. Arma Economica In Relatiile Internationale
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………………………..6
Capitolul 1. STADIUL CUNOAȘTERII PROBLEMATICII……………..14
1.1. Războiul global -condiționări economice………………………..14
1.2. Sancțiunile economice – arma de distrugere sau instrument adiacent al relațiilor diplomatice?………………………………………………………..26
Capitolul 2. GLOBALIZAREA, CAUZE ȘI EFECTE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ………………………………………………………28
2.1. Globalizarea activității economice…………………………………28
2.2. Sancțiunile economice – mijloace de coerciție în relațiile internaționale…………………………………………………………………………………….38
2.3. Sancțiunile economice la granița dintre etic și imoral în relațiile internaționale…………………………………………………………………………51
Capitolul 3. LEGITIMITATEA FOLOSIRII ARMEI ECONOMICE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI CONSECINȚELE SANCȚIUNILOR ECONOMICE…………………………………..71
3.1. Apariția crizelor economice de sistem……………………………71
3.2. Controlul asupra rutelor petrolului…………………………………76
3.3. Consecințe în plan social………………………………………………79
Capitolul 4. STUDIU DE CAZ. ANALIZA CONFLICTULUI DIN – EX-IUGOSLAVIA…………………………………………………………………………..82
4.1. Cronologia unui veac de neliniște………………………………….82
4.2. Primele sancțiuni economice ale Comunității Europene: absența voinței politice, sau absența mijloacelor?…………………………………..85
4.3. Campania aeriană a NATO…………………………………………..89
CONCLUZII FINALE ȘI PROPUNERI…………………………………………..91
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..94
ANEXE……………………………………………………………………………………………99
Anexa nr. 1. Schema globalizării. Momente importante ale evoluției globalizării……………………………………………………………………………………….99
Anexa nr. 2. „Declarația de la Siena” cu privire la criza globalizării economice – Siena, Italia, Septembrie, 1998 -………………………………………101
Motto: „Marea sfidare a Secolului XXI : „decalajul imens dintre modelul economic sofisticat, denumit globalizare – și cel tradițional bazat pe state – națiune”
(Henry Kissinger)
Introducere
Relațiile internaționale actuale sunt rezultatul unei permanente înfruntări, alinieri și realinieri de forțe colective, state sau organisme para-statale. În aceasta dinamică permanentă, cursul evenimentelor e fundamental determinat de factorul principal de initiațivă, în funcție de acțiunea căruia se adaptează forțele secundare, prin asociere sau opoziție cu cel dintâi.
În zilele noastre, relațiile internaționale se desfășoară sub semnul globalizării, rezultat politic final a trei mari șocuri la scară mondială petrecute în secolul al XX-lea: Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial și Războiul Rece. În această cursă istorică în trei etape, în fruntea clasamentului s-a situat puterea care a adaptăt cel mai eficace la condițiile zilelor noastre civilizația libertății și a democrației, pe temeiul celui mai rapid și masiv progres economic și tehnologic, Statele Unite ale Americii.
Tendința dominantă, unanim recunoscută a vremii este globalizarea, adică integrarea, la scară globului, a principalelor forțe ale economiilor naționale, tot mai puțin naționale și tot mai mult dependente de centrele globalizatoare. Din sfera tehnologiei și a economiei, globalizarea se revarsă tot mai puternic în cele mai variate domenii ale vieții sociale: raporturi politice, civilizație, cultură, mentalități etc. Globalizarea e “stadiul suprem” al tendinței istorice de constituire a unor largi zone de interdependență -politică imperială, cu deosebirea că, în procesul globalizării, interdependența tinde să cuprindă întreg globul și că se realizează nu prin juxtapuneri teritoriale, cât mai ales prin integrări structurale.
Mulți au văzut în pașnica prăbușire a zidului Berlinului și în apusul imperiului sovietic ivirea sfârșitului politicii. Ei se credeau acostați într-o era plasată dincolo de socialism și capitalism, de utopie și emancipare, între timp însă, astfel de serbari de adio și-au pierdut din intensitate. Cu atât mai mult cu cât „globalizarea” -cuvântul „de groază” nelipsit din nici un discurs public contemporan – indică la polul opus declinului politicii, o evadare a politicului din sfera categorială a statului național, ba chiar și din schema ce deosebește acțiunea „politică” de cea „nepolitică”.
Un singur lucru este clar: aproape fiecare din cele 2822 reviste academice despre globalizare scrise în 1998 conțin propria definiție. La fel și cele 589 cărți noi despre acest subiect publicate în acel an. Am precizat anul 1998 deoarece este de referință prin modul în care au luat amploare teoriile privind globalizarea, deficitele acesteia și efectele pe termen lung.
Cel dintâi impuls al globalizării a venit în secolul trecut din Europa, zona cea mai avansată a lumii, unde, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, a pornit lupta pentru ceea ce un cugetător german al vremii a numit „dominium mundi”. În două rânduri, în 1914 și în 1939, Germania, imperială și apoi național-socialistă, a încercat să-și impună hegemonia în Europa, preludiu la hegemonia mondială: Griff nach der Weltmacht, „asaltul la puterea mondială”, potrivit titlului unei lucrări germane consacrate temei. Iesirea din cursă a Germaniei, în 1945, nu în ultimul rând pentru că și-a desfășurat lupta mondială în numele unei ideologii și politici exclusiviste, a adus în prim-planul globalizării aspirațiile unui alt candidat la hegemonia mondială, Uniunea Sovietică.
Cu resursele imense de care dispunea și cu o ideologie de răsunet internațional „eliberarea proletariatului de sub exploatarea capitalistă” și „emancipărea popoarelor subjugate de imperialism” -, Uniunea Sovietică părea mult mai aptă decât Germania să câștige cursa mondială în care se angajase. Efortul ei a fost însă subminat și, în cele din urmă, condamnat de sistemul de comandă, ineficace și contraproductiv, în sfera economiei, și de regimul sufocant, autocratic-totalitar, de conducere politică.
Statele Unite ale Americii au intrat în cursa globalizării prin reacție față de expansionismul puterilor concurente care le amenințau interesele imediate și, în perspectivă, propria libertate. La capătul unor înfruntări la scară mondială care au constituit esența istoriei universale în secolul al XX-lea, SUA au rămas singura supraputere, singura purtătoare a funcției globalizării în zilele noastre. Dar procesul globalizării se afla încă în curs de desfășurare, departe de a fi încheiat, iar posibilitățile de evoluție a situației în funcție de această tendință dominantă a relațiilor internaționale sunt multiple.
Pornită din sfera economiei și a tehnologiei, globalizarea are astăzi că imperativ imediat asigurarea împotriva armelor de distrugere în masă, „ușor de produs și ușor de ascuns”, așadar un obiectiv care ține de domeniul securității. Cea mai sigură apărare împotriva acestui pericol din sfera tehnologiei moderne în rapidă dezvoltare și în largă difuzare este propagarea libertății pe tot globul, asigurarea condițiilor pentru evoluția spre societăți deschise și spre democrație în toate țările rămase într-un stadiu arhaic de dezvoltare, incompatibil cu imperativele lumii contemporane. Acesta este, de altfel, conținutul esențial al mesajului mondial al politicii americane, în perfectă concordanță cu interesele multiple ale SUA.
Puterea care a preluat initiațiva globalizării s-a angajat în efortul de a impune la scară mondială condiția sine qua non a succesului politicii sale, triumful libertății, și, în perspectiva, democratizarea universală. Acesta este astăzi factorul de initiațivă principal în raporturile internaționale și aceasta este ideologia sa. Acțiunile acestui factor istoric principal de initiațivă în zilele noastre împart inevitabil globul în adepti și adversari ai politicii americane.
În rândul adversarilor principali ai acestui impuls istoric dominant se află, firește, Rusia cu ceea ce a mai rămas din sistemul său de popoare cucerite și de state vasale și fundamentalismul islamic. Înfrântă în confruntarea cu Occidentul în cadrul Războiului Rece, silită să abandoneze vaste spații din ceea ce constituise înainte de 1989 sistemul imperial sovietic și, odată cu acestea, și ideologia corespunzatoare-comunismul, Rusia oscilează între necesitatea adaptării la noile realități, implicit cooperarea cu învingătorii ei, în frunte cu Statele Unite ale Americii, și pornirile imperiale atavice, dorința de a conserva ceea ce i-a mai rămas din moștenirea Uniunii Sovietice și, în măsura posibilului, de a recupera măcar în parte pozițiile pierdute.
Necesitatea stringentă a modernizării și a asimilării valorilor lumii contemporane împinge, așadar, Rusia pe calea apropierii de SUA; fazele de slăbiciune reală sau presupusă a SUA -cel mai recent, criza irakiană -determină conducerea rusă să se apropie de alți opozanți ai politicii americane, atât din Europa Occidentală, cât și din lumea islamică, în scopul slăbirii presiunii externe și a miscărilor interne care tind spre democratizare. Prin potențialul și prin aspirațiile conducerii ei, Rusia rămâne principala piedică în calea liberălizării mondiale. „Russia first” -echivalentul formulei „Germany first”, care în timpul celui de Al Doilea Război Mondial indică ținta primordială a strategiei americane e un principiu director care se impune cu evidență în situația mondială actuală. Amenințată ea însăși de masa covârșitoare de populație islamică pe care a cuprins-o de-a lungul secolelor în frontierele sale în continuă expansiune, Rusia nu ezită să sprijine fundamentalismul cu orientare antiamericană, ale cărui acțiuni speră să-i fie benefice. Acesta este și nu altul rostul înzestrării Iranului teocratic cu mijloacele tehnicii nucleare, piedică în calea eforturilor de denuclearizare militară a globului, desfășurate de SUA și de unii dintre aliații ei. A două rezistență în ordinea însemnătății față de globalizare vine din partea lumii islamice, mai exact din partea fundamentalismului islamic, „fundamental” ostil modernizării și valorilor civilizației contemporane. Produs al unei lumi arhaice, oprită în evoluția ei în stadiul actual de învațăturile Profetului, fundamentalismul a descoperit o armă eficace, terorismul, capabil să administreze lumii civilizate lovituri grele, care pot deveni chiar nimicitoare, dacă Islamul retardatar va intra în posesia mijloacelor de distrugere în masă -constatare care se aplică atât statelor cu capacități tehnice puternice, cum e Iranul teocratic, cât și organizațiilor clandestine care dispun de resurse financiare însemnate și care pot să-și procure arme de distrugere în masă mai puțin sofisticate decât cele nucleare, nu însăși mai puțin primejdioase. În rândul statelor fundamentaliste, de dată aceasta însă ale fundamentalismului comunist, se situează Coreea de Nord, care își consolidează capacitatea nucleară incipientă în scopuri militare sau, mai probabil, că mijloc de șantaj, pentru a-și asigura supraviețuirea.
Aliat principal al Statelor Unite în vremea Războiului Rece, în cadrul Alianței Nord-Atlantice, Europa Occidentală e profund divizată în faza actuală a globalizării. Tendința ostilă politicii americane s-a manifestat puternic în criza irakiană, în desfășurarea căreia, neîncheiată încă, Franța și Germania s-au distanțat hotărât și deschis de initiațiva SUA.
Vechi resentimente cole irakiană -determină conducerea rusă să se apropie de alți opozanți ai politicii americane, atât din Europa Occidentală, cât și din lumea islamică, în scopul slăbirii presiunii externe și a miscărilor interne care tind spre democratizare. Prin potențialul și prin aspirațiile conducerii ei, Rusia rămâne principala piedică în calea liberălizării mondiale. „Russia first” -echivalentul formulei „Germany first”, care în timpul celui de Al Doilea Război Mondial indică ținta primordială a strategiei americane e un principiu director care se impune cu evidență în situația mondială actuală. Amenințată ea însăși de masa covârșitoare de populație islamică pe care a cuprins-o de-a lungul secolelor în frontierele sale în continuă expansiune, Rusia nu ezită să sprijine fundamentalismul cu orientare antiamericană, ale cărui acțiuni speră să-i fie benefice. Acesta este și nu altul rostul înzestrării Iranului teocratic cu mijloacele tehnicii nucleare, piedică în calea eforturilor de denuclearizare militară a globului, desfășurate de SUA și de unii dintre aliații ei. A două rezistență în ordinea însemnătății față de globalizare vine din partea lumii islamice, mai exact din partea fundamentalismului islamic, „fundamental” ostil modernizării și valorilor civilizației contemporane. Produs al unei lumi arhaice, oprită în evoluția ei în stadiul actual de învațăturile Profetului, fundamentalismul a descoperit o armă eficace, terorismul, capabil să administreze lumii civilizate lovituri grele, care pot deveni chiar nimicitoare, dacă Islamul retardatar va intra în posesia mijloacelor de distrugere în masă -constatare care se aplică atât statelor cu capacități tehnice puternice, cum e Iranul teocratic, cât și organizațiilor clandestine care dispun de resurse financiare însemnate și care pot să-și procure arme de distrugere în masă mai puțin sofisticate decât cele nucleare, nu însăși mai puțin primejdioase. În rândul statelor fundamentaliste, de dată aceasta însă ale fundamentalismului comunist, se situează Coreea de Nord, care își consolidează capacitatea nucleară incipientă în scopuri militare sau, mai probabil, că mijloc de șantaj, pentru a-și asigura supraviețuirea.
Aliat principal al Statelor Unite în vremea Războiului Rece, în cadrul Alianței Nord-Atlantice, Europa Occidentală e profund divizată în faza actuală a globalizării. Tendința ostilă politicii americane s-a manifestat puternic în criza irakiană, în desfășurarea căreia, neîncheiată încă, Franța și Germania s-au distanțat hotărât și deschis de initiațiva SUA.
Vechi resentimente colective, care își au originea îndepărtată în deznodământul celui de Al Doilea Război Mondial și care s-au accentuat pe măsura afirmării supremației americane, s-au exteriorizat puternic după intervenția SUA în Irak, prolog al unei noi politici față de lumea islamică. Intensitatea complexului antiamerican rezidă în hotărârea conducătorilor celor două state de a-și coordona politica cu adversarul tradițional al Occidentului după Al Doilea Război Mondial, în care scop au întreprins un pelerinaj în Rusia, pentru a-l întâlni pe actualul purtător al tradiției imperiale ruse.
În filigranul acestei evoluții recente, produs al convergenței frustrațiilor, se întrevede ideea lui Charles de Gaulle a „Europei de la Atlantic la Ural”, izvorâtă din reacția împotriva hegemoniei americane, tema reactualizată de Vladimir Puțin, părinte al formulei „Marea Europă”. Opțiunea franco-germană a separat Uniunea Europeană în două curente de opinie, dacă nu chiar tabere; mai grav încă, ea a dat naștere unei profunde îngrijorări în țările Europei Răsăritene de curând eliberăte de sub dominația tirănică a URSS.
Ceea ce s-a numit „axa Moscova-Berlin-Paris” a trezit suspiciuni profunde în rândul acestor popoare și chiar mai adânci în rândul celor care așteaptă încă eliberarea de sub opresiunea imperială rusă. Prin reacție, orientarea acestora spre SUA și spre aliații puterii americane, Marea Britanie în primul rând, s-a consolidat. Fragilă încă înainte de criza irakiană, unitatea Europeană în curs de constituire a fost mult slăbită de această încercare. În sens invers, la capătul rasaritean al lumii eurasiatice, Japonia a devenit din principalul adversar al SUA, în timpul celei de a două conflagrații mondiale, un aliat fidel, reazem al politicii americane în Oceanul Pacific.
Dupa destrămarea URSS, în 1991, înfruntarea de civilizații în Irak a evidențiat cel mai puternic tendințele majore ale relațiilor internaționale la scară mondială. Irakul s-a dovedit nodul în care s-au împletit firele celor mai însemnate tendințe ale politicii mondiale și acțiunea forțelor care le propulsează: SUA în plină înfruntare cu fundamentalismul sau autocrația islamică; Islamul și diversele tendințe care se manifestă în cadrul acestui însemnat segment al lumii contemporane; Europa Occidentală sau unii membri de frunte ai ei în căutarea unei identități proprii în raport cu puterea tutelară americană, greu suportată după ce funcția ei protectoare față de amenințarea Sovietică și-a pierdut însemnătatea; Europa Centrală și Răsăriteană, care simt încă puternic stigmatul dominației totalitare sovietice și îsi orientează speranțele de securitate spre SUA și Tratatul Nord-Atlantic (NATO); Rusia, care pândește conjuncturi favorabile speranțelor conducerii ei postcomuniste de a păstra și recupera cât mai mult din moștenirea imperială destramată și care rămâne suportul principal al rezistenței generale împotriva globalizării libertății; minusculul stat Israel, vârf de lance al SUA în lumea islamică, dar și aliat incomod în diferite împrejurări, cu rol însemnat în evoluția situației din Orientul Apropiat și Mijlociu, teren de predilecție, în condițiile actuale, al înfruntării forțelor angajate activ sau pasiv în procesul globalizării; marea necunoscută care este China, a cărei opțiune finală între autocrație, derivată din totalitarismul comunist și libertate, este imprevizibilă, dar care, neîndoielnic, va avea o influență imensă în evoluția generală.
Acestea sunt piesele principale și din ce în ce mai strict interdependențe ale caleidoscopului mondial în etapa actuală a globalizării, piese care se vor grupa și regrupa în anii și deceniile următoare. Sigur este însă ca, initiațivă la scară mondială aparține astăzi și va aparține în viitorul previzibil Statelor Unite ale Americii, care își desfășoară din ce în ce mai energic acțiunea în numele libertății universale. Este o politică fără drum de întoarcere, deoarece, după cum s-a spus, Statele Unite nu au altă alegere decât între a fi „sau Roma, sau Cartagina”.
A existat o perioadă, în special între începutul și mijlocul anilor 90, în care un număr de autori celebri susțineau că globalizarea a însemnat „sfârșitul statului”, „declinul statului”, „dizolvarea statului”, „transcendența statului” . Ideea de bază aici, era că statul teritorial a ajuns la perioada de expirare istorică odată cu sosirea globalizării, și acum se află pe cale de dispariție. La rândul lor, de la mijlocul anilor 90 încoace, alți gânditori au reacționat la exageratele afirmații că statul este în declin și dizolvare, susținând că statele, de fapt , erau mai sănătoase, mai puternice și mai diferite că niciodată.
Din aceasta perspectivă, globalizarea nu a însemnat sfârșitul statului ci a dat naștere la un tip diferit de stat, unul cu atribute pe care nu le-a mai avut înainte. Un exemplu în acest caz este că astăzi, statele naționale, într-o lume globalizată, depind de entități aflate dincolo de jurisdicția lor națională, capitalul global și elitele capitaliste globale, de exemplu, sau de variate grupări globale, incluzând mișcări sociale transnaționale, în unele cazuri. Privind la statul contemporan, observăm că el își exercită suveranitatea într-un mod foarte diferit decât în trecut. Suveranitatea, așa cum o înțelegem tradițional, înseamnă că statul să aibă o autoritate supremă, unilaterală asupra teritoriului său și asupra populației care trăia acolo.
Acest fel de suverănitate a dispărut astăzi. Astăzi oamenii vorbesc despre „suverănitate partajată”, „suverănitate articulată”, „suverănitate comună”. În orice caz, suveranitatea în sensul tradițional westphalian, nu mai este un atribut la care orice stat, chiar și cel mai puternic poate să aspire.
Există, de asemenea, teorii curente despre cum statul și-a schimbat programele sociale sub impactul globalizării precum și comportarea sa militară. Dar punctul de convergență al unor teze mai nuanțate care au început să apară, este că globalizarea nu distruge statul, ci schimbă statul. E interesant să detectam aceste schimbări, și totodată să recunoaștem că globalizarea nu afectează toate statele în același fel. Statele nu sunt egale. Astfel, de exemplu, consecințele globalizării asupra unui stat precum Canada, comparat cu Bhutan sau SUA, pot fi într-adevăr foarte diferite.
Dacă definim globalizarea că occidentalizare, de exemplu, atunci într-adevăr am putea-o regăsi în imperialism și colonialism pe o perioadă de mai multe sute de ani. Dar dacă vom consideră globalizarea că liberalizare, adică dispariția controlului statului asupra mișcărilor de bunuri, bani, idei și oameni între țări, atunci s-ar putea spune că a existat globalizare în secolul al XIX-lea, urmat de o perioadă de diminuare, și apoi de o renaștere a globalizării în perioada recentă. Dacă globalizarea înseamnă multiple conexiuni transplanetare între oameni, atunci imensa creștere a acestor conexiuni suprateritoriale a început acum 50 sau 60 de ani.
Cel mai util și precis fel de a gândi globalizarea, este de a o consideră un proces de multiple conexiuni trans-planetare între oameni. Prin trans-planetare, se înțelege o situație în care oamenii oriunde s-ar afla ei, pot avea legături directe între ei. Acest sens restricțiv ne ajută să înțelegem ceea ce este specific global despre globalizare. Deseori, „globalizarea” se îmbină cu alte noțiuni și alți termeni care deși importanți , sunt definiți de un vocabular. Astfel, globalizarea nu se referă doar la relații internaționale între unități teritoriale, precum statele națiune. În mod similar, ea nu se referă doar la politicile de liberalizare economică și nu este același lucru cu americanizarea sau occidentalizarea.
Toate aceste atribute au o legatură cu globalizarea, dar procesul de globalizare se referă la multiple conexiuni între oameni pe tot întinsul planetei.
De exemplu, democrația în economia globală este o valoare de bază, una care este esențială atât demnității umane cât și unei societăți sănătoase. În cel mai general sens, democrația înseamnă conducerea de către popor. Democrația înseamnă oameni luând decizii colective care își construiesc un destin comun. Înseamnă oameni care iau decizii având șanse egale de participare, incluzând dreptul de a nu participa. Înseamnă oameni având capacitatea de a lua decizii în comun în mod deschis, astfel încât fiecare este la curent cu totul , fiecare știe ce opțiune are, și fiecare știe despre ce gândesc alții. Este o situație în care oamenii acționează de asemenea cu responsabilitate colectivă a deciziilor și acțiunilor lor. Democrația este o responsabilitate și în aceeași măsura și un drept.
Democrația liberală modernă este o modalitate de a pune în aplicare aceste principii generale de luare de decizii deschise, libere, egale și responsabile. Dar democrația liberală cu accentul ei pe alegeri periodice, în care partidele competiționează pentru a-și trimite membrii în instituții reprezentative, și cu variatele drepturi cetățenești legate de aceste feluri de procese, este o manifestare a democrației -specifică din punct de vedere cultural și istoric. Conducerea de către popor poate fi asigurată pe diferite căi.
De aceea, cred că este o eroare să susținem, la fel cum administrația Bush o face astăzi în Irak, ca un model specific cultural și istoric al democrației înseamnă democrația însăși. Democrația este mult mai variată decât aceasta. De-a lungul istoriei s-au cunoscut multe forme de democrație, astfel că astăzi ne aflăm în fața întrebării dacă lumea globalizată este una în care trebuie să regândim fundamental ceea ce înseamnă democrația și cum poate fi ea practicată.
Dacă, în acest context, vorbim de așa ziși consumatori suverani și deficitele democratice trebuie să ne referim, în primul rând la noțiunea de democrație generată de piață, care poate genera o contradicție a termenilor deoarece, în practică, piața nu este o arenă unde toți oamenii au posibilități egale de participare și angajament. Este un loc cu enorme ierarhii ale posibilităților, în funcție de țară sau regiune, clasă, venit, sex, rasă, vârstă, etc. Multe structuri sociale determină faptul că piață nu este un loc de oportunități egale de participare, și astfel ideea că piața este democratică în această privință este cu totul greșită.
Cu privire la deficitul democratic în globalizarea contemporană, analiza se bazează pe trei dimensiuni. Prima se referă la cetățeni ca indivizi și la ignoranța lor atât despre globalizare cât și despre cum este ea condusă. Nu poate să existe o situație democratică, adică una în care oamenii determină deciziile care stau la baza destinului lor într-o manieră colectivă, egală, liberă, deschisă și responsabilă, dacă oamenii nu au habar despre condiția lor actuală.
Dincolo de cheștiunea ignoranței cetățenești, a două zonă importantă de deficit democratic se referă la problema procesului instituțional. Prin aceasta, ințeleg că metodele prin care deciziile despre globalizare sunt luate, atât în state naționale, guverne locale, instituții regionale sau instituții de control global, sunt departe de a fi democratice, și sunt lipsite de posibilități esențiale pentru participare democratică și responsabilitate.
