră îndepărtați ca entitate dintre factorii politici ai țării”. În legătură cu acest „proces de secuizare” de care s-a vorbit destul de puțin până astăzi, și care a avut loc în sud-estul Transilvaniei, trebuie să precizăm că a fost unul natural, firesc în condițiile unui spațiu de interferență pe multiple planuri. Secuizarea românilor din sud-estul Transilvaniei s-a produs lent dar continuu, pe cale pașnică și naturală. „În veacurile XIV și XV românii băștinași… s-au contopit în masa săcuiască”.

Cum am amintit mai sus, documentele nu-i mai menționează în mod expres pe românii din secuime la un moment dat. „Ici colea se ivesc nume sporadice de români, cu nume de botez săcuiesc…”. „Sporadic au mai dăinuit și mai târziu mici insule izolate de români băștinași”. Au rezistat, în forme mai mult sau mai puțin compacte, dar și acestea au suferit o puternică contaminare cu elemente secuiești (de exemplu lingvistice) doar comunitățile românești situate prin forța împrejurărilor la marginea „ținutului secuiesc”. Tocmai această conviețuire dintre români și secui în sud-estul Transilvaniei a dat naștere „fenomenului ceangău”, în strânsă legătură cu „procesul de secuizare”. Inițial, secuizarea a avut loc la nivel individual. În evul mediu transilvan nu oricine putea deveni secui, aspect trecut de multe ori cu vederea, ci doar acela care făcea dovada prestării unui serviciu în schimbul căpătării acestei calități. Situația românilor, conform documentelor amintite mai sus, este revelatoare în acest sens. Termenul „secui” nu a fost nici el inițial un etnonim, arătând tot o însușire, o calitate, e drept privilegiată, obținută în schimbul anumitor servicii, de regulă militare ori economice. Astfel, în anul 1346 găsim o „scrisoare de ocrotire a regelui Ludovic <întâiul> pentru Pavel fiul lui Dominic, fiul lui Solomon de Senyő, cu privire la faptul că, atunci când s-a pus la îndoială însușirea lor de secui (subl. n.) numitul rege, nerecunoscându-i pe aceia ca secui, a poruncit capitlurilor din Strigoniu și din Agria să facă o cercetare în această privință. Învederându-se în urma acestei cercetări însușirea lor de adevărați și neîndoielnici secui, a lăsat ca să nu fie datori a înfățișa nicăieri privilegii date în această privință și să li se îngăduie a se așeza în chip slobod unde vor voi”.

Iată cum secuii erau în secolele XII-XIV mai puțin o etnie decât o profesiune: „servientes regis”. Tocmai drepturile și privilegiile de care se bucurau secuii, vor fi mai târziu unul dintre mobilurile secuizării românilor în condițiile în care regii angevini vor renunța „la formulele de supunere practicate de predecesorii lor, regii arpadieni, în favoarea unor modele pe care le aduseseră cu ei din Apus, modele care prevedeau raportul direct al fiecărui feudal cu suveranul său, raport formulat uniform, nu în variante teritoriale ori de alte tipuri. Fără confirmarea, de regulă scrisă, a acestui raport, nici un feudal indiferent de ce religie era, nu era recunoscut ca atare”.

Nu întâmplător, prin urmare, regalitatea angevină fixează în scris în cursul secolului al XIV-lea și „sarcinile militare ale secuilor” limitând tot mai mult autonomia administrativă și juridică a secuilor, sentințele fiind deseori apelate la rege. Prestarea serviciului militar de către secui apare ca o obligativitate la începutul secolului al XV-lea, lucru confirmat documentar, în aceeași perioadă apărând și judecătorul regal (judex regius). Secolul al XV-lea aduce schimbări în structura proprietății în sud-estul Transilvaniei în sensul împroprietăririi unor nobili pe pământurile secuilor și implicit o restrângere a drepturilor acestora din urmă108 de către voievodul Transilvaniei, determinând emigrări ale secuilor în Moldova și Țara Românească. Astfel, ei cer într-un lung și detaliat memoriu, în decembrie 1492, regelui Vladislav al II-lea, schimbarea voievodului Transilvaniei de atunci, anume Ștefan Báthory, datorită faptului că acesta din urmă le restrânsese foarte mult drepturile și privilegiile, în caz contrar amenințând cu emigrarea. „A venit între noi cu oștire puternică, ca asupra dușmanului… Din toate drepturile noastre adevărate ne-a scos, și pe unii dintre noi cu totul nevinovați i-a exilat… Secuiul exilat de vodă nu va mai fi reprimit, chiar dacă regele îl

grațiază de 7 ori – zice voievodul… Unii dintre locuitorii Maiestății Tale ară și seamănă pe pământul Moldovei și Țării Românești și s-au legat de iobagi ai voievozilor țărilor numite și mulți au hotărât, din cauza apăsării grozave a voievodului, să se refugieze sub domnia voievozilor ziși… Să știe precis M. Voastră că noi sub el niciodată nu mai rămânem, capul nu ni-l mai încredem lui, nici atunci când va trebui să emigrăm în țară străină noi toți cu soții și copii… Să știe M. Voastră, dacă voievodul va domni și mai departe peste noi, am hotărât ca imediat să emigrăm din țara M. Tale…”

O parte a secuilor care își pierd privilegiile specifice și sunt nevoiți să emigreze în Moldova ori în alte zone, vor fi și ei denumiți „ceangăi” începând din secolul al XV-lea. Verbul „csángódni” sau „elcsángódni” înseamnă tocmai „a părăsi pe cineva sau ceva, a te înstrăina de cineva sau de ceva ce ți-a aparținut”. De fiecare dată, termenul „ceangău” era raportat la individ și nu la o comunitate anume, lucru firesc având în vedere faptul că individul era cel care primea acest nume calitativ, nu comunitatea din care făcea parte. Extrapolarea folosirii termenului la nivel comunitar are loc mai târziu, în 1781, prin utilizarea sintagmei „ceangăi – maghiari” de către preotul Zöld Péter la adresa catolicilor din Moldova și crearea în acest fel a unei false probleme etnice ca urmare a generalizării noului cuvânt ca etnonim, situație fără suport în planul realității concrete teritoriale.

Până la inovația lingvistică a preotului Zöld Péter, documentele interne moldovenești ori relatările misionarilor folosesc la adresa catolicilor din Moldova determinativele „ungur” și „ungurean”, dar nici acestea ca etnonime, ci arătând proveniența din Transilvania (Țara Ungurească) a acestora. Pe lângă denumirile de mai sus, termenul „catolic” era destul de frecvent întâlnit în documente, fiind folosit chiar de către locuitorii catolici pentru a se autodefini. În acest sens amintim faptul că Dimitrie Cantemir menționa în lucrarea sa Descriptio Moldaviae că „ei se denumeau catolici atât după neam cât și după religie”, iar în 1857 Manolachi Drăghici afirma că „sunt mulți lăcuitori cari atât pentru neamul lor, cât și pentru relighie se numea papistași”.

Există totuși câteva mențiuni documentare medievale ale termenului „ceangău”, raportate la individ, nu la o comunitate anume. Astfel, prima atestare apare într-un document119 din 8 iunie 1443, unde se vorbește de Iliaș Șanga, căruia domnul Moldovei de atunci, Ștefan, îi dăruiește o serie de proprietăți. Originea transilvăneană a acestuia este probată de numele Șanga pe care el ori ascendenții lui nu-l puteau obține decât acolo, în condițiile arătate până acum în acest studiu. Motivele pentru care Iliaș Șanga primește uricul din 1443 nu au fost se pare străine de evenimentele din toamna anului 1442, când Ștefan sprijinit de un al treilea frate, Petru, precum și de o parte dintre boierii lui Iliaș, domnul Moldovei, îl înlătură pe acesta din urmă din țară, ocupând tronul Moldovei.

Probabil, Iliaș Șanga a fost unul dintre cei care l-au ajutat pe Ștefan în demersul său vizând tronul Moldovei și în schimbul acestui serviciu de natură militară va fi răsplătit de către noul domn cu posesiunile amintite în documentul din 1443. Cu privire la apropierea în plan lingvistic dintre patronimul Șanga și determinativul „ceangău” a atras atenția și unul dintre editorii documentului din 1443, anume Mihai Costăchescu, fapt remarcat și de către istoricul Andrei Veress.

Menționări documentare exprese ale termenului „ceangău” în afara celui din 1443 sunt foarte puține, deoarece nu toți „ceangăii” se puteau ridica la un statut social, economic, la un rang militar ori politic care să le permită amintirea în documente. Pe lângă cazul lui Iliaș Șanga, mai notăm în Moldova un Văsâi Șanga într-un act din 10 ianuarie 1490, iar în Transilvania pe Andrei Ceangăul (Csángó András) în 1560. Exemplele de mai înainte întăresc afirmația noastră cu privire la raportarea termenului „ceangău” la individ.

Generalizarea forțată a utilizării termenului „ceangău” la adresa catolicilor din Moldova a avut o serie de urmări privind receptarea lor de către societatea majoritar ortodoxă, accentuându-le alteritatea, conducând chiar la o criză identitară.

Problema impactului pe care locuitorii catolici din spațiul moldav l-au avut în societatea românească și modul în care aceasta din urmă i-a receptat, comportă firesc o abordare globală a raporturilor dintre majoritate și minoritate în spațiul românesc, o analiză atentă a raportului dintre identitate și alteritate din perspectiva catolicilor, o evidențiere a trategiilor de integrare socială a acestora, precum și un studiu de mentalitate.

Din punctul nostru de vedere (Anton Coșa), și nu numai, nu putem vorbi în ceea ce-i privește pe locuitorii catolici din Moldova, de un grup etnic distinct, de o comunitate etnică aparte, ci de un grup religios, de o comunitate religioasă, care, având o origine etnică eterogenă (dar cu o majoritate românească certă) s-a regăsit într-o formă socială uniformizată prin ceea ce noi am denumit „liantul unificator al religiei catolice”.

Eterogenitatea etnică a catolicilor din Moldova este probată de altfel de documente, începând încă din secolul al XIII-lea, fiind menționați aici ca fiind de confesiune catolică, valahi, unguri, secui, sași, cumani. Episcopia Cumanilor, numită și a Milcoviei, ființa tocmai datorită existenței catolicilor mai sus menționați. Prezența lor este întărită și de numeroasele toponime și hidronime de origine maghiară, cumană, germană, alături de cele românești, rămase până astăzi în Moldova.

Pentru acești locuitori catolici vor fi înființate mai apoi episcopiile catolice de Siret134 – în 1371, de Bacău135 – în 1391/1392 și de Baia – în 1418. Rândurile catolicilor din Moldova se vor îngroșa ori se vor subția în funcție de situația internă din zonă, de cauze economice, sociale, militare, politice existente. Emigrările continue de transilvăneni începând din secolul al XIII-lea vor asigura dăinuirea în timp a populației catolice din satele și orașele moldovenești, noii emigranți, indiferent dacă erau români, secui, unguri ori sași, integrându-se în cadrul noilor comunități.

În așezările catolice moldovenești se vor stabili la începutul secolului al XV-lea și refugiații husiți, sași și unguri1. Din secolul al XVIII-lea majoritatea acestor emigranți transilvăneni sunt români. Nu întâmplător, credem noi, acest adevărat fenomen de migrare umană către Moldova, începând din secolul al XVIII-lea, dinspre Transilvania, este cunoscut sub numele, atât de sugestiv de altfel, de profugium Valachorum.

Cu toate vicisitudinile istoriei prin care au fost nevoiți să treacă și locuitorii catolici din Moldova, remarcăm o permanență a acestora în acest spațiu, o continuitate în întreaga perioadă medievală și modernă, lucru confirmat de documentele consultate. Menționăm în sprijinul acestei afirmații, aici, doar perpetuarea a numeroase nume din recensământul catolicilor din Moldova întocmit în 1646 de către arhiepiscopul Marco Bandini, în recensământul din 1696 al aceleași populații, întocmit de către misionarul Bernardino

Silvestri, în recensămintele numite „Status animarum“ redactate începând din secolul al XVIII-lea în cadrul parohiilor catolice din Moldova, marea majoritate fiind frecvente până în zilele noastre.

Se observă în secolul al XIX-lea o tendință a apartenenței etnice a locuitorilor catolici la majoritatea românească, explicabilă prin permanenta dorință și necesitate de legitimare venită din interiorul comunității catolice, dar și ca urmare a influențelor externe, pozitive sau negative. Această dorință de legitimare îi conferă minoritarului catolic posibilitatea accentuării integrării în societatea românească majoritară ortodoxă, miza fiind identificarea celui dintâi ca partener loial al majoritarilor ortodocși. „Ne considerăm ceea ce suntem, dar și ceea ce am dori să fim“. „Identitatea e redusă destul de repede la loialitate“. Nu trebuie să uităm totuși că „oriunde în Moldova, grupul minoritar este, prin natura lui, prea puțin permeabil la influențele externe. Este o calitate care îi conferă garanții în păstrarea vitalității, în contextul «atacului» asimilativ susținut de majoritatea autohtonă“.

Fără îndoială, atât indivizii cât și comunitățile umane au nevoie de o anumită identitate sau de un set de „ancore identitare”. Vorbim aici de identificarea printr-o origine comună, prin raportarea la un grup de ascendenți (conștiința genealogică), prin componenta lingvistică, etnografică și folclorică. O asemenea identitate ușurează în mod evident integrarea individului în plan particular într-o comunitate anume, cu care acesta se simte solidar, și care la rândul ei îi asigură securitatea și confortul spiritual necesar. Dealtfel, în comunitățile rurale, prin urmare și în cele catolice din Moldova, rădăcinile genealogice, graiul, teritoriul, neamul, familia, biserica și tradiția constituie esența identității.

Catolicii din Moldova au rezistat în acest spațiu tocmai datorită religiei catolice, a memoriei familiale, culturii populare tradiționale și graiului specific, care le-a conservat identitatea însă le-a accentuat în același timp și alteritatea față de majoritarii ortodocși, în concepția cărora un locuitor catolic era străin pentru că: era „catolic”, era „ungur” ori „ungurean”, se îmbrăca în haine populare ardelenești (în „port unguresc”), avea o cultură tradițională ardelenească, vorbea altfel – graiul românesc ardelenesc și graiul unguresc ceangău.

„De obicei, minoritățile se adaptează la societatea majoritară prin mimetism. În felul acesta respectă o nescrisă regulă de integrare, care are succes sigur (așa-numita «lege a reflexiei sociale») și beneficiază gratuit de experiența mediului care le-a înglobat”. Cazul catolicilor din Moldova este unul particular întrucât între ei și ortodocși existau foarte mici diferențe în planul realității cotidiene. În afara religiei, găsim mai mult similitudini care anulează alteritatea, cum ar fi: cultura populară tradițională, graiul românesc transilvan, situație firească în condițiile în care majoritatea dintre ei erau români transilvăneni.

Nuanțând puțin, este cunoscut faptul că în ceea ce privește o comunitate de orice fel: religioasă, lingvistică, etnică, atitudinea ostilă a majorității din jur generează la rândul ei ostilitatea minorității și restrângerea acesteia în cadrul unor bariere imaginare, un gest tipic de autoapărare. În același timp însă, o atitudine deschisă poate conduce la integrarea ei în etape, dacă nu măcar la o apropiere de majoritate. Din această perspectivă, locuitorii catolici trăind în comunități rurale, erau integrați în societatea locală sub aspect economic și social. Acest fapt nu a exclus însă persistența acestor comunități ca „cercuri închise”, conservatoare prin excelență, dată fiind atitudinea comunităților ortodoxe din jur care perpetuau termenul „străin” la adresa catolicilor.

Problema manifestării unei individualități a catolicilor din Moldova se pune cu o acuitate care crește gradual pe măsură ce înaintăm în timp, în cursul secolului XIX. De fapt, acest secol, al naționalităților, este cel care determină o conștientizare a alterității minorității catolice din spațiul moldav față de majoritatea ortodoxă, o majoritate prea puțin dispusă la o înțelegere exactă a profundelor transformări în planul mentalității colective interconfesionale caracteristice contextului cronologic la care ne raportăm, în condițiile în care era și ea în căutarea unei formule identitare naționale proprii. Evident că o atare atitudine nu putea onduce decât la accentuarea unei permanente lupte de legitimare a catolicilor pe multiple planuri: religios, social, politic, economic, cultural.

Construcția identitară presupune existența unei identități opuse. Catolicii din Moldova s-au aflat în secolul XIX în fața nu a uneia ci a mai multor identități, toate reflectate în discursuri exterioare comunității. Interesant este și faptul că locuitorii catolici din Moldova, deși își afirmă deschis apartenența la etnia românească majoritară, totuși se delimitează atât față de români cât și față de secui ori maghiari prin termenul „catolic” pe care și-l asumă atât cu sens religios cât și etnic. O atare atitudine este explicabilă, credem noi, pe de o parte datorită receptării catolicilor ca „străini” de către ortodocși, pe de alta deoarece originea etnică a catolicilor nu impieta asupra apartenenței etnice, în acest ultim caz opțiunea fiind individuală și fluctuantă.

Aceste atitudini sunt direct proporționale cu diverse aspecte de ordin religios, politic, dar nu în ultimul rând cu diferite forme de mentalitate care se transformă mai greu, mai ales când sunt întreținute de anumite medii interesate.

O posibilă explicație ar fi aceea că stereotipul „catolic = ungur” respectiv „ortodox = român” este promovat cu consecvență. Imaginea catolicului ca „străin” persistă de altfel până astăzi în comunitățile ortodoxe din Moldova. Imaginea de sine a catolicului se evidențiază din ce în ce mai pregnant în condițiile „disputei” cu majoritarii ortodocși, în situația în care se manifestă o presiune constantă din partea acesteia din urmă, o amenințare resimțită puternic în planul receptării comunitare. „Străinii”, „ungurii”, „catolicii”, „ceangăii”, cum sunt denumiți locuitorii catolici din Moldova în secolul XIX, sunt percepuți ca o amenințare posibilă de către autoritățile moldovenești. La o atare atitudine au contribuit firește factori multipli, în cele mai multe cazuri independenți de voința celor care făceau parte din minoritatea catolică. Amintim aici, mai ales larga mediatizare a situației „ceangăilor” din Moldova, cum au fost denumiți catolicii în diverse lucrări și publicații, dând naștere unei false minorități etnice care trebuia „salvată” de la o pretinsă „asimilare”. Catolicii nu aveau intelectuali care să reflecteze asupra condiției acestora în societatea românească. Ori „«conștiința» se produce îndeosebi prin intermediul intelectualilor”. Imaginea de sine existentă este multiplă. Putem vorbi de una rezultată din modul de viață rural, tradițional prin excelență și conservator în același timp, aceasta fiind imaginea internă despre sine. Imaginile despre catolici venite din exterior sunt diverse și contradictorii în același timp. Intervine și discursul istoric legitimant. Folosirea istoriei nu este întâmplătoare și nici singulară firește. „Istoria e mereu contemporană. Ea dezvăluie în genere o atitudine pragmatică față de trecut și un mod de a-l valoriza în profitul actualității. Cu sau fără voia celor care au profesat-o, istoria a fost mai totdeauna un mijloc de legitimare”.

Istoria, ca discurs legitimant, este prezentă în cazul catolicilor din Moldova, în secolul XIX cu preponderență. Dacă, în fond „orice colectivitate produce un asemenea «discurs» despre sine, cu cât mai lucid și mai critic cu atât mai eficace sub unghi formativ”, catolicii din Moldova, neavând intelectuali sunt la discreția discursurilor venite din afară. Astăzi, catolicii din Moldova formează o comunitate religioasă semnificativă cu peste două sute de mii de credincioși (din care cei cuprinși în Decanatele de Trotuș și Moinești reprezintă 12,6%), păstoriți de peste trei sute de preoți și organizați într-o Episcopie a Moldovei cu sediul la Iași, din 1884. Scaunul episcopal de la Iași continuă tradiția Episcopiei de Bacău, înființată încă din 1391-1392, dar neviabilă decât odată cu sfârșitul veacului al XVI-lea și începutul celui următor. Catolicii din Moldova (sec. XIII–XXI): așezări și demografie

Însă istoria instituțională a catolicismului la răsărit de Carpați nu începe în secolul întemeierii Țării Moldovei, ci imediat după Marea Schismă, când expansiunea spre est a Regatului apostolic al Ungariei a avut ca efecte stabilirea secuilor în estul Transilvaniei, temporar, a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei (1211-1225), și, de asemenea, funcționarea Episcopiei catolice a cumanilor (1228-1241), reînființată în 1347 în teritoriile abandonate de tătari, sub numele de Episcopia Milcoviei. Odată cu întemeierea statului moldovean, din considerente atât politice cât și confesionale, în vremea domniei lui Lațcu (1367-1375), se va înființa Episcopia de Siret (1371), mutată la Baia, în 1413, unde va viețui aproximativ un secol.

Aceste instituții aflate sub autoritatea papalității, împreună cu mănăstirile – ca cea franciscană de la Bacău – și misionarii, prin rigoarea și mecanismele de control asupra credincioșilor, mai ales după Conciliul de la Trento (1545-1563) au contribuit la menținerea existenței comunităților catolice din Moldova (și de pe Valea Trotușului – o zonă de contact și de interferență politică și culturală), comunități cuprinzând în general o populație alogenă și de origine etnică foarte diversă. Ele și-au asigurat continuitatea și s-au întărit datorită valurilor succesive de emigrație dinspre Transilvania (secolul al XIII-lea până la începutul secolului XX). Printr-un proces îndelungat de aculturație, trăsăturile caracteristice ale profilului cultural al elementului catolic s-au apropiat mult, în decursul timpului, de cele ale băștinașilor moldoveni, ceea ce însă nu a afectat menținerea identității religioase până astăzi.

În izvoarele istorice externe (rapoarte, dări de seamă, memorii, scrisori, informări, descrieri) ale călătorilor străini, misionari, și prelați catolici, dar și în izvoarele narative interne scrise de necatolici, precum Miron Costin și Dimitrie Cantemir, numele de „unguri” dat catolicilor din Moldova reprezintă un loc comun în secolul al XVII-lea – „case de unguri”, „familii de unguri”, „sate de unguri” – dar sensul termenului nu era, în mod absolut, nici etnic, nici lingvistic, ci exprima mai curând o relativă origine spațial-geografică.

Misionarul franciscan Paul Béke, care ar avea motive să fie acuzat de pro-maghiarism de noi, cei de astăzi, deoarece, ca secretar al arhiepiscopului de Marcianopolis, Marco Bandini, va maghiariza prin grafie numele unor localități și ale majorității familiilor inscripționate în recensământul catolicilor din Moldova – denumește credința catolică cu termenul încetățenit în epocă și perpetuat în anumite medii sociale până astăzi, de „credință ungurească”, argumentând că „preotul, fie că ar fi german sau polon, este numit preotul credinței ungurești”. Tot în spiritul timpului, autorul documentului din 1644 face o departajare prea categorică între românii din Moldova care „toți … sunt schismatici”, în timp ce „ungurii și sașii sunt catolici”. Însuși Bandini, sub influența secretarului și interpretului său, acceptă în orașul Huși, de exemplu, ca „Sfânta Liturghie să se facă în limba latină și pentru satisfacerea devoțiunii poporului … cântecele evlavioase să se cânte în limba maghiară”. Această situație poate fi explicată atât prin faptul că majoritatea populației era maghiarofonă, cât și prin politica misionarilor catolici care adoptaseră în lupta cu protestanții, în cadrul mișcării de Contrareformă, unele uzanțe reformate, cum ar fi folosirea limbii maghiare în relațiile de serviciu și particulare cu credincioșii din Moldova.

Totuși, identificarea catolicilor cu ungurii și limba maghiară nu era absolută. Catolicii moldoveni – ne relatează misionarul franciscan Antonio Angelini din Norsia, pe la 1670 – „se cheamă unguri, fiindcă așa sunt numiți catolicii, dar nu toți cunosc limba maghiară”, iar cinci ani mai devreme, în raportul unui misionar anonim se afirmă nuanțat că în parohiile din Moldova locuiesc „în mare parte catolici unguri, cu toate că aceștia s-au amestecat și cu alte neamuri, dar nu într-o mare măsură. Ungurii înșiși fiind învecinați cu valahii și vorbind și limba acestora …”. Propunerile făcute pentru creșterea eficacității prozelitismului catolic exercitat prin misionari sugerau și existența unei populații catolice (sau în curs de catolicizare ori recatolicizare) românești, căci anonimul de mai sus propune ca episcopul de Bacău să aibă „la dispoziție călugări maghiari care știu și românește”. Dacă misionarii și prelații romano-catolici aveau în vedere aspectele etno-lingvistice ale comunităților catolice, Miron Costin (1633-1691) surprinde tangențial în lucrările sale unele aspecte instituționale, de fapt divers sau economico-sociale, fără să problematizeze. Cărturarul utilizează denumirea de „papistași” numai pentru romano-catolicii din afara Moldovei în Letopiseț și „biserici catolice” păstorite de episcopul de Bacău în Poema scrisă în limba polonă.

Dimitrie Cantemir îi localizează pe catolici în „ținuturile de sub munți” și îi numește „papistași (în traducerea lui Petre Pandrea) atât după neamul cât și după credința lor”. Îi caracterizează drept o populație alogenă, dar afirmă în mod eronat, că au ajuns în Moldova de-abia în a doua jumătate a secolului al XV-lea, când Ștefan cel Mare „i-a așezat acolo, dându-i în seama boierilor săi după ce a bătut pe Matei, craiul Ungariei”.

Misionarii italieni au lăsat rapoarte cu importanță demografică despre catolicii din Moldova. În 1599, Bernardo Quirini indică existența a 1 691 de familii, totalizând 10 774 de persoane, în 15 târguri și 16 sate. În 1641, Pietro Deodato – Bogdan Bácksič, cu cinci ani înainte de venirea lui Marco Bandini, atestă existența a 3 297 de enoriași catolici în 25 de localități. Doi ani mai târziu, conventualul Bartolomeo Bassetti notează 27 de locuri cu 5 000 de catolici. Bandini totalizează și el la sfârșitul catalogului1051 de familii (Codex,Catalogus). Ediția maghiară a Codexului lui Bandinus (Bandinus, Bibliotheca Moldaviensis,2004), ne oferă o perspectivă diferită asupra vizitei arhiepiscopului în Moldova, concluzionând că nepăsarea Sfântului Scaun pentru limba maternă maghiară a ceangăilor se manifestă până în zilele noastre , prin neîndeplinirea cererilor contante a maghiarilor ceangăi din Moldova ca în bisericile lor slujbele religioase să se celebreze în limba maternă, fiind „parte integrantă a a celui deziderat al Vaticanului ca într-o țară majoritar ortdoxă să existe o drojdie romano – catolică care să nu difere în limbă de populația majoritară”.

Localitățile catolice din Moldova la 164644 Codex-ul lui Bandulovič (latinizat – Bandinus) ne prezintă 42 de localități care aveau sau avuseseră populație catolică. Pentru o mai bună informare asupra catolicismului moldovean în secolul al XVII-lea, completăm aceste informații cu altele, ulterioare acestui an, publicate în diverse studii.

Adjudeni. Adjudeni este o localitate veche, datând dinainte de 1420. A avut de suferit de pe urma predicilor husite (ca și multe alte localități catolice). În relatarea lui Petru Bogdan Baksič, avea 100 de sufl ete, fără biserică și cele necesare pentru slujbele sfinte. Credincioșii mergeau la biserica din Săbăoani sau la cea de la Tămășeni. Bandinus menționează 30 de familii cu 63 de sufl ete. Satul a rămas timp îndelungat ca moșie ce a aparținut diferitelor mănăstiri, mai ales, „Trei Ierarhi”, sau boieri.

Amăgei. Amăgei a fost un sat vechi situat în apropiere de Cotnari. La 1599, avea o biserică închinată Sfintei Treimi. Aici se celebra Liturghia numai duminica, iar în cursul săptămânii, credincioșii mergeau la Cotnari. Bandinus a găsit în această localitate 99 de catolici. Alături de această informație, misionarul mai menționează: „Amadsei, hoc est deceptor tum quia homines incolunt arte decipiendi prepollentos, tum quia vinum, quod ibi nascitur bibones suavitate deceptos prosternit”. Localitatea este menționată până la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Bacău. Cercetările mai recente par să dovedească faptul că Bacăul a fost centrul organizației statale din timpul lui Dragoș Vodă. Prima mențiune documentară certă a Bacăului este privilegiul acordat de Alexandru cel Bun, la 6 octombrie 1408, negustorilor din Lemberg, în care se arată că, pentru mărfurile aduse sau în tranzit prin Moldova, în afară de vama gospod de la Suceava, vor mai trebui să plătească taxe specifi ce și la vama de la margine, în Bacău (…) Aici a avut reședință Alexandru, fi ul și coregentul lui Ștefan cel Mare. Lângă aceste curți era și biserica domnească, terminată la 1 ianuarie 1491. Bandinus ne spune că Bacăul a fost reședința episcopului catolic. Aici se găseau 680 de sufl ete, catolicii fiind mai numeroși decât ortodocșii, cu care împărțeau, alternativ, conducerea târgului. Credincioșii de aici au avut de suferit de pe urma husitismului. În 1608 se înfi ințează Episcopia de Bacău, iar de acum încolo, știrile vor fi mai dese. Biserica a fost clădită, după cum spune tradiția, de Margareta Mușata. Acum, biserica era o ruină din lemn, iar casele episcopale, la fel. Aceasta s-a întâmplat și din cauza proastei administrări a bunurilor episcopiei. Baia. Ca și Bacăul, Baia înfățișa și ea acum vestigiile unei prosperități apuse. Relatarea ne spune că, odinioară, orașul a avut o populație de 6.000 de suflete, locuind în peste 1.000 de case. Acum nu mai erau decât 40 de case, cu 256 de catolici. Rămăsese doar frumoasa biserică din piatră, construită la începutul secolului al XV-lea. Mulțimea sașilor de aici s-a stins prin asimilarea lor de către românii ortodocși. Ortodocșii reprezentau majoritatea populației, judecând după cele patru biserici existente. La scăderea numărului catolicilor a mai contribuit și emigrarea lor în alte centre catolice. Sașii și ungurii de aici, ca și cei din Roman, dețin vii la Cotnari, fac comerț cu vin în sudul țării și transportă pește din apele de munte până la Iași.

Baia, fost mare centru comercial și târg domnesc de vamă, reședința superiorului vicariatului Ruteniei, centru episcopal între 1413 și 1523.

Bălana. Bălana este un sat dispărut. După afi rmațiile lui Bandinus, îl putem localiza pe stânga Tazlăului, la nord de gura acestuia. Avea 12 case cu 87 de unguri. Locuitorii acestui sat, împreună cu cei din Mănești și Grozești, trebuiau să supravegheze căile de acces spre Brașov și Trei Scaune. Bârlad. Influențați de reformă, cei aproximativ 150 de catolici aveau o sărăcăcioasă bisericuță din lemn, fără preot, numai cu un dascăl pe nume Andrei, care cânta și citea rugăciuni pentru popor. Conform relatărilor lui Bandinus, catolicii se găsesc în acest oraș 140 de sufl ete pentru împărtășit și 20 de copii, maghiari de neam, dar sunt puțini cei care știu bine ungurește, fi ind departe de granița Ungariei. Au o biserică de lemn, lungă de 8 pași și lată de 5 pași, acoperită cu paie; nu mi-au putut spune cui era închinată.

Bogdana. Satul fusese locuit de emigranții de peste munți. Mai rămăseseră acum 6 case cu 18 sufl ete, ceilalți trecând la „schisma grecilor, pentru că acest sat, de nimeni, niciodată mai înainte, nu a fost inspectat sau îngrijit și nici misionarii nu s-au ocupat de el”.

Ciobârciu. Aceasta este singura localitate nevizitată de Bandinus, din cauza pericolelor ce-l amenințau pe drumurile Bugeacului tătăresc. Singura comunitate mai apropiată era Huși, iar preotul de aici avea grijă și de cei 200 de catolici din Ciobârciu. Nu se cunoaște locul unde a fost satul.

Cotnari. La sfârșitul secolului al XVI-lea, erau în această localitate 1083 de catolici, care aveau patru biserici, dintre care trei erau din piatră. Biserica din Cotnari avea și o școală, la care preda Petru Elmon, suspect de protestantism. A urmat o perioadă de mai bine de o sută de ani, în care aproape toți locuitorii au trecut la protestantism. Preotul Paul Bonnici, după șapte ani de predică și intensă muncă apostolică, îi readuce pe drumul cel bun. În consecință, 12 pârgari din oraș, în numele tuturor catolicilor de aici, îi scriu Papei Urban al VIII-lea o scrisoare de supunere totală. Roma le răspunde la 29 martie 1632, iar acest răspuns era păstrat la Cotnari și era citit în public la marile sărbători. Acesta era orașul lui Despot Vodă, care a adus aici profesori din Occident și a deschis o Schola latina, la care preda profesorul Johann Sommer. Aici exista și o bibliotecă de curte, iar Despot voia să deschidă o Academie. Erau proiecte mari, strălucite pentru Moldova de atunci Bandinus găsește comunitatea într-o stare prosperă și cu o bună organizare bisericească. Existau 276 de catolici, între care cei de origine maghiară erau mai mulți. Totuși, mai importanți erau sașii. Erau organizați în confraternități și aveau trei biserici. Principala sursă de venituri o constituiau podgoriile din împrejurimi. Faraoani. Faraoani era o localitate așezată lângă drumul principal, constituind astfel o țintă bună pentru atacurile tătare. Din această cauză, comunitatea nu a putut să se dezvolte normal timp de mai multe secole. Bandinus găsește aici o comunitate catolică formată din 40 de suflete, cu o biserică din lemn, având câteva odoare destul de simple. Comunitatea aparținea de parohia Bacău. Prima mențiune documentară a satului o avem în Efemeridele Cibinului, care menționează că, în anul 1420, husiții, alungați din Boemia și Ungaria, au trecut în Moldova, așezându-se, sașii – la Cotnari și Baia, iar ungurii la,Valea Seacă și Bacău.

Fântânele. Satul își trage numele de la o serie de izvoare, printre care și ape gazoase și sulfuroase. „Catolicii au fost semnalați la Fântânele în relatarea ep. Petru Bogdan Baksič în anul 1641, de Codex Bandinus și, în general, de relatările din prima jumătate a sec. al XVII-lea”49. Cu timpul, toți catolicii au fost asimilați de băștinași. Localitatea se afl a lângă Trebeș. Galați. Acesta reprezenta un port comercial foarte activ și cu populație bogată. Aici erau peste 15.000 locuitori, majoritatea români, alături de care trăiau și greci, armeni, turci. La aceștia se adaugă un număr de 70 de unguri (care știau și moldovenește), având o bisericuță rudimentară din lemn, cu cimitir în jurul ei. În secolele următoare, catolicismul va prospera mult aici. „Existența comunității catolice din Galați a fost semnalată, pentru prima dată, de raportul pr. Francisc Candia în anul 1622”.

Gyla-Giulești. Fostă așezare catolică; Bandinus găsește în Gyla-Giulești ruinele impunătoare ale unei biserici. După informațiile lui, localitatea trebuie să fi fost la jumătatea drumului dintre Târgu Neamț și Baia, pe malul drept al Moldovei. Grozești. Această localitate exista și în secolul al XIV-lea. Bandinus găsește aici 14 case cu 69 de suflete, ce aparțineau de parohia Trotuș.

Hârlău. Vechi târg al Moldovei, cunoscut și cu numele de Târgul Bahluiului, sau Bahlovia, Hârlău a fost în secolele XIV-XV a doua reședință domnească. Episcopul găsește comunitatea catolică în proces de asimilare și convertire la religia ortodoxă. Biserica era în ruină, iar viile ei – părăginite. Mai existau 28 de suflete, însă generația nouă a trecut la ortodocși.

Huși. Este discutabilă ipoteza înființării orașului de către husiți, care i-ar fi pus numele conducătorului lor. Pe timpul lui Bandinus, târgușorul era locuit de români și unguri, aceștia din urmă fi ind mai numeroși: 682 de suflete. Conducerea orașului era încredințată, alternativ, un an românilor, un an ungurilor. Iași. Așezarea este atestată documentar, pentru prima dată, într-o listă de orașe valahe din anii 1387-1392, inserată în mai multe letopisețe rusești, sub forma Isski torg – târgul Iași (…) În anul 1408, este menționat ca vamă de margine, în privilegiul comercial acordat de Alexandru cel Bun negustorilor din Lemberg (…) Cronica Conciliului din Konstanz menționează orașul Iași sub forma Iessmarkt și nu face nici o specifi care despre confesiunea delegaților. O altă mențiune despre comunitatea catolică ne-o dă Quirini, în 159552. Bandinus găsește aici aproximativ 30 de catolici, în majoritate unguri. Mulți dintre ei nu locuiau în oraș, ci în viile din împrejurimi.

Licușeni. Despre Licușeni am putea spune că a aparținut dintotdeauna Episcopiei Romanului și am avea dreptate, nu-mai că satul este mai vechi decât Episcopia. Într-adevăr, la 16 septembrie 1408, Alexandru cel Bun îi întărea bisericii Sfânta Vineri din Roman, locul de îngropăciune al mamei sale, doamna Anastasia, două sate, între care și cel ce ne interesează pe noi: Leucoșăuții lui Brătianu și cu moara care este la fântână. Bandinus afirmă despre el: foarte apropiat de Săbăoani, Licușeni avea 40 de familii catolice, care, nu demult, s-au contopit cu partea de nord a satului Săbăoani.

Lucăcești. La 20 mai 1459, Ștefan cel Mare dispunea ca „toți ungurii din acest sat mănăstiresc, Lucăcești, câți vor fi , să plătească darea episcopală mănăstirii… de la Bistrița”. Pe timpul lui Bandinus, catolicismul era în decădere aici: din cele 100 de case, câte avusese mai înainte, mai rămăseseră 15, cu 86 de credincioși. Niciodată vreun episcop n-a mai vizitat localitatea; o singură dată s-a abătut pe aici un misionar. Biserica din lemn, ruinată, încă mai păstra odoare frumoase. Credincioșii nu au nici cunoștințele religioase elementare. Izolarea satului de centrele catolice a dus la asimilarea catolicilor de către credincioșii ortodocși. Mănești. Mănești era un sat în decădere. Biserica era în ruină, iar din satul mare și populat de altădată, mai rămăseseră 4 case cu 48 de catolici. A dispărut, probabil, la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Pașcani. „Așezarea, ca sat, este veche, fiind atestată documentar încă din sec. al XVII-lea, având ca obiective istorice Biserica Sf. Voievozi din anul 1664 și casa Cantacuzino-Pașcanu. Numele așezării este legat de curtea boierului Oana Pașca, boier atestat în anul 1453”. Localitatea se afl a în fața Faraoanilor, în Lunca Siretului. Aici se găseau 6 case cu 30 de catolici. Poporul era lipsit de îngrijire pastorală și, de aceea, se repetă situația din alte localități: treceau frecvent la ortodocși.

Piatra. În vizita sa, Bandulovič a constatat că în Piatra mai existau 3 case cu 16 unguri, dintre care numai un bătrân mai vorbea ungurește.

Răchiteni. Prezența unei biserici în satul Răchiteni, până la mijlocul secolului al XVII-lea, nu poate fi demonstrată documentar, nici arheologic. În prima relatare despre satul Răchiteni, cea a episcopului Petru Bogdan Baksič din 16 octombrie 1641, se menționează existența unui număr de 150 de locuitori la Răchiteni, sat aparținând de parohia Săbăoani, lipsiți însă de o biserică proprie. Veche comunitate catolică, Răchiteni era menționat des în rapoartele primilor misionari (ale căror nume nu le cunoaștem), satul afl ându-se în drumul lor, iar prima informație istorică este din anul 1736, când activa ca misionar pr. Franciscus Ant. Manzi de Longeano. Bandini amintește de 389 de catolici în această zonă; și el afirmă lipsa bisericii. Redăm un fragment din anul 1646, din relatarea arhiepiscopului Marcu Bandulovič – Domafalva (denumirea satului Răchiteni, în textul lui Bandulovič): Id est Domini pagus, valachice Reketent, hic homines cum parvulis trecenti octuaginta novem computantur, Szabojensem frequentant Ecclesiam, unde uno militari italico distant, ubi confi rmationis quoque Sacramentum perceperunt verum magna pars laboribus Dominorum impedita aberat. La jumătatea secolului al XVIII-lea exista o casă pentru misionari; într-un document din 1745, intitulat Măreția și calitatea Misiunii din Moldova, satul apare menționat de mai multe ori printre centrele misiunii, fi ind chiar catalogat ca unul dintre cele mai mari centre din Moldova. Recensământul populației la anul 1772 în satul Răchiteni indica „un număr de 52 de case, existența unui popă unguresc, a doi țigani, două văduve și 52 de birnici”.

Roman. După informațiile lui Bandinus, orașul ar fi avut cândva o însemnată populație catolică, formată din unguri și sași, fi ecare comunitate având biserica ei. Acum mai rămăsese doar biserica săsească. Cu puțini ani în urmă, se găseau la Roman (1646) peste 300 de case de unguri și sași. La sfârșitul anului 1646, episcopul mai găsește doar 6 case cu 36 de suflete. Mulți dintre ei aveau vii la Cotnari.

Satul de Jos. Localitatea Satul de Jos se afla pe un afluent al Tazlăului. În timpul vizitei sale, Bandinus nu a mai găsit nici un catolic din vechea și marea comunitate, iar biserica, din piatră și cu trei altare, era pustie.

Săbăoani. Misionarul Quirini (1599) amintește de o formă aparte a numelui satului Săbăoani, cu denumirea de Sabograni. Szabofalva adică satul croitorului, în valahă, Sabojen, în care se afl ă o biserică din piatră închinată Nașterii Fecioarei Maria, acoperită cu șindrilă, sacristia și clopotnița cu paie; aici este reședința parohului, când există. Acest sat este primul pe drumul de la Roman la Iași. Informațiile oferite de misionari sunt sărace. La 1599, parohia Săbăoani era vacantă, credincioșii aflându-se în grija parohului din Roman, situație identică și la 1606 și în 1630. Abia în 1636 e consemnat că biserica avea un preot ungur, care folosea odăjdiile de la biserica din Roman, slujind și în acest loc, dar care locuiește cea mai mare parte a anului la Săbăoani. Veche și importantă comunitate catolică, Săbăoani, în anul 1646, număra 44 de familii, cu 300 de suflete. Se afi rmă că actuala comunitate, în urma unei molime, s-a mutat pe dealul din Lunca Siretului. În vale exista un sat, Berindești, care s-a unit apoi cu Săbăoani.

Sărata. Sărata-Talpa, sat component actualei com. N. Bălcescu, jud. Bacău, așezat pe dealurile din dreapta Siretului, de o parte și de alta a pârâului Sârâții, la 9 km depărtare, spre sud-vest de orașul Bacău (…) Catolicii din Sărata au fost menționați, pentru prima dată, de o statistică a bisericilor și satelor catolice din Moldova, întocmită pe la sfârșitul sec. al XVIII-lea, când se arată la parohia Călugăra așezarea Sărata. Bandinus amintește însă de localitatea Sărata care se află la miazăzi de Cotnari, fiind locuită de 40 de catolici.

Siret. La Siret era o ramură a franciscanilor din vestita asociație misionară a Călugărilor Peregrini din Vicariatul Ruteniei și Galiția. Biserica acestei mănăstiri exista înainte de anul 1340, când se pomenește îngroparea în această biserică a doi martiri din aceste părți – Blasius și Marcu -, probabil, martirizați de tătari. Fost centru episcopal (1371-1434), Siretul nu mai avea la acea dată nici un ungur sau sas. Toți trecuseră la ortodoxie sau se mutaseră în alte centre catolice, fiind supuși la persecuții de husiți. Anul 1340 este foarte important, pentru că ne arată că la Siret erau catolici înainte de întemeierea statului feudal al Moldovei și al înființării Episcopiei Catolice Siret.

Slobozia. În 1646, satul era recent înfi ințat, fi ind format din populație ungurească și românească. Locuiau 49 de catolici. Localitatea se afla lângă Trotuș. Astăzi este dispărută.

Sălonțul. Sălonțul avea 35 de case cu 175 de catolici. Ca și cei din Lucăcești, și aceștia erau lipsiți de păstorire. Episcopul nu a fost pe aici și nici misionarii nu s-au îngrijit de ei. Aveau biserică și un dascăl care anunța sărbătorile și posturile și cânta în zilele de sărbători. Cu timpul, catolicii au dispărut din sat.

Stănești. Localitatea avea 150 de sufl ete și o bisericuță din bârne. Probabil a dispărut la sfârșitul secolului al XVII-lea. În 1671 încă mai exista. A fost situată pe locul actualei localități Cașin, lângă Onești. Strunga. Existau în Strunga două familii, cu 11 suflete. Acestea se afl au în partea de miazăzi a trecătorii ce poartă numele localității.

Suceava este trecută printre orașele volohe în lista rusească de orașe, alcătuită între anii 1387-1392 (…) Catolicii din Suceava au fost semnalați, pentru prima dată, în statisticile catolice de relatarea din anul 1599 a episcopului Bernardino Quirini. El afl ă la Suceava 30 de familii catolice, cu 153 credincioși și vreo 2000 soldați polonezi și unguri la curtea domnească. La Suceava erau atunci două biserici, dar nu ne spune unde erau amplasate. Bandinus amintește despre ea ca despre o mare colonie catolică, ce avusese cândva 8.000 de sufl ete și mai multe biserici. Acum nu mai rămăseseră decât 25 de sași. Procesul de asimilare era pe sfârșite.

Tămășeni. Relatarea episcopului Bernardino Quirini, din anul 1599, lasă să se înțeleagă că atunci – în perioada contrareformei din Moldova – nu era biserică la Tămășeni (…) Raportul episcopului Petru Bogdan Baksič, din anul 1641, spune că la Tămășeni era o biserică de lemn, construită, din evlavie, de unul dintre credincioșii satului… „Al treilea sat e Tămășeni, unde sunt 50 de sufl ete pentru Împărtășanie și 14 copii, de neam sunt unguri. În acest sat se află o biserică sau capelă de lemn, dar nu are nimic pentru oficierea slujbei. Capela a fost construită din cucernicie de unul dintre locuitorii catolici” (…) Peste doi ani, relatarea preotului Bartolomeu Bassetti ne dă mai multe amănunte despre biserica din Tămășeni: „Biserica din Tămășeni este închinată Adormirii Maicii Domnului; este din lemn, acoperită cu paie, lungă de opt pași, largă de șase; are un potir de argint cu piciorul și patena de alamă, un Liturghier de la Strigonium… toate în stare rea, o planetă din mătase veche, galbenă și ruptă, o albă, două fețe de altar și una cruce de argint” (…) Câteva amănunte despre satul Tămășeni le dă raportul episcopului Marcu Bandini, care a vizitat satul la 13 decembrie 1646: „Thamasfalva, adică satul sfântului Toma, românește Tămășeni… situat la o milă ungurească depărtare, spre NE de Roman, într-un loc mănos lângă Siret (…) Clopotnița este o furcă bifurcată ridicată ca o coloană; este închinată sfântului Nicolae. Are un Liturghier fără valoare, rupt și distrus, un potir de alamă… Am miruit aici 25 de bărbați și 18 femei. Împreună cu copiii, sunt în sat 70 de sufl ete”70.

Tecuci. Prezența catolicilor la Tecuci a fost semnalată, pentru prima dată, de Schematismul Misiunii din 1850, fi ind vorba despre personalul tehnico-administrativ de la reședința județului și de la marile proprietăți agricole din regiune. În trecut, din cele 500 de case ale orașului, 200 erau catolice și aveau biserică și dascăl. Bandinus nu mai găsește nici un catolic și nici urmă de biserică și cimitir. Molimele și războaiele, emigrările și trecerile la ortodoxie i-au desfi ințat total.

Tețcani Catolicii din Tețcani au fost semnalați, pentru prima dată, în statisticile catolice, de relatarea din anul 1641 a episcopului Petru Bogdan Baksic și apoi în toate relatările și rapoartele privitoare la situația bisericilor catolice din Moldova. Nu aveau lăcaș de cult, cu toate că numărul lor era destul de mare (cum a fost în anul 1745, când erau la Tețcani 53 de familii). Bandulovič găsește la Tețcani 160 de catolici. Târgul Neamțului. Localitatea ar fi avut în trecut 100 de case de catolici și 5 biserici. Acum exista o biserică de lemn, clădită pe la anul 1620 de către o săsoaică, și 48 de catolici fără preot. Episcopul Bernardino Quirini, în relatarea sa din anul 1599, semnalează prezența aici a 74 de familii catolice cu 383 de credincioși, iar episcopul Marcu Bandulovič, în anul 1646, menționează că erau două biserici catolice și un număr de 21 de familii (…) Un raport al nunțiului din Polonia – din anul 1676 – spune că toți catolicii din Târgul Neamț au fugit.

Târgul Trotușului. Localitatea era capitală de ținut, iar conducerea era încredințată un an unui ungur, iar un an – unui român. Mai erau 125 de suflete și 30 de case. Bandulovič pune că aici era frumoasa biserică construită de Margareta Mușata. Acești credincioși erau rar vizitați de episcop. De obicei, slujeau preoții peregrini, dar poporul dorea un preot stabil. Vizitatorul, în urma multor insistențe, le-a consacrat un preot transilvănean, mediocru la învățătură.

Trebeș. Trebeș reprezenta proprietatea Episcopiei de Bacău. Cei 155 de catolici nu aveau biserică și mergeau la Bacău. Nu a fost biserică catolică până în anul 1923.

Valea Seacă. Situată la nord de Faraoani, Valea Seacă avea 55 catolici și un număr mai mic de ortodocși.

Vaslui. Odinioară, localitatea avusese 1200 de catolici ce sălășluiau în 300 de case, având biserică, preot și dascăl. Credem totuși că cifra era cam exagerată. În urma invaziei polone ce a avut loc cu aproximativ 200 ani mai înainte, catolicii de aici au fost decimați de ciumă, duși în robie de tătari, iar alții au intrat în procesul local de asimilare. Biserica a fost arsă apoi de români. Cu vreo 6 ani înainte, mai erau 30 case de catolici; acum însă, misionarul mai găsește 14 catolici. Orașul începe să se refacă, însă comunitatea catolică nu mai revine la starea de odinioară. Bandinus nu a avut știri despre toate așezările care au existat înaintea lui. Cu siguranță, el ne-a relatat despre toate câte existau la data vizitei sale. Din cele 42 de așezări, 5 își pierduseră populația ungurească sau dispăruseră total: satul fără nume de lângă Huși, Satul de Jos, Gyula-Giulești, Tecuci și Siret. Dintre celelalte 37, după această dată au dispărut: Stănești, Mănești, Slobozia, Bălana, Pașcani, Amăgei și Sarata. Altele și-au pierdut cu timpul graiul unguresc: Ciobârciu, Vaslui, Bârlad, Galați, Bogdana, Solonț, Lucăcești, Fântânele, Strunga și altele.

Comunități post-bandiniene: În bazinul Slănicului, Oituzului, Cașinului, Tazlăului de Jos, de la Târgu Ocna în jos, existau următoarele comunități: Slănic, Gura Slănicului, Pârgărești, Tuta, Nicorești, Bahna, Satu-Nou, Onești, Borzești, Gutinașu, Viișoara, Coraclău, Pralea etc. Populația din aceste localități era venită începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea. În bazinul Dărmăneștilor putem enumera comunitățile: Dofteana, Bogata, Dărmănești, Comănești. Acestea provin din perioada secolelor XVIII-XIX. În valea superioară a Trotușului existau comunitățile Ciugheș și Brusturoasa. Din bazinul Tazlăului pot fi menționate: Frumoasa, Tazlău-Sarata, Cucuiești, Pustiana, Tărâța, Sârbi, Năsuiești, Moinești, Richitiș, Petricica, Enăchești, Găidaru, Lărguța, Stufu, Livezi, Bălăneasa, Butucari-Berzunți. În regiunea de la Gura Bistriței, în dreapta acestui râu și a Siretului, erau prezente comunitățile: Capota, Răcăciuni, Berindești, Ciocani, Fundu-Răcăciuni, Valea Rea, Cleja, Somușca, Valea Mare, Buchila, Galbeni, Izvoare, Talpa, Luizi-Călugăra, Barați, Secătura, Mărgineni, Schineni, Lespezi.

În Lunca Siretului, pe dreapta, se afl au: Cozmești, Mogoșești, Luncași, Hălăucești, Mircești, Ursărești, Traian și Izvoarele. În bazinul inferior al Moldovei existau comunitățile: Corhana, Pildești, Gherăiești, Iugani, Barticești, Muncelul de Sus, Tupilați, David, Talpa, Breaza, Văleni, Bârgăoani. Toate aceste colonii de transilvăneni s-au stabilit în Moldova mai târziu (secolele XVII-XIX) și au fost primite cu bunăvoință de autoritățile locale. Ele reprezintă o nouă stratificare de populație transilvăneană, adusă aici de valul masiv al pribegilor ardeleni care s-au revărsat spre cele două principate române. Începând cu 1650, refecții misiunii nu au mai stat la Constantinopol, ci pe teritoriul pentru care erau numiți.

Denumirea de „unguri” folosită constant de Bandinus, după cum am precizat mai sus, este speculată de Domokos Pál Peter pentru a argumenta că cele 5 000 de suflete catolice menționate de acesta sunt maghiari ceangăi. De asemenea, el enumeră alte 29 de localități de maghiari ceangăi datate cu mult înaintea vizitei lui Bandinus, care nu sunt amintite în raport, ascunzându-se poate „sub denumirea satelor enumerate în raportul lui Bandinus”.

