Armele de Distrugere In Masa Si Efectele Intrebuintarii Acestora

Arme de distrugere în masă sunt considerate: armele nucleare, armele chimice, armele biologice; prin simplul fapt că există cantități mari de deșeuri radioactive și alte substanțe de această natură produse pe cale sintetică, au dus și la producerea armei radiologice.

În data de 12 decembrie 1977, ONU confirmă printr-o rezoluție a Adunării Generale adoptarea definiției armelor de distrugere în masă și preciza că “armele explozive atomice, arme cu material radioactiv, arme letale chimice și biologice și alte arme ce vor fi dezvoltate în viitor, care vor avea caracteristici comparabile, ca efect de distrugere, cu cele ale bombei atomice sau ale armelor menționate anterior”.

Aceste arme dacă sunt folosite pe spații largi și în toate ambianțele, sunt în stare să producă efecte distructive, chiar catastrofice, într-un timp foarte scurt pe spații întinse.

Arma nucleară

Evoluția armei nucleare

Capabilă să provoace pierderi însemnate umane cât și materiale, să creeze zone întinse contaminate radioactiv și cu un impact însemnat pe termen lung asupra factorilor de mediu, arma nucleară este considerată ca fiind cea mai puternică dintre armele de distrugere în masă.

În 1939 a fost descoperiă reacția de fisiune a uraniului care este considerată baza fizică a armei nucleare. Imediat după descoperire a început o “dispută competițională” de cercetare științifică în domeniul energiei atomice.

În 1945 a fost realizată prima bombă atomică numită The Gadget având puterea echivalată la circa 19 kilotone de trotil. Experimentarea acesteia (numele de cod Trinity) a avut loc într-un poligon din deșertul Nevada la 16 iunie 1945. Următoarele două bombe pe nume Little Boy (cu încărcătură bazată pe fisiunea uraniului) și Fat Man au fost realizate și utilizate de americani asupra Japoniei. Little Boy a fost lansată la 6 august 1945 asupra orașului Hiroshima iar Fat Man a fost lansată la 9 august 1945 asupra orașului Nagasaki, determinând predarea Japoniei la 2 septembrie 1945. Efectul omorâtor produs numai prin acțiunea undei de șoc a fost de zeci de mii de oameni, alții murnid din cauza arsurilor provocate de emisia luminii exploziei dar și datorită incendiilor provocate de aceste bombe. O parte din victime au murit de bolile provocate de iradiere provocate de radiațiile penetrante. Acesta a fost momentul marcant prin care Statele Unite ieșea din război ca singura putere nucleară din lume.

Arma nucleară a determinat intrarea într-o cursă a înarmării nucleare a unor state cu potențial (economic și științific). În Kazahstan, la 29 august 1949, URSS a experimentat prima încărcătură nucleară bazată pe fisiune. Putem spune că aceast moment a fost punctul culminant al startului competiției înarmării nucleare, iar SUA și URSS au început să dezvolte o generație de arme mult mai puternice și distrugătoare – armele termonucleare (bazate pe fuziune). Acestea au fost dezvoltate în anii cincizeci și produceau explozii nucleare considerabile mai mari în comparație cu armele nucleare produse în anii patruzeci. La 12 august 1953, Uniunea Sovietică a experimentat prima ei bombă termonucleră iar la 28 februarie 1954, Statele Unite a experimentat prima încărcătură termonucleară. Ulterior s-au dotat cu arme nucleare Marea Britanie (1952), Franța (1960) și China (1964).

Ca urmare a revoluției științifice și tehnologice, armeale nucleare s-au perfecționat, ducând la ramificarea ei. Cercetările efectuate la sfârșitul anilor sec. XX, au dus la descoperirea armei nucleare cu neutroni (a treia generație de muniție nucleară care produce efecte numai fințelor vii, crează zone mari de contaminare radioactivă și nu distruge infrastructura și tehnica militară).

