Armata Romana In Dacia
Capitolul I
Legiunile din Dacia
I. 1 Considerații generale asupra armatei
I. 2. Legiunile din Dacia
I. 3 Legiunile din Dacia
Capitolul II
Trupele auxiliare
II. 1 Trupele auxiliare regulate
II. 2. Trupele auxiliare neregulate
Capitolul III
Sistemul defensiv – castrele și trupele de pe frontiere
III. 1 Considerații de ordin general
III. 2 Castrele, alte fortificații și trupele de pe frontiere
III. 3 Sistemul defensiv în Banat
Capitolul IV
Apărarea frontierelor și castrele din interiorul provinciei
IV. 1 Apărarea frontierei de nord și nord-est
IV. 2 Linia fortificată de la est de Olt
IV. 2 Castrele din interiorul provinciei
Capitolul V
Prezența armatei romane în Dacia Inferior
V.1. Istoricul cercetărilor privind istoria militară a Daciei Inferior
V. 2 . Armata provinciei Dacia Inferior 118/119-271
V. 3 Urmările prezenței armatei romane în Dacia Inferior
Concluzii
Bibliografie
65 pagini
=== Armata romana in Dacia ===
Capitolul I
Legiunile din Dacia
I. 1 Considerații generale asupra armatei
Dacia a fost cucerită de romani printr-un mare efort militar și pentru păstrarea ei în cadrul imperiului, ca un bastion înaintat (propugnaculum) în lumea barbară de la nordul Dunării, era nevoie de numeroase trupe și de organizarea unui limes puternic. Prin bogățiile solului și subsolului, prin rolul său de spargere și neutralizare a unității sau alianței populațiilor libere de la nordul fluviului, Dacia prezenta pentru romani un deosebit interes politic, economic și militaro-strategic. De aceea, împărații care i-au urmat lui Traian – cu excepția lui Hadrianși Gallienus, care au renunțat la întinse teritorii dacice – au fost permanent preocupați de Dacia și au reușit să o mențină timp de aproape 170 de ani între provinciile imperiului, controlând astfel îndeaproape situația politică și militară de la Dunărea Mijlocie și de Jos. În acest scop, romanii au construit la nordul Dunării un amplu sistem defensiv, au masat și menținut în teritoriu mari efective militare. De la început, pe frontiere și în interior, Dacia a fost întărită cu numeroase castre, burguri, turnuri de observație și pază, ziduri și valuri de apărare, precum și alte fortificații, mereu amplificate și perfecționare în cursul timpului, în funcție de nevoile defensive. Deoarece Dacia era o provincie mărginașă, foarte expusă atacurilor dacilor liberi, sarmaților și semințiilor germanice, oficialitățile romane au manifestat în permanență solicitudinea ca armata să aibă tehnica de luptă corespunzătoare și să dispună de efective ridicate, capabile să facă față atacurilor externe și pericolelor de orice fel.
„Potrivit normelor administrative și militare romane, toată armata unei provincii se afla sub comanda supremă a guvernatorului. Acesta era ajutat în conducere de un întreg stat major, împărțit în diferite servicii cu atribuții administrative și militare.”1
În timpul domniei lui Traian, când Dacia era unitară, armata – și ea una singură – s-a găsit succesiv sub comanda superioară a primilor guvernatori, Iulius Sabinus și D. Terentius Scaurianus, ambii de rang consular, deoarece provincia dispunea de cel puțin două legiuni.
Sub domnia lui Hadrian, după ce Muntenia și sudul Moldovei, au fost abandonate de imperiu și când în spațiul roman de la nordul Dunării (în 118-119) au luat ființă trei provincii (Dacia Superior, Inferior și Porolissensis), unitățile militare din fiecare provincie au format o armată (exercitus) separată, pusă sub comanda guvernatorului din provincia respectivă. În Dacia Superior, fiindcă se găsea numai o singură legiune, comandamentul militar suprem era un guvernator de rang pretorian, al cărui nume figurează pe toate diplomele militare. În Dacia Inferior și Dacia Porolissensis – unde se cunosc, de asemenea, mai multe diplome militare – era în fruntea fiecărei armate câte un guvernator presidial de rang ecvestru, întrucât acolo nu se afla nici o legiune, ci numai trupe auxiliare.
„Pentru Dacia Porolissensis, prin mai multe ștampile tegulare cu sigla EX(exercitus) D(aciae) P(orolissensis), descoperite la Potaisa, Napoca, Gilău, Porolissum și Romita (jud. Sălaj), este bine documentată existența unei armate proprii, în perioada 118-168. Tot în timpul lui Hadrian, pe unele monede emise probabil în anul 137, apare legenda EXERCITVS DACIAE, care trebuie interpretată că se referă la întreaga armată, unită, din cele provincii dacice. Este de admis că, prinanul 168, în timp de război, cele rtei armate provinciale se grupau în jurul legiunii de la Apulum și sub comandamentul unic al legatului Daciei Superior. Situația aceasta s-a menținut până la noua reformă politico-administrativă din anul 168. De la această dată, prin venirea la Potaissa a legiunii V Macedonica, armata Daciei va avea două legiuni, iar exercitus Porolissensis cu organizarea sa inițială va înceta să mai existe.”2
După ampla reorganizare din 168, armatele celor trei provincii nu se știe sigur dacă au continuat să existe separat, dar legatul consular al celor trei Dacii (legatus Daciarum trium) devine comandantul suprem al trupelor din cele trei provincii. Un mare inconvenient de natură documentară în lămurirea unor probleme de istorie militară a Daciei constă în împrejurarea că diplomele militare din și privind Dacia nu depășesc anul 164. Doar una singură, descoperită în 1980 la Drobeta, datează din 1 aprilie 179. În mod straniu, în ea revin, alături de Dacia Porolissensis, vechile denumiri de Dacia Inferior și Dacia Superior, semnificând probabil districte militare. Din această cauză, multe lucruri din afara organizării militare rămân incerte și chiar necunoscute, cel puțin deocamdată.
„La fel ca în alte provincii imperiale, armata Daciei (exercitus Daciae) era formată din legiuni (legiones) și trupe auxiliare (legiones) și trupe auxiliare regulate (alae, cohortes), la care se adăugau formațiuni neregulate: numeri, vexillationes, equites, et pedites singulares și alte detașamente.”3
I. 2. Legiunile din Dacia
Ca pretutindeni în imperiu, și în Dacia legiunile constituiau nucleul armatei romane, unitățile ei de bază, care direcționau principalele activități militare, deseori influențând și mersul vieții social-politice. Spre deosebire de trupele auxiliare, legiunile erau alcătuite numai din cetățeni romani.
O legiune romană în timpul imperiului avea – după A. Von Domaszevski – 5600 de oameni grupați în 10 cohorte, împărțite la rândul lor în centurii. Prima cohortă era formată din 1000 (miliaria), iar celelalte din câte 500 (guingenarie) de militari. Comandamentul legiunii (legatus legionis) era numit de împărat dintre membrii senatului, de aceea se mai numea și legatus Augusti. Începând cu Gallienus, persoanele de rang senatorial fiind excluse de la comandament, legatul este înlocuit pe linie de comandă cu praefectus legionis, de rang ecvestru, cu atribuții pur militare și militar de profesie. Acesta se afla sub autoritatea directă a guvernatorului presidial, prases, cum se va numi guvernatorul unei provincii romane după reforma lui Galineus.
În ierarhia ofițerilor, după comandantul legiunii urmau în rang tribuni laticlavi, care erau tineri din ordinul senatorilor, înainte de fi intrat în cariera (cursus) senatorială propriu-zisă. În fiecare legiune, alături de un tribun laticlav (de rang senatorial), erau și cinci tribuni din ordinul ecvestru (tribuni augusticlavi), care ajungeau să dețină comanda înainte de a avea acces la cariera ecvestră. Ierarhic, aceștia totți veneau după praefectus castrorum, care, exceptând comandantul, era ofițerul cel mai important din legiune, deoarece răspundea de organizarea castrului și de toată partea administrativă.
„Centuriile – 59 la număr într-o legiune – erau comandate de centurioni, care erau ofițeri de carieră, recrutați din rândurile plebei și numiți de împărat, cu dreptul de a purta inelul de aur. Ei puteau avansa până la gradul de primipilus (comandant al primei centurii din prima cohortă), după care, de obicei, intrau în ordinul ecvestru.”4
Din rândul subofițerilor (principales), după grad și atribuții, făceau parte: cornicularii (un fel dee aghipotanți ai ofițerilor superiori), beneficiarii (vcun atribuții administrative, de poștă, la paza închisorii și chiar în serviciul personal al comandantului), actarii (cei care notau diferite mărunțișuri cotidiene din administrație), quaestinarii (un fel de judecători de instrucție în ajutorul comandantului), frumentarii (cu rol polițienesc), exceptores și notarii (cu rol de secretari), statores (însărcinați, ca și lictorii, cu paza guvernatorului de provincie), haruspices (cu funcții sacerdotale), librarii (secretari-contabili), singulares (călăreți sau pedestrași aduși din trupele auxiliare pentru garda guvernatorului), interpretes (interpreți în tratativele cu reprezentanții diferitelor neamuri străine), immunes (cei scutiți de corvoadă) și mulți alții care țineau direct de praefectus castrorum. Dintre subofițerii legiunilor, pe lângă alți funcționari cu atribuții civile și judecătorești, erau selecționați și cei care formau statul-major al guvernatorului provinciei.
„Pe lângă subofițerii menționați, tot în categoria principales se încadrau: aquiliferi (purtătorii de acvile), signiferi (purtătorii de însemne), imaginiferi (cei care duceau imaginea împăratului) vexillarii (cei care purtau steaguri – vexillum ale cavaleriei), optiones (locțiitori de centurioni, avnd diferite servicii), tesserarii (transmițători ai ordinelor comandantului), bucinatores, cornice tubicines (gorniști, trompeți), și custodes armorum (paznicii depozitului de arme și mașini de luptă).”5
O altă categorie de principales, cu atribuții administrative și tehnice, care se aflau la conducerea și supavegherea comandamentului castrului, erau: metatores (centurioni care fixau pe teren locul lagărului), mensores (cei însărcinați cu măsurătorile), optiones valetudinarii (administratorii și păzitorii spitalului), capsarii (infirmieri), pequarii (medici veterinari, optiones balnearii (cei care se îngrijeau de baia castrului), optiones carceris (paznicii închisorii), optiones fabricae (șefii atelierelor de fabricarea și repararea armelor), doctores fabrum (maiștri, șefi ai atelierelor de arme). În conducerea acestor servicii, praefectus castrorum era ajutat de un stat-major compus din subofițeri: cornicularii, beneficiarii și librarii. Subofițerii cu rangul cel mai înalt, cum erau cornicularii, puteau avansa la rangul de centurion.
„Centurioni, subofițerii și soldații de rând se angajau de bunăvoie în legiune. Toți erau cetățenii romani și militari de carieră. Înrolarea soldaților în legiune se făcea, în mod obișnuit, la vârsta de 20 de ani, iar serviciul militar dura 20 de ani. Dar, de regulă, el se prelungea până la 25 de ani și, în caz de război, chiar mai mult.”6
Solda (stipendium) pentru soldații din legiuni a crescut mereu în cursul timpului, de la 300 de denari anual (în vremea lui Domitian) la 500 de denari (sub Septimius Severus) și 750 de denari sub domnia lui Caracalla, când, după reforma monetară din anul 215, era plătită în antoniani. Subofițerii – în afară de immunes, care în general aveau solda egală cu a ostașilor de rând – primeau solde mult mai mari, în funcție de misiunea tactică și alte criterii de responsabilitate militară. Astfel, beneficiarii primeau soldă dublă și uneori triplă, iar centurionii erau mult mai bine remunerați: cu 5000 de denari în perioada Domițian – Traian și cu 10.000 de denari centurionii din prima cohortă, iar primipili cu 20.000 de denari.
Trebuie menționat că la stipendium se mai adăugau uneori și donativa, sume de bani ocazionale date de împărați, și acele praemia militae de 3000 de denari, pe care veteranii le primeau la ieșirea din armată, ca recompensă, care din lipsă de lichidități se schimba cu atribuirea de pământuri. (missio agraria).
O legiune cu castrul său dispunea de un teritoriu întins, asupra căruia își exercitau autoritatea prin comandantul său. În acest teritoriu în apropierea nemijlocită a castrului se stabileau familiile militarilor, meseriașii, negustorii și alte categorii de civili cu interese legate de castru, formând canabele legiunii. Cu timpul, aceste canabe se dezvoltă și adesea devin orașe. Când într-o provincie se afla o legiune, cel puțin teoretic o mică parte din teritoriul provinciei devenea territorium legionis.
Când o provincie avea cel puțin două legiuni – așa cum era situația în Dacia sub domnia lui Traian – guvernatorul, de rang consular, era și comandantul suprem al întregii armate (exercitus) din provincia respectivă, comandanților de legiune revenindu-le doar autoritatea militară separată asupra legiunii (legio) de sub conducerea proprie. Dacă într-o provincie se afla o singură legiune – cazul Daciei Superior după 118 și al Daciei Porolissensis după 168 – atunci guvernatorul, de rang pretorian, era și comandant al legiunii, care avea un stat-major al său, de caracter pur militar. Normele administrativ-militare în cazul acestor două situații se vor modifica prin reforma lui Gallienus. În cazul când într-o provincie nu exista nici o legiune – situația din Dacia Inferior-Malvensis și din Dacia Porolissensis înainte de 168 – guvernatoruzl presidial, de rang ecvestru, era în fruntea întregii armate provinciale, alcăuită exclusiv din trupe auxiliare (alae, cohortes, numeri).
I. 3 Legiunile din Dacia
Trei legiuni au staționat timp mai îndelungat în Dacia romană: XIII Gemina, IX Flavia felix și V Macedonica. Despre legiunea I Adiutrix nu sunt date suficiente, dar se admite ca probabilă staționarea sa la Apulum până în anul 114, când a fost retrasă și dusă în Orient, în războiul cu parții, după care revine în Europa și se stabilește pe limesul danubian, la Brigetio, în Pannonia Superior.