Imigrări catolice în Moldova

La 20 aprilie 1763, preotul Iosif Cambioli scrie Congregației De Propaganda Fide următoarele:

În Moldova, de șapte ani încoace, numărul catolicilor a crescut și crește zilnic, nu pentru că se fac convertiri, ci pentru că în Ungaria și, mai ales, în Transilvania a fost și este mare foamete, iar acum, de când s-a făcut învoire de pace între Austria și Rusia, îi strâng pe oameni cu forța pentru a-i face soldați128 și, de aceea, au venit și vin mereu în Moldova familii întregi și mare număr de tineret de la 14 ani în sus, pentru că de la acea vârstă se iau în armată. Mai este și câte un calvin care, neavând aici păstor de credința lui, vine la noi. Luându-se în considerare sporirea numărului catolicilor noștri, de patru ani încoace, s-au făcut în Moldova, în două sate, două biserici noi, frumoase, așa cum n-au mai fost, fiind cele mai bune pe care le avem în această misiune: una este la Eleucești și alta la Talpa. La Eleucești sunt 60 de familii, iar în împrejurimile satului Talpa, încă 30 de familii, toate catolice. Sunt încă multe familii sosite în aceste zile, și care s-au hotărât să se stabilească acolo.

În continuare, Cambioli ne relatează despre scutirea de biruri și de alte datorii, prin care boierii îi privilegiau pe noii-veniți. Populația de peste munți trăia vremuri grele, cauzate și de alte împrejurări: românii uniți cu Roma erau prigoniți de fanaticii instigați de predicatorul religios Sofronie, care, sub masca dorinței eliberării de iobăgie și dobândirea drepturilor sârbilor, considerați națiune cvasi-acceptată, îi împingea pe mulți să rupă unirea, iar pe cei rămași statornici îi închidea în temnițe. Pentru aceste motive, mulți români au luat calea fugii în Moldova sau în Țara Românească. Acest exod este menționat zece ani mai târziu (1773), într-o petiție a clerului unit către împărăteasa Maria Tereza. Poporul moldovean, văzând mulțimile imense ce soseau în țara lor, a exclamat: „Toată Transilvania a venit la noi!”.

Din această perioadă, avem un raport anonim și nedatat despre situația catolicilor moldoveni. Se observă creșterea vertiginoasă a numărului catolicilor. Pentru aceasta, este sufi cient să se compare această statistică cu cea a lui Bandinus, din 1646, sau cu cea a lui Dejoannis, din 1762. Numărul catolicilor va continua să crească mult timp, semn că exodul continuă.

Parohiile descrise:

Grozești, cu biserică și casă pentru preot; au și dascăl; Grozești: 450 de suflete; Herse: 30 de suflete; Ceresleu: 20 de suflete; Trotuș (cu biserică și dascăl): 130 de suflete; Octara (Târgu Ocna) și Mognest: 50 de suflete; Total: 680 de suflete.

Faraoani, cu biserică, parohie și dascăl – 470 de suflete. Capsa: 330 de suflete; Vale mare: 250 de suflete; Vale Draga: 250 de suflete; Nasipeni: 90 de suflete; Gioseno: 350 de suflete; Vale Saca: 300 de suflete; Burchila: 240 de sufl ete; Pisota: 80 de suflete; Larzechoi: 150 de suflete; Total – 2.530 de suflete. Toate aceste localități se afl ă în jurul localității Faraoani, la aproximativ o jumătate de oră depărtare.

Călugăra, biserică, casă pentru preot și dascăl. Călugăra: 290 de suflete; Sarata: 30 de ufl ete; Gialnovo: 40 de suflete; Bacova (cu biserică): 100 de suflete; Boraz (cu biserică): 150 de suflete; Morgineno: 190 de suflete; Pineno (Schineni): 60 de suflete; Poloboch (Gloduri-Vermești): 50 de suflete; Toslero (Tazlău): 80 de suflete; Total – 990 de suflete.

Saboano, cu biserică, casă pentru preot și dascăl. Saboano: 670 de suflete; Ghiriest (cu biserică și casă pentru preot): 550 de suflete; Tescano 460 de suflete; all’ Isvor: 30 de suflete; Talpa (cu biserică): 20 de suflete; Fiumicino, Lancuza și Bargovano: 60 de suflete; Total – 1790 de sufl ete.

Alocest, cu biserică, dascăl și parohie. Alocest: 500 de suflete; alla lonca: 60 de sufl ete; Total – 560 de suflete.

Rechitino, cu biserică, dascăl și parohie. Rechitino: 400 de suflete; Miclosceno: 350 de sufl ete; Ianacchachi (Șcheia): 70 de suflete; Franchasceno: 80 de suflete; Total – 900 de suflete.

Giudeno, cu biserică, dascăl și parohie. Giudeno: 300 de suflete; Rotonda: 90 de suflete; Damasceno, cu biserică: 200 de suflete; Borianest: 250 de suflete; Sagna: 90 de suflete; Total – 930 de suflete.

Cocoteno, cu biserică, dascăl și parohie. Cocoteno: 250 de suflete; Popest: 130 de suflete; Cottenara, Totoest, Garleva (Hârlău), la Ioseph și Slodica: 130 de suflete; Parohul din Cocoteno (Horlești) se mai îngrijește și de „Le Odaje” ale negustorilor armeni catolici, care nu știau decât poloneza; de aceea, le trebuie un preot polonez. Toate aceste „Odaje”: 250 suflete; Total – 760 suflete.

Jassi, capitala Moldovei. Aici este reședința prefectului misiunii și o simplă capelă, deoarece biserica este arsă. Comunitatea are 170 de suflete. Usci, cu biserică, dascăl și parohie: 300 de suflete; Al corni: 200 de suflete: Barlat: 10 suflete; Total – 510 suflete.

Raportul mai amintește de parohia Zamosci, în Bucovina, la trei ore depărtare de Suceava, cu aproximativ 700 de catolici. Mai erau și alți catolici răzleți prin Suceava, Cernăuți și alte locuri, aproximativ 100 în total. omunitățile catolice din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea reuneau aproximativ 14.000 de suflete. Existau 10 parohii, cu 40 de biserici-fi lială, administrate de 10-12 misionari italieni și câțiva unguri, toți din Ordinul Fraților Minori Conventuali. În bisericile parohiale, pe lângă preot, mai existau dascălul și feciorii de biserică, împreună cu clopotarul. În filiale, dascălul trebuia să-l suplinească pe preotul misionar aproape în tot ceea ce privește disciplina, pregătirea catehetică, vizitarea bolnavilor etc. Pentru aceasta, formarea spirituală a dascălilor a fost întotdeauna o problemă importantă în viața misiunii, mai ales pentru că cei veniți din Transilvania nu aveau întotdeauna formarea și calitățile cerute pentru un asemenea oficiu cu atâtea responsabilități.

La începutul sec. XIX, numărul catolicilor este în creștere: Grozești: 222 de familii cu 1114 suflete; Faraoani: 333 de familii cu 1544 de suflete; Clesia: 400 de familii cu 1448 de suflete; Valea Seacă: 200 de familii cu 1148 de suflete; Călugăra: 539 de familii cu 2347 de sufl ete; Tămășeni: 486 de familii cu 1807 suflete; Hălăucești: 453 de familii cu 1499 de suflete; Janasachi: 126 de familii cu 653 de suflete. În părțile Romanului, sunt menționate 16 sate locuite de „ungureni”: Săbăoani, Chiriești, Tetscani, Ciorana, Segna, Burianești, Tămășeni, Adjudeni, Răchiteni, Căcăceni, Rotunda, Bohonca, Maxinești, Oțeleni.

Moldova va simți apoi o altă rană produsă în sânul ei, din cauza sustragerii unui nou teritoriu, cel al Basarabiei, produsă în 1812, ca urmare a Războiului rusoturc izbucnit în 1809. Pierderea Bucovinei și acum a Basarabiei vor afecta grav situația economică, politică și socială a Moldovei. Misiunea franciscanilor minori conventuali din Moldova va avea pe parcursul întregului secol al XIX-lea o activitate rodnică, prin creșterea populației catolice, are ajunge la 16.000 de sufl ete, câte ne semnalează Vincențiu Gatt în relatarea sa din 1800; la aproximativ 65.000 de suflete, după cum notează episcopul Nicolae Iosif Camilli într-un raport din 1890. Lipsa misionarilor, a bisericilor, a resurselor financiare, a posibilităților de a studia și, mai ales, raporturile dificile cu Biserica Ortodoxă și cu statul vor împiedica predicarea evangheliei, și mulți misionari izbindu-se de ele, nu vor rezista și vor pleca din misiune.

Apariția funcției de dascăl în acest secol se datorează tocmai lipsei misionarilor. Dascălii vor avea datoria să conducă rugăciunea dinaintea sfintei Liturghii, dar și să-i instruiască pe credincioși, în special pe cei mici, în doctrina creștină. Catolicii erau aproape toți săraci și obligați să lucreze adesea și duminica, mai ales în timpul secerișului. Oamenii nu puteau evita acest serviciu din zilele de duminică, fie dinc cauza lipsei banilor, fie pentru a nu trezi opoziția sau răzbunarea din partea stăpânilor terenurilor pe care le lucrau, adică a boierilor sau stareților mănăstirilor.

Dezvoltarea culturală va cunoaște o perioadă de înfl orire, mai ales în a doua parte a secolului al XIX-lea, și se va concretiza prin crearea unui învățământ primar generalizat, ce va oferi șanse egale populației multinaționale care locuia în România. Misionarii, prin inițiativele lor în plan școlar, vor avea un rol important în emanciparea catolicilor. Crearea unei ierarhii de sine stătătoare în România, în 1883, Arhiepiscopia de București, și în 1884, Episcopia de Iași, demonstrează că eforturile de secole ale misionarilor au fost răsplătite.

Perioada ce se întinde de la moartea episcopului Iosif Bonaventura Berardi (1818), până la înființarea Episcopiei de Iași (1884), poartă denumirea de „Vicariatul apostolic al Moldovei”, perioadă în care s-au succedat un număr de 12 vizitatori apostolici. Condițiile epocii nu i-au mai permis nici unui episcop să poarte titlul Episcopiei de Bacău, iar cauza principală o considerăm a fi opoziția ierarhiei ortodoxe. Cu toate acestea, Sfântul Scaun va depune eforturi stăruitoare, permanente, pentru a pune capăt vacanței episcopale din Moldova, ceea ce se va întâmpla în 1884. Neobținându-se firmanul de rezidență în Moldova pentru episcopul latin din partea Înaltei Porți și din necesitatea îngrijirii spirituale a catolicilor, se va trece la înființarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, organizare bisericească ce va dura până în 1884, când se va înființa Episcopia de Iași. Vicariatul Apostolic este o cvasidieceză, un teritoriu de misiune, în care, din cauza condițiilor socio-politice vitrege, Sfântul Scaun numește o ierarhie catolică fără a înfi ința o episcopie propriu-zisă.

Așadar, perioada cuprinsă între 1801-1900 se va dovedi, pentru misiunea catolică prezentă în spațiul românesc, o perioadă de înflorire, atât în plan spiritual, cât și social.

Congregația De Propaganda Fide îl va alege, la 20 martie 1843, pe părintele Paul Sardi, care a împărțit teritoriul misiunii în patru protopopiate, iar această împărțire va rămâne până după ultimul Război Mondial, dovedindu-și astfel eficacitatea:

A) Vicariatul foran Iași: vicar – Anton De Stefano. Cuprindea parohiile: Răducăneni, cu 2 fi liale: paroh – Anton De Stefano, 678 de catolici; Iași: paroh – Eugen Zapolski 2118 catolici; Horlești, cu 5 fi liale: paroh – Iosif Clementis 429 de catolici: Huși, cu 6 fi liale: paroh – Bonaventura Brayda 2079 de catolici; Focșani, cu 13 fi liale: paroh – Ioan Holzknect 1079 de catolici; Galați: paroh – Iosif Toppia 307 catolici; Botoșani, cu 6 fi liale: paroh – Ioan Dornseiffer 444 de catolici.

B) Vicariatul foran de Siret: vicar – Augustin Melis. Cuprindea parohiile: Săbăoani, cu 7 fi liale: paroh – Augustin Melis 4272 de catolici; Adjudeni, cu 14 fi liale: paroh – Carmil Ceraluo 3696 de catolici; Răchiteni, cu 11 fi liale: paroh – Filip Attardo 1968 de catolici; Hălăucești, cu 18 fi liale: paroh – Francisc Pellegrini 3793 de catolici.

C) Vicariatul foran de Bistrița: vicar – Anton Accardo. Cuprindea parohiile: Călugăra, cu 8 fi liale: paroh – Anton Accardo 2864 de catolici; Faraoani, cu 1 fi lială: paroh – Anton Finta 2729 de catolici; Cleja, cu 8 fi liale: paroh – Inocențiu Petraș 2338 de catolici; Valea Seacă, cu 1 filială: paroh – Stanislau Zamoyski 2024 de catolici; Prăjești, cu 9 fi liale: paroh – Angelus Orsini 2072 de catolici; Văleni, cu 11 fi liale: paroh – Cornel Konya 3169 de catolici; Bacău, cu 6 fi liale: paroh – Bernardin Amantini 1143 de catolici. D) Vicariatul foran de Trotuș: vicar – Mihai Filusztek. Cuprindea parohiile: Trotuș, cu 7 fi liale: paroh – Mihai Filusztek 1513 catolici; Grozești, cu 10 fi liale: paroh – Nicolae Vissani 2389 de catolici; Pustiana, cu 26 fi liale: paroh – Cozma Funtak 2588 de catolici. Total 21 de parohii, 89 de filiale, 43.688 de credincioși.

VICARIATUL APOSTOLIC AL MOLDOVEI

(1818-1884)

Episcopul Ioan-Filip Paroni 1818 – 1825

Episcopul Bonaventura Zabberoni 1825 – 1826

Misiunea condusă de prefecți apostolici (1826-1838)

și de episcopi (1838-1884)

r. Prefect Iosif Gualtieri 1826-1827

Pr. Prefect Inocentius Pamfi lli 1827-1829

Pr. Prefect Carol Magni 1832-1838

Episcopul Petru-Rafail Arduini 1838-1843

Episcopul Paul Sardi 1843-1848

Episcopul Antonio De Stefano 1848-1859

Pr. vizitator general Iosif Tomassi 1859-1864

Episcopul Iosif Salandari 1864-1873

Episcopul Anton Grasselli 1874

Episcopul Ludovic Marangoni 1874-1877

Episcopul Fidelis Dehm 1878 -1880

Episcopul Nicolae-Iosif Camilli 1881- 27.VI. 1884

Dieceza de Iași în perioada 1944-2005

Cuprinde județele din Moldova, fi ind înfi ințată, așa cum am prezentat deja, în anul 1884. Numărul credincioșilor, ce s-au declarat în majoritate români, este de circa 250.000. Cu o suprafață de 46.378 km2 pe cuprinsul a opt județe (Botoșani, Suceava, Iași, Neamț, Vaslui, Bacău, Galați, Vrancea), cu o populație de 4.680.955 de locuitori, dintre care 5,2% sunt catolici. Conform recensământului din anul 2002, în județele Moldovei s-au declarat catolici 243.710 persoane, dintre care aproape 50% locuiesc în județul Bacău, aproximativ 43% în județele Neamț și Iași, iar 7% în celelalte județe. Menționăm faptul că fenomenul migrațional al tinerilor peste hotarele țării contribuie destul de mult la instabilitatea acestor date statistice ofi ciale. Teritoriul Diecezei este împărțit în zece decanate, cu 137 de parohii: Iași, Siret, Bucovina, Roman, Bacău, Traian, Trotuș, Piatra, Focșani. Pe teritoriul Diecezei funcționează 32 de ordine si congregații călugărești, printre care menționăm: Provincia Fraților Minori Conventuali (franciscanii), Frații Minori Capucini, Frații Augustinieni Asumpționiști, Surorile Oblate Asumpționiste Misionare, Frații Școlilor Creștine, Misionarele Carității etc.

Perioada 1944-1989

Această perioadă de patru decenii își are specifi cul ei, purtând amprentele prefacerilor politico-sociale și ideologice atee care au avut loc în țara noastră după cel de-al Doilea Război Mondial. Înainte de a se refugia în Ardeal, la Beiuș, episcopul Robu l-a delegat pe preotul Anton Trifaș să aibă grijă de parohiile din Decanatul Iașului, iar pe pr. Grigore Enariu, în calitate de vicar general de Moldova de centru și de sud. La sfârșitul anului 1944, Sfântul Scaun l-a numit ca administrator apostolic pentru Dieceza de Iași pe monseniorul Marcu Glaser, episcop titular de Casaropolis. Acesta a avut misiunea grea de a reface viața bisericească destrămată, mai ales, în ultimul Război Mondial. Cursurile Seminarului diecezan nu s-au putut redeschide la Iași decât în toamna anului 1945, în casele de lângă episcopie. Totodată, a inițiat acțiunea de restaurare a clădirii Seminarului de pe Copou.

La 30 octombrie 1947, Papa Pius al XII-lea îl numește ca episcop de Iași pe monseniorul Anton Durcovici, rectorul Seminarului arhiepiscopal din București, care s-a evidențiat pe parcursul a 37 de ani de viață preoțească în toate sectoarele activității preoțești. Este consacrat la 5 aprilie 1948, la București, iar la 14 aprilie, este înscăunat în Biserica Catedrală din Iași. Începutul păstoririi episcopului Anton Durcovici coincide cu anul începutului marilor reforme politice și social-economice din țara noastră, reforme catastrofale pentru cultură și religie, în primul rând. Într-un climat de ostilitate fățișă față de Biserica Catolică, episcopul Durcovici a întreprins acțiunea istovitoare a vizitării canonice a Diecezei, însufl ețind cu viața sa sfântă și cuvântul evangheliei inimile enoriașilor catolici din sate și orașe. Din cauza impasului în relațiile diplomatice dintre Guvernul Republicii Populare Române și Vatican, prin denunțarea Concordatului din 1929 și plecarea nunțiului papal din țară, episcopul Durcovici, ca, de altfel, și ceilalți episcopi catolici de aici, cu greu și-a putut continua activitatea până în anul 1949, când este arestat și apoi trimis la închisoare la Sighetu Marmației, unde va muri ca martir în 1951.

În asemenea împrejurări, Sfântul Scaun a dat facultăți speciale, extraordinare, în virtutea cărora viața bisericească a urmat să fi e dirijată de către locțiitori de episcopi (ordinarii substituți). După ce, în această calitate, au girat Dieceza de Iași în mod succesiv preoții Gheorghe Peț, parohul de Butea, iar apoi, preotul Wilhelm Clofanda, parohul de Botoșani, în februarie 1951, această misiune i-a revenit preotului Petru Pleșca, paroh de Grozești-Bacău. A fost recunoscut în această calitate de Ministrul Cultelor la 27 aprilie 1951. Ținând cont de noua legislație republicană în domeniul cultelor religioase, monseniorul Petru Pleșca, iar din 16 decembrie1965, episcopul Petru Pleșca, titular de Voli, a desfășurat o activitate rodnică timp de 26 de ani (1951-1977) pe tărâmul vieții bisericești catolice.

La 21 februarie 1978, Papa Paul al VI-lea îl numește, cu Decretul Sfintei Congregații a Episcopilor, pe preotul Petru Gherghel ca ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere Administratoris Apostolicis al Episcopiei de Iași. A fost instalat în 4 aprilie 1978. Referitor la mpărțirea administrativ-teritorială a Diecezei în anul 1984, situația era următoarea: existau 84 de parohii și 119 filiale, repartizate în două protopopiate: de Iași și de Bacău. La sfârșitul anului 1983, numărul total al familiilor catolice era de 61.789, cuprinzând 242.407 suflete. La acest număr ar trebui adăugați și cei plecați, din motive de serviciu, în alte localități ale țării, neincluși în statistici, și care, de altfel, erau destul de mulți.

Anii dinainte de 1989 sunt pentru întreaga țară din ce în ce mai greu de suportat, din toate punctele de vedere. Duritatea politică a regimului comunist ateu, persecutor violent al Bisericii Catolice în perioada 1948-1964, organism de control sever și limitare a activităților religioase în perioada următoare, toate acestea au făcut ca păstorirea Mons. Petru Gherghel și a tuturor preoților să fi e destul de anevoioase.

Perioada 1989-2005: Căderea regimului ceaușist după lovitura de stat din luna decembrie a anului 1989 a însemnat declanșarea, într-un ambient confuz ideologic și instabil din punct de vedere democratic, a unei noi epoci istorice ale cărei contururi se percep doar în acești ultimi ani, adică după mai bine de un deceniu.

Perioada contemporană reprezintă un timp când întreaga viață catolică diecezană a luat un nou avânt: a fost reorganizată Dieceza, s-a reluat învățământul religios în școli, s-au înfi ințat diferite instituții sociale, și-a putut relua activitatea Seminarul Franciscan. Sediul acestei instituții s-a fixat la Roman, undefuncționează și astăzi, în paralel, atât Seminarul, cât și Institutul Franciscan „Sf. Francisc de Assisi”, aprobate prin Sentința nr. 18/16.03.1990 a Judecătoriei Roman.

Pe lângă Seminarul diecezan și cel franciscan, în urma venirii mai multor ordine și congregații catolice în Moldova, s-au înfi ințat și alte seminarii: Seminarul de la Onești al Fraților Minori Capucini „Fericitul Ieremia Valahul”, Casa de formare a Fraților Augustinieni Asumpționiști de la Mărgineni (Bacău), Casa de formare a Misionarilor Cuvântului Divin, care a funcționat la Roman, iar în prezent, la Traian (Neamț).

La sfârșitul anului 1998, Episcopia Catolică de Iași cuprindea în cele nouă decanate, cu 135 de parohii și 212 filiale, 77.860 familii cu 267.739 de credincioși. În Dieceză activau 191 de preoți diecezani și 62 de preoți călugări. În 1998 au fost hirotoniți 19 preoți și 21 de diaconi. În Dieceză activau și 135 de călugări și 389 de călugărițe. În Institutul Teologic Romano-Catolic diecezan din Iași se pregăteau peste 200 de seminariști, dintre care 20 erau la studii, iar în Seminarul liceal din Bacău erau 137 de elevi. În institutele teologice călugărești erau peste 300 de studenți, dintre care aproape 100 erau la studii, iar în seminariile aferente – aproximativ 275 de elevi.

În anul 1998, Dieceza de Iași a crescut cu aproximativ 1.000 de sufl ete: au fost botezați 3.031 de copii sub 1 an și 19 persoane mai mari de 7 ani. Au primit prima sfântă Împărtășanie 4.436 de persoane și au fost miruite 6.621. Pe teritoriul Diecezei de Iași s-au ofi ciat 1.290 de căsătorii între catolici și 116 mixte. Tot în același an au trecut la cele veșnice 2.092 de persoane.

La începutul anului 2004, Episcopia Romano-Catolică de Iași cuprindea în cele zece decanate, cu 126 de parohii (117 administrate de clerul diecezan și nouă administrate de preoții franciscani), un număr de 79.980 familii, cu 258.913 de credincioși. În Dieceză activau peste 220 de preoți diecezani și peste 100 de preoți călugări, dintre care 25 au fost hirotoniți în anul 2003. În afară de aceștia, aproximativ 50 de preoți activau în alte dieceze. În Dieceză activau 66 de călugări și 467 de călugărițe.

În pofi da fenomenului migrației, în anul 2003, în Dieceza de Iași au fost botezați 2.420 de copii sub un an și 16 persoane mai mari de 7 ani. Au primit prima sfântă Împărtășanie 3.985 de copii și au fost miruiți 2.827. Pe teritoriul Diecezei de Iași s-au oficiat 1.495 de căsătorii obișnuite și 123 mixte. Tot în acest an au trecut la cele veșnice 2.484 de persoane. Episcopia de Bacău (1607 – 1818)

Orașul Bacău este, fără indoială, un spațiu de referință in istoria eclesiastică romano-catolică din Moldova, fiind unul dintre cele mai vechi centre catolice din zonă. Bisericile catolice care se construiau in Moldova secolului al XIII-lea nu au putut ocoli nici Bacăul.

Situat în zona estică a subcarpaților Moldovei, la confluența Bistriței cu Siretul, orașul Bacău își are începuturile și în legătură cu factorul instituțional eclesiastic catolic, care a avut un rol important în apariția și consolidarea vieții urbane din Moldova medievală în general. Rolul instituțiilor esclesiastice catolice în apariția primelor orașe moldovenești precum Siretul, Bacăul sau Baia este explicabil doar prin existența în aceste centre urbane incipiente a unei numeroase populații catolice. De altfel, instituțiile eclesiastice catolice au apărut în spațiul moldav ca urmare a necesității satisfacerii nevoilor spirituale ale populației catolice prezente aici. Acești locuitori catolici au fost păstoriți de către misionari dominicani și franciscani care au fost și cei care au înregistrat succese remarcabile în activitatea lor misionară la est de Carpați înainte și după întemeierea Moldovei. După întemeierea Moldovei crește și numărul credincioșilor catolici din zona Bacăului, acest fapt presupunând crearea unui cadru instituțional menit să le asigure dăinuirea nu numai laică, ci și spirituală.

Nu întâmplător, prima mențiune documentară a orașului Bacău este în legătură cu Episcopia Catolică de aici, înființată în 1391-1392. Vechimea catolicilor din orașul Bacău mai este probată printre altele și de prezența la Conciliul din Constanz (1414-1418) a unor locuitori catolici din această urbe, fapt care demonstrează și importanța pe care o avea în acea vreme ca sediu episcopal al Bisericii Catolice. Ulterior, după închiderea lucrărilor Conciliului, adepți ai învățăturii lui Jan Huss, cunoscuți sub numele de husiți, și-au găsit adăpost în urma plecării din locurile de proveniență, printre alte așezări catolice din Moldova, și în orașul Bacău, ei revenind mai apoi la religia catolică grație eforturilor depuse de preoții și misionarii catolici din Moldova. Un ajutor important în vremea prozelitismului husit a venit din partea inchizitorului general Ladislau Magyar precum și a pr. Ioan Getshi, superiorul mănăstirii franciscanilor din Teiuș, amândoi trimiși la Bacău pe atunci.

Nu trebuie să neglijăm în mod cert nici rolul esențial jucat în acele vremuri de cumpănă pentru credința catolică de mănăstirea franciscană de la Bacău, întemeiată încă de la începutul secolului al XV-lea, cu reverberații spirituale și de patronaj eclesiastic dincolo de munți la Șumuleul Ciucului, ctitoria moldavă ținând în acest sens de „conventus Csik-Somlyoviensis fratrum minoris ordinis strictioris observantiae provinciae S.P.Francisci Transylvaniae”. Amintim aici că mănăstirea de la Șumuleu (Csik-Somlyó) a fost ridicată în jurul anului 1400, fiind urmarea libertății căpătate de franciscanii observanți începând din anul 1373 de a ridica mănăstiri în Ardeal, Moldova și Țara Românească. Mănăstirea franciscană din Bacău a fost mereu într-o strânsă legătură cu cea de la Șumuleu fiind deja întemeiată în jurul anului 1410 sub patronajul acesteia din urmă. Mănăstirea franciscană de la Csik-Somlyó, a jucat în acest caz, credem noi, rolul unui „monumentum princeps”. Nu întâmplător, mănăstirea franciscană de la Bacău ținea încă de la 1475 și 1506 de Provincia „Sf. Salvator” a Ungariei, Custodia Transilvaniei. Mai mult ca sigur această mănăstire „a avut această dependență și atunci când Moldova se afla, în principiu, în sfera de acțiune a franciscanilor proveniți din Polonia și era arondată Vicariatului Rusiei”.

Din secolul al XVI-lea avem de asemenea informații privindu-i pe superiorii mănăstirii franciscanilor observanți din Bacău, mai precis din perioada anilor 1531-1572, moment în care domnul Moldovei de atunci, Ion Vodă cel Cumplit, îi alungă de aici, dărâmându-le și mănăstirea, așa cum a făcut dealtfel în toată Moldova. Au mai fost cazuri când misionari catolici au suferit persecuții pe teritoriul Țării Moldovei, amintind aici de exemplu, martiriul călugărilor franciscani Blasius și Marco în orașul Siret în jurul anului 1378; uciderea de către lituanieni a doi franciscani în nordul Moldovei în 1377; sprijinirea de către Alexandru cel Bun, în a doua parte a domniei, a husiților în defavoarea catolicilor pe care-i susținuse în prima parte a domniei ori alungarea din Moldova de către Ștefan cel Mare a unei misiuni franciscane conduse de ardeleanul Sebastian Jánosi în anul 1462. Oricum, nu putem omite constatarea că dincolo de diferitele motivații interne privind receptarea catolicilor în spațiul moldav, starea religiei catolice în general a fost într-o strânsă dependență față de relațiile politice externe dintre Moldova și cele două regate catolice vecine, anume Polonia și Ungaria.

Dăinuirea credinței catolice însă este un fapt remarcabil în istoria Moldovei medievale, aceste încercări de care am amintit mobilizând credincioșii catolici la o mai strânsă apropiere, în conformitate cu spusele Sfântului Apostol Paul: „Rămâneți înrădăcinați și întemeiați în iubire”. Datorită vechimii și numărului credincioșilor catolici din orașul Bacău, aceștia împărțeau funcțiile cetății anual, pe rând, cu românii ortodocși, cu alte cuvinte comunitatea catolică avea dreptul să aleagă, alternativ cu comunitatea ortodoxă și în mod egal, conducerea orașului.

Mănăstirea franciscană numită și „Bărăția” avea o biserică (cu hramul „Sfânta Fecioară”) anexă foarte spațioasă, ambele fiind ctitorite de către Doamna Moldovei, Margareta, prima soție a Domnului Alexandru cel Bun și fiica Voievodului Transilvaniei de atunci. Există o serie de documente prețioase în acest sens, noi amintind aici doar un volum de documente din anul 1629 al proaspătului Cardinal Péter Pázmány de Panasz, unde, printre altele, se pomenește și de mănăstirea franciscană de la Bacău: „Báko in Moldavia: Fundatum ab Uxore Vaivodae Moldavi, filia Vaivodae Transsilvani”. Pe acest înalt ierarh catolic îl citează în celebrul său Codex din anul 1646 și Arhiepiscopul Marco Bandini. Acesta spune la un moment dat, asumându-și în același timp și o declarată prudență („dacă nu greșesc”), că ar fi citit ceva la „Gonzaga” ori la „cardinalul Pazmano” despre întemeierea mănăstirii franciscane de la Bacău în anul 1304, la originea acestui demers ctitoricesc fiind evident „soția voievodului Moldovei, fiica voievodului Transilvaniei”: „Ni fallor, Anno 1304 Bacoviae in Moldavia fundatum est Monasterium ab uxore vajvodae Moldaviae, filia vajvodae Transylvaniae, pro Fratribus Minoris observantiae”. Printre izvoarele citate în volumul de documente din 1629, amintit de către noi mai sus apare și opera unui Franciscus Gonzaga, Episcop de Mantua, operă tipărită, conform sursei citate, în anul 1603, la Veneția. Este vorba probabil de o nouă ediție, întrucât Franciscus Gonzaga a scris într-adevăr o lucrare, dar care a apărut la Roma, în anul 1587.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, în anul 1632 misionarul franciscan Paolo Bonnici Da Malta menționa într-un raport trimis către Congregația De Propaganda Fide faptul că în timpul domniei lui Alexandru cel Bun „prencipe di Moldavia”, care a avut „una moglie ungara cattolica”, s-au construit „molte chiese alli cattolici dal istesso prencipe per devotione et per preghi dell’istessa prencipessa”. Printre ele a ctitorit și „una in Baccovia con il suo convento, dedicata al Serafico P. San Francesco, et la dotò d’una o più ville, et questo convento oggi è vescovato di Baccovia”.

În anul 1641 misionarul Petru Bogdan (alias Pietro Deodato) Bakšic auzea pe cale orală de la locuitorii de atunci din Bacău („comme mi hanno detto questi cristiani di Bacchovia”) faptul că biserica franciscanilor observanți din oraș fusese înainte vreme „fabricata della principessa Margarita, che fu catolica”. În anul 1655 misionarul Petru Parcevich consemna în legătură cu „conventus franciscanorum” din orașul Bacău faptul că fusese construit de „Margaretha, quondam conjuge principis Moldaviae, catholica, filia principis Transylvaniae”. În sfârșit, într-un document din 1675-1676 se afirmă faptul că „printre cele câteva biserici clădite în Moldova de o principesă catolică, Margareta, soția principelui Alexandru” se afla și cea din Bacău. Biserica episcopală având hramul „Sfânta Fecioară”, conform relatării călugărului franciscan minor conventual Bartolomeo Basetti da Piano despre bisericile catolice din Moldova (care a vizitat Bacăul în anul 1643), fusese construită de o principesă catolică, era foarte frumoasă, lungă de 24 de pași, lată de 9 pași și prevăzută cu trei altare, sacristie și turn clopotniță. Această biserică va continua să fie ulterior și catedrala Episcopiei Catolice de Bacău, începând cu sfârșitul secolului al XVI-lea, iar mănăstirea, refăcută, va redeveni reședință episcopală.

Și aceasta în condițiile în care Episcopia Catolică de Bacău, înființată de către papa Bonifaciu al IX-lea în 1391-1392, a rămas în cursul secolului al XV-lea vacantă „din cauza desăvârșitei lipse de personal bisericesc”, menirea ei fiind preluată de către mănăstirea franciscanilor observanți – „Bărăția”. În legătură cu data înființării Episcopiei Catolice de Bacău au fost emise în decursul timpului o serie de opinii, unele divergente. În general, până pe la mijlocul secolului al XIX-lea se știa că Dieceza de Bacău își are începutul undeva către sfârșitul veacului al XVI-lea, când Bernardino Quirini a fost numit, în anul 1591 ca Episcop de Argeș cu dreptul de a rezida la Bacău, succesorii săi având până în secolul al XIX-lea titlul de episcopi de Bacău.

Recursul la „apa proaspătă a documentelor și a textelor”, „întoarcerea la izvorul istoric, materia primă a oricărei cercetări autentice”, a dezvăluit însă o serie de aspecte inedite care probează existența Episcopiei Catolice de Bacău la 1391-1392. Printre acestea se numără și un interesant și în același timp sugestiv document din 15 septembrie 1439, mai precis o bulă adresată de către Papa Eugeniu al IV-lea Episcopului catolic Benedict de Severin, menționând Episcopia Catolică înființată la Bacău de către papa Bonifaciu al IX-lea în al treilea an al pontificatului său (adică – știind că a fost ales Papă la 2 noiembrie 1389 – în intervalul noiembrie 1391 / noiembrie 1392), episcopie în acel moment vacantă. Papa Bonifaciu al IX-lea (1389-1404) a fost nevoit să înființeze, pe lângă Episcopia Catolică de Siret, Episcopia Catolică de Bacău „din cauza marii mulțimi a catolicilor din Moldova și a împrăștierii lor neândemânatice” „Episcopatus … quem in terra Moldaviae, ob terrae illius vastitatem et Christi fidelium incommodam nimis dispersionem, praeter antiquiorem Cerethensem …”. n jurul acestui document s-au purtat o serie de discuții, unii cercetători contestându-i chiar autenticitatea. Astfel, Nicolae Iorga afirma la începutul secolului al XX-lea posibilitatea ca, din dorința extinderii jurisdicției eclesiastice asupra catolicilor din Moldova, Episcopul de Severin să-l fi indus în eroare pe Papa Eugeniu al IV-lea prin intermediul susținerii existenței Episcopiei Catolice de Bacău în timpul Papei Bonifaciu al IX-lea. Argumentul marelui istoric român a fost pe bună dreptate respins de către Radu Rosetti câțiva ani mai târziu. Acesta din urmă afirma într-una din lucrările sale, din 1905: „ce nevoie mai avea episcopul Benedict să inventeze o episcopie a Bacăului? Cu dânsa sau fără dânsa, tot i se dădea ocârmuirea spirituală a întregii Moldove”. În acest sens, istoricul ieșean Ștefan S.Gorovei afirma în anul 1986 că „în ceea ce privește bula lui Eugeniu IV pentru Benedict al Severinului, trebuie să se țină seama și de împrejurările cu totul speciale ale emiterii ei, împrejurări pe care le evocă însăși datarea: Florența, 15 septembrie 1439.

Locul și data sunt deosebit de semnificative: papa se afla la Florența, unde tocmai se încheiase celebrul conciliu în care se discutase – cu așa de puțin folos, până la urmă – unirea Bisericilor, socotită de împăratul Bizanțului, Ioan VIII Paleologul, ca fiind soluția cea mai potrivită pentru salvarea imperiului său, deja redus doar la Capitală și la câteva posesiuni lipsite de o adevărată apărare eficientă. Între participanții la acest conciliu – deschis la Ferrara, în ianuarie 1438 și apoi mutat, peste un an, la Florența, unde își va încheia lucrările în vara lui 1439 – au fost și solii Moldovei, anume mitropolitul Damian, protopopul Constantin și logofătul Neagoe. Sub presiunea împăratului bizantin, actul unirii s-a semnat la 5 iulie 1439, fiind subscris și de solii moldoveni, care, la începutul toamnei, se vor întoarce acasă, îmbarcându-se la Veneția. Este evident, după părerea mea, că bula papală din 15 septembrie 1439 reflectă nu numai realitățile pe care le va fi înfățișat episcopul de Severin în scrisoarea sa către papă, dar și discuțiile pe care pontiful însuși le va fi avut la Florența cu ambasadorii Moldovei, dintre care unul (mitropolitul Damian) era capul Bisericii din acest principat iar altul (logofătul Neagoe) reprezenta pe domnul țării. Însuși gândul papei Eugeniu de a se consulta și cu Iliaș vodă reflectă, cred, această realitate. Și atunci, odată ce nu mai avem motive serioase să contestăm autenticitatea bulei din 1439, vedem că a fost, practic, imposibil ca episcopul de Severin să inducă în eroare pe papa Eugeniu, întrucât acesta a avut posibilitatea să verifice – prin solii moldoveni – exactitatea (sau inexactitatea!) afirmațiilor ierarhului de la Dunăre”.

Un punct de vedere favorabil existenței Episcopiei Catolice de Bacău la sfârșitul secolului al XIV-lea a fost susținut de către o serie de istorici și nu numai care au pornit în analizele lor de la ideea unei continuități a Episcopiei Catolice de Siret în cea de Bacău, afirmându-se schimbarea reședinței episcopale de la Siret la Bacău în timpul domniei lui Alexandru cel Bun în 1400-1401, urmată de o sedisvacanță relativ lungă, cauzată de mișcarea husită, respectiv de o refacere a Episcopiei de Bacău la sfârșitul secolului al XVI-lea.

Într-adevăr, la 1371, în urma hotărârii Papei Urban al V-lea (1362- 1370) a fost înființată Episcopia Catolică de Siret84, cu largul concurs al domnului Moldovei Lațcu (1367-1375), care, prin intermediul călugărilor franciscani polonezi, a purtat negocierile cu Roma. Această Episcopie însă a decăzut repede în condițiile în care primul ei titular, Andrei Jastrzebiec (Wasilo) a fost transferat la Vilno în Lituania {lui încredințându-i-se de altfel, de către Papa Grigore al XI-lea (1370-1378) la 17 ianuarie 1372 și păstorirea credincioșilor de Halici, iar Episcopii care i-au succedat în fruntea Episcopiei Catolice de Siret nu au mai stat efectiv la locul de reședință. În aceste condiții, apare ca firească posibilitatea transferului Episcopiei de Siret la Episcopia Catolică de Bacău. „În lucrări din veacul XVII, se afirmă că, la un moment dat, la răscrucea veacurilor XIV-XV, un Episcop de Siret ar fi fost transferat – cu tot cu instituția pe care o reprezenta – la Bacău”.

Toate aceste știri au cu siguranță o sursă comună, încă neidentificată însă. La începutul secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1806, un padre trimis la Liov cu misiunea de a căuta documentele Bacăului, a descoperit acolo trei portrete de Episcopi băcăuani, dintre care unul al lui Andrei, primul Episcop de Siret (care în virtutea transferului scaunului episcopal a devenit și primul Episcop de Bacău), iar un altul care aparținea unui Episcop ce fusese înmormântat în biserica Sf. Cruce din Liov. „Tradiția transferului trebuie luată în seamă: chiar eronată, ea nu s-a putut naște decât prin contactul cu surse scrise (eventual rău înțelese), păstrate cândva într-o arhivă. Poate chiar în cea de la Bacău, care, însă, a dispărut în chip misterios!”.

Faptul că Bacăul era sediu episcopal încă din secolul al XIV-lea mai este adeverit și de modul în care acest oraș „este desemnat în veacurile XV-XVI, în unele documente emanând de la autorități eclesiastice catolice”, mai precis prin folosirea apelativului civitas, care nu este deloc întâmplătoare, întrucât în terminologia documentelor provenite de la diferite instituții sau autorități eclesiastice catolice „civitas desemnează un oraș în care se află sediul (scaunul) unui episcop, adică un oraș episcopal”. Menționăm aici, chiar Raportul din 7 ianuarie 1591 privind numirea lui Benardino Quirini ca Episcop de Argeș, în care se precizează faptul că i se fixează sediul sau reședința episcopală în „cetatea Bacăului” („sedes seu residentia episcopalis … in civitate Bachon”).

Există și documente mai vechi în care Bacăul este denumit cu apelativul „civitas”. Astfel, avem o scrisoare din 5 martie 1431, trimisă din orașul Baia de către Episcopul catolic de acolo (Episcopia Catolică de Baia fusese înființată în anul 1418 de către Papa Martin al V-lea, încetându-și existența în anul 1523 odată cu Mihai, ultimul episcop care a purtat titlul canonic de Baia, grija pastorației credincioșilor catolici din zonă revenind și în continuare călugărilor franciscani de la Bacău) către Roma, în legătură cu așezarea husiților în Moldova. Se pomenește aici de orașul Bacău: „civitate Bako”. „E greu de crezut că un episcop catolic ar fi folosit vocabula civitas într-un mod nejustificat și mai ales într-un text adresat unui superior ierarhic. De aceea, mi se pare că nu comportă discuții concluzia care se desprinde de aici: în prima jumătate a veacului XV, în Moldova, Bacăul era considerat un oraș de rang episcopal”.

Din categoria probelor care se pot aduce în favoarea întemeierii Episcopiei Catolice de Bacău în 1391-1392 nu putem să trecem cu vederea nici argumentul reprezentat de pecetea Bacăului medieval, cu atât mai mult cu cât acest sigiliu este încă învăluit într-o oarecare măsură de mister, fiind „original prin forma sa”. „Prima – și până acum, singura – imagine a acestui sigiliu a publicat-o, în 1956, profesorul D.Ciurea, după impresiunea aflată pe un act din 21 septembrie 1633, emis de autoritățile din Bacău”. Același sigiliu este aplicat și pe o scrisoare din 1675 a locuitorilor catolici din Bacău, „redactată în limba latină și păstrată în arhivele orașului italian Lucca … Originalitatea lui privește însă nu numai forma, dar și conținutul. Toate celelalte sigilii orășenești ale vremii sunt rotunde; acesta este oval! Toate celelalte au o imagine în centru (animal, plantă, obiecte de muncă, sfânt etc.) și o legendă în exergă; acesta, al Bacăului, nu permite să se deslușească vreo imagine și vreo legendă împrejurul ei!”.

Trebuie să menționăm aici faptul că sigiliile de formă ovală erau folosite de către instituțiile eclesiastice sau de către inalții prelați catolici. Orașul Bacău va redeveni reședință episcopală (noua Dieceză perpetuand-o pe cea din secolul XIV devenită la un moment dat vacantă) prin numirea in anul 1591 a lui Bernardino Quirini136 ca Episcop de Argeș cu dreptul de a rezida la Bacău137. In procesul verbal al Consistoriului ținut in 7 ianuarie 1591 pentru numirea lui Bernardino Quirini ca Episcop de Argeș se spune printre altele: „ … Argensis Civitas cum sua catholica Ecclesia fuit olim in provincia Valachiae, quae deinde cum eadem ecclesia destructa est, sed sedes seu residentia episcopalis retinetur in civitate Bachon in contigua provincia Moldaviae, loco vicine, fertili … .

Reiese din acest citat că intenția Sfantului Scaun era ca in orașul Bacău să fie transferată reședința Episcopiei de Argeș, iar Bernardino Quirini să se ocupe de ambele provincii. In anul 1599, Episcopul Quirini sosește in Moldova, unde, după vizita pastorală, trimite la Roma, către Papa Clement al VIII-lea un raport cu privire la comunitățile catolice vizitate. Din analiza acestui document se constată că Episcopul nu a vizitat140 toate localitățile catolice din spațiul moldav (fapt recunoscut chiar de Episcop care spune la un moment dat: „nu am putut să ajung in celelalte orașe și sate din Moldova in care se află ceilalți catolici ai noștri” …). In anul 1604, Episcopul Bernardino Quirini moare, probabil ucis de către tătari, fiind inmormantat la Bacău. Nu întâmplător, nici în 1591, nici în 1607 ( când succesorul lui Quirini, Girolamo Arsengo, a fost numit „pur și simplu episcop de Bacău”143), nu se pomenește nimic despre „eventuala întemeiere atunci a scaunului episcopal”. Se menționează doar, într-un mod destul de neobișnuit, faptul că Episcopia Catolică de Bacău devenise „într-un oarecare mod vacantă”.

Într-o scrisoare trimisă din Moldova pe 18 februarie 1606 „post mortem episcopi Quirini” către Cardinalul Cinzio Aldobrandini, franciscanul Girolamo Arsengo roagă să se intervină pentru ca să i se dea lui demnitatea episcopală la Bacău pentru că de 25 de ani trudește în aceste locuri, menționând și faptul că domnul Moldovei Ieremia Movilă i-a făgăduit deja 500 de florini subvenție anuală. Domnul Moldovei însuși scrisese la rândul său Papei Paul al V-lea în anul 1606, cerându-l pe Arsengo ca Episcop, menționând că deși acesta știa bine limba țării, totuși Nunțiul din Polonia dorea un Episcop polonez. După moartea domnului Ieremia Movilă, fratele său Simion, care i-a urmat la domnie, va reânnoi și el cererea pentru numirea lui Arsengo în scaunul episcopal de la Bacău și, în acest sens, va primi asigurări de la Papa Paul al V-lea153. În urma acestor intervenții, dar și datorită procedurii canonice care trebuia îndeplinită înainte ca Sfântul Scaun să-l numească pe Arsengo ca Episcop, la 17 iunie 1606 Cardinalul Borghese îi cere (în numele Papei) Nunțiului din Polonia, Claudio Rangono ca să întocmească Procesul informator cu privire la Girolamo Arsengo, fie personal, fie să solicite Arhiepiscopului de Lemberg acest lucru. Nunțiul alege cea de a doua variantă și încredințează dosarul Curiei Arhiepiscopiei de Lemberg, care însă nu se grăbește să rezolve problema până pe 6 februarie 1607, însă și atunci doar parțial și incomplet, în condițiile în care se limita doar la legitimitatea nașterii lui Arsengo. Această situație l-a determinat pe noul Nunțiu din Polonia, Francisc Simonetta, (Episcop de Foligno), cel care i-a urmat lui Claudio Rangono în acest post, să întocmească personal dosarul necesar, pe care-l va încheia pe 22 februarie 1607. Pe 25 februarie Nunțiul Simonetta și Cardinalii consultați depun mărturie în mod oficial în favoarea lui Arsengo, mai mult, Nunțiul îl recomandă pe acesta și personal, printr-o scrisoare adresată Cardinalului Borghese pe 26 februarie 1607. În urma tuturor acestor demersuri, pe 17 septembrie 1607, Papa Paul al V-lea îl numește pe Girolamo Arsengo ca Episcop de Bacău.

EPISCOPIA DE BACĂU

(1607 – 1818)

Lista episcopilor de Bacău:

Episcopul Ieronim Arsengo 1607 -1610

Episcopul Valerian Lubieniecki 1611 -1617

Episcopul Adam Goski 1618 -1626

Episcopul Gabriel Fredro 1627 -1631

Episcopul Ioan Zamoyski 1633 -1649

Episcopul Matei Kurski 1651 -1661

Episcopul Ștefan Rudzinski 1662 -1675

Episcopul Iacob Górecki 1678 -1679

Episcopul Iacob Dluski 1681 -1693

Episcopul Amandus Cieszejko 1694 -1698

Episcopul Stanislau Bieganski 1698 -1709

Episcopul Ioan Lubieniecki 1711 -1714

Episcopul Adrian Skrzetuski 1715

Episcopul Iozafat Parysowicz 1717 -1732

Episcopul Toma Zaleski 1732

Episcopul Raimund Jezierski 1737 -1782

Episcopul Petru Karwosiecki 1782 -1789

Scaun episcopal vacant 1789 -1808

Episcopul Bonaventura Carenzi 1808 -1814

Episcopul Bonaventura Berardi 1815 -1818

Aplicații practice-se regăsesc în fișele anexe

Exercițiu:

Exercițiu:

Tema: Armenii din Moldova (sec. XIV–XIX)

Obiective:

Descoperirea în sursele de informare a perspectivelor diferite asupra evenimentelor și proceselor istorice;

Analiza diversității sociale, culturale și de civilizație în istorie pornind de la sursele istorice;

Folosirea mijloacelor și a tehnologiilor de informare și comunicare pentru investigarea unui eveniment sau a unui proces istoric.

Materiale necesare:

Coli de scris

Flipchart

Instrumente de scris

Fișe de lucru

Indicații pentru formator:

Împarte grupul de cursanți în patru echipe;

Grupa 1: realizează un poster sau afiș despre percepția culturală a armenilor (sec. XIV–XIX);

Grupa 2: realizează un poster sau afiș despre punctele comune ale istoriei armenilor și românilor (sec. XIV–XIX);

Grupa 3: realizează un poster sau afiș despre rolul armenilor (religios, politic) în Țările Române (sec. XIV–XIX);

Grupa 4: realizează un poster sau afiș despre rolul armenilor (economic, cultural) în Țările Române (sec. XIV–XIX);

Asigurați-vă că fiecare mebru al grupei participă la activitate;

Solicitați reprezentantului fiecărei grupe să participe la activitate.

Tema: Armenii: integrare sau diversitate?

Obiective:

Cunoașterea și asumarea valorilor cetățeniei democratice;

Analiza diversității sociale, culturale și de civilizație în istorie pornind de la sursele istorice;

Selectarea și comentarea surselor istorice pentru a susține / combate un punct de vedere.

Materiale necesare:

Coli de scris

Flipchart

Instrumente de scris

Videoproeictor

Fișe de lucru

Indicații pentru formator:

Cursanții sunt împărțiți în patru grupe. Fiecare grupă primește o fișă de lucru în care trebuie să identifice statutul politico-juridic al armenilor în societatea romînească în perioada 1864–1991:

Grupa 1:

Fișa 1: „Art. 46. Moldovenii și Românii vor fi toti deopotrivă inaintea legei, inaintea contributi și priimiti deopotriva in functiile publice, in unul și celălalt Principat. Libertatea lor individuală va fi chezasuita. Nimeni nu va putea fi opritu, arestuitu sau dat in judecata de cite conformii legiuirei. Nimeni nu va putea fi expropriat decite legalu, pentru pricina de interes public si prin despagubire. Moldovenii si Romanii de orice rit crestinti, se vor bucura deopotriva de drepturile politice. Exersarea acestord drepturi se va putea intinde și la celelalte culturi prin dispositile legislative” (Statul Dezvoltător al Convenției de la Paris – 1864)

Fișa 2: „Titlul II. Despre drepturile Românilor:

Art. 7. – Insusirea de Roman se dobandesce, se conserva si se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea.

Art. 8. – Impamentenirea se da de puterealeegislativa. Numai impamentenirea asemena pe strein cu Romanul pentru esercitarea drepturilor politice”.

Art. 10. – Nu exista in Stat nici o deosebire dee clasa. Toti Romanii sunt egali inaintea legei si datori a contribui fara osebire la darile si sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili in functiunile publice, civile si militare. Legi speciale vor determina conditiunile de admisibilitate si de inaintare in functiunile Statului. Streinii, nu pot fi admisi in functiuni publice, de cat in casuri esceptionale si anume statornicite de legi.

Art. 11. – Toti streinii aflatori pe pamentul Romaniei, se bucura de protectiunea data de legi personelor si averilor in genere”. (Constituția din 1866)

Grupa 2:

Fișa 3:

„Titlul II. Despre drepturile românilor:

Art. 5. – Romanii, fara deosebire de origina etnica, de limba sau de religie, se bucura de libertatea constiintei, de libertatea invatamantului, de libertatea presei, de libertatea intrunirilor, de libertatea de asociatie si de toate libertatile si drepturile stabilite prin legi.

Art. 6. – Constitutiunea de fata si celelalte legi relative la drepturile politice determina cari sunt, osebit de calitatea de Roman, conditiunile necesare pentru exercitarea acestor drepturi.

Legi speciale, votate cu majoritate de doua treimi, vor determina conditiunile sub cari femeile pot avea exercitiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalitati a celor doua sexe.

Art. 7. – Deosebirea de credinte religioase si confesiuni, de origina etnica si de limba, nu constitue in Romania o piedica spre a dobandi drepturile civile si politice si a le exercita.

Numai naturalizarea aseamana pe strain cu Romanul pentru exercitarea drepturilor politice.

Naturalizarea se acorda in mod individual de Consiliul de Ministri, in urma constatarii unei comisiuni, compusa din: primul-presedinte si presedintii Curtii de apel din Capitala Tarii, ca solicitantul indeplineste conditiunile legale.

O lege speciala va determina conditiunile si procedura prin care strainii dobandesc naturalizarea. Naturalizarea nu are efect retroactiv. Sotia si copiii minori profita, in conditiunile prevazute de lege, de naturalizarea sotului sau tatalui.