Totodată, existența unor mari cantități de deșeuri radioactive rezultate în urma proceselor ce au loc în industria nucleară (în special centralele nuclearo-electrice) și apariția unor preparate obținute pe cale artificială, a determinat apariția unei noi categorii de arme – arma radiologică.

Aceste substanțe radioactive pot acționa asupra ființelor vii (oameni și animale) prin iradiere exterioara cât și interioară. Pot fi descoperite numai prin anumite mijloace speciale deoarece acestea nu au miros și nici culoare. Se impun numeroase măsuri de protecție care pot fi severe, tratamentul fiind de lungă durată, iar leziunile genetice pot avea repercursiuni asupra generațiilor viitoare. Aceste substanțe radioactive și iradiante pot fi folosite în cele trei stări (lichid, solid sau gazos sub forma de aerosoli) prin intermediul unor anumiți vectori purtători (Ex: rachete, proiectile și bombe – de aviație și artilerie).

În ultimii ani s-a dezvoltat și folosit în acțiunile militare de pe diferite teatre de operații muniție încărcată cu uraniu sărăcit. Acest tip de uraniu este uraniul care rămâne dupa extragerea principalilor izotopi radioactivi fiind utilizați pentru dobândirea uraniului îmbogățit, folosit în armele nucleare și la combustibilul nuclear de la reactoarele nucleare.

Definirea și tipologia armelor nucleare

Arma nucleară este un mijloc de distrugere în masa ce se bazează pe acțiunea distructivă a imensei cantități de energie degajată în timpul exploziei. Ea produce, în timp scurt, grave afecțiuni și chiar moartea oamenilor și animalelor, distrugeri mari construcțiilor și autovehiculelor.

Încărcăturile nucleare, în funcție de natura reacțiilor pe care se bazează, sunt de trei categorii:

Încărcături nucleare de fisiune, sprijinite pe reacția de fisiune (fracturarea nucleelor de uraniu-235 sau plutoniu-239);

Încărcături termonucleare, bazate pe reacția de fuziune (combinare) a nucleelor de deuteriu sau tritiu;

Încărcături combinate, care se bazează pe succesiunea a trei reacții nucleare: fisiunea uraniului-235 sau a plutoniului-239.

O variantă a încărcăturii de fisiune de mic calibru, cu o construcție specială, la care unde de șoc este foarte mică, a fost numită bombă cu neutroni.

De asemenea, o altă variantă de încărcătură de fisiune o reprezintă valiza nucleară care este un ansamblu nuclear miniaturizat, creat special pentru scopuri subversive sau diversioniste.

Efectele distructive ale armelor nucleare

Unda de șoc reprezintă factorul central distrugător al exploziei nucleare, apărarea asupra sa realizându-se mai greu. În esență constituie comprimarea aerului, care se împrăștie de la punctul 0 al exploziei în toate direcțiile, cu viteză supersonică. Unda de șoc acționează asupra oamenilor, fie direct, ca urmare a creșterii instantanee a presiunii aerului în momentul ajungerii undei, fie indirect, prin distrugerea clădirilor și construcțiilor, dărâmării copacilor etc. Acțiunea directă a undei de șoc provoacă dereglări funcționale organelor interne, traumatisme craniene, fracturi ale membrelor, până la traumatisme ale creierului care duc la pierderea îndelungată a conștienței, hemoragii pe nas și urechi și chiar moartea. Unda de șoc reprezintă factorul principal distructiv al construcțiilor. Lucrările subterane, inclusiv cele de termoficare, canalizare, alimentare cu apă sau cu gaze sunt afectate de undele seismice ale exploziei nucleare.