„Legiunea XIII Gemina a fost adusă în Moesia Superior din Pannonia (Vindobona – Viena) și a luptat în ambele războaie de cucerire a Daciei, după care a rămas fără întreruepe în noua provincie până la retragerea aureliană. Castrul ei permanent – împrejmuit la început cu un val de pământ și apoi cu zid de piatră – se afla la Apulum, pe teritoriul cuprins acum între zidurile cetății medievale din secolul al XVIII-lea. Suprafața lui era de aproape 19 ha. Descoperirea porții principalis dextra pe latura de sud dovedește că orientarea castrului era cu fațada spre est. Canabalele legiunii s-au dezvoltat împrejurul și în imediata lui apropiere. Sub domnia lui Septimius Severus, ele au primit statutul de municipium (Septimium Apulense), devenind aici al doilea oraș, alături de colonia Aurelia Apulensis, ridicată la acest rang de Commodus și situată pe malul drept al Mureșului, la Partoș.”7
Această legiune a format principalul nucleu al armatei romane din Dacia. Urmele ei se găsesc în primul rând la Apulum: construcții civile și militare de tot felul, diferite ateliere meșteșugărești, cărămidării, terme, conducte de apă, inscripții, monumente sculpturale etc. Dar detașamente ale sale, mai cu seamă înainte de venirea la Potaissa a legiunii V Macedonica, au împânzit toată Transilvania, de la Porolissum și Tihău până pe cursul intracarpatic al Oltului (Hoghiz și Boița), după cum arată inscripțiile și ștampilele tegulare descoperite în numeroase locuri. Cărămizi și țigle având ștampile cu sigla legiunii, mai rar inscripții, s-au găsit frecvent și pe cursul inferior al Mureșului, la Micia, Bulci, Sânicolau Mare, Cenad, ca și pe valea Cernei ori chair în sudul Olteniei. După plecarea legiunii IV Flavia din Banat la Singidunum (anul 118), pe lângă controlul militar din Dacia transilvană, legiunea și-a extins supravegherea militară și asupra teritoriului bănățean. De fapt, între anii 118 și 168, aceasta era singura legiune în Dacia, căreia îi reveneau responsabilitățile militare majore, paza întregii provincii.
„Pe lângă activitatea edilitară și constructivă specifică armatei romane și în afară de autorul dat trupelor auxiliare din teritoriu, legiunea de la Apulum a participat, prin subunitățile ei, la luptele și războaiele de apărare a provinciei împotriva dacilor liberi, carpilor și marcomanilor. Meritele sale miliitare și loialitatea față de tronul imperial se reflectă și în epitetele de Antoniniana, Severiana, Alexandriana, Gordiana, Philippiana, luate de la împărații romani din prima jumătate a secolului al II-lea.”8
Împreună cu detașamentele sale, legiunea a constituit un factor important în răspândirea civilizației romane și în procesul general de romanizare a Daciei. La sfârșitul domniei împăratului Aurelian, după 17 decenii și mai bine de la trecerea Dunării și instalarea pe pămâbtul dacic, ea a fost mutată de la Apulum la Ratiaria, în Dacia Ripensis. O eventuală dizlocare și staționare și staționare temporară a sa în sudul Daciei, pe timpul lui Gallienus, cum presupunea unii istorici, s-a dovedit a fi întemeiată.
Legiunea IV Flavia, care făcuse parte din armata Moesiei Superior cu garnizoana la Singidunum (Belgrad), a luptat în cele două războaie purtate de Traian pentru cucerirea Daciei și a rămas apoi pe teritoriul noii provincii până în anul 118-119, când a fost retrasă de Hadrian în vechea sa garnizoană moesică.
În decursul celor 18 ani de staționare la nordul Dunării, legiunea este atestată prin câteva inscripții pe piatră – la Sarmizegetusa Regia, Ulpia Traiana, Apulum, Micia, Drobeta – și prin numeroase ștampile tegulare cu sigla LEG (io) III F(lavia) F(elix), răspândite în Banat, Transilvania și chiar în Oltenia (Drobeta).
„Despre comandanții, corpul de ofiețri și subofițeri, despre soldații și veteranii legiunii se cunosc puține date, din cauza numărului mic de inscripții pe piatră. Oricum, despre un praefectus castrorum, C. Cassius Silvester, aflăm că de două ori a fost recompensat de împăratul Traian pentru marile merite câștigate în războaiele cu dacii. Un centurion al legiunii este atestat în Micia, iar la Apulum, în două inscripții mai târziu, se menționează un praefectus legionis și un tribunus militum.”9
Activitatea legiunii s-a desfășurat cu precădere în Banat, unde avea misiunea să apere frontierele provinciei împotriva dacilor liberi de la nordul Mureșului și a iazigilor din șesul Tisei. Zonele din sud-vestul Transilvaniei cădeau în sfera de supraveghere și autoritate militară a legiunii de la Apulum, care, începând cu Hadrian, și-a extins controlul și asupra regiunilor bănățene, care constituiau parte integrantă a Daciei Superior. Teritoriul economic și militar al legiunii IV Flavia se găsea în Banat, cu delimitările necesare față de teritoriul urban ce ținea de Ulpia Traiana, Tibiscum și Dierna.
Plecarea unității din Dacia la Singidinum a fost determinată direct de schimbările politico-administrative și militare din Dacia, intervenite la începutul domniei lui Hadrian.
Legiunea V Macedonica, Marcus Aurelius, în anul 168, a fost transferată în Dacia de la Troesmis (Turcoaia, jud. Tulcea), în contextul politico-militar al războiului cu marcomanii și din cauza acestuia. Lagărul ei permanent a fost fixat la Potaissa (Turda), pe platoul numit Cetate de la marginea orașului, unde ocupa o suprafață de peste 23 ha. Legiunea a rămas aici, fără întrerupere, până la retragerea aureliană din Dacia, când a fost mutată la Oescus (Gigen), în vechea sa garnizoană de pe malul drept al Dunării.
Datorită prezenței și activității de peste un secol la Potaissa, vicus-ul existent aici s-a dezvoltat rapid și probabil el va fi acela care va primi statut municipal, pe timpul lui Septimius Severus, dacă nu cumva municipiu a devenit vechea așezare civilă potaisseană.
Misiunea principală a legiunii era paza generală a Daciei Porolissensis, cu deosebire în părțile sale vestice și nord-vestice, de unde puteau veni atacurile dacilor liberi și ale semințiilor germanice. În jurul ei se grupau, desigur, numeroasele trupe auxiliare din acest spațiu provincial, deoarece vechea organizare a armatei sub forma unui exercitus Daciae Porollinsesis, mai puțin sau deloc din celelalte două provincii dacice, provine majoritatea monumentelor epigrafice și sculpturale, a ștampilelor tegulare și a altor vestigii care se leagă de numele legiunii.
Ca și în cazul legiunilor XIII Gemina și IV Flavia, teritoriul militar și cel economic al legiunii de la Potaissa este dificil de stabilit, din cauza faptului că nu există date informative, cum sunt în alte provincii, acei cippi terminali sau inscripții referitoare la lustrum. Cu aproximație, totuși, se poate admite că teritoriul cu sursele de subzistență se afla pe o rază de vreo 15-20 km în jurul castrului și a canabelor, iar autoritatea și supravegherea militară a trupei priveau întreagă Dacia Porolissensis. În acest spațiu se delimita însă și territorium urban aparținând celor trei orașe: Potaissa, Napoca și Porollisum.
Pe lângă legiunile menționate, care au staționat în Dacia cu întregul lor efectiv, inscripțiile pe piatră și ștampilele pe țigle sau cărămizi atestă aici și prezența temporară, în diferite perioade, a unor detașamente din legiuni cu sediul în alte provincii: I Adiutrix, I Italica, VII Gemina, VII și XI Claudia, III Galica, XXII Primigenia și altele. Unele dintre ele au contribuit la construirea podului peste Dunăre la Drobeta ori au ajutat la alte construcții cu caracter militar și urban sau chiar au consolidat pacea și potențialul militar roman din teritoriul provinciei.
Originea teritorială a soldaților, a subofițerilor și a corpului ofițeresc din legiunile Daciei, ca pretutindeni în imperiu, era foarte diferită, aproape ca în cazul coloniștilor. Ea a variat în funcție de anunite criterii și cerințe generale, de la o perioadă istorică la alta. Comandanții de legiune erau aduși din alte provincii numai pe durata exercitării funcției, iar centurionii, în secolulul al II-lea, proveneau de regulă din Italia sau din marile centre urbane ale altor provincii. Ridicarea centurionilor prin avansare dintre soldații și gradații aceleiași legiuni se practica mai rar. Această modalitate devine însă o veritabilă regulă începând cu Septimius Severus, de când centurionul putea avea origine local-provincială, nu neapărat romano-italică. În secolul al II-lea, pornind chiar de Hadrian, recrutarea teritorială în legiuni constituie o realitate generalizată în imperiu.
La ieșirea din armată (honesta missio) de ani șiu uneori chiar mai mulți, veteranii primeau acele praemia militiae de 3000 de denari și se stabileau, de obicei, în orașul de garnizoană al legiunii sau prin împrejurimile lui, în provincia unde au făcut serviciul militar, trăind pe locurile și printre oamenii de care se atașaseră. Inscripții arată că unii veterani din legiunile Daciei sau cei veniți aici din alte părți ale imperiului, aveau, ca peste tot în lumea romană, situații bune și funcții civile importante amjungând decurioni, magistrați municipali, duumviri, cvestori, edili la Ulpia Traiana, Apulum, Napoca și în alte centre urbane. În unele cazuri, veteranii se așezau în mediul rural, unde se bucurau de prestigiu și unde răspândeau știința de carte, limba latină și modul de viață roman, fapt care reprezenta un factor de civilizație în Dacia.
Capitolul II
Trupele auxiliare
Ca și în alte provincii ale Imperiului, armata romană din Dacia, cuprindea, pe lângă legiuni, și numeroase trupe auxiliare, care erau cantonate pe întreg teritoriul ei, dar cu precădere pe frontiere.
Unitățile auxiliare erau de două feluri: regulate și neregulate. Din prima categorie făceau parte alele (alae) și cohortele (cohortes), iar în a doua se încadrau numeri, vehilațiile (vexillationes) și diferite formațiuni temporare sau cu regim special.
Cohortele erau trupe de infanterie, iar alele de cavalerie își aveau fiecare efective de 500 (guingenariae) sau 1000 (miliarie) de militari. Uneori, cohortele erau mixte, având în componența lor și călăreți, caz în care se numeau cohortes equitate. Proporția era de 360 de pedestrași și 140 de călăreți în cele guingenariae, de 720 de pedestrași și 280 de călăreți în cele miliarie. Alele depindeau direct de guvernatorul provinciei. În schimb, cohortele țineau de comandantul legiunii, în jurul căreia se găseau grupate și cu care formau un corp unitar.
II. 1 Trupele auxiliare regulate
„Spre deosebire de soldații din legiuni, care erau cetățeni romani în momentul recrutării, soldații din trupele auxiliare erau peregrini, cetățenia romană primind-o abia după terminarea serviciului militar. De notat însă că existau și ale și cohorte formate numai din cetățeni romani, fie de la întemeiere, fie prin acordarea de către împărat a cetățeniei pentru întreaga trupă, ca recompensă a faptelor de vitejie pe câmpurile de luptă.”10
În fruntea unei alae se afla un praefectus, iar la cohorte un praefectus alae și cea de praefectus cohortis împreună cu tribunatul legiunii constituiau cele trei funcții succesive și obligatorii pe care le îndeplineau tinerii din ordinul ecvestru, înainte de a intra în cariera militară (militia equestris), rezervată acestei categorii sociale. Deci, conducerea trupelor auxiliare era acordată de împărați tinerilor din ordinul cavalerilor, mai ales începând de la Hadrian. Conform normelor militare romane, comandanții formațiunilor auxiliare din Dacia, cu câteva excepții, erau veniți din Italia și din alte provincii, iar numărul celor cunoscuți este foarte mare. Ca originari din Dacia sunt atestați doar vreo patru sau cinci. Comandanții subalterni din ale și cohorte erau principales, cu diferite grade și funcții, ca în legiuni: optio, imaginifer, signifer, vexillarius, tesserarius, tubicen etc. La subunitățile de călăreți aceștia se numeau decuriones, iar la cele de pedestrași centuriones. În ale, după decurioni urmau în grad subofițerii numiți duplicarii și sesquiplicarii,care – excepție de la regula generală – erau cetățeni romani și aveau soldă mult mai mare, chiar dublă.
„Începând mai ales cu Septimius Severus, dar și mai înainte, la fel ca în legiuni, diferitele categorii de subofițeri din auxilii se organizau, printr-o solidaritate a situației sau a gradului, în colegii (coleggia), care își aveau sediul (schola) chiar în castru, în clădirea comandamentului (principia). Asemenea cazuri se cunosc în mai multe castre din Dacia, de exemplu cele de la Ilișua (jud. Bistrița-Năsăud), Slăveni (jud. Olt), Cășeiu și Gilău (jud. Cluj).”11
În ale și cohorte serviciul militar, ca și în legiuni, dura 25 de ani sau mai mulți. La ieșirea din armată (honesta missio) soldații primeau câte o diplomă militară, care consta din două tăblițe de bronz legate laolaltă și pecetluire, conținând pe cele patru fețe textul-extras din edictul imperial afișat la Roma, în for sau pe Capitoliu. Prin acest act se acorda titularului de către împărat cetățenia romană (civitas Romana), soției și copiilor săi, se legitima căsătoria (connubium) cu soția pe care o avea atunci, potrivit dreptului roman. Calitatea de civis Romanus conferea veteranului deosebit prestigiu social și mari avantaje materiale.