Art. 8. – Nu se admite in Stat nici o deosebire de nastere sau de clase sociale. Toti Romanii, fara deosebire de origina etnica de limba sau de religie, sunt egali inaintea legii si datori a contribui fara osebire la darile si sarcinile publice.

Numai ei sunt admisibili in functiunile si demnitatile publice, civile si militare. Legi speciale vor determina Statutul functionarilor publici.

Strainii nu pot fi admisi in functiunile publice decat in cazuri exceptionale si anume statornicite de legi.

Art. 9. – Toti strainii aflatori pe pamantul României se bucura de protectiunea data de legi persoanelor si averilor in genere” (Constituția din 1923)

Fișa 4:

Art. 3. – Teritoriul României nu se poate coloniza cu populatiuni de semintie straina.

CAPITOLUL1
Despre datoriile Românilor

Art. 4. – Toti Românii, fara deosebire de origine etnica si credinta religioasa, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seama temei al rostului lor in viata, a se jertfi pentru apararea integritatii, independentei si demnitatii ei; a contribui prin munca lor la inaltarea ei morala si propasirea ei economica; a indeplini cu credinta sarcinile obstesti ce li se impun prin legi si a contribui de buna voie la implinirea sarcinilor publice, fara de care fiinta Statului nu poate vietui.

Art. 5. – Toti cetatenii romani, fara deosebire de origine etnica si credinta religioasa, sunt egali inaintea legii, datorandu-i respect si supunere.

Art. 11. – Nationalitatea romana se dobandeste prin casatorie, prin filiatiune, prin recunoastere si prin naturalizare.

Naturalizarea se acorda prin lege in mod individual; ea nu are efect retroactiv. Sotia profita de naturalizarea sotului si copiii minori de aceea a parintilor.

Art. 19. – Libertatea constiintei este absoluta.

Statul garanteaza tuturor cultelor o deopotriva libertate si protectiune, intru cat exercitiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si Sigurantei Statului”. (Constituția din 1938)

Grupa 3:

Fișa 5: „Titlul III: Drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor

Art. 16. – Toti cetatenii Republicii Populare Romane, fara deosebire de sex, nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura, sunt egali in fata legii.

Art. 17. – Orice propovaduire sau manifestare a urei de rasa sau de nationalitate se pedepseste de lege.

Art. 18. – Toti cetatenii, fara deosebire de sex, nationalitate, rasa, religie, grad de cultura, profesiune, inclusiv militarii, magistratii si functionarii publici, au dreptul sa aleaga si sa fie alesi in toate organele Statului.

Dreptul de a alege il au toti cetatenii care au implinit varsta de 18 ani, iar dreptul de a fi alesi, cei care au implinit varsta de 23 ani”. (Constituția din 1948)

Fișa 6: „Minoritatile nationale din Republica Populara Romana se bucura de deplina egalitate in drepturi cu poporul roman. In Republica Populara Romana se asigura autonomie administrativ-teritoriala populatiei maghiare din raioanele secuesti, unde ea formeaza o masa compacta.

Art. 81. – Oamenilor muncii, cetateni ai Republicii Populare Romane, fara deosebire de nationalitate sau rasa le este asigurata deplina egalitate de drepturi in toate domeniile vietii economice, politice si culturale.

Orice fel de ingradire directa sau indirecta a drepturilor oamenilor muncii, cetateni ai Republicii Populare Romane, stabilirea de privilegii directe sau indirecte pe temeiul rasei sau al nationalitatii carora le apartin cetatenii, orice manifestare de sovinism, ura de rasa, ura nationala sau propaganda nationalista sovina este pedepsita de lege.

Art. 82. – In Republica Populara Romana se asigura minoritatilor nationale folosirea libera a limbii materne, invatamantul de toate gradele in limba materna, carti, ziare si teatre in limba materna. In raioanele locuite si de populatii de alta nationalitate decat cea romana, toate organele si institutiile vor folosi oral si scris si limba nationalitatilor respective si vor face numiri de functionari din randul nationalitatii respective sau al altor localnici care cunosc limba si felul de trai al populatiei locale”. (Constituția din 1952)

Grupa 4:

Fișa 7: „Titlul II Drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor

Art. 17. – Cetatenii Republicii Socialiste Romania, fara deosebire de nationalitate, rasa, sex sau religie, sint egali in drepturi in toate domeniile vietii economice, politice, juridice, sociale si culturale.

Statul garanteaza egalitatea in drepturi a cetatenilor. Nici o ingradire a acestor drepturi si nici o deosebire in exercitarea lor pe temeiul nationalitatii, rasei, sexului sau religiei nu sint ingaduite.

Orice manifestare avind ca scop stabilirea unor asemenea ingradiri, propaganda nationalist-sovina, atitarea urii de rasa sau nationale, sint pedepsite prin lege”. (Constituția din 1965)

Fișa 8:

„Articolul4
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român.
(2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.

Articolul 6 (1) Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase. (2) Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români”. (Constituția din 1991)

Exercițiu:

Tema: Unitate în diversitate (români, ceangăi, unguri).

Obiective:

Recunoașterea asemănărilor și diferențelor dintre sine și celălalt, dintre persoane, dintre grupuri;

Utilizarea dialogului intercultural;

Utilizarea adecvată a coordonatelor temporale și spațiale relative la un subiect istoric;

Analiza critică a acțiunii personalităților și grupurilor umane in diverse contexte.

Materiale necesare:

Coli de scris

Flipchart

Instrumente de scris

Videoproeictor

Fișe de lucru

Indicații pentru formator:

Împarte grupul de cursanți în trei echipe. Utilizând diagrama Venn cursanții vor identifica elementele comune și cele specifice românilor, ceangăilor maghiarilor în ceea ce privește tradițiille, religia, cultura, limba etc.:

Grupa 1: români și ceangăi;

Grupa 2: ceangăi și maghiari;

Grupa 3: români și maghiari;

Exercițiu:

Tema: Ceangăii: trecut, prezent și viitor.

Obiective:

Recunoașterea asemănărilor și diferențelor dintre sine și celălalt, dintre persoane, dintre grupuri;

Utilizarea dialogului intercultural;

Utilizarea adecvată a coordonatelor temporale și spațiale relative la un subiect istoric;

Analiza critică a acțiunii personalităților și grupurilor umane in diverse contexte.

Materiale necesare:

Coli de scris

Flipchart

Instrumente de scris

Videoproeictor

Fișe de lucru

Indicații pentru formator: Utilizând hărțile 1–4, cursanții vor trebui:

să identifice județele locuite de romano-catolici, ceangăi, secui, maghiari din România (hărțile 1–3);

să indice localitățile din Moldova în care catolicii vorbesc limba română, respectiv limba maghiară (harta 4);

să analizeze relația dintre spațiul geografic și cel istoric în evoluția comunităților catolice / ortodoxe din Moldova.

Harta 1

(sursa: https://www.academia.edu/Caracteristici_geodemografice_ale_comunităților_de_ceangăi_din_zona_Roman-Bacău)

Harta 2

(sursa: http://wiki.eanswers.com/ro/Ceangăi)

Harta 3

(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ceangăi)

Harta 4

(sursa: https://www.academia.edu/Caracteristici_geodemografice_ale_comunităților_de_ceangăi_din_zona_Roman-Bacău)

MODULUL II Evreii din România. Istorie. Tradiții și obiceiuri

IV.1. Prezențe evreiești pe teritoriul actual al României în epoca antică și medievală. Contribuția evreilor la dezvoltarea târgurilor din teritoriile extracarpatice.

IV.3 Evreii din România în epoca modernă și contemporană.

IV.4. Tradiții și obiceiuri evreiești

IV.5. Sarcini de lucru

Buget de timp:22 ore

Competențe specifice:

înțelegerea modului în care cadrele didactice pot influența motivarea elevilor pentru activitățile care privesc combaterea rasismului, xenofobiei la nivel extracurricular și implicarea lor conform doleanțelor, aspiraților și pe baza abilităților în proiecte educaționale care promovează multiculturalitatea, respectul reciproc;

cunoașterea unor modele și teorii motivaționale cu rezonanță în practica educațională, prin colaborare cu instituții abilitatea ce practică dialogul intercultural;

adecvarea strategiilor motivaționale la contexte educaționale concrete;

abilitarea cadrelor didactice pentru scrierea, implementarea și monitorizarea unor proiecte educționale de intervenție în comunitate;

Obiective specifice:

Cunoașterea principalelor momente din istoria evreilor;

cunoașterea principalelor teorii și modele ale motivației precum și a rezultatelor unor cercetări actuale privind stimularea motivației elevilor pentru învățământul nonformal care susține interculturalitatea și implicarea în acțiuni ce vizeză combaterea discriminării, marginalizării pe criterii etnice;

conceperea și aplicarea unor strategii de optimizare motivațională prin valorificarea achiziților dobândite în contexte educaționale diferite în proiecte educaționale care să promoveze binele comun și egalitatea de șanse, respectarea valorilor naționale și ale grupurilor minorităților

Strategii de formare:

metode interactive de transmitere, comunicare, dezbatere a conținutului informațional;

metode active: individual, în perechi, în grupuri mici: problematizare,studiu de caz, metoda proiectului, joc de rol;

Strategii de evaluare: Evaluarea se va realiza pe tot parcursul sesiunilor,urmarind cum lucreaza cursantii, cum se angajeaza in activitate ,cum se incadreaza in timp, ce atitudine au fata de sarcinile primite si fata de temele abordate, deasemenea cum raspund concret la sarcini cat si printr-o fisa de evaluare, precum și prin :

brainstorming: realizarea unor proiecte educaționale care au ca subiect aspecte din istoria, tradițiile și obiceiurile minorităților, de diferite tipuri prin colaborare cu instituții partenere din țară și străinătate

Prezentarea si argumentarea răspunsurilor înscrise pe fișele de lucru

SUPORT DE CURS

Evreii în istoria românilor

Cu siguranță prezența evreilor pe teritoriul actualei Românii se pierde în negura timpului. Încă din timpul stăpânirii romane în Dacia, descoperirea unei monede iudaice de bronz, emisă de Simon Bar-Kohba, datată în anii 133-134, în apropierea castrului de la Pojejena, a unei diplome militare, acordată veteranului Barsimsus Calisthensis din Caesarea, la Jupa, a unei pietre de inel cu inscripție iudaică, descoperită la Sarmisegetuza, a unei plăci de ardezie cu simboluri iudaice incizate, atestă prezența evreilor în spațiul menționat în secolul II d.H. Prezențe evreiești sunt atestate și în secolele III și IV d. H, de dovezi dintre care menționăm o plăcuță de aur cu inscripție bilingvă, probabil de invocare a lui Iahve, descoperită la Orșova într/un sarcofag de cărămidă alături de o foiță rurală cu simboluri legate de divinități iudeo-gnostice.

În Evul Mediu, în toate cele trei Țări Române dar și la nord de acestea, elementul evreiesc de bază a rămas cel aschenaz- după majoritatea surselor de origine chazară, fiind sporit, mai ales în Țara Românească de migrația sefarzilor- spaniolilor, ca urmare a expulzării lor din Spania și Portugalia din 1492. Această mențiune se impune pentru a se putea înțelege specificul, structura și evoluția comunităților evreiești de pe teritoriul românesc în epoca menționată și desigur și în epocile următoare. Evreul în Evul Mediu nu poate fi identificat cu unele clișee istoriografice, care îl identifică doar ca negustor, implicat în tranzacții financiare. În spațiul românesc, evreii așchenazi se ocupau atât cu agricultura, meșteșugurile, comerțul și desigur activități financiare, ca și strămoșii lor chazarii. De la chazari au preluat și forma specifică de organizare, acel târgușor„ ștel” în limba idiș( un amestec de germană medievală răsăriteană, ebraică, slavă, etc). Limba chazară a fost păstrată de caraiți, care se bucurau de autonomie orășenească, cartierele evreiești și-au păstrat formele tradiționale de viață, răspândindu-se în unele așezări urbane românești, mai ales în Moldova. Spre deosebire de statele vecine, în Țările Române evreii s-au așezat atât în zone urbane cât și în zone rurale. După secolul XVII, evreii aveau ca ocupații principale cele legate de comerț, dar erau și hangii, morari, meserii întâlnite și la așchenazii polono-lituanieni. Aproape în întreg Evul Mediu românesc, negustorii evrei care traversează spațiul românesc provin din Polonia, Lituania sau din lumea otomană. Este o concepție greșită cea conform căreia, drumurile comerciale au atras așezarea evreilor în Țările Române în Evul Mediu. Spre deosebire de Ungaria sau Imperiul Otoman, În Țările Române evreii nu au ocupat dregătorii înalte, nu au jucat pe plan intern rolul de creditori ai domnitorilor, ca în Europa Apuseană. Aflați în Țările Române, identificați cu termenul de jidov sau jidani, care se referă la evreii chazari, impun această denumire unor localități precum: Măgura Jidovilor, Colinele Jidovilor-zona Bucuresti, Jidovea- Dorohoi. Alte Jidovine apar în ținuturile Bacău, Botoșani, Vaslui, Jidovina Veche-Vrancea, etc.

În Transilvania evreii ca și populația românească de rit ordodox, au fost afectați de politica de catolicizare desfășurată de către Ludovic I, care a atins punctul culminant în 1366. Evreii alungați, se vor refugia în Austria și Boemia, de unde unii dintre ei revin în Transilvania după moartea lui Ludovic I, însă trebuie sa facă față prevederilor restrictive a Bulei de aur emisă de Andrei al II lea în 1222, reînoită în 1397 de către Sigismund de Luxemburg.

Evreii nu s-au așezat în Țările Române în secolul XIV-XV, doar în calitate de negustori, ei au avut dese contacte cu spațiul românesc încă din perioada anterioară, dar în calitate de negustori stabiliți fie la Liov, Buda sau Viena practicând un comerț de tranzit, aducător de profit la acea vreme. Spațiul românesc influențat de efervescența rivalităților dintre factorii de putere, beneficiază treptat în contextul încetării marilor migrații si a desfășurării procesului de feudalizare de aportul economic, adus de populații străine, interesate în acest comerț de tranzit din zonă. În Transilvania, sursele documentare menționează încă din sec. XIII-XIV, implicarea evreilor în comerțul de tranzit, în legătură desigur cu elemente de la est și sud de Carpați, zone care reprezentau segmente importante ale drumului comercial ce lega Marea Neagră de centrul, nordul și vestul Europei.

Prosperitatea economică a Moldovei, promovarea unei diplomații active, explică și prezența unor evrei în acest spațiu, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, fie ca intermediari în relații diplomatice, așa cum se realizau cele cu Uzun Hassan, fie ca medici, precum medicul de la curtea domnitorului, Mengli Ghirai.

Secolul al XV-lea a reprezentat pentru evreii din Peninsula Iberică, începutul unei perioade de persecuții, cum statutul și pozitiile evreilor în Imperiul Otoman, erau mult mai favorabile, se produce o emigrare a acestora spre zona Balcanilor și desigur și în Țările Române și Transilvania, unde domnitorii erau interesati de dezvoltarea economică și urbanistică. Deja în secolul XVI, prezența evreilor în orașe precum Clujul, Sibiul, în caravanele de negustori care străbateau Moldova și Țara Românească este atestată de documente. Evreii care traversau drumurile moldovene erau în strânsă legătură cu românii care practicau cărăușia și cu proprietarii de hanuri. În perioada cuprinsă între secolele XIV-XVI, evreii se ocupau cu negoțul, îndeosebi cel de vite, răscumpărau robii poloni de la tătari sau acordau credite negustorilor din Transilvania, Țara Românerască, Moldova. În condițiile creșterii fiscalității și a necesităților financiare ale pretendenților la tron, din a doua jumătate a secolului XVI-lea, cresc și împrumuturile la evreii sud-dunăreni. Sultanul Selim al II-lea, îi poruncea la 21 octombrie 1568, lui Alexandru Mircea, să împiedice practicarea unor împrumuturi cu dobânzi mari de către evreii care veneau de la sud de Dunăre, pentru a nu-i ruina pe țărani. Practicarea împrumuturilor însă, atât de la evreii sud-dunăreni cât și de la poloni, continuă și în secolele următoare, între beneficiari numărându-se o seamă de boieri și voievozi din ambele state românești. În secolul al XVI-lea, în documente apar menționări despre anumiți evrei de la Constantinopol, care dețineau poziții importante în ierahia otomană și care erau solicitați de domnitorii români, pentru a le facilitata anumite intervenții. Evreii din Imperiul Otoman, creditori domnești, au deținut poziții importante în slujba domnitorilor Țării Românești: Matei Ciobanul( 1545-1554; 1558-1559), Pătrașcu cel Bun( 1545-1557), Petru cel Tânăr( 1559-1568). Și Mihai Viteazul a apelat la împrumuturile oferite de către evrei, de unde și declansarea rascoalei antiotomane prin uciderea creditorilor levantini, sincronizată cu o acțiune similară în Moldova, condusă de Aron Vodă. O primă măsură antievreiască, determinată desigur de cămătăria evreiască este cea luată de Principile Transilvaniei Sigismund Bathory, care spunzura în vara anului 1595, înainte de batălia de la Călugăreni un număr de evrei de-a lungul zidurilor din Alba Iulia, iar după cucerirea Lipovei de către turci, proclamând că ,, evreii nu pot rămâne în Transilvania, Moldova și Țara Românească, orice are dreptul să-i omoare, oriunde îi găsesște”

Din secolul al XVI-lea evreii încep să fie amintiți în însemnări, ca așezați în orașele Valahiei, de unde vizitează locurile sfinte din Palestina. În secolul următor, documentele surprind pe lângă evreii din spațiile polono-lituaniene și cel otoman, care străbat teritoriile românești în calitate de negustori și existența unor obști evreiești, cu rabini și hahami, cu sinagogi și cimitire, în orașe-târguri precum Iași, Piatra Neamț, Focșani. Dacă până în acest secol, prezențele evreiești sunt semnalate sporadic și doar în trecere, din acest moment începe treptat să se contureze organizarea lor ca ,, breaslă”-categorie fiscală; organizare și prezență care se dezvoltă și amplifică ulterior. În epoca lui Matei Basarab ( 1632-1654) și Vasile Lupu( 1634-1653), situația evreilor a fost reglementată în cele două Țări Românești de pravile, inspirate de modele bizantine, cu măsuri discriminatorii. Astfel, Pravila de la Govora, din 1640, interzicea preoților să aibă legături strânse cu evreii, Cartea românească de învățătură, tipărită la Iași în 1646, nu accepta jurământul evreilor, în schimb botezaților li se iertau toate greșelile din trecut. Domnitori precum Matei Basarab, Constantin Serban, botează în rit ortodox, evrei veniți din Constantinopol, oferindu-le danii, funcții și uneori însurându-i. În Moldova, evreii botezați în a doua jumătate a secolului al XVII- lea, purtând porecla Botez sau Botezatu( devenită ulterior nume de familie), acced până la deregătorii de rangul doi. Îl menționăm astfel pe Ianache Botez, devenit pârcălab de Roman în1652.

Un mare val de evrei așchenazi din Polonia se refugiază pe la 1648 în Moldova, ajungând până în Țara Românească unde pun bazele primelor comunități evreiești stabile. Părăsirea Poloniei este determinate de inițierea unor acțiuni antievreiești de către cazacii zaporojeni, ortodocși ai hatmanului Bogdan Hmelnițki, răsculați în 1648 împotriva Coroanei Polone, a nobililor poloni catolici și a colaboratorilor acestora evrei. Evreii au respins propunerea hatmanului de a trece de partea sa și ca urmare, cazacii și tătarii crâmleni, au distrus satele și târgușoarele evreilor de pe Nistru, din Podolia și Rusia Roșie( Rutenia- Halici-Galiția), până în Lituania, determinându-i pe aceștia să se deplaseze înspre teritoriile vecine, ducând cu ei moștenirea preluată de la chazarii mozaici.

Nathan Hanover, viitorul rabin al Iașiului, el însuși fugar din calea cazacilor, în Cronica sa apărută la Veneția în 1653, relata cum evreii au fugit spre Bălți și Iași, unde s-au ascuns în Mănăstirea Socola din oraș. La rândul său, hanul Crimeii solicita domnitorului Vasile Lupu, predarea ,,jidovilor cu toată averea lor” care au fugit de pe pământ lituanian în Moldova. Domnitorul nu a răspuns acestei solicitări, insistând asupra numărul mic al evreilor din acest oraș. Ulterior, în Moldova sosesc noi valuri de refugiați aschenazi, luând astfel naștere primele comunități. În 1657 se formează comunitățile evreiești de la Iași, Soroca, Ștefănești și Dorohoi. Înainte de 1670, apar comunitățile evreiești de la Focșani, Piatra Neamț-1677, înainte de 1703 de la Bârlad și Bacău, urmate de cele de la Câmpulung Moldovenesc și Botoșani, Chilia, Babadag și Tighina- de la începutul sec XVIII. În Țara Românească sunt menționați încă evrei izolați, un număr mai mare fiind consemnat în Dobrogea, Mangalia și Ismail, În Transilvania pe lângă comunitățile mai vechi, cum a fost cea de la Alba Iulia, apar altele noi, orientate spre activități meșteșugărești, produceau și vindeau rachiu, se ocupau cu negoțul de sare pe Mureș, dispuneau de sinagogi, cimitire, rabini, hahami, etc. După trecerea Transilvaniei la Austria, evreilor li se impun taxe suplimentare, necesare susținerii războaielor antiotomane.

De obicei, lipsiți inițial de proprietăți imobile, ajunși în noua patrie, evreii se stabilesc la orașe, ca medici, negustori, slujitori în cadrul propriei comunități. Astfel relatările unor observatori străini despre orașul Iași din ultimul sfert al secolului al XVII-lea, îi plasează pe evrei ca si număr, după populația armenească. Comparativ cu comunitatea armenească, comunitatea evreiască este mai bine structurată, cu rabin, medic, sinagogă, scoală, cimitir, măcelărie rituală. Stabiliți și în zonele rurale, atât în Moldova cât și în Țara Românească, datorită lipsei resurselor financiare necesare achiziționării pământului, devin arendași.

Cu privire la statutul evreilor din Moldova, Dimitrie Cantemir scria în 1714 că, aceștia erau socotiți supuși, având obligația să plătească un bir anual, mai mare decât cel obișnuit, practicau negoțul și crâșmăritul, puteau să aibă sinagogi, dar numai de lemn.

Spre deosebire de evreii din Constantinopol și Viena, evreii din Țările Române în Evul Mediu nu dispun de sume însemnate de bani pentru a fi creditorii domnitorilor. De la sfârșitul sec XVII , documentele vremii încep a mentiona în Tara Românească și comunități sefarde importante, cu evrei bogați veniți de la Constantinopol.

În general în Țările Române până la începutul secolului al XVIII-lea, evreii, încă puțin numeroși, s-au bucurat de libertăți și privilegii, prevederile restrictive întânlindu-se sporadic, în raialele turcești, cum ar fi de pildă interzicerea oficializarii cultului mozaic în alte locuri decât în locuințele proprii și în timpul domnie lui Ștefan Cantacuzino, care distruge o sinagogă din actualul cartier Văcărești, impune evreilor purtarea hainelor și a încăltămintelor doar de culoare neagră.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, apar și primele acuzații de omor ritualic. În 1710, Dimitrie Cantemir, judecă o astfel de acuzație adusă comunității evreiești din Piatra Neamț, acordând dreptate evreilor acuzati,, fara temei”.

Comunitățile evreiești din Moldova se înmulțesc și se dezvoltă în timpul domniilor fanariote, centrul de greutate al comunității israelite aflându-se în acaestă zonă. Organizați în breasla jidovilor, conduși de un staroste și un rabin, ambii confirmați de domnie,plătea o dare fixă și se afla sub jurisdicția vistieriei sau a marelui cămăraș. Cota dărilor era stabilită în funcție de nimărul membrilor săi și se plătea trimestrial. La nivelul tuturor comunităților exista un Mare Rabin a cărei jurisdicție se exercita și asupra comunităților evreiești din Țara Românească, funcția mostenindu-se timp de apropae 100 de ani, în epoca fanariotă în familia lui rabi Naftuli Cohen, căruia Imperiul Otoman i-a acordat această demnitate ereditară în 1719. În secolul al XVIII-lea populația evreiască din Moldova este într-o continuă creștere, nu numai datorită sporului natural cât și datorită colonizărilor. Domnia, boierimea, dar și preoții de rang înalt susțineau colonizarea ținuturilor moldovenești cu populații alogene și bineânțeles cu populație evreiască. Scopul acestei politici îl constituia necesitatea dezvoltării orașelor și optimizarea vieții economice. Noilor veniți li se asigurau imunități fiscale, în afara plății unui bir anual, a cărei valoare era mai mult modică. Pe lângă vechile așezări menționate, apar altele noi precum:Ștefănești, Lăpușna, Orhei, Târgu Ocna, Hîrlău, etc. În orașe, evreii erau considerați ,,târgoveți”, un titlu de care nu se bucurau în nicio țară occidentală din Europa, bucurându-se astfel de aceleași drepturi și îndatoriri, favoruri, imunități și scutiri ca toți locuitorii târgului. Noile valuri de populație evreiască erau alcătuite din așchenazi, proveniți din Polonia, Ucraina și Rusia și mai puțini din Austria, Ungaria, Boemia, Germania. Un prim recensământ al populației din Moldova, efectuat de autoritățile militare de ocupație rusești menționa existența a 1323 capi de familie evrei din care 843 în mediul urban(63% din totalul populației evreiești) și 480 în cel rural(37%), desemnați ca rufetași- breslași beneficiind de un regim fiscal de privilegii.

A doua emigrare a evreilor spre sud, începe în contextul ocupării Galiției de către austrieci și a împărțirii Poloniei în 1772. O principală zonă favorită a fost Bucovina, unde bucurându-se ca sudiți de protecția Imperiului Habsburgic, ocupându-se în general cu ocupații din zona comercială, ating pe la 1803 un nr de 11.732 persoane. Înainte de 1775, numărul populației evreiești din această regiune, nu depășea 175 de familii, adică mai puțin de 1000 perspoane. În Moldova, numărul populației evreiești este de asemenea în creștere, pe primele locuri situându-se județele Iași, Botoșani, Hârlău, Dorohoi, Herța, Suceava. În Iași, populația evreiască însuma în acea perioadă un nr de 2.420 evrei, 1.400 la Botoșani, Fălticeni 828 și Dorohoi 760. În restul teritoriului, populația evreiască era mult mai rarefiată. După unele calcule realizate pentru aceiași perioadă de către Dionisie Fotino, populația evreiască însuma 8% din totalul populației din Moldova. În Țara Românească, evreii aschenazi- galițieni au coborât dinspre Milcov iar cei sefarzi –spanioli cu un standard de viață mai ridicat, proveneau din Imperiul Otoman. Despre numărul acesta, datele statistice ale epocii îi plasează unele cam la 1.500de familii, altele- elvețianul Francois Recordon, la 5/6.000. Cele mai des întâlnite preocupări ale acestestora erau cele legate de comerț, arendășie, meșteșuguri. Cele mai desp practicate meșteșuguri erau cele din domeniul agroalimentar, textile, pielăriei și blănăriei, lemnului, sticlei, metalelor și pietrelor prețioase.Erau practicate și profesiuni liberale, în domeniul medical, avocaturii, educație. Meșteșugarii erau grupați în bresle conduse de staroști puși sub ocrotirea hahambășiei. Evreii au contribuit așadar la dezvoltarea comerțului intern și extern al Moldovei și Țării Românești și implicit la dezvoltarea urbană. Conviețuirea evreilor cu autohtonii a fost în general pașnică, dovedindu-se benefică mai ales în desfășurarea activităților economice însă, nu au lipsit momente de tensiune,sporadice cei drept, determinate de acuzații privind omorurile ritualice, prădări de biserici, uneltiri la adresa domnitorilor. Multe din acuzațiile aduse s-au dovedit a fi false dar au fost întreținute în general de anumite elemente autohtone, având la bază credința în superstiții și desigur o educație precară sau inexistentă. În perioada fanariotă, atât în Moldova cât și în Țara Românească, domnitori precum:Grigore al II-lea Ghica, Constantin Mavrocordat, Grigore al III –lea Ghica, Alexandru Moruzi au acordat scutiri de taxe pentru anumite categorii de negustori, au susținut cauza evreiască atunci caând aceștia erau acuzați pe nedrept, ceea ce spre deosebire de Polonia, Galiția, Ucraina, Rusia, unde evreii aschenazi erau supuși persecuțiilor, ceea ce a determinat emigrarea spre Principatele Române.

În timpul evenimentelor din 1821, ca urmare a pătrunderii trupelor eteriste în Moldova și Țara Românească, evreii din unele comunități au avut de suferit de pe urma antisemitismului primitiv, manifestat de aceștia. Astfel, la Fălticeni, Târgu Frumos, Piatra Neamț, au fost uciși evrei sau torturați, au fost incendiate sinagogi și locuințe.

Începutul Epocii Moderne, aduce substanțiale schimbări în rândul comunităților evreiești din Principatele Române. Regulamentele Organice cuprindeau referiri la evrei dar din punctul de vedere al situației lor economice. Atfel Regulamentul Oragnic din Moldova se pronunța pentru ,, depărtarea din țară și imposibilitatea intrării pe teritoriul Moldovei a evreilor care nu au vre-o stare și meșteșug folositor.”Imigrarea nu era interzisă însă se sugera introducerea unor măsuri care prevedeau expulzarea evreilor. Articolul 1 al Regulamentelor Organice impuneau interdicția pentru locuitorii evrei de a poseda și lucra pământul în Principate. Regulamentele considerau populația evreiască drept străină însă prevedeau continunarea intervenției statului în reorganizarea comunităților evreiești. Articolul 57 ale aceleași coduri de legi, nu se mai refereau la ,, breasla jidovilor ” ci la ,, națiunea evreiască”. Autonomia fiscală și juridică era anulată iar instituția starostelui a HAHAMBAȘIEI era înlocuită cu organe alese, inspirate de deciziile guvernamentale. Marele Rabin nu mai era ales de Principe ci era ales de către comunitate. Se puneau bazele unei epitropii, care se constituia ca și corp reprezentativ, alcătuită din 10 persoane alese de comunitate. Acesta îl înlocuia pe staroste. Prevederile Regulamentelor Organice au determinat în general izolarea counității evreiești în societate, izolare care era determinată și de percepția la nivelul mentalului colectiv, că evreul era un individ periculos, parazit economic, negustor, camatar rapace, element exploatator. În pofida acestor limite legislative și sociale, comunitatea evreiască se bucura de libertate religioasă, neexintând prevederi care să impună traiul în ghetouri. Prin activitățile economice desfășurate s-au realizat legături strânse cu mediul social autohton, legături determinate și de absența uni concurențe la nivel național.

Evenimentele determinate de redeschiderea Crizei Orientale prin izbucnirea Războiului Crimeii, Înfrângerea Rusiei și încheierea Tratatului de Pace de la Paris din 1856, impuneau acordarea de drepturi și libertăți populațiilor minoritare din spațiul românesc. Astfel Art. 23 din Tratatul de la Paris se referea la libertățile legislative și religioase care trebuiau acordate populațiilor minoritare. Rezoluția adunării ad/hoc din Moldova se pronunța însă pentru acordarea drepturilor civil și religioase doar creștinilor. La rândul său Convenția de la Paris(1858), lăsa la latitudinea românilor stabilirea de drepturi politice pentru populația necreștină din Principate.

Potrivit unor date statistice, ân jurul anului 1859, populația evreiască reprezenta cea mai importantă minoritate etnică din Principate.

Legislația emisă îm timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Art 26 al Legii Counale din 31 mai 1864, intervenea cu o revizuire la statutul de care evreii se bucurase anterior Regulamentelor Organice, se recunoștea categoria ,,pământenilor”. În această categorie intra cea mai mare parte a populației evreiești. În această catorie care le facilita accesul la procesul electoral local, intrau evreii care au întemeiat o manufactură-fabrică cu cel putin 50 de lucrători, doctorii, licențiații unei facultăți umaniste, ofițerii sau subofițerii, cei care au urmat un liceu sau o facultate în țară.

La rândul său, Codul Civil, oferea alte precizări referitoare la statutul populației evreiești. Prin această legislație, Alexandru Ioan Cuza a adoptat pentru evreii români, calea emancipării treptate.

Evreii care nu obțineau naturalizarea, puteau beneficia de de drepturile acordate străinilor de rit creștin, mai puțin dreptul de a deține imobile. Cei care urmau să fie naturalizați, condiționat, obțineau aproape toate drepturile civile corespunzătoare statutului de cetățeni. Rămâneau în vigoare restricțiile referitaore la așezarea în comunele rurale, ca antreprenori de hoteluri, cârciumi, la arendarea pământurilor.

Începutul emancipării politice a determinat reacția unor cercuri, reacție determinată de motivații diverse precum: prejudicii religioase, erau invocate cazuri inexistente de omor ritual, menționăm ân acest sens violențele determinate de astfel , de acuze, desfățurate la Galați, la 12 aprilie 1859, argumente furnizate de protecționismul economic, sintagme de tipul-evreul distrugătorul comerțului românesc, înșelător, falsificator, etc. Au exista si câteva publicații dintre care amintim,, Jidanii din România”, redactată de către A. Kălimănescu și broșura ,, Evreii și relele” care propagau astfel de idei. În 1857 apare ,, Izraelitul român”, primul ziar evreiesc în limba română care scotea în evidență deschiderea societății evreiești față de societatea românească.

Instaurarea prințului Carol la 10 mai 1866, adoptarea Constituției care Transforma România în monarhie ereditară constituțională, oferă noi perspective și comunității evreiești. Din dorința de a li se acorda drepturi politice, prin noul act legislativ, reprezentanții comunității evreiești realizează demersuri pe lângă autorități, iar Alianța Israelită Universală, constituită în 1860, intervine de asemenea în acest sens, președintele Adolphe Cremieux, sosind în România, la începutul lunii iunie 1866. După promisiuni din partea Guvernului și implicit a lui Ion C Brătianu, pe fondul unor opoziții ale parlamentarilor moldoveni, este anunțat faptul că noua lege fundamentală ,, nu va da țara evreilor”. În urma unor manifestații de stradă antievreiești, au fost devastate fundațiile Templului Coral din București. La 21 iunie/ iulie 1866, Parlamentul a adoptat articolul 7 al Constituției care prevedea că ,, doar străinii de rit creștin pot obține calitatea de români”. Astfel acest articol reprezenta abandonarea ideii de emancipare a evreilor. La 6 septembrie 1866, din inițiativa lui Ion Ghica, guvernul a luat pentru prima dată măsura alungării evreilor, acuzați de vagabondaj atât din lumea satului cât și cea a orașului. Această măsură i/a nemultumit și pe unii moșieri moldoveni, dar mai ales a determinat vii reacții în mediul internațional. Astfel presa internațională, franceză, engleză, belgiană și nu numai, susținută de oameni politici au combătut aceste acțiuni.

Războiul ruso-turc din 1877-1878, participarea României la acesta a oferit și populației evreiești posibilitatea de a/și manifesta dragostea de țară și dorința de libertatea pentru aceasta. Astfel au fost înrolați, din rândul populației românești un număr de 883 de soldați evrei, unii dintre ei fiind decorați pentru merite deosebite. În bătălia de la Grivița s-a distins și subofițerul evreu, Mauriciu Brociner. În țară comunitățile evreiesti, au contribuit la susținerea războiului organizând ambulanțe, oferind sprijin spitalelor. La rândul lor băncile evreiesti au suținut financiar acțiunile militare. Directorii băncilor ,, Michel Daniel și fii” din Iași și ,, Hillel Manoach” din Bucuruești au fost decorați cu „Steaua României”. Modificarea Articolului 7 al Constituției de la 1866, recunoasterea internațională a independenței României, determină si intrarea problemelor si a statutului populației evreiesti, într-o nouă fază de dezvoltare.

În ceea ce privește evoluția demografică, se constată o treptată creștere, până la începutul secolului XX. În 1899, statisticile arătau că populația evreiască reprezinta în jur de 4,5% din totalul locuitorilor țării, urmând ca în 1912, aceasta să repezinte un procent de 3,3%. În ceea ce privește statutul ocupațional, acesta se integra în linii mari perioadei anterioare, însă la începutulul secolului XX se constată creșterea numărului de antrepenori, industriași, bancheri, medici, avocați, ingineri, pe lângă diverde categorii de mederiași și negustori. Totodată, în contextul dezvoltării industriale, se constată și apariția unei noi categorii sociale, cea a proletariatului evreiesc, în special în mica industrie, atrasi treptat de orientări politicie de stânga. Statisticile indică un procent de aproximativ 80% a populaâiei evreiesti care trăia din meserii și din comerțul de mică amploare. Desigur, alături de elemente din rândul populației evreiesti, reprezentanți ai comunității evreiesti au avut un rol important în creionarea și dezvoltarea capitalismului românesc și a structurilor sale politico/economice specifice.Si după 1878, politica de naturalizare a evreilor se desfășoară destul de anevoios, nu au lipsit cazurile când aceasta le-a fost refuzată unor personalități de marcă, precum profesorul și savantul filolog Lazăr Șăineanu. Restricțiilor în ceea ce priveste acordarea neutralizării, li se adaugă și prevederilor restrictive pentru evreii nenaturalizați, incluse în legislația privind practicarea unor meserii. Amintim în acest sens, interzicerea vânzării bâuturilor spirtoase, reintrodusă în 1880. Prin legea burselor și comertului, din 4/16 iulie 1881, li se interzicea evreilor, practicarea activităților de agenți de schimb și de bursă, legea comerțului ambulant din 17/29 matie1884, interzicea evreilor activitatea în acest domeniu.

Anumitele restrictii existente în societatea românească determină dorința de imigrare spre Itrael. Astefel în 1902, Comitetul Asociației Meseriașilor Evrei din România, lansează chemarea la emigrarea în Israel. În același an, guvernul american intervenea cu o notă diplomatică adreată semnatarilor Tratatului de la Berlin din 1878, propunând intervenția aceastora pentru a stopa emigrarea evreilor din România și desigur pentru a interveni în înbunătățirea situației lor. Atrași de sionim, evreii din România, continuă să emigreze, astefel că documentele indică că, până în 1914 au emigrat pre Israel cca 90.000 de persoane. Chiar dacă sionismul evreiec și mișcarea de emigrarea spre Palestina are aadepâi numeroși, în Regat și nu numai, o poziție importantă este deținută și de mișcarea care se pronunță pentru asimilarea evreilor. Susținători ai acestei mișcari erau din rândurile evreilor intelectuali, dar și din rândul evreilor bogați, care dispuneau de resure financiare importante.

Pe lângă aceste orientări, de integrare, de susținere a sionismului evreiec, un rol important îl ocupă în comunitățile evreiești la începutul secolului XX și orientări ale ideologiei socialiste. Mișcarea socialistă propunea opâiunea unei asimilări în bloc, printr-o revoluție politică și socială de tip, socialist. Sunt atrași de acveastă ideologie reprezentați de marcă ai societății evreiești din care îi amintim pe, Dr. Ștefan Stâncă Stein, Constantin Dobrogeanu-Ghera. Unii reprezentanâi de seamă ai Comunității evreiești, s-au înrolat în rândurile PSDMR, precum Max Wexlen, Littman Gheierter. Aceștia veneau la rândul lor cu soluții neceaare rezolvării problemei evreiești. Susțineau programul PSD, deoarece la punctul 10 al acestuia, erau incluse referiri directe la problema evreiască,, drepturi depline pentru evreii indigeni, adică drepturi civile și politice egale cu cetățenii români.

Răscoala din 1907, a scos în evidență tensiuni existente în sânul societății românești, determinate de problema evreiască. Debutul răscoalei, pe pământurile arendate unor evrei, determină într/o primă fază caracterul antievreiesc al acesteia. Mulți locuitori de origine evreiască, din târgurile Moldovei, au fot victime ale acestor manifestări. O parte din oamenii importanți ai vremii, susțuineau faptul că elementul evreiec, implicat în exploatarea țăranilor, este singurul vinovat de soarta grea pe care o au țăranii români.

Presa internațională, subliniază faptul că victime ale furiei țărănești au si repreentanți ai populației evreiești, scoțând astfel în evidență, problema evreilor din România și desigur, problema evreiască.

Poziții antievreiești apar în legătură cu această problemă ți în scrierile lui Vasile Alecsandri, pamfletele lui Ioan Slavici, scrierile economice ale lui P.S. Aurelian, A D Xenopol, operele filosofice ale lui V Conta și BP Hasdeu.

Unele discursuri politice, îi încriminează pe evrei, acuzându-i de lipsă de loialitate față de țară, de utilizarea forței oculte a banului și desigur de implicarea în francmasonerie.

Între 7 și 9 septembrie 1886, avea loc la București un Congres antisemitist româno-european, la care nu au participat personalități marcante ale vremii, dar care îndemna la violență, contra evreilor. S-au făcut încercări de organizare a bunor comitete antisemite în Moldova, care însă au avut po durată efemeră, iar ca recație, au avut loc incidente de stradă.

În 1885, la București, urmând modelul de organizare al francmasoneriei, s-au pus bazele Alianței Antisemite, un membru important al acesteia fiind C. Istrati-ministrul instrucțiunii publice, care a fondat în 1900, Apărarea Națională.

Fondarea în 1910 a Partidului Național Democrat, de către N Iorga și AC Cuza, relansează în spațiul public, problema evreiască. În programul partidului se vorbea despre ,, soluții naționaliste ale problemei evreiesti,,

În fața unor astfel de idei, reprezentanți precum, PP Carp, Titu Maiorescu, Contantin Rădulescu Motru, iau atitudine. Spre exemplu Constantin Rădulecu Motru, filosof și psiholog, considera antisemitismul ca o expresie a ,, naționalismului sălbatic și a urii față de străini,,.

La rândul lor, ILCaragiale, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, au reactionat față de atitudinile negative contra evreilor, printre personajele evocate, s-au aflat și personaje evreiști, portretele acestora au fost realizate pornind de la înțelegere și sentimente de compasiune.

În fața acestor provocări, începând cu 1910 se revigorează mișcarea pentru emanciparea evreilor. Se va constitui Uniunea Evreilor Pământeni, organizație care a ajuns până în 1916 să reprezinte 87 de asociații cu 12 000 de membrii. Această organizație milita pentru acordarea de drepturi evreilor din România, prin emancipare politică și utiliza ca si metodă, intervenția pe lângă Marile Puteri, în vederea obținerii acestora din partea statului român.

Emanciparea populației evreiești din România a constituit o temă de dezbatere în cadrul agendei determinată de Războaiele Balcanice. În noul context politic determinat de noua conjunctură, se remarcă ca si urmare a participării populației evreiești la acest conflict, preocuparea unor personalități politice românești, pentru naturalizarea, cel puțin al celor mobilizați În acest sens, Take Ionescu, remarca,, evreii s-au comportat foarte bine, din toate părțile și fără vre/o înțelegere prealabilă, cuvântul de ordine a fost că va trebui să-i naturalizăm pe evreii mobiliați,, Acest lucru însă nu s-a realizat. Declanșarea Primului Război Mondial, perioada neutralității românești, dar și intrarea României în Război alături de Antanta, face ca la 15/28 august 1916, Uniunea Evreilor Pământeni, să laneze un apel către populația evreiască, pentru a se înrola în armată. Mobilizarea era o soluție în vedererea realizării naturalizării, dar aceasta scotea în evidență și dragostea evreilor pentru țară și dorința ca obiectivele naționale să fie realizate. Peste 25.000 de evrei au fost înrolați, iar comunitățile evreiești din toată țara au susținut, desigur și după poibilități, financiar acest război.

Finalizarea conflictului și noua conjunctură oferită de cadrul de desfășurare a Conferinței de la Paris(ianuarie 1919-ianuarie 1920), oferă posibilitatea SUA și Marii Britaniei de a interveni prin canale diplomatice, pe lângă oficialitățile riomâne, în vederea acordării de drepturi politice populației evreiești. S-au implicat în acest sens organizații precum Național Federation of Romanian Jews, ordinul religios B nai Brith. Tratatul semnat în urma încheierii Păcii de la București-Buftea din 24 aprilie/7 mai 1918, prevedea la art. 27, Cap.7, egalitatea dintre cultele minoritare și cel ortodox. Același tratat la art. 28 prevedea,, diferența religioasă nu poate influența starea și drepturile civile și pe cele politice.” Până la ratificarea Tratatului, guvernul României trebuia să dea o lege prin care evreii trebuiau ă fie încetățeniți în bloc. Guvernul Alexandru Marghiloman, la 27 mai 1918, acorda printr-un act legislativ, cetățenia română evreilor care au ervit armatei române, celor născuți în România, celor cu părinți români, soțiilor și copiilor acestora, această lege a fot anulată. Un nou decret-lege, adoptat la 29 decembrie 1918, de către guvernul Brătianu, stabilea noul statut provizoriu al populației evreiești. Acest document a nemulțumit populația evreiască și a determinat dicuții în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. Feanța, SUA și Marea Britanie se pronunțau pentru neutarilizarea în bloc a evreilor, obținută în cele din urmă și reflectată și de către Tratatul minorităților semnat la 9 decembrie 1919. Aceta garanta libertatea cultelor, a drepturilor civile și religioase tuturor minorităților naționale. Art 7 sublinia atfel,, România se angajează să recunoască ca supuși români cu drepturi depline și fără nicio formalitate pe evreii locuitori ai tuturor teritoriilor României și care nu pot să se preleveze de nicio altă naționalitate.”

Pentru evrei ca și pentru toate celelalte minorități naționale, înfăptuirea Marii Uniri a însemnat începutul unei perioade de multiple transformări, atțt la nivelul mentalității cât și la nivelul colectivității din acest spațiu. O primă consecință a acestui act itoric a fost desigur creșterea numărului populației evreiești, ca urmare a aportului de locuitori de această etnie din Basarabia, Bucovina și implicit Transilvania. Dacă înainte de război, numărul evreilor era în jur de 230.000, după 1918, asistăm la o triplare a acestuia, minoritatea evreiască situându-se din punct de vedere statistic pe locul al treilea în rândul minorităților, după maghiari și germani. Din punct de vedere cromantic, comunitatea evreiască de după 1918, este alcătuită din evrei rusofili, proveniți din Basarabia, germanofili, proveniți din Bucovina, maghiarofili, proveniți din Transilvania, ceea ce a făcut uneori dificilă omogenizarea cultural-comunitară, sporindu-i particularitățile mai ales în modul de aobordare istorică.

După 1918, evreii au fost încetățeniți în masă, realizarea României Mari, dezvolatrea economică de după 1918 îl readuce în prim plan și pe evreul român a cărei contribuție în exportul de cereale dar și în circulația internă a mărfurilor, nu este deloc de neglijat.

Populația evreiască din România se concentra, în principal în orașe, având un procent de 14,4% din totalul populației urbane a țării. Din punct de vedere al tatutului socio-profesional, un loc important este deținut de categoria peroanelor active în domeniul bancar, comerțului, industriei, diverselor meserii. Mai puțin solicitate erau și profeiile didactice și cele din domeniul serviciilor publice. De remarcat, în conformitate cu documentele și statisticile existente, faptul că în perioada cuprinsă între 1921/1936, un procent de 7,6% din rândul copiilor evrei înscriși în școlile elementare, ajungeau să finalizeze studii universitare, în timp ce procentul copiilor români era de 1,5%.

Membrii Comunității Evreiești, în urma încetățenirii s-au remarcat și prin implicarea în viața politică, prin înscrierea în partide și reprezentare în Parlament, aducându-și atfel aportul la consolidarea statului național unitar român, la dezvoltarea democrației și pluralismului, la modernizarea socială și sincronizarea României cu statele dezvoltate ale Europei. Inscriși în partdele politice tradiționale dar și în noile partide evreieiești precum Blocul Evreiesc, Uniunea Evreilor Pământeni, transformată ulterior în Uniunea Evreilor Români, Partidul Evreiesc, în alegerile din 1919, în Prlament au fost aleși 2 deputați evrei, în alegerile din 1920, doi deputați evrei, în 1922, 5 deputați pe lista liberalilor și 1 pe lista Blocului Evreiesc, în alegerile din 1927, Uniunea Evreilor Români obținea locuri pe liste liberale, iar evreii din Blocul Evreiec, pe listele PNȚ. În 1937, nu obțin locuri în Parlament. Activitatea parlamentarilor evrei, fie că ei erau reprezentanți ai diverselor partide, fie că reprezentau structuri politice românești se înscrie pe linia intereselor generale a ocietății românești, pe linia necesității de modernizare și de întărire a democrației.

Oamenii politici evrei din România, aflați în vizite în străinătate, dar și prin legăturile pe care le aveau cu diverse instituții și personalități europene și americane, au contribuit la promovarea unei imagini pozitive a țării și a obținerii unor avantaje economice și diplomatice. La rândul lor, evreii români stabiliți în străinătate, au organizat în perioada interbelică numeroase activități pentru a susține valorile spirituale și democratice ale țării de origine. Nicolae Iorga, la întoarcere dintr-o vizită din SUA, în anii 30, aprecia comunitatea evreilor originari din România, pentru acțiunile organizate și implicarea în răspândirea unei imagini pozitive a României în acest stat al lumii.

În perioada interbelică, evreii s/au implicat activ în viața economică dar și în domenii precum urbanismul, cultură, învățământ, artă, contribuind astfel la dezvoltarea tezaurului cultural al țării. Evreii din România susțin de asemenea și curentele moderne din sânul iudaismului, dar și anumite atitudini politice față de problemele evreiești mondiale. Mișcarea sionistă este susținută de evreii basarabeni, dar și din Transilvania și Vechiul Regat. Astfel au existat pretutindeni zeci de organizații de tineret și nu numai care susțineau mișcarea sionistă și care activau în acest scop.

Între comunitățile evreiești, existau anumite particularități pe care dorim să le semnalăm în ceea ce urmează. În Transilvania, comunitatea evreiască, conform datelor recensământului din 1920, se ridica la 181.340, aproximativ 3,5% din populația totală, funcționau 111 comunități de orientare ortodoxă, coordonate de Birolu Central Ortodox, 23 comunități neologe și 8 statu-quo-ante. Limba evreilor era în proporție de 73,3% maghiară, în zponele de nord și de nord-est se vorbea idiș, în zona Arad, Banat, evreii vorbeau în limba română. După Unirea din 1919, tineretul evreiesc și/a însușit limba română, cultura rămânând preponderent magiară. Din punct de vedere politic, la Cluj se constituie în 1918 Federația Națională a Evreilor din Ardeal, afiliată în 1920 Organizației Mondiale Sioniste. În 1926 Uniunea Evreilor Români deschide o nouă filială la Cluj. În Transilvania, evreii dețineau o pondere importantă în comerț, în industrie, în exploatarea forestieră, în editarea și difuzarea de carte. Evreii din Transilvania se vor confrunta începând cu 1923 cu atitudini antisemite, intensificate ulterior, ceea ce determină și dorința de emigrare și deci o intensă activitate sionistă.

În Banat, evreii s-au integrat mai ușor în structurile sociale, economice, administrative, interferențele culturale și religioase au creat o mentalitate favorabilă afirmării valențelor creative evreiești. Mișcarea sionistă are și aici numeroși adepți ceea ce se reflectă în funcționarea unor organizații, la Timișoara precum Jewish National Fund, Palestina Fundation Fund, etc.

În Basarabia, evreii implicați în acțivități economice, comerciale dar și în agricultură se dezvoltă în perioada interbelică importante centre de activitate politică sionistă și de cultură.

În Bucovina, medicii, inginerii, avocații, profesorii evrei erau extrem de apreciați pentru competența lor, la fel ca și industriașii, comercianții și meseriașii. În perioada interbelică, viața culturală și spirituală evreiască se intensifică. Teatrul evreiesc se modernizează și își lărgește spațiul, pictura, muzica sunt preocupri remarcante, la fel și activitatea publicistică. La Cernăuți activa o societate de muzică Musik-Verein, societăți literare, din rândul cărora se desprin reprezentați de marcă, scriitori atât de limbă idiș, cât și de limbă germană.

Capitlul românesc al Holocaustului

La 21 ianuarie 1938, guvernul Goga-Cuza, inaugurând noua legislație antisemită, va lărgi un proces politic nefast care va duce la ,, revizuirea cetățeniei evreilor,,.

În august 1940 guvernul Gigurtu crează baza legală folosită și amplificată de guvernarea dictatorială a lui Ion Antonescu, pentru deposedarea evreilor de toate drepturile politice și supunerea lor în plan economic. Populația evreiască de pe cuprinsul teritoriului rămas sub administrație românească, după pierderile teritoriale din vara anului 1940, devine victima unor măsuri discriminatorii, este eliminată din serviciile publice, i se interzice de a-și practica ocupațiile. Prin decretul din 1940, evreii sunt eliminați din toate gradele și formele de învățământ, începân cu grădinițe și terminând cu universități. Introducerea muncii forțate pentru bărbați, care unt excluși din armată, dislocarea a zeci de mii de familii de evrei din sate și orașe, pentru a-i concentra în reședințe de județ, au fot măsuri care, chiar dacă nu atingeau tragismului genocidului din alte șări, tindeaui să ducă la degradarea socială și civilă a unei colectivități umane care, prin strădaniile multor generații, dobândise în țară, un anumit statut social prin contribuția la dezvoltarea societății moderne românești.

Începând cu 1940, evreii din România, suferă expierența tragică a unor pogromuri, La Dorohoi, București, Iași, (sute de evreii au fost uciși), a unor nimicitoare deportări în Transnistria.