Emisiunea de lumină. Este generată de zona luminoasă a exploziei nucleare și este o radiație electromagnetică. Energia emisiunii de lumină ce se absoarbe de materialul suprafeței pe care cade se transformă în energie termică, încălzind obiectul respectiv. Încălzirea materialelor poate fi atât de puternică, încât să producă deteriorarea, topirea, carbonizarea sau incendierea acestora. Un efect major ale emisiunii de lumină îl reprezintă incendiile ce se produc în orașe, păduri și culturi agricole. Arsurile pielii de sub îmbrăcăminte au loc ca rumare a încălzirii acesteia, care poate chiar să se topească sau să se aprindă. Ceea ce oferă o mai bună protecție contra emisiunii de lumină este îmbrăcămintea de lână sau de bumbac. Severitatea vătămării oamenilor este cauzată de locul și mărimea suprafeței afectate cât și de gradul arsurii. Emisiunea de lumină afectează în mare măsură ochii persoanelor, provocând orbirea temporară.

Radiația penetrantă este un curent de radiații gama și neutroni emise din zona exploziei propagandu-se în mediul înconjurător. Se dispersează prin aer ionizând atomii din aer și din materialele întâlnite. Ionizarea atomilor din celulele țesuturilor vii provoacă tulburarea funcțiilor esențiale ale unor organe interne și apariția bolii de iradiație. Severitatea bolii este provocată de gradul de radiație absorbită, caracterul iradierii, durata iradierii precum dar și de starea de sănătate a organismului. În funcție de gravitatea sa, boala de iradiație are patru grade. De subliniat că, în clipa iradierii, omul nu simte nimic.

Contaminarea radioactivă. Produsele radioactive rezultate din reacții nucleare reprezintă o sursă de contaminare radioactivă. Fragmentele de fisiune reprezintă un amestec complex de substanțe radioactive care se fragmentează cu producerea de radiații alfa, beta și gama. Dacă explozia se va produce la suprafața pământului, se formează ciuperca radioactivă. Norul este purtat de vânt pe distanțe foarte mari. Din el, pe timpul deplasării, se depun pe sol și pe obiecte particule radioactive, cauzând contaminarea pe zone întinse. Substanțele radioactive îsi exercită acțiunea nocivă asupra organismului uman, atât la distanță, prin iradiere externă, dar și prin sedimentarea pe piele sau în organism. Un specific al acestor substanțe radioactive este faptul că nu au miros și nici gust, ele putând fi identificate doar cu aparatură specializată (aparatură dozimetrică).

Impulsul electromagnetic. Curenții de electroni generați la explozia nucleară, dar și ionizarea atomilor din mediu, formează câmpuri electrice și magnetice acestea constituind un impuls electromagnetic (EMP-Electromagnetic pulse). Impulsul acționează cu anumite consecințe distructive pe dinstanțe de câțiva kilometri în jurul punctului 0 al exploziei, care perturbă comunicațiile radio și funcționarea aparaturii electronice pe distanțe foarte mari. Cele mai expuse sunt atât sitemele de comunicații radio, cât și cele prin cablu.

Arma radiologică

Armele radiologice reprezintă o variantă a armelor nucleare, caracterizată doar prin unul din efectele acestora: contaminarea radioactivă. Arma reprezintă orice dispozitiv sau echipament, altul decât dispozitivele nucleare, special creat să folosească materialele radioactive, diseminându-le pentru a provoca distrugere datorită emisiilor radioactive produse. În esență, este vorba de împrăștierea în mediu și în atmosferă, pe sol sau în apă a substanțelor radioactive, de regulă deșeuri de la centralele nuclearo-electrice, cu ajutorul unor dispozitive explozive improvizate sau prin alte procedee.

Așa numitele, bombe radiologice, sau dispozitive explozive de împrăștiere a materialelor radioactive sau “bombe murdare” sunt în atenția entităților teroriste. O bombă murdară este alcătuită dintr-un miez de exploziv conventional puternic și dintr-un înveliș din material radioactiv nefisionabil (impur, sub masa critică necesară producerii fisiunii nucleare). La explozia bombei se produce împrăștierea materialului radioactiv, care provoacă o puternică contaminare radioactive pe suprafețe întinse.