Numele și epitetele alelor și cohortelor din Dacia, ca și în alte părți ale Imperiului, sunt foarte variate și se dădeau după criterii diverse. În mod obișnuit trupele își luau numele de la populația sau seminția din care au fost alcătuite în momentul înființării, când efectivele lor aveau vădit caracter etnico-teritorial: Gallorum, Hispanorum, Brittonum, Thracum, Illyricorum etc. Uneori, auxiliile sunt denumite după arma specifică de luptă (saggitariorum, scutata, gaesatorum) sau după gentiliciul și cognomenul împăratului care le-a înființat sau reorganizat: Ulpia, Aelia, Aurelia. Alteori, pe lângă etnicon, ele purtau un epitet derivat de la numele provinciei ori al localității. Alteori, pe lângă etnicon, ele purtau un epitet derivat de la numele provinciei ori al localității unde au staționat timp mai îndelungat sau de unde și-au primenit efectivele: Malvensis, Cumidavensis, Cyrenaica, Macedonica, Dacica, Pannonica, Britannica. Frecvent se adaugă la numele trupei și epitetul pia fidelis – relevându-se astfel loialitatea față de împărat – ori se preciza obținerea unor decorații: armillata, torquata. Numerele de ordine ale unor trupe omonime erau curente și s-a recurs la ele din rațiuni practice, pentru evitarea de confuzii: cohors II Hispanorum, V Gallorum, VIII Raetorum și multe altele. În secolul al III-lea, alele și cohortele poartă epitete de la împăratul aflat pe tron: Antoniniana, Severiana, Alexandriana, Gordiana, Philippiana. În general, se poate spune că majoritatea cohortelor și a alelor staționate pe teritoriul Daciei în secolele II-III erau originare din provinciile de limbă latină ale Imperiului – mai ales cu substrat celtic – cu toate că nici numărul celor din Orient sau din regiunile de limbă și cultură greacă nu era neglijabil, fapt nu lipsit de semnificație și consecințe cultural-istorice.
„Trupele auxiliare care au stat temporar ori timp mai îndelungat în Dacia, garnizoanele și activitatea lor ne sunt cunoscute astăzi din datele arheologice, din inscripții arheologice, din inscripții pe piatră, ștampile pe țigle și cărămizi și din diplomele militare descoperite în interiorul provinciei sau în alte părți ale Imperiului, dar cu referire la Dacia. Acestea reprezintă sursele primordiale pentru istoria militară a Daciei romane, la care se mai adaugă puține informații, păstrate la unii autori antici.”12
Pe teritoriul Daciei romane – indiferent de durată, perioadă și provincia delimitată administrativ – au staționat un număr de 21 și 49 cohorte, toate atestate epigrafic.
II. 2. Trupele auxiliare neregulate
Din armata romană a Daciei, pe lângă legiuni, ale și cohorte, care erau corpuri de trupă regulate, bine organizate și disciplinate, mai făceau parte o serie întreagă de formațiuni neregulate, care purtau diferite denumiri: sagittarii, nationes, symmachiarii, gentiles, equites și pedites singulares, vexillationes și numeri. Ele erau folosite ca unități militare temporare sau cu caracter special. Inscripțiile și diplomele militare în primul rând, dar și cercetările arheologice, ne furnizează informațiile necesare despre prezența acestora în Dacia, locul de garnizoană, originea soldaților din care erau alcătuite, anumite transferări de militari dintr-o unitate în alta, scopul aducerii acestor unități în provincia carpatică și alte date de interes general istoric.
„Aceste trupe, în special numeri, se caracterizau printr-o structură definită. Ele erau formate din soldați recrutați din rândurile aceleiași populații – mauri, palmireni, sirieni, nord-africani, britanici, iliri, germanici etc. – aflate în regiuni periferice ale Imperiului, unde romanizarea a pătruns mai puțin. La numeri, pe lângă numele etnic, se menționa și numele derivat de la localitatea de garnizoană. Există însă și excepții, cum este, de pildă, numerus Illyricorum, provenit din vexilația cu același nume. Aceste trupe, de arcași și călăreți, își mențineau armamentul și felul lor caracteristic de luptă, dar erau încadrate cu ofițeri și subofițeri romani, care dădeau comenzile oral și în limba maternă a soldaților. Spre deosebire de cohorte și ale, care în cursul secolului al II-lea, prin recrutarea teritorială, și-au schimbat componența etnică avută la început, numeri și-au păstrat în continuare caracterul inițial, prin completarea efectivelor din locurile de origine.”13
Cu privire la vexilații, trebuie observat că multe dintre acestea se caracterizau prin organizare militară romană, cu toate că aveau caracter provizoriu, iar efectivele lor erau adunate de prin diferite trupe auxiliare dintr-o regiune. Nu rareori, ele erau transformate într-un numerus sau ala.
Referitor la numeri, s-a remarcat că aceste detașamente, care aveau 500-900 de oameni și care se constituiau adesea din vexillații sau din alte formațiuni neregulate, se apropiau în mare măsură, ca potențial militar, organizare, instrucția și disciplina militarilor, de auxiliile regulate, rațiune pentru care, uneori căpătau statut de alae. De altfel, unele transferări de soldați din numerus în ala și invers, atestate în inscripții, arată că situația juridică a militarilor din numeri era similară celor din auxiliile regulate. Faptul este confirmat și de acordarea cetățeniei romane prin diploma militară, soldaților din numeri, la ieșirea din armată, după 25 de ani de serviciu.Fie călăreți, fie de pedestrași sau formațiuni mixte, numeri aveau în frunte un praepositus, mai apoi un praefectus (în secolul al III-lea), care era numit de împărat din rândurile cavalerilor. Ofițerii și subofițerii se încadrează în aceleași categorii și denumiri ca și cei din ale și cohorte.
„În Dacia se cunosc 17-18 trupe auxiliare neregulate, din secolele II-III, cantonate atât in interiorul provinciei, cât și pe limes. Între acestea un loc important ocupă numeri, în special cele formate din palmireni și mauri.”14
Unități militare s-au format în Dacia și din sirieni, britanici și germanici. Astfel, din acei Surim sagitarii și pedites singulares Britannici s-au constituit, în a doua jumătate a secolului al II-lea, numerus Surorum saggitariorum, document epigrafic la Romula și Slăveni (jud. Olt), respectiv numerus singularium peditum Britannicorum, cu castrul la Cigmău, pe Mureș (jud. Hunedoara). De reținut că arcașii sirieni au fost aduși și așezați pe Oltul sud-carpatic și intramontan, în Dacia Inferior, unde au construit castrele de la Arutela-Bivolari și Rădăcinești (jud. Vâlcea). Pedestrașii britanici, în schimb, au rămas în Dacia după războaiele lui Traian împotriva lui Decebal și asigurau garda guvernatorului provinciei, până când, sub Marcus Aurelius, au primit organizarea în numerus. Din germanii de la Rin, încă din timpul lui Traian, s-a alcătuit numerus exploratorum Germanicorum, stabilit în castrul de la Orăștioaia de Jos (jud. Hunedoara), având misiunea de supraveghere a zonei cetăților dacice.
„Componența etnică a cohortelor și alelor din Dacia nu corespunde integral cu etniconul luat la înființare și păstrat în decursul timpului, deoarece ea s-a modificat considerabil prin aplicarea și intensificarea recrutării teritoriale, în special începând cu Hadrian. Rezultatul a fost că și în Dacia efectivele trupelor auxiliare s-au putut împrospăta masiv cu tineri recrutați din populația locală, coloniști și autohtoni. Excepție făceau, în mare măsură, unitățile militare de orientali și de celți, care aduceau în continuare recruți din regiunile de origine. Nu trebuie însă pierdut din vedere că, în tot secolul al II-lea și în prima jumătate a celui următor, în Dacia s-a recrutat tineri autohtoni, care au format acele auxilia Dacorum, duse în alte provincii ale Imperiului.”15
Cariera militară în auxiliile din interiorul sau din afara provinciei – deseori îmbrățișată din tată în fiu ori de mai mulți membri ai aceleiași familii – era atrăgătoare, pentru că oferea importante avantaje atât pentru coloniști, cât și pentru autohtoni. În final, ea aducea cetățenia romană, care conferea un stat social superior, iar solda pe toată durata milităriei, deși cu mult mai mică decât în legiuni, totuși era permanenztă și nu lipsită de oarecare consistență. De 100 denari pentru pedestrași de la Domițian până la Septimius Severus, ridicată de acest împărat la 175 denari, solda a fost mărită la 250 denari de Caracalla, după reforma sa monetară din anul 215. În același timp, călăreții din cohorte aveau câte 375 denari, iar cei din ala 500 denari. În comparație cu soldații de rând din aceeași trupă, solda era o dată și jumătate sau chiar dublă pentru sesquiplicarii și duplicarii. Solda se plătea în rate de trei ori pe an, la intervale de patru luni. La fel ca în alte provincii – după cum adeveresc inscripțiile și cele vreo 45 de diplome militare descoperite în pământul provinciei – veteranii din trupele auxiliare au rămas de regulă în Dacia, unde au ajuns decurioni și magistrați municipali ori s-au bucurat de proprietăți și situații bune în mediul rural.
„Din o statistică aproximativă a trupelor auxiliare de toate categoriile staționate în Dacia, ținând seama de transformarea unor unități în altele ori din simpla lor schimbare de nume, se constată că în provincia carpatică au fost cantonate, în diferite perioade, un număr de 21 de ale, 49 de cohorte și vreo 18 formațiuni neregulate, în total aproximativ 88 de trupe. Deci, efective de câteva ori mai mare decât cele din legiuni.”16
După locul de înființare pe provincii și regiuni geografice, ele se repartizează numeric, cu oarecare aproximație, după cum urmează: provinciile vest-europene (Britannia, Gallia, Hispania) 38 unități, provinciile central-europene (Vindelicia, Raetia, Noricum, Pannonia)7, provinciile balcanice (Moesia, Thracia, Dalmatia) 10, regiunile nord-africane (Mauretania, Numidia)8, Cipru și Creta 2, Syria 14, Dacia 4. La acestea se mai adaugă alte vreo 6 trupe, cu componență de origine diferită. De relevat este că peste 75% din trupele auxiliare provin din Europa, iar restul din Asia și nordul Africii.
Dacă se face un calcul aproximativ, dar apropiat de realitate, al efectivelor militare din cele trei provincii dacice după aducerea legiunii V Macedonica la Potaissa (anul 168), în linii mari situația se prezenta în felul următor: Dacia Malvensis 15. 400, Dacia Apulensis 21.000 și Dacia Porolissensis 18.600. Armata romană din Dacia (exercitus Daciae) totaliza aproximativ 55.000 de militari, ceea ce reprezenta relativ mult, dar explicabil pentru o provincie expusă din trei părți spre barbaricum. De menționat că armata romană din întreg imperiul este estimată la aproximativ 400.000 de oameni, ceea ce înseamnă că aproape 13% din efective se aflau în Dacia.
Ca peste tot în lumea romană, și în Dacia armata constituia forța și prestigiul Romei imperiale, garanția apărării frontierelor, la care se adăuga rolul mare în propagarea civilizației și în procesul de romanizare a Provinciei.
Capitolul III
Sistemul defensiv – castrele și trupele de pe frontiere
III. 1 Considerații de ordin general
Din ansamblul sistemului defensiv al provinciei, împreună cu întreaga armată, făceau parte toate lucrările de fortificație și instalațiile militare, atât cele din interior, cât mai ales cele de pe frontiere. Organizarea apărării teritoriilor ocupate de romani la nordul Dunării, prin așezarea de numeroase trupe și construirea de castre ori diferite întărituri plasate în punctele strategice, a început în mod necesar încă în timpul celor două războae de cucerire. Îndată după aceea, fixarea frontierelor pentru teritoriile stăpânite efectiv de imperiu, indiferent de provincia la care inițial au fost atașate administrativ (Moesia Inferior sau Dacia), s-a făcut sub împăratul Traian, care poate fi considerat inițiatorul sistemului defensiv roman în Dacia. Dacia. Dar strategia traianică, concepută pentru întreg spațiu provincial roman dinn stânga Dunării (inclusiv Muntenia și Moldova meridională) a suferit modificări substanțiale la începutul domniei lui Hadrian. Ca urmare a abandonării unor întinse teritorii dacice cucerite de Traian și a efectuării reformelor sale politico-administrative, Hadrian, prin forța împrejurărilor, a fost nevoit să recurgă la schimbări structurale militar-strategice pe teritoriile rămase în componența provinciei carpatice. Împărații următori, timp de peste un secol, vor aduce îmbunătățiri, amplificări și schimbări de natură tehnică în organizarea sistemului de apărare, impuse de evenimente, de progresele epocii, de forța militară și de tactica de luptă a potențialilor dușmani externi.
„Elementele componente ale fortificațiilor și obiectivelor militare romane din Dacia, în secolele II-III, nu diferă în esență de cele din restul lumii romane. Ele constau din castre mari de pământ și piatră, mai rar de cărămidă (castra), castre de dimensiuni mici (castella), burguri de pământ (burgi), turnuri de observație și pază (turres, speculae), valuri de pământ (valli) șio șanțuri de apărare (fossae), ziduri puternice de piatră (muri), așezate în locurile cele mai periclitate de pe frontiere, iar unele dintre ele și în interiorul provinciei. Un drum bine făcut lega între ele castru de castru, toate obiectivele militare de pe limes.”17
Primele castre romane din Dacia datează din timpul războaielor de cucerire și al domniei împăratului Traian. Cu rare abateri de la egula generală, cum este cazul la Drobeta, ele au fost construite la început din pământ, indiferent dacă adăposteau legiuni (Berzobis, Apulum, Potaissa) sau trupe auxiliare. Ulterior, în diferite perioade, castrele romane (castra stativa) s-au reconstruit din piatră, iar cele provizorii (castra aestiva) care nu mai erau necesare, au fost în general abandonate și lăsate definitiv în părăsire. De relevat că vechile castre de pământ, auxiliare sau de legiune, au fost refăcute din piatră – foarte rar din cărămidă, doar câteva la sud de Carpați – pe parcursaul secolului al II-lea, începând uneori cu Hadrian, dar de obicei de la Antoninus Pius înainte. Reclădirea din piatră sau cărămidă a unor castre de pământ din Dacia abia în secolul al III-lea formează veritabile excepții. Fără a intra în detalii, se poate spune că dimensiunile, orientarea, amplasamentul, împărțirea interioară și elementele propriu-zise ale castrelor din Dacia se prezintă la fel ca în alte provincii ale Imperiului, deosebirile fiind minime sau inexistente. Peste tot unde terenul oferea condițiile propice de amplasare, s-au respectat în general prescripțiile castrametației din lucrarea lui Hyginus, cu toate că mai există și unele abateri.