În al treilea rând, există bariere importante ale structurii sociale care împiedică oamenii să aibă posibilități egale de participare democratică. Democrația autentică este subminată de situații din lumea în care trăim, unde există structuri sociale ierarhice arbitrare bazate pe sex, rasă, tara, clasă, vârstă, regiune urbană sau rurală, cultură etc., care determină că unii oameni să aibă mai multă vizibilitate, mai multe șanse de conștientizare, participare și control decât alții. Globalizarea contemporană este subminată de toate aceste trei probleme, adică ignoranța cetățenească, procesul instituțional și ierarhiile social structurale, și aceasta face să ne aflăm în față unei incredibile situații nedemocratice.
Capitolul 1
STADIUL CUNOAȘTERII PROBLEMATICII
1.1. Războiul global -condiționări economice
„Era globalizării a murit. Motivul este americanizarea globalizării ca proiect politic, ca urmare a politicii externe promovate de președintele Bush, politică axată pe protejarea intereselor americane mai curând decât pe răspândirea valorilor democrației către colțurile îndepărtate ale planetei”.
Întristat, John Gray constata că misionarii globalizării nu au remarcat față neagră a acesteia, confundând succesele efemere de la bursă cu victoria definitivă a globalizării și sfârșitul istoriei. În plus, protecționismul economic practicat de americani, laolaltă cu politică anti-Kyoto, provoacă decepție în Europa, care văzuse anii după căderea zidului Berlinului ca fiind o perioadă de răspândire a „capitalismului democratic” în lume de către americani.
Dar dacă globalizarea nu a reprezentat niciodată un proiect al unei societăți de binefacere? Probabil că o asemenea viziune ar fi salvat de la decepție inclusiv universitari precum Ulrich Beck, un coleg al lui Gray la LSE. Articolul său scris la puțină vreme după atentatul terorist de la 11 septembrie 2001, se intitulează „Cernobîlul globalizării”, cu referință la valul de neîncredere în energia nucleară după accidentul de la Cernobîl. Beck merge mai departe decât Gray: atacurile teroriste sinucigașe au dezvăluit lumii întregi „vulnerabilitatea civilizației Occidentale”, și nu doar americane, scoțând în evidență totodată conflicte pe care globalizarea le poate scormoni. Beck vede cum cade perdeaua de fum neoliberală care ne făcea să credem că economicul primează în fața politicului, și că rolul statului diminuează într-o lume globalizată. Ideea conform căreia economia de piață liberă este panaceul universal al problemelor omenirii și-a dovedit lipsa de fundament, ba mai mult, ea este o „iluzie periculoasă”.
Problema poate fi mai complexă dacă luam în considerare actorii de pe scena internațională. Rolul statului american se poate diminua acasa dar în nici un caz nu își poate permite același lucru „în deplasare” . Nu același lucru se poate spune despre state mici fără ambiții mari. În cazul lor, ar fi imposibil să vedem o întărire a rolului statului într-o lume globalizată care are nevoie de granițe permeabile. Globalizarea are mai multe viteze. Din păcate Beck pune în același coș toate statele lumii care n-au fost și nu vor fi niciodată egale, iar în plus, antagonismele create de globalizare pot crea tensiuni și chiar terorism.
Globalizarea însăși este cauza terorismului? se întreabă Beck.
Răspunsul său este negativ, dar demnitatea umană, politicul și economicul trebuie să conlucreze, identitatea culturală trebuie să fie luate în considerare în viitor pentru a nu crea excluși periculoși pentru Occident, spune el.
Dar piața însăși nu este creatoare de echitate și toleranță. A crede că toate relele se vor încheia odată cu reducerea rolului statului e o iluzie periculoasă, spunea Beck. Mai este un drum lung până când rolul unei firme private fie ea și transnațională va fi să se ocupe de bunăstarea cetățenilor….
Globalizarea, ca și fenomen, a apărut, după unii specialiști, o dată cu primele relații economice interstatale, adică o dată cu întemeierea primelor relații interstatale care au fost preponderent comerciale.
De aceea comerțul este privit, pe bună dreptate, ca și motorul și promotorul globalizării.
Dar acesta se referă la relații globale pur economice, bazate pe capital și pe liberă circulație a mărfurilor.
Dar cât de progresistă poate fi o politică ce permite libera circulație a banilor, dar nu și a persoanelor?
Unde se află latura umană a politicii de globalizare a capitalului?
Globalizarea modernă înseamnă mai mult decât simple relații comerciale. Deși în ultimul timp totul a devenit o marfă, totul este de vânzare, ea înseamnă și apariția unor relații multilaterale interconectate de natură economică, socială, politică, umană și structurală.
O dată cu progresul civilizației, s-a simțit nevoia înființării unor organisme mulținaționale care să reglementeze aceste relații prin mecanisme specifice. Au luat ființă, astfel, organisme internaționale cum ar fi O.N.U., F.M.I., Banca Mondială, G.A.T..T. (Acordul General Pentru tarife și Comerț), W.T.O. (Organizația Mondială a Comerțului), G8 (Grupul celor 8 – Grupul celor mai dezvoltate țări), N.A.T.O., specializate fiecare într-un domeniu precis al relațiilor, înzestrate cu putere de decizie și cu sisteme de reglare a „scurtcircuitelor” care se pot ivi în lumea modernă.
Scopul inițial al acestor instituții a fost acela de a asigura echilibrul politic și social în condițiile existenței a două blocuri cu organizare economico-politico-socială antagonistă.
Căderea organizării statale de tip comunist a atras după sine și necesitatea regândirii și restructurării sistemului instituțional descris mai sus.
Astfel, unele instituții, prin politica lor, au rămas în urma istoriei și s-au desființat (C.A.E.R. -Consiliul de Ajutor Economic Reciproc-și Tratatul de la Varșovia), iar altele, de sorginte Occidentală, mult mai deschise la condiții noi de existență și mult mai maleabile, și-au schimbat radical optica, sau au fost forțate să se supună unor „modernizări” politice și structurale.
În acest fel, ONU, care ar fi trebuit să fie garantul păcii și stabilității mondiale, s-a transformat în legiuitorul încălcării propriei Carte, rezoluțiile sale fiind, atunci când nu au corespuns cu interesele marilor puteri, ori ignorate, ori încălcate în dese rânduri.
F.M.I. și Banca Mondială, inițial două organisme pur financiare, joacă în prezent un rol hotărâtor în stabilirea macroplanificării și strategiilor de dezvoltare în special în țările în curs de dezvoltare, acordurile încheiate între acestea și guvernele naționale, nefiind altceva decât niște dictate fără nici o legatură cu dezvoltarea statului împrumutat, ci urmărind două scopuri principale: 1. profitul și 2. sporirea controlului financiar și politic asupra guvernului respectiv.
În prezent, toate aceste instituții sunt menite de a elabora și aplica politici internaționale care să permită ajustarea continuă si diferențiată a structurilor și organizării statale ori regionale, în scopul obținerii unor foloase materiale imediate sau întârziate în beneficiul marilor puteri.
Așadar, că o prima concluzie, după analiza celor prezentate mai sus, putem să creionăm globalizarea ca fiind ansamblul de sisteme și mecanisme internaționale supraguvernamentale, economice, sociale, politice, militare și de ajustare structurală folosite ca și instrumente care permit acumularea continuă de capital în folosul celor bogați și în detrimentul celor săraci.
Însă, globalizarea nu înseamnă numai atât, ea se caracterizează printr-un grad de interdependență care merge dincolo de simplă extindere a comerțului internațional, indicația principală a internaționalizării economiei în trecut. Ea include integrarea producției în afără granițelor naționale, cu creșteri semnificative ale investițiilor internaționale pe care le fac companiile mulținaționale. Producția de automobile, de exemplu, care timp de secole a fost concentrată pe plan național, este realizată acum la nivel global. Mașinile sunt asamblate din părți componente care sunt produse de către numeroase companii furnizoare în multe țări. General Motors, de exemplu, are o prezență globală în mai mult de 200 de țări, efectuând operații în 50 de țări și are 30.000 de companii furnizoare răspândite în întreaga lume.
Globalizarea nu este doar o schimbare în relațiile de producție și de aprovizionare. Ea afectează sectorul de servicii, livrarea și vânzarea serviciilor private și publice, deși acestea sunt încă adaptate piețelor și condițiilor locale, venind din ce în ce mai mult din întreprinderile mulținaționale. Un aspect al globalizării este rețeaua extinsă și diversă a furnizorilor.
Însă efectele în plan social și economic ale acestei globalizari pot fi devastatoare în momentul când o companie mulținațională decide să se retragă de pe o anumită piață, rezultând din aceasta pierderea locurilor de muncă și un impact negativ puternic asupra stabilității economice și chiar politice dintr-o anumită țară.
Spre exemplu, închiderea unei fabrici de mingi a firmei importante, localizată într-o regiune a Chinei, a produs pagube de sute de milioane de dolari guvernului chinez, peste 100.000 de oameni (angajați ai industriei pe verticală și orizontală asociate cu fabrica de mingi) rămânând fără locuri de muncă.
Intervenția la bursă a speculatorilor, poate produce, de asemenea, mai mici, sau mai mari dezastre în plan economic și social.
Astfel, dacă până la sfârșitul deceniului al VIII-lea, tranzacțiile bursiere priveau, în proporție de 75-80%, tranzacțiile de portofoliu (acțiunile se tranzacționau pentru a se cumpără, efectiv, fabrici și a se investi pentru rentabilizarea sau sporirea profitului acestora), după acesta perioadă a crescut ponderea tranzacțiilor speculative (acțiunile se vând și se cumpără pentru perioade scurte și foarte scurte de timp, de la o zi până la două saptămâni, fără a mai interesa nimic altceva decât profitul), ajungând în acest moment că ponderea acestora să depășească 90%.
Este de la sine înțeles ca, pentru un astfel de jucător la bursă, efectele în plan social și economic ale tranzacțiilor pe care le efectuează nu sunt interesante și nu contează.
Se poate întâmplă că o simplă tranzacție bursieră speculativă să aibă ca rezultat pierderea locurilor de muncă a câteva zeci, sute, poate chiar mii de oameni, cu efecte imediate negative în planul economic.
Deșigur că astfel de tranzacții trebuie limitate, însă nici un guvern nu a fost interesat să lanseze politici care să ducă spre o astfel de limitare.
Societatea civilă a luat, însă, atitudine și s-a constituit o organizație (Asociația pentru Taxarea Tranzacțiilor Financiare în Beneficiul Cetățenilor) cu filiale în peste 30 de state care militează pentru introducerea unei taxe pe tranzacțiile financiare care să limiteze tranzacțiile speculative. Aceasta taxă -Taxa Tobin (de la numele celui care a propus-o, economistul american, câștigător al premiului Nobel pentru economie, James Tobin), în cuantum de 0,1%, ar urma să facă subiectul unui fond (care ar putea depăși 50 de miliarde de dolari anual), din care să fie susținute programele de dezvoltare a regiunilor sărace ale planetei.
Aceasta taxă este o „taxă pe păcat”, privită puțin în sens invers: dacă taxele pe alcool și tutun sunt „colectate” în majoritate de la cei săraci (consumatorii cei mai numerosi), taxa Tobin urmează să fie colectată de la cei mai bogați oameni ai planetei.
Problema cea mai spinoasă nu o constituie, totuși, taxa în sine, ci cum și cine va administra banii. Este de domeniul deopotrivă al hilarității și al ilarității că există propuneri care dezvoltă ideea că, dată fiind bază logistică și specialiștii angajați, taxa Tobin ar trebui să fie administrată de F.M.I. și Banca Mondială.
Globalizarea definește, de asemenea, mișcarea rapidă și fără precedent a capitalului. Aceasta interdependență și integrare este facilitată de noile tehnologii, în special cele care privesc comunicarea și tehnologia informației.
Deși globalizarea este legată de un număr de schimbări tehnologice și de altă natură care au ajutat la stabilirea unei legături mondiale mult mai strânse, există, de asemenea, elemente ideologice care au influențat puternic dezvoltarea sa.
Asemenea elemente ideologice au dat naștere la o doctrină (războiul de prevenire) care permite intervenția armată în orice parte a globului fără avertisment și fără consultarea comunității internaționale, în scopul asigurării supremației unui așa numit mod de viată proclamat drept cel mai potrivit aspirațiilor umane. Acest mod de viață este bazat pe consum, însă acești consumatori sărăcesc planeta de resurse, folosirea exagerată a bunurilor și serviciilor moderne are și va avea serioase consecințe pentru bunăstarea speciei umane și a planetei. La nivel global, circa 1,7 miliarde de locuitori au intrat în „clasă consumatoare”, ceea ce înseamnă că au adoptat modul de alimentatie, sistemele de transport și stilul de viață care erau limitate în ultimul secol la cele mai bogate state din Europa, America și Japonia. Numai în China au intrat în rândul consumatorilor în această perioadă circa 240 milioane de persoane. În prezent în SUA numărul mașinilor depaseste cu mult numărul deținatorilor de permis.
Aceasta este o altă consecință cu efect distrugător al promovării globalizării industriale.
Consumul și promovarea societății de consum, capitalul și dorința nestavilită de acumulare de capital, au drept consecințe imediate (care se repercutează pe termen lung) industrializarea excesivă, industrializare care consumă resursele limitate ale planetei. Planeta se află în pragul colapsului ecologic, dezvoltarea durabilă fiind numai un panaceu fără fond menit să amorțească vigilența oamenilor și a organizațiilor ecologiste.
Adevărul este ca, absorbiți de nevoia satisfacerii trebuințelor imediate, din ce în ce mai puțini oameni se gândesc să intervină pentru stoparea poluarii mediului, iar politicile criminale de acumulare de capital cu orice preț sunt puse în practică fără o opoziție capabilă să le stavilească.
Mânate de la spate de către F.M.I., Banca Mondialăsi de politica forței și a utilizării forței, guvernele statelor fac prea puțin să limiteze degradarea factorilor de mediu și merg nestingherit spre un Război global susținut de fanatismul religios cu rezonanta extrema în rândul celor mulți și săraci, adică cei peste 4 miliarde de locuitori ai planetei.
Au trecut aproape patru ani de la atentatele din 11 septembrie 2001 care au răscolit din temelii întreaga lume. Efectele lor în lanț continuă și pentru că nu și-au epuizat inerțiile și se anunță a fi de durată și de mare impact pentru ordinea de pe planeta. Aceasta se schimbă cu pași repezi. Nici războaiele nu mai sunt ce-au fost. Nici țintele lor. Se rup vechi alianțe și se nasc altele noi. Serviciile secrete sunt tot mai active, dar și tot mai pândite de rateuri. Reale sau deghizate. Teroristul numărul unu al planetei rămâne de negăsit, iar dezastrele de la Madrid – Spania și Londra -Anglia confirmă pe deplin aceasta concluzie.
„Război împotriva terorismului“? Dacă ar fi vorba de un film, scenariul ar fi respins pe motiv că nu sta în picioare și are scopuri ascunse. Iată elementele sale neverosimile.
Primul: în 1999, apoi în 2001, talibanii au considerat că prezența lui Bin Laden pe teritoriul afgan împiedică recunoașterea lor internațională, motiv pentru care au propus Statelor Unite să-l elimine sau să-l neutrălizeze. De fiecare dată, Statele Unite au refuzat.
Faptul a fost dezvăluit de Laili Helms (negociatoare americană și nepoatpă prin alianța a lui Richard Helms, fost director al C.I.A.), cea care îi reprezenta în mod oficial pe talibani la Washington. Acesta nu a dat nici o dezmințire. De ce?
Al doilea: puțin înainte de atentatele de la 11 septembrie 2001, Bin Laden, inamicul public ce părea căutat cu asiduitate de peste trei ani, s-a dus linistit să-și îngrijească sănătatea în Dubai, iar aici s-a întâlnit cu un responsabil al C.I.A. (informație dezvăluită de Le Figaro în 31 octombrie 2001, dezmințită de Bin Laden într-un interviu)
Al treilea: după atentate, talibanii au propus din nou predarea lui Bin Laden, pentru a fi judecat într-o țară neutră. O asemenea soluție a fost aplicata în cazul atentatului de la Lockerbie, ajungându-se la condamnarea unui cetățean libian. Dar, Bush a refuzat imediat.
De ce?
Al patrulea: acum, toată lumea știe că Statele Unite l-au „creat“, finantat și înarmat pe Bin Laden pentru a controla Afganistanul. Mai puțin se vorbește despre faptul că, pentru scopuri asemănătoare, au utilizat aceste militii fanatice în Bosnia, Kosovo, Macedonia, Cecenia. De ce se respinge ideea analizării rolului lor în aceste războaie care au avut consecințe tragice?
Al cincilea: ni se spune că, pentru a garanta democrația și a respecta drepturile femeilor, trebuie eliminați talibanii. Dar cine le ia locul? Alianța Nordului a defunctului comandant Massoud, care are la activ un sângeros palmares al terorii și traficului criminal.
Cine a impus sharia islamistă la Kabul, în 1994? Nimeni altul decât Massoud (Alianța Nordului și alte grupări afgane care își disputa puterea au jefuit și au facut legea în calitate de seniori ai războiului. De aceea, la început, când au venit talibanii, populația a răsuflat usurată văzând că scapă de celelalte fracțiuni).
O contradicție flagrantă și în ceea ce privește fondul problemei: oricine știe că terorismul nu va fi eliminat cu ajutorul bombelor, ci prin atacarea nedreptăților și a opresiunilor care constituie terenul sau germinativ.
Va fi deci atacată foamea care bântuie în lume și pentru a cărei eliminare ar fi suficiente 15 miliarde de dolari? Nu ! Va spori cu 40 de miliarde de dolari bugetul militar al Statelor Unite. Iar bugetele europene vor urma același curs. În loc să rezolve problema palestiniană, Bush a semnat, în noiembrie 2001, un uriaș contract (în valoare de 200 de miliarde de dolari) pentru construirea unui bombardier și mai teribil decât cele existente, Joint Strike Fighter.
Fiecare dintre victimele acestuia va umple buzunarele și așa burdușite ale celor doi constructori, Lockheed Martin și Boeing (alt exemplu: Clinton se află la sfârșitul mandatului, gata să semneze cu Coreea de Nord un acord de limitare a armamentelor, contra unui ajutor alimentar în valoare de un miliard de dolari, ceea ce ar fi facut caducă ideea scutului american antirachetă. Binînțeles că, o dată ajuns la putere, George W. Bush s-a grăbit să sufle în jarul din sobă, reaprinzând incendiul).
Toate acestea te fac să te întrebi dacă Războiul nu a fost decis cu mult înainte de atentate. Da, așa a fost, afirmă fostul ministru pakistanez de externe, Niaz Naik. Încă de la sfârșitul lunii iulie, „funcționarii americani mi-au vorbit despre un plan vizând lansarea unei acțiuni militare pentru rasturnarea regimului taliban și instalarea în locul acestuia a unui guvern alcatuit din „afgani moderați”. Operațiunea urma să se realizeze de la baze aflate în Tadjikistan, unde se instalasera deja consilierii Statelor Unite. Mi s-a spus ca, dacă acțiunea rămâne în picioare, ea va avea loc înainte de căderea iernii, spre jumatatea lunii octombrie sau mai târziu“ (se confirmă astfel, supozițiile unor autori care spun că o intervenție de asemenea importantă nu ar fi putut fi pusă la punct într-un timp atât de scurt). Cum pot fi explicate elementele neverosimile? „Prin acest Război, Statele Unite urmaresc, de fapt, cinci obiective mult mai ample: controlul asupra petrolului și gazelor din Asia Centrală; impunerea bazelor lor militare în inima Asiei, între China și Rusia; menținerea dominației americane asupra Arabiei Saudite; militarizarea economiei, ca « „soluție» pentru criza care mocnește; spargerea rezistenței lumii a treia și anihilarea luptei împotriva mondializării”. .
O superputere care urmărește cinci obiective deodată poate părea puternică. În realitate, ea își relevă și slăbiciunea. Tot mai contestate de țările lumii a treia la reuniunile O.M.C. (Organizația Mondială a Comerțului), de tinerii antimondialiști pe Internet și în stradă, Statele Unite (si aliații lor) reacționează prin intermediul războiului.
Dar, mai devreme sau mai târziu, diversele lor obiective intră în contradicție unele cu altele. Iar aroganța, reaua-credință și agresivitatea lor nu fac decât să sporească peste tot revolta. Imperiul este în criză. Oricine luptă pentru progres, justiție și pace trebuie să-și pună problema obiectivelor reale ale SUA, dacă vrea să înțeleagă ceea ce se întâmplă în jurul lui.
Este cu atât mai necesar cu cât înșiși liderii americani -care de obicei minimalizează amploarea acțiunilor lor -declară de această dată că Războiul va dura un timp îndelungat și că alte state vor deveni ținte. Pe de altă parte, aceiași lideri iau -în străinatate, dar și pe propriul teritoriu -măsuri de represiune extrem de grave, pe care le vor putea folosi împotriva oricărei opoziții politice, în special împotriva mișcării antimondialiste. Am intrat într-un altfel de Război, mai grav chiar decât precedentele. Trăim în epoca Războiului global.
Controlul asupra rutelor petrolului
Multe războaie „de neînțeles“ sunt, în realitate, războaie pentru aurul negru, se arată în cartea „Monopoly“ a lui Michel Collon. Mulținaționalele petroliere ale SUA și guvernul american ințeleg să controleze toate rutele ce permit exportul unor enorme cantități de petrol și gaze din Asia Centrală. Hărțile geografice din volumul menționat indică zonele care au neșansa de a se afla pe traseele către vest: Cecenia, Georgia, Kurdistan, dar și Iugoslavia și Macedonia. Câte ingerințe, atâtea războaie.
Hărțile arată și amenințările care planează asupra rutei estice (spre China și Japonia).
Cu atât mai mult cu cât C.I.A. sprijină activ milițiile islamiste uigure antichineze din Xingjiang.
La fel pe axa sudică, deoarece multinaționala americană Unocal acționează de mai multă vreme pentru a obține controlul asupra conductei ce va trece prin Afganistan și Pakistan.
Jan Aart Scholte – Universitatea Athabasca, Alberta, Canada – curs, februarie 2005 Beneficii uriașe primite la cheie. Afganistanul nu este singura țară victimă a Războiului pentru petrol și gaze. În afară de Irak, să cităm, între altele, zona Caucazului, Columbia, Algeria, Nigeria, Angola. Pe scurt, peste tot în lume unde se afla petrol și gaze, Statele Unite decid că regiunea le aparține; încearcă să-și instaleze acolo baze militare și declanșează sau incită la războaie considerate utile intereselor proprii.
Orice om de bun-simț. se întreabă: au, într-adevăr, Statele Unite nevoie de tot acest petrol pentru uzinele și automobilele lor, chiar presupunând că trebuie păstrat actualul model economic absurd, poluant și risipitor, unde litrul de petrol, plătit sub preț. producătorilor, este de fapt mai puțin scump, fără taxe, decât litrul de apă? Nu, Statele Unite nu au nevoie de tot acest petrol.
Rezervele din zăcămintele aflate în SUA sunt de trei până la cinci ori superioare celor din Asia Centrală. Iar cele de gaze naturale, de zece ori. Nu este deci vorba de a asigura, cum susțin Statele Unite la fiecare Război, „securitatea aprovizionărilor energetice”.
De aici, o nouă întrebare, tot logică: este petrolul scopul ultim al Statelor Unite? Nu, nu este un scop în sine. Este o armă, o posibilitate de șantaj.
În volumul „Monopoly“ Michel Collon sublinia : „Cine vrea să conducă lumea trebuie să controleze petrolul. Tot petrolul. Acolo unde se afla el”. În Războiul economic definitoriu capitalismului, Statele Unite ințeleg să dețină un mijloc de presiune strategic. Cum? Prin controlul asupra aprovizionării cu energie a marilor lor rivali (Europa și Japonia) și a altor țări care s-ar dovedi prea independente. De exemplu, dacă oleoductul ce merge din Caucaz spre vest este rusesc, și nu turcesc sau macedonean, Europa ar avea acces la un petrol pe care Washingtonul nu l-ar controla. De asemenea, când se pune problema instalării de baze militare în regiuni petroliere, Washingtonul nu se grăbeste să-și invite aici „dragii lui aliați”.
Acestea fiind zise, constituie petrolul o explicație suficientă a Războiului împotriva Afganistanului? Nu, iar Statele Unite știu bine cât este de greu de cucerit această țară. Britanicii și sovieticii au cunoscut deja eșecul.