Arma chimică

Evoluția armei chimice

Oamenii au folosit “arme chimice” cu mult înainte de epoca contemporană. De-a lungul timpului, în decorul războaielor, oamenii au utilizat multiple substanțe toxice, cum ar fi otrăvuri realizate din plante sau materie anorganică, care erau folosite pe vârfurile săgeților sau pe tăișul săbiilor, iar mai târziu au fost folosite ca încărcătură pentru variate arme și echipamente de luptă, aceste substanțe toxice realizate în laboratoarele de cercetare au alcătuit încărcătura bombelor și armelor utilizate în conflictele armate din epoca modernă..

Începuturile armelor chimice sunt menționate încă din timpul războaielor antice. În antichitate s-a practicat otrăvirea puțurilor, a râurilor cu variate otrăvuri obținute din plante, utilizarea multiplelor obiecte incendiare la asediul cetăților în timpul războaielor, dar și folosirea “focului grecesc” (care reprezenta mixtură inflamabilă de nitrați, țiței, sulf și bitum) și care era folosit în bătălii navale.

Perioada secolului XVIII a dus la fabricarea unor dispozitive specializate ce cuprindeau compuși pe bază de sulf, mercur, plumb, arsenic și care aveau variate substanțe ca belladonna, brucine, spânz, substanțe halucinogene sau somniferice. În perioada secolului XIX interesul principal a fost dezvoltarea balisticii și perfecționarea tunurilor.

Având în vedere evoluția metodelor și tehnicilor de purtare a războiului, armele chimice au cunoscut o dezvoltare progresivă. Primele experimentări, înainte de Primul Război Mondial, au avut loc în Germania, Franța, Anglia, SUA, când au fost puse la punct o serie de substanțe ca: fosgenul, acidul cianhidric, arsen etc. Evoluțiile însemnate în branșele științei, tehnicii și a industriei chimice, au concluzionat la specializarea proceselor de realizare artificială, a compușilor chimici, care vor purta denumirea de gaze toxice de luptă. În timpul Primului Război Mondial, folosirea armelor chimice au avut un efect devastator. La data de 22 aprilie 1915, în Belgia, aproape de localitatea Ypres au fost utilizați și răspândiți pe circa 6 km 180 tone de clor, iar norul de clor a provocat moartea a 5.000 de soldați și alți 10.000 au fost incapacitați, nemaiputând lupta. Pe frontul estic, în Rusia la 31 mai 1915, s-a utilizat o mixtură de clor și fosgen care a cauzat moartea a 6000 de soldați și 3000 de răniți. Folosirea substanțelor toxice în Primul Război Mondial a fost tragic: circa 1.300.000 victime.

În perioada interbelică arma chimică a fost, pe bună dreptate, repudiată de întreaga omenire. În 17 iunie 1925, la Geneva, 33 de state au semnat Protocolul pentru interzicerea folosinței gazelor asfixiante, otrăvitoare și similare, precum și a mijloacelor bacteriologice în război. Au făcut excepție SUA și Japonia. În ciuda acestui protocol analiza și specializarea mijloacelor și tehnicilor chimice utilizabile în război s-au reluat de către pincipalii actori globali. În 1931 rușii au sintetizat azotiperita, și în 1934 germanii au realizat prima combinație organo-fosforică toxică – tabunul; germanii au sintetizat alt preparat toxic – sarinul.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu excepția a două abateri în Extremul Orient, nu s-au utilizat agenți chimici din considerentul îngrijorării mutuale a beligeranților, fiindcă oricare parte intrată în conflict, chiar dacă dețineau arme chimice, a înlăturat folosirea acestui tip de armă, neavând informații clare despre stocurile aflate în stăpânirea inamicului.

În anii ’50 atât SUA și NATO, cât și URSS și Pactul de la Varșovia, au desfășurat mari încercări pentru progresul cercetării și fabricației de arme chimice, din ce în ce mai evoluate și eficiente.