Pogromul de la  Dorohoi a avut loc la 1 iulie 1940. Numărul victimelor diferă de la o sursă la alta, oficial s-a stabilit că numărul celor uciși a fost de 53 (și încă zeci de răniți). Evreii localnici și mai mulți autori (istoricii  evrei Carol Iancu, Jean Ancel, Lya Benjamin) susțin însă că numărul celor uciși a fost însă de 165 până la 200. Istoricul Dinu Giurăscu, în legătură cu acest eveniment tragic, menționează că la 2 iunie 1940, militari aparținând Regimentului 3 grăniceri Pază, abia întorși din Basarabia, "…unde au avut dificultăți foarte mari cu evreii de la nord de Prut… s-au răzbunat", la Dorohoi. Numărul victimelor a fost de 40 de evrei morți și 15 răniți, printre aceștia fiind și militari evrei aparținând armatei române. Ordinea a fost repusă în drept de alte trupe ale armatei române după ce generalul Constantin Sănătescu a descoperit, din întâmplare, atacul desfășurat împotriva soldaților români de origine evreiască și împotriva evreilor locali.

La rândul său Pogromul de la Iași desfășurat între 27-29 iunie 1941, a fost una dintre cele mai sângeroase acțiuni antievreiești din România, inițiat de Ion Antonescu, împreună cu autoritățile locale, căzându-i victimă aprozimativ 13.265 de evrei români. Acțiunea debutează cu percheziții desfășurate la locuințele evreilor ieșeni, ordonate de prefectuul județului, colonelul Dumitru Captaru, comandantul garnizoanei, colonelul Constantin Lupu, chestorul poliției, colonelul Constantin Chirilovici și inspectorii Siguranței Statului Emil Gioseanu și Matei Cosma. La 27 iunie 1941, Ion Antonescu dispunea telefonic, printr-o convorbire cu colonelului Constantin Lupu "Să curețe Iașul de evrei". Acțiunea urma să fie mascată ca făcând parte din ordinul anterior al conducatorului:„Evacuarea tuturor evreilor, între 18 și 60 de ani, din zona cuprinsă între Siret și Prut".

În aceiași zi, soldații români din divizia de la Iași, ucid 400 de evrei, în apropierea localității Sculeni. Asasinarea evreilor a avut drept pretext faptul că aceștia au fost de partea sovieticilor, victimele au fost nevoiete să-și sape singure groapa comună în care urmau să fie îngropați. În 28 iunie, au loc noi acțiuni coordonate de ofițeri ai armatei și jandarmeriei române, sosiți la Iași în acest scop. În raportul nr. 1.042 din 29 iunie 1941 către  Mihai Antonescu ministrul de interne și vicepreședintele consiliului de miniștri, colonelul Captaru, prefectul Iașului raporta executarea ordinului de evacuare a evreilor din Iași.

„Raportăm că în noaptea de 29-30 iunie s-au tras numeroase focuri de armă din case particulare […]. S-a tras asupra coloanei în marș a unei trupe de infanterie românească care trecea prin oraș spre front. […] Nu s-a putut prinde nici un individ în flagrant delict. […] După indicațiile obținute până în prezent, se constată că se caută de către anumiți indivizi să arunce vina asupra evreilor din oraș cu scopul de a ațâța armata germană și română, precum și populația creștină contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masă a acestora. Până la ora 13 se aflau la chestură circa 3 500 suspecți în cea mai mare parte evrei” În urma acestui raport din diverse motive, unul fiind și acela de a-și justifica poziția de neimplicare în aceste evenimente, Captaru a fost destituit din funcția de prefect și trimis pe front. În toată perioada menționată atât reprezentanții autorităților, dar și unii locuitori din Iași, au comis numeroase acte de violență împotriva evreilor, precum crime, jafuri, violuri. Multi bărbați evrei au fost uciși pe străzi, alții arestați și maltratați în sediile poliției. Evreii supraviețuitori masacrelor inițiate, după pedepse crunte aplicate, au fost înghesuiți în vagoane de marfă, închise ermetic care au circulat cu viteză redusă între diferite gări din Moldova. Aceste trenuri, numite Trenurile Morții, urmau să plece înspre Călărași, Podul Iloaie sau spre alte destinații. Trenul spre Călărași eavea vagoane în care au fost îngrămădiți 5.000 de evrei și din care nu au supaviețuit decât aproximativ 1000. În vagoanele trenului spre Podul Iloaiei, au fost îngrămâdiți peste 2000 de evrei din care au supraviețuity aproximativ 700. Datorită înghesuirii, a temperaturilor extrem de ridicate, a lipsei de apă, a faptului că în gări nimeni nu avea voie să se apropie de trenuri, nici măcar pentru a scoate cadavrele, victimele au fost în număr extrem de mare. Menționăm însă curajul Vioricăi Agarici, președinta Crucii Roși din Roman care a reușit ca prin acțiunea sa, din gara Roman a reușit să salveze unele vieți evreiești dar care, în urma acestei acțiuni a trebuit să se refugieze la București. Ea a fost unul din cei 54 de români omagiați de Statul Israel cu „Cetățenia de Onoare” și cu titlul „Drept între popoare”. După ce la 30 august 980 de evrei supraviețuitori ai trenului au ajuns la Călărași, autoritățile au dispus transportatrea lor înapoi, la Iași. O parte a victimelor Pogromului de la Iași au fost îngropate în gropi comune în Cimitirul evreiesc din Iași, alții aproximativ 1.200 de evrei, care nu au supraviețuit trenului morții sunt îngropați în gropi comune la Podu Iloaiei, Târgu Frumos, sau în alte stații de pe traseul acestor Trenuri ale Morții. Gropi comune cu schelete de evrei uciși au fost descoperite la Sculeni, Popricani, numărul total al victimilora jungând astfel la peste 14.850 de evrei așa cum menționează  Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România.

Un nou pogrom, de data asta desfășurat la București în timpul Rebeliunii legionare, din ianuarie 1941, a reprezentat punctul cuminat al acțiunilor antievreiești. În timpul guvernării național-legionare, au fost elaborate peste 20 de decrete-legi, prin care au fost restrânse drepturile și libertățile civice ale evreilor. În contextul disensiunilor dintre Antonescu și legionari, propaganda antiecreiască atinge cote alarmante. În momentul declanșării rebeliunii, legionarii au atacat și jefuit cartierele evreiești, au devastat temple și sinagogi. Templul Coral, Templul Uniunea Sfântă, și Sinagogile Bet Midraș, Sinagoga Mare și Sinagoga Bet EL au fost devastate și jefuite și distruse în mare parte. Cu aceiași situație s-a conmfruntat și alte temple și sinagogi, spre exemplu Sinagoga sefardă Cahal Grande a fost arsă complet, cărțile de religie, biblioteca antică, sulurile Torei au fost depozitate în mijlocul sinagogii și incendiate. Pe lângă acestea, în timpul rebeliunii, mii de evrei din București au fost arestați, maltratați și torturați ân chinuri groaznice. Sediul Uniunii Comunităților Evreiești din România ca și domiciliul rabinului șef, doctor Alexandru Șafran, au fost devastate, furându-se tot ceea ce era valoros. Moara Străulești, de la Bucureștii Noi, Primăria Jilava, Sediile legionare au fost centre de tortură, unde si-au găsit sfârșitul zeci de evrei. 90 de evrei, supraviețuitori ai centrelor de tortură, au fost încărcați în camioane, transportați și împușcați în cap în pădurea Jilava. Printre cei asasinați aici s-au aflat și Alexandru Solomon, vicepreședinte al Comunității Evreiești din București, Ioshua Cupertic-cantorul Templului Coral din București, Rabinul Zvi Gutman a fost împușcat, însă a supraviețuit. Un alt episod sângeros l-a constituit masacrul de la abator. 15 evrei de la centrul de tortură al Prefecturii Capitalei au fost duși la abatorul Bucureștiului, împușcați în ceafă. Câteva trupuri de evrei au fost introduse în clădirea abatorului, atârnate în cârligele pentru vite, unelor li s-au scos intestinele, care au fost puse în jurul gâtului.

Scriitorul Virgil Gheorghiu consemnează următoarele: “În imensa sală a abatorului unde boii sunt agățați cu cârlige pentru a fi spintecați, erau suspendate acum cadavre de oameni goi. Era un spectacol oribil care întrecea în cruzime orice imaginație. Pe unele cadavre era însemnat cuvântul “CUȘER”. Erau cadavre de evrei… Sufletul mi-e murdărit. Mi-e rușine de mine însumi. Rușine, pentru că sunt român ca acei criminali din Garda de Fier.”

Statisticile și studiile de specialitate indică ca număr de victime, în jur de 120-140 de victimie, la care s-au adăugat distrugeri de ateliere, prăvălii, locuințe, bunuri, etc.

Deportarea în Transnistria, masacrarea prin această metodă a unor colectivități întregi de evrei din Bucovina, Basarabia și Dorohoi a reprezentat un alt moment de restriște pentru istoria evreilor români. La 9 octombrie 1941 încep deportările în Transnistria, care se afla în admnistrația României din august 1941. Potrivit datelor oficiale, circa 120.000 de evrei și 12.000 de romi și-au pierdut viața în lagărele din Transnistria. „Transnistria era gândită ca loc de exterminare. Au fost cazați în foste colhozuri, gospodării, de multe ori în cocinele de porci”, spune Liviu Rotman.

În acest teritoriu, în localități precum Movilău, Șarhorod, Kopaigorod, Obladovka, Berșad, au fost înființate în 1941 ghetouri și lagăre de muncă. Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportați aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord și Basarabia). Doar circa o treime a supraviețuit anului 1943.În 1942, peste 5.000 de persoane au fost transferate ca forță de muncă (preponderent la construcția drumurilor) autorităților germane din Ucraina de dincolo de Bug, aflată sub ocupație. Starea deportaților era precară, sufereau de epidemii, erau maltratați și puși la muncă forțată. Acțiunile de deportare erau organizate de Cartierul General al Armatei Române, iar executarea și supravegherea deportărilor era în seama Jandarmeriei române. Istoricului Anca Aurelia Ciuciu, pe baza cercetărilor realizate menționează că 22 % dintre deportați erau copii. În toamna anului 1943, în Transnistria au fost lăsați să moară de frig și de boli 20.000 de copii sub 18 ani.

În octombrie 1942, Ion Antonescu cere oprirea deportărilor în Transnistria. Cea mai importantă decizie este însă aceea de a nu-i trimite la Auschwitz pe evreii din Regat ori din Transilvania de Sud. Așa se face că 292 000 de evrei români supraviețuiesc. Salvarea, dar de această dată prin emigrare, vine și pentru alți 9000 de evrei care reușesc să ajungă în Palestina în perioada 1939-1942.

Organizații evreiești precum Federația Uniunii Comunităților Evreiești, dizolvată și înlocuită la 17 decembrie 1941 cu Centrala Evreilor din România, Sfatul Evreiesc, uneori cu sprijinul autorităților române au reușit să organizeze transporturi cu evrei spre Țara Sfântă, să asigure ajutorarea materială a evreilor polonezi refugiați în România, sau a evreilor din Transilvania de Nord, au reușit să tină deschise porțile unor școli și instituții culturale evreiești.

După 23 august 1944, problemele Comunității Evreiești din România nu au dispărut. Chiar dacă au fost scoși de sub incidența legilor rasiale, unii nu si-au mai redobândit niciodată bunurile sau locuințele, starea de sărăcie afectând o mare parte a membrilor acesteia. Emigrarea era văzută ca unică alternativă pentru impasul social economic și comunitar de marea majoritate a populației evreiești, mai ales că pe teritoriul României au activat importante organizații sionite.

În ceea ce privește numărul membrilor Comunității Evreiești din România, situația s-a modificat după cel de-al Doilea Război Mondial, de la un an la altul, în primul rând datorită emigrării în Israel. La sfârșitul acestui război, numărul populației evreiești era estimat la 8.000. Această cifră, includea și supraviețuitorii din Transnistria, evreii din Cernăuți, supraviețuitorii Holocaustului din N-V Transilvaniei. În 1947, din inițiativa Congresului Mondial Evreiesc, se realiza un recensământ al populației evreiești. Potrivit datelor acestuia, în România trăiau 428.312 evrei. În legătură cu numărul populației evreiești din România, în epocă s-au făcut foarte multe exagerări, astfel se menționa că, în anii de până la recensământul din 1956, nu s-a putut preciza cu siguranță câți evrei trăiau în România. Dacă la recensământul din 1956, trăiau în România 146.264 evrei, la cel din 1966, numărul acestora era de: 42.888, la cel din 1977, de: 24.667, la cel din 1992, de: 8.955, iar potrivit celui din 2002, mai existau doar: 5.785 evrei. Potrivit acestor cifre, descreșterea populației evreiești din România, a fost cauzată de Holocaust, deportări masive, pogromuri, iar după încheierea războiului de emigrarea masivă în Israel, înregistrând o valoare de 75 de ori mai mică, față de anul 1930 și de circa 43 de ori mai mică față de anul 1947. Din România au emigrat aproximativ 400.000 de evrei, dintre care 300.000, s-au stabilit în Israel, restul în diferite țări ale lumii occidentale . După 1918, minoritatea evreiască, ocupa poziția a patra în rândul minorităților, din punct de vedere numeric. În 2005, aceasta se afla pe ultimul loc. Dacă între 1945-1947, structura profesională a comunității evreiești se prezenta astfel: 49.000 meșteșugari și artizani; 35.000 funcționari; 34.000 comercianți și industriași; 9.500, liberi profesioniști (medici, avocați, ziariști, artiști), în 2002, 497 erau elevi-studenți; 3.378, pensionari; 119, casnice; 142 erau întreținuți de alte persoane; 44 erau întreținuți de stat; 83 aveau alt statut. În agricultură erau încadrați 22 de evrei; în silvicultură, exploatarea forestieră, economia vânatului, 1 singură persoană; în industria extractivă 7 persoane, în industria prelucrătoare, 219; în domeniul energetic, 35; în construcții, 62; în comerț, 217; în domeniul hotelier și cel al alimentației publice; 23. Alte activități importante pe care le desfășurau evreii din România, potrivit acestui recensământ, erau: tranzacții imobiliare și închirieri; 219 persoane; învățământ, 187; sănătate și asistență socială, 190. 43% din cadrul acestei etnii erau absolvenți de învățământ superior. După limba vorbită, 3.917, vorbeau limba română; 614, limba maghiară, 119, germana; 2, romani; 1 ucraineana; 24 , rusa; 2 turcă; 2, slovacă. Concomitent cu scăderea numerică a populației evreiești se constată și un accentuat proces de îmbătrânire a acesteia. Astfel, potrivit datelor recensământului din 2002, din 5.785 evrei, 66 se încadrau între 0-4 ani; 71, între 5-9 ani; 106, între 10-14 ani; 123, între 15-19 ani;235, între 20-24 ani; 190, între 25-29 ani; 186, între 30-34; 121, între 35-39 ani; 193, între 40-44 ani; 333, între 45-49 ani; 466, între 50-54 ani; 382, 55-59 ani; 375, între 60-64 ani; 520, între 65-69 ani; 690, între 70-74 ani; 1728, între 75 și peste.

Sionismul românesc adânc înrădăcinat în mentalitatea colectivă evreiască a contribuit la desfășurarea aliyei, ideea emigrării spre Palestina, în alte scopuri decât cele religioase, a apărut pe aceste meleaguri la sfârșitul sec. XIX. Se cuvine să menționăm două momente marcante din istoria sionismului românesc cu urmări și implicații profunde la nivelul mentalului colectiv evreiesc. Un prim moment este reprezentat de întrunirea primul Congres al tuturor Uniunilor Sioniste din România, pentru colonizarea în Eretz Israel, desfășurat la Focșani, între 30-31 decembrie 1881 cu 16 ani înaintea Congresului de la Basel din 1897. Lucrările acestuia, cu ecouri profunde și dincolo de granițele țării, au impulsionat mișcarea sionistă pe ansamblul ei. Un alt moment important este reprezentat de întemeierea așezărilor Rosh Pinah și Zikhron Yaakov, care marchează începutul colonizării organizate în Palestina.

Evreii originari din România după stabilirea lor in Israel au reprezentat un liant important în inițierea și dezvoltarea relațiilor româno-israeliene fiind totodată consumatori de cultură românească și vorbitori de limbă română. În Palestina Otomană, limba română era vorbită în coloniile Rosh Pinah, Zikhron Yaakhov, Yesod etc. pentru redactarea corespondenței cu cei rămași acasă dar și în convorbirile particulare între membrii așezărilor. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea Bisericii Ortodoxe din Ierusalim a fost ocupată de către autoritățile mandatare britanice pentru a fi folosită de postul de radio BBC pentru transmiterea programelor în limba română.

Evreii originari din România, ajunși în Israel s-au constituit în elemente deosebit de active și în diverse sectoare economice. Astfel încă din perioada interbelică se pun bazele Camerei de Comerț româno-palestiniană, care editează două publicații cu caracter economic în limba română: Buletinul Camerei de Comerț româno-palestiniană ( 1934-1938) și Informatorul (1937). Acestea apar la București dar au fost difuzate și în Palestina. În 1935 la Haifa s-a tipărit revista economică în limba română: ,,Palestina: organ independent de informațiuni, pentru strângerea relațiunilor comerciale și financiare dintre România și Palestina.”( apar doar două numere).

Evreii originari din România, s-au remarcat și în diverse ramuri industriale din Israel după 1948, cum ar fi industria aeronautică, înființată în 1953. Unul dintre fondatorii acesteia, a fost inginerul Melah Manor. În cadrul acestei ramuri industriale, au lucrat de-a lungul timpului mulți ingineri, evrei de origine română, aceștia reprezentând 20%, din forța totală de muncă în acest domeniu. În industria militară, sectoarele chimice, au fost întemeiate și conduse de ingineri români. Inginerii: Hugo Pri-On, părintele motoarelor de rachete servind la transportul de sateliți, Uzia Galil, părintele armelor automate ,,Uzi” și ,,Galil”, Dov Raviv, inițiatorul proiectilelor de intercepție a rachetelor ,,Khetz”, sunt toți de origine română.

Activând si în domeniul juridic, în diplomație, în domeniile educației, evreii originari din România au contribuit la apariția și dezvoltarea presei din Israel în limba română. Se cuvine să amintim cotidianul ,, Viața noastră”, care apare din 1950, inițial ca oficios al Partidului Muncii iar mai apoi ca ziar independent. La ora actuală în Israel cele mai importante cotidiene în limba română sunt: ,,Jurnalul săptămânii”; ,, Revista familiei” ; ,,Revista mea”- în asociere cu ,,Viața noastră” ; ,,Express Magazin”- în asociere cu ziarul ,, Jurnalul săptămânii”. Pe lângă aceste publicații care apar la Tel Aviv, există și publicații locale în limba română la Ierusalim, Haifa, Beer Sheba, Naharyah . Din 1954 există zilnic de asemenea o emisiune la Radio Israel în limba română.

Evreii originari din România au contribuit la obținerea independenței Israelului, ca urmare a războiului din 1948, 7% din cei căzuți pe câmpul de luptă au fost evrei din România. De asemenea, au făcut parte din rândurile organizațiilor clandestine: Hagana, Etzel, Lekhi, în Brigada Evreiască. După 1948, Yona Rozen, Yoel Palgui, Ytzchak Ben Efraim, foști combatanți în trupele de parașutiști, evrei români, vor îndeplini misiuni diplomatice, Shaike Dan, parașutat în România a fost timp de mulți ani cel care a negociat în numele statului Israel, condițiile în care autoritățile române au autorizat ieșirea evreilor din țară și stabilirea lor în Israel. Evreii originari din România au participat la apărarea si securitatea Israelului, astfel că în unitățile terestre, maritime și de aviație ale forțelor armate, au servit opt generali de divizie, 23 generali de brigadă. Menționăm numele lui Amos Manor, fost comandant al Serviciului de Securitate Internă; Sandu Mazor, comandantul adjunct al Poliției Naționale, general de divizie, fost ambasador al statului Israel la București. Un număr mare de evrei originari din România au ajuns ofițeri, cu grade inferioare.

Atașamentul evreilor originari din România față de valorile culturii românești, față de țara în care s-au născut se poate desprinde și din afirmațiile lui Moshe Idel ,,Atunci când am părăsit România, am vrut s-o părăsesc. Nu m-a obligat nimeni să plec, n-am plecat din greșeală. Dar niciodată n-am încercat să uit România, nici măcar în primele perioade, perioada liceului și perioada armatei, când m-ar fi ajutat poate să uit, fiindcă trebuia să învăț atâtea lucruri noi în noua mea patrie”. La rândul său, primarul orașului Nazareth, Menachem Ariav, declara în 1991, revistei ,,Lumea”: ,,Multe funcții de conducere din oraș sunt deținute de evrei din comunitatea românească. Nazareth este unul dintre orașele cu cei mai mulți evrei din România. De fapt întregul Israel a beneficiat de pe urma specialiștilor veniți din România: medici, ingineri, etc… eu ca evreu, născut în România, vorbesc desigur cu mai mult suflet despre această țară.” Referitor la atitudinea față de România a evreilor originari din România merită sa amintim remarca prof. univ. Ștefan Cazimir, care a vizitat Israelul împreună cu o delegație parlamentară în 1991,, mulți israelieni au plecat din România, puțini însă au părăsit-o”. La rândul său, Sandu David, președintele Asociației Scriitorilor de Limbă română din Israel, a declarat ,,Eu mă consider israelian, dar faptul că sunt născut în România este un lucru care nu se poate uita. Tot ce ține de această țară mă impresionează, legăturile mele cu pământul românesc sunt fundamentale, structurale, aici mi-am petrecut tinerețea și toată viața am rămas cu sufletul, cu gândul, cu poezia în spațiul românesc. Nu am întrerupt niciodată legătura cu țara natală.”

Este un fapt evident constatat de către toți ziariștii români care vizitează Israelul, că opinia publică a Aliyei românești, urmărește cu interes tot ce privește România și fiecare om tânăr, matur sau bătrân, dorește să revină măcar o dată în România, pentru a revedea plaiurile natale.

Întărirea legăturilor dintre cele două țări, constituie principalul obiectiv al organizațiilor: Asociația Culturală De Prietenie România-Israel, Liga de Prietenie Israel-România. Organizația Evreilor Originari din România, Asociația Culturală Mondială a Evreilor Originari din România, Centrul de Studiu al Evreilor Originari din România,, Golstein Goren” de pe lângă Universitatea din Tel Aviv. Relațiile dintre România și Israel, în special cele economice, mai ales după 1989, au fost impulsionate de legăturile profunde ale evreilor originari din România cu țara natală. Interesul pe care l-a arătat Isrealul și continuă să-l arate, în mod constatnt, față de oferta economică românească se bazează, în primul rând, pe un capital de relații tradiționale, personale. Sunt mulți oameni de afaceri evrei născuți în România sau copii ai acestora care s-au bucurat de succese deosebite în Israel în toate domeniile, și nu numai în Israel și, care au investit și dezvoltă afaceri în România.

Evreii originari din România au sprijinit politic, prin diverse acțiuni, țara în care s-au născut. Comunitatea Evreilor Originari din România, declara președintele Uniunii Evreilor Originari din România, Zeev Schwartz, are ,,puterea și influența” necesară pentru ,,a ajuta statul român în toate direcțiile internaționale. Israelul este –un nod de cale ferată pentru că, deși este o forță mică, are mare influență în S.U.A. precum și în alte țări”. Unele proiectele realizate de organizații ale evreilor originari din România au urmărit în mod constant, aducerea în țară din ,,Israel, Canada, S.U.A. Franța, a fiilor și nepoților evreilor originari din România”, pentru a contribui la relansarea economiei românești. În legătură cu atașamentul evreilor originari din România față de țara natală, Rabinul Comunității Evreilor Originari din România, Zosef Wassermann, menționa că, ,,nu uită că s-a născut și a studiat în România și spune peste tot în lume acest lucru, fiindcă este foarte mândru că s-a născut aici”.

Interesele, unitatea evreilor originari din România au fost menținute de-a lungul timpului de organizații constituite în acest scop. În perioada 1948-1989, pe teritoriul Israelului au funcționat: Liga de Prietenie Israel-România și HITACHDUT OLEI ROMANIA (H.O.R.) UNIUNEA EVREILOR DIN ROMÂNIA. După 1989 s-au pus bazele unor noi organizații ale evreilor originari din România, astfel, putem menționa: Organizația Unitară a Originarilor din România; Asociația Culturală Mondială a Evreilor Originari din România, avându-l ca președinte pe Dr. Shlom Leibovici Lais, Uniunea Mondială a Evreilor din Bucovina, avându-l președinte pe regretatul avocat Itzhak Artzi, personalitate reprezentativă a evreilor originari din România; Liga de Prietenie Israel-România, avându-l președinte pe Moshe Nagor; Organizația Foștilor Deținuți sioniști din România, președinte Moshe Talmon. Pe lângă aceste organizații au funcționat și funcționează în Israel Complexul Centrului Comunitar ,,Beit Iakov Iosef- Rav Zwi Gutman”, Fundația Haim și Sara Ianculovici, aceasta acordă premii creatorilor originari din România; Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, asociație condusă de către Shaul Carmel, Shevet Iehudei Romania( S.I.R.), asociație condusă de către Patiel Segal, fiind materializată prin editarea a patru volume dedicate contribuției aliyei române la crearea , apărarea și dezvoltarea statului Israel. Se cuvine, de asemenea, să menționăm și Cercul Cultural Ierusalim, coordonat de către Leon Volovici și Cornel Safirman. Pe lângă toate aceste organizații în Israel, după 1989, s-au pus bazele unor fonduri de premiere, pentru stimularea activităților culturale-artistice ale evreilor originari din România, sau a celor care se ocupă de promovarea valorilor iudaismului românesc și în general a culturii române. Astfel, Fondul de creație ,, Nicu Palty”, creat în cadrul A.C.M.E.O.R., acordă anual câte patru premii a câte 1.000 dolari fiecare, premii sponsorizate de familia Palty, în amintirea publicistului și editorului Nicu Palty. Premiul Zion, în valoare de 1.000 dolari, este sponsorizat de către industriașul Bruno Landesberg. Fondul de creație ,,Sebastian Costin”, creat în cadrul Cercului Cultural Ierusalim, acordă anual un premiu în valoare de 1.500 de dolari, în memoria ziaristului și poetului Sebastian Costin. Premiul de dramaturgie Felix Aderca, Fondul de creație ,,Iacob Groper”, Premiul Mihail Sebastian, sunt demne de a fi menționate, datorită contribuției lor la stimularea activităților cultural-artistice, științifice în limba română. Pe lângă aceste mai funcționează o serie de organizații, specifice evreilor originari din România în funcție de regiunile de unde au venit: Uniunea Mondială a Evreilor din Bucovina (aceasta are în componență: Comunitatea Originarilor din Câmpulung; din Gura Humorului; din Siret; din Vatra Dornei; din Rădăuți, etc), Asociația Israelienilor Originari din Bacău, Asociația israelienilor Originari din Bârlad; din Tecuci; din Ștefănești.

O altă organizație importantă, apărută în Israel, după 1989, este ORGANIZAȚIA UNITARĂ A ORIGINARILOR DIN ROMÂNIA (O.U.O.R.). Oficial a luat ființă, la 27 iunie 2002, din dorința de a se crea o organizație unitară a tuturor originarilor români din Israel. Apariția O.U.O.R. a fost rezultatul inițiativei lui Moshe Nativ – general in rezervă, a avocatului Itzhak Artzi – fost membru al Knessetului, președinte al Uniunii Mondiale a Evreilor din Bucovina, a lui Moshe Nagor – președintele Ligii de Prietenie Israel – Romania si a lui Menahem Ariav – primarul orașului Natzeret Ilit, fost președinte al organizației H.O.R, precum si a lui Moshe Zellinger, Zvi Ben Dov, Avi Avisar, Itzhak Moshe si Iehoshua Zontag. Conducerea O.U.O.R a fost exercitată de către : Moshe Nativ, președinte; Itzhak Artzi, președinte al Consiliului, Menahem Ariav, co-președinte; Moshe Nagor, vicepreședinte; Zvi Bendov, secretar; Moshe Zellinger, trezorier.Această organizație, a fost extrem de activă în vederea realizării proiectelor sale.

Referindu-se la contribuția evreilor originari din România la dezvoltarea Israelului, la prestigiul dobândit în acest stat, rabinul Alexandru Șafran nota ,,aliaua lor, ei, au putut contribui semnificativ la renașterea națiunii evreiești. Sunt într-adevăr peste 400.000 și se numără printre elementele cele mai active, cele mai creative din Eretz-Israel”.

Legătura dintre România și evreii români de aici reprezintă cea mai solidă punte de legătură dintre cele două țări. Faptul că România are un mare număr de cetățeni sau foști cetățeni ai săi pe teritoriul Israelului face din acaestă realitate un element extrem de important în dezvoltarea relțiilor bilaterale dintre cele două țări. Referindu-se la relațiile româno-israeliene, Shimon Peres afirma că ,,relațiile dintre România și Israel au cunoscut un proces de continuitate și stabilitate, au reușit să traverseze deșertul tiraniei comuniste. Suntem recunoscători României pentru că a permis unui număr de sute de mii de evrei să vină în Israel. Israelienii originari din România sunt a treia mare comunitate din Israel.

Aderarea României la U.E., a oferit, relațiilor româno-israeliene o nouă perspectivă, contribuind la îmbunătățirea poziției Israelului în cadrul acestei structuri, oferindu-i noi posibilități de abordare a relațiilor sale externe. Relațiile dintre România și Israel au fost pe parcursul celor peste 60 de ani de cooperare, bune, continue, aducându-și aportul la aceasta, reprezentanții populației evreiești din România, cele două Ambasade, a României în Israel și a Israelului în România, organizațiile menționate din Israel, Liga de Prietenie Israel-România, Asociația Culturală de prietenie România-Israel, organizațiile culturale, H.O.R, și filialele sale, A.C.M.E.O.R., unitățile de creație ale scriitorilor de limbă română, partenerii de afaceri.

Istoria evreilor din Bacău.

Prima mențiune documentară, internă despre Bacău se găsește în privilegiul comercial din 1408, acordat de Alexandru cel Bun negustorilor din Liov. În sec.XV, Bacăul este menționat în documente ca un important punct vamal pe drumul ce străbătea Moldova de-a lungul Siretului. Până în a doua jumătate a sec XVI, Bacăul cunoaște o dezvoltare ascendentă însă în contextul instaurării monopolului economic otoman, prosperitatea economică a Bacăului ia sfârșit. În sec al XVII-lea, Bacăul cunoaște o dezvoltare lentă, specifică târgurilor moldovenești. În sec al XVIII-lea,Bacăul era caracterizat drept,, o mică așezare pe un ostrov pe apa Bistriței”, austriacul Franz Joseph Sulzer, nota pe la 1770 ,, Bacăul este o localitate mare, care acum este pustiită”. Iacob Psantir, într-o lucrare publicată în 1871, menționa,, înainte cu 200 de ani, au locuit evrei la Bacău, căci am găsit în cimitir o piatră de mormânt dinainte cu 167 de ani, pe care am putut s-o descifrez”. Se poate afirma pe baza dovezilor existente că încă înainte de sec XVIII, a existat în localitatea noastră o obște evreiască, care pe la 1700 avea un cimitir propriu. În 1742, Constantin Mavrocordat, domnitorul Moldovei, poruncea ispravnicului ținutului Bacău,,să înlesnească așezarea în târg a evreilor Avram și Boroh. Un document din ianuarie 1766, reprezentând catastiful vămii Movilău, îl pomenește pe Mosez,, evreul din Bacău, care a plătit 25 de groși, pentru mărfuri aduse de peste hotare”. Pe baza datelor recensământului din 1772-1774,aflăm că în Bacău existau 69 de case din care 5 ale neguțătorilor evrei: Cerbul( Herș), Avram, Leibu, Marcu, David. Însemnările din catastiful frăției ,,de înmormântare:,,Hevra Kedoșa” demonstrează însă existența a câtorva zeci de familii evreiești. Pe la 1794, evreii din Bacău puteau primii din partea administrației locale dreptul de a-și construi locuințe. Obștea era organizată, condusă de starostele Leibu, recunoscută de autoritățile administrative, cu o ,,școală jidovească”-adică un locaș de cult și o sinagogă-din lemn, fiindcă așa ,, era rânduiala”. Un document fiscal din 1803,,condica liuzilor” , menționa pentru Bacău 58 de evrei liuzi( liuda=unitate contribuabilă ce putea îngloba 1 până la 12 birnici). O altă sursă menționează pentru aceiași dată un nr. de 232 evrei. Pe la 1820, în Bacău existau 22 de case boierești cu o populație de cca 1000 locuitori. printre cei 138 de liuzi erau 55 de familii de evrei ,, hrisovuliți”-cu act oficial de la vistierie căruia îi plăteau bir. Este de presupus că acestor 55 de familii, le corespundeau aproximativ 200-250 de persoane. Pe la 1830, unele surse menționează existența a 220 de evrei, altele 519(catagrafia din 1832), 68 de familii se ocupau cu negoțul și diverse meserii. Pe la 1845, sunt menționate 435 familii de evrei. Recensământul din acest an, nota că ,, numărul negustorilor și meseriașilor evrei era de 354”. În 1854, trăiau la Bacău 3812 evrei. Conform Monitorului Oficial al Moldovei, nr.89/1858, la Bacău existau 868 de negustori și meșteri patentari evrei, numărul evreilor era de 3711, formând 41% din totalul populației. Numărul populației evreiești băcăuane crește continuu în prima jumătate a secolului XIX. La mijlocul sec XIX, Bacăul,, era o aglomerare de case de lemn, mici, acoperite cu mușchi. Existau doar două străzi principale Șoseaua Domnească și Ulița Mare),în rest, 3-4 mahalale, numite boierești, negustorești și a calicimii cu ulițe neprunduite. Eforia, isprăvnicia, funcționau în case închiriate, iluminatul străzilor era primitiv: la mari distanțe câte un par, având în vârf un mic felinar cu o lumânare de seu. Alimentarea cu apă se făcea din fântâni, gunoaiele se împrăștiau pe malul Bistriței.” Parțial oglindită în actele de arhivă. Negoț: cereale, lemn, produse animale, țiței, derivate ale acestora. O ramură care a atras mulți evrei a fost comerțul cu cereale și alte produse agricole specifice regiunii. Un act din 1805, vorbește despre comerțul ,, cu păpușoi, făcut de Solomon jidov cu Constantin Nistor, din Mărgineni”. Mențiunile în acest sens sunt consistente. În 1838, este înființat pe Strada Mare, primul magazin de articole de bumbac de către Marcu Brill. O altă ramură comercială care a atras evrei, a fost comerțul cu vite. Se întâlnesc de timpuriu, evrei în comerțul cu produse manufacturiere, după cum ne arată un act din 1805. Comerțul se realiza fie prin întovărășiri, numai între evrei, fie între evrei și români cum este cazul ,, lui Avram sân Bercul cu preotul Simion”.În ceea ce privește activitatea meșteșugărească, documentele menționau la 1831, în Bacău: 1 alămar, 1 argintar, 1 bărbier, 11 croitori, 1 casap, 1 cărmidar, 2 cazangii, 21 ciubotari, 4 cușmari, 2 făclieri, 1 pălărier, 2 pitari, 2 sticlari, 4 șelari. Un document din 1846 menționează și alte specialități în care lucrau și meșteșugarii evrei: boiangii, căldărari, pietrari, croitori. Actele existente în arhive oglindesc faptul că mulți meseriași evrei erau ocupați în domenii legate de confecționarea îmbrăcămintei. Croitorii ocupau ul loc de seamă. Numărul croitorilor era atât de mare, încât în 1815, ei și-au putut înființa o sinagogă proprie pe strada Tavernelor, din inițiativa lui Moise Leib sân Iancu. Numeroși la Bacău erau și cizmarii evrei. Pe tărâmul construcțiilor lucrau: tâmplarii, dulgherii, sticlarii. Erau și alți meseriași precum:velniceri, lăutari, scribi.În numeroase cazuri, profesia a devenit nume patronimic al evreilor respectivi: Croitoru, Ciubotaru, Argintaru, Căciularu, Șepcaru. În ceea ce privește relațiile cu populația românească, acestea au fost în general pașnice. Pe la 1821, Leiba Herșcovici,translator de ebraică la Tribunalul Bacău, a răscumpărat de la turci,, mai mulți creștini robiți și odoare bisericești”, el a sprijinit financiar și mișcarea revoluționară de la 1848. Au fost însă și unele incidente , cum a fost cel din 1824, în care a fost folosită o veche calomnie antievreiască: acuzare de omor ritual. În această perioadă, Bacăul se dezvoltă mult. Se intensifică activitatea meșteșugărească, manufacturieră și comercială, apar și se consolidează numeroase întreprinderi industriale. Orașul se extinde, apar noi străzi și cartiere, populația crește. Legea din 1864, a adus la conducerea orașului Primăria, primul primar a fost Gheorghe Negel, din inițiativa căruia au început primele realizări urbanistice:au fost amenajate și pavate multe străzi, au început acțiuni de salubrizare, s-au construit edificii de utilitate publică: noi școli, poșta, spitalul orășenesc, o grădină publică, mai târziu Palatul Administrativ, liceul, gara .Evreii, potrivit Constituției din 1866, nu puteau devenii cetățeni. În 1866, numărul evreilor din Bacău era de 3771, aproximativ 41% din totalul populației. Evreii, potrivit Constituției din 1866, nu puteau devenii cetățeni. Pe la anul 1850, Costache Radu, menționa ,, de unde acum 25 de ani evreii și străinii nu locuiau decât partea orașului dinspre Bistrița, acum sunt întinși în tot orașul ca negustori, ba chiar și propietari”. În 1866, numărul evreilor din Bacău era de 3771, aproximativ 41% din totalul populației. În 1880, sunt menționate în documente 3912 familii. Ocupațiile capilor de familii evrei erau următoarele: 350 meseriași, 442 comercianți, 120 liberi-profesioniști, 409 muncitori manuali. În ceea ce privește profesiunile ,,libere”, aici erau cuprinși pe lângă deservenții de cult, dascălii școlilor confesionale evreiești, funcționarii, comisionarii, diverși alți intermediari. Ziarul,, Egalitatea”estima în anul 1896, numărul familiilor evreiești din Bacău, la 1659, cu 7924 de membrii. Structura profesională era următoarea: 635 bărbați și 82 femei-meseriași, 410 bărbați și 492 femei – calfe, 12 fabricanți, 60 birjari, 54 cotiugari, 86 bărbați și 8 femei – muncitori, 14 bărbați și 51 femei –servitori, 432 comercianți, funcționari comerciali 402, cârciumari 118, 6 medici, 1 dentist, o avocată, etc. Din statistici, apare evident rolul evreilor în activitatea comercială desfășurată în oraș. Sun menționate următoarele tipuri de magazine deținute de evrei:11 galanterie, 3 încălțăminte, 2 lenjerie, 5 librării, 57 mărunțișuri, 1 stofe, 6 porțelanuri, 3 mobilă, fierării, pielării, etc. Un comerț care a influențat puternic întreaga dezvoltare economică a Bacăului și chiar a întregii Moldove, a fost cel de fierărie. Evreii au fost prezenți și în comerțul cu cherestea și cu materiale de construcții. Prima librărie din Bacău a fost înființată în 1860, de către evreul Herman Margulies. Primele fabrici de tăbăcit piei, au fost înființate de frații Leibu și Iosif Brill. Mulți negustori evrei făceau comerț cu mercerie, dețineau hanuri, unități cu caracter alimentar, aducând în acest sector de activitate, spirit novator, deschidere spre comercializarea cât mai multe categorii de mărfuri, procedee care să accelereze rotația capitalului. Meseriașii evrei țineau pasul cu cerințele vremii, își diversificau specialitățile. Meseriașii evrei erau preocupați să introducă metode din ce în ce mai noi de producție. Tipograful M. Margulies, care activa din 1880, a adus la Bacău, în 1882, prima mașină plană, el avea și litere ebraice. Preocuparea pentru modernizare exista și la atelierele fotografice, care executau fotografii în culori încă din 1877-1878. Documentele menționează la începutul sec XX, meserii noi precum: lăcătuși, montori, strungari, umbrelari, giuvaergii, cofetari, ceasornicari. Numărul mare de meseriași, au determinat înființarea la 24 aprilie 1881a ,, Uniunii diferiților meseriași” care în 1915 a fost recunoscută ca persoană morală și juridică. Numărul meseriașilor crește și în prima jumătate a sec.XIX. În a doua jumătate a sec. XIX, au apărut la Bacău primele întreprinderi industriale și nu este exagerat să afirmăm că evreii au fost pioneri în acest domeniu. Constatând lipsa unei fabrici de pielărie, Leibu și Iosif Brill, l-au adus la Bacău pe David Iuftaru, care în 1850, a întemeiat o fabrică de pielărie în partea de nord a orașului. Unirea Principatelor, reforma agrară din 1864, au favorizat dezvoltarea industriei pielăriei. În 1876, Samuel Filderman, care a fost inițial vânzător de opinci, înființează o tăbăcărie tot în partea de nord a orașului. Procesul de producție era rudimentar, foști angajați povesteau că la începutul existenței întreprinderii, proprietarul,, aduna în saci reziduri de la păsări și coji de stejar, pe care le folosea drept tanin. Din această întreprindere avea să se dezvolte treptat importantul complex industrial cunoscut în sec XX, sub numele de ,, Întreprinderile S Filderman”. În timpul Primului Război Mondial, fabricile Filderman, au fost singurele întreprinderi din țară care au aprovizionat armata, introducând în fabricație cizme, articole de harnașament și cojocărie. O altă ramură industrială în care evreii băcăuani au fost foarte activi a fost cea a morăritului.

În a doua jumătate a sec. XIX Brill Nemțeanu, a întemeiat prima moară sistematică. În 1904 a mai fost întemeiată o nouă moară. Dezvoltarea industriei textile la Buhuși nu a stânjenit existența acestei ramuri industriale la Bacău. Cea mai veche întreprindere în acest domeniu a fost Fabrica de postav Singher, fondată în 1908. La început producea postav țărănesc, apoi stofă de calitate superioară. Din aceiași ramură se cuvine a fi menționată Fabrica de casînci și panglici,,Gloria”-Leon Grand, fondată în 1913 și care a ajuns să fie cea mai importantă fabrică din țară în această branșă. Existența zonei forestiere întinse în ținutul Bacăului, precum și plutăritul pe Bistrița, cu punct de trecere prin Bacău, au favorizat creșterea și dezvoltarea industriei lemnului, în care s-au implicat o serie de întreprinzători evrei. În 1916, Strul Kendler, înființa o fabrică de scânduri. Fabrici din acest domeniu au aparținut evreilor. În domeniul industriei alimentare, s-a remarcat fabrica de spirt de la Mărgineni a lui Ellenberger, fabrica de ape gazoase, fabrica de bere, etc. În ramura metalurgiei, au activat Turnătoria Herșcu Șvarț, întreprinderea de construcții de fier Moise Șvarț. Dar cea mai importantă a fost Turnătoria A. Davidovici și fii, care cunoaște o remarcabilă dezvoltare după Primul Război Mondial. Funcționau fabrici de cărămidă, de săpun, de lumânări, spălătorii chimice. Multe din aceste unități industriale erau relativ modeste, numai unele au ajuns să fie unități de vârf, dar toate au contribuit la o viață economică activă în oraș, au pus la dispoziția populației bunuri din cele mai diverse, au creat locuri de muncă. Unii evrei erau activi în domeniul creditului și al băncilor, în 1912, ia ființă o bancă cooperativă ,,Speranța”.Filantropul Faiviș Klein, la decesul său în 1907 a lăsat prin testament primăriei o importantă sumă de bani care a servit la construirea unui pavilon al spitalului orășenesc. Spitalul evreiesc, cu medici de elită, trata pacienți indiferent de religia acestora. În primăvara anului 1868, guvernul I. Brătianu, trecea prin Parlament o lege, care interzicea evreilor să locuiască și să activeze în mediul rural. Prefectul Bacăului Lecca , lansează o acțiune de izgonire a evreilor din satele județului. Mulți evrei au fost bătuți și torturați, averea lor jefuită. ,,Fracțiunea liberă și independentă”, care milita pentru,, jos cu drepturile evreilor”, condusă în Bacău de Ioan Lecca, Iancu Negură, Alexandru Lupașcu, Gh. Lecca” era exterem de activă. Costache Radu menționa:,, în acest oraș ura contra evreilor era mai mare decât în altele” ,, Chiar autoritățile erau contra lor”.,, Astfel Consiliul Comunal a hotărât să nu mai fie servitori români pe la evrei, și poliția a executat în 24 de ore. Polițaiul Zaharachi Moldovanu și Lupu Huhu al lui ERAU SPAIMA EVREILOR, MULȚI EVREI NU IEȘEAU DIN VIZUINILE LOR CÂND POLIȚAIUL ERA PRIN ORAȘ. BA ȘI PE CEL CE SEMĂNA CA EVREU ERA ARESTAT”. Evreii din Bacău, au sprijinit Războiul pentru Independență. Unii dintre evrei au luat parte la acest război chiar dacă nu erau cetățeni. Leibovici Avram, Abramovici Haim, Marcu Iancu, Cazacu Moise, Herșcu Zaharia, sunt doar câteva nume. Printre participanții la luptele pe front se cuvine a fi menționat și Artur Ehrlich, subofițer, decorat pentru curajul său, între 1978-1880, deține funcția de șef al garnizoanei. Populația evreiască din Bacău s-a remarcat și prin donațiile făcute pentru susținerea războiului. Greutățile de ordin material, discriminările, abuzurile unor funcționari, determină înscrierea evreilor din Bacău în acțiunea de alia. Un an de masive imigrări a fost 1882. Până în august 1882, au emigrat din județul Bacău 20 de familii evreiești, de mici negustori și meseriași, în total 131 persoane. Problema emigrării s-a pus și în 1886, în 1889, un nr. de 40 de tineri, urmau cursul de engleză și germană în vederea emigrării. Între 1900-1901, au emigrat din Bacău cca. 400 de evrei. Evreii băcăuani au avut un rol important în constituirea statului Israel. Războiul pentru Întregirea României(1916-1918), a cerut din partea evreimii băcăuane, jertfe la fel de mari ca și de la întreaga populație. Un șir întreg de documente oficiale reliefează acest lucru. În perioada interbelică, în 1930, evreii reprezentau 30,8%din totalul populației. Tabloul social al populației evreiești din Bacău, cuprindea: o pătură subțire de mari industriași, mari comercianți și bancheri; o categorie nu foarte mare de proprietari ai unor firme comerciale sau meșteșugărești, cu stare materială bună; numeroși oameni de condiție mijlocie și mică; salariați. În perioada interbelică, în cadrul vieții economice din Bacău, evreii au avut un rol important în domeniul circulației mărfurilor. Comerțul cu cereale, cu vite, de fierărie, cu coloniale, comerțul cu carte( librării), reprezentau ocupații de seamă a multor evrei. Multe din farmaciile din Bacău, au fost înființate sau conduse de evrei. Unii evrei au fost aleși în conducerea instituțiilor publice legate de comerț. La conducerea Camerei de Comerț, au fost aleși în 1920, alături de 6 români și 4 evrei. Un alt aspect important al contribuției evreilor la dezvoltarea Bacăului l-a constituit implicarea în circulația cărților. Primele librării au fost înființate de evrei.În perioada interbelică, în Bacău funcționau librăriile fraților Kitner, Bahman, Rozenberg. Importante pentru sistemul medical , farmaciile, constituite de evrei au avut un rol deosebit la menținerea stării de sănătate a orașului. Menționăm farmaciile lui Golșteanu și Făinaru, iar alături de acestea, spitalul evreiesc unde erau tratați evrei și români, dr. Aroneanu, medic renumit, asasinat datorită convingerilor sale .Pe lângă activitățile economice practicate anterior, în perioada interbelică, apar casele de modă pentru femei( Lora David și Carolina Moscovici), ceasornicăriile. În anii interbelici , activitatea industriașilor din Bacău, a fost notabilă: întreprinderile Filderman, fabrici de pielărie, fabrica de textile Isvoranu, fabricile de basmale și casânci, de ciorapi, ofereau locuri de muncă și produse de calitate apreciate la nivel național. Fabrica Isvoreanu spre exemplu, avea în 1944, 547 de lucrători. Întreprinderile forestiere, metalurgice, Rafinăria de petrol Blum-Făinaru, care a ajuns să producă benzină pentru aviație și pentru automobile , animau viața industrială băcăuană. La viața economică a Bacăului au contribuit și unele bănci întemeiate de evrei:,, Banca de Credit”, ,,Banca Centrală” sunt doar câteva dintre acestea. Dar deși orașul se dezvolta, nu puțini meșteșugari o duceau greu. Cei mai mulți meseriași, locuiau pe strada Leca. Era strada evreilor. Căsuțe lipite între ele, înghesuite pe o distanță de aproximativ 1 km. Pe strada Leca, izbucneau din când în când și acelea incendii pentru care Bacăul a fost imortalizat prin vestitul catren,,La Bacău, La Bacău, Într-o mahala, S-a –ntâmplat, s-a-ntâmplat, Mare dandana…”. O contribuție importantă, aevreilor din Bacău, o remarcăm în domeniul publicisticii. Ziarul, în lb română,, Prezentul” a fost fondat de către A. Lobel, în 1876. Presa în limba română a devenit ocupația predilectă a multor intelectuali evrei băcăuani, aceștia au contribuit la crearea în orașul nostru a unui climat propice dezvoltării culturii Bernard Klein, a fost vicepreședinte al Asociației presei din localitate. În 1915 a apărut revista,, Orizonturi noi”, în colectivul de redacție alături de G. Bacovia și Ion Iordăchescu, Smil Kraus si-a adus contribuția la dezvoltarea presei locale. Impresari evrei, au organizat turnee ale tetrelor din capitală . Creațile lui Ion Manolescu, Constantin Tănase, au putut fi admirate și de băcăuani. Biblioteca ,, Raza”, cu mii de volume, prin activitățile desfășurate, a reprezentat un factor de cultură pentru toată populația Bacăului. În perioada anilor 1930-1940, la Bacău au avut loc multe acțiuni cu caracter șovin. Unii evrei au fost torturați, bătuți, valul antievreiesc s-a manifestat destul de puternic. În martie 1941s-a trecut la exproprierea bunurilor imobiliare urbane ale evreilor. Au fost expropriate peste 1200 de imobile. Au avut loc concentrări de evrei pentru munca obligatorie, s-au impus interdicții severe în ceea ce privește circulația evreilor La 4 iulie a fost afișat anunțul prin care toți evrei erau obligați să poarte steaua galbenă. În jur de 4-5000 evrei din Târgul Ocna, Moinești și satele din jur, au fost evacuați din așezările lor și obligați să vină la Bacău Măsurile antisemite continuă îmbrăcând diverse forme. Sfârșitul războiului a găsit populația evreiască din Bacău într-o stare de istovire fizică și dezorganizare economică. În perioada care a urmat, când în România se instaurează regimul comunist și când politica stalinistă este promovată în toate domeniile, populația evreiască din Bacău în contextul dorinței de emigrare în Israel, este supusă acțiunilor Comitetului Democratic Evreiesc, care urmărea lichidarea a tot ceea ce era legat de tradiția evreiască. După autodizolvarea CDE, s-au putut resimți acțiunile Federației Comunităților Evreiești din România, sub conducerea Rabinului Șef, dr. Moses Rosen. Când guvernanții au acceptat redeschiderea emigrării spre Israel, bineînțeles în schimbul,, despăgubirilor”, marea majoritate a evreilor din Bacău s-au alăturat celor câteva sute de mii care au părăsit România, și-au adus contribuția la constituirea și dezvoltarea Israelului.

Personalități evreiești din Bacău

MARELE RABIN DR. ALEXANDRU ȘAFRAN. S-a născut pe 12 septembrie 1910 la Bacău. Cărturar, teolog, filosof, istoric. A fost între 1939 și 1948 Șef Rabinul Cultului Mozaic din România. Ca urmare a presiunilor comuniste, este demis și expatriat. După 1948, Marele Rabin al evreilor din Geneva. A contribuit la salvarea evreilor români în anii Holocaustului. A fost un promotor al dialogului dintre iudaism și creștinism.

SOLOMON MARCUS. S-a nascut in 1926, la Bacau. Studii liceale in orasul natal. A absolvit Facultatea de Matematica din Bucuresti. Este doctor in matematica, profesor la Facultatea de Matematica din Bucuresti, autor a numeroase studii interdisciplinare, de carti ce privesc utilizarea matematicii in lingvistica, in analiza teatrala, in stiintele naturale si sociale s.a. Cartile sale au fost traduse in multe tari ale lumii.

RADU COSASU. Sa nascut la 29 octombrie 1930, in Bacau. Este autor a 3 000 de articole publicate in reviste literare din tara si strainatate, a 15 carti de proza, dintre care mentionam: Logica (Ed. "Cartea Romaneasca", 1985); Povesti pentru ami imblanzi iubita (Ed. "Cartea Romaneasca", 1979); Supravietuiri (vol. III, Ed. "Cartea Romaneasca", 19731974); August pe un bloc de ghiata (Ed. "Eminescu", 1971); O viata cu Stan si Bran (Ed. "Eminescu", 1981); Matusile din TelAviv (Ed. "Impex", 1993); O supravietuire cu Oscar (Ed. "Hasefer", 1997).

Tradiții. Datini. Obiceiuri. Proverbe și aforisme evreiești.

BAR/BAT MIȚVA

Este o tradiție care presupune că fetele care au 12 ani și o zi, baieții care au împlinit 13 ani, devin din acest moment respăonsabili de faptele lor, și în responsabilitatea lor de ființă umană pot lua hotărâri participând la întrunirile religioase, ca membrii cu drepturi egale.