Dacă elementele constitutive ale fortificațiilor militare sunt de regulă același cam peste tot în Imperiu, în schimb, combinarea și utilizarea lor în Dacia prezintă unele particularități necesitate de configurația terenului, cursurile de apă și lanțurile de munți, în special de-a lungul limesului propriu-zis. Astfel, limesul dacic în ansamblul său, deși conține elemente întâlnite și în alte părți ale Imperiului, totuși el se individualizează în multe privințe. De exemplu, un sector important este cel de la sudul Carpaților, care se întinde în vestul Munteniei, între Poiana pe Dunăre și Pasl Bran, pe distanță de 235 km. Denumit impropriu și limes translutanus, el este constituit în general dintr-un val de pământ continuu, preăvzut cu turnuri și castre așezate în spatele său. Această linie fortificată transalutană are analogii apropiate în Britannia, Germania, Raetia, Syria și Africa de nord. O altă linie întărită – denumită convențional și limes Alutanus – se află de-a lungul Oltului începând de la Islaz pe malul Dunării până în zona transilvană, la Olteni (jud. Covasna). Aici, organizarea apărării a ținut seama de cursul râului, care forma un puternic obstacol natural pentru inamic și în funcție de care s-a amplasat întreaga salbă de castre și alte elemente defensive.
„În fașa orașului Porolissum, pentru protecția sa cât mai sigură, pe o distanță de câțiva kilometri, s-a folosit altă modalitate: două linii de zic continuu din piatră, prevăzut din loc în loc cu burguri și turnuri. Avem de-a face cu așa-zisul limes Porolissensis, care, la scară mult redusă, reprezintă un segment din zidul lui Hadrian din Britannia. Cursul Someșului, cu castrele de la Tihău, Cășeiu, Ilișua, a fost și el valorificat strategic prin împânzirea regiunii premontane a Țibleșului cu o rețea de turnuri și burguri, care erau puncte avansate de pază și observație ale castrelor spre ținuturile dacilor liberi. Altă concepție strategică, aplicată frecvent mai ales în podișul transilvan și corelată uneori cu elemente din sistemele amintite mai înainte, constă în bararea căilor de acces și a văii unor râuri (Thalspere), la intrarea sau ieșirea acestora din provincie, cu castre și fortificații. Cazurile acestea abundă pe frontiera Daciei intracarpatice, ca și în alte părți.”18
În centrul sistemului de apărare de afla castrul legiunii XIII Gemina de la Apulum, mai apoi cel al legiunii V Macedonica de la Potaissa, de la care proneau drumuri spre castrele de frontieră. Castrele auxiliare din interiorul provinciei erau și ele cu discernământ angrenate în ansamblul sistemului defensiv roman, avânt totodată și misiuni de supraveghere a ordinii interioare, a vieții civile.
În comparație cu alte provincii, sistemul defensiv al Daciei romane, cu precădere limesul, se distinge printr-o serie de trăsături proprii. Acestea rezidă, printre altele, în combinarea elementelor obișnuite, comune fortificațiilor romane din secolele II-III și în adaptarea la particularitățile formelor de relief din diferite zone geografice. În organizarea și realizarea unor sectoare de limes, s-a avut mereu în vedere forța și metodele de luptă ale inamicului, dacă regiunea era muntoasă, de deal-munte sau de șes și în funcție de anumite criterii se făcea o grupare a unităților militare, după specificul lor: ale, cohorte, vexilații din legiuni etc. Nu lipsesc însă nici unele inovații tehnico-strategice interesante, pe care cercetarea arheologică le-a înregistrat în sectorul transalutan și cel porolissens al limesului dacic.
III. 2 Castrele, alte fortificații și trupele de pe frontiere
Fortificațiile și trupele cantonate în castrele de pe limes, în lumina cunoștințelor actuale, se prezintă în felul următor, începând de la Dunăre. Trebuie însă precizat că linia Dunării, după cucerirea Daciei, nu constituia un sector de limes, ca mai înainte, ci era doar o linie de graniță între două provincii, fără a avea contact teritorial direct cu barbaricum. Castrele de pe malul de nord al fluviului (și trupele) vor fi menționate aici numai pentru caracterul lor de obiective militare. Garnizoanele de pe frontierele Daciei adăposteau numai trupe auxiliare, nu și legiuni întregi. Există însă multe cazuri când din legiuni au fost detașate temporar unele vexilații pentru efectuarea de construcții sau din cauza unor războaie locale.
„Pornind de la Drobeta, aici se afla primul castru, clădit de la început din piatră, pe care romanii l-au ridicat în Dacia. Așezat la capătul nordic al mărețului pod construit de Apollodor din Damasc, castrul (137, 50 x 123 m) era orientat cu fațada spre fluviu și avea misiunea de a apăra podul și de a supraveghea navigația spre Dunăre. În castru, pe timpul construirii podului și după aceea, au staționat cohortele: I Antiochensium, I Cretum sagittariorum, III Campestris civium Romanorum equitat și I sagittariorum miliaria equitata.”19
Mai departe, spre vest, la Dierna (Orșova), pe baza unor ștampile tegulare (leg. XIII Gemina și coh. III Delmatorum), se presupune existența unui castru, dar neconfirmat arheologic. La Moldova Veche (jud. Caraș-Severin) se crede că putea exista un castru sau fortificație mai mică, deoarece de aici provin cărămizi cu ștampila coh. III Delmatorum și o țiglă cu sigla NCR, inversată. Identificarea lor pe teren nu există, deocamdată.
Dacă în cele două întăriturile rămân nesigure, în schimb la Pojejena de Sus, puțin mai la vest pe malul nordic al Dunării, se găsea un puternic castru (185 x 148 m) în care a staționat coh. V Gallorum, iar în perioada constantiniană un detașametn din leg. VII Claudia Cuppis. La Banatka Palanka, tot pe malul stâng al fluviului, se presupune de asemenea un castru sau o mică fortificație romană, dar necercetată și neconfirmată prin recunoașteri pe teren.
III. 3 Sistemul defensiv în Banat
De la Dunăre, plecând de la Banatska Palanka și Dierna spre nord, romanii au construit două linii de apărare – prevăzute cu mai multe castre – lini care se îndreptau spre Tibiscum (Jupa, jud. Caraș-Severin).
Linia exterioară și drumul imperial roman, începând de la Banatska Palanka, treceau pe la Dulplijaja, Grebenac (Arcidava), Surduc (Centulum Putei), Berzovia (Berzobis), Fârliug (Aizisis) și este cazul de obicei sub numele de linia sau drumul imperial Lederata-Tibiscum. Pe câtă vreme în primele trei localități existența castrelor ori a unor întărituri romane mai puțin importante rămâne deocamdată incertă, în toate celelalte cercetările arheologice au scos la lumină câte un castru sau burgus roman. Astfel, la Vărădia, cercetările arheologice au scos la lumină câte un castru sau burgus roman. Astfel, la Vărădia, pe platoul Chilii, sub Traian, s-a instalat un mare castru de pământ, iar în lunca râului Caraș s-a construit un puternic lagăr de piatră, unde își avea sediul coh. I Vindelicorum miliaria civium Romanorum. La Surduc se afla un mic castru de pământ, care adăpostea, în vremea lui Traian, o vexilație din leg. IV Flavia. Castrul acesta nu a fost reconstruit din piatră. Într-un punct mai înaintat către vest față de traseul menționat, la Vârseț, se presupune că exista, de asemenea, un castru, dar dovada peremptorie lipsește, cel puțin deocamdată. În schimb, la Berzovia (jud. Caraș-Severin) s-a precizat un mare castru cu incintă de pământ, dar cu principia din piatră, construit în timpul campaniilor dacice ale lui Traian și folosit de legioIV Flavia. Între Lederata și Tibiscum, pe drumul imperial, castrul de legiune de la Berzovia reprezenta centrul militar cel mai puternic din linia exterioară de apărare romană spre zonele de șes ale Banatului. Trecând pe la un burgus de pământ de la Fârliug, linia defensivă exterioară, dublată de drumul imperial, se întâlnea la Tibiscum cu linia de castre și drumul care venea de la Dierna, de-a lungul râurilor Cerna, Belareca și Timișul superior.
„Toate castrele și fortificațiile romane de pe traseul Lederata-Tibiscum au rămas în faza de pământ, în afara de castrul de la Vărădia, construit și din piatră. S-a constatat apoi că durata lor de utilizare militară efectivă nu depășește începutul domniei lui Hadrian, când aceste castre ăși încetează existența și însăși legiunea IV Flavia este transferată în sudul Dunării la Singidunum (Belgrad). În asemenea situație, apărarea romană de pe linia Lederata-Tibiscum s-a consolidat pe aliniamentul Dierna-Tibiscum și s-a menținut pe Tisa, unde era favorizată de mlaștinile din stânga râului. Pe Tisa, de la confluența cu Mureșul până la vărsarea în Dunăre, nu se cunosc fortificații romane. Oricum, șesul bănățean se afla sub controlul efectiv al armatei romane din regiunile sud-vestice ale Daciei.”20
Linia defensivă interioară din Banat pleca de la Dierna (Orșova) pe Valea Cernei, Belareca și pe cursul superior al Timișului, întâlnindu-se cu cea exterioară la Tibiscum. Primul castru, pe drumul roman ce venea dinspre Dunăre, era cel de la Mehadia (Praetorium), construit mai întâi din pământ și apoi din piatră. Se pare că la început a staționat aici o vexilație din legiunea XIII Gemina, după care s-a stabilit coh. III Delmatarum miliaria equitat civium Romanorum, care a ridicat castrul de piatră și a stat aici vreme îndelungată, fiind atestată epigrafic. Ștampile tegulare s-au mai găsit în castru și de la atle unități militare: coh. VIII Raetorum, legiunile IV Flavia și VII Claudia. Cert este că lagărul de la Mehadia a fost refăcut și adăpostea formațiuni militare (meprecizate), în timpul lui Constantin cel Mare și al urmașilor săi. Mai spre nord, la Teregova (Ad. Pannonios), în dreapta Timișului, se găsea un alt castru de piatră, unde își avea garnizoana coh. VIII Raetorum equitata torquata civium Romanorum, transferată de la Inlăceni (jud. Harghita). Nu lipsit de interes este faptul că de la Domașnea, localitate situată cu vreo 14 km mai spre sud, provine o diplomă militară din anul 159. În apropiere, la Armenis (Gaganae), se semnalează o mansio, așezată lângă drumul roman, pavat cu lespezi. Înainte de Tibiscum, la Slatina Timișului (Masclianis), exista încă o mansio, după cum indică o inscripție funerară și resturile arheologice romane. Între Teregova și Slatina drumul roman și linia defensivă treceau prin Porta Orientalis, la nord de Caransebeș. Tibiscum, ca mare centru militar și apoi ca rang de municipiu, a format – după plecarea legiunii IV Flavia de la Berzovia – un punct nodal pe linia interioară de castre, între Dunăre și Mureș. Săpăturile arheologice au precizat dezvoltarea, pe același loc, a patru caste succesive, două cu val de pământ și două cu ziduri de piatră. Castrul mare, de formă trapezoidală și cu incinta de piatră, construit probabil pe la sfârșitul domniei lui Antoninus Pius, cuprindea în perimetrul său castrele anterioare, care erau de dimensiuni cu mult mai reduse. Patru formațiuni auxiliare, menționate epigrafic, au avut sediul la Tibiscum. Trei diplome militare, eliberate în 126 și 157, s-au descoperit în acest însemnat centru militar.
„Trebuie făcut precizarea că pe teritoriul dintre cele două linii de castre nu se cunoaște nici o fortificație romană. La Dalboșeț, în depresiunea Almăjului, unde în literatura mai veche figura un castru, s-a dovedit a fi o frumoasă villa rustica din timpul lui Traian, ca și la Lăpușnicel, unde eronat se consideră că era o mansio.”21
Spre nord de Tibiscum până la Mureș nu se cunosc alte castre sau puncte fortificate romane, care să fie continuarea liniilor defensive despre care a fost vorba mai înainte. Drumul imperial roman se îndreaptă spre Porțile de Fier ale Transilvaniei (Tapae) și Ulpia Traiana Sarmizegetusa, iar pe parcursul său exista un singur castru, la Zăvoi (Agnaviae), care nu reprezintă prelungirea vreunei linii de apărare, fiind un mare castru provizoriu de pământ, ridicat în timpul primului război dacic.22
Între zonele și obiectivele militaro-strategice din Banat o covârșitoare importanță avea cursul inferior al Mureșului, cu toate instalațiile și întăriturile romane, începând de la Vețel (Micia) și până la Partiscum (Szeged), la confluența râului cu Tisa. Fără controlul militar al acestei zone, o stăpânire romană efectivă a șesului bănățean era de neconceput, iar navigația și drumul roman pe Mureș, dinspre și către interiorul Daciei, nu putea funcționa în siguranță. De altfel, aici avem de-a face cu o porțiune a limesului dacic care este insuficient cecetată și prea puțin cunoscută cu date concrete.
Luând ca punct de plecare Tisa și mergând în sus pe malul sudic al Mureșului, pe o distanță de circa 250 km, se întâlnesc în mai multe locuri vestigii cu caracter militar, considerate de obicei mansiones sau stationes. În stadiul de acum al cercetărilor, nu se cunoaște nici un castru roman, scos la lumină prin săpături arheologice. Dar aceasta nu înseamnă că în zona amintită nu existau castre romane, ci numai faptul că etse posibil ca ele să nu fi fost încă descoperite. Astfel, la Partiscum (Szeged), pe malul drept al Tisei, exista o statio sau probabil un castru, încă neindentificat, ca și la Sânnicolau Mare și Cenad, de unde provin ștampile tegulare cu sigla legiunii XIII Gemina. La Cenad se presupune existența unui castru roman, deoarece s-au descoperit și substrucții de ziduri și diferite materiale arheologice romane, între care și o cărămidă cu sigiliul SISC (ia), postromană. La Aradu Nou, unde s-a găsit o țiglă cu ștampila legiunii V Macedonica și alta cu sigla legiunii IV Flavia, și la Bulci, unde se cunosc ștampile tegulare ale legiunii de la Apulum, nu se poate exclude a limine existența unor ruine de castru, confirmabile de viitoare cercetări. Urme de așezare romană se găsesc și la Lipova. Oricum ar fi, cel puțin teoretic, Cenadul, Aradu Nou și Bulci puteau constitui puncte strategice, unde amplasarea unor castre se impunea de la sine pe o frontieră permanentă, atât de lungă, de-a lungul Mureșului Inferior, supusă presiunii dacilor liberi, a iazigiților și a semințiilor germanice.