În timpul războiului de Yom Kippur (1973), israelienii au reținut diferite materiale sovietice distinctive pentru potențialul URSS de a utiliza arme chimice. Acest potențial a fost confirmat între anii 1979 și 1983 în războiul din Afganistan, care le-a oferit sovieticilor șansa de a experimenta noi fabricații chimice greu de descoperit.

Între 1982-1988, Irakul a utilizat agenți chimici în diferite situații:

În războiul Irano-Irakian: irakienii au folosit tabun, cianură și iperită împotriva armatei iraniene care au avut numeroase pierderi, circa 10.000 de răniți grav iar cifra morților rămânând necunoscută. În 1988 la Hallabjia a avut loc un atac ce a concluzionat cu decesul a 5.000 de demonstranți civili.

În anul 1990 în timpul Războiului din Golf, s-a evaluat de către comunitatea internațională că arsenalul de arme chimice de care dispunea Saddam Hussein ( aproximativ 50.000 de obuze și bombe cu sarin ciclohexil, sarin și iperită) clasa Irakul pe locul trei în lume;

Definirea armei chimice și clasificarea substanțelor toxice de luptă

Prin arme chimice se percep orice substanțe chimice toxice și precursorii lor care pot provoca decesul, incapacitatea permanentă/temporară la fințele vii, cât și munițiile și echipamentele utilizate pentru a cauza decesul sau alte vătămări prin efectul toxic a agenților chimici sau orice dispozitive create special pentru a fi aplicate în direct legătură cu utilizarea munițiilor și a dispozitivelor de mai sus. Mai pe scurt, armele chimice au ca obiectiv aducerea victimei în stare de incapacitate sau îi produce decesul, procedând instant asupra organelor vitale.

Agenții chimici de luptă sunt produși chimici în stare lichidă, solidă sau gazoasă care au însușirea de a cauza tulburări a organismelor vii, prin acțiunea ce o exercită asupra sistemului nervos, aparatului respirator, pielii și ochilor, să producă contaminarea chimică având ca efect final producerea de pierderi însemnate în rândul ființelor vii și prin contaminarea chimică a aerului, terenului, dispozitivelor, pe zone mai mult sau mai puțin extinse, provocând compromiterea operațiilor militare.

Sunt prezentate trei clasificări mai importante:

Clasificarea tactică. O primă versiune clasifică substanțele toxice în substanțe de hărțuire și substanțe de vătămare, iar o altă versiune a clasificării tactice grupează substanțele toxice după criterial persistenței lor în mediul câmpului de luptă: trecătoare, semipersistente și persistente. Substanțele de hărțuire sau incapacitate sunt destinate să reducă capacitatea variată de acținue a inamicului prin a-l obliga să utilizeze masca de gaze sau să abandoneze adăposturile. În această categorie se include substanțele iritante lacrimogene și cele strănutătoare. Substanțele de vătămare vizează scoaterea din luptă prin decese sau prin incapacitate pe termen lung. În această categorie se include substanțele vezicante, neurotoxice, cu acțiune psihică, sufocante, toxice generale și toxinele.

Clasificarea fiziologică. În baza acestui criteriu, pot fi luate în considerare 8 grupe de substanțe toxice și anume: vezicante, neurotoxice, cu acțiune psihică, sufocante, toxice generale, lacrimogene, strănutătoare și toxine.

Clasificarea conform Convenției. Clasificarea adoptată de Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora are în vedere gradul de risc pentru obiectul și scopul său, precum și măsura în care substanțele toxice, ca și precursorii, se produc în industrie pentru scopuri comerciale, neinterzise. De observat că această clasificare nu include substanțele iritante menite combaterii dezordinilor publice, a căror folosire este aprobată de Convenție doar în scopul caracterizat prin denumire, dar interzisă ca mijloace de război.