Împiedicarea unei alianțe antihegemonice China-Rusia-Iran
Bineînțeles, marele principiu al oricărei politici imperialiste rămâne „dezbină pentru a domina“. după cum explica Brzezinski, Statele Unite se tem cel mai mult de ceea ce se întamplă pe continentul asiatic: „China ar putea fi pilonul unei alianțe antihegemonice ChinaRusia-Iran“. O asemenea alianță s-a conturat prin Grupul de la Shanghai, care reunește China, Rusia și patru republici din Asia Centrală: Kazahstan, Tadjikistan, Kirgizstan și Uzbekistan. Obiectivul: cooperare împotriva incursiunilor terorismului islamist și colaborare economică. O asemenea cooperare ar fi binevenită pentru aceste republici, afectate și ele de revenirea capitalismului și distrugerea URSS. Producția industrială a Kazahstanului și Tadjikistanului a scăzut cu 60%. Conform experților din cadrul U.S. Army, „un asemenea faliment economic este comparabil cu intrarea țării în Război“. Comentariul unui analist australian: „Noul Grup de la Shanghai ar putea să se transforme într-o puternică forță împotriva influenței Statelor Unite în regiune. Conform agenției ruse Interfax, India și Pakistan ar fi interesate să se alature acestei organizații“. Perspectiva insuportabilă pentru Statele Unite, care nu au admis niciodată, în nici o parte a lumii, crearea unei „piețe comune“ care să nu fie supusă lor. Un alt mare strateg, Henry Kissinger, prezintă strategia SUA: „Există tendința, sprijinită de China și Japonia, de a se crea în Asia o zonă a liberului schimb”.
O nouă criză financiară de amploare în Asia sau în democrațiile industriale ar accelera, cu siguranță, eforturile țărilor asiatice vizând un mai bun control asupra destinelor lor economice și politice.
Un bloc asiatic ostil, care ar aduna la un loc statele cele mai populate ale lumii și cu mari resurse și unele dintre cele mai importante țări industriale, ar fi incompatibil cu interesul național american. Din aceste motive, America trebuie să-și mențină prezența în Asia, iar obiectivul ei geopolitic trebuie să fie împiedicarea transformării acestui continent într-un bloc ostil (ceea ce ar surveni, foarte probabil, sub tutela uneia dintre marile ei puteri).
Deci, din nou dezbina pentru a domina. Căci, pentru Kissinger, cuvântul „ostil“ înseamnă ”nesupus intereselor companiilor mutinaționale americane”. În felul acesta, nu este deloc întâmplator faptul că Statele Unite au intervenit în Afganistan. S.U.A. au decis să utilizeze această țară situată în inima Asiei ca bază pentru viitoare acțiuni împotriva vecinilor: Rusia, Iran sau China. Washingtonul este interesat de vechea bază Sovietică de la Bagram, în Afganistan, dar soluția este și mai simplă -a transformat deja Uzbekistanul în bază militară și vrea să preia controlul asupra aeroporturilor din Turkmenistan. Scopul este alungarea trupelor ruse din regiune. Acest Război este, într-adevăr, extrem de folositor. Cu atât mai mult cu cât Statele Unite se așteaptă la unele dificultăți legate de actualele lor baze asiatice: cele din Coreea de Sud, Taiwan și Japonia. Instalarea de trupe americane în Uzbekistan a fost prezentată drept o măsura de urgență, decisă după atentatele de la 11 septembrie 2001. În realitate, Washingtonul și-a trimis aici, încă din 1999, beretele verzi, primind, totodată, numeroși ofițeri uzbeci în școlile militare americane. Tot în 1999, țara a fost inclusă într-o alianță militară antirusească, GUUAM: Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan și Moldova.
Practic, Statele Unite încearcă să-și formeze, în fiecare regiune strategică, un stat care să fie un fel de Israel al lor, portavionul lor. după Kosovo și Albania Mare, aleșii sunt Azerbaidjan și Uzbekistan.
În Caucaz, Azerbaidjanul și Georgia s-au integrat total în strategia SUA. Dimpotrivă, republicile petroliere din Asia Centrală sunt mai reticente, ceea ce contează pentru ele fiind elementele pro și contra ale unei apropieri economice și politice de China și Rusia. Cum să faci ca balanța să se încline în favoarea ta? să ne amintim maxima fostului secretar de stat american James Backer: „Nu trebuie să ne opunem integrismului decât atât cât ne dictează interesele”.
În curând, dacă republicile petroliere vor refuza să se supună, Statele Unite le vor destabiliza total, utilizând cu și mai mare intensitate milițiile islamiste cu bază în Afganistan.
Un scenariu experimentat deja în Kosovo: cu ajutorul bazei militare americane de la Camp Bondsteel și împreună cu aceasta teroriștii din cadrul UCK ( Armata de Eliberăre din Kosovo) au atacat sudul Serbiei, la finele lui 2000, și Macedonia, în primavara lui 2001. Astăzi, toate țările Asiei centrale sunt mai mult sau mai puțin angajate într-un Război împotriva acestor miliții panislamiste. Dintre care principală este Mișcarea islamică din Uzbekistan, antrenată la Mazer-i-Sharif, care găzduieste și miliții active în Cecenia și în provincia chineză Xiangjiang.
Grație Războiului (din 1991) împotriva Irakului, Statele Unite și-au putut implanta baze militare în Golful Persic. Grație Războiului împotriva Iugoslaviei, s-au instalat în Bosnia, Kosovo și Macedonia. De dată aceasta, spera să se instaleze în Georgia, Azerbaidjan, Turkmenistan și Uzbekistan, modernizându -și în același timp baza de la Incirlik, Turcia, și cea din Arabia Saudită.
Dacă vor reuși să cucerească o poziție atât de avantajoasă, vor fi mai aproape, din punct de vedere militar, de Iran, Pakistan și China și vor încercui și mai mult Rusia. Excelent punct de plecare, inclusiv pentru noi aventuri spre sud: Oceanul Indian, Indochina.
Sabotarea apariției unei armate europene
În momentul lansării bombardamentelor asupra Afganistanului, George Bush și-a asociat fidelii amici britanici, i-a prevenit pe Chirac și Schröder, dar nu și pe președintele în exercițiu al Uniunii Europene, belgianul Guy Verhofstadt. Acesta nu a ezitat totuși „să acorde Statelor Unite întreaga lui solidaritate și a tuturor țărilor angajate“. Dar s-a văzut clar că nici țările mici din NATO, nici Uniunea Europeană nu sunt parteneri fiabili în ochii Washingtonului, care încearcă să o divizeze.
Pe termen lung, acest nou Război anunța deci o agravare a rivalității între SUA și Europa. De o parte, strategii americani văd ocazia de a prelua conducerea lumii capitaliste.
Potrivit lui Zoellick, ministrul american al comerțului, „riposta va face să progreseze rolul conducător al Statelor Unite pe fronturile politic, militar și economic“. De cealaltă parte, numeroși lideri europeni văd o oportunitate de a modifica raportul de forțe în avantajul lor. Pe scurt, în acest menaj loviturile date cu rea-credință vor crește.
Problema Uniunii Europene este că nu dispune încă de mijloace militare pe măsura ambițiilor ei și că Statele Unite fac totul pentru a o împiedica să le realizeze de mai mult timp.
În 1992, Wolfowitz, care nu era pe atunci decât consilier la Pentagon, a cerut „să se facă totul pentru a împiedica apariția unui sistem de securitate exclusiv european“. Cum Europa se lansa pe aceasta cale, colegul lui, Scowcroft, i-a scris cancelarului german Kohl pentru a critica „ingratitudinea sa, în ciuda faptului că Statele Unite au susținut reunificarea“.
Și președintele Bush a formulat o amenințare, în termeni subtili dar clari: „Punctul nostru inițial este acela că rolul american în apărarea și problemele Europei nu va fi făcut superfluu de către Uniunea Europeană. Dacă acest punct de plecare este fals, dacă, dragii mei prieteni, scopul vostru ultim este să va asigurați voi înșivă apărarea, atunci acum este momentul de a spune acest lucru.“ De zece ani, de-a lungul tuturor războaielor așa-zise umanitare, Washingtonul continuă să saboteze apariția unei forțe militare europene autonome, independente de NATO. Dar, după fiecare Război, europenii iau noi măsuri. Se prevăzuse că în 2003 euroarmata să dispuna de 60.000 de oameni. după 11 septembrie 2001, miniștrii U.E. au decis să accelereze procesul, apelând la un efort financiar în materie de bugete militare. Cel care va plăti va fi, bineințeles, socialul. Sigur că nu s-a putut realiza aceasta datorită întorsăturilor pe care le-a luat Războiul din Irak și controverselor de păreri apărute între aliați.
1.2. Sancțiunile economice – arma de distrugere sau instrument adiacent al relațiilor diplomatice?
„Numărul de morți cauzat de sancțiuni trebuie să șocheze conștiința fiecărei ființe umane conștiente”
Articolul 39 din Carta Națiunilor Unite permite Consiliului de Securitate să ia măsuri cum sunt sancțiunile doar pentru “a menține și restaura pacea și securitatea internațională” în urma determinării acestora.
Cea mai importantă implicație a legilor internaționale, în special a drepturilor omului și a legilor umanitare, pentru sancțiuni este acela că dreptul de a impune sancțiuni nu este nelimitat. Deci, o examinare a standardelor legilor internaționale relevante sancțiunilor implică revizuirea limitărilor sancțiunilor inerente în general operațiilor legilor internaționale. Mai mult, „amenințarea” nu poate să fie determinată în baza unor motive politice ulterioare – trebuie să existe o “îngrijorare internațională” reală care să stea la baza sancțiunilor, nu considerațiile politice și de politică internă ale unui Stat sau ale unui grup de State.
Sancțiunile nu pot să fie impuse pentru a asigura orice altceva decât Scopurile și Principiile Națiunilor Unite așa cum au fost stabilite în Articolul 1 al Cartei, decât dacă există o determinare credibilă a amenințării sau de încălcare a păcii sau ale unui act de agresiune.
În plus față de aceste limitări, alte previziuni care vor limita sancțiunile sunt întâlnite în cadrul Cartei.
Articolul 24 cere Consiliului de Securitate să “acționeze în concordanta cu Scopurile și Principiile Națiunilor Unite”. Deci, nici un act al Consiliului de Securitate nu poate fi exceptat Fostul Procuror General al Statelor Unite ale Americii Ramsey Clark într-o scrisoare adresată membrilor UNSC în 26 Ianuarie 2000 prin care cere terminarea sancțiunilor de la verificare în scopul de a se stabili dacă este în conformitate cu Scopurile și Principiile Națiunilor Unite.
Teoria din spatele sancțiunilor economice este că presiunea economică asupra civililor se va transforma în presiune asupra guvernului pentru schimbare. Această „teorie” este falimentară atât legal cât și practic, din cauza numeroaselor evidențe care stau mărturie cu privire la ineficiența unor sancțiuni economice comprehensive ca o măsură de coerciție.
Calculul tradițional de comparare a suferințelor civililor în comparație cu efectele politice dorite oferă mijloace de realizare a faptului că eficacitatea sancțiunilor economice este invers proportională cu impactul advers asupra civililor.
Cazul Irakului prin sine însuși evidențiază probleme serioase în teoria tradiționala a sancțiunilor economice. În regimurile unde luarea deciziilor politice nu este democratică, nu există nici o cale prin care presiunea civililor să aducă schimbări la nivelul Guvernului.
Guvernul țintă, mai ales dacă are un control puternic asupra mass media, îi va impinge pe cetățeni să se unească în sfidarea statelor străine. Sancțiunile pot fi folosite de către Guvernul țintă că un țap ispășitor pentru problemele sale și să ofere liderilor lor combustibil pentru extremismul politic.
Sub sancțiuni, clasa de mijloc este eliminată, săracii devin și mai săraci, iar bogații devin și mai bogați dacă ei se îngrijesc de piața neagră și de traficul ilicit. Guvernul și elita pot să beneficieze din punct de vedere economic de sancțiuni, datorită monopolului asupra comerțului ilegal. așa cum mulți comentatori au indicat, pe termen lung, așa cum participarea democratică, instituțiile independente și clasă de mijloc sunt slăbite și în condițiile în care distrugerea socială lasă populația în poziția în care nu poate rezista Guvernului, posibilitatea democrațizarii scade. În concluzie, suferința civililor care este considerată că fiind un factor efectiv al sancțiunilor economice face ca sancțiunile să devină ineficiente, poate chiar întărește Guvernul și politicile acestuia ”.
Capitolul 2
GLOBALIZAREA, CAUZE ȘI EFECTE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ
2.1. Globalizarea activității economice
2.1.1. Concepte
Ajunși în anul 2000, dată mitica mult timp sinonimă cu viitorul și care acum este prezentul nostru, cum să nu ne întrebăm asupra stării actuale a lumii?
Fenomenul central este acela că toate statele sunt antrenate în dinamica mondializării.
Este vorba de o a două revoluție capitalistă. Mondializarea atinge cele mai mici unghere ale planetei, fără să țină seama nici de independența popoarelor, nici de diversitatea regiunilor politice.
Terra cunoaște astfel o nouă eră de cuceriri, ca în timpul colonizărilor. Dar, în timp ce actorii principali ai precedentelor expansiuni cuceritoare erau statele, de data aceasta ei sunt întreprinderi și conglomerate, grupuri industriale și financiare private care înțeleg să domine lumea. Niciodată stăpânii lumii n-au fost atât de puțini și atât de puternici. Aceste grupuri sunt situate în triada Statele Unite-Europa-Japonia, dar jumatate din ele se află în S.U.A. Este un fenomen fundamental american.
Această concentrare de capital și de putere s-a accelerat considerabil în ultimii 20 de ani, sub efectul revoluțiilor în domeniile tehnologiei și informației. Un nou salt înainte va fi efectuat începând cu acest debut de mileniu, cu noile tehnici genetice de manipulare a vieții.
Privatizarea genomului uman și brevetarea generalizată a ceea ce e viață deschid și noi perspective expansiunii capitalismului. Se pregătește o mare privatizare a tot ceea ce ține de viață și de natură, favorizând apariția unei puteri probabil „mai … absolute” decât tot ce a putut cunoaște istoria.
Mondializarea nu vizează atât cucerirea țărilor, cât cea a piețelor. Preocuparea acestei puteri moderne nu este cucerirea de teritorii, ca în timpul marilor invazii sau în perioadele coloniale, ci însușirea bogățiilor. Aceasta cucerire se însoțește cu distrugeri impresionante.
Industrii întregi sunt sinistrate cu brutalitate, în toate regiunile. Cu suferințele sociale care rezultă: șomaj masiv, subfolosirea forței de muncă, precaritate, excludere. 50 de milioane de șomeri în Europa, un miliard de șomeri și subfolosiți în lume … Supraexploatarea bărbaților, femeilor și – mai scandalos – a copiilor: 300 de milioane dintre ei, în condiții de o mare brutalitate.
Mondializarea înseamnă și jaf planetar. Marile grupuri devastează mediul cu mijloace disproporționate; ele scot profit din bogățiile naturii, care sunt bunul comun al umanității, și fac aceasta fără scrupule și fără opreliști. Totul se însoțește cu criminalitatea financiară legată de cercurile de afaceri și de marile bănci, care reciclează sume de peste 1.000 de miliarde de dolari pe an, adică mai mult decât produsul național brut al unei treimi din omenire.
Scoaterea la vânzare generalizată a cuvintelor și lucrurilor, a trupurilor și spiritelor, a naturii și culturii provoacă o agravare a inegalităților. În timp ce producția mondială de bunuri alimentare de bază reprezintă peste 110 la sută din necesități, 30 de milioane de oameni continuă să moară de foame anual și peste 800 de milioane sunt subalimentați. În 1960, 20 la suta din populația lumii celei mai bogate dispunea de un venit de 30 de ori mai mare decât 20 la sută dintre cei mai săraci.
Astăzi, venitul bogaților este de 82 de ori mai ridicat. Din cele șase miliarde de locuitori ai planetei, abia 500 de milioane trăiesc confortabil, în timp ce 5,5 miliarde rămân în suferință.
Lumea merge cu capul în jos.
Structurile statale, ca și cele sociale tradiționale sunt spulberate în mod dezastruos.
Aproape peste tot, în țările din sud, statul se prăbușește.
Zonele în afara dreptului și entității haotice neguvernabile se dezvoltă, se sustrag oricărei legalități, recad într-o stare de barbarie și numai grupuri de jefuitori pot să-și impună legea. Apar pericole de un tip nou: crima organizată, terorismul, rețele mafiote, speculații financiare, marea coruptie, extinderea noilor maladii (SIDA, virusul Ebola, Creutzfeld-Jakob etc.), poluarea intensă, fanatismele religioase sau etnice, efectul de seră, deșertificarea, proliferarea nucleară etc.
Deși, aparent, democrația și libertatea triumfa pe o planetă eliberată în bună măsură de regimuri autoritare, cenzurile și manipulările, sub aspecte diverse, au o paradoxală revenire în forță. Noi și seducătoare „opiumuri ale maselor” propun un fel de “cea mai bună dintre lumi”, distrag cetățenii și încearcă să-i deturneze de la acțiunea civică și revendicativă. În această nouă eră a alienării, la ora lui world culture, a “culturii globale” și a mesajelor planetare, tehnologiile comunicației joacă mai mult un rol ideologic central pentru oprimarea gândirii.
Toate aceste schimbări, rapide și brutale, îi destabilizează pe liderii politici. În majoritatea lor, ei se simt depășiți de o mondializare care modifică regulile jocului și îi lasă parțial neputincioși. Căci adevărații stăpâni ai lumii nu sunt cei ce dețin aparențele puterii politice.
De aceea, cetățenii își sporesc mobilizarea împotriva noilor puteri, cum s-a văzut la conferința de vârf a Organizației Mondiale a Comerțului de la Seattle. Ei ramân convinși că, în fond, scopul mondializării, în acest început de mileniu, este distrugerea factorului colectiv, însușirea de către piață și de către sectorul privat a sferelor politice și sociale. și ei sunt deciși să se opună.
Vorbim despre globalizare în trei domenii importante: tehnologie, politică și economie.
Aceste trei motoare au pornit un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și socio-culturale internaționale pe care le numim globalizare. Oamenii au devenit conștienti de acest lucru. De aici, toate rețelele, relațiile și dependențele interumane și statale au devenit virtual mondiale. Această internaționalizare potențială a relațiilor și dependențelor cauzează deficite pe plan democratic, ecologic, social și al securității și produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor și deficiențe administrațive.
Globalizarea nu este un fenomen în totalitate negativ. Ea este un factor de integrare a omului în comunitatea mondială și oferă spațiu de desfășurare noilor sisteme de guvernabilitate globală și unei societăți civile globale.
Globalizarea invită firmele naționale (STN) să se distanțeze de soarta comună națională, ele nu mai joacă rolul de “cetățean”.
Această definiție poate fi comparată cu alte definiții ale globalizării (extrase din lucrarea lui Jan Scholte, „O lume globalizată”, publicată în revista lui John Baylis și Steve Smith, „Globalizarea lumii politice; o introducere în domeniul relațiilor internaționale” – Oxford University Press, 1997, p. 15).
Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală (Martin Albrow, 1990).
Globalizarea poate fi definită că intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsura localități îndepărtate încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare petrecute la multe mile depărtare, și invers. (Anthony Giddes, 1990).
Die Globalisierung este rețeaua globală care a adunat laolaltă comunități de pe această planetă, altădată dispersate și izolate, într-o dependență mutuală și o unitate ale „unei singure lumi” (Emanueel Richter, traducere din limba germană).
Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaționalizarea producției, nouă diviziune internațională a muncii, noile mișcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului făcând din state agenții ale lumii globalizate (Robert Cox, 1994).
Lumea devine tot mai mult un supermarket global (a global shopping mall) în care ideile și produsele pot fi găsite peste tot în același timp (Rosabeth Moss Kanter, 1995).
Globalizarea nu se referă, pur și simplu, la procesul obiectiv de creștere a intercomunicării. Se referă la conștientul și subiectivitatea individului, adică la scopul și intensitatea conștientizării lumii ca spațiu unic (Roland Robertson, 1992).
Globalizarea este ceea ce noi, cei din Lumea a Treia, am numit, timp de secole, colonizare (Martin Khor, 1995).
Globalizarea se referă la procesul prin care relațiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanță și granițe, în așa fel încât viața umană se desfășoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute că loc unic (Jan Aart Scholte, 1997).
Noi trăim într-o epocă de transformări radicale. Cel mai bun mijloc de abordare este să te gândești la ea ca la o umbrelă globală în curs de construcție – civilizație laolaltă cu diverse subcivilizații/pluralism cultural/conflict cultural (Yehezkel Dror, 1998).
Globalizarea aduce după sine o accelerare a ratei și/sau a nivelului de interacțiune între statele naționale și economile naționale (Baker, Epstein and Pollin, 1998).
2.1.2. Factori determinanți ai globalizării
Pentru a le descrie este suficient să facem distincție între cele două cauze principale ale globalizării.
Primul motor este „globalizarea ca o consecință a inovației tehnologice”. El cuprinde mai ales tehnologia de informare și comunicare (T.I.C.). Aceasta are un asemenea impact asupra mobilității și comunicării încât “revoluția tehnologică” implică și “o revoluție socială” și o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepție (și o realitate) post-industrială a relațiilor economice. Alvin Toffler a denumit-o “Al treilea val”.
Al doilea motor al globalizării este hegemonia ideologiei neo-liberale. Ea este în legatură cu trimful ideologiei economice de piață, a economizării vieții, a societății de consum și de distracție etc. Este un curent ideologic global în care democrația este considerată soră cu economia de piață, iar împreună sunt considerate a forma o echipă câștigătoare.
Bineînțeles că a existat și mai este încă, o intensă acțiune între globalizarea tehnologică și cea ideologică. Această interacțiune a dus la globalizarea prin economie și a economiei însăși.
Realitatea globalizării poate fi înțeleasă concentrându-ne atenția asupra acestor două motoare: „nouă tehnologie” și „hegemonia valorilor neoliberale”. Se înțelege că hegemonia neoliberalismului a devenit mai vizibilă și a căpătat o dimensiune superioară după sfârșitul Războiului Rece. Modelul pieței libere și a democrației a devenit și mai convingător din cauza colapsului comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie mult așteptată a echipei occidentale. Totuși, popularitatea Thacher – ismului și a Reagan-omiei începuse mai înainte, odată cu economizarea vieții, adâncirea egoismului, materalismului, iar problemele statelor „social-democratice” occidentale începuseră deja în anii '70. Văzut din această perspectivă, colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces „de victorie neo-liberală” care se afla deja în desfășurare.
2.1.3. Forme de manifestare și implicații ale globalizării vieții economice
Consecințe și efecte
Pentru a înțelege și descrie globalizarea, nu este suficient să ne concentrăm asupra primelor motoare și fenomene care au determinat-o. La fel de importante sunt și consecințele și efectele pe care le produce.
Consecințele decurg din faptul că îndatoririle tradiționale ale statului sunt îndeplinite în mai mică măsura. Aceasta, datorită, parțial, faptului că statele, acționând în concordanță cu ideologia neo-liberală și adaptându-se globalizării s-au transformat din “păzitori ai bunului național public” în „păzitori neo-liberali ai capitalului privat internațional”, în funcție de funcționarea unui sistem de piață liberă mondială. Pe de altă parte, pentru că procesul de globalizare a căpătat forță proprie, statele devin, în mod obiectiv, mai puțin puternice, mai puțin capabile să îndeplinească îndatoririle „sociale” tradiționale, cum ar fi redistribuirea bunăstării și protejarea mediului înconjurător. Mai mult, ele devin mai puțin capabile să îndeplinească îndatoriri necesare capitalului internațional: asigurarea drepturilor proprietății, asigurarea ordinii sociale, lupta contra criminalității, asigurarea păcii etc.
Autoritatea statului este legată de apartenența la un anumit teritoriu. În cazul globalizării, granițele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au, în prezent, un caracter transfrontalier, unele nici măcar nu pot fi localizate (deoarece provin din „realitatea virtuală”).
Statelor le este greu, dacă nu imposibil să reglementeze aceste procese care au, uneori, chiar efecte îngrijorătoare asupra economiei, societății și/sau politicii naționale.
Dupa cum se va vedea, statele își recâștigă o parte din capacitatea de guvernare prin afirmarea autorității la un nivel superior, în instituții politice regionale și în organizații interguvernamentale. Totuși, putem afirma că este în scădere capacitatea și voința de a guverna.
Acest lucru reprezintă o amenințare pentru calitatea vieții într-o lume globalizată, deoarece duce la patru „deficite de guvernare” majore: social, democratic, ecologic și de securitate.