Capitolul IV
Apărarea frontierelor și castrele din interiorul provinciei
IV. 1 Apărarea frontierei de nord și nord-est
La Tihău (jud. Sălaj) începea un alt sector de limes, cu un șir de castre șir de castre și alte fortificații, care, pe o distanță de circa 110 km, avea ca ax principal cursul Someșului în amonte până la Dej și apoi ma departe spre Năsăud. La Tihău, în stânga Someșului, pe un platou de la confluența cu valea Almașului, s-a ridicat un castru de piatră (144 x 129 m), care avea menirea să blocheze un potențial atac dușman pe valea largă a Someșului și a Almașului, spre interiorul provinciei. La început, trupa încartiruită aici era o vexilație din legiunea XIII Gemina, care a construit lagărul, fiind înlocuită la începutul domniei lui Hadrian de cohors I Cannanefatium, probabil guingenaria, care a rmăas în acest loc până la sfârșitul stăpânirii romane.
„De la Jilbou-Tihău, pe valea largă a Someșului, până la Cașeiu (Samum), aproape de Dej, nu s-a identificat încă nici un castru roman sigur, ci numai unele puncte cu vestigii romane cu probabil caracter militar (Ileanda, Șimișna etc.) Primul castru în această zonă, de mult cunoscut și stăruitor cercetat, este cel de la Cășeiu (jud. Cluj), situat pe malul drept al Someșului. Construit mai întâi din pământ îndată după cucerire și reconstruit în piatră, sub Antoninus Pius sau Marcus Aurelius, acest castru (165×165 m) a adăpostit cohortele II Britannica miliaria equitata civium Romanorum și, probabilm o ala Flavia.”23
Un castru temporar de pământ (166 x 122 m), ridicat probabil în timpul celui de-al doilea război dacic sau imediatt după aceea, a fost amplasat la nord de Bistrița, pe planul de lângă satul Livezile și a funcționat puțin timp sub domnia lui Traian. El bloca valea Bistriței, la trecerea spre Bucovina.
După Ilișua, între Someș și Mureș, singurul castru permanent, cu fază de pământ și de piatră (203 x 144 m), se găsea pe valea râului Budac, la Orheiu Bistriței, unde și-a stabilit garnizoana, îndată după cucerire, cohors I Flavia Ulpia Hispanorum miliaria civium Romanorum. De ea se leagă aici toate activitățile constructive, ca și vestigiile epigrafice și arheologice. Turnuri, burguri, sau alte fortificații, care să formeze o linie înaintată de pază și de apărare spre Munțkii Călimani, încă nu s-au identificat, cu toate că existența lor pare verosimilă și chiar necesară.
O constatate de natură strategico-militară, pusă în lumină de cercetările arheologice din ultimele decenii, rezidă în faptul că, de la Jibou-Tihău pe Someș și până la Deda în valea superioară a Mureșului, romanii, prin întreg sistemul de organizare a limesului, au creat o zonă de frontieră în fața munților Țibleș, Rodnei și Călimani, lipsită de așezări civile, autohtone sau de coloniști, dar înțesată de obiective militare. Astfel, prin luarea sub control militar efectiv a teritoriului cultivabil, de fânețe și pășunat de la periferia provinciei, pentru populația dacilor liberi rămânea spațiul vital numai dincolo de munți, iar atacurile ei prin surprindere erau mult diminuate.
În Valea Mureșului, pe malul drept, la sud de Deda și la 11 km spre nord de orașul Reghin, la Brâncovenești (jud- Mureș), ala I numeri Illyricorum a construit un puternic castru de pământ și apoi de piatră (177 x 144 m), unde s-a instalat și a stat permanent până la retragerea oficială romană din această regiune. Misiunea castrului și a trupei, împreună cu rețeaua de turnuri înaintate, dintre care unele au fost identificate în zona localităților Deda și Aluniș, era să închidă dinspre Moldova sau depresiunea Gheorghenilor.
Un important sector al limesului, lung de aproximativ 160 km, are traseul, între Mureș și Olt, pe la poalele munților Gurghiului, Harghitei și Baraoltului, prevăzut cu șase castre de dimensiuni mici și mijlocii, construite imediat după cucerire cu val de pământ și ulterior cu zid de piatră. Primele două erau plasate la Călugăreni (163 x 141 m) și Sărățeni (146 x 140 m), în județul Mureș, ambele construite și ocupate în permanență de aceeași cohors p(rima) Alpinonum, singura menționată aici printr-un mare număr de țigle și cărămizi ștampilate. Primul castru bloca valea Nirajului, care izvorăște din Munții Gurghiului și se varsă în Mureș, iar al doilea închidea lunca Târnavei Mici, spre Sovata.
În fața liniei de castre dintre Mureș și Olt, către barbaricum, cu toată insuficiența cercetărilor, s-au identificat unele turnuri de observație și pază (speculae) în zona castrului de la Sânpaul și la Ideciu de Sus (jud. Mureș), iar în apropiere, la Gurghiu, s-a descoperit chiar un burgus de pământ și s-au remarcat alte puncte cu vestigii romane, posibile resturi de turnuri. Acestea reprezintă indicii pentru existența pe scarpă mare și de-a lungul acestui sector de limes a obiectivelor militare romane, similare celor constatate la nord de Someș. De remarcat este sistemul, cu consecvență aplicat, de blocare a văilor (Thalspere) care coboară din munți la intrarea lor în provincie, cu castre și alte fortificații anexe.
„De la Olt la Carpații Orientali, pasul Oituz (Angustia) și cursul Râului Negru au constituit adevăratele criterii în fixarea apărării romane. Trei castre au fost construite aici pe o distanță de numai vreo 5 km, între munți și orașul Sfântu Gheorghe. Mergând în sus, pe partea dreaptă a râului, primul castru este cel de la Comalău (jud. Covasna), clădit din piatr, cu colțurile rotunjite, fără turnuri, de cohors I Hispanorum veterana equitata, singura documentată prin ștampile tegulare. Castrul are colțurile arcuite, fără turnuri.”24
În partea transilvană a Pasului Oituz, cu misiunea de supraveghere a acestuia și a drumului spre Moldova, s-a fixat, imediat după al doilea război dacic, cel mai estic castru roman intracarpatic. Ridicat inițial cu incintă de pământ, transformat ulterior într-un puternic castru de piatră (178 x 141 m), el prezintă unele particularități arhitectonice și constructive (turnuri de colț rotunde, porțiuni cu dublu zid de incintă) și a servit de garnizoană cohortelor I Hispanorum veterana equitata guingenaria și I Bracaraaugustanorum. Aici s-a mai descoperit și o diplomă militară (anul 92) aparținând unui veteran din flota dunăreană.
De la Brețcu până în câmpia Bârsei, în toată regiunea cuprinsă între curbura Carpaților, Râul Negru și Olt nu se întâlnește nici un castru, în afară de cel la Râșnov (Cumidava), așezat în plin șes. Acesta era un castru mic de pământ și piatră, făcut și folosit fără întrerupere de cohors Vindelicorum Cumidavensis. Construit sub Traian cu rol de castru în interiorul provinciei, el a devenit, începând cu Hadrian, veriga nordică a liniei transalutane de apărare.
IV. 2 Linia fortificată de la est de Olt
În vestul Munteniei, cu direcția generală sud-nord, la o distanță de 10-50 km față de Olt, între Poiaa pe Dunăre (jud. Teleorman), Câmpulung, Rucăr, Pasul Bran, pe lungime de 235 km, cu prelungire în Transilvania pe la Râșnov (Cumidava) și chiar mai departe spre nord-est, câtre Comalău (jud. Covasna) se întindea linia de apărare transalutană, așa-numitul limes transalutanus sau Valachicus. Această linie fortificată, considerată de unii cercetători ca o construcție independentă față de sectorul alutan, nu este de fapt decât o dublare a acestuia, pentru a mări capacitatea defensivă împotriva dacilor liberi și a altor populații, sarmatice sau germanice. Ea se compunea dintr-un val de pământ continuu (Troianul), lat la bază de 11 m și înalt de 3 m, fără șanț (fossa) în față, în spatele căruia, la 150-350 m distanță, se înșirau 18 castre de pământ și de piatră, trei sau patru dintre acestea fiind duble: Băneasa, Urlueni, Săpata de Jos și eventual Câmpulung (Jidava). Ca tip de fortificații, se întâlnesc – în afară de trei cazuri – castre de dimensiuni mici (castella) și turnuri de supraveghere și semnalizare (turres, speculae), plasate de-a lungul drumului strategic care făcea legătura permanentă între ele. Cu privire la tehnica de construcție a valului, mult controversată, cercetările mai vechi susțineau că acesta era făcut din pământ bătut, cu miez ars la roșu, iar pe coamă avea un zid de chirpic, de asemenea puternic ars, prevăzut cu creneluri. Investigațiile din ultimele două decenii, susțin că, inițial s-a construit un val de pământ cu structură de lemn și palisadă deasupra, care, după incendiere, la refacere, a fost inclus într-un nou val de pământ, mult mai voluminos, prezentând infrastructura actuală. În construirea valului ar exista, deci, două faze.
De la sud la nord, castrele din spatele valului sunt următoarele, pe teritoriul localităților:
Poiana (fosta Flămânda, jud. Teleorman). Castru mare de pământ situat pe malul Dunării, distrus în parte de apele fluviului. Este primul castru din linia defensivă transalutană.
Putineiu (jud. Teleorman). Castru cu val de pământ și palisadă deasupra, situat la 180 de pași spre vest de val. Se găsește la 18 km nord de castrul de la Poiana. Lagărul exista deja sub Antoninus Pius.
Băneasa (jud. Teleorman). Două castre, unul mai mic cu val de pământ situat la 183 m vest de val. Se găsește la 18 km nord de castrul de la Poiana. Lagărul exista deja sub Antoninus Pius.
Roșiorii de Vede (jud. Teleorman). Castru de pământ.
Gresia (jud. Teleorman). Castru de pământ, cu presupuse turnuri de zid la colțuri.
Ghioca (jud. Olt). Castru de pământ
Urlueni (jud. Argeș). Un castru mai mare cu incintă de cărămidă și altul mai mic încins cu val de pământ. Monede de la Septimius Severus și Iulia Domna.
Izbășești (jud. Argeș). Castru de pământ, așezat într-o poziție strategică dominantă și cu o poartă pe latura accesibilă.
Săpata de Jos (Jud. Argeș). Două castre, unul mic și celălalt mai mare, situate la numai 35 m distanță unul de altul. Castrul mai mic are incinta de pământ cu structură de bârne și o singură poartă, iar șanțul înconjurător se lega de castrul mare. Acesta are perimetrul închis cu ziduri groase de cărămidă, iar la colțurile rotunjite turnuri retrase în interior. Monedele de argint, 44 la număr, dintr-un tezaur descoperit în castru, se eșalonează de la Septimius Severus până la Filip Arabul, iar cele izolate din așezarea civilă datează de la Traian până la Caracalla, după care urmează câteva monede de bronz din secolul al IV-lea.
Purcăreni (jud. Argeș). Castru cu incintă de pământ, distrus mai mult de jumătate de Râu Doamnei. După cum indică latura păstrată de 160 m, castrul era de dimensiuni mai mari.
Voinești (jud. Argeș). Castru cu incintă de pământ, distrus mai mult de jumătate de Râu Doamnei. După cum indică latura păstrată de 160 m, castrul era de dimensiuni mai mari.
Râșnov (Cumidava, jud. Brașov).Castru cu fază de pământ din timpul lui Traian, reclădit ulterior din piatră. Aici a staționat cohors Vindelicorum Cumidavensis, atestată într-o inscripție pe piatră, dedicată Iuliei Mammaea.
„Traseul valului traversează trei forme principale de relief: câmpie (Poiana-Urlueni), deal (Urlueni-Purcăreni), munte (Purcăreni-Râșnov), la care se adaugă cu probabilitate și porțiunea Râșnov-Comalău, cu zonă de câmpie și colinară. Prin cercetări pe teren s-a stabilit că între Poiana și Gresia valul merge fără întrerupere, iar mai departe s-a putut urmări, prin fața castrelor menționate, până în lunca râului Argeș, la sud de Pitești. Troianul nu s-a mai putut identifica între Pitești și Câmpulung. Porțiuni de val nu s-au observat, în continuare, la nord de Câmpulung și nici lângă castrul de la Rucăr.”25
O caracteristică a liniei defensive transalutane sud-carpatice este lipsa inscripțiilor și a monumentelor sculpturale, a țiglelor și a cărămizilor ștampilate, numărul redus de monede, ca și cantitatea relativ mică a materialelor arheologice de tot felul. La toate acestea se mai adaugă și stratul sau cantitatea mică a elementelor de inventar menționate.
Perioada în care s-a început organizarea așa-zisului limes transalutan a fost și continuă să fie mult dezbătută și controversată. Unii cercetători, români și străini, au susținut că Hadrian, alții ca Antoninus Pius și cei mai mulți că Septimius Severus este părintele acestei linii fortificate. Există argumente pro și contra. În timpul din urmă însă și-a făcut din ce în ce mai mult loc opinia că limesul a fost început de Hadrian și completat de împărații următori În sprijinul acestui punct de vedere, printre altele, s-a adus și argumentul că în epoca lui Traian a existat un drum strategic – utilizat peste munți și înainte de cucerire – care pleca de la Dunăre și ajungea în Transilvania prin Pasul Bran, având puncte fortificate la Poiana, Câmpulung, Voinești, Rucăr și Râșnov. La constituirea Daciei Inferior, pe acest traseu, Hadrian a organizat linia înaintată de apărare, ca o dublură a bazei principale de pe Olt. Trupelor din castrele de pe linia Oltului le revenea, în general, apărarea sectorului transalutan, în special la sud de Carpați, între cele două linii fortificate existând o comunicare permanentă și ușoară prin drumuri de legătură, peste zona militară de frontieră. Prin această optică se explică și lipsurile sau penuria diferitelor materiale documentare. Pe de altă parte, fără existența teritoriului transalutan, ar fi de neconceput spațiul propriu-zis, extrem de restrâns, al Daciei Inferior, creația lui Hadrian, cu granița vestică pe Jiu și cu capitala, Romula, pe malul Oltului, direct exăusă atacurilor inamice dinspre Câmpia Munteniei. Oricum ar fi, cele două linii defensive au existat și funcționat concomitent, la fel ca limesul lui Hadrian și cel al lui Antoninus Pius din Britannia.