Efectele substanțelor toxice de luptă

Substanțe toxice vezicante. Sunt substanțe uleioase ce acționează prin inhalare de aerosoli sau prin contact cu pielea, producând ulcerații care se vindecă greu. Ele pot fi împrăștiate sub formă de lichid sau de aerosoli și pot rezista mai multe zile la rând, în consecință având un efect întârziat. Pot duce la orbire, răni permanente la plămâni, și doar într-o mica măsură poate cauza moartea datorită suprainfecțiilor.

Substanțele neurotoxice. Pot pătrunde în organismul uman neprotejat pe orice cale. Indiferent însa de modul de pătrundere în organism, acestea provoacă intoxicația acestuia. Principalele semne ale intoxicației sunt : mioza (micșorarea pupilei oculare), tulburări de vedere, lacrimare, greutatea în respirație, senzația de oboseală, dureri de cap, amețeli, grețuri, vărsături. În intoxicațiile mai grave,  apar contracțiile și  convulsiile musculare (asemănătoare cu cele din epilepsie), putând ajunge până la paralizia întregii musculaturi, inclusiv a mușchilor respiratori, în scurt timp producându-se moartea.

Substanțele toxice cu acțiune psihică. Acționează asupra sistemului nervos central, perturbând activitatea normală a acestuia pe o perioadă de câteva ore, pâna la câteva zile. La doze obișnuite nu produc leziuni permanente și nu pun viața în pericol.

Substanțele toxice sufocante. Produc decesul sau intoxicații prin inhalare, deoarece se împiedică contactul oxigen și hemoglobina din sânge. Acestea sunt substanțe gazoase care conduc duc la concentrarea de lichid în plămâni și provoacă înecarea victimelor.

Substanțe toxice generale. Acționează prin inhalare și se împrăștie în corp datorită sângelui. Ei opresc posibilitatea celulelor sangvine de a folosi și transmite oxigenul cauzând asfixia citotoxică. Mai pot apărea blocaje renale și răni permanente la nivelul sistemului nervos central.

Substanțe toxice iritante, substanțele iritant-lacrimogene, substanțele iritant-strănutătoare acționează asupra mucoaselor și asupra căilor respiratorii superioare, provocându-le tulburări însoțite de senzații dureroase. Produc intoxicații care se manifestă prin senzația de usturime în nas si gât, greutate în respirație și un strănut foarte violent. Pe piele produc leziuni asemănătoare cu cele produse de substanțele toxice vezicante.

Arma biologică

Evoluția armei biologice

Atacuri cu arme biologice, atât în campanii militare, cât și în acțiuni teroriste, s-au produs pe tot parcursul istoriei. Sunt menționate astfel de acțiuni încă din secolul VI î.Hr.

În conflictele armate din Evul Mediu s-a practicat o formă rudimentară, dar deosebit de eficientă de război biologic: provocarea epidemiilor în rândul armatei inamice prin împrăștierea în rândul acesteia a unor cadavre sau obiecte ale unor bolnavi de boli contagioase. Astfel, în 1346, hoardele tătare au cucerit cetatea Kaffa (astăzi, Feodosia) din Crimeea, aruncând în interiorul zidurilor acesteia cadavrele unor bolnavi de ciumă.

Primul Război Mondial a fost însemnat de multiple epidemii cum ar fi rujeola, gripa febra tifoidă care au iscat uriașe pierderi de vieți, atât în rândul combatanților, cât și al populației civile, multe din cauze naturale datorate condițiilor precare de trai generate de război, dar altele datorate folosirii armelor biologice.

De o cruzime cu totul ieșită din comun au fost acțiunile întreprinse de japonezi în domeniul armelor biologice. În 1938, în regiunea de graniță cu Manciuria armata japoneză a contaminat rezervoarele de apă ale sovieticilor cu microbul tifosului. În China a izbucnit o epidemie de ciumă bubonică, întâi în zona Shanghaiului și apoi în Manciuria și care a provocat zeci de mii de victime în rândul populației chineze, s-a datorat tot acțiunii criminale a japonezilor, care au utilizat ca vectori ai bacteriei ciumei (Yersinia pestis) purici și șobolani.