Deficitul social
Există un deficit social, sub două aspecte. Mai întâi, globalizarea invită statele să creeze „avantaje naționale comparațive” cu alte state, care favorizează companiile transnaționale și investitorii. Încercând să creeze un climat economic național competitiv, statele riscă să se trezească implicate “într-o cursă spre abis”. Se renunță la măsurile de protecție socială; se micșoreaza taxele pe capital, pe venituri și pe profitul ușor transferabil în altă zona geografică; se micșorează alocațiile pentru cei nevoiași și astfel crește discrepanța dintre săraci și bogați în țara respectivă.
De asemenea, globalizarea mai ridică și problema „echității internaționale”. Există o relație intrinsecă între spațiul economic și spațiul social referitoare la aspectele de redistribuire. O economie de piață organizată provoacă probleme sociale în ceea ce privește redistribuirea produsului intern brut, înțelegând prin aceasta că se cere o anumită echitate în distribuirea acestuia. Acum, când spațiul economic se globalizează, cheștiunea socială se globalizează și ea. Astfel, globalizarea invită la lărgirea (teritorial vorbind) problemelor de redistribuire dar, în același timp, globalizarea slăbește potențialul pentru redistribuire din cauza primatului pieței asupra statului.
O altă problemă socială este dificultatea de a crea suficiente locuri de muncă. Ea are doi factori determinanți. Mai întâi, din cauza inovațiilor tehnologice se schimbă structura pieței muncii: locurile de muncă slab plătite pentru forța de muncă necalificată sunt tot mai puține, dar crește numărul locurilor de muncă prost plătite pentru cei cu o educație mai solidă. Cei fără studii de specialitate sunt excluși. Acest lucru provoacă o neconcordanță între forța de muncă existentă și locurile de muncă oferite. În același timp, din cauza globalizării, forța de muncă venită din țări mai puțin dezvoltate afectează piața muncii din țările cu mai multe locuri de muncă. Pe scurt, numai cei puternici își pot menține locurile de muncă pentru a avea un venit asigurat. Chiar și pătura de mijloc a societății pierde teren în fața celor care obțin profituri din capital, a celor care profită de pe urma funcțiilor administrațive sau care instruiesc în domeniul noilor tehnologii.
În același timp, în economiile mai puțin maturizate, mulți oameni sunt încă excluși din viața economică, trăind în săracie și fiind exploatați. Nu este vorba doar de venituri. O altă problemă se referă la condițiile foarte grele de muncă. Mai ales în așa-numitele zone de comerț liber, în Sri-Lanka și Mexic, ca aproape în toate țările fostei Lumi a Treia, condițiile de muncă sunt inacceptabil de proaste în comparație cu standardele occidentale. Sunt exploatați copiii, securitatea muncii este, practic, inexistentă, programul de muncă este supradimensionat, libertatea de asociere în sindicate restrânsă, iar plata este insuficientă.
Deșigur, tocmai acestea sunt țările unde companiile occidentale își pot fabrica mai ieftin produsele și piesele de schimb. Pentru toate acestea există cifre reale care le dovedesc. Dar deficitul social este, de fapt, mult mai adânc.
Acum, în Occident, oamenii pot vedea nedreptatea care se face muncitorilor din țările mai puțin dezvoltate, ceea ce determină un sentiment general de nemulțumire.
În țările mai puțin dezvoltate oamenii iau cunoștintă , trecător, prin intermediul televiziunii, din filme, din reclame, de “viața bogată” din Occident.
Se poate spune că acest lucru accentuează sentimentul de frustrare al oamenilor.
Astfel, spațiul social devine „unic” din cauza comunicațiilor transfrontaliere și circulației informației.
Deficitul democratic
Pe lângă deficitul social, apare și un deficit democratic, iar noțiunea cuprinde două probleme. În primul rând, democrațiile naționale slăbesc. Statul este mai puțin capabil să mențină valorile societății, astfel politica sa devenind mai puțin credibilă. Politicienii și cetățenii cred și spun adesea că, guvernarea trebuie să se bazeze pe „vocea pieței” în loc de „vocea poporului”. Sistemul de instituții interguvernamentale adâncește deficitul democratic.
Suveranitatea popoarelor, așa cum este ea garantată de parlamentele naționale este limitată la politicile naționale. Cu cât aceste politici sunt înglobate într-un mediu politico-judiciar supranațional, cu atât parlamentele își pierd din importanța. La nivelul național nu există nici o reprezentare a poporului. În cazul tratatelor internaționale, parlamentele au doar dreptul de veto. Mai mult chiar, organizațiile internaționale nu au parlament, iar dacă au (U.E), puterea parlamentară este restrânsă.
Pe scurt, cu cât nivelul internațional și supranațional capătă mai multă importanță pentru guvernarea lumii, cu atât se restrânge puterea parlamentelor naționale și crește deficitul de democrație.
Deficitul de securitate
În al treilea rând, trebuie să discutăm despre deficitul de securitate. O amenințare pentru ordinea socială globală în lumea de astăzi o reprezintă violența izvorâtă din statele prăbușite: Rwanda, Congo, Yugoslavia, Etiopia, Somalia, Sri-Lanka, Cecenia, Irak etc. Este dificil pentru comunitatea internațională să se amestece, în parte din cauza naturii războiului civil, în parte din cauza părerilor împărțite ale comunității internaționale și în parte din cauză că intervenția în războaie civile este limitată de Carta O.N.U. numai la acele situații care pun în pericol stabilitatea internațională.
Acest deficit de securitate cauzează problema refugiaților. Oamenii din statele respective caută adăpost în zone mai sigure. Numărul refugiaților crește cu repeziciune, iar pentru țările de destinație este adesea foarte greu să determine dacă solicitantul de azil este refugiat politic sau economic. deși tocmai țările mai bogate se plâng mai puternic de dificultățile create de problema refugiaților, de fapt sunt mai asaltate țările înconjurătoare (mai sărace) care trebuie să facă față valului de refugiați.
Securitatea este amenințată și de creșterea criminalității internaționale și de „supraviețuirea criminalității naționale”. Prima este desfășurată de organizații criminale profesioniste care folosesc cu succes tehnologia avansată și libertatea de mișcare, a două este activitatea membrilor lumii interlope din toată lumea care sunt excluși de la uzufructul globalizării. Ambele amenință ordinea socială, dar necesită măsuri de contracarare diferențiate.
Deficitul ecologic
În ultimul rând, există și un deficit al mediului înconjurător. Mediul natural al planetei se deteriorează rapid. Cauzele principale sunt efectele externe negative ale producției economice și consumului. Aceste efecte cresc direct proportional cu creșterea economică globală. Situația este cu atât mai greu de stăpânit, cu cât statele au standarde ecologice diferite. În economia globală este mai atractivă din punct de vedere economic posibilitatea de a aplica standarde cât mai scăzute (și nu numai cu privire la mediu, ci și la sănătate și condiții de muncă), deci se manifestă o presiune de sus în jos. Statele se concentrează asupra „guvernării economice” și tind să neglijeze problemele ecologice. În plus, multe probleme de mediu nu sunt numai pe plan național, ele având un caracter global. Statele naționale nu se simt răspunzătoare pentru ele, dar nici nu există un organism internațional suficient de puternic care să poată proteja eficient Pământul împotriva „consumului autodistructiv” al speciei umane.
Evoluțiile și reacțiile față de aceste deficite fac și ele parte din globalizarea lumii. Pe lângă consecințele globalizării, putem observa și efectele tip reacție la această globalizare:
• oamenii reacționează împotriva globalizării imaginilor și valorilor americane prin sublinierea propriilor rădăcini și a identității locale;
• oamenii reacționează împotriva primatului tehnologiei și economiei prin revitalizarea valorilor spirituale și emoționale;
• oamenii reacționează împotriva materialismului universal prin sublinierea valorilor nemateriale;
• oamenii reacționează la deplasarea capacității de guvernare spre zona supranațională cerând descentralizarea și luarea deciziilor la nivel local;
• oamenii își manifestă temerile față de alienarea crescândă provocată de abstractizarea conținută de viață globalizată;
• oamenii reacționează împotriva nesiguranței căutând „un țap ispășitor” și cerând „protecție față de străinul înfricoșător” care poate fi un refugiat străin, o cultură străină, un produs străin sau un investitor străin.
Aceste reacții dau procesului de globalizare caracterul său dialectic. Unele dintre aceste reacții au căpătat o structură instituțională. Nevoia de evoluție spirituală și de raportare la supranatural a mișcărilor religioase; vocile împotriva materialismului care se aud din unele O.N.G.; mișcările religioase și noile mișcări sociale. Teama de înstrăinare se regăsește în grupările de extremă naționalistă și în partidele politice conservatoare. Este interesant de văazut că unele dintre aceste instituții, întărite de globalizare, capătă capacitate de guvernare suprastatală în cadrul societății globalizate.
Globalizarea tehnologică
Progresele tehnologiei au constituit unul dintre cele mai puternice motoare ale globalizării. Mariajul dintre noile tehnologii de informații și comunicații (sateliții și fibra de sticlă) și electronica computerelor au ieftinit și au făcut mai accesibile comunicațiile. Așadar, este mai puțin dificil și scump să comunici la nivel global, ceea ce duce la ușurința străbaterii distanțelor. Noile tehnologii au dus, de asemenea, la alte moduri de producție, comerț și relații economice, bazate mai puțin pe resurse naturale și mașini, ci mai mult pe cunoștințe, servicii și infrastructuri pentru comunicații. Puterea I.C.T. și impactul ei asupra societății au fost cu claritate prezise de Alvin Toffler în cartea sa “Al treilea val.”
Tehnologia informației și comunicațiilor (I.C.T.)
I.C.T. reprezintă mariajul dintre computer și satelit. I.C.T. are un asemenea impact asupra mobilității și comunicării, încât „revoluția tehnologică” implică și o „revoluție socială” și o mutație decisivă de la capitalismul industrial la o concepție post-industrială (și o realitate) a relațiilor economice. Unii spun că trăim acum într-o „societate e-mail”. Prin intermediul e-mail și al Internet-ului a devenit foarte ușor să iei legatura rapid și ieftin cu oamenii care trăiesc la mare depărtare. Pe Internet observăm formarea așa-numitelor „comunități virtuale de interese”, care în mare parte își împartășesc informații, dar care pot avea și o potențială putere politică. Relația dintre I.C.T. și comunicațiile locale/tradiții este complexă. Pe de o parte, I.C.T. invita oamenii să capete o privire cosmopolitană a lumii. Pe de altă parte, I.C.T. poate fi vazută ca un forum prin care o persoană își poate exprima și întări identitatea locală, tradițiile, națiunea, grupul religios etc.
Globalizarea economică
Majoritatea vede schimbările survenite în relațiile economice ca fiind principalul motor al globalizării. Din această perspectivă, tranzacțiile economice transfrontaliere au „globalizat” și alte aspecte ale vieții noastre. Mondializarea comerțului, producției și consumului, acceptarea generală a economiei de piață și a comerțului liber, precum și creșterea accentuată a libertății de mișcare a capitalului sunt cauzate de globalizarea politică și globalizarea tehnologică. Noile tehnologii și introducerea generalizată a democrației au făcut posibilă globalizarea economică prin asigurarea unor mijloace noi de comunicare și prin deschiderea tuturor țărilor. Pe măsura ce globalizarea economică se extinde, crește și numărul companiilor multi-naționale, precum și numărul alianțelor strategice între companii din diferite țări. În acest mod, companiile ințeleg globalizarea (A se vedea și consolidarea).
Consolidarea
Procesul de consolidare se afla în plină desfășurare în zilele noastre. după o perioadă agitatăa de fuziuni, preluări ostile și expansiune a rețelei de afaceri, în multe companii se ridică întrebarea cum se pot integra și coordona în firma lor toate noile achiziții.
Acum, companiile caută căi de a consolida părțile vechi cu cele noi ale companiei în așa fel încât să se poată obține o sinergie, o împărțire mai stabilă a pieței și profituri mai mari.
2.2. Sancțiunile economice – mijloace de coerciție în relațiile internaționale
Oficialii marilor puteri utilizeazăa o varietate de „unelte” pentru a influența politicile altor guverne.
Aceste „unelte”, în ordinea creșterii severității sunt:
• convingerea diplomatică;
• apeluri publice;
• sancțiuni non-economice;
• sancțiuni economice;
• acțiunea militară.
Ele pot fi aplicate unilateral sau conjugate, împreună cu alte țări prin Națiunile Unite sau alte organizații internaționale.
O sancțiune economică este orice restricție impusă de către o țară (emitent) în comerțul internațional cu o altă țară ( țintă ), în scopul de a convinge guvernul țării țintă pentru schimbarea politicii sale.
Sancțiunea trebuie considerată ca un episod care se poate înscrie în timp, având început, cuprins și final, ceea ce corespunde unei luăari de decizie, unei gestiuni și unei ridicări a sancțiunii. Dacă este relativ ușor ca să se ia o decizie și ca sancțiunile să fie puse în aplicare, este mai dificilă alegerea momentului și a condițiilor, a căror evoluție este, de cele mai multe ori, periculoasă.
A. Luarea deciziei și punerea în aplicare a sancțiunii
Această etapă pare mai ușor de pus în practică, deoarece puterea de a decide să se recurgă la sancțiuni economice, reprezintă, în cele mai multe cazuri, o competență discreționară a Executivului, pe care Legislativul nu o încălca.
Astfel, în Statele Unite ale Americii, legea care reglementează exporturile – Export Administrațion Act –a făcut întotdeauna distincție între national security controls și forreign policy controls, care reprezintă puterile sancțiunii. În ciuda amendamentelor succesive care au vizat limitarea acestei puteri a președintelui american (obligația de a face rapoarte către Congres la fiecare 6 luni, pe timpul derulării sancțiunilor și de a consulta victimele industriale ale sancțiunilor) aceasta rămâne foarte mare, cu atât mai mult, cu cât președintele poate, în orice moment să recurgă la o altă lege – International Economic Emergency Powers Act – care îi conferă toată libertatea în domeniul respectiv.
Președintele nu împarte această putere cu Parlamentul, decât în mica măsură, ci mai degrabă cu opinia publică, pe care trebuie să o facă să înțeleagă interesul și necesitatea sancțiunilor. Această susținere populară îi este absolut necesară pentru continuarea politicii sale, mai ales că sancțiunile înseamnă pierderi de piață pentru anumite părți din electoratul sau.
Dacă decizia poate fi luată imediat, mai ales dacă este vorba despre un răspuns față de o agresiune judecată într-un mod de neacceptat, rapiditatea se poate manifesta, de asemenea, prin punerea imediată în practică a sancțiunii. De exemplu, înghețarea activelor aparținând kuweitienilor și irakienilor a fost decisă în data de 3 august 1990, chiar a doua zi după agresiunea irakiană contra Kuweitului).
B. Gestiunea sancțiunilor
Este necesar să introducem mai întâi un anumit număr de distincții referitoare la obiectivul și mijloacele sancțiunii.
Astfel, de esența teoriei sancțiunilor este că, după ce s-a vrut să se pedepsească un comportament judecat într-un mod inacceptabil (cum ar fi abuzurile în ceea ce privește drepturile omului sau invazia unui stat suveran), sau stabilitatea unei politici considerate inadmisibilă (de exemplu, apartheidul), nu se vor gera sancțiuni de aceeași manieră, de același fel.
De asemenea, nu se vor gera aceleași tipuri de sancțiuni bilaterale sau multilaterale.
Sancțiunile multilaterale se multiplică în prezent. Întrucât susținerea internațională reprezintă, în cea mai mare parte a timpului, o verigă slabă a unui embargo sau a unei sancțiuni, cooperarea tinde să se realizeze mai puțin sigur, pe măsură ce timpul se scurge.
Toate etapele sancțiunii sunt dificil de gestionat.
Justificarea sancțiunii, adică anunțarea obiectivelor urmărite și a motivelor determinante, reprezintă un moment-cheie, care nu trebuie să fie „ratat” de cei care conduc: ea condiționează, ca o consecință mai amplă, susținerea populației. Exercițiul este mai delicat atunci când sancțiunile sunt de ordin alimentar. În acest caz, puterea se expune riscului de a i se reproșa că a vrut să înfometeze o populație inocentă. Acest lucru a vrut să evite și embargoul cerealier american din 1980 care viza, în primul rând feed-grain (alimente pentru animale) și food –grain destinate populației. Odată cu criza din Golf regimul irakian a încercat să se folosească de aceasta dilemă, ceea ce a dus la existența unui mare număr de nou născuți și de copii morți din lipsă de lapte, determinând coaliția să adopte principiul unui ajutor „umanitar” (rezoluția 666 a Consiliului de Securitate).
Chiar dacă sancțiunile nu sunt exclusiv alimentare, justificarea lor trebuie să fie prezentată cu o mare abilitate. Sancțiunile impuse după invazia Afganistanului, prezentata de Jimmy Carter că fiind „amenințarea cea mai gravă de după al doilea război mondial”, au fost susținute, într-o primă etapă, chiar de opinia publică. În schimb, administrația Bush, a derutat și uimit, prin prezentarea obiectivelor sale în criza din Golf: protecția dreptului internațional violat?
Sigur, dar unde nu este? Readucerea la putere a emirului Jaber? Avea el cum să însuflețească opinia publică? Apărarea resurselor petroliere? Bineînțeles, dar el nu trebuia să prezinte războiul din Golf că fiind un război pentru petrol.
C. După ce au fost justificate, sancțiunile economice trebuie să fie respectate
1. Pe plan intern, principala problemă este determinată de categoria victimelor sancțiunii: cum ar fi agricultorii în cazul unui embargo cerealier; investitorii, dacă investițiile ar fi prohibite; industriașii din sectorul de înaltă tehnologie.
Sistemul francez al companiei COFACE (companie franceză de asigurări în domeniul comerțului exterior) prevede o garanție împotriva riscurilor politice, pe care sistemul american nu le cunoaște. În ciuda presiunilor, a lobby-ului făcut de industriași, vizând garantarea inviolabilității contractelor, acestea nu sunt, în practică, sigure pentru agricultorii americani, ale căror contracte cu URSS erau embargo proof ( dovadă embargoului). Astfel, la două zile după anunțarea embargo-ului cerealier din 1980, Commodity Credit Corporation cumpără cerealele agricultorilor, pe care le-a revândut, în mod progresiv pe piața internațională, garantând astfel revenirea așa-numiților “farmers”. Corporația americană Caterpillar, victima a sancțiunilor tehnologice din1980, s-a vazut înlocuită de firma japoneză Komatsu, fără nici o despăgubire, fără nici o compensație.
Astfel se poate deduce un principiu, acela că sancțiunile vor fi cu atât mai susținute, cu cât categoriile de populație care sunt victime directe, sunt despăgubite. Lipsa acestor despăgubiri incită imediat populația să schimbe traiectoria embargoului.
2. Pe plan internațional, cooperarea este dificil de dobândit și de păstrat. Dacă această cooperare nu este obținută chiar de la început, sau dacă este doar parțială, este ușor de prevăzut că susținerea externă se va nărui rapid, ajungându-se ca țările cooperante să-și vândă piețele ajunse la scadență în fața celor care nu sunt parte la embargo.
Astfel, embargoul cerealier din 1980 a suferit, chiar de la început, unele disfuncții în Argentina, unde a fost vizibil faptul că administrația Carter i-a subestimat importanța, pentru că ea era al doilea producător mondial de cereale secundare (adică alte cereale, în afară de grâu), din acea zonă.
Presupunând că susținerea internațională ar fi dobândită, ea trebuie să fie conservată, menținută în continuare, însă cele mai multe elemente care intervin, acționează în sensul disocierii solidarității. Țările inițiatoare ale sancțiunilor pot da chiar ele un exemplu negativ, cum ar fi Statele Unite, care, de pildă, în iunie 1980, au autorizat companiile cerealiere americane să vândă U.R.S.S. grâu care nu era american.
Nu trebuie neglijat faptul că acele categorii de populație care sunt victime ale embargoului pot protesta. Este posibil ca opinia publică să nu susțină sancțiunile. Embargoul se deformează și o deformare a embargoului poate fi comparată cu evaziunea fiscală: este inevitabilă și nu poate readuce în discuție temeiul măsurii, decât cu condiția de a rămâne sub un prag admisibil, dar care, în cazul menționat mai sus, nu a fost niciodată calculat.
Pe lânga o adeziune voluntară, pentru a asigura eficiența și respectarea acestora, trebuie să existe și un mecanism de controlare a respectării sancțiunilor, care să dispună de mijloace juridice de a pedepsi contravenienții, așa cum a fost Comitetul de sancțiuni stabilit pe perioada crizei din Golf.
D. Ridicarea sancțiunii
Odată hotărâtă sancțiunea, problema care se pune este de a ști când și în ce condiții se suspendă.
Se pune în mod evident întrebarea: sancțiunea trebuie suspendată numai după ce evenimentul care a provocat criza a dispărut? Oare trebuia să se aștepte evacuarea Afganistanului de către Armata Roșie, anularea legii marțiale în Polonia, sfârșitul regimului de apartheid din Africa de Sud, schimbarea lui Saddam Hussein, -ca să nu amintim decât aceste exemple, sau, se poate prin realism să se introducă o gradare în sânul unei situații spre care se tinde – accentuarea acestor grade către o mai mare liberalizare, către o moderare? Sau se admite ideea că întoarcerea la “statu quo ante” nu poate fi pusă în discuție, justificând acest lucru printr-o ridicare progresivă “step by step” ( pas cu pas) a sancțiunii?
Acest exercițiu, extrem de dificil, presupune o măiestrie totală în ceea ce privește luarea deciziei din partea statului care aplică sancțiuni. Exemplele în care s-a reușit acest lucru sunt rare. Reluând exemplele date anterior, embargoul cerealier din 1980 a fost ridicat în aprilie 1981 de către Ronald Reagan, pentru a ține o promisiune făcută în campania prezidențială, întrucât recolta din 1981 se anunța supraabundentă, deși nici o schimbare nu a intervenit în Afganistan și deși sovieticii și-au accentuat, în Polonia, presiunile asupra Solidarității. Denunțată în mod violent de secretarul de stat Alexander Haig, ridicarea embargoului cerealier este un exemplu de ceea ce nu trebuie făcut. Modelul opus l-a constituit ridicarea progresivă a sancțiunilor americane împotriva Poloniei – decisă ca urmare a unui atac de forță din13 decembrie 1981, care s-a derulat între 1982 și 1987.
2.2.1. Modalități de sancționare economică și definirea acestora Mijloacele de coerciție – „Bastoanele”
În replică la o acțiune politică internă și/sau externă apreciată ca inacceptabilă, un stat poate să-și manifeste dezaprobarea printr-o sancțiune economică.
Se pot distinge astfel sancțiunile unilaterale, decise de un stat împotriva unui alt stat în cadrul relațiilor bilaterale, acesta fiind cazul numeroaselor sancțiuni americane împotriva URSS sau Chinei populare, și sancțiuni multilaterale, întreprinse de un ansamblu de state, în general de cele care controlează oferta de bunuri a căror vânzare este suspendată. Obținerea unui sprijin multilateral este adeseori indispensabilă pentru a da credibilitate sancțiunilor, fără de care țările țintă se pot aproviziona din altă parte, din locuri unde se gasesc produse înlocuitoare.
Această sancțiune economică se poate defini ca „întreruperea sau amenințarea cu întreruperea relațiilor curente financiare sau comerciale cu o țară țintă decisă deliberat la nivel guvernamental”.
Pentru ca scopul sancțiunii să fie atins, trebuie ca sancțiunea să reprezinte un dezavantaj pentru țara țintă, sub două forme:
– fie pierderea unui avantaj de care dispune, de exemplu reducerea sau suprimarea creditelor la care ar putea recurge, limitarea vânzarilor către țările care aplică sancțiunea, reducerea sau suprimarea vânzarilor de produse „sensibile” către tările țintă;
– fie o deteriorare a situației sale, creând de exemplu în cadrul relațiilor americano-sovietice o întărire a bugetului militar american, sprijinirea luptelor armate împotriva regimurilor comuniste în lumea a treia, prezența militară americană în punctele sensibile unde se confruntă cele două superputeri.
Sancțiunile pot lua două forme – comerciale sau financiare – și pot viza diferite obiective. „Eficacitatea” lor depinde mult de măsura în care mijloacele sunt proporționale cu obiectivele.
a) Definirea embargoului și a boicotului
Sancțiunile economice se încadreaza în două tipuri de decizii:
– embargoul reprezentând foarte simplist spus suspendarea exporturilor;
– boicotul care presupune suspendarea importurilor.