IV. 2 Castrele din interiorul provinciei
În afară de castrele de pe limes, în interiorul Daciei se cunosc mai multe castre, mici sa mari, aparținătoare aproape toate unor formațiuni auxiliare. Numai patru au fost construite și locuite de legiuni: Berzovia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum și Potaissa. Castrele auxiliare sunt fie de marș sau provizorii, ridicate în grabă cu val de pământ și sanț în față, fie de mai lungă durată ori permanente, făcute din pământ și apoi reclădite cu ziduri de piatră. Castrele de marș și cele provizorii datează din timpul războaielor de cucerire sau din perioada imediat următoare și nici unul nu a avut o fază ulterioară de piatră. În schimb, cele permanente, care au durat și în secolul al III-lea, în general nu au rămas până la sfârșit în stadiul inițial de construcție, toate fiind refăcute din piatră sau, foarte rar, din cărămidă. De altfel, din acest punct de vedere tehnic, situația se prezintă la fel ca pe limes.
Referitor la castrele din legiune, în primul rând trebuie amintit cel de la Berzovia (490 X 410 m), construit și ocupat de legiunea IV Flavia, care este primul castru legionar construit de armata romană la nordul Dunării. Acest castru pe toată durata funcționării sale, de numai 18 ani, era inclus în linia defensivă Lederata-Tibiscumi. Aceeași legiune a ridicat apoi castrul de pământ (540 x 415 m =<22, 410 ha) de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde au staționat efective ale legiunii din anul 101 până la 107-108, când s-a întemeiat capitala provinciei. Castrul de la Apulum, inițial de pământ și apoi construit din piatră (600 x 400 m), a fost sediul permanent al legiunii XIII Gemina, de la începutul până la sfârșitul stăpânirii romane în Dacia. Până la instalarea legiunii V Macedonica la Potaissa (anul 168), Apulum era pivotul apărării și centrul militar suprem al întregii provincii. Castrul propriu-zis este acum foarte puțin cunoscut, din cauză că, fiind acoperit de cetatea medievală și de construcții ale orașului acual, nu s-a putut face săpături arheologice sistematice și de mare extensiune. Doar portas principalis dextra a fost integral descoperită. Castrul de la Potaissa (573 x 408 m), garnizoană de peste un secol al legiunii V Macedonica, începând din anul 168, este cel mai intens cercetat lagăr legionar din Dacia.
„Castrele interioare ale trupelor auxiliare sau ale unor detașamente din acestea ori din anumite legiuni au fost destul de numeroase, vreo 30 la număr, instalate mai ales pe teritoriul Transilvaniei și al Olteniei. Unele castre de marș sau de asediu al capitalei dacice în timpul războaielor de cucerire, castre de pământ de scurtă durată. Altele au avut un caraccter permanent și rol activ în supravegherea unor zone periclitate sau a unor drumuri de interes strategico-comercial. Nu puține dintre acestea au dublat anumite castre de pe limes, întărind astfel rezistența și potențialul militar, în cazul unor atacuri externe.”26
În Oltenia, de-a lungul Jiului, se cunosc șase castre. Primul se găsea la Craiova (Pelendava), acum împotmolit și distrus de Jiu. Se pare că avea incinta de cărămidă. Așezarea și castrul de aici se constituiau un nod rutier important, unde se întâlnea drumul de la Romula cu cel care devinea dinspre Dunăre. La Răcari (jud. Dolj)a fost amplasat sub Hadrian un puternic castru de pământ de la Pinoasa-Vârțu (150 x 120 m) în județul Gorj, acum complet distrus de exploatările carbonifere de la Rovinari. Mai la sud, pe Gorj, acum complet distrus de exploatările carbonifere de la Rovinari. Mai la sud, pe același traseu al drumului și a vieții civile din această zonă muntoasă și împădurită. Revenind pe Jiu și urcând spre Pasul Vâlcan, la Bumbești se constată existența a trei castre, două care au funcționat concomitent (Vârtopu și Pleșa) și al treilea care le-a luat locul, îndeplinind în continuare supravegherea defileului și trecerea prin Pasul Vâlcan în Dacia intracarpatică. Castrul de la Pleșa-Porceni (234 x 156), eronat considerat în trecut drept fortificație austriacă, a fost făcută din pământ în timpul războaielor daco-romane și a funcționat,probabil, numai până la Hadrian. Lagărul de la Vârtopu (jud. Gorj), cu val amenajat din glii (caespites) pe malul stâng al Jiului, deodată cu cel de la Pleșa-Porceni, era un castru de dimensiuni mijlocii (126 x 115) care a durat până la Antoninus Pius, după cum indică unele monede. Castrul de la Bumbești (jud. Gorj), din pământ, cu porți de cărămidă și reclădit din piatră după abandonarea lagărelor de la Pleșa -Porceni și Vârtopu, a preluat misiunea acestora de apărare și de control al drumului în defileul Jiului spre pasul Vâlcan, până la sfârșitul stăpânirii romane. Ridicat imediat după cucerire de cohors IV Cypria, el a adăpostit cohorta I Aurelia Brittonum miliaria și un detașament din legiunea V Macedonica, de la care au rămas ștampile tegulare. Ultima monedă datează de la Filip Arabul. Un probabil castru, de mici dimensiuni (100 x 40 m), se crede că exista și la nord de Drobeta, la Puținei, pe drumul care, prin Cătunele, Pinoasa – Porceni și Bumbești, se îndrepta spre Pasul Vâlcan, trecând în Transilvania, după unirea cu drumul ce urca pe Jiu.
„În Banat în afară de castrul, nesigur, de la Vârșeț, un lagăr interior este cel de la Zăvoi (Agnaviae), situat pe malul stâng al râului Bistra, la vreo 14 km vest de Porțile de Fier al Transilvaniei. Este un castru de pământ de mari dimensiuni, din timpul primului război de cucerire, amenajat pentru o mare concentrare de trupe. A avut o viață scurtă. Puțin mai sus pe cursul Bistrei, la Voislova (jud. Caraș-Severin) se afla un castellum, care stă desigur în legătură cu luptele de la Tapae și probabil cu securitatea ce trebuia asigurată la trecerea prin strâmtoare spre Ulpia Traiana.”27
În Transilvania, din timpul celor două războaie dacice și al asediului capitalei lui Decebal se evidențiază un număr de vreo șase-șapte castre de pământ, provizorii, toate situate în Munții Orăștiei, la altitudini ce depășesc uneori la 1500 m. Numărul acestor tabere, dimensiunile lor relativ mari, valuri de pământ mici, șanțurile puțin adânci, lipsa unor depuneri arheologice semnificative și inventarul extrem de sărac demonstrează, toate împreună, concentrarea mare de trupe care a avut loc aici și durata foarte scurtă a existenței acestor cantonamente. La numai 300 m mai sus de cetatea dacică de la Grădiștea Muncelului s-a fixat un burgus roman, cu evident rol de pază și control militar. După cucerire, cetatea dacică însăși a fost amplificată și transformată într-un veritabil castru roman, cu ziduri de piatră puternice, care închideau o suprafață de peste 3 ha. Aici sunt atestate epigrafic – coonfirmând știrile lui Cassius Dio – detașamente din legiunile IV Flaiva, II Adiutrix și VI Ferrata, care au luat stăpânire capitala lui Decebal. Toate aceste castre datează din perioada cuceririi Daciei și, unele, puți după aceea, fiind apoi definitiv abandonate. Astfel, ele nu au jucat nici un rol în viața ulterioară a provinciei.
„În rândul taberelor mici de pământ din interior se situează încă două, una la Ighiu (jud. Alba) și alta la Abrud. Aceasta din urmă avea și misiunea de a ține sub control drumul Ampelum – valea Arieșului, ca și zona auriferă înconjurătoare.”28
În restul Daciei transilvane mai erau alte opt castre auxiliare permanente, dintre care două – Sighișoara și Cristești pe Mureș – au rămas pe toată durata funcționării lor în faza de construcție din pământ, iar celelalte au fost înconjurate și cu ziduri de piatră.
Pe drumul imperial Napoca-Porollisum, în valea Almașului, la Sutoru (Optatiana), în județul Sălaj, se afla un castru – necercetat și parțial distrus – unde a staționat un numerus Maurorum. Castrul și trupa de aici forma și un punct de sprijin în caz de pericol extern pentru lagărul și pentru unitatea militară de la Românași (Largiana).
La 18 km vest de Napoca, pe drumul spre Bologa (Resculum), la poalele Munților Apuseni, în unghiul format de confluența râului Căpuș cu Someșul Mic, s-a amplasat castrul de la Gilău (jud. Cluj). Castrul de piatră a fost precedat pe același loc și cu același contur de castru de pământ (cu structură de lemn), care, la rândul lui, a suprapus și a inclus în perimetrul său un prim castru mai mic, făcut în aceeași tehnică sub Traian. Castrul cel mic de pământ aparține, ca garnizoană și construcție, cohortei I Pannoniorum equitata. La începutul domniei lui Hadrian s-a instalat la Gilău ala Siliana, care a construit lagărul cel mare de pământ și apoi pe cel de piatră. Importanța acestui castru interior este pusă în evidență și prin descoperirea unui bogat material arheologic, trei diplome militare și un mare tezaur monetar încheiat cu piese de la Filip Arabul. Asigurând și spatele lagărului de la Bologa (Raesculum), garnizoana de la Gilău s-a menținut în funcțiune până la retragerea romanilor din zonă.
La Cristești (acum suburbie a municipiului Târgu Mureș) se presupune u castru de pământ, neidentificat, distrus de Mureș, unde își avea garnizoana ala I Bosporanum, bine atestată epigrafic. Castrul și trupăa constituiau o dublare a potențialului defensiv pentru lagărul și unitatea de cavalerie de la Brânconvenești și Cristești, acesat este al treilea castru cu o trupă de cavalerie situat de-a lungul cursului superior al Mureșului.
După confluența cu Arieșul, la vreo 8 km, în partea dreaptă a Mureșului, pe platoul de la Războieni-Cetate (jud. Alba) se afla un castru, acum în curs de cercetare, care a servit de garnizoană statornică pentru ala I Batavorum miliaria, atestată aici prin ștampile tegulare. De notat că, după Brânconvenești și Cristești, acesta este al treilea castru cu o trupă de cavalerie situat de-a lungul cursului superior al Mureșului.
„O constatare nu lipsită de semnificație rezidă din faptul că la răsărit de cursul Mureșului pe Târnave și la est de Munții Perșani, în câmpia Bârsei, nu întâlnim castre romane interioare, cu o singură excepție: castrul de pământ de lângă Sighișoara. Acest lagăr se pare că datează numai din prima jumătate a secolului al II-lea și el se afla în strânsă legătură cu castrul de graniță de la Odorheiu Secuiesc. Situat pe malul înalt din stânga Târnavei Mari, spre Daneș, castrul de la Odorheiu Secuiesc.”29
În afara Daciei romane, pe timpul lui Traian, au mai existat câteva castre din Muntenia și Moldova, care aparțineau administrativ și militar de Moesia Inferior. Acestea au fost construite în cursul războaielor de cucerire și au funcționat până la începutul domniei lui Hadrian, când ele au fost abandonate împreună cu teritoriile respective, în cadrul replierii strategice și militare hadrianice. Este vorba despre castrele de la Mălăiești, Târgșoru Vechi și Drajna de Sus, toate la nord de Ploiești. La Mălăiești, în timpul primului război dacic, a fost amplasat un castru cu vallum de glii și șanț în față, unde a staționat o vexilație din legiunea V Macedonica.
La acestea mai trebuhie adăugat castrul de pământ – provizoriu de mici dimensiuni – de la Piatra Neamț, care se pare că a fost doar un castru de pământ, așezat pe malul Dunării, la Barboși lângă Galați, care, cu teritoriul din jurul său, a dăinuit drept cap de pod la nordul fluviului, până în secolul al IV-lea.
Fără îndoială că în spațiul provinciei, atât în interior cât mai ales pe limes, au existat și alte fortificații (castre, burguri, turnuri, segmente de valuri) care nu au fost încă identificate pe teren. O constatare generală care se desprinde cu ușurință din organizarea militară rezidă în faptul că ponderea maximă în apărarea provinciei o aveau cele două legiuni staționare la Apulum și la Potaissa, șezatre în inima Daciei transilvane, de unde, pe drumurile bine întreținute, puteau interveni rapid și eficient la nevoie, în ajutorul trupelor auxiliare de pe frontiere.Rezultă,de asemenea,că majoritatea formațiunilor auxiliare erau masate pe frontiere, iar unitățile de cavalerie, grație mobilității lor, se aflau ami frecvent în castrele din interiorul provinciei.
Castrele, cu trupele auxiliare pe care le adăposteau – fără să mai vorbim de legiuni – pe lângă misiunea lor defensivă primordială, au jucat și un însemnat rol social-economic în viața provinciei, deoarece în jurul lor s-au dezvoltat importante așezări civile, din care s-au răspândit în lumea autohtonă elementele civilizației romane, noi cunoștințe și practici de tot felul ale traiului cotidian. În același timp, prin cultura materială și prin limba latină vorbită de miliatri, eleau contribuit la romanizarea populației locale din zonă. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că în așezările civile dependente de castrele auxiliare (vici militares) sentimentul pentru istoria și tradițiile romane erau ci grijă întreținut și puternic, faprt dovedit și de descoperirea – în castrele de la Ilișua, Cristești și Brâncovenești – unor monumente sculpturale reprezentând Lupa Capitolina cu gemenii sugari. Comparabile până la un punct cu orașele, castrele romane auxiliare cu trupele și tot ce s-a dezvoltat în jurul lor au constituit focare de civilizație șiromanizare, o atracție benefică pentru populația autohtonă din împrejurimi. Ceramica dacică din lagărele romane și așezările civile este încă o mărturie a relațiilor multiple dintre armata romană și autohtoni.
Capitolul V
Prezența armatei romane în Dacia Inferior
Acolo unde să fie organizată Dacia Inferior, teritoriul Olteniei de astăzi, estul Munteniei de-a lungul Oltului și, dincolo de cununa Carpaților, colțul sud-estic al Transilvaniei, elementele civilizației romane au pătruns cu aproape două secole înainte de constituirea ei ca provincie romană.