Suspiciunile că Germania dezvoltă un program de producere și dotare cu arme biologice au stimulat realizarea de astfel de programe în principalele state ale coaliției antihitleriste. În Marea Britanie, la Porton Down, s-a înființat, în 1940, un laborator de studiu în domeniul armelor biologice. Au fost efectuate testări cu Bacillus anthracis pe ovine, în insula Gruinard din nord-vestul Scoției. De menționat că solul insulei a rămas contaminat mulți ani, în 1979 luându-se măsura decontaminării acesteia. În SUA, în 1942 s-a început un program de cercetare în domeniul armelor biologice, la Camp Detrick.

Deși s-au făcut cercetări și investiții serioase în principalele țări combatante, în cel de Al Doilea Război Mondial armele biologice nu au fost folosite. Au existat doar acuzații reciproce fără, însă, a fi confirmate. La sfârșitul războiului s-a sesizat că arsenalele biologice produse, încorporând tehnici de dispersare, ar fi putut declanșa mari epidemii.

După cel de Al Doilea Război Mondial, interesul privind progresul armelor biologice a continuat în multe țări, între care URSS și SUA, aceste arme fiind considerate atât o alternativă, cât și o completare a armelor nucleare. Este semificativă declanșarea unei epidemii de antrax, în 1980, la Sverdlovsk (astăzi Ecaterinburg), când au murit 68 de persoane. Deși, pe moment, oficialitățile sovietice au motivat producerea epidemiei prin consumul de carne infectată achiziționată de pe piața neagră, după dezintegrarea Uniunii Sovietice administrația Elțîn, a recunoscut că epidemia s-a datorat unui accident la un laborator militar. În context, Rusia a anunțat, în 1992, sistarea programului de dezvoltare a armelor biologice.

Și Irakul a dezvoltat un program considerabil de producere a armelor biologice. Comisia de control a ONU, UNSCOM, a luat la cunoștință în 1997 că Irakul a produs culturi de toxină botulinică, bacili de antrax, de aflatoxină și alți agenți patogeni. În 1991, în timpul Primului Război din Golf, Irakul dispunea de 191 rachete încărcate cu toxină botulinică și cultură de bacili de antrax, îndreptate către Israel și Arabia Saudită. Riscul unei riposte nucleare din partea Israelului l-a făcut pe Saddam Hussein să renunțe la folosirea acestor arme biologice.

Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea lor nu înglobează indicații cu privire la controlul implementării sale. Începând cu anii ´80 unele state au finanțat noi cercetări în domeniul armelor biologice, vizând realizarea de agenți patogeni inteligenți, care să opereze selectiv (pe criterii de apartenență rasială, etnică sau socială), disimulat (cu perioade de latență foarte mari) sau supereficienți (cu rezisnteță crescută la terapiile cunoscute).

Preocupările unor state, în special din Orientul Mijlociu, ca și ale unor entități teroriste pentru producerea sau dobândirea armelor biologice îngrijorează în mai mare măsură și datorită faptului că după destrămarea URSS, parte din cercetătorii care au participat la programul dezvoltat în cadrul complexului Biopreparat, rămânând fără ocupație și surse de venit, au părăsit țara, putând fi angrenați în activități subversive.

Definirea armei biologice

Arma biologică consituie mijlocul de lichidare în masă, uneori greu de controlat, care prin consecințele vătămătoare a agenților patogeni (microorganisme capabile să dea naștere unor boli sau focare de infecție – viruși, bacterii, ricketsii, toxine microbiene, fungii), pot produce pagube imense în rândul trupelor, populației civile și a animalelor, precum și contaminarea culturilor.