Definiția clasică a embargoului cantonează încă această notiune în domeniul strict al dreptului maritim, în care, prin „embargo” se înțelege sechestarea navelor străine pentru a face presiuni asupra statelor sub al căror pavilion se află aceste nave. Este unanim acceptat în regulile dreptului maritim și acordurile internaționale că această măsura are o durată limitată.
De la sfârșitul secolului XIX de când s-a dezvoltat această definiție veche există două variante: una extinsă și una mai restrânsă. Ambele se referă la exporturile destinate anumitor țări, dar varianta mai extinsă include și importurile. Vom reține in continuare, accepțiunea mai restrânsăa a termenului – suspendarea exporturilor. Suspendarea exporturilor se referă sau înlocuiește de fapt boicotul.
După cum a remarcat Louis Dubouis: „Boicotarea, în definiția sa mai extinsă, reprezintă refuzul de a întreține relații comerciale cu statele țintă.”
În aceasta accepție, embargoul nu reprezintă decât o fațetă a măsurilor de boicot. Însă, definiția mai restrânsă a boicotului, aceea limitată la interdicția de a face importuri corespunde practicii: în relațiile dintre două state măsurile considerate ca relevante pentru boicot sunt de fapt interzicerea exclusivă a importurilor.
Interes prezintă din punct de vedere al prezentei analize embargoul strategic.
Fundamentul sau teoretic este securitatea națională. Acesta are ca obiectiv evitarea vânzării către un potențial adversar de bunuri susceptibile că ar putea ajuta, în mod direct sau indirect, la întărirea potențialului său militar și deci la slăbirea securității țării sau țărilor care aplică sancțiunea.
Embargoul strategic are următoarele caracteristici:
• obiectivul sau este unul defensiv și constă în evitarea întăririi capacității adversarului prin menținerea unui avans tehnologic în ceea ce privește potențialul militar al țărilor care aplică sancțiunea;
• el nu vizează decât potențialul militar și nu potențialul economic global al țărilor țintă ;
• este selectiv: sunt limitate doar fluxurile care privesc bunurile și tehnologiile „strategice”.
Forma caracteristică de embargo strategic este COCOM (Co-ordinating Committee for Mulțilateral Export Controls – Comitetul Coordonator pentru Controlul Mulțilateral al Exporturilor) creat în 1949 de Statele Unite, compus din țările membre NATO (cu excepția Islandei), la care s-a alăturat Japonia și din 1989 Australia. COCOM avea că obiectiv controlul asupra achiziționării de bunuri și tehnologii occidentale de către țările membre ale Pactului de la Varșovia.
b) Definirea blocadei
„Blocada, în sens clasic, constă în interceptarea comunicațiilor sau supravegherea acestora. Ea nu trebuie să fie mai mult decât un mijloc pentru a asigura eficacitatea embargoului…În sensul dat deseori pe parcursul ultimelor două războaie, blocada cuprinde măsuri mai generale și mai constrângătoare decât embargoul. Blocada economică desemnează sancțiuni mai largi decât embargoul, deoarece vizează întreruperea tuturor relațiilor economice și financiare.”
În limbajul curent, blocada reprezintă utilizarea forței pentru a impune respectarea unui embargo. Asa cum într-o lupta armată între două state sau puteri se utilizează tactici de luptă, se organizează atacuri și se folosesc arme, și aceste mijloace de coerciție, privite prin prisma scopului pe care ele îl urmăresc, reprezintă, arme ale războiului economic (economic warfare).
c) Între simpla concurență economică și război din toate punctele de vedere, războiul economic reprezintă politică urmată de un stat care încearcă să diminueze potențialul adversarului său. Poate fi vorba fie despre o diminuare globală, pentru a-l face să-și schimbe politica externă sau să schimbe regimul, fie de a provoca prăbușirea statului adversar.
Aceasta politică a fost prevăzută și cu alte ocazii de anumiți „șoimi” occidentali împotriva U.R.S.S., care era percepută că o putere ideologică și expansionistă cu care a face comerț era o absurditate; ea a fost pusă în aplicare în timpul războiului rece și a marcat primii ani ai președinției lui Ronald Reagan.
d) Definiția linkage-ului (legăturii)
Linkage-ul este o strategie care constă în relaționarea politicii economice a unui stat cu un alt stat pentru acordarea de către acel stat a unor concesii de natură politică sau economică. Trebuie să facem o distincție între „linkage-ul pozitiv” și „linkage-ul negativ”.
Linkage-ul pozitiv este deseori numit „momeala”, în opoziție cu „bariera”, care simbolizează linkage-ul negativ. Speranța unui avantaj comercial sau financiar trebuie să determine statul țintă să-și modereze comportamentul adoptat în politică externă și/sau internă.
Acest linkage poate fi „specific” (un anumit avantaj reflectă o anumită decizie) sau „difuz” (un climat general de îmbunătățire a situației determină statul care aplică sancțiunea, să initieze o cooperare).
Linkage-ul negativ este deseori numit „baston”. Este o „sancțiune-embargo” punctuală, în întregime diferită de embargoul strategic pe termen lung definit mai sus.
Similar cu linkage-ul pozitiv, și cel negativ poate fi „specific” sau „difuz”. Dacă aceasta distincție între linkage-ul pozitiv și cel negativ merită o clarificare, în același timp trebuie realizat faptul că în orice linkage pozitiv există o doză de linkage negativ: momentul în care este utilizata momeala. și bineînțeles invers, orice linkage negativ există linkage pozitiv: momentul în care se ridica sancțiunea. așa cum spunea Philip Hanson: „Este dificil de făcut o distincție între retragerea momelii și învârtirea în aer a bastonului. Refuzul de a-i da un morcov unui consumator de morcovi, dacă durează o perioadă suficient de lungă, se poate dovedi a fi mai grav pentru sănătatea să decât aplicarea unei corecții lejere cu un baston”.
2.2.2. Tipologia obiectivelor, mijloacelor și obiectelor, condițiilor și modalităților de aplicare a sancțiunilor economice
a. Tipologia obiectivelor
Statul care aplică sancțiunea poate încerca să atingă un singur obiectiv sau, simultan, mai multe obiective. Mai mult, dacă statul respectiv acționează în cadrul unei politici globale, fiecare dintre obiectivele vizate poate fi considerat prioritar sau secundar.
Acest obiectiv poate fi „rigid”, poate reprezenta o țintă fixată anterior cu precizie și este vizat în întregime, (de exemplu, suprimarea oricărei restricții în U.R.S.S. referitoare la emigrarea evreilor sovietici). Pe de altă parte, obiectivul poate fi „suplu”: statul sancționator încearcă prin urmare să obțină doar un progres într-o anumită direcție determinată,o ameliorare a unei situații existente, dar fără să-și fixeze o țintă precisă și imperativă.
Gary Hufbauer și Jeffrey Schott propun, în lucrarea „Sancțiuni economice reevaluate” cinci obiective ale politicii externe:
1. Obținerea unei schimbări limitate a politicii țării țintă.
Prin „limitat”, ei nu ințeleg o schimbare minoră – schimbarea putând fi considerată că extrem de importantă la momentul în care au fost luate deciziile – ci modestă în raport cu destabilizarea unei guvernari sau stoparea unui război.
2. Destabilizarea guvernării țării țintă .
3. Întreruperea unei aventuri militare de mică anvergură.
4. Slăbirea potențialului militar al țării țintă .
5. Obținerea unor schimbări importante în politica statului țintă .
Aceasta tipologie, chiar dacă este insuficient de coerentă, prezintă fără îndoială avantajul că realizează o ierarhie, în ordine crescătoare, a schimbărilor politice vizate.
Păstrând aceasta variabilă, prin încrucisare cu domeniul politic avut în vedere (intern sau extern) se pot astfel integra toate obiectivele politice propuse și, prin urmare, sancțiunile (a se vedea tabelul de mai jos).
TIPOLOGIA OBIECTIVELOR SANCȚIUNILOR ECONOMICE
b) Tipologia mijloacelor
„Mijloacele utilizate în cadrul sancțiunilor economice au fost studiate în mod deosebit de David Baldwin”. El distinge astfel sancțiunile comerciale și sancțiunile financiare.
• Printre sancțiunile comerciale autorul citat reține:
– Embargoul în sens restrâns – interzicerea exporturilor către țările țintă .
– Boicotul – interzicerea importurilor din țările țintă .
– Discriminarea țări fără – importurile provenite din țările țintă sunt taxate mult mai mult decât cele din alte țări.
– Retragerea clauzei națiunii celei mai favorizate – importurile provenite din țările țintă încetează să mai fie tratate la fel de favorabil ca acelea ale altor țări care beneficiază de aceasta clauză.
– Înscrierea pe „listă neagră” – suspendarea relațiilor de comerț cu întreprinderile care fac comerț cu țările țintă .
– Instituirea cotelor – restricții cantitative asupra anumitor exporturi sau importuri.
– Refuzul de acordare a licenței – refuzul de a autoriza importul sau exportul anumitor bunuri.
• Printre sancțiunile financiare se numără:
– Înghețarea activelor (averilor) – sechestrarea averilor sau interzicerea retragerii de depozite bancare sau de alte averi financiare aparținând țărilor țintă .
– Controlul asupra exporturilor sau importurilor de capital – restricții cu privire la persoana care poate transfera capitalurile, suma totală a capitalurilor, motivele pentru care este decis acest lucru, fie pentru ieșirea, fie pentru intrarea în țara țintă .
– Suspendarea ajutoarelor – reducerea, suspendarea ajutoarelor acordate țărilor țintă.
– Exproprierea – confiscarea proprietăților de bunuri aparținând țărilor țintă.
– Taxarea discriminatorie a posesiunilor țărilor țintă .
– Neplata sau întârzierea în plata cotizațiilor la organizațiile internaționale.
c) Tipologia obiectelor
Dacă ne referim la sancțiunile comerciale, putem distinge trei domenii mari:
– materiile prime,
– tehnologiile,
– condițiile comerciale (în esență clauza națiunii celei mai favorizate).
• Printre materiile prime trebuie să se facă o distincție între produsele energetice, minerale și produsele alimentare. Exemplul petrolului, printre produsele energetice, revine cel mai des în discuție. Se poate menționa aici o sancțiune mai puțin cunoscută decât embargoul decis în 1973 de țările membre O.E.P. (Organizația țărilor arabe exportatoare de petrol), pentru a arăta că aceste sancțiuni nu sunt apanajul statelor petroliere din Orientul Mijlociu.
Astfel, în noiembrie 1956, URSS a decretat un embargo asupra livrărilor de petrol cu destinația Israel. Scopul urmărit de sovietici era de a pedepsi Israelul pentru participarea acestuia la expediția militară franco-britanică împotriva Nasser-ului.
În general, utilizarea acestui obiect este, Deșigur, rezervată țărilor exportatoare de petrol.
Pe lângă produsele energetice, trebuie menționate și mineralele, în special cele rare.
În cadrul sancțiunilor contra politicii de proliferare nucleară a unui stat țintă , statul sancționator poate, de exemplu, să vizeze neaprovizionarea cu uraniu a țării „proliferante”.
Ultimul dintre obiectele relevante în cadrul materiilor prime se referă
la cereale. Pentru S.U.A., acestea au constituit un bun privilegiat în ceea ce privește sancțiunile aplicate sovieticilor, aceștia fiind cei mai mari solicitanți. Americanii controlau o mare parte a producției mondiale de cereale și dominau piață sovietică, grație prețului și calității produselor lor; loturile lor de furaje (combinația porumb-soia) pentru alimentația vitelor erau și au rămas până în prezent fără egal în întreaga lume.
• Dacă analizăm tehnologiile, spectrul tipurilor de produse este foarte larg. Se pot cita fără îndoială anumite tehnologii care constituie obiecte privilegiate ale sancțiunilor economice, cum ar fi materialele de foraj. Pentru U.R.S.S., dornică să-și exploateze imensele resurse minerale – în special în Siberia – ți fără să dețină tehnologie adecvată, acest material era de o importanță capitală. Din 1973 de la embargoul impus de O.E.P., S.U.A. au încercat să-și diversifice furnizorii de energie și s-au orientat în special către U.R.S.S., de aici rezultând o anumită relaxare a controlului asupra exporturilor legate de energie. Dar în 1978, în replică la procesul disidentului Charanski, materialul de foraj a fost înscris pe listă americană de bunuri controlate; apoi, în replică la invadarea Afghanistanului, toate licențele de export au fost suspendate și nu a mai fost acordată nici o licență nouă. Mai mult, în replica la impunerea legii martiale în Polonia, S.U.A. au stopat toate licențele de export către U.R.S.S., nu numai pentru materialul de foraj, dar și pentru echipamentele de rafinare și de transport. Cu aceasta ocazie, s-a produs „disputa regilor gazului” care i-a opus pe europeni și americani din 1981 până în 1982 și a ajuns la paroxism în iunie 1982 când președintele Reagan a extins embargoul asupra întreprinderilor care lucrau sub licență americană. Opoziția europenilor față de extinderea extrateritorială a legii americane l-a determinat pe Ronald Reagan, în noiembrie 1982, să ridice controlul american impus de la sfârșitul lui 1981. Dar S.U.A. au încercat atunci să reintroducă via COCOM controlul referitor la energie (februarie 1983) și în special să înscrie pe listele COCOM pompele submersibile. Americanii s-au lovit de refuzul celorlalte țări membre ale organizației care, în mod justificat, au estimat că acestea nu aveau caracter „strategic”.
Pe lângă materialul de foraj, putem adaugă tehnologiile înalte cum ar fi echipamentele electronice și supercalculatoarele. În acest sector, SUA au dispus mult timp de o superioritate indiscutabilă față de celelalte țări din Europa Occidentală. Sancțiunile economice pe care le putea aplica atunci administrația americană aveau o anumită eficacitate deoarece oferta externă era foarte mică. Dar în anii ‘70 aceasta situație s-a modificat grație apariției unor noi poli tehnologici (Europa Occidentală, Japonia, țările Asiei de Sud-Est).
Prin urmare este necesară o cooperare internațională mai extinsă dacă sunt aplicate sancțiuni în ceea ce privește produsele de înaltă tehnologie.
Astăzi, înalta tehnologie intervine tot mai des în procesul de fabricație a unui tip de produs care este în mod curent vizat de embargouri – armamentul. Acest obiect al sancțiunilor este deseori legat de o situație conflictuală (tensiuni sau război declarat), națională sau internațională. În acest sens, acest obiect poate fi legat de obiective cum ar fi stoparea politicii interne represive a unui stat țintă , încercarea de a opri un război civil, dar poate, de asemenea, să se refere la participarea unui stat țintă la un război sau la o acțiune agresivă asupra unei țări din lumea a treia.
• Pentru a finaliza aceasta trecere în revistă a obiectelor unei sancțiuni, trebuie menționate, pe lângă sancțiunile comerciale și vamale (respectiv clauza națiunii celei mai favorizate) sancțiunile pur financiare care pot fi înghețarea creditelor unui stat țintă sau refuzul de a-i acorda linii de credit.
În concluzie, trebuie reținut faptul că alegerea unui obiect poate juca un rol foarte important în reușita sancțiunii. Prin urmare trebuie să existe un control majoritar asupra ofertei obiectului vizat (de exemplu tehnologii) dar trebuie, de asemenea, ales un obiect care poate „afecta” statul țintă , mai puțin pe moment și mai degrabă pe termen lung.
d) Condițiile de utilizare a armei economice
Trei condiții trebuie îndeplinite concomitent pentru a putea acționa în cadrul diplomației economice:
O inegalitate a partenerilor asupra câștigurilor economice.
Să luăm, pentru a ilustra aceasta primă condiție, exemplul sancțiunilor americane aplicate U.R.S.S.
Acestea nu ar fi fost aplicate decât dacă relațiile comerciale americano-sovietice reprezentau pentru U.R.S.S. un avantaj superior câștigului american.
Noțiunea de „câștig american” care era atunci în mod evident se va găsi eronată, pentru că nu se distingea nici câștigul întreprinderii americane care exporta în U.R.S.S., nici câștigul pentru întreaga economie americană care putea fi mai mic, nul sau chiar în unele cazuri în minus, dacă vânzarea efectuată de întreprinderea americană comportă clauze de răscumpărare care puteau concura serios producția americană din alte sectoare. În acest caz, stabilirea schimburilor americano-sovietice s-a datorat presiunii branșei exportatorilor americani asupra administrației, pentru a impune un troc care prezența mai multe inconveniente decât avantaje pentru economia americană. Astfel, în 1977, U.R.S.S. nu mai exporta amoniac în SUA. după semnarea unui acord în 1978 cu Petroleum occidental, U.R.S.S. a devenit al doilea furnizor de amoniac al S.U.A., acest lucru având drept consecință negativa închiderea a numeroase uzine americane, o scădere a prețului amoniacului și perturbări ale pieței de amoniac anhidric.
„Câștigul american” a fost definit că fiind câștigul pentru întreaga economie americană și nu doar pentru întreprinderea în sine și a fost înțeles că neavând posibilitatea de linkage, decât dacă câștigul sovietic era perceput de americani că fiind superior celui american.
Acest câștig sovietic putea să fie economic sau politic. Achiziționarea de tehnologii occidentale care permitea U.R.S.S. să evite costurile de cercetare-dezvoltare, care fuseseră suportate de statele occidentale, și să recupereze în mare parte întârzierea tehnologică față de Occident, era un exemplu bun de câștig economic. Astfel, importurile de cereale permiteau U.R.S.S. să-și hrănească populația și animalele fără să-și reformeze structurile agricole birocratice, grele, paralizante și nemotivante și fără să dezvolte proprietatea privată care ar fi fost indispensabilă pentru stimularea producției, dar ar fi contravenit dogmei colectivismului.
Acest profit era variabil în funcție de situație. În perioada surplusului mondial de cereale, poziția S.U.A., care erau exportatoare de cereale, era mai slabă decât în caz de penurie.
Similar, în perioadă lipsei de energie, materialul de foraj pentru petrol și gaze era deosebit de important pentru U.R.S.S.
Disponibilitatea de a practica linkage-ul.
Aceasta disponibilitate poate să nu existe. Politica și comerțul pot avea fiecare propria lor dezvoltare, fără nici o legatură stabilită între ele, chiar dacă respectiva formă de comerț este politică, astfel încât o țară nu-și subordonează schimburile economice cu o altă țară politicii celei din urmă. Linkage-ul deformează de fapt o tranzacție comercială prin adaugărea unei exigențe politice care condiționează realizarea tranzacției respective; schimbul devine astfel o operațiune politico-comercială. Aceasta exigență sau exigentele politice în general, sunt susceptibile fie de reducerea prețului sau volumului schimburilor, fie de eșuarea operațiunii.
Capacitatea de punere în aplicare a sancțiunilor.
Nu este suficient să se dorească exercitarea unui linkage, trebuie, de asemenea, să se poată, ceea ce nu a fost cazul negocierilor duse de administrația Ford cu ocazia încheierii acordului americano-sovietic din 1975 privind cerealele. H. Kissinger, care dorea obținerea unui acord de compensare între cerealele americane și petrolul sovietic (și astfel o temperare a comportamentului sovietic în Orientul Mijlociu), s-a lovit în primul rând de opoziția administrației și în al doilea rând a agricultorilor, o ostilitate dublă care, cunoscută de Moscova, a slăbit gradual, dar într-o manieră ireversibilă, poziția lui Kissinger care a fost obligat să se retragă. Se poate deduce din acest exemplu că este întotdeauna convenabil să se introducă variabila „timp”, care poate modifica rezultatul linkage-ului prin evoluția raporturilor de forță dintre adversari.
Trebuie oare să intervină noțiunea de cooperare între aliați, onsiderând că aceasta este necesară pentru punerea în practică a unui linkage? Se pare că nu. În cazul particular al S.U.A., cooperarea aliaților nu este necesară pentru a decide un linkage și nu sporeste eficacitatea linkage-ului american decât în cazul celui negativ, respectiv al sancțiunilor.
2.3. Sancțiunile economice la granița dintre etic și imoral în relațiile internaționale
2.3.1. Sancțiunile – instrument al dreptului internațional public
Raporturile dintre state, precum și între acestea și alte subiecte de drept internațional (organizatii interguvernamentale etc.) și stabilirea competențelor, a drepturilor și obligațiilor actorilor vieții internaționale constituie obiectul de studiu al subiectelor dreptului internațional public în relațiile internaționale.
Orice modificare care intervine în societatea internațională se reflectă în prevederile sale, dreptul internațional public fiind și un instrument al politicii internaționale. În comunitatea internațională contemporană asistăm la un fenomen de disociere, manifestat în tendința de dezagregare a federațiilor de state, în centrul și estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente (Serbia, Slovenia, Croația, Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme de comunitate (C.S.I).
Pe de altă parte, în vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice sau economice tind să se reunească în cadrul unor structuri organizaționale integrate, cum este Uniunea Europeană. Aceste fenomene au, în planul ordinii juridice internaționale, o serie de consecințe:
a. schimbarea configurației subiectelor dreptului internațional public, prin dispariția vechilor „actori” (federații etc.) și apariția altora (state independente, confederații, organizații guvernamentale);
b. apariția unor noi norme ale dreptului internațional public, ca urmare a încheierii, în această perioadă, a unui mare număr de tratate internaționale;
c. formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul relațiilor internaționale;
d. conturarea unor noi ramuri ale dreptului internațional public, concretizare a intereselor statelor față de domenii de actualitate: dreptul păcii, dreptul mediului, dreptul dezvoltării, dreptul spațial, dreptul internațional al drepturilor omului etc.
Caracteristicile vieții internaționale prin prisma regulilor de drept care o guvernează și care asigură criteriile și principiile de conviețuire a statelor se pot defini în câteva idei principale.
Astfel, în societatea internațională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, și supraordonat statelor, care să elaboreze o legislație internațională. Statele sunt cele care creează normele internaționale, prin acordul lor de voință, exprimat în mod liber și concretizat în tratate și cutumasi tot statele sunt și destinatarele acestor norme. Statele acceptă să își conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcție de normele dreptului internațional public.
În societatea internațională nu există organe executive, asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internațional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Această atribuție revine tot statelor.
De asemenea, în comunitatea internațională, nu există organe judecătorești cu competență generală și obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancțiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaționale cu funcții jurisdicționale, competența acestora fiind condiționată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în fața Curții Internaționale de Justiție, este necesar consimțământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în fața unei instanțe jurisdicționale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea instanță (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justiție).
Normele dreptului internațional public nu prevăd în mod expres sancțiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaționale, prin tratate sau cutuma se prezumă bună-credință a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internațional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deși aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.
Recurgerea la sancțiuni intervine în condițiile în care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului internațional public, împotriva unui alt stat, sau atunci când încalcă o normă imperativă (denumită de „jus cogens”), comițând, de exemplu, o crimă internațională.
Competența de a constata că un anumit act sau fapt săvârșit de un stat constituie un act ilicit și de a aplica sancțiuni, revine statelor și Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizații internaționale regionale.
În cazul comiterii de către un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul victimă, dupa ce dovedește caracterul ilicit al actului, poate fi autorizat de către organele O.N.U. să aplice sancțiuni. În cazul comiterii de către un stat, prin reprezentanții săi, a unei crime internaționale, oricare dintre statele membre ale comunității internaționale are interesul să constate producerea actului ilicit și să sancționeze statul vinovat de încălcarea ordinii publice internaționale.
O.N.U. și alte organizații internaționale regionale, în numele societății internaționale și în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul oragnizației (Carta O.N.U, etc) sunt abilitate să constate și să sancționeze acte sau fapte ilicite ale statelor.
a) Sancțiunile aplicabile de către state pot consta în riposta militară, acte de retorsiune sau represalii.
Atacul armat din partea unui stat poate fi sancționat prin ripostă militară de către statul victimă, în baza dreptului la autoapărare prevăzut de Carta O.N.U.
Tot în numele dreptului la autoapărare, statele pot să recurgă la acte de retorsiune, constând în „acte neamicale considerate însă legitime, cum sunt: ruperea relațiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea măsura nu încalcă prevederile unui tratat”.
Represaliile sunt acele acte ale unui stat care, desprinse de contextul în care se desfășoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori, în cazul în care acestea constituie un răspuns la conduita contrară dreptului internațional al altui stat.
Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar. Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masivă a unor bunuri aparținând cetățenilor altui stat, fără să acorde despăgubirile legale, stabilite printr-un acord internațional. Statul ai carui cetățeni au fost prejudiciați în acest mod, poate replica prin exproprierea în condiții identice a bunurilor cetățenilor statului care a încălcat acordul internațional și care se afla pe teritoriul său.
b) Organizațiile internaționale, prin organele lor, pot să aplice anumite sancțiuni, în cazul încălcării unor norme de drept internațional public.
În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatăt să aplice sancțiuni. Aplicarea sancțiunilor nu vizează, pedepsirea statului, ci, în primul rând, restabilirea păcii și securității internaționale. Sancțiunile care pot fi aplicate, sunt de două tipuri: fără folosirea forței armate (măsuri de ordin politic și economic) și cu folosirea forței armate (măsuri de ordin militar).
Din cadrul primei categorii de sancțiuni fac parte: întreruperea relațiilor economice și a comunicațiilor, sau ruperea relațiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstrațiile, blocadele sau alte operațiuni executate de forțe aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U.
Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită situație internațională reprezintă: o amenințare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune.
Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat că o situație internațională care a reclamat aplicarea unei sancțiuni, reprezenta o amenințare împotriva păcii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul de „încalcăre a păcii” (războiul Irak-Iran, războiul din Iugoslavia). și alte situații internaționale au fost apreciate ca reprezentând amenințări împotriva păcii: împiedicarea exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare (în Rodezia și Namibia), terorism (în Libia), violarea drepturilor omului și exod masiv de populație peste grănițele naționale (în Ruanda).
Sancțiunile aplicabile de către organizațiile internaționale regionale pot consta în: pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale organizației, suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul organizației, sau excluderea din organizație. În cadrul Consiliului Europei, organul decizional -Comitetul de Miniștri – poate dispune (la recomandarea Adunării Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului în cadrul organizației sau excluderea unui stat membru dacă acesta a încălcat în mod grav principiul statutar al organizației – respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost exclusă temporar din cadrul Organizatiei Internaționale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar Internațional poate să recurgă la aplicarea unor sancțiuni sub forma neacordării sau retragerii unor credite.
2.3.2. Aspectele Etice ale Sancțiunilor în Legislația Internațională Sancțiunile văzute în lumina principiilor etice generale
Articolul 41 din Carta Națiunilor Unite furnizează măsuri economice și alte tipuri de măsuri non-militare pentru menținerea sau redarea păcii și securității internaționale, fără a folosi direct termenul de sancțiuni pentru a desemna aceste măsuri. Fiind obligatorii pentru toate statele membre ale O.N.U. , aceste măsuri au caracter coercitiv și sunt sunt statuate în directă legatură cu menținerea păcii, problemă ce face obiectul Capitolului VII al Cartei.
Aceste tipuri de măsuri, ca mijloace de coerciție pentru atingerea unui scop fundamental, astfel cum a fost precizat mai sus, au devenit familiare publicului larg începând cu anul 1991 când atenția întregii lumi a devenit sensibilă sau vizibil interesată de ceea ce este cunoscut sub denumirea Războiul din Golf.
Folosirea corecției economice este un pas premergator forței militare, după cum prevede art. 42ff.
Carta Națiunilor Unite acordă Consiliului de Securitate monopolul asupra definițiilor din acest domeniu și acesta decide singur atunci când există o amenințare la adresa păcii, când se violează pacea sau atunci când există un act de agresiune.
Sancțiunile primesc recunoaștere legală ca o contramăsură la violarea legii internaționale, dar numai în situația existenței unei asemenea violări a obligațiilor contractuale la „încălcarea legii” statului. În caz contrar, aplicarea este invalidată.
Natura problematică a acestei cheștiuni a fost tratată în întregime de Comisia pentru Legislație Internațională a Națiunilor Unite sub titlul „Aplicarea legitimă a unei sancțiuni.”
În articolul 30 din „Schițe ale articolelor privind reponsabilitatea statală” (1979), Comisia a recomandat formularea unei priorități normative în legislația internațională; titlul revizuit al acestui articol se numește „Contramăsuri cu privire la actele aplicate greșit pe plan internațional.”
Evaluarea etică a acestor măsuri este influențată de doi factori decisivi:
a) dacă sancțiunile economice sunt parțiale sau complete;
b) circumstanțele economice speciale ale țării care este subiectul acestor măsuri.
(Cu cât autarhia economică a statului respectiv este mai mică, cu atât mai mare va fi impactul asupra condițiilor de viață ale cetățenilor afectați).
Din punct de vedere legal, sancțiunile, care reprezintă măsuri de securitate colectivă (sancțiuni multilaterale) -în concordanță cu previziunile Cartei Națiunilor Unite, – trebuie deosebite de sancțiunile unilaterale. În abordarea prezentă, din punct de vedere legal și etic se regăsesc mai ales sancțiunile economice complete privite din perspectiva prevederilor capitolului VII al Cartei Națiunilor Unite.
Este surprinzător că formularea din Carta Națiunilor Unite furnizează o măsura coercitivă numai în legatură cu pacea și securitatea internațională, fiind neglijate cu totul drepturile omului, întrucât, pe de o parte, nu sunt menționate ca un motiv de impunere a măsurilor coercitive, iar pe de altă parte, nu sunt luate în considerare în ceea ce privește impactul acestor măsuri asupra condițiilor de viată, asupra șanselor de supraviețuire a persoanelor care suportă efectiv aceste măsuri, sancțiuni, și care sunt în mod evident și direct afectate de aplicarea lor.
În logica normativă a Cartei Națiunilor Unite -și în special în Capitolul VII -pacea presupune o prioritate peste celelalte drepturi ale omului, acest lucru devenind destul de evident în politica sancțiunilor Consiliului de Securitate, odată cu sfârșitul Conflictului între Est și Vest.
În ceea ce privește primul aspect, Consiliul de Securitate a făcut în mod indirect o conexiune între drepturile omului și politica sa de sancțiuni în ceea ce privește gravele și sistematicele violări ale drepturilor omului ca amenințări la pacea internațională (de exemplu în cazul fostei politici de apartheid din Africa de Sud). Deseori este, însă, lăsată la discreția statelor membre – conduse de considerățiile puterii politice -să judece dacă aceste violări constituie o amenințare la pacea internațională. Fără a lua în considerare acest lucru, ofense grave, sistematice, aduse drepturilor omului dintr-un anumit stat nu reprezintă neaparat o amenințare la pacea și securitatea internațională.
În privința celui de-al doilea aspect – impactul sancțiunilor asupra condițiilor de viată ale oamenilor-în Carta Națiunilor Unite și în practica rezoluțiilor Consiliului de Securitate nu există nici măcar o referire indirectă atunci când sunt analizate drepturile omului. Un raport către Comisia pentru Drepturile Omului a Națiunilor Unite critică public această practică a comitetului pentru sancțiuni ale Consiliului de Securitate. Tocmai aceste probleme etice dovedesc în mod decisiv evaluarea legitimității acestor măsuri relevante sau a sistemului normativ de legislație internațională care permite aceste măsuri.
Sancțiuni economice complete care au un impact greu asupra vieții și sănătății populației civile trebuie analizate din punct de vedere etic înainte de a se trece la analiza și evaluarea normativă a practicii curente în legislația internațională.
Astfel, sancțiunile economice complete par să fie instrumente clasice pentru inducerea obedienței în puterea politică a așa numitei „Nouă Ordine Mondială” -și instrumentelor a căror permisivitate trebuie critic examinată atât din punct de vedere etic cât și din punct de vedere al legislației internaționale. Nu înseamnă în mod neapărat că o măsură lăudată a fi un remediu universal de putere politică îndeplinește cererile plasate întro ordine internațională legitimă.
În primul rând, sancțiunile economice ca măsuri coercitive reprezintă o formă de pedeapsă colectivă și astfel nu se supun principiului etic de responsabilitate internațională, cum ar fi abilitatea de a atribui comportamente unui individ. Pedepsirea oamenilor care nu sunt responsabili pentru deciziile politice este o măsura care poate fi catalogată ca o acțiune teroristă; țelul acestei măsuri este de a influență cursul de acțiune al guvernului prin asaltarea populației civile în mod deliberat. În mod intenționat rănind pe cei inocenți, este un act imoral, care nu poate fi justificat prin construirea de etici utilitare. În conformitate cu concepția lui Thomas Aquinas, chestionând intenția dincolo de o decizie, aceasta are o valoare deosebită pentru o evaluare etică.
În contextul actual, câteva condiții guvernează morala permisibilității actelor care sunt ele însele îndoielnice din punct de vedere moral. Aceste condiții se pot rezuma la următoarele:
a) finalul intenționat trebuie să fie bun ;
b) mijloacele intenționate a fi folosite trebuie să fie acceptabile din punct de vedere moral;
c) efectul dăunător prevăzut nu trebuie să fie el însuși dorit (adică să nu fie intenționat în vreun fel);
d) bunul final trebuie să fie direct proporțional cu efectul dăunător (adică să fie destul de important încât să justifice efectul dăunător). Natura problematică a contextului utilitar al evaluării este evidența.
Se pune, firesc, întrebarea: sunt văzuți cei care suferă ca victime ale bunei intenții, sau suferința lor trebuie privită ca o componentă deliberată a unei strategii? Această dezbatere invită la cazuistica ipotetică, dar rezultatul pentru populația afectată este unul și același. Trebuie să distingem între cele două modalități de percepție și etică unei atitudini din punct de vedere al persoanei responsabile. Acesta din urmă își „plachează” conștiința cu referințe aduse efectelor laterale neintenționate, dar “inevitabile”. În tradiția anglo-saxonă, așa numita “Doctrina Dublului Efect” a fost dezvoltătă ca urmare a unei diferențe făcute de Thomas Aquinas cu scopul de a clarifica problemele etice care rezultă atunci când un bun final moral poate fi atins numai prin rănirea altor persoane.
În situația actuală de înțelegere a sancțiunilor economice complete în conformitate cu Capitolul VII din Carta Națiunilor Unite, bunul moral la care se aspiră este păstrarea sau restaurarea păcii internaționale; răul care este făcut se referă la suferința populației civile, inclusiv boala și moartea ca o consecintă a suferinței în masă care însoțește pauzele în distribuirea bunurilor esențiale. Conform analizei etice făcute de Warren Ouinn în lucrarea „Acțiuni intenții și consecințe. Doctrina dublului efect”, este necesar să luăm în considerare relația pe care obiectivul aspirat trebuie să o prevadă alături de răul ce va rezulta din ea. În acest context W. Quinn se referă la diferențele dintre „bombardamentele teroriste și „bombardamentele strategice” din timpul războiului: în primul caz, suferința populației civile este intenționată; în cel de-al doilea caz, posibilitatea ca populația să sufere este tolerată. În prima situație, pagubele sunt în mod direct făcute, în al doilea caz, indirect.
În conformitate cu regulile actuale ale legii internaționale umanitare, bombardamentele teroriste sunt strict interzise, deoarece nu se permite ca populația civilă să fie țintă directă într-un conflict militar. Sancțiunile economice, totuși, sunt în linie directă cu primul caz menționat mai sus: răul este în mod deliberat făcut pentru a forța guvernul să își schimbe cursul de acțiune.
Continuând comparația de mai sus, sancțiunile economice complete, au calitatea etică a bombardamentelor teroriste: populația civilă este luată ostatică în virtutea puterii politice de securitate strategică.
Acest tip de instrumentalizare politică a ființei omului – ca cetățean al unei comunități supuse legislației internaționale -nu este compatibilă cu statutul de subiect autonom, de exemplu cu demnitatea umană. Oamenii au un drept înnăscut de a nu fi sacrificați pentru un scop strategic a cărui formulare și realizare nu exercită nici o influență. Dupa cum spunea W. Quinn: „Ei au dreptul de a nu fi presați, în violarea aparentă a drepturilor anterioare, pentru a fi în serviciul scopurilor altor oameni.” În aria eticii, „Doctrina dublului efect” asigura dreptul de veto al fiecărei persoane “de a încerca să facă un loc mai bun în lume pe propria cheltuială/ risc.”
Se ataca abordarea utilitară pură (maximizarea utilității) care, în cazul sancțiunilor, pot să sacrifice sănătatea și prosperitatea unui întreg popor pentru scopuri politice externe ale statelor membre din Consiliul de Securitate sau dintr-o altă coaliție de state. (Aceasta ar putea fi un caz de clarificat pentru sancțiunile impuse asupra Irakului, fostei Iugoslavii, Haiti etc.).
Sacrificarea întregii populații în considerarea intereselor strategice ale unei superputeri sau a unei coaliții de state (după cum poate fi format în cadrul Consiliului de Securitate) nu ar părea să fie în nici un fel justificabil din punct de vedere etic. Declarațiile pe marginea acestui efect au fost făcute în legătură cu sancțiunile din Africa de Sud: dacă nu există criterii pentru evaluarea morală a unei strategii politice, atunci cei care trebuie să suporte costurile primare ale măsurilor de tipul sancțiunilor, ar trebui să fie capabili să decidă dacă trebuie sau nu să fie impuse.
Prin urmare, principiul etic general care ghidează folosirea sancțiunilor ar trebui să fie considerăția acordată populației afectate în procesul de formulare a acestor măsuri.
Tocmai acest principiu este exclus de natura măsurilor coercitive în conformitate cu Capitolul VII al Cartei Națiunilor Unite. După cum au ilustrat autorii americani într-o evaluare a politicii sancțiunilor la începutul Războiului din Golf, sancțiunile economice afectează populația civilă, în sensul că este ținută ostatică în propria țară.
Măsuri ca acestea, care rănesc în mod intenționat populația, trebuie judecate, în opinia unor autori, ca fiind imorale, deoarece “nu se poate paraliza o economie fără să se afecteze în mod intenționat populația ale căror slujbe și vieți sunt constituite mai ales pe acea economie.”
De-a lungul ultimelor trei decenii, comunitatea globală a observat o creștere dramatică în folosirea arsenalului economic ca o strategie în afacerile internaționale. Mai mult, în era de după terminarea războiului rece, sancțiunile economice au oferit liderilor politici o alternativă aparent eficientă forței militare când negociau politica externă. Împlinind profeția veche de 200 de ani a lui Immanuel Kant, piața și economia au devenit câmpurile de bătălie ale lumii de astăzi. Les Aspin, fost Secretar al Apărării, a spus: „În lume, economia este putere, pe când puterea militară nu mai este o putere. Veți vedea cum o scoală de gândire își va face apariția și va susține ca principiu organizator al politicii, economia naționalistă…cum ne organizăm armata, datoria și politica externă”.
Sancțiunile, potrivit lui Edward Pound, sunt „o unealtă la alegere pentru guvernele hotărâte să-i aducă pe răufăcătorii internaționali în genuchi. Din Haiti și până în Irak, Bosnia sau Koreea de Nord, sancțiunile economice au fost o armă la alegere, de risc scăzut, un răspuns adecvat pentru situații problematice”. Woodrow Wilson, vorbind despre importanța sancțiunilor economice drept unealtă a politicii externe a spus: „O națiune care este boicotată, este o națune avută în vedere pentru a se preda. Aplică acest remediu economic, pașnic, tăcut și mortal și nu va mai fi nevoie de forță. Este un remediu teribil. Nu costă nici o viață din afără națiunii boicotate, dar aduce atâta presiune asupra națiunii care, după judecata mea, nu-i poate rezista, oricare ar fi ea.”
Aceste măsuri au fost aprobate cu aplauze de marea majoritate a cetățenilor, și chiar au fost cerute de lideri religioși ca o soluție pașnică la problemele lumii. O națiune bântuită de amintirile dureroase ale războiului din Vietnam, Statele Unite, au folosit sancțunile în multe ocazii, preferând să evite intervenția militară oricât ar costa. La prima vedere, sancțiunile economice pot să fie răspunsul la rugăciunile oricărui politician. Dincolo de popularitatea răspândită, s-a scris extrem de puțin despre implicațiile morale și etice ale sancțiunilor economice și despre aplicarea lor tradiției războiului drept „jus ad bellum” și „jus in bellum”.
Ne propunem în continuare să examinăm folosirea sancțiunilor din punctul de vedere al principiilor morale de război ce se găsesc în lucrarea lui Walzer, „Războaiele drepte și nedrepte”, și dacă daunele colaterale ce apar sunt proporționate cu binele obținut.
Înainte de a intra în „ceața sancțiunilor” se impune o definiție funcțională a subiectului. G. Hufbauer definea sancțiunile economice drept retragerea deliberată, inspirată de guvern sau amenințarea retragerii comerțului obișnuit sau a relațiilor financiare.
Aceasta ar include toate acțiunile începând de la retragerea statutului comercial de Națiune Cea Mai Favorizată (MFN) până la boicotarea completă a unei tări țintă. G. Hufbauer include, de asemenea, folosirea blocadelor drept formă de sancționare economică. Sunt oricum, o serie de dezbateri pe tema stabilirii dacă amenințarea retragerii legăturilor comerciale constituie o sancțiune validă. Cu toate că amenințările sunt considerate o formă de evitare, ele nu sunt o agresiune cât timp sancțiunea nu este implementată. Un exemplu ar fi poziția Statelor Unite față de violările drepturilor omului din China și incidentul din piața Tienanmen. O amenințare de retragere a statutului de Națtiune Cea Mai Favorizată a fost făcută Chinei, dar fără o intenție reală de susținere a ei.
Au fost, de asemenea, multe speculații asupra considerării sau nu a sancțiunilor economice drept arme de război. Această distincție este necesară pentru a se determina dacă, în asemenea situații, se aplică regulile Convenției de Război.
Față de implicațiile sancțiunilor economice, este o idee greșită aceea că sancțiunile sunt o alternativă „pașnică” la o intervenție militară. Multitudinea problemelor dovedește contrariul. Scopul sancțiunilor economice este, potrivit lui Tor Egil Forland, simplu: „o dereglare intensă, gândită, a economiei unui stat adversar, ce țintește diminuarea puterii sale. Este deosebită analitic de «implicarea militară» ce atacă capabilitățile militare ale adversarului, și nu resursele sale economice”.
În funcție de severitatea sancțiunilor impuse, statul țintă poate primi o ușoară lovitură economică sau poate fi devastat complet de colapsul încet al infrastructurii societății.
Sancțiunile au, în mod clar, capacitatea de a fi arme ofensive. Folosirea corecta a sancțiunilor, trebuie să se conformeze regulilor interne ale convenției de război.
Sa examinăm acum criteriul jus in bellum. Cei mai mulți autori preocupați de aceste probleme analizează, de obicei, criteriul jus ad bello, dar ne raliem ideii că este esențial să cunoaștem efectele sancțiunilor și țintele intenționate pentru argumentele ce privesc proporționalitatea și probabilitatea succesului.
Primul demers potrivit teoriei războiului corect este identificarea persoanelor ce sunt ținte legitime ale agresiunii și care sunt etichetate drept nevinovate. Acest concept este mai bine cunoscut în comunitatea militară drept principiul discriminării. Cheia acestui argument este că bătălia ce are loc nu implică populația civilă; lupta este soldat împotriva altui soldat.
Necombatanții ar trebui să se implice doar dacă prezența lor este de neevitat. După cum am arătat mai înainte în definiția obiectivului „încleștărilor economice”, este evident faptul că sancțiunile economice sunt o armă nediscriminatorie. Datorită naturii lor, sancțiunile nu sunt instrumente precise, ci pot fi apreciate ca unelte tocite de război folosite în încercarea de a obține obiective politice. Dar, în același timp, se poate susține că intenția lor este să atace în mod intenționat comunitatea necombatantă, într-o încercare de a diminua morala, făcând puține daune structurii militare în sine. Mulți strategi militari nu sunt îngrijorați de aceasta observație, considerând că victimele civile în timpul războaielor sunt inevitabile. Această analiză poate fi facută pe baza teoriilor necesității militare și a efectului dublu în judecarea moralității unei acțiuni ce duce în mod cert la victime necombatante.
Uciderea intentionată a necombatanților este raționalizată sub termenii „necesitate militară”. Mai este susținut faptul că o anumită acțiune poate fi justificată dacă „este necesară pentru a obliga predarea dușmanului cu cel mai mic consum posibil de timp, vieți și bani”. Oricum, această teoremă nu acționează ca o lumină verde ori de câte ori un general consideră planul său necesar efortului de război. Orice acțiune trebuie să îndeplinească toate cele patru standarde propuse de principiul efectului dublu pentru a fi considerată justificată moral.
Privind fiecare din cele patru condiții ale efectului dublu, vom determina dacă sancțiunile economice pot fi justificate moral.
Prima condiție propusă ar fi aceea dacă actul este un act bun sau cel puțin indiferent, ceea ce înseamnă, din perspectiva acestei analize, că este un act legitim de război. Tipul de sancțiune impus țării țintă determină dacă această condiție este îndeplinită.
Unele sancțiuni, este adevărat în număr mic, interzic importarea tehnicii militare și a pieselor de schimb necesare pentru menținerea continuă a maținii de război a țării țintă. Un exemplu al acestora este întâlnit în sancțiunile S.U.A. împotriva regimului Somoza din Nicaragua în timpul anilor 1978 și 1979. Datorită izbucnirii unui război civil împotriva brutalei dictaturi a lui Somoza, administrația Carter a suspendat tot sprijinul și vânzarile militare către Nicaragua, sperând să egalizeze șansele pentru opoziția rebelă. Congresul a continuat să aprobe țării asistență economică din motive umanitare. Aceste sancțiuni militare ar putea fi considerate un act legitim de război deoarece ele nu afectează populația necombatantă.
Sancțiunile ce vizează schimbările minore de politică externă pot fi considerate „acceptabile moral”. În 1965, președintele Eduardo Frei al statului Chile a ridicat prețul cuprului într-o încercare de a da un imbold economiei sale. Datorită rolului semnificativ al statului Chile pe piața mondială a cuprului, decizia a aprins un război global al prețurilor.
Ca și sancțiunile impuse mașinii de război nicaraguane, acțiunile Statelor Unite împotriva Chile nu au vizat ținte civile și pot fi astfel considerate un act bun sau indiferent.
Sancțiunile economice severe ce țintesc piața se deosebesc de cele menționate anterior. Spre exemplu, Rezoluția 661 a Națiunilor Unite a autorizat un embargou strict împotriva Irakului drept răspuns pentru invazia Kuweitului. Acest embargou a inclus toate bunurile cu excepția „materialelor folosite în scopuri medicale si, în cazuri umanitare, alimente”. ONU a detaliat restricționarea alimentelor, adăugând că alimentele vor fi furnizate prin Națiunile Unite în cooperare cu Crucea Roșie sau alte agenții umanitare și distribuite de către ele sau sub directa lor supraveghere. De fapt, sancțiunile ONU împotriva Irakului cereau un embargou total interzicând importul de alimente și alte bunuri umanitare fără autorizarea directă a Comitetului Sancțiunilor. Este clar că sancțiunile economice complete împotriva unei tări țintă vizează prima condiție a efectului dublu pentru că ele sunt îndreptate clar către clasa civilă.
În cazul sancțiunilor impuse strict echipamentelor militare, efectul dorit este în principal colapsul regimului conducător. Acest obiectiv în sine ar fi considerat acceptabil doar dacă repercusiunile loviturii de stat dorite ar fi considerabil mai negative decât continuarea existenței la conducere a partidului astfel deposedat. Efectul dorit al sancțiunilor impuse împotriva regimului Somoza se potrivește în această categorie.
Sancțiunile minore, precum cele din exemplul chilian menționat anterior, sunt în general interesate de schimbările din politica externă, și rezultatul direct ar fi considerarea lor indiferentă moral. Sancțiunile economice complete ar avea un efect dorit similar cu acela plasat tehnologiei militare; o revoluție a oamenilor.
Probabil cel mai important dintre coeficienții de determinare a justificării morale a unei acțiuni este ideea dublei intenții iar rezultatele acetei determinări sunt, cu siguranță, diferite în funcție de criteriul folosit.
Îndeplinind a treia condiție a analizei propuse, cazul nicaraguan este un exemplu solid al acceptării costurilor adiționale de către țara emițător pentru compensarea efectului sancțiunilor impuse țintei sale. Ca rezultat al opririi ajutorului militar, guvernul lui Somoza a fost forțat să plătească comisioane adiționale pentru arme și piese de schimb vândute pe piața neagră sau din alte țări din lumea a treia. În 1978, când ajutorul militar a fost oprit, Congresul a votat creșterea ajutorului economic către Nicaragua pentru a repara o parte din gaura financiară cauzată de furturile armatei lui Somoza.
Exemplul chilian indeplinește, de asemenea, criteriul lui Walzer privind dubla intenție.