LUMINA LUMÂNĂRII

În fiecare seară de vineri-de Șabat, femeile evreice sunt îndemnate sa aprindă lumânările. Tradiția spune că două lumânări sunt aprinse pentru că în Tora există Secalogul scris de două ori. Lumânările de Șabat poruncesc evreilor să-și amintească si să vegheze, să facă fapte bune în cea mai sfântă zi a săptămânii. Aprinzând cele două lumânări femeile evreice îți atenționează familiile să nu uite apectele pozitive și negative ale unei vieți adevărate. Când Șabatul este pe fârșite, femeile au grijă ca mucurile celor două lumânări ă se întrepătrundă. Lumina lumânărilor este privită și ca un imbol al sufletului omenesc. Cel mai foloit ritual al lumânărilor este sfeșnicul cunoscut ca MENORA-sfeșnic cu 7 brațe, care reprezintă unul dintre cele două principale simboluri ale iudaismului, celălalt fiind Steaua lui David.

Menora, piesă de bază a simbolului oficial al statului Israel, proclamă întorcerea din exil către libertate. Lampa Hanuka adaugă un al optulea braț la menora și reprezintă un exemplu al folosirii luminii pentru comemorare și veghe.

CIRCUMCIZIA

Pentru evrei legământul de circumcizie sau,, brit mila” înseamnă relația lor specială cu Dumnezeu. Legământul acesta datează de la Avraam și este cunoscut ca un simbol al iudaismului. Se realizează, conform tradiției în a 8 zi după naștere, concomitent cu :punerea numelului copilului.Participă tatal, cel care tine copilul în brațe-nașul și cel care execută ritualul.

LEGĂMÂNTUL

Este mecanismul central al gândirii iudaice. Biblia este plină de legăminte, cel mai cunoscut fiind, legământul făcut de Moise la Muntele Sinai, interpretat de cele mai multe ori ca o extindere a legămintelor făcute Avraam lui Dumnezeu.

SĂRBĂTORI

La evrei, fiecare sărbătoare înseamnă o zi bună-yom tov. Biblia interzice munca în timpul a 7 sărbători: ROȘ HAȘANA-Anul Nou evreiesc, 1 tișrei, YOM KIPUR-Căința, 10 tișrei, SUCOT-Sărbătoarea Corturilor, 15 tișrei, ȘMINI AZERET-a opta zi de la Unirea Solemnă, 22-23 tișrei Șimha Tora-Bucuria Torei, începutul și sfârșitul PESAH-Paște, 15, 22 nisan și ȘAVUOT-Cincizecimea, Festivalul Primirii Legii Noastre, Festivalul Primelor Roade, 6-7 sivan.

YOM KIPUR este singura zi de post din timpul sărbătorilor. Postul se Yom Kipur este apogeul a ceea ce se numesc Cele Zece Zile se Căință. Evreii nu trebuie doar să țină post pentru 25 de ore, de când se înserează, până a doua zi, când apare prima stea ci și trebuie să se căiască, să-și mărturisească păcatele, să ceară iertare lui Dumnezeu și să se împace cu El.Alte sărbători sunt marcate cu feluri de mâncare specială incluzând miere și mere, clătite de cartofi, prăjituri cu miere, trigoane cu semințe de mac, făcută din aluat de chec/hamantaș, azimă nedospită și altele.

ROȘ HAȘANA/Anul Nou Evreiesc începe în prima zi din țișrei, prima zi a anului nou evreiesc. Noul an reprezintă perioada introspecției și meditației. De Roș Hașana, evreii îți urează unul altuia ca fiecare să fie înscri la o Șana Tova-an bun. Mesele festivereflectă înțelesurile spirituale ale sărbătorii. După o mică rugăciune, o bucată de măr este afundată în miere, acompaniată de urarea ca noul an să fie dulce. Se mănâncă felii rotunde de challah, cu dorința să urmeze,, un an bun, rotund”. Această sărbătoare marchează aniversarea creației omului, un nou început. Umanitatea potrivit percepției religioase evreiești, poate renaște doar prin căință, rugăciune și caritate. Evreii sunt îndemnați să se împace cu cei pe care i-au jignit înainte de sărbătoare, pentru a petrece Pocăința cu mintea și inima împăcate.

KIDDUȘ

Este o străveche rugăciune spusă în timp ce în mână se ține o cupă sau un pocal cu vin, adesea, dar nu întodeauna, înaintea mesei. Este rostită acasă sau la sinagogă, la sfârșitul serii de vineri. Pentru evrei a recita Kidduș înseamnă o binecuvântare a casei lor, a însăși existenței lor. Reprezintă mulțumirea față de darul Șabatului și sfințenia Decalogului.

KIPPA

Este boneta pe care o poartă un bărbat evreu pentru a-și arăta adorația față de Dumnezeu. Acest lucru nu este obligatoriu. Chiar și cea mai sacră rugăciune poate fi rostită fără să ai capul acoperit. Totuși, purtarea kippei a devenit un obicei, încă din zilele conceperii Talmudului. Boneta le reaminteste evreilor dominașia Atotputernicului asupra vieții lor. Nu este doar un semn de respect, ci și o mândră afirmare pentru ei în fața lumii întregi a evlaviei lor.

CUȘER-despre hrană

Tora, interzice evreilor să amestece carnea și laptele la aceiași masă, le interzice să mînânce crustacee, carne de porc, insecte de orice fel, sau orice alt animal nesacrificat conform ritualului. Regulile sunt numeroase și cer o atenție deosebită în respectarea lor. Apăstra cușer, a fost interpretat și ca o manifestare a unui suflet milos, din cauza cerinței ca animalele să fie sacrificate rapid, fără a le cauza durere. Sângele și animalele carnivore nu pot fi consumate. Numai ierbivorele, mamifere rumegătoare cu copite despicate și peștii cu aripioare și solzi pot fi mâncați.

RABINII

Înseamnă în limba ebraică învățător, preot au călăuzitor. Rabbi, este un termen antic și datează din primul ecol de după Hritos. Moise a fost primul învățător. În ultimii o ută de ani, rabinii studiază la colegii sau academii rabinice, în SUA sau Israel. Rolul rabinilor s /a schimbat de/a lungul secolelor. În antichitate, rabinii erau adesea judecători și câteodată membrii ai legislatorului iudaic-Sanhedrin-ului. La askenazi, rabinii se comportă ca înțelepți, interpretând legile și conducând destinele oamenilor, acționând adestea ca un guvern în exil. Evreii și-au ales conducători, nu pe cei mai puternici, ci pe cei mai înțelepți, cu mintea cea mai complexă.

ȘABATUL

Este ziua de odihnă, un simbol al legământului dintre poporul evreu și Dumnezeu, o amintire a salvării evreilor din robia egipteană. Shabatul- este cea mai sfântă zi a săptămânii. Mistica iudaică numește Sabatul ca Regina Șabat, adăugând femininul celei de-a șaptea zile a săptămânii. Aceasta zi este o emblemă a începutului tuturor lucrurilor, căci fiecare săptămână poată să fie un nou început.De Șabat este interzisă munca. Grupul de legi scrise în Mișna interzice 39 de categorii mari și mici(spălat, aprins focul, mutarea unui lucru dintr-un loc în altul, etc). Tot ce îți stă în putiință poate fi interpretat ca muncă sau orice alt lucru ce poate fi folosit pentru muncă, orice poate schimba lumea de la ceea ce era înainte de Șabat, este cu strictețe interzis. Asigurând o zi a odihnei, contemplării, creării unei oaze de liniște, după o saptămână obositoare, casa, mintea, spiritul se transformă, ziua odihnei rămânând o zi a bucuriei și confortului umanității în lumea lui Dumnezeu.

ȘIVAH

Reprezintă jelirea după un decedat. La evrei tradiția cere ca cel care moare să fie înmormântat cât mai repede posibil, în aceiași zi, înainte de căderea nopții. Una dintre cele mai sfinte fapte pe care le poate face cineva este organizarea ceremoniei de înmormântare. Chiar dacă nu fiecare evreu trebuie ă participe la ceremonia de înmormântare, el trebuie să respecte o săptămână de șivah, după moartea unui părinte, frate, soră, etc. Șivah, înseamnă 7, prima și cea mai dificilă perioadă de jale

ȘOFARUL

Este un instrument muzical realizat dintr-un corn de berbec. În vechime, cu acest intrument, evreii erau chemați la război, era vestitorul Șabatului, a încoronării regilor. De la constituirea statului Israel și până azi, jurământul unui nou președinte este marcat de sunetul șofarului. De asemenea se aude azi, pe străzile Ierusalimului la inceperea Șabatului.

TALMUDUL

Provine de la verbul li-Imod, care înseamnă a învăța, a studia. Finalizarea sa, s-a realizat în 7 ani. Este de fapt o culegere de legi și tradiții, un compediu de comentarii și explicații rabinice, versiunea scrisă a Legii orale, păstrate din generație în generație. Sunt puse întrebări, sunt date răspunsuri, sunt citate texte comparabole. Amestecul de povești biblice, sfaturi practice, istorisiri au adăugat o dimensiune umană la ceea ce se dorea a fi un exercițiu academic.Talmudul a fost într-o continuă schimbare. Primul Talmud s-a numit Talmudul din Ierusalim, fiind finalizat in nordul Israelului, în jurul anului 400 I.H. Talmudul din Babilon a fost scris un secol mai târziu și este cunoscut ca sursă esențială a înțelepților.

TORA

Nu reprezintă doar un pergament scris ce poate fi găsit în sinagogă și constând în cele 5 cărți ale lui Moise. Înainte de a fi scrisă, era o tradiție orală repovestită de fiecare generașie. Tora înseamnă ,, Știința Religiei”. În timpuri străvechi, după citirea Torei urma explicarea textului sfânt. Există multe modalități de a aborda studiul Torei, unul este al cabaliștilor, care văd în Tora un amalgam de simboluri care așteptau să fie descifrate prin numerologie și extaz. Cea mai influentă și recentă metodă de susținere a Torei este explicarea rabinică.

Înțelepciunea multimilenară a poporului evreu poate fi desprinsă și din multitudinea de proverbe, aforisme, maxime și învățături transmise de-a lungul timpului. Acestea au apărut din necesitatea de a transmite un sfat, de a preveni asupra unui rău, de a susține o afirmație, având o puternică forță educativă-aspect prin care încercăm să-l scoatem în evidență prin publicarea lucrării de față.

În Cartea Proverbelor- un produs al școlii de înțelepciune a Israelului, proverbele scrise de Solomon,provin din jurul anului 931î.H. cele din capitolele 25-29 au fost strânse de Ezechia( 715-686î.H.). Proverbele oferă îndrumări detaliate pentru ca cei care le citesc să înfrunte cu succes problemele practice de zi cu zi ale vieții, aspecte practice legate de aceasta.

În scrierile rabinice, proverbele sunt denumite ,, Sepher Hokhmah”( Cartea Înțelepciunii).

Orientul Apropiat și cel Mijlociu reprezintă în general patria proverbelor.

Proverbele, aforismele și învățăturile evreiești sunt asemenea diamantelor șlefuite în decursul veacurilor, transmise din generație în generație. Exprimă totodată sufletul și destinul istoric al poporului evreu.

Folclorul evreiesc cuprinde un inestimabil tezaur de proverbe și zicători.

Cea mai veche sursă ebraică de proverbe o constituie Biblia, în paginile ei sunt cuprinse multe imperative etice, observații asupra vieții și naturii umane toate exprimate într-o formă concisă, lapidară.

Un mare număr de proverbe și aforisme șe găsesc mai ales în literatura înțelepților, în Eclesiast .

Un număr mare de aforisme, care ulterior au căpătat o largă circulație, devenind proverbe se află în ,, Psalmi » și ,, Cartea lui Iov ».

Numărul proverbelor în literatura talmudică este și el foarte mare. Unele dintre ele sunt proverbe populare pe care învățații Talmudului le citează în cuprinsul demonstrației. Altele sunt aforismele unor înțelepți care și-au făcut loc în vorbirea populară. Unele proverbe sunt citate de către înțelepții Talmudului, făcând trimitere la expresii asemănătoare din Bilblie și Mișna.

Literatura postalmudică conține la rândul ei multe proverbe, mai ales literatura iudaică în limba arabă din perioada evului mediu.

Numeroase proverbe sunt răspândite în operele marilor poeți din această perioadă, unele apr chiar adunate în colecții.

Cărțile de morală și etică sunt scrise în ebraică și idiș. Îi menționăm aici pe : Iehuda din Regensburg, Bahia IbnPakuda, Solomon Hakohen, Zebi Hirsch Kaidanover, Handel Kirchhahn. Traduse în germană, engleză, numeroase proverbe au apărut și în cadrul folclorului evreiesc din Țările est europene, fiind totodată preluate și proverbe de la poparele alături de care trăiau.

La sfârșitul sec XIX-începutul sec XX, s-a încercat să se realizeze colecționarea șistematică și aranjarea proverbelor evreiești. Cea mai cuprinzătaore colecție este aceea a lui Ignaz Bernstein și Beniamin V Segal( Frankfurt-1908)-4000 de proverbe idiș. Trăsătura caracteristică a acestora o reprezintă dragostea de viață, de oameni.

În România, o încercare de culegere a proverbelor a fost făcută în secolul XX de către folcloristul Moses Schwartzfeld.

Vechii evrei puneau mare preț pe spirit și glumă, astfel în limba ebraică MAȘAL este folosit atât pentru a exprima noțiunea de comparație cât și noțiunea de glumă.

Imensul material folcloric, produs al geniului popular au fost păstrate și transmise din generație în generație și pe cale orală. Mai târziu au început să fie puse pe hârtie.

DESPRE MUNCĂ

1.,,Să mai dorm puțin, să mai ațipesc puțin, să mai încrucișez mâinile puțin și sărăcia vine peste tine pe neașteptate ca un hop, [iar]lipsa ca un om înarmat.”

2.,, Văd că lenea, beția și prostia, precum și multe altele se plătesc, dar refuză să se învețeminte și se complac.”

3.,, Când te bucuri de roadele muncii tale ești fericit și îți merge bine”( Ps. 128, 2)

4.,, O binecuvântare nu strălucește decât pe munca mâinilor omului”( Tosefta Ber, 7,8)

5.,,Un om care nu posedă măcar o bucățică de pământ, nu este în realitate om.”( Ieb 63a)

6.,, Omul să-și împartă avutul în trei părți și să plaseze o treime în agricultură, o treime în afaceri, iar ultima treime să o păstreze pentru cazuri de nevoie”( B. m 20)

7.,,Cel care nu va cere dobândă pentru banii săi, nu se va clătina nicicând”( Ps. 5,5)

8.,,Cămătarii sunt asemenea celora care varsă sânge omenesc”( B.m.61b)

9.,, Omul care întinde mâna la tinerețe la meșteșug, nu va întinde mâna la bătrânețe la cerșit”

10.,, Mâna leneșilor pricinuiește sărăcie, iar mâna celor înțelepți aduce bogăție”( Proverbele lui Solomon)

11.,, Feciorul cuminte adună bucate în timpul verii, iar cel bezmetic doarme în timpul secerișului.”

12.,, Când săracul mănâncă găina, ori el e bolnav, ori găina”

13.,, Iubește munca, urăște mărirea și nu căuta favoarea puternicilor zilei”

( Semaia)

14.,,Omul sărac are atâția dușmani câți bogătași există pe lume, iar cel bogat are atâția dușmani câți oameni săraci existăpe lume.”( Din aforismele lui Șalom Alehem)

15.,,Vai de cel ce-și sporește vederea cu ceea ce nu este al lui”

16.,, Îndrăgește munca, urăște onorurile”( Hilel)

17.,, Sărăcia îl apasă din greu pe nevoiaș”( Misna-Bik 3.8)

18.,, Omul este judecat după trei lucruri: după pungă, după paharul cu care bea și după mânia lui”( Hilel)

19.,, Pe un copil de nu-l înveți o meserie e ca și cum l-ai învăța tâlhar să fie”

20.,, Cel care dă bani săracului este mai presus decât cel care face alte pomeni, dar cel mai bun este cel care[ ajută] săracul, luându-l ca asociat”( Șab 63°)

21.,,Plictiseala este un produs al leneviei”

22.,, Nu chipurile tinerelor fete sunt urâte, ci sărăcia care se citește pe acste chipuri este urâtă.”

23.,, Cel ce-și verifică des cheltuielile câștigă zilnic o jumătate de siclu”

24.,, Omul pizmaș se grăbește să se îmbogățească.”( Prov 22.9)

25.,, Nu te făli cu bunurile tale, ca să nu stârnești invidia vecinului și el să nu le privească cu un ochi rău.”

DESPRE OM, DESPRE FEMEIE, CĂSĂTORIE

1.,, La ora plecării, ceea ce îl va înoți pe om nu etse nici aurul, nici argintul, nici pietrele prețioase și nici perlele, ci doar legea și faptele bune.”( Prov. 6.22)

2.,, Omul este prezent astăzi, mâine pleacă.”( Sanh. 28d)

3.,, Zilele noastre pe pământ seamănă cu o umbră, nimic nu durează.”

4.,, Am vrea ca viață să fie ca umbra proiectată de un zid sau un copac, dar ea este ca umbra unei păsări în plin zbor.”( Geneza R, 96.2)

5.,, Ziua este scurtă, munca este multă, plugarii sunt leneși, răsplata este mare, iar stăpânul casei ne dă prieteni.”( Avot 2,20)

6.,, Ochiul rău[invidia], înclinarea proastă, indulgența excesivă și ura față de alte creaturi, îl alungă pe om afară din lume.”( Avot 2,16)

7. ,, Tot ceea ce Dumnezeu a creat în lume, a făcut-o și în om.”

8.,, Femeia frumoasă și fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc.”

9.,, Dezmierdările sunt înșelătoare și frumusețea este adevărată, dar femeia care se teme de Domnul[ credincioasă] este lăudată.”

10.,, O femeie cinstită este cununa bărbatului ei, dar cea care-l face de rușine este ca putregaiul în oasele lui.”

11.,,Cel care nu se căsătorește, trăiește fără bucurii, fară binecuvântări, fără bine.”

( Ieb, 62b)

12.,, Un celibatar nu este un om în sensul deplin al cuvântului.”( Ibidem, 63a)

13.,, A avea o femeie înseamnă a avea o casă; de aici zicala: casa unui bărbat este femeia sa.”( Ioma 1,1)

14.,, Un bărbat trebuie în primul rând să clădească o casă, apoi să sădească o vie și după aceea să se însoare.”( Sot 44 a)

15.,, Orice se însoară cu o femeie pentru averea ei va avea copii care il va face de rușine.”

16.,, Dacă nu există iubire conjugală, aceasta va avea urmări în caracterul copiilor.”(Sot 70a)

17.,, Însoară-te cu o femeie care se potrivește cu vârsta ta și nu aduce discordie în casa ta.”( Ieb, 101b)

18.,, Când alegi o femeie, coboară o treaptă:”( Ieb, 63ă)

19. ,,Un bărbat ar trebui să vândă tot ce posedă pentru a se putea însura cu fica unui cărturar, deoarece dacă s-ar întâmpla să moară sau să fie izgonit din țară ar putea avea încredere că copii lui vor fi bine instruiți.”

20.,, Cinstește-ti soția, făcând așa, te vei înbogății!”

21.,, Dacă soția ta este mică de statură, apleacă-te și-i vorbește în șoaptă.”( B.m, 59ă)

22.,, Tineri, ridicati-vă privirile și vedeți pe cine vreți să alegeți ca soție. Nu țineți seama de frumusețe, gândiți-vă mai mult la familiia fetei.”( Taan, 4,8 p.258)

23. ,,Un bărbat care se căsătorește a doua oară își va reaminti todeauna ce a fost și ce a făcut pentru prima sa soție.”(Ber, 32b)

24.,, O femeie cuminte, umple casa cu puțin.”

25.,, Când un bătrân se însoară cu o femeie tânără, bătrânul devine tânăr iar tânăra bătrână.”( Proverbe evreiești)

26.,, Nevasta de a doua e ca Soarele de iarnă.”

27.,, Cum e mama așa-i și fica.”

28.,, Ți-e nevasta scundă, apleacă-te la ea.”( Maxime Talmudice)

Aplicații practice

Exercitiul nr. 1 « ce stim despre evrei » ( in cadrul acestui exercitiu voi provoca formabilii prin tehnica BRAINSTORMING sa spuna cateva trasaturi « pozitive si negative despre evrei asa cum sunt percepute de societate » .Acest tip de exercitiu ma va ajuta sa abordez toate subiectele care mi le-am propus in modulul II .

3. Exercitiu nr .2 – joc de rol : « Fa un pas inainte ! » Aceasta activitate este importanta in special pentru a stabili legaturile intre diferitele generatii / grupuri minoritare de drepturi (civile,politice si sociale, economice ,culturale ) si accesul la ele.Rolurile vor fi adaptate astfel incat doar cativa dintre participanti pot face pasi inainte)

4. Exerciții diverse care constau în descriere de documente, imagini, mărturii muzeografice, fotografii.

Bibliografie selectivă

Andreescu, Andreea; Nastasă, Lucian, Varga Andreea (editori),Evreii din România. Mărturii documentare( 1945-1965), Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj Napoca, 2002.

Calafeteanu, Ion (coord.), Emigrarea populației evreiești din România în anii 1940-1944, Culegere de documente, Editura Silex, București, 1993.

Congresul Mondial Evreiesc, Secțiunea din România, Așezările evreilor din România. Memento static, 1947.

Dosarul Anei Pauker, volumul I și II, Editura Nemira, București, 2006.

Eskenazy, Victor, Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, vol. I, ediția a II a revizuită, Editura Hasefer, București, 1995.

Federația Comunităților Evreiești din România. Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, Ed Hasefer, 2004

Iuliu, Rațiu, Anecdote Circumcise, Marea Antologie a glumei evreiești, Ed Tess Expres, 1995.

Pelin, Mihai, Sioniștii sub anchetă. Al. Zissu, declarații, confruntări, interogatorii, 10 mai 1951-1 martie 1952. Editura Edart, București, 1993.

Preda, Dumitru( coordonator), România-Israel, Documente diplomatice, 1949-1969, Editura Sylvi, București, 2000.

Shapiro, Michael, Mândria Evreiască, 101 tradiții evreiești, Ed Antet, 1998.

The Origin and Evolution of the Palestinian Problem( 1917-1988), United Nation, New York, 1990.

Wexler, Theodor, Popov, Mihaela, Anchete și procese uitate, 1945-1960, Documente, vol I și II, Fundația dr. W. Filderman, București, 2001.

3. Jurnale. Memorii

Artzi, Itzhak, Biografia unui sionist, Editura Hasefer, București, 1999.

Ben Gurion, David, Memories, London, 1984.

Beta, Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997.

Chelaru, Rodica, Culpe care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică, Editura Curtea Veche, București, 2001.

Dayan, Moshe, Istoria vieții mele, Editura Enciclopedică, București, 2001.

Eban, Abba, Personal Witness, Putnam, New York, 1992.

Eban, Abba, Voice of Israel, Horizon Press, New York, 1957.

Eisenhower, Dwight, Mes Annes a la Maison Blanche, Paris, Rabort Lafault, 1963.

Malița, Mircea, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, Editura CH Beck, București, 2007.

Marin, Gheorghe Gaston, În serviciul României lui Gheorghiu- Dej. Însemnări din viață, Editura Evenimentul Românesc, București, 2000.

Marin, Gheorghe Gaston, Consemnări, Editura Semne, București, 2003.

Meir, Golda, My Life, Edition Fura, 1982.

Niculescu, Mizil, Paul, O istorie trăită, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Niculescu, Mizil, Paul, De la Comintern la comunismul național, Editura Evenimentul Românesc, București, 2001.

Pacepa, Mihai, Ion, Red Horizons: The Story Of Nicolae and Elena Ceausescu, Crimes, Lifestyle And Corruption, Paperbak, 1990.

Pandrea, Petre, Crugul mandarinului. Jurnal intim 1952-1958, Editura Vremea,București, 2002.

Pandrea, Petre, Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, București, 2000.

Petrișor, Adelin, Corespondent de război, Irak, Israel, Palestina, Guantanamo/Cuba, Ed. Humanitas, București, 2007.

Rabin, Ytzhak, The Rabin Memoirs, C.A. University of California Press, 1996.

Rosen, Moses, Primejdii, încercări, miracole. Povestea vieții șef rabinului dr. Moses Rosen, Editura Hasefer, București, 1991.

Schwefelberg, Arnold, Amintirile unui intelectual evreu din România( editor: Leon Volovici), Editura Hasefer, București, 2000.

Șafran, Alexandru, Un tăciune smuls flăcărilor, Editura Hasefer, București, 1996.

Țugui, Pavel, Istoria și limba română în vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Memoriile unui fost șef de secție a C.C. al P.M.R., Editura Ion Cristoiu, București, 1999.

Truman, Hary, Memories, Dauth day, New York, 1975.

Weitzman, Chaim, Naissance d’Israel, Gallimard, Paris, 1957.

3. Publicații periodice

,, Revista Cultului Mozaic” ( 1956-1995)

,, Realitatea Evreiască” (1995-2005)

,, Haaretz”, la adresa: http://www.haaretzdailz.com

,,Jerusalem Post” la adresa: http//www.jpost.com

,, Bună dimineața Israel”, la adresa: http://isro-press.net

,, Viața Noastră”, la adresa: http://viatanoastra.1colony,com

MODULUL IV. Rromii. Istorie. Tradiție și obiceiuri

IV. 1. Rromii-popor indian

IV.2. Rromii pe teritoriul României

IV.3. Tradiții și obiceiuri rrome

IV.4. Aspecte privind educația interculturală

IV.5. Sarcini de lucru

SCOP :

Constientizarea formabililor asupra barierelor lingvistice, cultural-tradiționale si istorice care afecteaza participarea rromilor la viața socială, economică, politică și culturală a societății in scopul imbunatatirii comunicarii si relationarii cu acest grup etnic si pentru aplicarea pricipiilor educatiei incluzive

IV.1.Rromii popor indian . Scurtă prezentare a migrației rromilor ;

IV.2. Rromi pe teritoriul României.Atestare documentară a rromilor pe teritoriul României

IV.3.Tradiții și obiceiuri rrome

1.Familia- diferențe specifice : ursari-lăutari-căldărari-lingurari-rudari-spoitori etc

2.Copilul- diferențe specifice : ursari-lăutari-căldărari-lingurari-rudari-spoitori etc

3.Casatoria- diferențe specifice : ursari-lăutari-căldărari-lingurari-rudari-spoitori etc

IV.4 : Aspecte privind educația interculturală

1. Educație interculturală: introducere si perspective de analiză

2. Stereotipuri, prejudecăți, discriminare. Identități culturale.

3. Identitate culturală si diferențe interculturale

4. Comunicarea interculturală

5. Interacțiuni în cadrul grupurilor multietnice

6. Conflicte si rezolvarea lor în contexte educaționale

OBIECTIVE :La sfarsitul sesiunilor de formare formabilii vor fi capabili sa :

O.1 – inteleaga care sunt elementele care stau la baza unor comportamente si atitudini ale comunitatii rrome;

O.2 – dobandeasca un minim de cunostinte despre limba, cultura, istoria si traditiile minoritatii rrome

O.3 – identifice modalitatile de implicare a comunitatii rrome in societate ;

O.4 – cunoasca si sa aplice principiile educatiei incluzive și interculturale.

METODE UTILIZATE : brainstorming, jocul de rol, prelegerea interactiva, dezbaterea, povestirea .

MODALITATI DE ORGANIZAREA A ACTIVITATII; individual si in grup

MODALITATI DE EVALUARE :

Evaluarea se va realiza pe tot parcursul sesiunilor, urmarind : modul de lucru al cursanților, implicarea lor în activități, atitudinea acestora față de informațiile primite. De asemenea se va realiza un portofoliu cu temele de realizat la fiecare modul

Timp 22 ore

A.RROMII POPOR INDIAN . RROMII PE TERITORIUL ROMANIEI

1.Scurtă prezentare a migrației rromilor ;

2.Atestare documentară a rromilor pe teritoriul României

Scurtă prezentare a migrației rromilor

În istoriografia românească exista opinia că prezența romilor în spațiul românesc s-ar fi datorat invaziei mongole din anii 1239-1241, fiind văzuți ca o moștenire tătară, inclusiv statutul social pe care romii l-au avut, cel de robi, fiind o moștenire tătară. Teoria avea la bază și faptul că instituția robiei în spațiul românesc este atestată încă de la începuturile organizării statale la români. Robii ar fi existat încă din secolul al XIII-lea.Este cunoscut faptul că o lungă perioadă de timp după marea invazie, tătarii au antrenat cu ei numeroase populații orientale, în calitate de robi sau aliați. Exista ideea că rromii au ajuns în Europa pe filiera mongolă, aduși ori de mongolii lui Gingis-han ori de cei ai lui Timur Lenk (“cel Șchiop”). Desigur că nu se poate exclude ideea că printre aceste populații să nu se fi aflat și robi rromi. Taberele tătarilor aveau nevoie de meșteșugari fierari, potcovari și armurieri.

În ceea ce privește existența instituției robiei, în Moldova sunt atestați ca robi mai întâi tătarii. Astfel, ei apar într-un document din anul 1402, când domnitorul Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Moldovița și “patru case de tătari”. În documente datate în anul 1411 și 1425, se atestă daniile în robi tătari făcute Mănăstirii din Poiană și unui boier. Primii robi sunt atestaâi în Moldova, aceștia fiind tătari și nu rromi.O analiză a documentelor din secolul al XV-lea demonstrează deosebiri între robii tătari și robii rromi: tătarii poartă nume turcice, iar rromi nume specifice; diferențe de habitat – tătarii locuiau în așezări fixe, pe moșia stăpânului în timp ce rromi locuiau în corturi. Actele de cancelarie folosesc pentru cele două populații termeni diferiți: “dvorî tătari” – curți de tătari și “celiadi țigani”- sălașe de ațigani.

Originea sud – dunăreană a romilor din spațiul românesc este incontestabilă.

În urma studiilor de lingvistică ale lui F.Miklosich opinia că rromii au ajuns în Europa pe filiera mongolă a fost repede abandonată. Popor de origine indiană, din regiunea Punjab din N-V Indiei de astăzi, strămoșii rromilor au migrat spre Europa, în conformitate cu argumentele lingvistice, în mil. I d.Hr., până la începutul mil. II, d. Hr. Teoria predominantă cu privire la originea romilor este aceea că provin din India.

Absența izvoarelor istorice care să contureze o istorie sigur milenară a dat naștere unor legende care încearcă să explice trecutul acestui popor. Astfel, unii istorici i-au considerat egipteni, sau urmașii vechilor egipteni, a căror rătăcire și nenorociri au fost prezise de către profeți sau că asupra lor s-a abătut un blestem deoarece un țigan fierar a confecționat piroanele necesare răstignirii lui Iisus Hristos.

Prin anii ’60, Donald Kenrick, cunocut ca romolog, a cules o legendă, de la un rrom bulgar, pe nume Ali Ceaușev rom coșnițar din localitatea Șumen (Bulgaria), despre dispersarea rromilor în trei părți ale lumii, înainte ca aceștia să fi ajuns în Imperiul Bizantin. Ali Ceaușev a avut contacte și cu alți specialisti în domeniul istoriografiei rome, ca: Chaman Lal din India, Milena Hüschmannová din Cehi. Legenda culeasă de la Ali Ceaușev are următorul conținut: “Aveam un împărat mare, un Rom. El era prințul nostru. Era padișahul nostru. Romii locuiau pe-atunci cu toții laolaltă într-o țară, într-un vilaiet bun. Numele acestui vilaiet era Sindh… Aceasta era o țară curată (frumoasă). Găseai acolo multă fericire și multă bucurie. Toți o duceau bine. Numele împăratului nostru era Maramengro Dev. El mai avea doi frați. Numele lor erau Romano și Singan. Toate bune și frumoase, dar se îmtâmplă un mare război. Musulmanii l-au făcut. Soldații au distrus țara Romilor. Au pârjolit pământul. Toți romii au fugit din țara lor… Cei trei frați și-au purtat oamenii pe drumuri îndepărtate. Unii au mers în Arabia, unii în Armenia și alții în Bizanț. În acele țări au devenit săraci” (Gh.Sarău, D.Grigore, 2001).

Șirul ipotezelor, sau legendelor despre originea rromilor, poate continua, dar, așa cum arăta Rajko Djuric,“ acestea sunt izvoare cărturărești care, oricât de prețioase ar fi nu pot fi utilizate ca atare”.

“Adevărata istorie a rasei țigănești se află în studiul propriei lor limbi”, declara Alexandre Paspati, un mare lingvist din secolul al XIX- lea. În mod incontestabil, studiul limbii rromani poate dezvălui foarte multe informații despre originea limbii rrome și a poporului rrom.

Prima constatare de natură lingvistică privind originea Indiană a limbii romani, a fost realizată de teologul ungur Wáli István în anul 1763.

Tânărul maghiar a studiat teologia la Universitatea din Utrecht, în perioada 1753-1754.

Aici a cunoscut trei studenți malabrezi, de fapt din Ceylon (Sri Lanka). Auzindu-i vorbind a constatat asemănarea dintre limba acestora și a romilor din localitatea Györ din Ungaria. Alcătuieste o listă de 1000 de cuvinte pe care, după revenirea acasă, le-a citit romilor de aici. Aceștia cunoșteau sensul cuvintelor. Cum se expică această situație? Evident că studenții malabrezi nu vorbeau limba romani, dar făcând parte din casta brahmanilor vorbeau limba sanscrită, limba de cult. În limbile neo-indiene se constată existența unor relații lingvistice de ordin gramatical și chiar lexical cu limba sanscrită – limbă care a avut rolul de limbă de cult și limbă literară , așa cum în Europa același rol l-au avut limba latină, greaca și slavona.

De la cronicari și de la geografi aflăm despre o serie de situații când locuitori din Nordul si Nord-Vestul Indiei au fost strămutați spre vest către Persia și dincolo de aceasta. Invazia arabă din secolul al VII-lea și al VIII-lea a care a ajuns până la granițele Indiei a determinat ca detașamente de soldați inzi să slujească în armata persană. La începutul sec.al VIII-lea Sind-ul era invadat de armata arabă fapt ce a determinat dislocarea de locuitori inzi spre teritoriile stăpânite de arabi. Cronicarul arab Tabari consemnează că în anul 855 când armatele Bizanțului au atacat Siria un mare număr de zott (denumire dată locuitorilor care proveneau din India) au căzut prizonieri și au fost duși de acolo împreună cu femeile, copiii și vitele lor. (Gh.Sarău, D.Grigore, 2001).

Un moment important în declanșarea migrației strămoșilor romilor poate fi considerat invazia turcilor selgiucizi. Locuitori în Afganistanul de astăzi turcii selgiucizi de credință islamică au reușit într-un timp relativ scurt să creeze un adevărat imperiu. Invadarea Armeniei de către aceștia la mijlocul veacului al XI-lea a produs dislocarea poporului armean, idea deplasării către aceștia la mijlocul veacului al XI-lea a produs dislocarea poporului armean, idea deplasării romilor spre vest devenind o ipoteză tentantă. În anul 1071 la Manzikert, lângă Lacul Van armata bizantină era înfrântă de armata selgiucidă, Imperiul Bizantin pierzând o mare parte din Anatolia.

Marcel Courthiade invocând absența unei documentații serioase, aduce în atenție observația făcută de lingvistul american Jan Hancock de origine romă, anume că aceste grupuri lingvistice s-au separat înainte de a fi pătruns pe teritoriile iranofone, “deși toate trei prezintă aceste împrumuturi iraniene, totuși, aceste împrumuturi, aproape în totalitate, nu corespund între ele”. (Gh.Sarău, D.Grigore, 2001).

Jan Hancock (2005) nu este de acord cu originea romilor dintr-o singură rădăcina geografică și biologică. El ia in considerare trei elemente: în primul rând, că grupul de oamenii care ar fi plecat din India a fost mai complex și nu omogen și de asemenea că în acea perioadă istorică populațiile erau clasificate dupa profesiile pe care le practicau și nu după originea lor etnică.

Dacă lucrurile s-au întâmplat astfel, nu ne rămâne decât să sperăm că se vor descoperi totuși și dovezi de istorie scrisă care să creeze un tablou clar al migrației. De asemenea nu puteam să nu ne mirăm de extraordinara tenacitate de care au dat dovadă strămoșii romilor de astăzi, care au reușit să-și păstreze identitatea socială și culturală în timpul unei îndelungate perioade de migrație.

Dezrădăcinați din India și având o viață mobilă identitatea instabilă devine inevitabilă. Deși de-a lungul timpului au fost supuși influențelor culturale și lingvistice ale popoarelor cu care au intrat în contact, totuși identitatea, cultura lor rămâne net distinctă de cea a populației Gadźé.

Fără îndoială că un factor important al migrației l-a constituit evenimentele politice și militare care au avut loc pe parcursul mileniului I d.Hr și la începutul mieniului al II-lea d.Hr. Migrația s-a produs în vremuri de mari bulversări poltice și teritoriale în Orient apoi în Europa Balcanică. Specificul migrației romilor este că ea nu a avut un caracter militar.

2.Atestare documentară a rromilor pe teritoriul României

În secolele XIV-XV, prezența romilor este atestată pe întreg continentul European.

De asemenea descoperirile documentare relevă prezența romilor, mai întâi în Țara Românească apoi în Moldova.

Prima atestare documentară privind prezența romilor în spațiul românesc, datează din 1385. Printr-un act emis de domnitorul Dan I, se dăruia Mănăstirii Tismana și “40 de sălașe de ațigani”. Posesiunile dăruite Mănăstirii Tismana, aparținuseră Mănăstirii Vodița, care în contextual evenimentelor militare de la sfârșitul domniei lui Vladislav Vlaicu (1364-1377) a fost închisă. Ulterior, informațiile despre ațigani, în Țara Românească, devin tot mai numeroase.

În anul 1388, domnitorul Mircea cel Bătrân, dăruia mănăstirii Cozia, ctitoria sa , “300 de sălașe de ațigani”. Din secolul al XV-lea, toate mănăstirile și marii boieri posedau robi rromi.

În Moldova, rromii sunt amintiți prima dată în anul 1428, când domnitorul Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Bistrița, 31 de sălașe de ațigani. Ulterior, informațiile sunt mai numeroase. De asemenea în documentele de cancelarie domnească din această perioadă sunt amintiți și ațiganii mănăstirilor Vișnevăți, Poiana, Moldovița.

Romii au sosit în țările române nu într-un singur val, ci pe parcursul mai multor secole. De altfel au existat și acțiuni militare antiotomane, desfășurate de voievozii români la sudul Dunării, în urma cărora au fost capturai și romi. Această realitate istorică reiese și din documentele epocii – în 1445 domnul Țării Românești, Vlad Dracul, a trecut la nordul Dunării în urma unei campanii militare antiotomane, 12.000 de oameni despre care cronicarul Jehan de Wawrin, arăta că “semănau cu ațigani”. Migrația rromilor de la sudul Dunării spre Țările Române sau spre Europa centrală a fost un proces îndelungat atestat timp de sute de ani, chiar și în epoca modernă. În Moldova rromii au ajuns venind din Țara Românească. Cronica moldo-germană relatând expediția domnitorului Ștefan cel Mare în Țara Românească, în anul 1471, arată că “a luat 17.000 de ațigani cu dânsul în robie”. (Gh.Sarău, D.Grigore, 2001).

În secolul al XV-lea, numărul ațiganilor era destul de mare în ambele principate. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir afirma că în Moldova ațiganii sunt “răspândiți prin toată țara”.

Prezența rromilor în Transilvania este atestată în jurul anului 1400 când domnitorul Mircea cel Bătrân al Țării Românești, care stăpânea și Țara Făgărașului, în urma primului tratat antiotoman încheiat în anul 1395 cu regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, dăruia boierului Costea satele Viștea de Sus și Viștea de Jos cu 17 cinganus tentoriatus – țigani de cort .

În ceea ce privește statutul avut, în Transilvania, rromii au fost oameni liberi. Sunt atestați la periferiile orașelor transilvane Brașov, Sibiu, îi întâlnim în cetatea Timișoarei ca făuritori de tunuri pentru oastea voievodului Ioan Zapolzia dar și la 1514 când sunt atestați țiganii călăi care l-au executat pe Gheorghe Doja și pe apropiații săi.

În secolul al XVI-lea rromii făceau parte din peisajul etnic variat al Transilvaniei. Aici s-a creat o formă de organizare administrativ – juridică a romilor sub forma voievodatului. Funcția de voievod al țiganilor era deținută de un nobil numit de către regele maghiar, îndeplinind atribuții juridice și fiscale.

Voievozii exercitau autoritate asupra tuturor șefilor romi din țară, aceștia având obligația de a plăti taxe.

Starea de relativă autonomie a romilor din Transilvania, s-a sfârșit în perioada în care Transilvania a fost inclusă în orbita de interese politice ale Imperiului Austriac, în perioada împărătesei Maria Tereza (1740-1780) și a fiului acesteia Iosif al II-lea (1780-1790). Astfel se adoptă măsuri de sedentarizare și de asimilare forțată a romilor.

Maria Tereza a emis decrete privitoare la sedentarizarea și asimilarea forțată a romilor: legarea de un loc a țiganilor, interzicerea deținerii de cai și căruțe, înlocuirea termenului de țigan cu cel de țărani noi, interzicerea vorbirii limbii țigănești, se interziceau căsătoriile între țigani, copiii de peste 5 ani urmau să fie ridicați din familii și încredințați unor familii nețigane, tinerii țigani de peste 16 ani puteau satisface stagiul militar.

Împăratul Iosif al II-lea a continuat politica față de romi promovată de mama sa. În anul 1782 adoptă De Regulatione Zingarorum: copiii țigani să fie dați la școală, țiganii să urmeze obiceiul locului unde se află, țiganii sunt obligați să se ocupe de agricultură, nici un țigan să nu mai dețină cai. Un an mai târziu Iosif al II-lea a emis o nouă culegere de legi privind sedentarizarea și asimilarea forțată a romilor, de fapt o sinteză a legilor adoptate până la acel moment – Hauptregulatio.

Situația actuală a rromilor din România este consecința directă a unei istorii de excludere socială și de rasism. Prima atestare a rromilor în spațiul românesc o reprezint consacrarea statutului de robi în care s-au aflat vreme de aproape cinci secole. Starea de robie, numită de aboliționiști „lepră socială” , nu numai că i-a plasat pe rromi în afara societății, ci i-a exclus din condiția de ființe umane.

În istoria rromilor, Țara Românească și Moldova, ocupă un loc special, putem spune de tristă faimă, deoarece aici rromii au avut statut de robi. Datorită numărului mare de rromi stabilit în statele medievale românești, robia a devenit un fenomen de amploare, rromii monopolizând această instituție, etnonimul “țigan”, devenind sinonim cu cel de “rob”, reflectând de fapt, o stare socială.

Acest statut social, nu implica în mod obligatoriu legarea de o moșie, ci legarea de un proprietar anume. În funcție de proprietar, distingem urmatoarele categorii de robi: domnești, mănăstirești sau preoțești și boierești. Domnul țării, în calitate de stăpân absolut al țării, dăruia mănăstirilor sau boierilor, printre altele și robi rromi. Această instituție, a fost o componentă a sistemului de organizare în Țările Române, până la jumatatea sec. al XIX-lea. În toate componentele sale, această instituție ținea de dreptul consuetudinar, mult timp neexistând legi scrise cu privire la robi. Când în Muntenia și Moldova, a început să se facă apel la legiuirile bizantine, au fost preluate și dispoziții privitoare la robi. Se pare că la început, a fost vorba de exploatare fiscală. Cu trecerea timpului însă, acest statut s-a înăsprit, dreptul de a reclama tributul, transformându-se în drepturi asupra persoanei plătitoare de tribute sau bir. Rolul robilor in istoria robiei, în spațiul românesc, constă în faptul că, datorită numărului mare de rromi stabilite în statele medievale românești, robia a devenit un fenomen de amploare, rromii monopolizând această instituție, etnonimul “țigan”, devenind sinonim cu cel de “rob”, reflectând de fapt, o stare socială. Menționăm că, acest statut social, nu implica în mod obligatoriu legarea de o moșie, ci legarea de un proprietar anume.

În funcție de proprietar, distingem urmatoarele categorii de robi: domnești, mănăstirești sau preoțești și boierești.

După cruciade, când țările române, prin poziția lor participau la marele comerț, numărul redus al țăranilor și faptul că aceștia nu erau buni meșteșugari, mai ales fierari, de care era mare nevoie, i-au determinat pe stăpânii feudali să-i constrângă pe ațigani să se stabilească pe domeniile lor, aceștia pierzându-și libertatea.

În organizarea social a țărilor române, robii formau o categorie aparte.

Între neliberi ei se situau pe treapta cea mai de jos a societății feudale românești, neliberi fiind și rumânii din Țara Românească, vecinii din Moldova și țăranii șerbi din Transilvania.

În perioada fanariotă există documente care care reflectă aspecte concrete privind viața robilor. Această situație, credem că reflect numărul foarte mare de robi ațigani. Sfârșitul sec. al XVIII- lea, a însemnat și apariția curentului aboliționist, în contextul marilor mișcări politice și ideologice care aveau loc în Europa. Asistăm la apariția unor inițiative particulare în ceea ce privește necesitatea dezrobirii. Apariția unei generații de intelectuali tineri care și-au facut studiile în Apus, cuceriți de idealurile liberale ale Apusului, a avut un rol major în procesul de modernizare instituțională, culturală și politică a principatelor române, în secolul al XIX- lea.

Secolul al XIX-lea, sau secolul națiunilor s-a caracterizat, la nivel european printr-un proces de formare a conștiinței naționale și de constituire a statelor naționale. În această perioadă, de profunde transformări, la nivelul conștiinței popoarelor și politice, Principatele Române supraviețuiau între trei mari imperii: otoman, rus și austriac. Un nou spirit, european se impunea și în Țările Române încă din secolul al XVIII-lea datorită apariției iluminismului, care a stat la baza fundamentării unei noi filozofii despre drepturile omului. Operele unor gânditori ca Voltaire, Montesquieu, Rousseau, lucrări precum “Contractul social”, “Declarația de independență”, “Declarația drepturilor omului și cetățeanului” au circuat și în Tările Române iar Revoluția americană sau Revoluția franceză propagă noi idei democratice despre om și societate inclusiv în spațiul românesc.

O condiție indispensabilă modernizării societății românești devenea abolirea instituției robiei. Apariția și existența acestei instituții aparține istoriei Țărilor Române, până târziu fiind considerată o componentă absolut firească a sistemului social juridic românesc. Se poate afirma că existența acestei instituții, timp de secole, a creat o anumită particularitate istoriei românești, față de restul Europei.

Promotori ai dezrobirii au fost:

Vasile Alecsandri: “Nimic nu-i mai scump și mai slăvit decât libertatea, odorul cel mai neprețuit ce l-a dat Dumnezeu oamenilor”;

Mihail Kogălniceanu, “… toți oamenii se nasc și sânt slobozi…”,

Ion Câmpineanu: primul boier al țării care și-a eliberat robii în 1834;

Alecu Russo: arăta că robia este nerentabilă din punct de vedere economic,

Cezar Bolliac: în anul 1843 publica poeziile “Fata de boier și fata de țigan”, “Țiganul vândut”, în anul 1848, publica “O țigancă cu pruncul său la statua Libertății”,

Ion Heliade Rădulescu, publica în anul 1844 “Jupân Ion” (“Domnilor poeți cu ideile veacului, jupân Ion vă poate inspira mai mult decât un rege, fapta lui trebuie să sloboază pe frații lui din robie, trebuie s-o vedeți ca o auroră a zilei cei mari și creștine în care pământul românesc nu va mai cunoaște numele de rob, dacă e Dumezeu în cer”);

frații Golescu, Costache Negri, Dimitrie Filipescu, care cer desființarea “leprei sociale” pe care o reprezenta robia, facând apel la opera lui Henri Storch, și mulți alții, reprezentau idei noi, aboliționiste promovate prin presa timpului și prin fapte pe măsură.

Modernizarea social-economică a Țărilor Române a fost profund influențată de transformările politice care au avut loc începând cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821. Dezrobirea, nu era considerată, încă, o prioritate a modernizării. Procesul de emancipare s-a desfășurat aproape simultan în Moldova și Țara Românească.

Un prim moment, de referință, îl reprezintă Regulamentele Organice, acte care au însemnat primele documente cu caracter de constituție în Țările Române. Au fost adoptate de Adunările Obștești Extraordinare ale Munteniei și Moldovei, în 1831, în timpul ocupației rusești.

Reglementările care priveau robia rromilor îi aveau în vedere doar pe robii statului. Astfel, în Muntenia, prin art. 67 și 95, iar în Moldova prin art. 79, robii statului erau impuși la aceleași obligații fiscale ca și oamenii liberi, fiind obligați la plata capitației (30 lei de familie). Aurarii trebuiau să plătescă 50 de lei. Rromii meșteșugari care locuiau în orașe și târguri, trebuiau să se înscrie în corporații meșteșugărești ca toți ceilalți meșteșugari ai țării. Robii mănăstirești și boierești continuau să aibă același statut fiscal. Art. 95 în Muntenia și art. 86 din Moldova, aveau în vedere identificarea unor modalități prin care să se poată realiza lichidarea nomadismului și statornicirea rromilor.

Una dintre personalitățile cu cele mai intense preocupări față de romi în această perioadă a fost M. Kogălniceanu. În „Schiță asupra moravurilor și limbii țiganilor”, publicată la Berlin în 1837, acesta face câteva aprecieri deosebit de importante privind situația romilor din Țara Românească și Moldova la începutul secolului XIX. Studiind lucrarea sa, se pot distinge majoritatea elementelor care caracterizează pe romi în imaginarul european: nomadismul ca mod de viață marginal, meseriile infame, ereziile, pauperitea, impuritatea care are ca surse stigmatul infam al culorii și viata în păduri, chiar și acuzația de antropofagie.

Clasificând pe romi după modul de viață, Kogălniceanu distinge două categorii: sedentarii si nomazi. Kogălniceanu distinge în lucrarea sa un model pozitiv, al sedentarului, agricultor, asimilat lingvistic și comportamental comunității românești în care trăiește, opus unui model negativ, al nomadului asocial, necreștin, care nu muncește, hoț, criminal, periculos pentru liniștea și ordinea societății. Conform autorului nomazii sunt: ursari – care dresează ursi cu care apoi fac spectacole din sat în sat; lingurari – care fac linguri, coveți, fuse pe care le vând la târguri și prin sate; lăeșii – care fac diverse obiecte din metal, nevestele lor ocupandu-se cu ghicitul. În opinia lui Kogălniceanu, toți romii nomazi.

„Au locuințe așezate; ei stau toată vara în corturi iar iarna în bordee ce le au în pădure sau la marginea târgurilor, 10 la 15 familii (un sălaș) stau sub ascultarea unui mai mare ales de dânșii”. Comunitățile sedentare de romi (agricultori, nevorbitori de limbă romani, asimilați), sunt considerate un model și s-a încercat mereu impunerea acestui mod de viața nomazilor: “vătrașii au locuințe așezate și nu seamănă cu cei-l-alți țigani; ei și-au uitat limba, au perdut obiceiurile lor… Vătrașii sunt cei mai civilizați și merită toată libertatea” (Mihail Kogălniceanu, 1900, p. 16 – 17). Cel mai important document care defineste preocuparile administratiei pentru romii nomazi este Regulamentul Organic al Țării Românești care intră în vigoare in 1 iulie 1831, cuprinzând și un „Reglement pentru statornicirea țiganilor”. Acesta urmărește „îmbunătățirea moralicească” și materială a stării romilor robi ai statului, și rezolvarea unei poveri pentru administrația și locuitorii țării. Conform acestuia, statul se arăta dispus să renunțe la acei robi ai săi, pe care unii particulari se vor arăta dispuși a-i așeza pe moșiile lor pentru a fi folosiți la diverse munci, acordându-le și scutiri de dări pe un an.

Prima lege a dezrobirii a fost adoptată în Muntenia la 22 martie 1843 prin „Legea pentru desființarea dajnicilor de sub adminstrația Vorniciei temnițelor și trecerea lor sub adminstrația ocârmuirilor de județe”.

La 31 ianuarie 1844, a fost adoptată în Moldova „Legea pentru regularisirea țiganilor mitropoliei, a episcopiilor și mănăstirilor în deobște”.

Din acest moment, foștii robi ai statului deveneau cetățeni care trebuiau să plătescă impozit (capitația).

În august 1843, Departamentul Trebilor Dinăuntru al Valahiei, dă o dispoziție prin care toți proprietarii de robi erau obligați să se îngrijească de statornicirea țiganilor lor nomazi.

În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, propunea eliberarea robilor care aparțineau bisericilor. Prin legea din 31 ianuarie 1844, dările care au fost adunate de la rromi, au format un fond special destinat răscumpărării robilor pe care particularii îi scoteau la vânzare.

La 14 februarie 1844 se vota o lege prin care robii statului, deveneau liberi dobândind aceleași drepturi și responsabiltăți ca toți ceilalți cetățeni ai țării. În Muntenia procesul dezrobirii, continuă cu legea din 11 februarie 1847, prin care sunt eliberați robii mitropoliei, ai episcopiilor, ai mănăstirilor și metocurilor, ai bisericilor și ai oricărui alt așezământ public. Legea nu prevedea nici o despăgubire. Anul 1848, anul revoluției europene, a însemnat și pentru Țările Române un moment de referință în procesul de formare a statului român modern. În cadrul unor Mari Adunări Naționale s-au adoptat programe care trasau principalele obiective de dezvoltare a societății românești. Programele revoluționare aveau înscrise și necesitatea dezrobirii tuturor robilor.(Mihail Kogălniceanu, 1900)

Proclamația de la Izlaz (9 iunie 1848) avea înscris la pct. 14 „dezrobirea țiganilor prin despăgubire”.