Teritoriul provinciei romane Dacia Inferior a constituit o parte din fostul stat dac, vatră milenară în care s-au dezvoltat „cei mai viteji și drepți dintre traci”, după cum îi caracteriza istoricul antic Herodot.
Relațiile economice și culturale ale dacilor cu Imperiul, începute odată cu așezarea hotarului roman pe Dunăre, au devenit intense nu numai între malurile fluviului, dar și în adâncimea teritoriului, convingător dovedite de existența unor vestigii arheologice ca ceramica dacică având inscripții romane, sau cea romană, de tezaurele monetare republicane, ca și de cele dinaintea războaielor daco-romane.
În aceeași perioadă au avut loc incursiunile militare de o parte și de alta a Dunării. Primul contact armat între daci și romani s-a produs în vremea lui Augustus, când generalul Aelius Catus a trecut fluviul în anii 11/12 e.n. într-o expediție împotriva dacilor. După aceasta am asistat la repetatele atacuri ale dacilor, cu deosebire pe vremea lui Vespasian, ceea ce i-a obligat pe romani la întărirea sistemului defensiv la hotar și la inițierea unor înaintări pe văile Jiului și ale Oltului în cursul secolului I î.e.n.
A urmat energica opoziția organizată de regele Decebal împotriva armatei lui Domițian, când timp de cinci ani, între 85-89 e.n., s-au dat lupte pe linia Dunării, guvernatorul Moesiei, Caius Oppius Sabinus, fiind nimicit cu trupele sale în anul 85, iar generalul Cornelius Fuscus pierzându-și viața și armata pe care o comanda în ofensiva din Dacia din anul 87.
Înfrângerile suferite de armatele romane au arătat adevăratul pericol care îl constituia puterea dacilor, ultimul adversar al imperiului la Dunărea de Jos. De aceea, împăratul Traian s-a văzut obligat să renunțe la principiul fruntariilor naturale, pentru a implanta la nord de fluviu unul dintre cele mai importante bastioane ale apărării sale.
Cucerirea Daciei de către romani a deschis o nouă epocă în istoria societății de pe teritoriul ocupat. Venind în Dacia pe calea armelor romanii au rămas aici un timp de peste un secol și jumătate, sprijinindu-se pe o armată numeroasă și pe un puternic sistem defensiv.
Prezența lor nu a fost numai distructivă; ea a avut, pe lângă unele aspecte negative, specifice oricărei ocupații străine, și laturi pozitive: a facilitat și un progres în evoluția generală a societății față de epoca precedentă, ducând la împletirea celor două civilizații și determinând o nouă înflorire economico-socială, influențând întreaga istorie ulterioară din spațiul acesta geografic.
Partea de sud a Daciei a fost anexată imperiului fără a fi constiutuită în provincie, încă din 102, după primul război, trecând sub jurisdicția celor două provincii moesice. Partea vestică a Olteniei până la Jiu depindea de Moesia Superior, iar restul Olteniei cu estul Munteniei și colțul sud-estic al Transilvaniei reveneau Moesiei Inferior.
După îndelungatele războaie dacor-romane, terminate< în anul 106, împăratul Traian a rămas pe teritoriul de curând ocupat, până în anul următor, pentru organizarea lui militară și administrativă. În urma constituirii oficiale a provinciei Dacia, zona vestică a Olteniei a fost încadrată în noua organizare provincială, diploma militară din 17 februarie 110 menționând trupe auxiliare la Drobeta și la Bumbești.
Istoria politico-militară a Daciei dintre perioada marcată de domnia lui Traian și cea a lui Aurelian a fost adesea frământată de pe urma mișcărilor de rezistență a populațiilor din interior și a atacurilor din afară.
Situația destul de gravă care a afectat și Dacia inferioară prin atacurile roxolanilor dinspre Muntenia și ale iazigilor din direcția Banatului s-a normalizat în anul 118 după victoria trupelor guvernatorului Q. Marcius Turbo asupra lor. Față de aceste evenimente, Hadrian a luat o serie de măsuri de fortificare a graniței estice pe linia Oltului și de reorganizare a provinciei, trecând la prima diviziune administrativă în 118- 119 a zonei ocupate, când s-a constituit Dacia inferior. Diplomele militare din anul 120 a atestat provincia Dacia Superior și, prin aceasta, firesc existența unei provincii Dacia Inferior.
V.1. Istoricul cercetărilor privind istoria militară a Daciei Inferior
Preocupările pentru cunoașterea istoriei militare romane în Dacia Inferior își au începuturile la sfârșitul secolului al XVII-lea, primele știri despre fortificații datorându-le lui L. Ferd. De Marsigli (1658-1730).
Calitatea sa de expert militar și inginer în serviciul împăratului Leopold I i-a prilejuit o călătorie în anul 1689, pe timpul războaielor cu turcii, în Transilvania, Muntenia, Oltenia și Banat, unde și-a oprit atenția asupra ruinelor de orașe, castre, poduri, inscripții, și drumuri romane pe care le-a descris.
„Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost vremea căutărilor de început: cele dintâi săpături au fost făcute din dispozițiile banului Mihalache Ghica între 1830-1842, în Oltenia, la Romula, Slăveni și Sucidava. În timpul unei misiuni în valea Dunării, atras de vestigiile arheologice întâlnite face săpături și maiorul Dimitrie Papazoglu, notându-și observațiile sale în articole apărute în presa vremii.”31
Cu mai multă atenție s-a plecat asupra antichităților romane August Treboniu Laurian pe timpul călătoriei sale din 1845 pe traseul Roșiorii de Vede, Flămânda, Islaz, Celei, Romula, Craiova, Răcari, Turnu-Severin, Orșova dând date asupra stațiunilor și șoselelor romane.
Pentru cunoașterea fortificațiilor din sud-estul Transilvaniei meritoriu era repertoriul alcătuit de consulul prusac la București, J.F. Neigebauer (1783-1866).
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au început cercetări mai raționale și au apărut lucrări în temă. Tot pentru partea de sud-est a Transilvaniei cel mai conștiincios cercetător a fost C. Goos (1884-1881), autorul cronicii descoperirilor arheologice din Transilvania, urmat de istorciul B. Orban (1830-1890) și de epigrafistul Carol Toma (1829-1897).
Pentru teritoriul Olteniei, a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a bucurat de atenția și autoritatea în materie a lui Alexandru Odobescu, care a inițiat chestionarele arheologice, introducând critica științifică în studiu. Cam în aceeași vreme a întreprins D.C. Butulescu săpăturile de la Jidava în 1876, la Drobeta și mai târziu la Acidava în 1881.
„În ultimele trei decenii ale secolului s-a remarcat o nouă orientare asupra studiului istoriei militare prin activitatea lui Theodor Mommsen și apariția monumentalei Realencyclopadie der classischen Alterumswissenschaft (1893 și urm) cu referiri la istoria militară a Daciei Inferior ca și prin contribuția lui Cichorius, Fabricius, Rietterling, Adevăratul istoric al armatei romane a fost însă Alfred von Domaszevski.”32
Între 1894-1901 și-a desfășurat cercetările Gr. G. Tocilescu ajutat îndeaproape la supravegherea săpăturilor arheologice și în ridicarea planurilor de către inginerul Pamfil Polonic. De pe urma cercetărilor sale în teren și a investigării numeroaselor fortificații din Oltenia au rămas prețioase indicații pentru cercetările continuate astăzi în desăvârșirea celor începute atunci.
Între cele două războaie mondiale numărul studiilor privind cercetările de istorie militară romană au crescut sub forma primelor încercări de sinteză pe plan general introduse de W. Wagner pentru trupele auxiliare, altele axându-se mai mult pe problemele locale.
Un prim studiu de sinteză în care a fost cuprinsă și istoria armatei romane, din Dacia Inferior este lucrarea lui Vasile Christescu, Istoria militară a Daciei romane, București, 1937.
Cel mai mare merit a revenit profesorului D. Tudor, care valorificând manuscrisele lui Tocilescu, completate cu observațiile personale în seria Castra Daciae Inferioris, a publicat apoi atotcuprinzătoarea Oltenia romană, București, 1942, cu speciale referiri la istoria armatei Daciei Inferioare în capitolele consacrate temei.
În perioada postbelică și în anii noștri cercetările de istorie militară romană au fost dominate de prestigioasa personalitate a profesorului Dumitru Tudor care, prin laborioasa activitate de publicare a cercetării științifice, a tipărit lucrarea Oltenia romană, care, ulterior a apărut în încă trei ediții revizuite și adăugite.
Culegerea acestor materiale reprezintă sinteza a peste două decenii și jumătate de activitate arheologică, întocmită cu gândul de a dezvolta problematica asupra cunoașterii armatei romane și aportul ei la procesul romanizării în această parte a țării.
V. 2 . Armata provinciei Dacia Inferior 118/119-271
Dispozitivul trupelor romane în Dacia Inferior s-a caracterizat printr-o concentrare de forțe pe granița răsăriteană cu zone de întărire suplimentară, constituite după nevoile strategice corepunzând în mare parte direcțiilor principale de atac al inamicului. Un obiectiv întărit în afara acestei linii fortificate l-a constituit centrul militar de la Drobeta, în locul de trecere peste Dunăre, iar în interior dispozitivul a fost amenajat cu puncte fortificate în garnizoanele situate în principalele locuri de trecere și noduri de comunicație pentru supravegherea drumurilor și asigurarea pazei interne.
„Toate garnizoanele erau încartiruite în special cu trupe auxiliare, cele câteva detașamente de legiuni consemnate în unele localități având o staționare trecătoare, legată de diferite activități de construcții militare sau aduse cu ocazia unor războaie locale pentru a întări efectivele existente.”33
În cadrul trupelor auxiliare s-au întâlnit cohortes, atât guingenariae cât și milliariae, dar unele și mixte compuse din 360 de soldați pedeștri și 140 de călăreți, cele guingenariae și 720 de pedeștri și 280 de călăreți, cele miliariae. Aceeași componență numerică aveau și trupe de cavalerie, alae, tot guingenariae sau miliariae. La acestea s-au adăugat numeri aduși în Dacia Inferior din călăreți mauri și illirieni, arcași sirieni și probabil localnici, într-un singur caz, pentru asigurarea circulației drumurilor.
Pentru a întregi imaginea armatei romane în Dacia Inferior trebuie să se aibă în vedere situația strategică a provinciei în sistemul defensiv al întregului teritoriu ocupat de romani. Pe linia Dunării, pe distanța inclusă între hotarele provinciei, nu era nevoie de o apărare efectivă datorită învecinării la sud cu teritoriul celor două Moesii. Atenția s-a îndreptat aici la trecerea peste Dunăre unde dincolo de pod un punct fortificat și păzit îl constituia Drobeta. La vest s-a învecinat cu teritoriul organizat al Daciei Superior, unde de asemenea nu s-a impus măsuri speciale, legătura făcându-se prin Dierna.
„La nord, la poalele munților, situația era aceeași, doar înainte de divizarea provinciei, în vremea lui Traian, construindu-se castra aestiva pentru supravegherea trecerilor prin munți, mai ales prin pasul Vâlcanului. Prin defileul Oltului supravegherea s-a extins pe Oltul transilvănean până la Angustia, sistemul de fortificații rămânând și după ocuparea definitivă a zonei de romani. Relieful zonei a îndreptățit să se presupună organizarea liniei de apărare mai temeinic la sud de lanțul carpatic, situație infirmată de diplomele militare ce a prezentat trupele din Dacia Inferior și în garnizoanele din această parte a Oltului.”34
Situația s-a prezentat deosebit pe granița răsăriteană, limes Alutanus și pe Oltul transilvănean, unde nevoile de apărare impuneau o grijă din partea împăraților pentru asigurarea unui sistem defensiv. Acest sistem defensiv de fortificații era construit din castre și se concretiza prin masarea trupelor în această parte a provinciei în garnizoane legate de șoseaua strategică din valea Oltului. În diferite zone s-a constatat întăriri suplimentare, din nevoi strategice, pe direcțiile de atac ale inamicului, în anumite momente ale existenței provinciei. La acest sistem de fortificații, limes Alutanus, s-a adăugat, în vremea Severilor, pentru completarea apărării, limes Transalutanus.
La rândul ei, limesul alutanus avea legături cu interiorul provinciei prin diferite drumuri: unul important ce se afla pe direcția Drobeta-Pelendava-Romula menit să faciliteze la nevoie aducerea trupelor din garnizoanele interioare care erau folosite pentru paza interioară și supravegherea principalelor locuri de trecere.
„Privind interiorul provinciei, s-a constatat trei linii întărite de supraveghere și pază. Pornind de la vest spre est, una mergea în direcția sud-vest – nord-est, de la Droeta spre Bumbești, a doua pe valea Jiului, trecând prin centrul provinciei, unde s-a intersectat cu a treia, orientată vest-est pe direcția Drobeta-Pelendava-Romula, ca principală șosea de interior spre limes alutanus. Pe aceste direcții interne au existat șosele strategice de legătură, care însă în actualul stadiu al cercetării nu erau precizate.”35
Contribuția izvoarelor epigrafice la cunoașterea organizării militare și a staționării trupelor nu era de fiecare dată completă, mai ales pentru a doua jumătate a secolului III. De aceea, pentru întregirea concepției acestei organizări va trebui să se țină seama și de fortificațiile existente cu datări precise sprijinite pe cercetarea arheologică, ca și de mișcările de trupe în diferite momente.
Lăsând la o parte dispunerea trupelor în timpul războaielor dacice și organizarea militară a teritoriului după formarea Daciei romane, când s-a atestat ridicarea unor fortificații de către trupele care au participat la războaie, unele au rămas și după aceea, unele menționate de diploma din anul 110 în exercitus Daciae, apoi după divizarea Daciei, ca făcând parte din armata Daciei Inferior, apărarea provinciei nou constituită afost încredințată trupelor auxiliare, detașamentele de legiuni fiind chemate cu prilejul unor acțiuni militare deosebite.