Prevăzând posibilitatea daunelor cauzate sectorului privat de sancțiunile economice impuse statului Chile, legislația lui McNamara de suspendare a tarifelor la exporturile de cupru a fost votată în Congres. Cu toate că suma pierdută de guvern a fost nesemnificativă privită în mare, a fost totuși un gest important pentru industriile private implicate.
În contrast sever cu exemplele precedente, sancțiunile ONU împotriva Irakului nu au reușit să îndeplinească a treia condiție a efectului dublu. Unii analiști consideră că dezastruoasele repercusiuni domestice ale impunerii sancțiunilor economice largi nu trebuie apreciate drept câteva din rezultatele scontate, ci singurul rezultat dorit de politica SUA.
Rezultatul acestei campanii de teroare poate fi surprinzător. Analiștii raportau creșterea prețului alimentelor în medie cu 1446 procente într-un singur an, creșterea prețului făinei cu 4431 procente. Chiar și prețul laptelui pentru sugari a crescut de la 0,45 dinari la 1000 pentru o cutie de 450 grame. Considerând că o familie irakiană cu doi copii câștigă aproximativ 300 de dinari pe lună, inflația a fost insuportabilă. Au existat numeroase rapoarte despre familii care și-au vândut actele și documentele pentru a-și hrăni copiii.
Alt rezultat direct al sancțiunilor ONU a fost creșterea ratei mortalității infantile. Astfel, într-un studiu al Comitetului Internațional pentru Sancțiuni se notează că majoritatea copiilor care și-au pierdut viața în timpul războiului au murit din cauza unor boli legate de proasta nutriție, inexistența apei potabile și alte lipsuri.
Se poate spune, în acest context care poate fi câștigul acestui tip de sancționare economică? Analiștii apreciau că, în cel mai pozitiv scenariu, societatea civilă putea ajunge atât de nemulțumită din cauza foametei și a epidemiilor din orașele sale, încât se va ridica împotriva regimului conducător și va determina schimbarea lui. În cel mai sumbru scenariu, întreaga populație a țării este răvășită de foamete, cu un număr extraordinar de necombatanți sortiți să sufere o moarte înceată și agonizantă. Comentând această strategie de război, Albert C. Pierce declara, „ motivul sancțiunilor economice este să provoace mari suferințe umane, durere, rău și chiar moarte.” Dupa cum se prezinta în America zilelor noastre, acest tip de sancțiune violează a treia condiție a dublului efect fiind complet egoistă în motive. Exemplul irakian, la fel ca celelalte tări sancționate complet, este prin natura sa egoist. Congresul a preferat că 300.000 de oameni sa moară de foame decât să puna în pericol vieți americane.
Sancțiunile impuse de administrația Johnson statului Chile prezintă o situație similară. Datorită faptului că sancțiunile ținteau o parte minoră a economiei chiliene, țara nu a fost afectată în afară de pierderile din industria cuprului. Pe lânga pierderile financiare, câteva industrii particulare au fost afectate în mod negativ. Guvernul SUA a încercat să compenseze aceste pierderi, rezultând o rată a daunelor scăzută. Ca în cazul nicaraguan, efectele pozitive asupra pieței mondiale a cuprului au contrabalansat încetinirea temporară a economiei chiliene, fiind considerată justificată și acceptabilă moral.
Sancțiunile O.N.U. împotriva Irakului contrastează cu exemplele anterioare. Este evident faptul că efectul pozitiv propus (înlăturarea lui Saddam Hussein de la putere) nu este în nici un caz proporționat cu paguba și distrugerea cauzată de modalitatea obținerii obiectivului. Politica O.N.U. față de Irak nu întrunește a patra regulă a efectului dublu. Poate fi spus că sancțiunile economice vor trece rareori oricare din efectele principiului dublu și cu atât mai puțin vor fi considerate acțiuni morale ale statului.
2.3.3. Etica politicii sancțiunilor prin prisma sistemului normativ modern
Când privim sancțiunile din punctul de vedere al filosofiei morale, trebuie să pătrundem în legitimitatea legislației internaționale, mai ales că drepturile omului constituie jus congens în cadrul general al acesteia. , după cum afirmă și doctrina legislației internaționale.
În această scurtă analiză ne vom limita să abordăm problema pusă de sancțiunile economice complete -unilaterale și multilaterale -din moment ce anumite sancțiuni, cum ar fi cele plasate asupra bunurilor militare, nu afectează atât de grav drepturile fundamentale ale oamenilor.
Măsurile coercitive ale Consiliul de Securitate O.N.U.-altfel spus sancțiunile economice impuse de Consiliul de Securitate al O.N.U. -sunt de asemenea subordonate și trebuie să se supună necesității de respectare a drepturilor omului.
Drepturile omului formează fundația validității nu numai pentru fiecare sistem legal intern de stat, dar și pentru legislația internațională.
În ciuda legăturii normative între drepturile omului și legislația internațională ramâne o diferență remarcabilă între regulile legislației internaționale moderne care se conformează drepturilor omului (cum ar fi interzicerea folosirii forței în relațiile internaționale în legatură cu abolirea jus ad bellum) și reminescențele vechii legislații internaționale motivate de principiile puterii și intereselor naționale. Cele din urmă se manifestă nu numai în dreptul de veto exercitat de membrii Consiliului de Securitate ci se afirmă și în previziunile privind sancțiunile economice complete în conformitate cu Art.41 al Cartei. „Întreruperea completă a relațiilor economice” pe care acest articol o menționează fără o clauză restricțivă, se aliniază complet, în opinia unor autori, cu tradiția atacurilor militare medievale și anume înfometarea populației în interesul respectivei puteri.
Consiliul de Securitate poate impune asemenea sancțiuni constând din întreruperea relațiilor economice pentrui situaăii cum ar fi, de exemplu, ameninăarea adusă păcii internaționale. Existența unei asemenea amenințări nu poate fi stabilită pe baza unor criterii clare ci este hotarâtă de însuși Consiliul de Securitate, rezultând din problema de arbitrare a unei interpretări și motivate de puteri politice nesemnificative.
Carta Națiunilor Unite cuprinde, în unele paragrafe ale sale, și referințe la drepturile omului în cadrul calificării unor situații ca amenințare adusă păcii internaționale, vizând astfel, tocmai protejarea populației civile. Într-adevăr, sancțiunile economice complete au ca țintă ceea ce s-a menționat anterior.
Practica rezoluțiilor în Consiliul de Securitate arăta până acum că acestea sunt uzitate ca ultima soluție. Totuși, uneori, în caz de forță majoră, sunt folosite și atunci când anumite interese ale membrilor permanenți o dictează, iar Consiliul nu este în spatele analizei unei presupuse amenințări adusă păcii internaționale, într-atât de plauzibilă încât să fie nevoie de impunere de măsuri de intervenție. (Sancțiunile împotriva Haiti sunt un caz clar. În acest sens: SUA a văzut în Haiti că problema democrației și a drepturilor omului în interiorul țării erau declarate o amenințare la pacea internațională).
Sancțiunile sunt folosite din ce în ce mai mult de Consiliul de Securitate ca o metodă de disciplinare a regimurilor care nu se supun regulilor (sau văzute de așa natură de către SUA). De fapt, membrii Consiliului împart aceeași natură a pedepsei colective deoarece acțiunile regimului sunt atribuite întregii populații-și mai presus de toate sunt văzute în această manieră de populația în discuție.
Sancțiunile economice demonstrează contraproductivitatea cu privire la obiectivul făcut public, de altfel singurul permis în Carta de menținere sau restaurare a păcii. Prin aceste sancțiuni, resentimentele populației sunt trezite, iar oamenii se simt pe nedrept pedepsiți. Acest resentiment poate da foarte ușor naștere la noi conflicte. Măsuri ca acelea luate împotriva Irakului-la câțiva ani după sfârșitul ocupației din Kuwait-trădează intenția de pedepsire și răzbunăre, indiferent de scopul proclamat al rezoluțtiilor.
Totodată sentimentul de nedreptate este trezit la realitate în gândirea populației țărilor afectate de impunerea selectivă a sancțiunilor. Întrucât într-un caz ocupația teritoriului străin este ignorată timp de decenii de Consiliul de Securitate, și același comportament în alt caz este pedepsit chiar dupa ani de zile de la sfârșitul ocupației. Deoarece într-un caz cele mai grave încălcări ale drepturilor omului și o încălcare sistematică a regulilor de bază ale democrației nu sunt considerate o amenințare la pacea internaționalăa, în alt caz sunt evaluate și aspru pedepsite prin măsuri de intervenție economică, completăte uneori de măsuri militare.
Interesele membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate implicați în politica puterii, determină măsurile respective. Sentimentul de nedreptate resimțit de cei asupra cărora se răsfrâng și care suportă direct consecințele acestor măsuri este guvernat de credința că această politică cu „standarde duble” – crezul oficial al „Noii Ordini a Lumii” este marcată în mod decisiv de măsurile pe care le poate impune Consiliul de Securitate. Sfera de securitate colectivă a devenit terenul de joacă preferat de avocații „Noii Ordini a Lumii”.
Capitolul 3
LEGITIMITATEA FOLOSIRII ARMEI ECONOMICE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI CONSECINȚELE SANCȚIUNILOR ECONOMICE
3.1. Apariția crizelor economice de sistem
Orice sancțiuni care sunt impuse că rezultat al războiului sau că parte a unui război sunt reglementate de către legile conflictului armat, iar sancțiunile în cazul Irakului trebuie să fie interpretate numai în contextul legilor conflictelor armate stabilite prin tratatele internaționale.
Regimul sancțiunilor împotriva Irakului au fost prima dată impuse în contextul invaziei Irakului în Kuwait, au fost menținute pe parcursul Războiului din Golf și au fost extinse pe termen nedefinit după ce prima faza a ostilitatilor militare a încetat. De asemenea, loviturile aeriene continue date de către avioanele Statelor Unite și Marii Britanii din martie 2003 califica situația că și conflict armat. Deci, măsurile stricte stipulate în legea umanitara internațională pentru protecția civililor în conflict armat este aplicabila regimului sancțiunilor și instigatorilor sai, și încălcarile acestor legi poate fi instrumentata că și crima de război. În acest sens, trebuie să existe o referință cu privire la „Limitarea sancțiunilor prin legile umanitare”, în special sectiunea Conventiei de la Geneva 1949. În mod particular sunt abordate în prevederile Conventiei de la Geneva proviziile medicale și pentru bunurile necesare populației pentru a supraviețui, prohibitia Protocolului I, articolul 54, paragraful 1, de „înfometare a civililor că metoda de război”, și a prevederilor în legatură cu protecția femeilor și copiilor- cele două grupuri cele mai afectate de către regimul sancțiunilor.
Prin ceea ce vom demonstra în continuare rezulta că lumea globală, la un moment dat, se vrea schimbata de către cei mari și puternici pentru a diminua efectele decalajelor mondiale și, în ultimă instanță criza. Sancțiunile economice internaționale aplicate sau nu, controlate sau nu, nu sunt initiate decât de către cei țări pentru a sugera lumii întregi că , într-o situație sau alta, pe acolo a trecut și dreptul internațional.
Sancțiunile economice internaționale nu reprezintă, de fapt, decât antemergatorul acțiunilor ascunse ce urmează în scop hegemonic, ac aparător și dominant.
Țările industrializate – dezarmate în față unor noi crize.
Sesiunea de primavară a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale – din 5-11 mai 2004, la care au participat ministrii de finante și guvernatorii băncilor centrale din țările membre, inclusiv România – a demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, că vestile de pe „frontul” economic sunt mult mai bune decât cele din înfruntările politice și militare. Economia mondială a iesit din conul de umbra în care a intrat după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, s-a spus la reuniunea de la Washington, unde s-a atras totuși atenția ca, se mențin o serie de incertitudini și riscuri. „Cum puteti constata, redresarea economică mondială este foarte puternică”, declara economistul-sef al FMI, Raghuram Rajan, înainte de a prezența listă cu amenințările asupra evoluțiilor viitoare. Într-adevăr, economia mondială se dezvoltă viguros și se așteaptă să progreseze cu 4,6% în 2004, ritm mai ridicat decât cel anticipat în toamna trecuta (4,1%). Raportul FMI cu privire la perspectivele economice mondiale, publicat în ajunul sesiunii de la Washington, mizeaza pe o accelerare a creșterii economice și pe o generalizare a relansarii în 2005. Documentul amintit explica, în același timp, cum combinarea mai multor factori – cum sunt înviorarea comerțului mondial, optimismul piețelor financiare și revigorarea economiei americane – ar putea produce, în anul care vine, un salt și mai puternic decât cel anticipat acum al economiei mondiale.
Participantii la reuniunea FMI și Băncii Mondiale au remarcat, totodată, importanta contributie a țărilor în dezvoltare la relansarea economiei globale. Specialiștii Băncii Mondiale estimeaza că economiile în formare, printre care se afla și cele din Europa de Est, vor cunoaște o creștere de 5,4% în 2004, față de 4,8% în 2003.
Pentru 2005 previziunile sunt mai sumbre. În luna mai 2005 Fondul Monetar Internațional, printr-un comunicat oficial, anunța o încetinire a creșterii economiei mondiale datorită preturilor mari la energie. Astfel, FMI estima în prognozele sale prezențate la acea dată că economia mondială va crește în 2005 cu 4,3%. „Optimismul se bazează în principal pe evoluția pozitivă a economiei americane și a câtorva state asiatice între care China, India și Vietnam. Prognozele pentru zona euro nu sunt, însă, îmbucurătoare. Datele vizând economia germană au fost corectate în jos cu un procent la 0,8%."
Țările cele mai sărace din lume progreseaza însă foarte lent sau chiar deloc. La Washington s-a facut apel la sporirea eforturilor pentru a se reduce la jumatate săracia până în 2015, cum s-a angajat comunitatea internațională. Realizarea unui asemenea obiectiv presupune, după Banca Mondială, un sprijin anual de 50 miliarde de dolari în următorii 5-6 ani. Șansele de reușită sunt, însă, foarte slabe. Eșecul negocierilor comerciale ce vizau reducerea subvențiilor agricole atât din 2004 cât și din primele 6 luni din 2005 a sporit tensiunile pentru identificarea unor noi surse de ajutor. De asemenea, conflictul din Irak a anulat o parte din ajutoarele destinate, în mod obișnuit, altor state, îndeosebi celor foarte sărace.
Dacă relansarea economică este viguroasă, ea nu este și uniforma. Există discrepante de creștere apreciabile între marile centre de putere ale lumii: America și Asia sunt în plin boom economic, Japonia se relanseaza după mai bine de zece ani de stagnare economică, în timp ce țările din zona euro figureaza printre lenesii economiei mondiale. Pe listă amenințărilor care planeaza asupra evoluțiilor viitoare figurează, în primul rând, epuizarea resurelor destinate înlaturarii deficitelor economice mondiale și, în primul rând a efectelor generate de actele teroriste din SUA, Spania sau Anglia. țările industrializate au folosit până la evenimentele din Spania, Irak sau Londra întregul arsenal pe care l-au avut la dispoziție (politici monetare și bugetare foarte generoase) pentru a absorbi impactul exploziei bulei financiare, al evenimentelor de la 11 septembrie 2001 și al epidemiei de pneumonie atipică, dar s-au trezit dezarmate în cazul noilor crize și, în special, după modul în care se gestioneaza situația din Irak.
Pe de altă parte, nivelul record al deficitelor bugetare și comerciale ale SUA genereaza riscuri serioase pentru America și restul lumii.
Piețele financiare mondiale traverseaza deocamdată o perioadă favorabila. FMI recomandă însă o atenție sporită la dezechilibrele mondiale, îndeosebi la fluxurile importante de capital generate de intervențiile băncilor centrale asiatice, care cumpără dolari pentru a stabiliza moneda americană.
Dacă Asia va slăbi asemenea operațiuni sau le va stopa – ipoteza care îngrijoreaza lumea financiară – piață va avea dolari în exces, ceea ce va determină creșterea dobânzilor pentru a îndepărta riscul inflatiei. Creșterea costului creditului ar spori însă volatilitatea piețelor financiare și ar putea determină investitorii să-și ajusteze proiectele de viitor în funcție de noul nivel al dobânzilor, fapt care ar duce la încetinirea activității de producție și chiar la inversarea actualelor tendințe din economia mondială.
În același sens este necesar să subliniem contextul, organizarea și rezultatul Summitului G8 care a avut loc la începutul lunii iulie 2005 la Gleneagles în Scotia. Aceasta întâlnire a liderilor celor mai dezvoltate 8 țări din lume a fost precedat de ample și violente manifestații de strada ale oponentilor globalizării. Astfel, în Londra, Edinburgh, Washington, Berlin, Paris și Roma, milioane de oameni s-au adunat pentru a cere anularea integrală a datoriilor statelor sărace, un sprijin mai puternic oferit acestor țări și practicarea unor relații comerciale corecte cu acestea.
Reprezentanții Statelor Unite, Canadei, Marii Britanii, Franței, Germaniei, Italiei, Japoniei și Rusiei au analizat problema săraciei în Africa și cea a schimbărilor climatice, cauzate de poluarea excesiva, care ar putea provoca o catastrofa pe plan global dacă nu se intervine urgent. În acest sens, după șapte ani de tratative, la 11 decembrie 1997, a fost finalizat Protocolul de la Kyoto, care pe 16 februarie 2005 a intrat în vigoare. Acest protocol impune reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera, precum dioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot sau gazele fluorurate, și a fost ratificat de 141 de state, printre care și România . SUA este singura țară membra G8 care nu a ratificat protocolul de la Kyoto, iar președintele Bush respinge posibilitatea încheierii oricărui acord în ceea ce privește reducerea emisiilor de gaze pe bază de fluor sau cu efect de seră. Motivul, spune Bush, este acela ca, dacă SUA ar semna un protocol asemanator celui de la Kyoto, economia țării ar fi distrusă. Bush a apreciat că cel mai bun mod de a combate poluarea este reprezentat de investiții în noile tehnologii nepoluante.
La summit s-au mai discutat posibile soluții precum combaterea proliferarii nucleare, a drogurilor, și a pornografiei infantile, dar și prevenirea apariției unei noi generatii de teroriști.
Cu aceasta ocazie, Marea Britanie a înaintat o propunere pentru încheierea unui tratat global privind controlul comerțului de arme. Transferul conținuu de arme către țările în dezvoltare zadarniceste eforturile de a combate săracia și coruptia, iar sancțiunile economice internaționale devin doar paravan al ilegalitatilor. De asemenea, vânzarile de arme către forțe militare iresponsabile duc la reprimarea drepturilor omului, încurajarea exploatarii brutale a resurselor și degradarea mediului.
Un raport publicat tot în luna iulie 2005 de Amnesty Internațional, Oxfam Internațional și Internațional Acțion Network on Small Arms (IANSA) conține critici devastatoare la adresa țărilor G8, acestea fiind acuzate că exporta arme într-un mod iresponsabil. Potrivit directorului Oxfam, Barbara Stocking, „Deși dețin un procent de 84 la suta din comerțul mondial de arme, țările G8 persista în exportul lor, iar acestea sunt folosite pentru asuprirea celor mai sărace și mai vulnerabile popoare ale lumii”. Aceeași parere este împartășită de secretarul general al Amnesty Internațional, Irene Khan: „În fiecare an, sute de mii de oameni sunt ucisi, torturati, violati și stramutati din cauza violentei armate. Cum pot fi luate în serios angajamentele G8 de a pune capăt săraciei și injustiției, dacă guvernele acestor țări subminează pacea și stabilitatea lumii prin aprobarea intenționata a transferurilor de arme către regimuri represive sau regiuni conflictuale?”
Cele trei ONG-uri acuză țările G8 că s-au folosit de bresele existente în sistemul de control al exportului de arme pentru a furniza muniții și echipament militar în zone în care se înregistrează încălcări grosolane ale drepturilor omului. Pe lista rușinii figurează:
● Germania: comerț de echipament militar cu Myanmar, țară în care au loc violari serioase ale drepturilor omului;
● Italia: export de mari cantități din asă-numitele „arme de foc civile” către Algeria, Columbia, Congo și China, în care se înregistreaza violari flagrante ale drepturilor omului;
● Rusia: export de armament greu, inclusiv avioane de lupta, către Etiopia, Sudan, Iran, Algeria și Uganda, state în care se comit abuzuri grave;
● SUA: ajutoare militare substanțiale către Pakistan și Nepal, țări în care drepturile cetățenești sunt încălcate sistematic;
● Japonia: export de arme mici către Algeria, Liban și Filipine, state cu un potențial de conflict extrem de mare, în condițiile în care guvernul de la Tokio susține că „nu exportă nici un fel de arme, niciunde”.
● Canada: export de arme de calibru mic, blindate usoare și elicoptere către Arabia Saudita, motoare de avion și puști către Filipine;
● Franța: vânzare de bombe, grenade, muniții și mine spre Myanmar și Sudan, țări supuse embargoului asupra armelor de către Uniunea Europeană; de asemenea, Parisul a vândut gaze lacrimogene în Kenya, în ciuda represiunilor severe la care este supusa opoziția din aceasta tara;
● Marea Britanie: a vândut armament de calibru mic, dar și vehicule blindate în Algeria, Maroc, Pakistan, Siria, Arabia Saudita și Turcia, unde forțele armate și poliția comit în mod regulat abuzuri împotriva drepturilor omului. De asemenea, Marea Britanie este principalul furnizor de arme către Nepal, țară în care peste 12.000 de persoane au fost ucise în ultimii nouă ani, în urma declansarii rebeliunii maoiste. Pe lânga arme de calibru mic, Londra a oferit guvernului nepalez două elicoptere MI-17 și două aparăte de zbor Islander.
Summit-ul din Scotia s-a finalizat doar cu o promisiune de ajutor pentru Africa de 50 miliarde USD anual până în 2010 drept ajutoare și 3 miliarde USD în următorii ani pentru Autoritatea Palestiniana pentru procesul de pace în regiune. În rest, multe promisiuni și declarații de condamnare a terorismului, cu referire specială la ultimul atac din Londra care a avut loc chiar în ziua de 7 iulie 2005, ziua deschiderii summit-ului.
3.2. Controlul asupra rutelor petrolului
„Cine vrea să conducă lumea trebuie să controleze petrolul. Tot petrolul. Acolo unde se afla el“. În războiul economic definitoriu capitalismului, Statele Unite ințeleg să dețină un mijloc de presiune strategica. Cum? Prin controlul asupra aprovizionării cu energie a marilor lor rivali (Europa și Japonia) și a altor țări care s-ar dovedi prea independente.
În timpul primei lor acțiuni de lupta ale războiului din Irak, comandourile marinei americane au luat cu asalt o platforma petrolieră. „Atac de noapte surpriza în Golful Persic”, scria un reporter de la New York Times, pe 22 martie 2003. „Soldații au cucerit două terminale Irakiene prin raiduri îndraznete care s-au încheiat în acesta dimineata, coplesind garzile irakine înarmate ușor, asigurând astfel o victorie fără varsare de sânge în batalia pentru vastul imperiu petrolier irakian” după doi ani, soldații americani încă luptă să mențină controlul asupra acestor instalații vitale, iar luptele nu mai sunt fără varsare de sânge. Pe dată de 24 aprilie 2003, doi marinari americani și un paznic de coasta, au fost uciși în timp ce un vapor pe care doreau să-l intercepteze, probabil având la bord teroriști sinucigași, a explodat lânga platforma de încărcare de la Khor al-Amaya. alți americani au ajuns în bataia focului, protejând instalații ale „imperiului petrolier”irakian.
Într-adevăr, Irakul a devenit locul de desfășurare a unui război dus pe două fronturi: luptele pentru controlul orașelor irakiene, și lupta constanta pentru a proteja vasta infrastructură petrolieră împotriva sabotajelor și a atacurilor. Prima acțiune a fost relatată pe larg în presa americană; celei de a două i s-a dat mai puțină atenție.
Și totuși soarta infrastructurii petroliere a Irakului se poate dovedi nu mai puțin importanta decât aceea a orașelor sale. Un eșec în câștigarea acestei batalii ar putea elimina fundamentul economic, pe care noul guvern irakian se bazează. „Luând în considerare obiectivele globale,” un ofițer superior a declarat lui New York Times, „nu există un alt loc în lume de mai mare importanta strategica, unde forțele noastre armate să fie desfășurate.” că o recunoaștere a acestui fapt, un număr important de soldați americani au fost însărcinati cu asigurarea securității infrastructurilor petroliere. Înalti oficiali susțin că aceste îndatoriri vor fi preluate în viitor de forțele armate irakiene, dar zi după zi, acest moment pare să se piardă și mai mult la orizont. Atât timp cât forțele americane vor rămâne în Irak, e sigur că un mare număr de soldați își vor petrece timpul păzind vulnerabilele conducte petroliere, rafinării, instalații de încărcare, și alte instalații petroliere. Cu mii de kilometri de conducte, și sute de importante instalații aflate la mare risc, aceasta sarcina se va dovedi exigenta pe termen lung, și vesnic periculoasă.