Domnitorii care s-au succedat la conducerea Țărilor Române, până la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (ianuarie 1859), au fost promotori ai modernizării. În Țara Românească, domnitorul Barbu Știrbei (1849-1856), emitea un ordin, la 22 noiembrie 1850, prin care interzicea ca familiile de rromi robi să mai fie despărțite. Un an mai târziu, se stabilea ca statul să răscumpere pe robii care sufereau maltratări sau alte neajunsuri din partea stăpânilor. În corespondența sa, publicată de Nicolae Iorga, în anul 1904, se poate constata atitudinea profund critică a acestui domnitor față de robie, pe care o consideră „o monstruozitate”.

Eliberarea se realiza prin despăgubire, proprietarii primind câte 10 galbeni pentru fiecare individ eliberat. Despăgubirea urma să fie plătită eșalonat pe mai mulți ani de Casa Fondului de Despăgubire. Legea stabilea și obligația rromilor de a se statornici.În Moldova, în urma legilor din 1844 mai rămăseseră în starea de robie rromii care aparțineau particularilor. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) se adresa, la 28 noiembrie 1855, Sfatului Administrativ, propunând adoptarea unei legi a dezrobirii rromilor. Proiectul a fost elaborat de Mihail Kogălniceanu și Petre Mavrogheni. La 10/22 decembrie 1855, Divanul Obștesc al Moldovei, vota „pentru desființarea sclăviei, regularea despăgubirei și trecerea emancipaților la dare ”.

Prin legea pentru desființarea robiei adoptată în decembrie 1855, proprietarii rromilor urmau să primească o despăgubire de 8 galbeni pentru lingurari și vătrași și 4 galbeni pentru lăieși. De remarcat este faptul că unii boieri și-au eliberat robii în mod gratuit. Abolirea robiei rromilor, proces început în prima jumătate a sec. XIX, a durat aproximativ trei decenii. Societatea românească era însă departe de a rezolva problemele sociale și economice ale acestui popor. Pentru cei mai mulți dintre rromi, dezrobirea a devenit o povară. Condiția de clăcaș presupunea mult mai multe obligații față de stat decât avuseseră robii înainte. Aceasta explică de ce, odată cu obținerea libertății juridice, mulți rromi au părăsit locurile unde fuseseră stabiliți. Deasemenea, au fost situații în care au fost alungați de pe moșiile boierești, sau li s-a interzis să se stabilească în preajma unor localități (sate sau orașe). Ca atare, mulți rromi au redevenit nomazi și au plecat peste graniță, Europa confruntându-se cu o adevărată migrație a rromilor din Principate Române. Înfăptuirea unirii prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, epoca reformelor care a urmat nu putea să nu aibă în vedere și situația celor dezrobiți. Asfel, legea Rurală din 14 august 1864, cu care se instituia proprietatea funciară de tip capitalist, a contribuit la transformarea clăcașilor în proprietari de pământ. Textul legii nu face referiri la rromi, dar există dovezi că între cei împroprietăriți s-au aflat și foști robi. Printr-un Jurnal al Consiliului de Ministri, s-a dispus ca foștilor robi care aveau doar locuință, nu și teren agricol să li se dea în proprietate numai locul de casă și grădină.

Reforma agrară a contribuit semnificativ la legarea de ocupația agricolă a rromilor. Este greu de estimat un număr cert al rromilor care s-au încadrat vieții agricole. Rromii nomazi au găsit în continuare nișe în economia rurală românească. Satul românesc trebuia să apeleze în continuare la rromii meșteșugari. Cu toate acestea, locul lor în economie este unul periferic, la fel ca și locul pe care îl ocupă în societate, marginalizați și la periferiile localităților. Această realitate a creat un decalaj între populația majoritară și rromi, fiind de natură să influențeze evoluția viitoare a acestui grup etnic.

Concluzionând, abolirea robiei s-a limitat de regulă la aspecte juridice, fiind neglijate problemele economice și sociale, fapt ce a produs repercusiuni negative, având în vedere că începea o epocă în care se afirma teoria determinismului biologic.

Anul 1918, marca sfârșitul primului război mondial cu victoria Antantei. Prăbușirea

Imperiilor multinaționale (Austro-Ungaria și Rusia) a favorizat și procesul de formare a statelor naționale.

Provinciile istorice românești, Basarabia, Bucovina și Transilvania (cu Banatul, Crișana, și Maramureșul) se uneau cu România, în anul 1918. În urma acestor evenimente, cea mai mare parte a românilor trăiau între granițele aceleiași țări- România Mare.

Inevitabil, după 1918, a crescut simțitor și numărul populațiilor minoritare. Astfel, la recensământul din 1930, românii reprezentau 71,9% (12 981 324) din totalul populației, în timp ce maghiarii formau 7,2% (1 415 507, iar celelalte minorități ( germani, evrei, ucraineni, rromi) restul de procent.

La acest recensământ s-au declarat rromi 262 501 persoane, adică 1,5% din totalul populației. Este însă foarte clar ca acest recensământ, la fel ca și altele care au urmat, nu reflectă o situație statistică clară a numărului de rromi.

Procentul stabilit în 1930 era inferior celui de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ori într-un interval de timp atât de scurt nu putem vorbi de asimilare, ci mai degrabă de o problemă pe care din păcate o întâlnim și astăzi, asumarea identității. Identitatea rromilor s-a structurat pe baza unei istorii de excludere socială și rasism, cosecințele fiind vizibile și astăzi în mentalul colectiv dar și minoritar.

În urma ratificării actelor unirii, în 1918, toți locuitorii României beneficiau de aceleași drepturi și responsabilități ca și restul populației majoritară. De altfel în documentele unirii, se stipula acest fapt. Acesta a fost și motivul, pentru care guvernul român condus de I.I.C. Brătianu s-a opus semnării, în 1919, a unui Tratat al minorităților dorit de Marile Puteri, considerat un act prin care se încălca suveranitatea națională.

De remarcat, că rromii s-au încadrat în spiritul acelei perioade, fiind solidari cu actul unirii. La 27 aprilie 1919, o Adunare a reprezentanților țiganilor din România, întrunită la Târnăveni, saluta decizia Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 de unire a Transilvaniei cu România. Rromii își exprimau angajamentul față de noua patrie și speranța egalității în drepturi cu ceilalți cetățeni ai României.

Perioada interbelică a reprezentat pentru populația de rromi o epocă de transformări importante. Reforma agrară înfăptuită după primul război mondial, a transformat în mici proprietari agricoli și o parte din rromii care locuiau în mediul rural. Locul rromilor, în economia țării, rămâne unul periferic, marginal. În lumea satului românesc nu se poate vorbi despre agricultură fără a analiza rolul economic pe care îl aveau rromii. Repararea utilajului agricol, fierăria și alte meșteșuguri, continuau a fi practicate exclusiv de către rromi.

Ca o caracteristică generală, rămâne aceea că rromii erau o categorie socială săracă, reprezentând o forță de muncă ieftină. Se poate vorbi de o clasă socială aparte, reprezentată de rromi. Migrația de la sat la oraș se accentuează, apărând probleme în gasirea unui loc de muncă. În viața urbană, rromii acoperă nișe economice care reflectă de fapt situația de marginalizați social și economic. Rromii care rămân în afara acestor influențe social- economice, rămân nomazii, care se deplasau sezonier pentru a-și practica meșteșugurile. Erau văzuți ca o plagă a unor vremuri de mult apuse, care nu se raporta deloc la realitățile timpului. Statul s-a implicat prea puțin în această chestiune, lăsată în grija autorităților locale. În această perioadă, organizațiile rromilor cereau ca acestor semeni, statul să le pună la dispoziție locuri de casă și pământ.

Perioada interbelică se remarcă prin direcția modernizării pe care o cunoaște populația rromă din regat. Apare o elită rromă formată din intelectuali,artiști, publiciști, comercianți, lăutari care nu-și trădează originea și care încep mișcarea de emancipare a poporului rrom.

După modelul celorlalte populații din regat, rromii înființează organizații cu caracter social, profesional, cultural și chiar politic. Lăutarii pun bazele unor societăți cu caracter profesional, în mai multe localități ale țării.

Ascensiunea Germaniei naziste, după anul 1933, cu doctrina ei despre puritatea raselor, foarte clar exprimată în lucrarea lui Adolf Hitler, “Mein Kampf”, au determinat apariția unui curent de gândire autohton care susținea necesitatea păstrării purității rasiale a poporului român. În perioada interbelică și în România se dezvoltă un naționalism specific, străin însă de atitudini antirrome. Exemplu, îl constituie și activitatea organizației care se afla la extrema dreaptă a vieții politice românești- Legiunea Arhanghelul Mihail ( Garda de Fier- mai târziu), care se rezuma la antisemitism, mai târziu punând problema adoptării unei politici rasiste față de rromi. Activitatea guvernului Goga- Cuza, perioada dictaturii regale (1938- 1940) nu i-a vizat pe rromi. De fapt, până la regimul Antonescu, preocupările unor reprezentanți ai biopoliticii nu au fost transpuse în practică. Biopolitica are ca fondator, în România, pe prof. Iuliu Moldovan de la Cluj. În deceniul 4, apar concepte noi ca: puritate etnică, etnii inferioare, primejdie bioetnică, minorități balast. Se poate constata, influența ideilor lui Robert Ritter, psihologul și psihiatrul care conducea în Germania, Centrul de Cercetare pentru Igiena Rasială și Biologia Populației și care avea ca scop principal, combaterea “flagelului țigănesc”.

Datorită modului de viață, În România, rromii încep să fie considerați ca o “plagă” a societății. Ioan Făcăoaru , teoretician al cercetărilor rasiale, considera că asimilarea anumitor grupuri etnice, ar putea determina “înstrăinarea și pauperizarea însușirilor noastre etnice”. Asimilarea rromilor era considerată un mare pericol pentru integritatea rasei românești. “Marea problemă rasială a românilor este problema țiganilor. Ei constituiesc cel mai numeros grup etnic, după români. Și în același timp ei sunt elementul de promiscuitate și disgenie din țara noastră. Nu s-a făcut nimic pentru rezolvarea problemei țigănești”, susținea Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică.

Schimbările politice survenite în România, în anul 1940, anularea regimului democratic consacrat de Constituția din 1923, în urma preluării puterii politice de către legionari, apoi de către generalul Antonescu, aveau să determine și în România adoptarea “soluției finale”- exterminarea rromilor. Activitatea guvernului Goga- Cuza, perioada dictaturii regale (1938- 1940) nu i-a vizat pe rromi. De fapt, până la regimul Antonescu, preocupările unor reprezentanți ai biopoliticii nu au fost transpuse în practică.

HOLOCAUSTUL (SAMUDARIPENUL) RROMILOR

Punct de plecare : În România, o cercetare curajoasă din toamna anului 2003, efectuată de organizația neguvernamentală Centrul pentru Politici Publice, este edificatoare pentru demonstrarea perpetuării alienării etice a societății românești și a necesității refondării conștiinței individuale și memoriei colective: doar 26% dintre respondenți sunt de acord că autoritățile române au participat la exterminarea evreilor, 49% preferă non răspunsul, iar 25%, consideră că statul român nu a fost implicat. Între aceștia, 36% consideră că suferința poporului evreu este o pedeapsă de la Dumnezeu, 27% că evreii exagerează persecuțiile la care au fost supuși, iar 35% preferă non răspunsul. Similar, în ceea ce-i privește pe rromi, doar 7% dintre respondenți ar accepta rromi în propria familie, 36% consideră că rromii ar trebui să fie forțați să trăiască separat de restul societății, 31% că trebuie să existe localuri și magazine în care accesul rromilor să nu fie permis, 48% că statul ar trebui să ia măsuri pentru a opri creșterea numărului de rromi. Similar, 25% dintre respondenți consideră că autoritățile române nu au participat la exterminarea rromilor, iar 53% preferă non răspunsul. Ca un paradox al incoerenței, 95% dintre respondenți consideră că pentru crimă ar trebui aplicată pedeapsa cu moartea.

Teme abordate :

Holocaust romilor-definiție,cronologie.

Rromii în fața ,, Soluției finale’’ și în lagărele naziste ;

Tragedia copiilor rromi ;

Rromii din România și Holocaustul ;

Holocaust romilor-definiție,cronologie.

Ce este Holocaustul rromilor ?

Holocaustul este un termen care provine din limba greacă(ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars’’) și care este utilizat pentru a descrie uciderea a aproximativ 6 milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea europeni, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte a Soluției Finale a ,, problemei evreiești’’.

De ce un holocaust al rromilor? Deoarece  se consideră că între 600.000 și 1,5 milioane de romi au fost exterminați în perioada holocaustului.

De unde ura împotriva rromilor? De-a lungul istoriei reacțiea puterilor publice față de rromi dar si a opiniei publice în general a fost de respingere, de segregare, de expulzare, situație identificată încă din 1449 în Germania. Reichstag-ul, reunit la Landau și Friburg în 1496, 1497 și 1498, i-a declarat pe rromi „spioni în solda turcilor“, „aducători de ciumă“. Acuzele la adresa acestora erau puse în legătură directă cu tâlhăria, vrăjitoria și furtul de copii.

Ulterior împărații romano-germani fie solicită măsuri aspre împotriva rromilor, care mergeau până la uciderea lor, cum este cazul împăratul Maximilian I și a lui Georg al II lea, care în 1661 emitea un decret de condamnare la moarte a rromilor surprinși pe teritoriul țării, trupele de cavalerie îndeplinind această sarcină , urmând ca în 1721 exterminarea sa însemne uciderea bărbaților și tăierea urechilor femeilor și copiilor, fie au dat dovadă de clemență, precum Ferdinand I care interzicea uciderea femeilor și copiilor rromi.

În perioada interbelică, așa cum menționează scriitorul francez de naționalitate rromani, Mateo Maximoff, numărul rromilor din Europa, ajungea la aproximativ 5.000.000, cei mai numeroși fiind cei din Rusia, Țările Baltice dar și din zona Balcanilor. În privința acestei date, părerile sunt împărțite ceea ce face aproape imposibilă determinarea numărului victimelor.

Într-o Europă a statelor naționale și ulterior o Europă a războiului, apar și primele atitudini și măsuri legislative care aveau ca scop rezolvarea așa numitei ,, probleme țigănești’’. Menționăm în acest sens constituirea în martie 1899, pe lângă Poliția din Bavaria, a unei secție specială pentru „Problemele țiganilor“. Aceasta primea copii ale verdictelor date de tribunale în cazurile în care delictele erau comise de romi și orice alte informații referitoare la viața lor.

Legile împotriva romilor și nomazilor date de Biroul din München („Centrul Național“) au intrat în vigoare după Ordonanța din 16/17.04.1929. Această lege din 1929, impunea romilor mai multe restricții. Nu aveau dreptul să se deplaseze fără un permis eliberat de poliție și trebuia să utilizeze, pentru deplasări, rulote sau caravane. Tinerii care depășeau vârsta de 16 ani și care nu puteau face proba unei ocupații erau constrânși să efectueze doi ani de muncă în centre de reeducare. O secțiune, a „Problemelor țiganilor“, a fost creată pe lângă Biroul Internațional de Poliție, la Viena, care avea ca scop controlul strict al populației ,, țigănești’’.

După 1933, odată cu instaurarea la putere în Germania a lui Hitler, aceste măsuri s-au agravat. Institutul pentru Studiul Igienei Rasiale a hotărât că, trebuiesc instituite reguli stricte pentru a administra problema țiganilor, considerați asociali, inferori și alienați din punct de vedere rasial. Au fost impuse câteva restricții legale față de comunitatea rromă: înmatricularea obligatorie, obligația de a efectua teste rasiale și apoi restricții privind libertatea de mișcare. Într-o observație la Legile de la Nürnberg din septembrie 1935 se sublinia faptul că ,,țiganii erau alienați rasial la fel ca evreii, astfel că ei nu puteau beneficia de dreptul de cetățenie în cadrul Reich-ului’’.

La scurt timp de la izbucnirea războiului, autoritățile naziste au decis să expulzeze întreaga comunitate romă din Germania. Treptat, au fost strămutați în Guvernământul General, adică în Polonia aflată sub ocupație, și ținuți în ghetouri și în lagăre destinate evreilor. De pildă, în noiembrie 1941, peste 5.000 de țigani din Austria au fost mutați în ghetoul evreiesc din Łódź. În primele luni ale anului 1942, aceștia au fost deportați în lagărul de concentrare de la Kulmhof (Chełmno nad Nerem), unde au fost uciși în camerele de gazare.

Într-o țară în care deviza era „Arbeit macht frei“ (Munca înseamnă libertate), orice persoană fără acte putea fi declarată parazit. Romii care nu-și puteau proba naționalitatea germană erau expulzați, considerați dușmani ai celui de-al Treilea Reich, drept care s-a purces rapid la eliminarea sistematică. Aproximativ 23.000 de țigani au fost ținuți prizonieri în Lagărul de Concentrare de la Auschwitz. Majoritatea au murit – fie de foame, fie din cauza bolilor sau a tratamentului brutal aplicat de gărzile naziste, iar alții au fost victimele „soluției finale” din camerele de gazare.Documente din 1936 relatează despre deportarea romilor la Dachau.

Așa cum spunea istoricul Billing, genocidul este construit pe principiul „Omul nu este ucis pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce este“, rasa avea să fie cea care va duce la soluționarea „Problemei țiganilor“. Himmler a oferit 40 de romi prizonieri, în lagărul Sachsenhausen, profesorilor Werner Ficher și Hombeck, pentru a le da posibilitatea de a proba că prin venele romilor curge sânge nearian. După acești „savanți“, peste 90% dintre romi erau metiși și ateiști metiși, aveau tendința de a contracta căsătorii cu alți metiși sau, cu atât mai rău, cu germani „integrați“ din punct de vedere rasial.

Victori rapidă a Germaniei în Polonia, situația Cehoslovaciei, care în martie 1939 își pierdea independența, regimul din Ungaria, determină măsuri aspre luate împotriva rromilor. Cifra de 31.000 de rromi deportați de Ungaria, începând cu octombrie 1944, explică atitudinea regimurilor naziste față de rromi și dorința acestora de rezolvare a ,, problemei țigănești’’.

Pe 14 august 1941, Himmler a decis exterminarea evreilor din URSS, fapt care a fost fatal și rromilor. În octombrie 1941, SS-ul a executat un grup de 31 de rromi nomazi. Trupele germane i-au asasinat pe toți romii blocați între cele două fronturi.

În primăvara anului 1942, rromi închiși în ghetoul din Varșovia din 1941, au fost trimiși la Treblinka. În 1942, la Grochow, au fost semnalate asasinate ale rromilor, unii dintre ei s-au refugiat în păduri pentru a scăpa de razii.

În estul Poloniei, majoritatea rromilor au fost exterminați în afara lagărelor, la sfârșitul anului 1942, de Gestapo. În aceeași perioadă, în sud, cei care scăpaseră din lagărele din Belzec și Sobibor au fost asasinați în satele în care locuiau. Rromii au fost deportați la Auschwitz, Birkenau, Lodz, Chelmno, Maidanek și în lagăre mai mici. Lodz a fost centrul exterminării, în care un spațiu special a fost rezervat rromilor încă din toamna anului 1941.

Evreii și rromii din Iugoslavia, au căzut în mâinile naziștilor în aprilie 1941. Italia a anexat Dalmația și jumătate din Slovenia, iar Germania a invadat Serbia.

Pe 3 iulie 1941, un recensământ al rromilor ordonat și realizat de serviciile poliției municipale a Croației specifica dacă era vorba de rromi nomazi sau nu, ce tip de locuință aveau, dacă posedau un teren și ce meserie aveau. Expulzarea rromilor din Croația a fost pronunțată fără termen, rromii fiind scoși din sate, urcați în trenuri și trimiși în lagărul de la Jasenovac.

Singurele țări din Europa în care nu au existat massacre ale populației rrome, au fost Bulgaria și Danemarca.

CRONOLOGIE

22 martie 1933: se interzice rromilor si sintilor practicarea muzicii;

14 iulie 1933: inceputul sterilizarii rromilor si sintilor, considerati rasa inferioara;

18 septembrie 1933: prima arestare masiva a rromilor si sintilor;

23 martie 1934: expulzarea rromilor si sintilor care nu puteau proba nationalitatea germana;

iunie 1935: politia germana intocmeste 5.000 de dosare;

15 martie 1936: retragerea dreptului de vot pentru rromi si sinti;

22 iunie 1936: prima deportare a rromilor si sintilor, in afara Berlinului;

1938: cercetatorul nazist Ritter propune deportarea rromilor si sintilor;

septembrie 1938: 852 de rromi si sinti sunt internati in lagarul german din Marzahn;

8 decembrie 1938: Himmler initiaza programul de lupta impotriva amenintarii tiganesti;

1 martie 1939: Decret general impotriva rromilor si sintilor;

29 iunie 1939: un convoi de 440 de rromi si sinti (copii si femei) este trimis in lagarul de la Ravensbruck;

27 septembrie 1939: Centrul national de lupta impotriva pericolului tiganesc este incorporat RSHA, Cartierul General al Securitatii Nationale.

16 octombrie 1939: Eichmann propune adaugarea rromilor si sintilor la convoaiele de deportare a evreilor;

6 aprilie 1940: Franta interzice circulatia „nomazilor”;

mai 1940: deportarea rromilor si sintilor din Germania in lagarele de exterminare din Polonia;

august 1940: rromii din Austria sunt internati in lagarul de munca de la periferia Salzburgului;

10 august 1940: germanii deschid doua lagare pentru rromi;

4 octombrie 1940: armata germana ordoneaza internarea tuturor rromilor francezi din zona ocupata;

noiembrie 1940: interzicerea „nomadismului” rromilor din Romania;

22 martie 1941: expulzarea copiilor rromi si sinti din scolile publice germane;

30 mai 1941: armata germana de ocupatie din Serbia decreteaza aceleasi tratamente pentru rromi si evrei;

31 iulie 1941: Heidrich include rromii in solutia finala;

28 septembrie 1941: executia in masa a rromilor in Ucraina de catre armata germana;

noiembrie 1941: Germania ordona concentrarea in lagare a rromilor din Franta;

5 noiembrie 1941: deschiderea lagarului pentru rromi in ghetto-ul din Lodz;

16 noiembrie 1941: asasinarea a 824 de rromi la Sinferopol, de catre germani;

ianuarie 1942: toti rromi suporavietuitori ai ghetto-ului din Lodz sunt transferati la Chelmno sunt gazati; cei din ghetto-ul din Varsovia sunt transferati la Treblinka;

29 aprilie 1942: prima deportare a rromilor cehi, din imprejurimile orasului Brno, spre Auschwitz;

mai 1942: Bulgaria decreteaza munca fortata pentru rromi;

19 mai 1942: Croatia decreteaza arestarea rromilor si internarea lor in lagarul de la Jasenovac;

iunie 1942: deportarea rromilor români in Transnistria;

august 1942: rromii cehi sunt deportați in lagarele din Lety si Hodolin; decret regal de deportare a rromilor români in Transnistria; rromii amenința, dupa poliția nazistă, „pacificarea URSS”;

17 octombrie 1942: suspendarea de catre autoritatile române a deportarii in Transnistria;

13 ianuarie 1943: rromii francezi sunt transferati in lagarul din Poitier, in lagarele Compiegne, apoi Sachsenhausen;

12 februarie 1943: primul transport de rromi si sinti din Germania soseste la Auschwitz – Birkenau si sunt instalati in Familienlage;

15 ianuarie 1944: 351 de rromi sunt deportati din Belgia (Malines), la Auschwitz;

19 mai 1944: 245 de rromi din Olanda sunt deportati la Auschwitz;

2 august 1944: 1.400 de rromi sunt deportati la Bukenwald, unde sunt gazati;

10 octombrie 1944: 800 de copii rromi sunt transferati de la Bukenwald, la Auschwitz si gazati;

15 ianuarie 1945: lagarul francez de la Montreuil – Blay este inchis;

27 ianuarie 1945: primii soldați sovietici ajung la Auschwitz si eliberează 4.800 de supravietuitori, intre care se mai gasea un singur rrom;

17 aprilie 1945: englezii elibereaza Bergen-Belsen;

Rromii în fața ,, Soluției finale’’și în lagărele naziste

Înainte de înființarea așa-numitelor Zigeunerfamilienlager la Birkenau – tabere speciale pentru familiile de rromi –, puțini membri ai acestei comunități au fost prizonieri la Auschwitz. La Auschwitz I erau înregistrați cu numere din seria generală, începând cu litera „Z”, de la Zigeuner, care era tatuat pe brațul stâng. Erau încadrați de obicei ca prizonieri „asociali” (Asozialer-Aso.), purtând un ecuson negru triunghiular, dar și ca prizonieri politici (Politischer – Pol.), cu ecuson roșu în formă de triunghi, și ca răufăcători profesioniști (Berufsverbrecher – B.V.), cu ecuson verde. După ce erau fotografiați, erau trimiși în diverse grupe de muncă.

Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler  a ordonat deportarea tuturor rromilor rămași în Germania, Austria și în Protectoratul Boemiei și Moraviei. Pe 29 ianuarie 1943 au fost emise noi instrucțiuni: deportații trebuiau trimiși la Auschwitz. Așa că în sectorul BIIe de la Auschwitz II-Birkenau a fost înființată „tabăra pentru familii de țigani”.

Deportarea rromilor la Auschwitz a început, în februarie 1943 și a continuat până în iulie 1944. Cei arestați erau, în marea lor majoritate, din Germania, Austria, Boemia și Moravia, Polonia și, în număr mai mic, din Franța, Olanda, Croația, Belgia, Uniunea Sovietică, Lituania și Ungaria. Registrele lagărului arată că au exista câțiva prizonieri și din Norvegia și Spania.

La sosirea în lagăr, rromi nu erau selecționați, familiile nu erau despărțite și  toți membrii erau conduși în aceleași barăci. Li se permitea să poarte în lagăr haine civile și să își păstreze bunurile personale. După care primeau numărul și erau trimiși la muncă.

Se estimează că aproximativ 23.000 de țigani – bărbați, femei și copii – au fost deportați la Auschwitz. Dintre aceștia, 21.000 erau înmatriculați (inclusiv copiii născuți în lagăr).

Dar au existat și cazuri în care nu au mai fost înregistrați și au fost trimiși direct în camerele de gazare. Aceasta a fost și situația a 1.700 de rromi polonezi din Białystok (vestul Poloniei), care au ajuns la Birkenau pe 23 martie 1943. De teamă să nu izbucnească o epidemie de tifos, întregul grup, în cadrul căruia fuseseră confirmate câteva cazuri de boală, a fost trimis imediat spre exterminare. Câteva săptămâni mai târziu, pe 12 mai 1943, un alt grup de rromi din Białystok – 468 de bărbați și 503 de femei – a ajuns în lagăr. Teama de epidemie nu dispăruse, așa că autoritățile naziste au decis ca 1.000 din rromii care tocmai sosiseră, împreună cu un grup din Austria, să fie trimiși în camerele de gazare imediat.

Viața în Zigeunerlager

În lagărul pentru rromi, ziua începea cu un apel nominal, în timpul căruia prizonierii erau numărați. Chiar și cei bolnavi sau bătrâni erau nevoiți să stea afară din barăci pentru a se face prezența. Corpurile prizonierilor decedați peste noapte erau și ele aduse în fața barăcii. Funcționarii prizonierilor raportau numărul deținuților din baracă unui supervizor SS (Blockführer), care, la rândul lui, transmitea informația unui plutonier de raport (Rapportführer). După prezență, prizonierilor li se permitea să se întoarcă în barăci.

Mărturia unui supraviețuitor:Juliusz Hodosi

„În timpul unei interogări, ofițerul Gestapo Schreiner efectiv a spus: «Vă vom nimici ca pe niște șoareci.» Soția mea și doi copii mici au rămas acasă. Nu știam dacă îi voi mai vedea vreodată. Dar când m-am alăturat transportului către Auschwitz, Gestapo-ul i-a adus și pe soția mea și pe copii la gară. Am călătorit împreună spre lagărul de concentrare de la Birkenau. Călătoria a fost un mare chin. Chirciți unul în altul, fără apă sau mâncare, în întuneric, așteptam necunoscutul. Când ușa vagonului de transport marfă s-a deschis într-un final, gărzile SS ne-au întâmpinat cu lovituri. De asemenea, cu ei erau și câini sângeroși: ajunsesem. Din acel moment înainte, am încetat să mai fim oameni: am devenit numere. Toate bunurile personale ne-au fost luate. Tuturor, chiar și femeilor și copiilor, li s-a ras părul de pe cap. Toți, inclusiv cele două fetițe ale mele, aveau numere tatuate. Am fost plasați în barăcile pentru noii sosiți. Am rămas acolo pentru aproximativ o săptămână, înainte de a ne pune într-o anumită echipă de lucru. Deja în cea de-a cincea zi am înțeles că existau lucruri mai rele decât rațiile alimentare de înfometare. 300 de țigani din Burgenland (Austria) au fost selecționați și uciși în camerele de gazare… Pentru toți copiii, lagărul însemna moarte sigură. Fără mâncare nutritivă, nu exista lapte, nu exista nimic din ce avea nevoie un copil pentru o dezvoltare adecvată. În plus, exista o neliniște emoțională. Nu te puteai simți în siguranță nici pentru un minut… Mi-am pierdut ambele fete. Pur și simplu au murit de foame. Rațiile zilnice de mâncare erau după cum urmează: pentru cinci oameni exista numai o franzelă de pâine, fiecare prizonier primea o lingură de marmeladă, o jumătate de rutabaga, ocazional 50 de grame de cârnați și 20 de grame de margarină. Uneori erau emise rații speciale, dar din motive complet diferite. Mâncarea era înmânată în așa fel încât, adesea, se iscau bătăi fatale. Foametea era teribilă. Și în plus erau și tifosul, malaria, scabia etc.” – Memorial Book: The Gypsies at Auschwitz-Birkenau, vol. 2, 1993.

Sectorul BIIe a intrat în funcțiune de când era încă în construcție, astfel că, la început, câțiva dintre bărbații deținuți au fost nevoiți să termine de construit tabăra, iar alții au fost obligați să se ocupe de curățenia zonei. Totuși, mai târziu, majoritatea nu au primit o misiune permanentă de muncă. Din această cauză, rromii primeau rații de mâncare mai mici, care erau alcătuite din pâine – o franzelă la cinci prizonieri – un sfert de lingură de gem de rutabaga, 250 de mililitri de ceai și 250 de mililitri de supă. În primele săptămâni  în lagăr, prizonierii încă aveau câteva dintre propriile provizii de hrană, făcându-le viața mai ușoară, în circumstanțele date… Dar în timp, s-a instaurat foametea în lagăr într-un grad nemaiîntâlnit, ceea ce a dus la o rată mare a mortalității.

Mulți dintre deținuții din sectorul BIIe, înainte de război au făcut parte din trupe cu care colindau țările unde susțineau concerte. Din moment ce autoritățile naziste le-au permis să păstreze instrumentele, uneori rromii se adunau în grupuri mici și cântau în lagăr. Micile spectacole improvizate erau o formă de integrare a tuturor celor din lagărul special pentru țigani și o modalitate plăcută de a evada din realitățile crude ale lagărului de concentrare. Dar se pare că și ofițerii SS se bucurau de spectacolul deținuților…

Proasta alimentație și aglomerația din barăci au dus la o deteriorare a igienei generale și a condițiilor sanitare. Astfel că epidemiile erau frecvente. În lagărul de la Birkenau exista un spital de sector, dar tabăra specială pentru familiile rromilor avea și propriul spital – acesta era localizat în barăcile 22, 24, 26, 28, 30 și 32. Interiorul spitalului nu era cu nimic diferit de celelalte barăci obișnuite:  paturi cu trei etaje, cu saltele umplute cu paie, acoperite cu pături murdare, podea din argilă și o sobă pe cărbuni pentru încălzire (deși cărbunele era întotdeauna insuficient). Pacienții, la intrarea în spital, erau nevoiți să se debaraseze de hainele de zi cu zi, și nu de fiecare dată primeau veșminte în schimb, uneori fiind nevoiți să rămână dezbrăcați. Nu foloseau latrinele, ca restul deținuților, ci aveau câteva găleți în colțul camerei… Cele mai frecvente boli care afectau populația de rromi erau tifosul, erizipelul, malaria, dizenteria, precum și boli ale sistemului digestiv, urinar și respirator.

Tragedia copiilor rromi

Exploatarea sistematică și uciderea copiilor în Holocaust este una dintre cele mai puțin documentate crime ale naziștilor și ale colaboratorilor lor. Mulți copii au murit împreună cu familiile lor în masacrele organizate de Einsatzgruppen sau din cauza privațiunilor din ghetourile Europei de est. Alte sute de copii, prea mici sau declarați nepotriviți pentru munca forțată, au fost exterminați imediat după sosirea lor în lagărele naziste. Naziștii îi considerau neproductivi. În general, ei nu erau folosiți la munca forțată, ceea ce creștea posibilitatea ca ei să fie printre primii deportați în lagărele de concentrare și exterminare. Supraviețuitorii relatează că, odată ajunși acolo, uneori copiii foarte mici, bebelușii, erau aruncați de vii în foc. Toate aceste morți au rămas nedocumentate deoarece copiii nu au fost niciodată înregistrați ca prizonieri ai acestor lagăre. Acei adolescenți suficient de “norocoși” pentru a supraviețui selecției au murit din cauza muncii forțate. În general, subiectul copiilor neevrei în lagăre nu a primit până acum o acoperire sistematică în literatura de specialitate. În ce privește numărul total de victime roma și sinti în timpul Holocaustului, lipsa documentației face ca acesta să varieze între 350.000 și două milioane. Specialiștii afirmă că au fost peste o jumătate de milion.

După 1936, persecuția romilor din Austria și Germania s-a intensificat, ei fiind arestați ca asociali; până în 1938, copiii rromi au fost excluși din școlile austriece, iar din 1943 au fost deportați împreună cu părinții lor în lagărele de concentrare din est. Așa numitul Ordin „Auschwitz” din 16 decembrie 1942, aparținând lui Himmler, stipula, în secțiunea IV, că: „Familiile [rrome] vor fi trimise în lagăre în bloc. Dacă unii copii au fost plasați în case speciale, școli sau instituți, aceșia se vor alătura clanului lor înainte de arestare. Aceeași măsură se va aplica copiilor rromi ai căror părinți au decedat deja sau care sunt ținuți în altă parte.”( Sybil Milton, "Non-Jewish Children in the Camps", http://motlc.wiesenthal.org/resources/books/annual5/chap02.html). În România, din cei 25.000 de rromi deportați de regimul Antonescu în Transnistria (din care au murit 11.000), jumătate au fost copii.( ”Concluzii și recomandări”, Raportul Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, Polirom, 2005, p.388.)

Else Baker-supraviețuitoare

„Pe drum, părinții mei adoptivi mi-au dat o mică valiză cu haine și alte lucruri. Purtam cele mai bune haine. Trenul a pornit. Am călătorit multe ore și eram foarte însetați. Ușa vagonului s-a deschis și de cealaltă parte stătea un bărbat în uniformă, cu o căldare plină cu apă și cu un polonic. Ni s-a permis să ne apropiem și să bem apă cu polonicul. Acolo era și un fel de toaletă, în apropierea ușii. Când un adult dorea să o folosească, persoana care îl acompania ținea paravan cu o pătură de lână. A început să îmi fie foarte dor de părinții adoptivi. Niciodată nu mai călătorisem fără ei.

[…]Într-un final am ajuns la Auschwitz. Numele nu îmi spunea nimic. A trebuit să ne dezbrăcăm complet, iar hainele noastre au fost aruncate într-o grămadă mare. Atunci mi-am pierdut valiza. Apoi am fost despăducheați. Am mers pe o stradă, de fiecare parte [a străzii] erau barăci, și am fost forțată să intru în una dintre ele. Nu îmi pot aminti numărul barăcii.

[…] Am stat tot timpul în baraca aceea. Nu am fost dusă la muncă nicăieri. La urma urmelor, eram încă un copil. Abia mai târziu am înțeles pe deplin multele lucruri teribile pe care le-am trăit atunci. La vârsta de opt ani nu îmi puteam închipui ticăloșia și mârșăvia. Erau atât de mulți oameni foarte bolnavi și extrem de slabi. Mulți atânau morți de gardul de sârmă ghimpată electrificată. Abia mai târziu, ca adult, am realizat complet că acesta era, într-adevăr, iadul pe pământ.

[…] De asemenea, am întipărită în memorie și noaptea când cerul de deasupra crematoriului era roșiatic și puteai auzi țipetele multor oameni strigând: «Criminalilor! Criminalilor!». Toți trebuia să rămânem în barăci, nimănui nu îi era permis să iasă în stradă. Nu am înțeles de ce. Dar când Wanda nu a mai fost cu mine, am întrebat pe cineva din apropiere. Mi s-a spus că ardeau oameni. Îmi amintesc cu exactitate ce am spus: «Dar nu poți arde oameni. Arzi lemn sau cărbune, dar nu oameni. » Pentru mine asta era de neînțeles.”, Else Baker, Nie zobaczylam w Auschwitz mojej matki… (Nu am văzut-o pe mama la Auschwitz…), 1999.

Rromii din România și Holocaustul

De la eliberarea din robie și până la guvernarea Antonescu nu a existat o „problemă” a rromilor în țara noastră. Deși erau recenzați distinct ca etnie, erau tratați ca o categorie socială. Naționalismul din perioada interbelică nu a cuprins atitudini și manifestări antițigănești, decât la nivel de persoană. „Țiganii nomazi și seminomazi să fie internați în lagărele de muncă forțată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie rași, tunși și sterilizați. Cu prima generație am scăpa de ei. Cei stabili vor fi sterilizați la domiciliu, pentru ca în cursul unei generații să fie curățit locul și de ei”1 , declara în 1941 Gh. Făcăoaru, unul din coordonatorii școlii de eugenie rasială, reflectând asupra familiei și statutului biopolitic român. În aceeași notă, Ion Antonescu declara la o ședință a Consiliului de Miniștrii următoarele: „Dacă nu profităm de situația care se prezintă azi pe plan internațional și european, pentru a purifica Neamul Românesc, scăpăm ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispoziție. Și eu nu vreau s-o scap, pentru că dacă aș scăpa-o, desigur că generațiile viitoare mă vor blama”. O legislație anti-evreiască fusese adoptată în 1938 de guvernul Goga – Cuza, fără a fi abrogată de guvernările ulterioare. Ea nu făcea însă referire directă la rromi. Prin Ordinul nr.19862 din 19.XI.1943 , Ministerul Afacerilor Interne, la recomandarea Ministerului Sănătății, interzice rromilor ursari de a mai plimba urșii prin sate și prin orașe și a da spectacole cu ei, pe motivul că transmit tifos. Autorizațiile pe care le dețineau în acest sens le sunt retrase. Ceilalți nomazi sunt obligați ca pe timpul iernii să rămână la „marginea comunelor indemne de tifos exantematic” . Executarea acestui ordin se va face cu sprijinul jandarmeriei. Numărul mare de rromi de la periferia Bucureștilor și a altor orașe ca Pitești, Ploiești și Târgoviște era considerat drept o problemă economică și socială ce trebuia rezolvată urgent . În ședința Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1941 s-a pus problema scoaterii țiganilor din București. Deportarea rromilor în Transnistria a fost motivată de Mareșalul Antonescu la procesul său, în 15 mai 1946, ca urmare a presiunilor populației care, în urma jafurilor și a omorurilor ce se petreceau în timpul camuflajelor, cereau împușcarea acestora iar lipsa brațelor de muncă în Transnistria a fost determinantă pentru trimiterea lor acolo. Criteriile invocate de autorități care au stat la baza acestei măsuri au fost cele de ordine publică și socială nefiind invocate motive de natură rasială.

Ion Antonescu avea în vedere construirea a 3-4 sate compacte în Bărăgan, cu câte 5000–6000 de familii și, după asanarea Bălților Dunării, să-i mute acolo pentru a se ocupa cu pescuitul. Existând precedentul deportării evreilor începută în toamna anului 1941 și ținând cont de dobândirea Transnistriei, a apărut posibilitatea deportării țiganilor în acest ținut. În baza deciziei luate de Ion Antonescu la începutul lunii mai 1942 a fost emis Ordinul Președinției Consiliului de Miniștri nr. 26.756/1942 către Ministerul Afacerilor Interne prin care se solicita un studiu care să cuprindă regiunile de strângere, modul de organizare a convoaielor, itinerarele, conducerea și paza convoaielor, punctele de trecere peste Prut, Nistru și Bug. Ministerul Afacerilor Interne a cerut Inspectoratului General al Jandarmeriei prin Ordinul 33.911/17.05.1941 să efectueze un recensământ în data de 31 mai 1942 care privea două categorii de țigani:

Țigani nomazi (căldărari, lingurari etc);

Țigani stabili (și anume numai aceia care, deși nenomazi, sunt condamnați, recidiviști sau nu au mijloace de existență sau ocupație precisă din care să trăiască în mod cinstit prin muncă, și deci constituie o povară și un pericol pentru ordinea publică. Toți aceștia vor fi înregistrați cu familiile lor, adică: soț, soție, copii minori sau majori, dacă trăiesc sub același acoperământ).

Rezultatele acestui recensământ trebuiau înaintate ministerului sub forma a două tabele, câte unul pentru fiecare categorie, până la data de 10 iunie 1942. Ulterior, Ion Antonescu a cerut urgentarea operațiunii astfel încât recenzarea să se efectueze în data de 25 mai, iar comunicarea rezultatelor să se facă pe 31 mai 1941. Listele cuprindeau 40.909 persoane din care 9.471 țigani nomazi și 31.438 țigani stabili din categoria menționată.

După acest recensământ a urmat deportarea în Transnistria.

Dispozițiile date de mareșalul Ion Antonescu referitoare la modul cum trebuie să se facă deportarea categoriilor de rromi vizate au fost transmise de președinția Consiliului de Miniștri către Ministerul Afacerilor Interne prin Ordinul (strict secret) nr. 70 S/24.05.1942

Deportarea rromilor s-a realizat prin două operațiuni.

Într-o primă etapă începută la 1 iunie 1942 au fost vizați țiganii nomazi, în baza ordinului dat de Mareșalul Ion Antonescu cu o zi înainte. Din această categorie au fost evacuați în Transnistria 11.441 țigani nomazi din care 2.352 bărbați, 2.375 femei și 6.714 copii. Această operațiune a fost încheiată la 15 august 1942.

În a doua etapă care viza o parte din țiganii stabili (nenomazi) „nemobilizabili”, au fost deportați împreună cu familiile lor: criminalii și delicvenții, hoții de buzunare și din trenuri și cei care trăiau numai din furt. Inițial au fost recenzați 12.497 de țigani „nemobilizabili”, dar în final au fost evacuați 13.176 țigani din care 3.187 bărbați, 3.780 femei și 6.209 copii. Diferența în plus este explicată prin faptul că în rândul lor circula zvonul că odată ajunși în Transnistria vor fi împroprietăriți cu pământ. Din acest motiv unii și-au vândut bunurile, au venit în gările de îmbarcare și s-au amestecat printre ceilalți țigani trecuți pe liste. Unii au solicitat oficial să plece în Transnistria. Alții s-au atașat grupurilor profitând de momentele când trenurile erau oprite pentru control. De asemenea, unii copii sugari nu au fost trecuți pe tabele, iar alții s-au născut pe timpul transportului. Această operațiune a fost încheiată oficial pe 16 septembrie 1942

Evacuarea restului de 18.262 țigani din această categorie a fost suspendată la începutul lunii octombrie 1942 pentru primăvara anului 1943, dar la 13 octombrie Consiliul de Miniștri a luat decizia renunțării la noi deportări de evrei și țigani. Ultimele deportări au avut loc în decembrie 1943.

Practic, pe lângă cei 24.686 rromi deportați în cele două etape, au mai fost evacuați cu aprobări speciale 69 țigani, și cele câteva sute de persoane deportate ulterior formate din cei care s-au sustras celor două etape amintite, cei eliberați din închisori și din cei trecuți de autorități pe lista indezirabililor. Din cetățeni români de etnie rromă, care au fost deportați, numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România. Circa 11 000 au murit de frig, inaniție și epidemii apărute în urma condițiilor inumane la care au fost supuși. Pentru deportarea rromilor în Transnistria nu s-a mai folosit – ca în cazul evreilor – pretextul de comunism sau activități subversive pro-sovietice, ci etichetarea întregii minorități rrome ca „nomazi”, „nemobilizabili și periculoși ordinei publice’’.

Genocidul romilor în Transnistria nu s-a produs prin execuții, ca în cazul evreilor. Ei au fost lăsați să moară datorită condițiilor de viață inumane la care au fost supuși: înfometare, frig, privarea de asistență medicală și de sanitație minimală. Lipsa asistenței medicale a dus la situația că în majoritatea cazurilor, cauza decesului era decisă în cancelariile oficiale conform formulei: vara, dizenteria și iarna, tifosul exantematic, ambele boli fiind provocatoare de epidemii și datorate condițiilor dezastruase de sanitație, situație pe care propaganda oficială o atribuia obiceiurilor insalubre de viață ale romilor.

Raportul întocmit la 21 decembrie 1942 de o comisie numită de Inspectoratul General al Jandarmeriei și condusă de colonelul Sandu Moldoveanu, care a anchetat situația celor 5 100 de romi deportați în zona Covalevca- Avdotevca – Varușino, județul Oceacov(la sfârșitul lunii decembrie 1942, această zonă a fost trecută la județul Berezovca) în zilele de 12-19 decembrie 1942 menționează că s-au semnalat două cazuri de febră tifoidă în satul Varușino și că exista pericolul de izbucnire a unei epidemii în rândul romilor, aflați în condiții fizice și sanitare mizerabile. Raportul a mai menționat, între altele, că până în acel moment (în intervalul septembrie-decembrie 1942) au murit de foame circa 200 de romi și că în zilele în care s-a făcut investigația mureau 5-10 romi zilnic. La scurt timp după acest raport, la sfârșitul lui decembrie 1942 a izbucnit între romii de la Covalevca și în împrejurimi (raionul Landau, județul Berezovca) o epidemie de tifos exantematic, culmea fiind atinsă la sfârșitul lunii ianuarie 1943. Situația romilor din această zonă a fost dificilă nu numai din cauza epidemiei, ci și a foamei și frigului, care au făcut numeroase victime.Conform raportului final realizat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, 25.000 de romi au fost deportați de autoritățile române, iar 11.000 dintre aceștia au murit.

Radu Lecca, împuternicitul guvernului antonescian pentru problemele minorităților, declara, într-o notă, că cei 20.000 de rromi evacuați în comuna Covaliovka au avut soarta următoare: „11.500, ridicați și împușcați la gara Trihațca (în 24 decembrie 1942), 7.000 morți de exantimaticus; 1.500 întorși în țară”. Aceste persoane ajunseseră să fie deportate pentru că o parte din posturile de jandarmi și poliție din orașe „nu au făcut o triere a țiganilor, conform dispozițiilor din ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr.2383 cab. V din 21 iulie 1942, ci au ridicat și evacuat pe cine le-a ieșit în cale și au urmărit numai de a avea numărul de țigani pe care îl raportaseră că intră în categoria ordinului sus citat, fără de a controla dacă aceștia sunt aceia care trebuie evacuați, căci numai așa se explică numărul așa de mare a celor evacuați prin abuz sau prin neglijență și se impune de a se lua severe măsuri contra celor vinovați”. La 11 august, inspectorul general scria ministrului de interne că deportarea rromilor nomazi, decretată la 1 mai, era aproape terminată, prin faptul că 84% dintre ei ajunseseră în Transnistria. După un studiu, în vara anului 1942 au fost deportați 11.440 de nomazi, între care 2.352 bărbați, 2.365 femei și 6.714 copii. Urmare a ordinului dat de Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iunie 1942, nomazii au fost jefuiți, confiscându-se mii de cai și căruțe, inclusiv bunurile și aurul. Au urmat rromii sedentari, a căror evacuare a început la 12 septembrie 1942, nu înainte ca bunurile acestora să fie luate prin Comisiile de Românizare. În opt zile, 30.176 de rromi au fost plasați în Transnistria. Alți 18.260 de rromi recenzați pentru următorul transport ar fi trebuit să sosească în primăvara anului 1943, dar neașteptata înaintare a frontului a zădărnicit acest plan. Rromii au fost trimiși în județele Oceanov, Golta, Berezovka și Balta. Numai în zonele Katurga, Karanika și Kovaliovka numărul celor deportați se ridica la 13.000. Decesul prin ger și inaniție nu era rar, distribuirea de alimente fiind insuficientă cu toate că recoltele din Transnistria ar fi fost îndestulătoare. „Datorită acestei stări de lucruri la iarnă vor muri de frig și subalimentare, cum au murit și în iarna trecută, rămânând ca la primăvara viitoare problema țiganilor să dispară odată cu dispariția lor”. Tifosul i-a atins pe mii de deportați. Unii au murit de frig, fiind slab îmbrăcați sau goi, alții transferați peste Nistru, unde erau lichidați de germani. Un decret-lege din 22 septembrie 1942 a prevăzut condamnarea la moarte a celor ce s-ar fi întors fraudulos din Transnistria și la muncă silnică, de la 5 la 25 de ani, a celor ce le-ar fi înlesnit înapoierea, a instigatorilor, a complicilor și a tăinuitorilor1. Ca urmare a retragerii armatelor germane și române spre vest, în martie 1944, Președinția Consiliului de Miniștri încearcă evacuarea din Transnistria a „cetățenilor români fără deosebire de origine”, situație în care Subinspectoratul de Jandarmi Odessa raportează existența a 9.916 evrei și 12.083 țigani. Restul erau morți sau reveniseră în țară. În aprilie 1945, când cetățenii români aflați pe teritoriul U.R.S.S. au fost oficial transferați în țară, cu prilejul tabelelor întocmite de autoritățile sovietice, s-a considerat că unii dintre aceștia fugiseră în România, decedaseră ori rămăseseră în Uniunea Sovietică. Numărul celor deportați este încă necunoscut, variind între 25.000 până la 300.000 de rromi. Documente disparate vorbesc de reîntoarcerea în țară a 6.000 de copii rromi orfani. Comisia română pentru victimele Holocaustului a declarat 36.000 de morți, dar alte estimări propun o cifră mult mai mare(SAMUDARIPENUL -HOLOCAUSTUL RROMILOR ÎN ROMÂNIA, Petre Petcuț, http://idee.ro/holocaust/pdf/rromilor.pdf). În anii ’70, 36.000 de supraviețuitori au depus cereri de despăgubire, fără ca statul român să recunoască oficial deportarea.

În Românii au existat voci care au militat pentru salvarea rromilor. O voce importantă a fost cea a Reginei-Mamă Elena a României, care a militat pentru încetarea deportării rromilor și repatrierea acestora.

În urma investigației declanșate de Ministerul Afacerilor Interne în decembrie 1942 au primit aviz de repatriere 1261 rromi deportați în Transnistria. În rezolvarea acestor cereri s-a ținut cont și de faptul că în accepțiunea rromilor familia este formată și din femeile necăsătorite cu care rromi trăiesc și au copii.

Măsurile autorităților împotriva rromilor nu s-au bucurat de sprijinul populației. Criteriile relative de triere a rromilor au condus la numeroase abuzuri, iar administrația a fost bombardată cu proteste și cereri fie din partea celor afectați, fie deportați, fie din partea rudelor din țară sau a celor de pe front.

Au existat numeroase gesturi de solidaritate cu rromi în pericol de a fi deportați sau care au fost deportați, din partea populației din localitatea respectivă, exprimate prin memorii și cereri pentru păstrarea, respectiv readucerea lor în țară.

Către conducerea statului au fost înaintate proteste din partea Asociației Generale a Romilor din România, din partea unor mari proprietari de pământ afectați de pierderea forței de muncă reprezentată de țigani și din partea altor persoane care au fost afectate indirect. De asemenea, proteste au venit și din partea unor personalități politice și culturale.

Un exemplu al protestelor liderilor democrați este scrisoarea pe care Constantin I. C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, a adresat-o mareșalului Ion Antonescu, la 16 septembrie 1942, în care critica în termeni duri deportarea.

Dintre oamenii de cultură, cel mai cunoscut caz este al lui George Enescu care a afirmat că „pleacă și el în caz de-i duce muzicanții la Bug’’.

O grupare de romi din judetul Gorj a intentat proces regelui Mihai I pe motiv că acesta ar fi semnat personal ordinele de deportare, afirmând că dețin dovezi în acest sens. Cazul a ajuns la CEDO (Curtea Europeana pentru Drepturile Omului), unde trenează de ani de zile. În cazul în care afirmațiile romilor sunt veridice, se pune problema întârzierii răspunderii penale pentru crime împotriva umanității a regelui. În lucrarea ,, De ce nu plâng? Holocaustul rromilor și povestea lui adevărată’’ sociologul Adrian Furtună a adunat 28 de mărturii ale supraviețuitorilor, afirmând că a ales acest titlul pentru caretea sa, deoarece: ,, Rromii nu plâng pentru că nu au o conștiință a evenimentului. Ei nu transmit această istorie către generațiile tinere pentru că, potrivit tradiției, aduce ghinion’’.