Armele biologice sunt definite de două elemente, considerate separat sau împreună:

Materiale conținând agenți biologici, indiferent de originea lor sau de procedeul de realizare, de diverse tipuri și în număr care nu se justifică pentru roluri preventive, de sprijin sau alte roluri pașnice;

Armamentul, dispozitivele sau mijloacele de împrăștiere menite utilizării agenților biologici pentru scopuri dușmănose sau în război.

Agenții biologici sunt definiți ca microorganisme sau alte organisme, indiferent dacă sunt naturale sau modificate genetic, care pot cauza moartea, îmbolnăvirea și/sau incapacitatea la om și animale sau care pot cauza moartea, îmbolnăvirea sau vătămarea la plante.

Toxinele sunt compuși toxici produși de microorganisme, animale sau plante, indiferent de metoda de producere și dacă sunt naturale sau modificate, care provoacă moartea, îmbolnăvirea sau alte vătămări ființelor umane, animalelor sau plantelor.

Tipurile de arme biologice și întrebuințarea acestora

Principalele tipuri de arme biologice au efecte diferite asupra organismului uman.

Bacteriile sunt microorganisme monocelulare de forme distincte: sferice (coci), cilindirce (bacili), spiralate (vibrioni și spirili), cu nucleu neindividualizat. Se înmulțesc prin diviziune directă. Sunt răspândite pretutindeni (în sol, în apă, în aer etc.) și au un însemnat rol în natură și în viața practică (industria alimentară, a antibioticelor). Exemple:

Bacillus anthracis, provoacă boala numită antrax;

Yersinia pestis, care provoacă ciuma (pesta);

Brucella suis, care provoacă boala numită bruceloză;

Pasturella (sau Francisella) tularensis, care produce boala numită tularemie sau febra iepurelui;

Rickettsii reprezintă un grup de microorganisme intermediare între bacterii și virusuri, având însușiri comune atăt cu bacteriile, dar și cu virusurile. Produc, la om și animale, boli numite rickettsioze.

Virusurile reprezintă cele mai simple forme de viață, incomplet organizate, având dimensiuni foarte mici (de ordinul 8 – 10 până la 250 – 500 microni). Se înmulțesc numai în celulele vii, în organisme sau în mediile de cultură care cuprind asemenea celule. Constituie agenții patogeni ai bolilor numite generic viroze. În general, virusurile conferă imunitate. Exemple:

Virusul variolei, care provoacă variola sau vărsatul;

Virusul encefalitei cabaline venezueline (VEE);

Virusul febrei galbene;

Toxinele sunt substanțe toxice, în general de natură proteică, produse de bacterii, de unele animale (de ex. veninul de șarpe sau de scorpion) sau de plante (de ex. ricina, existentă în semințele de ricin). Exemple:

Saxitoxina, este produsă de o specie de alge;

Toxina botulinică, este produsă de bacteriea Clostridium botulinum și produce boala denumită botulism;

Ricina, care este conținută în boabele de ricin. Este extrem de toxică la doze foarte mici, de ordinul 0,2 – 0,3 mg;

Enterotoxina stafilococică B este produsă de Stafilococus aureus;

Micotoxina tricotecene, numită și T2, este produsă de mucegaiurile de tip fusarium;

Agenții patogeni pot fi întrebuințați prin dispersarea lor peste zone mari, iar purtași de vânt străbat distanțe mari pe direcția acestuia.

Modurile de dispersare:

dispersarea prin diversiune – țintește contaminarea apei, alimentelor, furajelor;

dispersarea prin intermediul animalelor și insectelor – țintește contaminarea personalului la venirea în contact cu animale și insecte bolnave;

dispersarea prin aerosolizare – țintește contaminarea biologică a suprafețelor mari de teren, precum și a personalului dispus în adăposturi și în clădiri;

dispersarea cu ajutorul rachetelor, aviației, artileriei – reprezintă modul principal de utilizare, fiindcă rezultatul exploziilor nu lezează posibilitatea de contaminare biologică a germenilor utilizați.