„Parțial, organizarea militară a viitoarei provincii Dacia Inferior s-a datorat împăratului Traian, a cărui atenție s-a îndreptat în mod special asupra văii Oltului, după ce se ocupase de trecerea peste Dunăre și de întărirea liniei Jiului, construind castrele de la Drobeta și de la Bumbești – castrul de la Slăveni, puternicul centru militar de la Buridava și Castra Traiana de la poalele defileului. Însă adevărata organizare din punct de vedere militar a provinciei Dacia Inferior până la o nouă divizare și transformare a ei în Dacia Malvensis a fost opera urmașului acestuia, împăratul Hadrian.”36
După consolidarea Daciei, de pe urma încheierii conflictului cu roxolanii și iazigii din 117-117, prin intervenția promptă a armatei imperiale și renunțarea la planul de evacuare a Daciei, atribuit lui Hadrian, care a adus totuși aici mai numeroase decât în vremea lui Traian, organizarea militară a îmbrăcat alte forme.
În cadrul măsurilor de organizare, după aceste evenimente, Hadrian a consolidat și a întregit limesul alutan, a construit o serie de castre și a înființat unitățile auxiliare de numeri.
Deși mișcările de trupe și staționarea lor până la apariția primei diplome militare din 129 au fost destul de dificil de stabilit, fiindcă nu toate datele au fost certe, având în vedere că unitățile menționate în diploma din 110 au rămas până în 159-160 și sprijinindu-se pe elementele de datare a fortificațiilor construite înainte de înființarea provinciei, s-a încercat constituirea cu mari rezerve, fiind susceptibilă de îmbunătățire până la apariția de noi dovezi, a unui tabel al unităților cu răspândirea lor între 118/119 -129.
Organizarea militară a provinciei care cuprindea nu numai teritoriul Olteniei de azi, ci și colțul de sud-est al Transilvaniei, până la Angustia, despărțit de Olt, la care s-a adăugat o parte din estul Munteniei, pe vremea Severilor până la Filip Arabul, a fost atestată de izvoarele epigrafice, înainte de toate de diplomele militare, de rezultatele cercetărilor arhepologice și de crearea limesului transalutan.
Trupele aduse pentru ocuparea dispozitivului au fost dispuse într-un sistem defensiv, bazat pe elemente de fortificații, care, inițiat de Traian, avea să fie amplificat de Hadrian și desăvârșit de Septimius Severus.
Astfel concepută, organizarea militară, prin mișcările de trupe menite să echilibreze scopul staționării, prin repararea fortificațiilor și a drumurilor, din nevoile de apărare sau refacere a lor de pe urma atacurilor din afară, a contribuit la menținerea provinciei peste un secol și jumătate, factorul militar dându-și în același timp din plin contribuția la simbioza daco-romană.
V. 3 Urmările prezenței armatei romane în Dacia Inferior
Armata romană în Dacia Inferior, pe lângă rolul de asigurare a apărării provinciei, a fost unul dintre principalele elemente ale romanizării populației, lăsând urme adânci și permanente în istoria poporului român. Elementele militare aflate în mijlocul acestei populații influențează prin multiplele acțiuni, viața în toate domeniile ei, de la organizarea internă, economică și socială, politică și administrativă, până la variatele forme culturale și spirituale.
Cele mai de seamă aspecte ale existenței și activității armatei romane în această parte a Daciei sunt garnizoanele cu efectivele lor și construcțiile de caracter militar, fortificațiile și drumurile.
„Dispozitivul trupelor romane în Dacia Inferior s-a caracterizat printr-o concentrare pe granița răsăriteană, prevăzută cu raioane de întărire suplimentară, potrivit cerințelor strategice, pe direcțiile principale de atac ale inamicului. Apărarea în adâncime se sprijinea pe puncte fortificate în principalele locuri de trecere și noduri de comunicație pentru supravegherea drumurillor și asigurarea pazei interne.”37
Apărarea permanentă a provinciei și a graniței de răsărit a revenit trupelor auxiliare, cele câteva detașamente de legiuni prezentate în unele garnizoane având o staționare trecătoare legată de diferite activități de construcții militare sau pentru întărirea efectivelor existente în anumite situații de luptă.
Fortificațiile din Dacia Inferior, care constituiau unn alt element, cu puternic rol romanizator al provinciei, nu s-au abătut – cu rare excepții – de la regulile tehnicii și sistemului de construcții romane.
Majoritatea castrelor erau amplasate la limita estică a provinciei. În interior ele erau mai puține, dar oricum faptul că în toată provincia au fosr ridicate cu ajutorul efectivelor militare numeroase fortificații și unele orașe întărite, pentru încartiruirea trupelor, cu misiunea de a păzi punctele strategice și drumurile, care demonstra influența armatei romane în organizarea provinciei, antrenând populația civilă în procesul de romanizare, dovadă în acest sens fiind puternica înflorire a romanității atât în centrele urbane, cât și în cele rurale.38
Așezările veteranilor erau numeroase. Veteranii abundau în juril canabelor care au fost primele nuclee ale viitoarelor colonii și municipii. Stabilirea definitivă a veteranilor în regiunile unde au servit sub arme interesele imperiului constituia o altă modalitate de adâncire a procesului romanizării.
„Drumurile din Dacia Inferior, ca și în alte provincii, aveau înainte de toate un caracter militar, cu menirea de a înlesni deplasarea rapidă de trupe. Pe lângă funcția strategică, drumurile care dădeau impuls vieții economice, ușurând transportul de mărfuri și de oameni.”39
Existau trei drumuri principale: cel din valea Oltului care făcea pe partea estică legătura cu Transilvania, cel din partea vestică de la Drobeta prin Cătunle și Bumbești, care ajungea la Sarmizegetusa, și unul interior care traversa provincia de la Drobeta, prin Pelendava și Castra Nova, la Romula. Cele trei drumuri principale erau legate cu drumurile locale care asigurau comunicația în interior.
Din acest punct de vedere legătura între centrele militare prin rețeaua de drumuri a avut o importanță deosebită în procesul de romanizare, punând armata în contact direct cu populația care preia noile forme de viață, favorizând în mare măsură, atât apărarea provinciei, cât și dezvoltarea economică.
Astfel concepută, organizarea militară romană, prin răspândirea și mișcarea trupelor, prin ridicarea și întreținerea fortificațiilor și a drumurilor pentru asigurarea provinciei peste un secol și jumătate, factorul militar dându-și în același timp din plin aportul la răspândirea civilizației și limbii latine, la progresul romanității.
Evenimentele din Dacia de la sfârșitul secolului al III-lea, urmate de retragerea administrației romane, nu a însemnat fixarea definitivă a frontierei imperiului roman pe cursul Dunării. Puternicile legături economice în teritoriul fertil din Oltenia și Muntenia au impus protejarea și stăpânirea lui printr-un sistem eficace de control și de apărare. În lumina cercetărilor arheologice s-a constatat că stăpânirea romană s-a menținut aici încă din vremea lui Aurelian.
Situația militară marcată de prezența fortificațiilor, refăcute sau construite din nou, și a trupelor care au staționat în ele a oferit un material documentar bogat pentru dovedirea continuității.
Împărații romani, socotind provizorie retragerea, au inclus ca punct important în politica lor recucerirea Daciei. Știrile istorice și descoperirile arheologice dovedeau revenirea romană la nordul Dunării în jurul anului 324, în vremea domniei împăratului Constantin cel Mare (306-337), care a reocupat o aprte din fosta provincie Dacia pe baza unui plan vast de construcții strategice. În legătură cu recucerirea a avut loc și construirea de către Constantin în 328 a podului peste Dunăre, între orașele antice Sucidava și Oecus, loc bine ales în fața drumului cel mai scurt, refăcut, tot de Constantin, prin valea Oltului spre Carpați și podișul Transilvaniei.
„Sistemul de apărare era conceput cu o linie de apărare în adâncime, urmând cursul Dunării, de unde se trimiteau trupepe un al doilea aliniament alcătuit din garnizoane, capete de pod, cetăți construite sau refăcute pe malul nordic al fluviului, având la aripa stângă Drobeta, la aripa dreaptă Cetatea Daphne și la mijloc Sucidava, garnizoana cea mai puternică, unul din locurile de contopire a culturii materiale autohtone geto-dacice cu cea latină.”40
Al treilea element al sistemului, linia cea mai înaintată de apărare imediată, era valul cunoscut cu numele de Brazda lui Novac de nord, întărit de-a lungul său de fortificații de genul celor de la Hinova și turnuri de observație și de semnalizare. Această monumentală lucrare, care în antichitate atingea înălțimea de 4-5 m, a fost ridicată cu participarea populației locale din așezările învecinate.
Așezările din secolele IV-VI, aflate de o parte și de alta a valului, ceramica locală și romană, monedele și urmele de construcții târzii au atestat continuarea vieții pe aceste locuri și permanența romanității la nord de Dunăre. Ea a fost întreținută de programul de refacere a fortificațiilor la frontiera dunăreană de către împărații Justin I (518-527) și Justinian (527-565).
Chiar după ce nu a mai avut ocrotirea forței politice și militare a imperiului, la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, romansimul danubian a rămas cu propria sa putere de rezistență, care s-a dovedit deosebit de viguroasă în Dacia. Această capacitate de supraviețuire a romanismului a explicat unitatea de viață care a caracterizat întotdeauna pământul carpato-danubiano-pontic.
Nici o știre antică nu a justificat interpretarea dată de unii cercetători moderni privind depopularea Daciei. Descoperirile arheologice, mai ales din ultima vreme, au constituit un argument în plus în combaterea acestei afirmații. Ele au arătat convingător că Dacia era un teritoriu pe care a locuit o populație daco-romană din care s-a născut poporul român. Acest nou popor, cu toate că a avut de înfruntat năvălirile popoarelor migratoare, nu și-a părăsit spațiul de viețuire, și-a apărat glia și comunitatea de interese, rămânând peste timpuri în vetrele strămoșești.
Originea daco-romană și continuitatea existenței pe aceste meleaguri carpaton-danubiano-pontice a elementelor autohotone, dacice, daco-romane și românești au constituit caracteristici fundamentale ale existenței și afirmării poporului român.
Concluzii
Armata romană a reprezentat în Dacia un factor de civilizație cât și unul dintre factorii de bază ai fenomenului de romanizare.
Armata a avut, în Dacia, ca bastion al Imperiului Roman așezat în lumea barbară, un rol esențial în apărarea provinciei, în stabilirea și consolidarea vieții romane. Cu un efectiv numeros apreciat la 40-50000 militari, armata romană în Dacia era formată din legiuni, constituite din cetățeni romani, și trupe auxiliare, formate din provinciali de diferite etnii. Singurul mijloc de comunicare a fost limba latină (limes-uri). În apropierea acestor castre au luart ființă așezări numite canabae, armata având un rol important în procesul de urbanizare. De asemenea, armata staționată în Dacia a îndeplinit un rol de seamă în evoluția demografică a provinciei.
Prin împrumuturi, asimilare și reelaborare, romanii au creat o civilizație specifică, unitară, care s-a impus în cele mai multe teritorii cucerite de ei. După cucerirea militară, adevărata autoritate a Romei s-a instaurat prin civilizația sa, care a fost un factor de unitate și progres în tot Imperiul.
Acolo unde au învins războinicii romani au stăpânit cu adevărat inginerii, arhitecții, constructorii și juriștii. Drumurile, orașele, apeductele, teatrele, termele, amfiteatrele și bibliotecile, i-au făcut pe romani, pretutindeni, întemeietori și nu distrugători de civilizație. Prin ei s-a transmis Europei, și nu numai, moștenirea civilizației și culturii Antichității.
Pe planul vieții spirituale, armata romană a fost, în tot timpul existenței sale, un mediu fertil receptării și vehiculării, pe lângă religia oficială, al unor credințe populare, chiar dacă ele erau în contradicție cu cele oficial recunoscute în Imperiu.
Rolul specific al trupelor cuprindea și însărcinările constructive. Așa cum, în bună măsură, se constată prin documentația arheologică, epigrafică și literară existentă, lucrările de zidire și de reparație ale fortificațiilor de pe limes și din interior, ale apeductelor, a drumurilor, podurilor, a băilor etc. Reveneau oștenilor aflați sub îndrumarea unor specialiști, de la proiectanți până la meșteri diverși (magistri). Mărturii ca acestea despre participarea esențială a armatei la astfel de construcții sunt foarte numeroase, de la înseși zidirile cunoscute până la cărămizi ștampilate cu numele unor trupe și inscripții specifice. La acestea se adaugă și participarea civilă prin munera, adică sarcini achitate financiar pentru asemenea categorii de lucrări, multe dintre ele atestate epigrafic, ca la Tomis, Tropaeum Traiani, Cius și în alte locuri.
Pe planul vieții spirituale, armata romană a fost, în tot timpul existenței sale, un mediu fertil receptării și vehiculării, pe lângă religia oficială, al unor credințe populare, chiar dacă ele erau în contradicție cu cele oficial recunoscute în Imperiu.
Așadar, prin prezența cu un efectiv numeros, prin lucrările de construcție și prin rolul de apărare, trupele de pe teritoriul provinciei Dacia au reprezentat un facot de răspândire a civilizației romane de factură superioară.
Același mediu militar, constituit în mare parte din populația locală și numeroși alogeni, nevoiți să comunice în latina care evolua spre o limbă romanică, a fost tot mai mult purtător al creștinismului, câștigând noi adepți atât în provincie, cât și în afara ei. Îmbinarea vieții materiale și spirituale, împreună cu limba, ca mijloc de comunicare preponderent, au făcut din prezența romană militară un factor important pentru continuarea și desăvârșirea procesului de romanizare.
Bibliografie
*** Istoria românilor, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2001
Bărbulescu, M., Din istoria romană a Daciei romane. Castrele romane, Editura Polirom,București, 1978
Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea Ș., Teodor P, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998
Bejan, A., Istoria Daciei Romane, Editura Eubeea, Timișoara, 2001
Christescu, V., Istoria militară a Daciei romane, Editura Științifică, București, 1967
Daicoviciu, H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană,Editura Enciclopedică, București, 1973
Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1971
Macrea, M., Viața în Dacia romană, Editura Albatros, București, 1969
Macrea, M., Tudor, D., Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, vol. 1, Editura Enciclopedică, București, 1960
Moga, V., Din istoria militară a Daciei Romane. Legiunea XIII Gemina
Petolescu, C.C., Dacia și Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârșitul antichității, Editura Humanitas, București, 2000
Petolescu,C.C., Scurtă istorie a Daciei romane, Editura Academiei Române, București, 1995
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Armata Romana In Dacia (ID: 133704)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.