După 1990, accederea rromilor la reprezentare publică și cercetările de arhiva, efectuate pe cont propriu, au relevat dimensiunile dezastrului și au facilitat redescoperirea memoriei colective. Sublimarea traumei experienței istorice a robiei, deportării, rasismului contemporan, atât de viu în memoria socială, atât a populației majoritare cât și a comunității etnoculturale rrome, este o urgență, derivată din nevoia de a mărturisi și de a repune în discuție trecutul. Pentru că trecutul neasumat refuză să moară și, citindu-l pe Jacques Le Goff, „memoria nu încearcă să salveze trecutul, decât pentru a servi prezentului și viitorului”. Nu în ultimul rând, pentru că afirmarea trecutului asigură continuitatea și referențialitatea generațiilor următoare. Altfel, cei care-și uită trecutul, vor fi nevoiți să-l repete; și victime și criminali.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI RROME

1.Familia- diferențe specifice : ursari-lăutari-căldărari-lingurari-rudari-spoitori etc

2.Copilul- diferențe specifice : ursari-lăutari-căldărari-lingurari-rudari-spoitori etc

3.Casatoria- diferențe specifice : ursari-lăutari-căldărari-lingurari-rudari-spoitori etc

1.Familia- diferențe specifice : ursari-lăutari-căldărari-lingurari-rudari-spoitori etc

URSARI

Familia de rromi ursari este compusa, de regula, din parinti (tatal si mama) si copii. În trecut, chiar si dupa al II-lea razboi mondial, cei doi soti, în majoritatea cazurilor, nu-si legiferau casatoria, convietuiau în consens. Începând cu anii saizeci ai secolului trecut, rromii ursari au început sa se casatoreasca legitim, cu certificat de casatorie. Chiar daca se casatoreau la vârste fragede, 14-15 ani, când împlineau vârsta legala, se prezentau la ofiterul starii civile pentru a legaliza casatoria. În cele mai multe comunitati de rromi ursari, la ora actuala casatoria nu se mai realizeaza la vârste fragede, deja tinerii sunt cuprinsi în procesul instructiv- educativ la diferite niveluri si ca atare amâna realizarea casatoriei la vârste rezonabile, dupa ce-si termina studiile.

În general, un baiat de ursar se putea casatori la 14-15 ani, daca la aceasta vârsta ar fi demonstrat ca este in stare sa asigure existenta viitoarei familii, daca stia sa cânte bine la un instrument si daca deja începuse sa cânte la nunti, botezuri, baluri si alte petreceri de unde câstiga bani. (În cele mai multe cazuri un baiat începea sa cânte la vârste cuprinse între 8 si 13 ani). Daca dupa aceasta vârsta nu si-a însusit deprinderea de a cânta la vreun instrument, ceilalti copii de vârsta lui îl ignorau, i se punea eticheta de „ghiogares” sau de ”buccios”. Acestor „ghiogares” sau „buccios” nici nu trebuia sa le treaca prin cap ideea de a-si disputa sansele cu un tânar lautar privind cererea în casatorie a unei fete de lautar înstarit din comunitate. Acestia îsi cautau soarta, de multe ori, în alte comunitati de rromi, printre lingurarii sau kastalé care aveau o stare materiala precara.

Cei doi soti nu concepeau sa nu aiba cel putin 3-4 copii si în general îsi doreau sa fie baieti. Copiii locuiau la un loc cu parintii, apoi când fetele se maritau plecau la casa socrilor. Când se casatoreau, baietii locuiau un timp la un loc cu restul familiei pâna când reuseau sa-si construiasca propria casa. Nora devenea un membru al familiei cu drepturi si îndatoriri egale cu ale celorlalti copii din familie. Soacra stabilea ce activitati va desfasura nora, aceasta preluând cea mai mare parte din activitatile casnice. Soacra se lauda în comunitate ca are o nora harnica si frumoasa si ca baiatul ei merita o astfel de sotie fiind cel mai valoros fecior din comunitate. Banii câstigati prin munca de catre fiu, ca si de catre ceilalti membri ai familiei erau administrati de tata. Întreaga familie se sacrifica pentru a-l sprijini pe baiatul care s-a casatorit, sa-si construiasca casa în vecinatatea parintilor.

Dupa ce tânara familie se muta în casa proprie, baiatul devine cap de familie cu drepturi depline. Sotia începe sa acorde mai mult timp propriei gospodarii, dar nu uita ca are obligatia de a o ajuta în continuare pe soacra sa. Urmatorii baieti procedau la fel ca si primul care s-a casatorit. Ultimului fecior nu i se mai construia casa, de regula ramânea sa locuiasca la un loc cu parintii, iar dupa moartea acestora, fara nici o obiectie, acest fiu ramânea mostenitor cu drepturi depline. Nora cea mai mare este considerata persoana cu cea mai mare autoritate dupa soacra, ea având grija ca celelalte nurori si cumnatele sale care înca nu s-au maritat, sa ajute la mentinerea curateniei si ordinii în casa parintilor, sa aiba grija ca surorile sotului sa-si pazeasca cinstea, sa nu întreprinda actiuni pe cont propriu care ar stirbi onoarea familiei sotului sau. Între familiile nou formate nu exista nici un fel de divergente. Daca totusi se ivea vreun motiv de disputa, tatal era autoritatea care impunea încetarea oricaror disensiuni. La rromi în general si la ursari în mod cu totul special, parintii îsi iubesc foarte mult copiii. Copiii, la rândul lor îsi iubesc parintii enorm. Pentru mama, copiii de ursari au un adevarat cult. Juramântul de capatâi este ”te merel mi dajorri” („sa moara maicuta mea”). De asemenea, fratii între ei se iubesc foarte mult. De regula, toti membrii familiei se jura cu formula „te merel mo phralorro (mi phenorri)!” („sa moara fratiorul meu sau surioara mea!”).În familia de ursari cea mai importanta persoana este tatal, considerat ca aducatorul de noroc pentru toata familia, aducatorul surselor celor mai importante de trai, el asigura linistea si echilibrul familiei. Vasul în care se spala tatal pe fata si pe cap nu poate fi folosit de nici un membru din familie si în acest vas nu se spala nici macar o batista. Despre acest vas sotia spune: „te owel uzo, te na mai thowel pes nikhon an.-e les.e k-as-te na lel e baxt me romesqiri!” („sa fie curat, sa nu se mai spele nimeni în el ca sa nu-i ia norocul barbatului meu!”). Mama din familia de ursari se mândreste în comunitate spunând deseori ca „mo rrom si baxtalo thaj lowalo!” („sotul meu este norocos si banos!”). În orice problema tatal consulta întreaga familie, în urma discutiilor purtate, decizia finala este cea a tatalui, din acel moment nimeni din familie nu mai comenteaza decizia si se trece la aplicarea ei. Tatal se preocupa ca fiii sai sa învete sa cânte la un instrument (sau dupa caz, sa învete meseria traditionala a tatalui). De regula, se tinea cont si de dorinta copiilor în alegerea instrumentului, dar în multe cazuri tatal decidea ca ar fi bine sa învete instrumentele ce-i lipseau în orchestra care îi purta numele.

CALDARARI

În satra, un loc aparte îl are familia. Cu cât o familie este mai numeroasa, cu atât ea este mai respectata. Capul familiei este barbatul; el este acela care aduce banii în casa. Femeia trebuie sa aiba grija de copii, sa-i spele, sa le gateasca, sa-i educe si sa-i învete si limba rromani. Ea îsi învata fetele sa coasa, sa spele, sa gateasca, sa-si coasa fustele si sorturile si sa ghiceasca. Toate acestea trebuie învatate de foarte devreme deoarece fetele se „marita” de la 12-13 ani. Si femeia aduce bani si mâncare în casa de la ghicit si descântat. Tatal îsi învata fiii sa confectioneze caldari si cazane. Când se însoara, baiatul de rrom îsi aduce nevasta sa locuiasca în casa tatalui sau. Nurorile stau cu soacra, ele trebuie sa-si ajute soacrele în gospodarie.

Galbenii si banii se strâng la un loc si tatal este acela care are grija de ei, iar dupa moartea acestuia baiatul cel mare (daca sunt mai multi baieti) e cel care are grija de bani si galbeni si de ceilalti membri ai familiei.

SPOITORI

Familia se compune din parinti si copiii acestora, dar sunt cazuri când împreuna cu ei locuiesc si parintii tatalui sau mamei. Aceasta este familia restrânsa, ce împarte acelasi spatiu de locuit, la casa sau în apartamente de bloc.

Familia extinsa cuprinde rudele de sânge ca frati, surori, nepoti, bunici, veri cât si rudele prin alianta: nasi, cuscri, cumnati, socri.În sânul familiei, alaturi de parinti, frati, surori învata limba materna, cum sa se comporte în comunitate, cum sa-si arate respectul fata de semeni. La împlinirea vârstei de sase ani este înscris la gradinita, unde va fi educat într-un cadru institutionalizat în spiritul valorilor majoritarilor. Comunitatea priveste instruirea copiilor în acest spirit ca fiind necesara pentru a se putea adapta noilor realitati cu care intra în contact, pentru a fi capabil sa cultive relatiile inter-umane cu ceilalti colegi de alta etnie. În general, indiferent de sex, copiii frecventeaza cursurile scolii pâna la sfârsitul clasei a opta în mod obligatoriu. Acum, nevoiti sa-si aduca aportul pentru câstigarea existentei, multi renunta la a-si continua studiile. Suficiente în conceptia parintilor, studiile nu sunt considerate multumitoare de catre angajatori, tinerii fara ocupatie lucrând ca zilieri sau, când familia desfasoara activitate comerciala, ca vânzatori la tarabele proprii.Înca din copilarie se formeaza grupuri ce cuprind indivizi din aceeasi generatie, carora le spunem “leaturi”. În cadrul lor tinerii se antreneaza în jocuri ca “cilicul” (zdrichea), “arsice” (gioale), târsa, ischimita (baba-oarba), apropiindu-se unii de ceilalti. Prieteniile legate se mentin si dupa casatorie. Leaturile colinda de sarbatorile de iarna, participa la nunti împreuna.

În jurul vârstei de 14-15 ani, daca unul din grup se casatoreste, este urmat în sir de ceilalti, deoarece vor fi mai greu de acceptat în grupuri dintr-o generatie ulterioara.

GABORI

Familia se compune din parinti si copiii acestora, dar sunt cazuri când împreuna cu ei

locuiesc si parintii tatalui sau mamei. Aceasta este familia restrânsa, ce împarte acelasi spatiu de locuit, la casa sau în apartamente de bloc.Familia extinsa cuprinde rudele de sânge ca frati, surori, nepoti, bunici, veri cât si rudele prin alianta: nasi, cuscri, cumnati, socri.

În sânul familiei, alaturi de parinti, frati, surori învata limba materna, cum sa se comporte în comunitate, cum sa-si arate respectul fata de semeni. La împlinirea vârstei de sase ani este înscris la gradinita, unde va fi educat într-un cadru institutionalizat în spiritul valorilor majoritarilor. Comunitatea priveste instruirea copiilor în acest spirit ca fiind necesara pentru a se putea adapta noilor realitati cu care intra în contact, pentru a fi capabil sa cultive relatiile inter-umane cu ceilalti colegi de alta etnie.

În general, indiferent de sex, copiii frecventeaza cursurile scolii pâna la sfârsitul clasei a opta în mod obligatoriu. Acum, nevoiti sa-si aduca aportul pentru câstigarea existentei, multi renunta la a-si continua studiile. Suficiente în conceptia parintilor, studiile nu sunt considerate multumitoare de catre angajatori, tinerii fara ocupatie lucrând ca zilieri sau, când familia desfasoara activitate comerciala, ca vânzatori la tarabele proprii.

Înca din copilarie se formeaza grupuri ce cuprind indivizi din aceeasi generatie, carora le spunem“leaturi”. În cadrul lor tinerii se antreneaza în jocuri ca “cilicul” (zdrichea), “arsice” (gioale), târsa, ischimita (baba-oarba), apropiindu-se unii de ceilalti. Prieteniile legate se mentin si dupa casatorie. Leaturile colinda de sarbatorile de iarna, participa la nunti împreuna. În jurul vârstei de 14-15 ani, daca unul din grup se casatoreste, este urmat în sir de ceilalti, deoarece vor fi mai greu de acceptat în grupuri dintr-o generatie ulterioara.

2.Copilul- diferențe specifice : ursari-lăutari-căldărari-lingurari-rudari-spoitori etc

URSARI

Când afla de la sotia sa ca este însarcinata, desi este extraordinar de bucuros, tânarul casatorit evita din jena sa-si anunte parintii ca în curând vor fi bunici. Este de datoria soacrei sa o chestioneze pe nora despre acest lucru. Nora îsi informeaza soacra cu oarecare sfiosenie ca este însarcinata. Prima reactie a soacrei este sa-i ureze „te owel baxtalo thaj te resel lautàres lacho sar lesqoro dad, thaj te owel la chajorri te owel baxtali thaj te prandezel jekhe chaworreça lache!” („sa fie norocos si sa ajunga lautar bun ca tatal sau, iar de va fi fata sa fie norocoasa si sa se marite cu un baiat bun!”). Mama soacra este deci o prima ursitoare pentru pruncul abia zamislit. Mama soacra cauta cel mai propice moment sa-l informeze pe sotul ei despre aceasta mare bucurie.

Acesta aduna întreaga familie si-i va anunta pe toti, ca în curând baiatul lui cel mai mare va avea un copil, apostrofându-l cu blândete „Chaworana, sas tuqe la.awo te phenes amenqe ke-s te owel-tut jekh urdorro?” („Hotomane, ti-a fost rusine sa ne spui ca o sa ai un copil?”). Tânarul îsi lasa fruntea în jos mustacind. Din acest moment întreaga familie este atenta cu viitoarea mamica. Nu mai este lasata sa mearga la fântâna sa aduca apa, nu mai este lasata sa mearga la prasit nici macar în gradina, nu este lasata sa ridice greutati, cel mult este lasata sa gateasca mâncare pentru întreaga familie, dar permanent însotita de cea mai mica dintre cumnate sau cel mai mic dintre cumnati. Nora, la rândul sau, nu trebuie sa treaca prin fata socrului; de fiecare data când apare acesta, trebuie sa îsi acopere burta cu bratele. În cazul nurorilor mai mici aceste lucruri trebuie respectate si în fata fratelui mai mare.

Pâna prin anii saizeci ai secolului trecut, femeia nastea acasa asistata de o moasa. Întreaga familie în frunte cu socrul si soacra faceau rugaciuni sa nasca usor si copilul sa fie baiat („De Devla te ulol jekh chaworro”). Viitorul tata este extrem de emotionat gândind la sotia sa si la copil, ceilalti frati îl încurajeaza spunându-i tot felul de glume pentru a-i îndrepta gândurile în alta parte. El spera sa aiba un baiat.

Dupa ce s-a nascut copilul, moasa, care de altfel este deosebit de respectata de catre membrii comunitatii, îl îndupleca pe tânarul tata sa accepte copilul, fie fata, fie baiat.

Daca copilul este fetita îi va spune: „ai o fetita frumoasa, seamana leit cu mama ta!”. Daca însa este baiat, moasa spune: „ai un dolofan de baiat, seamana leit cu tine!”. În ambele situatii, tânarul tatic intra în camera unde s-a produs nasterea ”celui mai frumos copil din lume” si îsi saruta sotia si copilul, apoi da de baut la toata lumea. Tânara mama primeste o bautura speciala pregatita din timp de moasa – rachiu cu miere de albine.

De regula, daca pruncul este baiat, i se da numele bunicului sau cu scopul perpetuarii atât a numelui cât si a norocului acestuia sau numele unuia dintre fratii tatalui. Dar nu de putine ori, familia de rromi ursari alege nume românesti (Vasile, Ion, Mihai, Gheorghe etc.). În unele situatii se aleg nume de personaje din filme, iar pronuntarea acestora se face asa cum se scrie ( Pardailan, Manix, Bobi, Suraj, Piedone, Fantomas etc.). Altii dau nume de fructe sau flori (Merisor, Visinel, Ghiocel, Viorel, Agurel, Phabalin etc.). Deseori se dau numele unor mari instrumentisti cum ar fi Baluta, Prisada, Budala, Onoriu etc. Daca este fata, i se da numele bunicii dinspre tata sau al uneia dintre surorile tatalui. Se dau si nume românesti ( Ileana, Maria, Ana etc.). Se întâlnesc deseori nume de personaje din filme cum ar fi: Suelen, Pamela, Samanta, Madona etc. Uneori se folosesc denumiri de capitale de tari: Sofia, Barcelona, Viena, Atena etc. Sunt întâlnite si nume de flori si fructe cum ar fi: Lamâita, Visinica, Alunica, Crenguta, Fraguta, Mura etc.

Majoritatea ursarilor din România sunt ortodocsi, dar exista si ursari catolici, penticostali, evanghelisti, adventisti etc. În mare parte ursarii sunt foarte credinciosi, respecta cu sfintenie sarbatorile religioase, merg la biserica, sunt evlaviosi. Mai exista o parte dintre ursarii ortodocsi, în general lautarii, care au un fel aparte de a fi credinciosi: cred în Dumnezeu, în biserica, au teama de Dumnezeu, în schimb nu intra prea des în biserica.

În Moldova la familiile de ursari ortodocsi, botezul se desfasoara ca si la alte etnii de religie ortodoxa. Dupa ce a fost botezat copilul în biserica, nasii aduc pruncul învelit într-o bucata de pânza numita „crisma” si este tinut în ea pâna a doua zi când nasii, în prezenta mai multor persoane procedeaza la scaldatul copilului. În scaldatoare se introduc diferite obiecte care au o anumita semnificatie: pene pentru a fi usor toata viata; bani pentru a fi banos; zahar pentru a fi dulce; petale de diferite flori pentru a fi atragator etc. Lânga scaldatoare se aseaza diverse obiecte, de exemplu, un instrument muzical daca e baiat sau un sort al bunicii daca e fetita. Nasii trebuie sa spele pruncul foarte bine pentru a-l curata în primul rând de pacate, dar si pentru ca atunci când va fi mare sa nu aiba diverse mirosuri neplacute. Dupa ce nasii scot copilul din scaldatoare, îl lovesc usor de spatele uneia dintre persoanele aflate în preajma (nasa, nas, bunic, bunica, frate sau sora a mamei sau tatalui), pentru a semana în viata cu acea persoana (sa fie norocos, banos si sanatos ca si persoana de care a fost lovit).

Nasii sunt alesi în functie de starea materiala a parintilor copilului. Daca tatal copilului este un lautar vestit si bogat, atunci va avea pretentii ca nasul copilului sau sa fie o persoana de acelasi rang cu el. Nu de putine ori, românii cei mai înstariti din localitate îsi exprima dorinta de a boteza copilul acestui tânar, talentat si valoros lautar al localitatii, angajându-se pentru aceasta înca înainte de nasterea copilului, cu ocazia diferitelor petreceri unde cânta tatal copilului. Pentru tata si respectiv pentru nas este prilej de mare fala în comunitate: tatal spune „Me kurdorres bolel-les o kutàres gadzo, cel maj barvalo gadzo!” Daca familia copilului este mai nevoiasa, atunci nas va fi tot un rrom sau român nevoias din localitate. La familiile de ursari (la lautari dar si la argintari sau ceaunari), în functie de starea materiala, la petrecerea ocazionata de botez, sunt adusi sa cânte cei mai vestiti muzicanti din zona sau din alte localitati ale tarii. Invitatii la petrecere aduc cadouri sau bani pentru noul nascut dar si pentru mama copilului.

Relatia dintre parintii copilului si nasi este una deosebita la ursari. Parintii copilului îi invita la toate sarbatorile pe „kirve” („cumetri”) si îi cinstesc cu ce au mai bun. La fel procedeaza si nasii copilului. La familiile de rromi ursari nevoiase, petrecerea se reduce doar la o întâlnire a câtorva femei din comunitate, prilej la care se bea de regula rachiu si femeile sporovaiesc despre toate cele ce se întâmpla în comunitate. Astfel de petrecere se numeste „culugos”.De îngrijirea copilului se vor preocupa atât mama cât si bunica acestuia, în schimb, pentru toata familia acesta este un bot de aur si se îngrijesc sa nu-i lipseasca nimic. El va fi în centrul atentiei pâna va veni pe lume un alt copil. La împlinirea vârstei de un an, nasii si parintii copilului, invita pe cei mai apropiati prieteni la „taierea parului si a unghiilor” (în alte zone „luarea din mot”). Pe o tava se pun mai multe obiecte printre care si un teanc de bani, apoi copilul este îndemnat sa aleaga ceva de pe tava, în functie de obiectul ales, se preconizeaza viitorul acestui copil. Nu de putine ori copilul alege banii, atunci în entuziasmul tuturor se decreteaza clar ca acest copil va fi „lowalo” („banos”). Copilul de ursar este învatat înca de mic sa fie prietenos si sa aiba cât mai putine prejudecati (probabil si din aceasta cauza în satele unde sunt rromi ursari alaturi de români, nu exista nici un fel de disensiuni. Printre primele lectii ce le facea tatal cu copilul sau, erau (si sunt chiar si în zilele noastre) urmatoarele: respectul pentru meseria de lautar (sa aiba grija de instrument ca de lumina ochilor; sa nu dea instrumentul sau la altcineva, caci e posibil sa-si piarda din norocul ce-l are); sa respecte „consumatorul de muzica” în primul rând prin îmbogatirea repertoriului (în general, un lautar nu are voie sa spuna ca nu stie un anumit cântec ce i s-a cerut); sa-si perfectioneze permanent tehnica interpetativa (într-o petrecere este de ajuns sa fie macar un ascultator care stie piesa interpretata, de aceea sa nu se faca rabat de la calitate); sa se poarte elegant si îngrijit atât din punct de vedere vestimentar, cât si din punct de vedere al limbajului si al conversatiei pe care o poarta cu ascultatorii; sa interpreteze melodiile cu claritate, sa respecte linia melodica, sa nu faca abuz de apogiaturi (asa zisele „floricele”). Când se considera ca este suficient de bine instruit, va fi luat alaturi de ceilalti membri ai orchestrei la cântare. A doua zi când vine de la cântare, mama ia banii care i s-ar fi cuvenit pentru munca sa si îi da prin cenusa („sperla”sau „uchar”) din vatra spunând „te os lowalo te anes parades tar-o basaimates sode uchar o si anTe ke vàtra!” („sa fii banos si sa aduci atâtia bani de la cântare câta cenuse este în vatra ”).

Mama este cea care are grija ca fetele sa învete din frageda copilarie (6-7 ani) cum sa spele rufe, cum sa gateasca, cum sa deretice prin casa. Pentru fata din familiile de lautar îngrijirea viitorului sot (referire la vestimentatie) este un adevarat ritual pe care îl exerseaza având grija de fratii sai („mo phral .al k-o basaipen uravdo uzo sar ekh pahàros” – „fratele meu merge la cântare îmbracat curat ca un pahar”). Tânarul lautar din alta familie, nu lasa neobservat acest amanunt si în mintea lui îsi face un simplu calcul „daca de fratii ei are grija sa plece la cântare îmbracati curat, cu atât mai mult o sa aiba grija de vestimentatia sotului când îi va fi sotie”, deci astfel fata va avea un atu în plus.

În general, între tinerii lautari din diferite familii, exista o prietenie deosebita, ei colaboreaza, studiaza uneori împreuna. De multe ori un tânar vine la prietenul sau sa învete împreuna o melodie noua, dar acest lucru este doar un pretext, el venind de fapt sa o vada si sa o cunoasca mai bine pe sora acestuia.Copilul, la rromi, e vazut ca un dar ceresc, de aceea rromii fac multi copii. O casa fara copii e o rusine pentru rromi. Când o femeie ramâne însarcinata, zvonul se duce repede, femeile anuntându-se una pe alta si se strâng toate în jurul gravidei; daca e iarna se aduna în jurul focului din casa sau cortul gravidei, daca-i vara, se strâng în fata casei. Apoi soacra se duce la biserica si ia apa sfintita si stropeste cu ea pe barbatii din fiecare cort/casa. Atunci când durerile nasterii o apuca pe gravida, aceasta e luata de femeile batrâne de brat si o pun sa sara peste o copaie mare de spalat rufe. Când durerile se întetesc, femeile tinere si batrâne încep sa bata din palme si fac galagie mare, facând ca gravida sa nasca mai mult de frica si rugându-se la Sfânta Maria sa o ajute. Barbatii n-au voie sa intervina, caci se spune ca nu vor mai avea noroc.

CALDARARI

Când copilul se naste toata satra se bucura. Femeile batrâne striga: „Chav, Chav, Chav!” sau „Chej, Chej, Chej!” („Baiat, Baiat, Baiat!” sau „Fata, Fata, Fata!” „Dam de baut si de mâncat!”). Barbatii îl salta pe brate pe tatal copilului, bat din palme si pleaca cu acesta la cârciuma, ca sa le dea de baut. Soacra mare se duce la biserica sa ia apa sfintita cu care stropeste corturile/casele satrarilor, carutele si caii acestora, apoi le toarna apa sfintita satrarilor ca sa se spele pe mâini si pe fata, pentru ca lehuza sa nu-i spurce. Daca mama soacra nu se duce la biserica sa ia apa sfintita, toata ziua nimeni nu manânca nimic si nu pune apa la fiert în oala, deci nu se gateste, nu se manânca, toti strigând catre soacra aceea: „Fa, du-te la biserica sa iei apa, ca ne spurci satra!”. Stropirea se face cu un buchet de busuioc. Dupa ce copilul a fost nascut, i se taie buricul cu un cutitas facut dintr-un banut de argint. Acest lucru îl face moasa, care trebuie sa aduca daruri pentru copil si pentru mama copilului. Copilul e înfasat de nasa în scutece si dat mamei lui la alaptat. Tot acum i se face copilului un „Baier” de catre mama soacra si moasa. „Baierul” este o bucata de stamba rosie (culoarea e rosie)

SPOITORI

Copiii sunt nascuti în institutii spitalicesti – maternitati. Tatii se duc la nasi pentru ca acestia sa dea nume copilului, unul din numele din familiile acestora. Nasul poate da libertate finului de a alege singur numele, dar acesta sa fie tot din familia nasului. Cu numele astfel stabilit, copilul este declarat la starea civila, pentru eliberarea certificatului de nastere. Daca finul se abate de la obicei si da alt nume copilului, nasul nu-l mai boteaza.

De obicei, copilul este botezat de nasi în credinta ortodoxa, la sase saptamâni de la nastere sau la o alta data stabilita între nasi si fini. Botezul decurge în felul urmator:Nasii se deplaseaza la locuinta finilor. Nasa, însotita de câteva femei dintre rudele ei, îmbraca copilul, îl aseaza jos pe o patura, alaturi pune bani, îngenuncheaza spre rasarit si închina de trei ori copilul, semnul Crucii fiind închipuit de sarutarea pamântului în jurul copilului. La fiecare rugaciune si închinaciune, femeile însotitoare spun: “Sa-ti traiasca!”, nasa raspunzând “Sa dea Dumnezeu!”. Apoi se porneste catre biserica, unde ritualul decurge ca si la românii majoritarii ortodocsi.

La întoarcere, la casa finilor, nasa si femeile însotitoare sunt servite la masa, apoi primesc de la fina câte un prosop. Se retrag fiecare la casa ei si revin peste câteva ore în numar mult mai mare, invitati atât din partea nasei, cât si a finei. Nasa si fina pun pe o masa bauturi, cozonaci, gogosi, dulciuri; femeile servesc, dupa care se aseaza o farfurie în care fiecare pune bani, începând cu nasa.

Banii strânsi astfel sunt numarati de catre nasa. Daca suma nu este rotunda, o completeaza si se introduc în caciulita copilului alaturi de zahar si sare, se leaga si se pune sub perna pe care doarme copilul. Acesta este mirul.

Daca posibilitatile materiale sunt mai mari, se face petrecere la salon, cu muzica, lautari, masa, participând si barbatii. Se serveste ca si la nunta, la încheiere dându-se bani finului, acesta numindu-se botez cu pretentii – finul cumparând cadouri nasilor – batic, material pentru rochie, prosop si camasa pentru nasa, prosop si pijamale La împlinirea de catre copil a vârstei de un an i se taie motul.

Nasii se duc la fini dupa ce au fost anuntati în prealabil. Nasa cumpara doua rânduri de haine pentru copil, invita, ca si la mir, femei dintre rudele apropiate si împreuna cu nasul vor îmbraca copilul la ei acasa, dupa ce a fost adus (“furat”) de catre o ruda a lor. La fini se aseaza copilul pe masa. Nasa îi împleteste parul cu o panglica rosie (daca e fata) sau albastra (daca e baiat), cu o ata de papiota i se leaga picioarele, se trece ata pe dupa gât, de ata fiind atasata o sticla de vin pusa lânga copil. Aceasta se numeste “piedica copilului”. El trebuie sa aleaga un obiect de pe masa dintre dulciuri, caiet, pix, foarfeca, bani, îndemnat de asistenta. În functie de obiectul luat, se spune ca îsi va alege si calea în viata. Odata ales un obiect, nasul va taia motul format din patru codite împletite dispuse în forma de cruce. La fiecare codita taiata cei prezenti ureaza nasului “Sa-ti traiasca!”, la care el raspunde “Sa dea Dumnezeu!”.

Înaintea taierii motului se frânge pâinea copilului, coapta de nasa, împletita si dulce. Aceasta pâine rotunda împartita în patru bucati, se da celor prezenti, care dupa taierea motului trebuie sa daruiasca copilului fie bani, ce se depun în farfuria asezata pe masa, fie costumase sau alte articole de îmbracaminte. Se manânca, se bea, se petrece. Finii, ca recunostinta, ofera daruri nasilor si neamurilor acestora.

GABORI

Dumnezeul familiei de rromi este Copilul, întruchiparea puritatii absolute, garantia continuitatii neamului.

Nasterea copilului creste statutul intracomunitar al familiei. Pentru întreaga comunitate fertilitatea femeii este vitala. Numeroase rituri de protectie înconjoara nasterea, botezul si chiar întreaga viata a copilului. I se pune bejer (paza), sub perna ban de argint cu un fir de busuioc, un cutit sa-l apere de duhurile rele ale noptii, i se fac descântece de deochi, i se leaga o fundita rosie la mânuta stânga de care este prinsa o margea rosie, simbol al fertilitatii si al norocului. Dupa botez o perioada de timp, femeia nu iese din casa, nu primeste oaspeti, nu face de mâncare, nu-si serveste sotul la masa, datorita starii de lehuzie când se spune ca este spurcata.

Exista doua feluri de botez – bolimos -, unul crestin desfasurat la biserica, dupa toate regulile religiei cu preot -rasaj- si nasi -Kirvo aj kirvi- si unul denumit "rromano bolimos" în care nici nu poate fi vorba de preot, ba chiar este considerata aducatoare de nesansa -bibaxtali- pronuntarea numelui acestuia. În acest caz, are loc o purificare a copilului de impuritatea actului nasterii. Botezul rromano are mai multe laturi de simbolizare. Se împarte în -bolimos e phuvaqo- botezul pamântului si -bolimos e jagaqo- botezul de foc în cazul caruia copilul este trecut de trei ori peste foc, din bratele tatalui în bratele nasului si invers, toate acestea în acelasi scop purificator.

Principiile care stau la baza educatiei copilului se leaga de faptul ca acestia sunt considerati adulti în miniatura.Cei mai tineri trebuie sa ceara permisiunea pentru a putea vorbi la orice adunare a familiei "kamav thaj mangav te phenav vi me jeh vòrba" (vreau sa spun si eu o vorba), datorita respectului -pakiv- pe care au obligatia sa îl poarte celor batrâni: "te des pakiv" (sa dai respect).

La propunerea ca baietii sa citeasca carti despre neamul lor, acestia au spus:- Noua ne povesteste bunicul, ne cânta si ne învata sa traim.

3.Căsătoria- diferențe specifice : ursari-lăutari-căldărari-lingurari-rudari-spoitori etc

URSARI

Înca din primii ani în care a început sa realizeze venituri prin propria munca (de exemplu, când a început sa mearga cu tatal sau în formatia de orchestra sau taraf la diferite petreceri), comunitatea începe sa-i acorde baiatului de ursar importanta cuvenita, fiind considerat un om de viitor, un om care va avea cu ce sa-si întretina viitoarea familie. Având exemplul celor care deja si-au întemeiat o familie, tânarul ursar va realiza cu aproximatie cam aceleasi activitati în comunitate, pentru a dovedi tuturor ca este în stare sa-si aleaga mireasa. Împreuna cu alti baieti de vârste apropiate, va face parte din colectivul de organizare a unor hore si baluri ale rromilor din localitatea lor, dar unde vor invita tineri si din localitatile învecinate (se spune despre acesti tineri ca ”thol zòkos khelipen sau bàlos!” („organizeaza hora sau bal!”). La aceste petreceri, de regula participa si tineri români din localitate si aici se leaga cele mai trainice prietenii între rromi si români.

Este adusa cea mai buna orchestra din zona si banii care se încaseaza doar de la baietii care vin la hora sau la bal (este o mare rusine pentru organizatori sa le ceara fetelor bani la intrare), se dau aproape toti la orchestra si doar o mica parte este folosita pentru diversele cheltuieli de organizare. Alteori se aduc câteva instrumente (saxofon, acordeon, tobe, vioara) si cânta pe rând cei ce stiu deja sa cânte. Este de fapt un prilej de a-si etala în public valoarea interpretativa la instrumentul ales. Mamele fetelor care stau pe scaunele asezate în jurul salii, tinând în brate hainele fiicelor lor venite la hora sau bal, comenteaza cam în felul urmator: „basavel sukar o chaworro…, meritizel te kerel bàlos!” („cânta bine baiatul…, merita sa faca bal!”). Cu ocazia acestor hore sau baluri se înfiripa adesea idilele ce duc la prietenii puternice si ulterior la casatorie. În jurul fetelor frumoase, roiesc cei mai multi baieti, dar fata este cea care decide caruia dintre ei îi va da inima.

Uneori parintii abordeaza discutii de genul: „Amala, me chaworresqe si lesqe dràgo ti chajori, so phenes keras-amen kùskrea (xanamika)?” la care tatal fetei raspunde evaziv: „Sar kamena o hurdore!” („Prietene, baiatului meu îi este draga fata ta, ce spui ne facem cuscri?” raspunsul fiind „Cum vor dori copiii!”). Nu se poate pune problema unor angajamente categorice între cei doi parinti, ci mai degraba seamana cu o tatonare a terenului. Probabil într-un trecut foarte îndepartat, aceste tratative erau categorice, dar la ora actuala în cele mai multe cazuri tinerii hotarasc.

La baza realizarii casatoriei tinerilor ursari sta în primul rând iubirea. Rareori se realizeaza casatorii pe baza unor interese economice. Nu de putine ori, fete de români se îndragostesc de tineri rromi ursari lautari si se leaga casatorii care sunt foarte trainice deoarece ambii vor face eforturi în plus sa nu se iveasca discutii care ar putea fi puse pe seama apartenentei la alta etnie. De cele mai multe ori când doi tineri din etnii diferite se iubesc si apoi se casatoresc, mai de fiecare data, datorita prejudecatilor, se produc tot felul de discutii contradictorii între cele doua familii, în schimb puterea dragostei învinge în mai toate cazurile (discutii se ivesc si când copiii sunt din grupari diferite de rromi). Exista în unele cazuri, dar foarte rar, si casatorii aranjate de catre maturi prin jocuri abile de culise, dar de cele mai multe ori aceste casatorii se desfac dupa un timp.

Odata ce baiatul s-a hotarât ca-i place o fata si ca ar dori sa se casatoreasca cu ea, atunci parintii lui transmit prin cineva mesajul ca ar dori sa mearga la parintii fetei pentru discutii preliminarii. Parintii fetei transmit prin acelasi mesager ziua si ora când pot veni. Parintii baiatului împreuna cu acesta se duc la familia fetei, ducând de baut, de regula tuica. Ore în sir se discuta despre orice, numai despre casatorie nu. Într-un final tatal baiatului spune: „Amala, tu n-a puches-man sosqe awileam?” (”Prietene, dar tu nu ma întrebi de ce am venit la voi?”). Tatal fetei va proceda la fel , va relata tot felul de povestioare din viata lui si a sotiei, iar în final este de acord. Acum stabilesc data logodnei si a nuntii, dar nu vorbesc mai nimic despre probleme materiale. În acest timp cei doi tineri nu spun mai nimic. Logodna este prilej de mare petrecere unde participa rudele cele mai apropiate, se aduce orchestra si se cânta cântece de petrecere, muzica lautareasca, dar si muzica de dans. La început doar femeile danseaza. Într-un târziu încep si barbatii sa intre în joc. Când orchestra face o pauza pentru a servi masa, încep discutiile despre nunta propriu-zisa. Se stabileste data, locul unde se va face nunta, cine vor fi nasii, ce orchestra va cânta.

Spre finalul discutiilor se stabileste cu ce vor fi ajutati copiii de catre cele doua familii. De regula, familia baiatului se angajeaza ca într-un termen relativ scurt copiii se vor muta în casa lor, dar deocamdata vor sta împreuna cu ei. Parintii fetei se angajeaza ca în momentul când se vor muta în casa lor le vor mobila casa. Apoi, începând cu parintii si terminând cu invitatii, se fac tinerilor logoditi diverse cadouri, de la vase de bucatarie pâna la aparatura electrocasnica. Bucuroasa toata lumea ca s-a realizat întelegerea, se trece iarasi la dans.

Nunta, de obicei, se face în curtea mirelui, prilej cu care socrul mare se faleste ce gospodarie frumoasa are el. Prin anii saizeci, saptezeci, nuntile la tara se faceau la caminul cultural. La ora aceasta cei mai multi fac nunta la restaurante din localitatea respectiva sau dintr-o localitate mai apropiata.

Nuntile în familiile de muzicanti nu se deosebesc prea mult de nunta traditionala româneasca, explicatia fiind influenta exercitata asupra lautarilor care au cântat la zeci de nunti românesti. Deosebirea esentiala este muzica de la nunta rromilor ursari, De exemplu, în zona Moldovei se cânta sârbe rare cu inflexiuni deosebite, hore la fel, rare, hore mai miscate („ruseasca”, în unele sate i se spune „baxtali”= ”norocoasa”), muzicantii scotându-si în evidenta cele mai valoroase tehnici interpretative. Aceste jocuri se danseaza în cerc cu mâinile petrecute pe dupa corp. Majoritatea ursarilor, când danseaza, se uita la picioare parca ar admira cât de marunti pasi stiu ei sa faca în timpul dansului, spre deosebire de români care tot timpul dansului tin fruntea sus.

Când se aseaza mesenii la masa, orchestra va cânta multe piese de café-concert, muzica lautareasca, romante si piese de virtuozitate din genul jaz.În general la nunta de ursari nu se fac prea multe oratii si strigaturi. La îmbracatul miresei se cânta melodii duioase care de cele mai multe ori produc cascade de lacrimi.

În timpul dansului, se folosesc strigaturi de la dansurile românesti. Totusi oamenii în vârsta mai aveau si strigaturi în limba rromani, ca de exemplu: „Haj, rromalen, te khelas, te khelas té basawas”, „Opr-o plàj ko zéleno, khelel biaw rromano, haj mo rom si rrom baro”, „Khere san rrom choro, thaj ke krïsma rrom baro”, „Douazeci si cinci de lei, s-au îmbatat tiganii, mai” si altele.

Daca tatal fetei este un lautar vestit în comparatie cu tatal baiatului, atunci tânarul casatorit va intra în orchestra socrului sau, acesta aratându-se mândru de ginerele sau. De cele mai multe ori îl sprijina sa devina sef de orchestra. Titlul de sef de orchestra este râvnit de aproape orice lautar. Acest titlu se capata daca respectivul lautar este de regula un bun instrumentist, dar mai ales daca are o voce placuta si interpreteaza cântecele cu o anumita daruire sufleteasca. Odata ajuns sef de orchestra, el este cel ce negociaza orice tranzactie privitoare la angajarea orchestrei pentru diferite petreceri.

Când este cunoscut si apreciat, ceilalti lautari din zona i se vor adresa cu formula „nene” (nu pentru ca este mai în vârsta, ci pentru ca este cel mai bun lautar din zona

CALDARARI

Mireasa e aleasa înca din pruncie, din scutece, sau de la 2-3 ani. Se organizeaza o petrecere mare, se bea, se manânca si se danseaza, astfel rromii stiu cu totii ca aceasta-e viitoarea mireasa a lui cutare, prin urmare, nimeni nu mai intervine în acest târg; importanta în aceasta alegere este doar întelegerea între cuscri. Fetita este urmarita de catre cei ce au logodit-o, iar daca exista inconveniente se aduna rromii, ca sa se stie ca logodna a fost rupta. Daca nu intervine nimic ca sa rupa aceasta logodna, viitorii socri ai fetei vin de sarbatori si petrec cu viitorii cuscri si aduc daruri pentru cea care va fi nora lor: îi aduc cercei, lant si bratari de aur, câte un galben mare (de Pasti sau de Craciun) sau hainute.

Pâna la casatorie, desi se stie ca fata lui cutare va lua pe cutare baiat, acestia nu se întâlnesc pe furis sa se sarute sau sa mearga împreuna la film sau în oras. Când s-a hotarât nunta, parintii baiatului vin cu toti galbenii lor si cu o sticla de vin rosu legata la gât cu o funda rosie. Rromii striga: „Aven mo, baro foro!” (Veniti ma, mare târg!”). Parintii baiatului îsi arata averea în fata parintilor fetei si daca acestia sunt de acord, atunci cuscrii (barbatii) îsi schimba palariile si cele doua cuscre îsi schimba baticele între ele. Apoi se scot tipete de bucurie si este adusa bautura si mâncare pentru nuntasi.Fata este îmbracata mireasa de catre fetele virgine si de femeile care au avut sau au un singur barbat, cele „divortate” nu sunt primite la îmbracatul miresei, pentru ca aduc ghinion în noua casnicie.

Mirele poarta în piept flori, batiste rrome cusute cu flori mari rosii si bancnote de valoare mare. Seara, mireasa e pregatita sa plece la casa mirelui; întâi pleaca fata cu spatele la casa ei si cu fata spre casa mirelui, dupa ea vine si zestrea ei de nunta data de parintii ei: perne mari, galbeni, haine, frigidere, televizoare; cei bogati ofera fetelor lor în salba care este dar de nunta cam 200-300 de galbeni, salba care este îndoita sau întreita în jurul gâtului miresei. La rromi nu exista cununie religioasa si nici civila; acum unii mai moderni se duc la oficiul starii civile; despre cununia religioasa, nu se discuta, ei merg la biserica doar la botez, de Pasti, atunci când se dezleaga de un juramânt sau atunci când le moare cineva. Divort nu exista, exista „Criss rromani” în care batrânii si bulibasa se pronunta în dezlegarea unei casnicii.

Exista un juramânt de casatorie tipic rrom. În fata celor doi tineri sunt puse o nicovala si un ciocan si pe ele se aseaza o bucata de slanina pe care se pune sare si o bucata de pâine. Baiatul ia sarea si slanina de pe nicovala si ciocan, o aseaza pe fata pe genunchii sai, îi da sa guste din pâine si slanina si fata la rândul ei îi da si ea baiatului sa guste din pâine si slanina, jurându-si credinta unul altuia. Dupa acest juramânt de casatorie, urmeaza noaptea nuntii. Se pune mare pret pe virginatatea miresei. Fata, când se trezeste de dimineata, este îmbracata femeie de catre soacra ei si de catre femeile batrâne, i se împleteste parul în doua cozi, femeia având coada împletita în asa fel încât urechea sa se vada în împletitura de par; i se pun în coada panglici rosii pe care sunt însirati banuti de argint si pe cap i se pune batic, semn ca femeia este maritata.

Dupa ce fata e îmbracata femeie, tânara aduce apa proaspata de la fântâna mai întâi socrilor ei, satrarilor care sunt în jurul casei sotului ei. Apoi iese în curtea casei soacrei ei si asteapta în fata unei galeti cu apa proaspata, adusa tot de ea, ca sa-si primeasca darul de nunta. Daca fata nu-i virgina, darul nu se mai da. În timp ce satrarii îi aduc daruri: fuste, camasi, galbeni, dolari, televizoare, masini de spalat, frigidere, ea stropeste cu apa pe cei care vin la ea cu daruri, aceasta apa fiind semnul puritatii si al binecuvântarii. Dupa ce s-a terminat cu darul, fata, ginerele si socrii ei merg cu totii la casa fetei ca sa mai chefuiasca putin. Fata aduce si la casa parintilor ei o caldare cu apa.

Mai întâi, cu un buchet de busuioc, îsi stropeste parintii, dupa acest moment la ea vin si

fetele nemaritate sa-si ia la revedere de la cea care a fost fata; mireasa le stropeste si pe ele cu apa urându-le sa aiba noroc de barbat bun, soacra buna si o droaie de copii.

SPOITORI

În afara grupului, când sunt legate prietenii între baieti si fete, întâlnirile au loc în casa parintilor fetei, sub atenta observatie a acestora. Daca tinerii sunt decisi a întemeia o familie, parintii baiatului cer mâna fetei de la parintii acesteia. Acestia fiind de acord, se stabileste o data când, însotiti de nasi si rudele apropiate, parintii baiatului vin la casa fetei pentru a se face cunoscuta întregii comunitati unirea tinerilor.

Se discuta asupra conditiilor, pretentiilor fiecarei parti. Când se convine, se hotaraste data nuntii. Dupa aceasta întâlnire, copiii sunt considerati logoditi pâna în ziua nuntii. Discutiile ce au loc poarta numele de “întelegere”. În functie de conditia materiala a fiecarei familii se prezinta pretentiile. Înainte de revolutia din decembrie 1989 orice fata era cumparata de catre parintii baiatului cu o suma pretinsa de parintii fetei si convenita de ambele parti.În prezent, când situatia materiala a cuscrilor este buna, socrul mare va asigura o locuinta tinerilor care va fi mobilata de catre socrul mic.

În aceste conditii nu se mai plateste suma de bani sau cantitatea de aur, cum se face când situatia materiala este mai precara si, în afara de „babak”, i se cer socrului mare, de catre socrul mic, atât mâncarea cât si bautura necesare mesei de nunta. Babak-ul reprezinta o cantitate de 20-30 grame de aur – bijuterii pentru mireasa. Mâncarea si bautura pretinse de socrul mic socrului mare sunt aproximativ: 2-3 vedre de vin, 2-3 vedre de tuica, 50-60 sticle de lichior la 0,5 litri, 35-50 sticle de coniac, 3 navete de bere, 3 navete de suc, 2-3 gâste vii.

Toate acestea se aduc cu o zi înaintea nuntii. Când nunta este programata dupa o perioada mai mare de 2-3 luni de la cererea în casatorie, tatal fetei poate pretinde socrului mare o petrecere înaintea nuntii pentru a se face cunoscut ca tinerii sunt logoditi. Socrul mare trebuie sa îmbrace mireasa cu înca un rând de haine în afara de cel pentru nunta. La aceasta petrecere participa rudele socrului mic, socrului mare si ale nasului, mâncarea si bautura fiind asigurate de socrul mare.

Dupa logodna, socrul mic si socrul mare se duc la nasul baiatului si la parintii acestuia pentru a-i solicita sa-i cunune pe tineri. Daca nasul nu are posibilitatea si nici nu poate desemna pe unul din copiii lui sa fie nas, el da libertatea finilor sa-si gaseasca alt nas. În caz ca este de acord, se înteleg astfel: nasul primeste de la socrul mare aceleasi cantitati de mâncare si bautura ca si socrul mic, plus o suma cuprinsa între 30 si 35 milioane lei. Cu 1-2 saptamâni înaintea nuntii, în casa nasului este verificata cinstea fetei, conditie preliminara pentru ca nunta sa aiba loc, pretentia majora a socrilor mari si a mirelui fiind ca viitoarea mireasa sa fie virgina, conform asigurarilor parintilor acesteia. Daca fata s-a dovedit pura, de a doua zi va locui împreuna cu sotul în casa parintilor acestuia, pâna la nunta. Femeile însotesc nasa la casa miresei pentru desfasurarea ceremonialului bradul miresei. Aceasta este asezata pe un scaun, i se ung picioarele cu untura de catre nasa si se aprind doua lumânarele care se pun între degetele de la picioare. Doua domnisoare din partea nasei tin lumânarile pentru nunta la capul miresei. Nasa prinde parul miresei într-un cleste si rasucindu-l, întreaba: Pentru cine te doare? Iar mireasa trebuie sa raspunda, de trei ori – pentru sotul ei. Acesta este angajamentul fata de viitorul sot, în fata asistentei. Nasa îi ofera bani si o saruta, acelasi ritual fiind urmat si de celelalte femei prezente. Ultimul apare mirele, cu bani în toate buzunarele, pentru a fura cât mai multe sarutari miresei.

Toata lumea merge acasa la socrul mare, unde se desfasoara bradul ginerelui, dupa acelasi tipic ca si la mireasa, participantii fiind barbatii si cavalerii din leatul lui.

Mireasa apare ultima, cu bani ascunsi în batic, în sân, tot cu scopul de a fura mai multe sarutari mirelui.Banii strânsi de mire si de mireasa le revin acestora, cu ei cumpara lucruri care sa le aminteasca de „kina” lor.

Nasul este condus de invitati acasa, unde socrul mare îi aduce 2-3 tavi cu orez si copane sau piept de pasare, pâine, rosii, masline. La masa ramân doar invitatii din partea nasului pentru a consuma cele aduse de socrul mare. Dimineata devreme, dupa cum stabileste nasa, femeile merg la coafor si apoi îmbraca mireasa.

Nasa plateste coafarea sa, a miresei si a celor doua domnisoare de onoare. Se merge acasa la socrul mare unde se danseaza câteva jocuri apoi se pleaca la socrul mic, iar o parte la nasi unde se petrece. Pe la orele 7-8 seara, nasul însotit de ai sai se duc la socrul mic unde socrul mare tocmeste un transport pentru a lua zestrea miresei dupa ce fusese vazuta si admirata de nuntasi pe parcursul zilei. Dupa posibilitati, socrul mic poate da ca zestre mobilier complet pentru întreaga casa sau numai cele de stricta necesitate, dar obligatoriu si mobilierul pentru dormitor. Dupa ce zestrea este încarcata în camioane, socrul mic spune: De la Dumnezeu mult, de la mine putin! Urmeaza ca rudele si prietenele miresei sa ofere cadouri. Rudele mai apropiate (matusi, unchi, bunici) stiind ce i-ar trebui miresei la casa noua, pot sa se uneasca si sa cumpere obiectele necesare.

Mireasa „rascumpara” cadourile cu sticle de coniac sau de lichior. Apoi se suie în camion si nasa cu mireasa, aceasta din urma cu fata acoperita de voal. Nasa închina o sticla de vin si rupe deasupra capului miresei pâinea dulce, bucatile fiind aruncate spre cei care asista. Fetele nemaritate care prind o bucatica din aceasta pâine se considera norocoase si vor fi si ele mirese. Alaiul pleaca la salon. La intrare, lautarii cânta marsul pentru tineret, acestia urmând a pleca acasa. În salon ramân numai invitatii ce se vor prinde în hora când se cânta „nuneasca”. Hora dureaza atâta timp cât se împart cadouri de catre nasa si soacra mica. Aceasta din urma ofera nasului un prosop de artizanat, o pijama, o camasa, iar nasei un batic, un prosop de artizanat, un material de rochie; cuscrului o camasa si un prosop de artizanat, cuscrei un batic, un prosop si un sort brodat, mirelui o camasa si un prosop, la fel si nasilor nasului. Nasa da parintilor si socrilor sai, pentru barbati câte un prosop si o camasa, iar pentru femei un batic, un sort brodat si un prosop.

Nasul urca pe scena si anunta ordinea în care se vor aseza la masa invitatii, fiecare familie în grupul cu care este invitat. Daca invitatii sunt în numar mare, apropiatii socrului mare se vor ridica cedând locurile celorlalti.

Se cânta „geamparaua” si apropiatii socrului mare, trepadusii, servesc tuica, apoi se danseaza. La semnul nasului se servesc celelalte feluri: aperitivele, sarmalele, friptura, cu intervale de timp între ele pentru dans. Rudele si prietenii nasilor le fac acestora surprize – cadouri constând în mobila, covoare, paturi etc., primind, la rândul lor sticle cu coniac. La fel rudele din partea socrului mic ofera cadouri miresei.

Pe scena, înaintea darului, nasul si nasa sunt amagiti de trepadusi cu o gâsca vie pentru care se târguiesc pâna va fi cumparata de nasi. Nasul îl cheama pe socrul mare pe scena si onoreaza masa cu bani, dupa care cere o farfurie si o furculita si împreuna cu socrul mare trece pe la fiecare invitat începând cu nasul lui si se strânge darul, fiecare nuntas fiind anuntat cu suma daruita. Socrul mare si nasul se retrag într-o camera pentru a numara banii strânsi. În acest timp tinerii ofera cadouri mirilor si profitând de neatentia mirelui, fura mireasa care va fi rascumparata de acesta cu bautura pretinsa de rapitori.

Nasul urca pe scena si anunta suma strânsa. Se cânta “Multi ani traiasca“!, în acest timp nasul, nasa, socrii mari, socrii mici si mirii urcati pe scena arunca unul catre celalalt precum o minge banii legati într-un sort. Va fi adus apoi tortul miresei, care va fi taiat de catre miri si va fi împartit invitatilor.

Nasa suie mireasa pe scena, o aseaza pe un scaun, alaturi se pune o sticla de vin, se închina, îndeparteaza voalul si coronita de pe capul miresei si îi pune baticul legat la ceafã, semn ca a trecut în rândul femeilor, se cânta “Ia-ti mireasa ziua buna “ timp în care femeile îi pun bani pe sub batic în par. Toti participantii îl vor conduce pe nas acasa, pe drum prietenii nasului jumulesc gâsca primita de acesta si pun fulgi pe capetele nuntasilor. La casa nasului sunt serviti cu bautura. A doua zi, la nas se face ciorba de potroace , fiind invitati participantii la masa din partea acestuia, socrul mic si socrul mare. În a treia zi, petrecerea are loc acasa la socrul mic cu rudele acestuia .Cu ani în urma, în ziua nuntii se mergea la fotograf si se faceau fotografii platite de catre nas, acum se filmeaza pe casete video ce vor fi vizionate la “ciorba“ la nas si la socrul mic.

Din casele celor mai în vârsta, fotografiile din ziua nuntii sunt nelipsite, fiind înramate si puse la vedere în camera cea mai frumos aranjata si mobilata si ramânând amintiri peste ani. Când toata suflarea comunitatii traia în masa compacta în cartierul “Spoitori”, locuind la casa, tinerii care se logodeau aveau obligatia, dupa datina, de a duce apa cu cobilita la toate rudele apropiate, care aruncau bani în galeata, primind apa din aceasta. Cu banii strânsi îsi cumparau cadouri ca aminitire. Cu o parte din banii daruiti la cana baiatului se gateau brazii purtati de doi cavaleri cu dulciuri, hârtie creponata, oglinda, pieptene. Când era luata zestrea fetei, cavalerii împarteau dulciurile de pe brazi domnisoarelor si aruncau câte un brad miresei si ginerelui.

GABORI

La rromii cu palarie (caldarari) înaintea casatoriei este întelegerea familiilor. Bogatia familiei –Taxtaj-ul- adica valoarea pocalului hotaraste în ce categorie de avuti întra familiile. În afara de asta conteaza foarte mult si comportarea în "societatea Lumii lor" si în comunitate, comportarea si respectul cum se cere în legea lor, de exemplu: Stie sa vorbeasca frumos! Nu se îmbata! Nu se bate! Stie sa respecte batrânii Familiei Mari! Acestea sunt criteriile care se iau în seama. Si tot dupa criteriile acestea sunt categorisite familiile. Familiile cu rang si fara. Adica respectati si apreciati, sau nu. La o sarbatoare cum este nunta, locurile la mese sunt rezervate în felul urmator: în camera din fata, cei bogati cu rang; în antreu cei care se îmbata; în afara usii, în curte, cei recalcitranti care se îmbata si se bat.În cazurile acestea, se numesc supraveghetori, iar daca cineva deranjeaza nunta este scos din sala. (În acelasi mod se procedeaza si la înmormântari). Casatoria este organizata si supravegheata de parinti. Când fata împlineste 12 ani iar baiatul 14-15 ani, familiile copiilor fac o întelegere pentru a-i casatori pe copii. Prin întelegere ei cauta ca factorul principal la casatorie sa fie valoarea –Taxtaj-ului- pe care îl va primi baiatul si, în corelatie, banii pe care-i va aduce fata. Dupa ce se înteleg, cei doi copii cresc împreuna si daca ajung sa se iubeasca si doresc sa convietuiasca îi casatoresc. Dar nu toti parintii asteapta optiunea tinerilor. De multe ori casatoriile sunt fortate.

Cununia la Gabori decurge în felul urmator: înainte de eveniment, familia si prietenii miresei se aduna la casa fetei iar familia si prietenii mirelui la casa baiatului, unde se bea putin si se pleaca dupa mireasa. Când ajung la poarta, o gasesc închisa si de aceea bat la poarta si spun ca sunt în cautarea unei pasari care îsi ia zborul din cuib si ei trebuie sa-i faca un cuib nou, ca sa nu se prapadeasca. Apoi li se pun mai multe întrebari la care trebuie sa raspunda.Dupa câteva glume referitoare la avere, râsete si ghicitori în final ei primesc Bori mireasa. Dupa aceea sunt cununati de Bulibasa în prezenta a 3-7 sau 9 persoane. Prima persoana este Bulibasa si urmeaza parintii. Pe pamânt se pun sare, pâine si lemn. Pe acestea îsi aseaza mireasa degetul aratator si cel mijlociu, iar peste ele îsi aseaza si mirele degetele la fel. Ei spun:" Jur pe pâine, pe sare si pe lemn. Jur! Ca pe fata aceasta (sau baiatul) o iubesc, vreau sa fiu sotul (sotia) ei. Voi fi credincios si o/îl voi respecta, împreuna vom lucra si vom suferi, ca sa crestem copiii nostri, cum parintii nostri ne-au crescut pe noi si dupa aceea când sunt mari sa le dam aripi! Cine îsi tine juramântul, sa aiba atâta fericire câte frunze sunt în pom, daca nu, atâta necaz si tristete!"

Textul parintilor este:" Daca iubesti pe fata sau baiatul nostru si o sa-i fi credincios, sa ai parte de atâtea bucurii, câte pene are gaina sau cocosul iar daca nu atâta necaz si tristete!”.Dupa aceea alaiul duce mireasa la casa mirelui. Când intra gaseste o galeata sau o matura în drum. Mireasa pentru a arata ca a fost crescuta ca o buna gospodina trebuie sa puna galeata la locul ei. Urmeaza dansul si distractia. De multe ori se întâmpla ca fata sa fie furata. Asta se întâmpla când tinerii nu se supun vointei parintilor si lasa iubirea sa-i conduca. Sunt cazuri când parintii fetei trebuie sa dea înapoi banii baiatului, bani de rusine.Asa se procedeaza si când se afla ca fata nu este curata, virgina.

Bibliografie orientativă

Achim Viorel: Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Colecția Biblioteca Enciclopedică de istorie a României, 1998.

Achim Viorel: Nazismul și genocidul țiganilor, Dosarele Istoriei, IV:11, 1999.

Achim Viorel: Operațiunile de deportare a romilor în Transnistria. Situația din județul Timiș-Torontal, septembrie 1942”, în Holocaust – Studii și cercetări, nr. 1, p. 29-39, 2009.

Achim Viorel: Cît de veche este la noi „problema” țiganilor (romilor)?, Dilema, an. VII, 314:6, 12 februarie 1999.

Deportarea rromilor în Transnistria. De la Auschwitz la Bug. Antologie și prefață de Vasile Ionescu, București: Aven Amentza, 2000.

Fosztó László,Bibliografie cu studiile și reprezentările despre romii din România (cu accentul pe perioada 1990-2007), Cluj-Napoca, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 3/2008.

Fraser Angus: Țiganii, București, Humanitas, 1999 / en The Gypsies. Oxford, Blackwell, 1992.

Ioanid, Radu, Kelso, Michelle și Cioabă, Luminița Mihai (ed.): Tragedia romilor deportați în Transnistria 1942-1945. Mărturii și documente, Iași: Polirom, 2009.

Procesul mareșalului Antonescu. Documente. Ediție prefațată și îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă, vol. II, Ed. Saeculum I.O., Ed. Europa Nova, București, 1998.

Sarău Gheorghe: Bibliografie selectivă privind rromii(1990-2009), Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale (ISPMN), nr. 28/2010, Cluj-Napoca, 2010

IV.5. ASPECTE PRIVIND EDUCAȚIA INTERCULTURALA

1. Educație interculturală: introducere si perspective de analiză

a. Educația interculturală – o nouă provocare a societății actuale

b. Definirea educației interculturale

2. Stereotipuri, prejudecăți, discriminare. Identități culturale.

a. Actualitatea educației interculturale – globalizare si migrație

b. Stereotipuri si modalități de contracarare a lor

c. Prejudecățile si discriminarea – strategii de eliminare/ control

d. Strategii ale dezvoltării identității sociale – majoritate/ minoritate

3. Identitate culturală si diferențe interculturale

a. Cultură si educație

b. Înțelegerea culturii – perspective interculturale

4. Comunicarea interculturală

a. Comunicarea si importanța dialogului intercultural

b. Modelul comunicării interculturale

5. Interacțiuni în cadrul grupurilor multietnice

a. Definirea grupurilor si a interacțiunilor în grup

b. Dinamica de grup – interacțiuni în grup

c. Specificul grupurilor si comunicarea interculturală în educație

6. Conflicte si rezolvarea lor în contexte educaționale

a. Definirea conflictelor si modalități de abordare a acestora

b. Rolul educației interculturale în rezolvarea conflictelor

“Dumnezeul tău este evreu,

Mașina pe care o ai este japoneză.

Piza este italiană,

Iar couscous-ul este algerian.

Democrația pe care o practici este grecească.

Cafeaua ta este braziliană.

Ceasul îți este elvețian.

Cămașa este indiană.

Radioul tău este coreean.

Vacanțele tale sunt turcești, tunisiene sau marocane.

Cifrele tale sunt arabe

Scriitura îți este latină,

și …îi reproșezi vecinului tău că este străin.”

(afiș care poate fi citit într-un restaurant turcesc din Paris)

Obiectivele modulului

La sfârșitul modulului cursanții vor fi capabili:

-Să opereze cu noțiunile de bază din domeniul educației inteculturale, educației pentru diversitate, toleranțǎ si participare activǎ;

-Să-și analizeze propria atitudine față de alte grupuri culturale/etnice

-Să-și formeze reprezentări obiective privind evoluția și valorile culturale ale diferitelor comunități;

-Să-și dezvolte abilitǎților de comunicare în grup;

-Să acționeze pentru elimiminarea stereotipiilor, prejudecǎților si a discriminǎrii în comunitatea în care activează;

-Să aplicarea cunostințele teoretice si abilitǎțile practice dobândite în activitatea de formare prin realizarea unui proiect de implementare în instituția școlară a unui program de educație interculturală

Competențe formate cu ajutorul modulului

-Abilități privind comunicarea interculturală;

-Abilități privind înțelegerea mecanismelor formării și funcționării în societate a stereotipurilor vizând diferite universuri socio-culturale

-Capacitatea de valorificare a diferențelor individuale în construirea grupurilor sociale interculturale

-Asertivitate și toleranță;

-Spirit dinamic, de echipă și modestie;

-Abilitatea de a utiliza educația interculturală în gestionarea conflictelor.

Justificare

„Putem numi interculturală educația care urmărește formarea unor persoane capabile să aprecieze diferite culturi care trăiesc alături într-o societate multiculturală, acceptând să evolueze în contact cu aceste culturi pentru ca această diversitate să devină un element pozitiv, îmbogățind viața culturală, socială și economică a mediului”(Deviza Comitetului pentru școlile din Quebec ).

Nucleul conceptului de ,,educație interculturală” îl constituie:,,dialogul culturilor”, ,,înțelegerea dintre culturi”, ,,valoarea și originalitatea fiecărei culturi”, ,,înțelegerea dintre comunități”, principii și valori ce trebuie valorificate și în mediul școlar. La baza procesului de învatamânt adresat tuturor, minoritari si majoritari trebuie să stea fără nici o îndoială perspectiva interculturală. Educatia poate constitui, fara doar si poate, o solutie pe termen lung la problemele unei societati multietnice si multiculturale.

Educația interculturală presupune de asemenea o nouă abordare a orizontului valorilor, deschizând noi piste de manifestare a diversității și diferențelor și cultivând atitudini de respect și de deschidere față de diversitate; este și un răspuns specific, pedagogic la incercarea de soluționare a unor consecințe socio-culturale impuse de amploarea fenomenelor migraționiste dar și o modalitate de prevenire și atenuare a conflictelor. Din această perspectivă, un obiectiv major al politicilor eucaționale actuale îl reprezintă crearea școlilor interclturale sau care respectă principiile interculturalității.

Școala interculturală are ca obiective păstrarea și apărarea diversității culturale a populației și prezervarea unității școlii, realizează un proces de integrare prin preluarea preachizițiilor culturale pe care le posedă elevii, invită profesorii să ințeleagă și să valorifice potențialurile culturale ale elevilor, presupune o nouă manieră de concepere și implementare a curriculum-urilor școlare și o nouă atitudine relațională intre profesori, elevi, părinți.

Punerea în practica a activitatilor de educatie interculturala, în special în comunitati cu caracter multicultural, în cadrul activităților formale și nonformale, va contribui la o mai buna cunoastere între diferitele comunitati, dar si la întarirea coeziunii sociale la nivel local.

1.Educație interculturală: introducere și perspective de analiză

a. Educația interculturală – o nouă provocare a societății actuale

Diversitatea este un aspect fundamental al tuturor societăților și vizează atât diferențele care există între oameni ca individualități, cât și cele între diverse grupuri. Existența unor identități multiple, a valorilor, tradițiilor, obiceiurilor și a modului de relaționare diferit dintre diverși indivizi sau grupuri, impun cu necesitate abordarea educației și a societății din perspectivă interculturală. Aceasta reprezintǎ atât o nouă provocare cât și o condiție pentru realizarea coeziunii sociale care are la bazǎ cultivarea respectului reciproc și a înțelegerii atât între indivizi cât și între grupuri. Angajarea în interacțiuni interculturale este inevitabilă, si mai mult ea poate aduce atât un plus al cunoașterii cât și al îmbogățirii culturale. Fără o înțelegere reciprocă, diferențele pot genera conflicte, care în cazul în care nu sunt rezolvate pe o cale pașnică pot degenera în violarea drepturilor omului.

Exercițiul 1: Scrieți câteva dintre cele mai importante drepturi ale omului. Motivați, la alegere importanța unuia dintre ele, dați un exemplu din care să reiasă importanța acestui drept pentru voi.

–  Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite – la 10 septembrie 1948

–  Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată de guvernele 
 membre ale Consiliului Europei – la 4 noiembrie 1950

– Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite –  la 20 noiembrie 1989

b.Definirea educației interculturale

Educația interculturală propune o abordare pedagogica a diferențelor culturale, strategie prin care se iau in consideratie specificitatile spirituale sau de alt gen (diferenta de sex, diferenta socială sau economica etc.), evitindu-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg din schimburile inegale dintre culturi sau, si mai grav, tendintele de ierarhizare a culturilor. Abordarea interculturală nu este o nouă stiința, nici o noua disciplină, ci ,,o nouă metodologie ce caută să integreze, în interogația asupra spațiului educațional, datele psihologiei, antropologiei, știintelor socialului, politicii, culturii, istoriei.” (Cucoș, 2000).

Educația interculturală se referă la teme ca “acceptare și participare” “învățarea conviețuirii – a învăța să trăiești împreună”, evitarea “stereotipiilor și a prejudecăților” și propune soluții pentru promovarea valorilor democrației și interculturalității /multiculturalității. Dezvoltarea abilităților de comunicare interculturală presupune învățarea acestora atât în cadrul organizat (educația formală), cât și în și prin activități de educație non-formală și informală.

Exercițiul 2: Faceți diferența între societăți multiculturale și societăți interculturale

Precizați câteva diferențe dintre cele două tipuri de societăți.

Interpretați intuitiv schema următoare:

Dezvoltarea abilităților de a interacționa eficient în contexte interculturale, chiar și în cadrul unui mediu dominat de o aparentă omogenitate culturală, se realizează prin învățarea unor comportamente specifice în cadrul unor influențe educative de ordin formal, non-formal sau informal.

Învățarea este un proces de angajare activă în achiziționarea de noi informații, formarea de noi deprinderi; înțelegerea, transformarea și crearea de noi înțelesuri, interpretări ale realităii pe baza interiorizării experiențelor și în contactul nemijlocit cu tot ce ne înconjoară. Învățarea nu este un proces care se realizează doar în școală. Experiențele de învățare apar pe parcursul întregii vieți și în contexte sociale diverse (avem aici în vedere perspectiva educației permanente lifelong learning) .

Influențele educative se referă la suportul explicit acordat celor care învață în scopul achiziției și prelucrării personale a informațiilor, a interiorizării valorilor și normelor de bază ale unei societi interculturale (deschise), și formarea unui comportament care să promoveze valorile democratice. Prin acest tip de influențe se urmărește, crearea unor oportunități pentru a înțelege necesitatea și responsabilitatea de a acționa, de a produce o schimbare, o diferență și de a contribui la coeziunea socială (înțelegere, parteneriat, toleranță etc). Cea mai importantă dimensiune referitoare la instruire, în acest context, se referă la exersarea atitudinilor și abilităților care reprezintă un suport necesar comunicării interculturale bazate în primul rând pe acceptare a diferenței, reciprocitate și deschidere.

Educația/ învățarea formală este asociată de cele mai multe ori cu pregătirea școlară, universitară sau post-universitară, prin care procesul educațional se încheie cu o certificare ce atestă parcurgerea secvențială a unui curriculum (program de instruire și educare) specific, pe baza unor strategii didactice și de evaluare recunoscute, într-un cadru organizatoric bine determinat. Referitor la ponderea și specificul educației interculturale în cadrul activităților formale, există experiențe diverse în lume.

Uneori preocupările pentru educație interculturală rămân la nivelul unor simple deziderate ale școlilor, alteori există preocupări clare pentru cuprinderea acestei problematici în curriculumul școlar. Spre exemplu, educația interculturală poate fi prezentă ca tematică specifică inclusă în curriculumul școlar al ator discipline conexe ca educația civică/ educație pentru cetățenie activă/ participare, parte componentă a unor programe integrate sau tematici trans-curriculare sau o combinație între cele două variante .

Educația/ învățarea non-formală include intervențiile din afara sistemului formal, realizate tot pe baza unor programe structurate și în cadre organizatorice bine determinate, însă, de cele mai multe ori mai cu un grad mai mare de flexibilitate și adaptare la nevoile concrete ale participanților. Câteva exemple sunt cele de pregătire/perfecționare la locul de muncă, programe de educație pentru sănătate, educație interculturală etc. Astfel, în curriculumul non-formal pot fi propuse activități extracuriculare, în afara clasei sau în afara scolii, organizate de diferite instituții educative, pentru completarea curriculum-ului formal unde pot fi oferite ocazii pentru o mai bună intercunoaștere și înțelegere comunității.

Educația/ învățarea informală se referă la totalitatea influențelor variabile, neintenționate la care individul este supus în mod permanent și în contexte diferite: fie în mediul familial, la școală, la locul de muncă, fie prin intermediul mass mediei sau a noilor tehnologii informaționale. Este vorba de procesul de socializare care poate fi invocat drept sursa celor mai directe experiențe de învățare socială. Dacă avem în vedere „curriculumul informal” al școlii putem discuta de ceea ce este definit în literatura de specialitate drept „curriculum ascuns” și anume influențele exercitate în mod spontan în școală fară a fi organizate sau promovate de profesori, dar și, în mod mai general cultura organizațională și climatul școlii. În aceste categorii pot fi incluse modalitățile de relaționare și interacțiune din școală, limbajul folosit, filosofia și valorile școlii, simbolurile și imaginea școlii, manifestările și comportamentele acceptate și/sau tolerate în școală, influența anumitor grupuri/ sub-culturi din școală.

Este evident că rezultatele tuturor acestor influențe educative, fie în termeni de cunoștințe, atitudini, valori, sau comportamente, poartă amprenta caracteristicilor definitorii ale arialului formal, nonformal sau informal. Ele sunt rezultatul interferențelor între influențele mediului concret în care trăim, dar și ale capacităților individuale și motivațiile fiecăruia dintre noi. Totuși, având în vedere specificul interacțiunilor interculturale, se pare că zona “informalului” reprezintă cea mai semnificativă sursă a învățării care poate fi exploatată la maxim din perspectiva educației permanente. Educația interculturală, de fapt atât premisele cât și consecințele învățării interculturale se află în această zonă a informalului și apar atunci când ne confruntăm în mod spontan cu oameni noi, cu situații în care trebuie să interacționăm cu alții, mai mult sau mai puțin diferiți de noi.

Stereotipuri, prejudecăți, discriminare. Identități culturale.

a.Actualitatea educației interculturale – globalizare și migrație

Educația interculturală reprezintă, așa cum am văzut anterior, o topica importantă atât la nivelul politicilor educaționale dar și a practicilor educative (formale, non-formale și informale) propuse și promovate de diferitele sisteme naționale de învățământ. De ce aceste preocupări? Care este motivația apariției acestei orientări?

Societatea contemporană este marcată de contextele geopolitice, economice, și culturale diverse. Fenomenele globalizării și migrației sunt actuale în întreaga lume, are loc o intensificare a schimburilor si transformarilor pe toate planurile de la cel economic la cel social, cultural, educațional. Europa contemporană nu mai poate fi înțeleasă și tratată static, dintr-o perspectivă și cu o viziune ermetică, ci, în primul rând în mod direct și deschis prin prisma acestor restructurări care au loc permanent, a schimbărilor politice, sociale, culturale, economice, tehnologice, ce par a fi singura constantă a lumii dinamice în care trăim.

b.Stereotipuri și modalități de contracarare a acestora

În construirea percepției noastre despre celălalt intervin o serie de factori care reflectă atât propriile noastre raționamente, cât și anumite generalizări pe care, în mod indirect le preluăm din societatea în care trăim. Există situații diverse în care apar anumite efecte negative, convingeri subiective ale unui anumit individ sau grup cu privire la caracteristiile altui individ sau grup, perceput ca diferit față de primul (grupul de apartenență). Este vorba deci de o deteriorare sau construire a unei imagini deformate a realității, apare o convingere sau o reprezentare preconcepută asupra unor categorii de pesoane sau a unor indivizi care fac parte din acea categorie.

Exercițiul 1. Reflectați la validitatea următorului motto al tematicii de față:

“Dumnezeul tău este evreu, / Mașina pe care o ai este japoneză. / Piza este italiană,/ Iar couscous-ul este algerian./ Democrația pe care o practici este grecească. / Cafeaua ta este braziliană. Ceasul îți este elvețian./ Cămașa este indiană./ Radiolul tău este coreean./ Vacanțele tale sunt turcești, tunisiene sau marocane./ Cifrele tale sunt arabe/ Scriitura îți este latină, / și …îi reproșezi vecinului tău că este străin. (Cucoș 2000, p. 231 – afiș care poate fi citit într-un restaurant turcesc din Paris)

Exercițiul 2. Dați exemple de stereotipuri pe care le întâlniți în contexte educaționale. Comentați raționalitatea/ iraționalitatea acestora.

Stereotipul reprezintă un ansamblu de convingeri împărtășite de un anumit grup/individ, pe baza unor scheme rigide de înțelegere a altora, cu privire la caracteristicile personale sau trăsăturile de personalitate și de comportament ale unui anumit grup de persoane. Stereotipizarea este procesul prin care sunt atribuite „etichete” generalizatoare asupra unor grupuri, clișee care pleacă de la anumite credințe și valorizări particulare subiective. Datorită stereotipiilor apar prejudecățile, și mai mult, apare discriminarea. Prin acest proces al stereotipizării are loc o simplificare a realității care se organizează astfel pe categorii, potrivit unor caracteristici aparent comune. Astfel anumite imagini se transformă în clișee/ etichete ca vor fi atribuite mai apoi situațiilor/ grupurilor/ persoanelor identificate subiectiv ca având aceste caracteristici. O experiență de un anumit tip poate deforma realitatea, dar noi vom continua să judecăm situațiile similare la fel cu cea care ne-a marcat judecata la momentul rspectiv

Exercițiul 3. Cu toții avem prejudecăți mai mult sau mai puțin întemeiate. Unele sunt pozitive altele însă sunt negative. Chiar dacă nu exprimă neapărat părerea voastră, încercați să enumerați câteva astfel de etichete ale următoarelor categorii etnice:

Desigur astfel de stereotipuri apar și în contexte educaționale și nu de puține ori suntem tentați să avem anumite prejudecăți despre elevii leneși, indisciplinați, de etnie rroma, etc.Evident, că uneori suntem afectați, poate în mod inconștient de anumite stereotipuri care se propagă în societate. Desigur sunt astfel de situații diverse în care stereotipurile afectează percepțiile noastre (de exemplu când analizăm, critic sau mai puțin critic, un articol din ziar, o emisiune TV despre rromi) sau chiar comportamentul nostru (atitudinea noastră – uneori inconștientă în situații sociale ca de exemplu în tramvai cu un grup de rromi). Cum ne putem debarasa de stereotipuri, cum putem elimina clișeele pe care le avem? Câteva soluții sunt de natură să ne ajute pentru a ne debarasa de stereotipuri înainte de a cunoaște o cultură/ persoană sau de a ne comporta nepotrivit într-o situație:

Examinați o situație doar după ce cunoașteți toate detaliile,

Judecați o persoană după ce este, spune și face, (nu după ce v-a transmis cineva sau după ce vă așteptați),

Căutați să fiți bine informat și ceea ce știți să fie pertinent, semnificativ,

Eliminați ceea ce nu este esențial pentru a rezolva o situație,

Angajați-vă și valorizați experiențele de comunicare interculturală și contactele sociale pozitive,

Fiți deschis și tolerant, acceptați diversitatea.

c. Prejudecățile și discriminarea – strategii de eliminare/ control a acestora

Datorită existenței stereotipurilor în gândirea indivizilor, apar ca manifestări atitudinal- comportamentale două efecte negative și anume prejudecata și discriminarea.

Prejudecata reprezintă fenomenul respingerii celuilalt considerat drept membru al unui grup față de care se manifestă sentimente negative. Este mai degrabă o predispoziție de a adopta un comportament negativ față de un membru al unui grup pe baza unei generalizări eronate și rigide, fără a ține cont de trăsăturile și carcateristicile personale ale acelui individ.

Discriminarea este comportamentul negativ sau tratamentul nefavorabil față de anumiți

divizi, membri ai unui anume grup social (sau de alt natură) despre care avem prejudecăți, și anume din cauza rasei, sexului, religiei, etniei sau cerințelor/ orientărilor speciale pe care le are.

O posibilă clasificare a formelor de discriminare poate fi următoarea:

a) discriminare oficializată – apare în acte oficiale, documente juridice (spre exemplu limitarea accesului unor categorii pentru anumite funcții – destul de rară, sau limitarea accesului forței de muncă din noile state membre în Uniunea Europeană);

b) discriminarea instituționalizată – nu exista prevederi explicite, însă sistematic se încurajează informal discriminarea (de exemplu un elev nu este primit într-o anumită clasă, o persoană nu este acceptată pe o poziție anumită datorită unor criterii rasiale sau a aparteneței la o anumită minoritate);

c) discriminare situațională – depinde de perceptia personală a fiecăruia de a se raporta la celălalt, a interacționa, a comunica etc.

Discriminarea nu este doar un fenomen care ține de relațiile interetnice, din punct de vedere sociologic se vorbește și de o discriminare care este susținută de stratificarea socială, puterea economică sau prestigiul social.

Referindu-ne la educația interculturală rămânem la definirea, pe scurt, a principalelor tipuri de reacții discriminatorii, și anume:

Rasismul – teoria / ideologia care face apologia superiorității unei rase în comparație cu alta, militând pentru conservarea și necontaminarea rasei considerate privilegiate. Se bazează pe

eoria inegalității biologice și intelectuale a raselor umane promovând idea superiorității unora față de celelalte.

Antisemitismul – este acel tip de rasism care este dirijat contra evreilor.

Apartheid – discriminare rasiala care împarte oamenii după culoarea pielii.

Xenofobie – sentimentul de aversiune fața de străini în general, față de alte popoare.

Toleranța – atitudinea de a admite la celălalt/ ceilalți o manieră de gândire și acțiune diferită de propria abordare, fără a avea prejudecăți despre o anumită persoană/ grup sau cultură dar și fără a avea relații de comunicare.

Exericițiul 4. Identificați posibile exemple de prejudecăți, stereotipuri și situații de discriminare în legătură cu activitatea dintr-o școală. ______

_____________________________________________________________

_____________________________________________________________

_____________________________________________________________

Exercițiul 5. V-ați simțit vreodată discriminat / etichetat ? Ce ați simțit? Daca nu a fost cazul încercați să faceți un portret al unei persoane care este discriminată în mediul școlar : ex. un elev rrom, părinții acestuia, un elev cu dizabilități______________________________________________

______________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________________________________________________

Există o serie de efecte perverse ale discriminării, precum și strategii de eliminare sau minimizare a efectelor acestora. Pot fi aduse în discuție câteva din strategiile celor care se simt discriminați, și anume:

a) situația de resemnare, și acceptare a statusului (ex. copiii rromi care nu merg la școală și se consideră victime ale societății, întărind astfel clișeele existente),

b) autodeprecierea,

c) emanciparea și implicit lupta contra prejudecăților negative (rromi cu studii superioare, integrați social etc).

Este extrem de important să înțelegem că nu este vorba doar de educarea „minorităților” ci în egală măsură a majorității, pentru a promova o politică a deschiderii, recunoașterii diferențelor și a diversității.

d.Strategii ale dezvoltării identității sociale – cultura majoritară vesrus minoritară

Identitatea socială se definește în contextul aparteneței la un anumit grup și se referă la modalitățile în care un anumit grup și membrii acestuia se percep, acționează și interacționează, atât în cadrul grupului dar și în relație cu alte grupuri/ indivizi

Când vorbim de strategiile pe care o cultură minoritară le poate dezvolta în relație cu fenomenul construcției identitare avem în vedere stadiile următoare:

-lipsa preocupărilor identitare: acceptarea dezinteresată, de suprafață a normelor culturii dominante și lipsa interesului pentru construirea/ reconstruirea propriei identități;

-conformarea: internalizarea normelor societății majoritare, cu păstrarea propriei identități;

-asimlarea: și încercarea de a fi asimilat într-o nouă cultură gazdă. Uneori există posibilitatea ca indivizii să se raporteze la ei înșiși prin intermediul valorilor culturii dominante care duce la o atitudine de inferioritate;

-rezistența și separatismul: sunt reflectate de acceptarea integrală a propriei culturi și respingerea oricăror norme, valori ale societății majoritare;

-integrarea: în mod ideal apare atunci când o persoană/ grup își dezvoltă o identitate integrativă proprie pozitivă care îmbină atât experiența sa culturală cât și elementele culturii majoritare.

Pentru cultura majoritară, așa cum am subliniat, procesul educației trebuie să favorizeze deschiderea, acceptarea și interesul pentru alte culturi. În privința tipurilor de strategii se diferențiază următoarele:

-lipsa preocupărilor identitare: similară cu cea a culturii minoritare, lipsa de interes;

-acceptarea:– existența unui sentiment de superioritate a culturii apartenenței, poate fi pasivă sau activă – uneori poate apărea toleranța ca manifestare de acceptare însă nu de pe poziții egalitare;

-rezistența: la încercările de „limitare” percepută a privilegiilor culturale ale majorității și acceptarea unor valori ale minorității;

-redefinirea: acceptarea redefinirii culturii dominante sau majoritare prin deschiderea culturală față de valorile culturale minoritare și acceptarea accesului acestora la propria cultură;

integrarea: din nou, în mod iedal o persoană, un grup este considerat integrat/ integrativ atunci când, chiar dacă aparține culturii majoritare/ dominante, recunoaște și apreciază valorile culturii minoritare.

3.Identitate culturală și diferențe interculturale

Cultura reprezintă o structură complexă, o matrice de elemente, un pattern (complex de caracteristici cristalizate într-un anumit mod) care determină un specific aparte pe care un anumit grup (popor, națiune, organizație, grup) le-au dobândit pe parcursul unui timp îndelungat și care reflectă cunoștințele, experiențele, credințele, valorile, atitudinile, înțelesurile, regulile, religia, noțiunile de timp și spațiu, concepția despre lume, viață, univers; obiectele materiale și manifestările simbolice: arta, literatura, muzica, dansul etc.

Prin intermediul influențelor educative de tip informal, non-formal și formal, cultura este transmisă generațiilor următoare. De modul în care societatea înțelege să ofere, prin educație, o perspectivă coerentă și viabilă asupra propriei culturi, și mai mult deschisă asupra lumii și mediului care ne înconjoară, depinde posibilitatea fiecăruia, ca individ, de a înțelege, aprecia diversitatea și diferența și de acționa conform principiilor interculturale.

Exercițiul 1: analizați unul dintre elementele culturii prezentate mai sus, încercând o definiție proprie, și o enumerare a câtorva dintre caracteristicile acestuia, valabile pentru spațiul cultural românesc sau cel european. Fiți creativi și găsiți exemple din viața de zi cu zi pentru a vă susține punctul de vedere.

Cultura poate fi comparată cu un iceberg. Există o serie de aspecte vizibile, observabile (spre exemplu îmbrăcămintea, formulele de salut), și altele, mai puțin vizibile, care pot fi descifrate doar în cazul în care suntem familiari cu această cultură (spre exemplu credințele, mentalitățile). La fel ca un ghețar, partea observabilă este mult mai mică decât cea de susținere (baza culturală) .

Exercițiul 2: În figura următoare, sunt prezentate câteva dintre caracteristicile culturii (vizibile respectiv ascunse). Poziționați fiecare dintre acestea, indicând numerele corespunzătoare celor vizibile, respectiv, notați cele care au rămas sub linia de demarcație. Discutați două dintre ele, la legere, și oferiți exemple care să indice diferețele culturale.

Pentru a reliefa faptul că nu există culturi „mai bune” sau „mai puțin bune”, vom considera principiul teoretic al relativismului cultural, care are o puternică dimensiune practică și care vizează interpretarea culturilor lumii și a realțiilor dintre acestea. Astfel, este deosebit de relevantă judecarea valorilor în contextul și funcționalitatea lor, și nu după criteriile altei culturi. Dacă ne referim la obiceiurile, tradițiile unor popoare, suntem de acord că există diferite contradicții și elemente bizare care pot fi considerate ciudățenii pentru cei care aparțin altor culturi. Granița dintre „bine – rău”, „civilizat – înapoiat ” sau „ tradițional – modern” este dependentă de modul în care fiecare cutură și fiecare individ se raportează la normele universale, parțial împărtășite în comun. Este vorba de a accepta criteriul relativității având la bază o deschidere, poate chiar și curiozitate, dar mai mult o toleranță care să permită comunicarea interculturală.

4.Comunicarea interculturală

Comunicarea și importanța dialogului intercultural

Comunicarea este o formă de comportament interuman care izvorăște din nevoia de a relaționa și a interacționa cu ceilalți. Prin comunicare reușim să ne înțelegem mai mult sau mai puțin eficient cu semenii. Comunicarea poate duce la relații de armonie, colaborare sau în mod contrar, când actul comunicării este denaturant, la dispute sau conflicte.

Procesul de comunicare reprezintă, în fapt cheia unor relații interpersonale pozitive care la

ândul lor sunt sursa dezvoltarii psihosociale atât a indivizilor cât și a societății. Relațiile interumane pot fi analizate prin intermediul modalităților de comunicare, care sunt de două tipuri: comunicare verbală și nonverbală.

Ideea dialogului intercultural trebuie să aiba ca punct de plecare recunoașterea diferenței și a multiplelor perspective și dimensiuni ale lumii în care trăim. Aceste diferențe, de opinie, de puncte de vedere, și chiar valori nu există doar în cadrul unei culturi, cu atât mai mult ele sunt vizibile în disputele dintre diferite culturi. Tocmai de aceea, dialogul, comunicarea sau medierea interculturală își propun să analizeze aceste perspective diverse cu un scop precis, și anume acela de a înțelege și a învăța pe baza experiențelor interculturale diverse. Și avem aici în vedere beneficiul pe care îl aduce schimbul de idei, opinii sau cunoștințe în cadrul grupurilor heterogene din punct de vedere cultural. Este evident că în alte culturi, realitatea este percepută în mod diferit, modalitatea de relaționare dintre oameni este diferită, viziunile sunt diverse. Trebuie să acceptăm diversitatea, să nu negăm existența unor puncte de vedere aparent sau în mod real diferite de ale noastre, mai mult trebuie să înțelegem și să fim deschiși la perspectivele aduse în discuție de cei care care nu văd lumea din aceeași perspectivă ca și noi.

Un dialog efectiv este acela care potențează, pune bazele și deschide interacțiuni deschise, care încurajează respectul pentru împărtășirea ideilor și pentru explorarea directă și multiplă a modului în care lumea este percepută și gândită. Ca proces, dialogul intercultural încurajează identificarea punctelor de vedere multiple dar indică și o identificare a limitelor până la care indivizii pot accepta diversitatea. Tocmai de aceea, educarea în spiritul comunicării interculturale reprezintă un obiectiv major al formării indivizilor într-o societate dominată de globalizare și puternic condiționată de fenomenul migrației, unde diferențele culturale sunt evidente și abilitatea de a iniția și păstra un dialog bazat pe respect și toleranță.

Modelul comunicării interculturale

Pentru a înțelege valențele specifice ale comunicării interculturale, trebuie să plecăm de la o definiție concretă a comunicării. Desigur există perspective diferite de a analiza procesul comunicării, ne vom limita însă la o perspectivă generală pentru a trece apoi în revistă și câteva dintre aspectele specifice în contexte didactice și contexte interculturale .

Comunicarea este procesul de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată prin intermediul unui canal către un destinatar, în vederea receptării. O altă definiție a comunicării se referă la aceasta ca un mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată prin intermediului limbajului articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii sau obținerii unei informații, sau a unor modificări de comportament individual sau de grup

Exercițiul 1: Enumerați temerile pe care le-ați avea într-o situație de comunicare, irnformală și una formală într-o cultură diferită. (Exemplu – găsirea unui mijloc de transport în direcția dorită într-o țară străină / Prezentarea la începutul unui seminar la o universitate din străinătate unde urmează să studiați).

5.Interacțiuni în cadrul grupurilor

Definirea grupurilor și a interacțiunilor în grup

Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură, funcționaliate și cu o cultură specifică, rezultate din relațiile și procesele psiho-sociale dezvoltate în cadrul său. Nu poate fi vorba de grup în cazul unei simple însumări a unor individualități, trebuie să existe un liant, ceva ce unește membrii unei anumite colectivități. Grupul este caracterizat de anumite trăsături care, de obicei reprezintă mai mult decât trasăturile specfice, individuale ale membrilor săi. Este evident că un individ poate aparține mai multor grupuri, datorită specificului acțiunilor sale.

Există variate tipologii și exemple de grupuri. Din punct de vedere istoric, în teoria socială prima analiza a unui grup a fost realizată în legătură cu grupurile primare – familia, grupul de prieteni. O mai mare importanță o câștigă apoi studiile centrate pe analiza grupurilor de muncă. Pentru analiza tipologiei grupurilor vom recurge la câteva clasificări, după criteriile existente în literatura de specialitate:

1. tipul de relații (indicând apropierea, personalizarea)

1.1. grupuri primare – familia, grupul de prieteni, rudele apropiate…

1.2. grupuri secundare – clasa, grupul de muncă, activitatea în diverse comitete, comisii etc.

2. tipul de reguli ( care se aplică în grup)

2.1. grupuri formale – instituționalizate, funcționează după norme clar stabilite (organizații)

2.2. grupuri nonformale – se constituie pentru scopuri, obiective bine delimitate și de obicei se dizolvă după rezolvarea sarcinii.

2.3. grupuri informale – se constituie fie în cadrul unor grupuri formale, între anumiți indivizi și de regulă sunt mai stabile, flexible și au un grad de constrângere redus.

3. mărimea grupului (numărul de membri, participanți, actori și modul de interacțiune)

3.1. grupuri mari – care de obicei sunt greu de analizat: colectivități specfice, comunități, națiuni, clase sociale; relațiile sunt mediate și nu există o interacțiune față în față între toti membrii grupului.

3.2. grupuri mici – relații interpersonale directe, comportamentul fiecăruia influențând manifestările, reacțiile celorlalți.

4. tipul de autoritate (existentă în grup)

4.1. grup egalizat – nu există (teoretic) diferențe între membrii grupului, sau acestea nu sunt considerate relevante

4.2. grup ierarhizat – există structuri specifice prin care membrii se relaționează între ei.

Exercițiul 1. Caracterizați, după toate criteriile prezentate anterior următoarele exemplele de grupuri, ex: familia – grup primar, formal, mic, ierarhizat / națiunea – grup secundar, formal, mare, ierarhizat.

Exercițiul 2: Dați exemple de grupuri

a) cărora le aparțineți,

b) de care v-ați simți atrași și la care ați adera,

c) în cadrul cărora nu ați intra sub nici o formă. Fiți creativi dar realiști!

Dinamica de grup

Ceea ce este important însă pentru psihologia socială dar și pentru educația interculturală, este dinamica de grup, și anume, mecanismul prin care au loc interacțiunile în cadrul unui grup social.

În cadrul analizei factorilor de eficiență într-un grup se vorbește despre coeziunea grupului, comunicarea în grup, conflictele în grup, încurajarea membrilor și conducerea grupului. Există și așa numitele procese de management la nivelul grupului, le vom aminti doar: planificare, organizare, coordonare, conducere, comunicare, evaluare, control. Se vorbește și despre strategii de construcție a imaginii sau a identității unor grupuri.

Pentru a analiza sarcinile de lucru în grup, sau simplele interacțiuni care au loc între membrii unui grup, putem face referire la următoarele categorii care reflectă , în mod evident, procesul comunicării între persoane diferite:

Căutarea sugestiilor

Aceasta se realizează de obicei când membrii grupului îi invită pe alții să contribuie cu

ideile, sugestiile, comentariile sau propunerile lor: „Care este părerea voastră?”, „Credeți că ar trebui să ne referim la ceva mai specific?” „Aveți alte idei mai ingenioase?”, „Cum vi se pare acest lucru?”…

Oferirea de sugestii

În cazul în care apar idei, opinii, strategii pe care membrii grupului le împărtățesc și celorlalți, următoarele strategii pot fi de folos: „Cred că trebui să facem așa și așa…”, „Haideți să ne gândim la asta…/ să începem așa…”, „Putem să luam cazul/ soluția a, b, c…”, „Putem să luăm propunerea ta și să o dezvoltăm în felul următor…”…

Acordul, acceptarea

Pot fi incluse aici toate strategiile directe sau indirecte de manifestare a acordului sau

Pot fi incluse aici toate strategiile directe sau indirecte de manifestare a acordului sau aprobării unui punct de vedere, a unei opinii, sugestii venite din partea celuialt. De obicei apar atât manifestări verbale cât și nonverbale care pot fi luate în calcul pentru manifestarea acordului. Dintre exemple putem menționa: „Cred că ai dreptate!”, „Ceea ce am discutat este interesant și cred că putem face așa…” , „Așa e!”, „O idee bună!”. Uneori tăcerea nu reprezintă obligatoriu acordul sau acceptarea unui punct de vedere. Poate fi folosită explicit cererea acordului: „Credeți că am dreptate? Să încercăm așa?”. O altă tehnică este cea a parafrazării care întărește o anumită poziție incitând totodată la alte păreri, sugestii, de exemplu…„Dacă am înțeles bine susții că … și aceasta este și părerea mea, poate alții au însă o opinie diferită”…

Dezacordul, dezaprobarea

Toate modurile (decente / pașnice) de a avea o părere, sugestie, idee, strategie diferită de ceea ce s-a discutat până la momentul respectiv, pot constitui exemple pentru această categorie. Evident formularea trebuie adresată nu față de persoana care a propus-o ci de ideea, sugestia, propunerea lansată de celălalt. Conflictul face parte dintr-o altă categorie, în cazul dezacordului însă, putem spune că acesta este perfect normal și constructiv, după cum putem admite că există și conflicte pozitive. Exemple de formulări directe ale dezacordului sunt: „Nu sunt de acord cu asta, cred că… sau trebuie să ne mai gindim la acest aspect”, „Eu cred că … ceea ce este aparent (sau în mod cert, clar) cu ceaa ce s-a spus inainte…”. Există și formulări indirecte, sau chiar tăcerea poate fi o formă de exprimare a dezacordului, spre exemplu: „Problema cred ca este în altă parte…”, „Să lăsăm această problemă și să trecem la altceva…”, „Nu mai este timp pentru a discuta asta…”

Căutarea unor clarificări

În cazul în care se dorește o mai bună lămurire, înțelegere sau clarificarea unor aspecte legate de problematica discutată , se pot folosi parafrazări de genul: „Vrei să spui că…”, „Putem să încercăm să înțelegem mai bine aspectul acesta….”, sau „Ce se întâmplă dacă ceea ce spui este așa…?”, „Poți să oferi și alte argumente?…”

Clarificarea

Aceasta o constituie răspunsul la întrebarea precedentă, deasemenea sumarizarea poate fi o modalitate eficientă pentru a clarifica probleme, strategii etc. De exemplu, în primul caz „ După cum am sugerat, eu cred că …”, „Daca aș încerca să explic altfel, aceasta s-ar referi la ….” „Să explic mai bine…”, sau, pentru cel de-al doilea caz „Dacă ar fi să tragem o concluzie, aceasta ar putea fi…”, „ Reluând ce s-a spus înainte…”

Întreruperea

Apare atunci când un membru al grupului interferează, oprește un alt membru care vorbește în momentul respectiv. Totodată, se poate considera întrerupere și momentul de tăcere sau lipsa unei comunicări între membrii grupului, sau dimpotrivă, situația în care toți membrii grupului vorbesc deodată, sau chiar în grupuri mai mici, neexistând o comunicare reală de grup. O altă stuație este monologul – pentru un grup și acesta este dăunător, de aceea mediatorul sau o altă persoană trebuie să intervină pentru a începe un dialog real în grup. Exemplele sunt imposibil de sugerat în acest caz….

Alte situații

n practică este extrem de dificil să evaluăm toate tipurile de situații sau contribuții personale de aceea pot să existe categorii diverse de manifestări, ca de exemplu non-implicarea, tăcerea (pe care am inclus-o la diferite categorii dealtfel) sau pur și simplu, starategia de evadare – persoana părăsește grupul ( în mod real sau doar imaginar) sau chiar refuzul de a participa la sarcina grupului.

Specificul grupurilor și comunicarea interculturală în educație

Exercițiul 5. Menționați câteva dintre situațiile în care v-ați bucurat de apartenența la un anumit grup. Enumerați, pe scurt caracteristicile unei activități de grup de care ați fost multumit.

Situații/ exemple pozitive ……………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………..

Caracteristici pentru situația: …………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

e s-a întâmplat, care a fost scopul, cum a fost amosfera, cum m-am simțit eu, cum s-au simțit alții, care a fost rezultatul? ………… …………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………

Exercițiul 6. Identificați alte situații în care, la activitatea voastră din școală ați fost confruntat cu o dinamică de grup nu foarte eficientă. Ce ați putea face pentru a îmbunătăți situația ?

Situații/ exemple negative ………………………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………………………………

Soluții pentru optimizarea situației: …………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………

(ce se putea face altfel, cum puteam să mă implic, să contribui mai bine, ce puteau face ceilalți?

Este extrem de important în educație să ținem cont de tipul de grup și partcularitățile pe care anumite grupuri le au. Spre exemplu, vârsta este controlată în cadrul procesului de învățământ prin organizarea educației pe cicluri de învățământ și clase. Întotdeauna startegiile de muncă în grup trebuie aplicate conform particularităților de vârstă ale grupurilor cu care lucrăm (ex. pedagogia sau practica Instruirii asistate de calculator IAC în educația preșcolară, în ciclul primar, la studenți – informaticieni, filologi etc sau în educația adulților).

Pentru educația interculturală, dar nu numai, este important să stimulăm formarea unor grupuri eterogene (participanți de sexe diferite, de nivele intelectuale diferite, cu abilități și interese diferite, proveniți din medii culturale diferite.

Strategii de formare utilizate În derularea programului de formare au fost delimitate trei etape:

1. Etapa inițială – reprezintă etapa de pregătire finală și organizare, concretizată în stabilirea strategiilor de transformare a aspectelor teoretice și practice – aplicative, într-o activitate de formare / învățare activă, interactivă și cooperativă. În acest scop se va utiliza brainstorming-ul, inter și autoevaluarea, pentru verificarea următoarelor componente: participanți; formatori; mijloacele electronice; resursele materiale; orar, program zilnic; clădiri, sală / săli, mobilier și echipamente; strategiile de evaluare.

2. Etapa formativă – corespunzătoare implementării programului de formare va avea două etape: A. Prezentarea componentei teoretice a programului, unde se vor folosi:

metode active centrate pe conținutul cursului: prelegerea cu oponent, dezbaterea, brainstorming-ul, tehnici de gândire critică (ciorchinele, cadranele, „știu, vreau să știu, am învățat”, SINELG, mozaicul, linia valorilor),

mijloace și materiale: resurse Internet, calculator, laptop, videoproiector, flip-chart, ghiduri metodologice.

Aplicațiile practice din cadrul programului, care vor trece prin patru faze:

formarea grupului participant la cursul de formare: cursanții vor face cunoștință cu colegii lor și vor primi informații despre scopul și obiectivele programului, despre strategiile de formare utilizate și despre sistemul de evaluare internă și externă. În această etapă va fi întocmită o „listă de așteptări” privind conținutul programului, strategiile de formare – evaluare, bibliografie utilizată, etc.;

faza „furtunii” în care grupul ca întreg negociază și cade de acord asupra regulilor de bază ce trebuie respectate în derularea activităților aplicative. Metoda utilizată va fi brainstorming-ul;

normarea (acomodarea) este faza în care membrii grupului se obișnuiesc unii cu alții și cu metodele de lucru. În această fază se vor utiliza strategii de lucru în grup și în perechi;

performarea este etapa în care cursanții vor începe să lucreze împreună pentru atingerea obiectivelor comune într-o manieră cooperativă. În această fază vor fi utilizate următoarele strategii: metode active centrate pe cursant: conversația euristică, workshop-ul, studiul de caz, analize comparative, metoda proiectului, referatul, STAD (metoda învățării pe grupuri mici), rețeaua de discuții, chestionarul, portofoliul, instructaj, explicație, exemplificare, lucru independent, simulare.

mijloacele și materiale: suporturi audio -video, albume, lucrări metodice elaborate pe teme din program, portofoliul, videoproiector, calculator, laptop, flip-chart, internet.

Etapa evaluativă – constă în evaluări interne (formative și sumativă) pentru pregătirea evaluării externe. Evaluarea internă va avea două perspective: evaluarea participanților și evaluarea tuturor elementelor formării (a obiectivelor cursului, a materialelor și formatorilor). Pe perioada evaluării formative a participanților se va pune accent pe inter și autoevaluare, raportate la experiența individuală și teoria de specialitate.

metode utilizate: proiectul, referatul, portofoliul, chestionarea orală și scrisă, observația, jurnalul reflexiv, inter și autoevaluarea, eseul, învățarea prin practică etc.

mijloace și materiale: chestionare, calculator, laptop, flip-chart, fișe de lucru, bibliografii adnotate.

Strategiile evaluării În evaluarea inițială a cursanților se vor utiliza următoarele metode și tehnici: chestionarul, „Știu, vreau să știu, am învățat”, cercul de discuții. Pe parcursul derulării programului se va realiza evaluarea continuă prin următoarele metode și tehnici: dezbaterea, brainstorming-ul, problematizarea, organizatorul grafic, „ciorchinele”, „mozaicul”, analiza fișelor de lucru și a planurilor de îmbunătățire propuse prin munca în echipă. Evaluarea continuă vizează măsura în care cadrele didactice participante își valorifică și dezvoltă capacitățile de proiectare, pornind de la secvențele de prezentare teoretică și de dezbatere a conceptelor constituente domeniului, până la aplicațiile practice propuse spre a fi desfășurate în echipe de învățare. Modalitățile concrete de evaluare continuă vizează metode și instrumente precum: conversația, dialogul (în cadrul activităților frontale), monitorizarea activității individuale și în echipă a participanților în cadrul probelor/ aplicațiilor practice, proiectul, portofoliul, autoevaluarea și inter-evaluarea.

Descrierea formei de organizare a evaluării finale Evaluarea finală se va realiza prin susținerea în ședință publică a unui proiect/ uneiteme din portofoliul realizat, încărcarea acestui portofoliu pe platforma C.C.D. Bacău (www.ccdbacau.ro). Aprecierea portofoliilor și a susținerii proiectului/temei/lucrării, se face prin calificative: „Excelent”, „Foarte bine”, „Bine”, „Suficient”, „Insuficient”. Pentru promovare cursanții trebuie să obțină calificativul minim „Bine” (B).

RESURSE Resurse umane

Structura echipei manageriale

Responsabilul de program: prof.dr. Gabriel Leahu, director Casa Corpului Didactic „Grigore Tabacaru” Bacău

Coordonator de program: prof. Dr Jeny Ghioc, Colegiul Național Pedagogic ,,Ștefan cel Mare” Bacău

Responsabilitățile echipei/ membrilor

Responsabilități

1. prof.dr.Gabriel Leahu/ directorul Casei Corpului Didactic „Grigore Tabacaru” Bacău Responsabil program formare

răspunde de organizarea logistică a programului de formare;

răspunde de respectarea planului de învățământ și a programului orar;

analizează și evaluează rezultatele și impactul derulării programului de formare, propunând strategii de îmbunătățire;

asigură comunicarea între echipa de management, formatori, cursanți și M.E.N.;

coordonează resursele umane ale programului pentru derularea optimă a acestuia pe întreaga perioadă de acreditare;

monitorizează activitățile de formare din cadrul programului;

2. prof.dr Jeny Ghioc, profesor formator Colegiul Național Pedagogic ,,Ștefan cel Mare” Bacău

Coordonator program formare

menține legătura permanentă între formatori și echipa managerială;

gestionează efectiv derularea programului formare;

analizează și evaluează rezultatele și impactul derulării programului de formare

Formatori:

Prof.dr.Gabriel Leahu-directorul Casei Corpului Didactic „Grigore Tabacaru” Bacău

Prof.dr.Ghioc Jeny,Colegiul Național Pedagogic”Ștefan cel Mare”, Bacău

Prof. Șerban Adina Colegiul Național Pedagogic ,,Ștefan cel Mare” Bacău

Prof. Noemi Năstural

Prof. dr. Bogdan Romandaș, Colegiul Național ,, Dimitrie Cantemir ” Onești

Prof. Nătase Anghel

Responsabilități ale formatorilor:

pregătirea materialelor necesare susținerii cursurilor la zi;

prezentarea cursurilor și realizarea aplicațiilor practice la zi;

monitorizarea activităților teoretice și practice realizate la distanță;

evaluarea temelor realizate la nivelul modulelor la care sunt formatori. Precizarea nr. max. de participanți/ grupă Numărul maxim la nivelul unei grupe de formare este de 25 de participanți. Echipamente adecvate destinate formării continue Resursele materiale (resurse materiale și logistice ale ale C.C.D. Bacău ):

Laptop

Imprimantă scaner