Deocamdată, gherilele par capabile să loveasca instalațiile petroliere când și unde doresc, atacurile lor declansând deseori explozii și incendii.
Dar Irakul este doar una din țările unde trupele americane își risca viețile zi de zi, pentru a proteja importul de petrol. În Columbia, Arabia Saudita, și Georgia, trupele SUA își petrec zilele și noptile protejând conductele și rafinariile, sau supraveghind forțele locale însărcinate cu acesta misiune. Marinarii americani se afla acum în misiuni de patrulare de protecție a petrolului în Golful Persic, Marea Arabiei, Marea Chinei de Sud, și de-alungul altor căi maritime ale transportului de petrol către SUA și aliații sai. De fapt, armata americană este progresiv convertita într-o misiune de protecție globală a petrolului.
Situația în Georgia este un exemplu perfect al acestei tendințe. De îndată ce Uniunea Sovietică s-a destramat în 1992, companiile petroliere americane și oficialii guvernului au dorit să aibă acces la uriasele rezerve de petrol și gaze naturale ale bazinului Marii Caspice, în special în Azerbaidjan, Iran, Kazakhstan, și Turkmenistan. Unii experți estimează că 200 de miliarde de barili de petrol se află neatinse în zona caspiană, aproape de șapte ori cantitatea rămasă în SUA. Dar zona caspiană nu are iesire la mare, astfel încât singura posibilitate de a transporta petrolul către Occident, este prin conducte care traverseaza regiunea Caucazului, zona cuprinzând Armenia, Azerbaidjan, Georgia, și provinciile rusesti sfâșiate de război: Cecenia, Daghestan, Ingusetia și Osetia de Nord.
Firmele americane construiesc în prezent o importanta conducta petrolieră care trece prin aceste zone volatile. Întinzându-se pe 1600 de kilometri periculoși din Baku în Azerbaidjan, prin Tbilisi în Georgia, la Ceyhan în Turcia, conducta este conceputa să transporte un milion de barili pe zi către Vest, dar ea se va afla sub permanentă amenințare de sabotaj din partea militantilor islamici și a separatiștilor etnici de-a lungul întregului traseu.
SUA și-a asumat deja mari responsabilități pentru protecția ei, furnizind milioane de dolari în arme și echipament armatei din Georgia și trimițind specialiști militari la Tbilisi să antreneze și să dea consultații trupelor georgiene însărcinate cu apărarea acestei conducte vitale.
Prezența americană este pe cale să se extinda în 2005 sau 2006, când conducta va începe să transporte petrol, iar luptele din regiune se pot intensifica.
O altă zonă este Columbia, unde forțele SUA își asuma responsabilități din ce în ce mai mari pentru protecția vulnerabilelor conducte din acea țară. Aceste conducte vitale transportă petrol brut din câmpurile de exploatare din interior, unde se desfășoară un aprig război de gherila, către coasta Marii Caraibelor de unde este expediat în vapoare spre clienti din SUA sau alte parti. Timp de mulți ani, gherilele de stânga au sabotat conductele (vazând în ele expresia clara a exploatarii străine și a claselor conducatoare din capitala Bogota) cu scopul de a deposeda guvernul columbian de încăsarile atât de necesare. Cautând să sprijine guvernul și să-i întareasca forta de a înfrunta gherilele, Washingtonul cheltuieste deja sute de milioane de dolari pentru a îmbunătăți securitatea infrastructurilor petroliere, începând cu conducta Cano-Limon, singura conductă care conectează productivele terenuri petrolifere ale firmei Occidental Petroleum din provincia Arauca, cu coasta Caraibelor ca parte a acestui ajutor, Forțele Speciale ale Armatei SUA din Fort Bragg (Carolina de Nord), ajută în prezent să antreneze, echipeze și ghideze, un nou conțingent de trupe columbiene, a cărui unică misiune va fi paza conductei și lupta contra gherilelor de-a lungul traseului ce are o lungime de 766 km.
O traiectorie foarte asemănătoare este în desfășurare în Africa. Prezența militară americană în zone de extracție petrolieră din Africa, deși mai puțin importantă, crește rapid.
Departamentul apărării a intensificat furnizarea de arme către forțele militare din Angola și Nigeria, antrenându-le totodată ofițerii și trupele; în același timp, oficialii Pentagonului au început să planifice înființarea de baze militare permanente în regiune, preferințele mergând spre: Senegal, Ghana, Mali, Uganda și Kenya. Deși acești oficiali tind să vorbească doar despre terorism, atunci când explică necesitatea unor asemenea baze, un ofițer a declarat lui Greg Jaffe, de la Wall Street Journal, în iunie 2003 că „o misiune cheie a forțelor americane în Africa va fi să se asigure că terenurile petrolifere ale Nigeriei, care în viitor vor conta pentru 25% din importurile americane, sunt în siguranță. Efective din ce în ce mai numeroase ale forțelor noastre navale sunt și ele desemnate să protejeze livrarile de petrol străin. A cincea flotă a Marinei, staționată în Bahrain, își petrece timpul cu precadere patrulând rutele navale ale tancurilor petroliere în Golful Persic și al Strâmtorii Hormuz, strâmtoarea care conecteaza Golful cu Marea Arabiei și cu oceanele din jur. Marina și-a îmbunătățit capacitatea de protecție a rutelor maritime în Marea Chinei de Sud, o regiune promițătoare în exploatarea petrolieră, reclamată de China, Vietnam, Filipine și Malaiezia, și în Strâmtoarea Malacca, o legatură esențială între Golful Persic și aliații SUA din Asia de Est”.
Chiar Africii i se acordă din ce în ce mai multă atenție de către Marina militară americană. Pentru a crește prezența navală în apele vecine Nigeriei și a altor producători importanți de petrol, vase de lupta servind Comandamentul European (care controlează Atlanticul de Sud) își vor scurta viitoarele vizite în Mediterana, caspiană „și vor petrece jumatate din timp, navigând spre coasta de vest a Africii”, a anunțat șeful comandamentului, generalul James Jones, în mai 2003.
Acesta este prin urmare, viitorul implicarii militare a SUA în străinatate. În timp ce antiterorismul și obișnuitele discursuri despre securitatea națională vor fi folosite pentru a explica riscantele desfasurari de trupe în afără Americii, un număr crescând de soldați americani și marinari, vor fi folositi la protecția câmpurilor petrolifere, conducte, rafinarii și trasee navale. și deoarece aceste instalații se afla sub un crescând atac din partea gherilelor și a teroriștilor, riscul pierderilor de vieți omenești va crește corespunzător.
3.3. Consecințe în plan social
3.3.1. Influențărea pieței internaționale a muncii și a salariilor
În contextul în care în 2005 putem vorbi de o muncă forțata de tipul unei sclavii moderne confirmata prin cifre într-un studiu emis de Organizația Mondială a Muncii pe 12 mai 2005, sancțiunile economice internaționale nu fac decât să amplifice aceste efecte atât în zonele de conflict cât și în țările care le inițiază. Astfel, după studiul enunțat mai sus, cel puțin 12 milioane de persoane pe întregul glob, în majoritate femei și copii lucrează sub constrângere. Fenomenul este mai răspândit în Asia, dar afectează toate conținentele. Asia – 9,5 milioane, America Latina și Caraibe- 1,3 milioane, Africa sub-sahariana 600.000, Orientul Mijlociu și Africa de Nord- 260.000, țările dezvoltate -360.000.
La toate acestea se adaugă deficitul de locuri de muncă chiar în țările care inițiază astfel de măsuri. Un raport al firmei McKinsey sugerează că SUA a pierdut între 200.000 și 400.000 de locuri de muncă după 1990, adică o fracțiune a celor 138 milioane de locuri de muncă din SUA, din care aproape 10 % sunt generate de reducerea exporturilor de pe spațiile supuse sancțiunilor economice din Irak, Libia, Nigeria etc. O altă firma de consultanta și previziuni Forrester Reseach prevede 3,3 milioane de locuri de muncă piedute în SUA până în 2015 din care 1,7 milioane în domeniul muncii de birou, 473.000 în domeniul informaticii și tehnologiei, din care, în condițiile actuale procentul provenit că urmare al aplicării unor sancțiuni economice poate crește.
Există din ce în ce mai multe firme și chiar corporații transnaționale care își muta centrele operative dintr-o țară în alta. Patroni care cauta să se stabilească în state unde impozitele sunt mai mici și mâna de lucru mai ieftină, iar fostii angajați îngroasa rândurile somerilor. Fenomenul se numeste „delocalizare” și este una dintre fațetele controversate ale globalizării și ale cauzelor care duc la scăderea drastică a locurilor de muncă în țările dezvoltate.
Dacă și în Europa raportul ar fi același, în contextul în care, „mai mult de un milion de locuri de muncă vor dispărea în următorii 10 ani, datorită deplasării acestora către țări unde salariile sunt mai mici” , ar însemna că aproape 100 000 dintre acestea au aceeași cauză, respectiv sancțiunile economice.
3.3.2. Mortalitatea și malnutriția infantilă
O serie de știri emise de către World Food Programme (WFP) al Națiunilor Unite notează la 26 Septembrie 1995 circa 2.4 milioane de copii irakieni cu vârsta sub cinci ani care erau în sever risc nutrițional.
În decembrie 1995, Food and Agricultura Organisational (FAO) notează ca:
„Aproximativ 12% din copii consultati în Bagdad sunt subnutriți, 28% sunt foarte scunzi și 29% au o greutate redusă.”
În Decembrie 1995, FAO raportează că 567.000 copii Irakieni au murit că o consecință directă a sancțiunilor economice.
În Martie 1996, O.M.C. raportează că sancțiunile economice au cauzat mărirea de șase ori a ratei mortalității pentru copii sub 5 ani.
UNICEF raportează în Octombrie 1996 că 4.500 de copii sub cinci ani mureau în fiecare luna că rezultat al sancțiunilor – inducerea înfometării și a bolilor.
Raportul Comisiei ONU în ianuarie 1999 notează (paragraful 18) că rata mortalității la copii sub 5 ani s-a mărit de la 30,2/1000 nasteri în 1989 la 97,2/1000 nasteri în 1997; la fel și numărul nou născuților de greutate mica a crescut de la 4% în 1990 la aproximtiv 25% în 1997, în principal din cauza malnutriției materne; Paragraful 19 al aceluiasi Raport arata că prevalenta malnutriției la copii irakieni sub 2 ani s-a dublat din 1991 în 1996 și ca, din aprilie 1997, aproape toată populația tânara a fost afectată de o schimbare spre malnutriție; rata mortalității infantile irakiene este printre cea mai mare din lume, în contrast marcant cu situația anterioară Războiului din Golf.
3.3.3. Accesul la tratament medical
„Condițiile de sănătate au continuat să se deterioreze pe tot cuprinsul țării din cauza penuriei de medicamante esențiale și provizii medicale. Situația este agravata de furnizarea unor cantități inadecvate de apă potabila și facilitati sanitare inadecvate, echipament esențial și piese de schimb lipsesc pentru a reabilita sistemele de apa, canalizare și furnizarea cu electricitate…. copiii mor din cauza malnutriției indusă de lipsă de alimente și lipsa ingrijirii medicale adecvate.”
În 1997, Directorul General al WHO a vizitat facilitatile medicale din Irak și a raportat: „Consecințele acestei situații cauzează o dezmembrare a sistemului medical, care se află sub presiunea privațiunilor de medicamente, alte provizii de bază și piese de schimb …. inabilitatea lui de a face față și de a furniza serviciile pe care poporul Irakian obișnuia să le primească este o problema gravă”. El notează, de asemenea, că malaria , tifosul și alte boli amenința acum largi zone ale țării care nu au mai fost afectate anterior. Al doilea raport al comisiei notează la paragraful 32 că au existat creșteri ale cantităților de medicamente și provizii medicale în timpulprogramului petrol-contra-hrana, dar că riscul bolilor transmise prin apa cum este malariacontinuă să fie o mare preocupare și o amenințare continuă pentru focare de tifos și holera.
În al doilea raport al comisiei (paragarful 43), sistemul medical Irakian este descris că fiind într-o „stare deplorabilă”.
Capitolul 4
STUDIU DE CAZ.
ANALIZA CONFLICTULUI DIN – EX-IUGOSLAVIA
4.1. Cronologia unui veac de neliniște
1881 – recucerirea teritoriilor otomane;
1909 – 1912 – mișcarea de eliberăre albaneză reuseste să controleze în totalitate Kosovo și să puna stapânire pe Skopje. La 28 noiembrie, la Vlore, albanezii își proclama independenta;
1913 – statul albanez este recunoscut, dar jumatate din teritoriile sale ramân în afara granițelor;
1918 – Serbia reintra în posesia Kosovo. Prin Tratatul de la Saint-Germain sunt delimitate granițele Regatului Sârbilor, Croatilor și Slovenilor;
1931 – se ratifica colonizarea slava în Kosovo, practicată între cele două războaie mondiale;
1945 – în Kosovo este instituita administrația militarizata;
1944-1950 – zeci de mii de albanezi se refugiaza în Kosovo de frica regimului de la Tirana;
1955-1956 – valuri de teroare antialbaneză se concretizează prin deportarea în Turcia a mii de albanezi musulmani;
1968 – au loc manifestații de masă prin care se cere prima autoguvernare a provinciei;
1974 – două articole ale Constituției iugoslave fac din Kosovo o provincie autonoma a Iugoslaviei;
1981 – la Pristina au loc manifestații în favoarea unei Republici Kosovo. Se instituie temporar legea marțială;
1989 – președinția declara stare de urgență în Kosovo și trimite forțe de intervenție antirebeliune. Constituția este amendată și autonomia provinciei abolită;
– la adoptarea măsurii se declanșează confruntări violente în urma cărora sunt omorâți 20 de oameni;
1990 – ianuarie – ciocniri violente între poliție și demonstranții albanezi,
– februarie – Iugoslavia trimite trupe, blindate, elicoptere, avioane de lupta și 2 000 de politisti în Kosovo. Se anunța că până la sfârșitul lunii au fost ucisi 20 de albanezi. Este instituita starea de asediu;
– iulie – parlamentarii etniei albaneze declara independenta provinciei. Serbia dizolva parlamentul de la Pristina;
1991 – începe războiul din Bosnia;
– Parlamentul Albaniei recunoaște independența Republicii Kosovo;
1992 – mai – scriitorul Ibrahim Rugova este ales președintele republicii autoproclamate în urma unui scrutin care sfidează autoritățile de la Belgrad;
– octombrie – pentru prima dată în ultimii trei ani liderii etnicilor sârbi și albanezi se întâlnesc pentru convorbiri de pace;
1993 – poliția sârbă aresteaza aproximativ 30 de etnici albanezi acuzati de pregatirea unei rebeliuni armate;
1995 – iulie – un tribunal sârb condamna 68 de albanezi la opt ani de închisoare pentru tentativa de a crea o forta de politie paralela în Kosovo;
– august – autoritațile sârbe populeaza Kosovo cu câteva sute de refugiati sârbi, atragând protestele liderilor albanezi;
1996 – Serbia semneaza o înțelegere cu liderii albanezi pentru întoarcerea studenților albanezi la învatamântul de stat, după un boicot de sase ani al scolilor și facultăților;
– Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) iese la rampă, revendicând o serie de atacuri cu bombe;
1997 – ianuarie – rectorul sârb al Universitatii din Pristina este grav rănit de explozia unei mașini-capcana;
– septembrie – oameni înarmati însceneaza atacuri nocturne asupra unor posturi de politie din zece orașe și sate kosovare. Crește numărul acțiunilor de gherila și continuă ciocnirile dintre politie și demonstranti;
1998 – februarie-martie – se anunța că zeci de oameni au fost ucisi în urma unei operațiuni a politiei sârbe împotriva separatistilor albanezi din regiunea Drenica;
– Ibrahim Rugova nu ține cont de invitația la dialog a Occidentului și cere independenta totală pentru Kosovo;
– albanezii voteaza pentru un președinte și un parlament nerecunoscuti de Belgrad;
– aprilie – într-un referendum, 95 % din sârbi se declara împotriva unei intervenții internaționale în Kosovo;
– grupul de contact pentru fosta Iugoslavie votează, cu excepția Rusiei, pentru noi sancțiuni asupra Iugoslaviei;
– mai – trimisul american Richard Holbrooke mediaza un dialog între Rugova și Milosevici pentru gasirea unei soluții diplomatice în Kosovo;
– iunie – secretarul general al ONU, Kofi Annan, avertizează NATO că are nevoie de mandatul Consiliului de Securitate pentru o intervenție în Kosovo;
– iulie – Franța și Marea Britanie schiteaza un proiect de rezoluție care vizează încetarea focului în zona de conflict;
– Consiliul de Securitate ONU votează în favoarea unei rezoluții care să opreasca focul și avertizeaza Belgradul cu „măsuri aditionale" dacă nu se supune acesteia. NATO face primii pasi în vederea unei intervenții militare;
1999 – ianuarie – trupurile a 40 de albanezi sunt descoperite în localitatea Racak din sudul provinciei. Se emite ipoteza unei execuții în masă ;
– februarie-martie – ultimele tentative de negocieri, eșuate, la Rambouillet (Paris);
– 24 martie – NATO începe bombardamentul aerian asupra întregii Iugoslavii.
Plecând de la moartea lui Tito din 1980, fațada monolitica a Iugoslaviei se fisura lent.
În 1981 au avut loc tulburări în Kosovo, zona majoritar albaneză, dar care constituie inima istorică a Serbiei. Aceste mișcări au fost la originea unei agitații naționaliste a sârbilor în Serbia, precum și în teritoriile autonome (Voivodina, Kosovo) care depindeau de aceasta republică. Aceasta explozie naționalistă a dus, în 1989, la o reforma a Constituției sârbe, care a redus autonomia zonelor Kosova și Voievodina. În paralel cu aceasta evoluție a Serbiei, celelalte republici ale Iugoslaviei, în special Slovenia și Croatia, au facut să apară noi mișcări politice, care contestau rolul hegemonic al comuniștilor din Iugoslavia. Presiunea lor conjugata a dus, în diferitele republici, la alegeri libere în 1990 (aprilie – decembrie). Noii conducători, care vedeau în renașterea naționalismului sârb un avatar al dominației comuniștilor, o amenințare a integritatii republicilor lor, ducând la o cursa politică, ce exploda în decembrie 1990 în Slovenia și în mai 1991 în Croatia, prin referendumuri pentru independenta, încununate de succes. Armata federală iugoslava, majoritar sârba, intervine zadarnic în iunie 1991, în Slovenia, înainte de a lansa, în august 1991, atacuri masive asupra Croatiei. Războiul din Iugoslavia tocmai începuse. Lumea, și Europa în special, indiferenti la evoluția politică interioara din Iugoslavia, după moartea lui Tito, asista cu stupoare la implozia Republicii Federale Iugoslavia. Arma economică părea atunci că cel mai bun mijloc de prevenire a „incendierii” Iugoslaviei.
Începând din iulie 1991, Statele Unite, că întreaga Comunitate Internațională, au înfățișat un embargo asupra armelor și o suspendare a ajutorului financiar destinat Iugoslaviei.
Alte țări, precum Marea Britanie, nu au așteptat o măsura colectivă, ci a decis stoparea exportului de arme și de tehnologie cu dubla folosință – civilă și militară.
Dar cea mai mare parte a țărilor, a preferăt să aștepte, convinse de efectele medierii europene.
Eșecul medierii întreprinse de „troica europeană” (Olanda, Luxemburg, Portugalia) pentru a readuce calmul în Iugoslavia, obliga comunitatea să exprime posibilitatea unor sancțiuni economice.
4.2. Primele sancțiuni economice ale Comunității Europene: absența voinței politice, sau absența mijloacelor?
Care este agresorul? – Identificarea responsabililor conflictului iugoslav era necesară în initierea sancțiunilor. Nici un stat al Comunității Europene nu arata, vis a vis de Serbia și de armata federală iugoslava, aceeași indulgenta, că URSS, ghidat de tradiția istorică de susținere a Serbiei, slavi și ortodocși, și de grija de a nu tolera dărâmarea unui stat federal.
Totuși, cei doisprezece de atunci erau departe de a avea toți aceeași viziune asupra conflictului.
4.2.1. Primele sancțiuni economice europene și aplicarea lor: o eficiență limitată
A. Conținutul sancțiunilor Mai mult de o lună de zile s-a scurs între decizia Națiunilor Unite referitoare la embargoul asupra armelor, și sancțiunile europene.
În octombrie1991, „blocul sârb” (Serbia și Muntenegru) a pus stăpânire pe președinția federală. Capitala Croației, Zagreb, și-a văzut palatul prezidențial bombardat de aviația „federală”. Plus ca, parlamentul Bosniei-Hertegovina până acum în retragere, a proclamat suveranitatea republicii. Comunitatea europeană a reacționat abia la 8 noiembrie 1991, decizând sancțiunile vizate: suspendarea ajutorului financiar către Iugoslavia, precum și limitarea importurilor provenind din Iugoslavia, prin suspendarea avantejelor comerciale.
B. Care era ținta ? – Deciziile trebuiau aplicate în toate teritoriile iugoslave. De fapt, Comunitatea Europeană a revenit rapid asupra proiectului inițial de a rezerva Serbiei aceste sancțiuni economice, până în decembrie 1991. Toate celelalte republici – cuprinzând și Muntenegru – au făcut obiectul unei ridicări a sancțiunilor europene. Aceasta modificare referitoare la țelul sancțiunilor, explica dificultatea, în cazul celor Doisprezece, de a duce o politică colectivă și coerentă. Recunoașterea unilaterală, izolata și anticipată a Sloveniei și Croatiei, de către Germania, tot în luna decembrie (23 decembrie 1991), conducea la aceasta impresie.
Embargoul impus de ONU asupra armelor, în septembrie 1991, a fost deformat de toate partile aflate în conflict, în Iugoslavia. Aceste măsuri, cu precadere financiare, care penalizau, până în decembrie toate republicile, s-au dovedit foarte limitate și neadecvate conflictului. Ele profitau, paradoxal, chiar și Serbiei, obligând să se pătrundă pe noi piețe, în Balcani (Grecia, România, Bulgaria).
4.2.2. Rolul SUA în intensificarea sancțiunilor economice
Poziția inițială a SUA în conflictul iugoslav, formulata de secretarul de stat James Baker, în timpul unei vizite la Belgrad, la 21 iunie 1991, a fost de menținere a federatiei, ridicându-se împotriva a tot ce înseamnă secesionism. De altfel, pentru conducătorii americani, criza iugoslava era o prima ocazie de a testa capacitatea europenilor de a răspunde singuri problemelor politice europene, și de a preveni instabilitatea pe continentul lor. Nepu țintă manifestată de Comunitatea Europeană în față acestei degradari a situației iugoslave, a facut că Statele Unite să reacționeze în modul lor specific.
4.2.3. Conținutul sancțiunilor americane
La 5 decembrie 1991, purtătorul de cuvânt al departamentului de stat, Margaret Tutwiler, anunța listă de sancțiuni americane, care trebuia aplicate din 21 decembrie.
Aceste sancțiuni se aplicau celor sase republici ale Iugoslaviei, chiar dacă Margaret Tutwiler a insistat asupra condamnarii americane a armatei federale iugoslave, pentru atacurile sale împtriva unor ținte care nu erau militare, și asupra centrelor civile urbane, „denunțându-i pe conducătorii politici ai Serbiei și Muntenegrului” pentru politica lor agresivă. după 28 mai, au fost deschise la ONU discuțiile referitoare la sancțiunile impuse Serbiei și Muntenegrului.
Legat de impactul real al embargoului comercial european asupra economiei celor două țări- țintă , obiectul sancțiunilor îl constituia exportul european, cu excepția domeniului energetic. Aceste sancțiuni aveau că scop privarea „blocului sârb” de întoarcere la devizele Comunității. În orice caz, economia funcționa ca o economie de război: se imprimau dinari, pentru a cumpăra arme, pentru a stavili afluxul de refugiați sârbi, sau pentru a injecta bani în întreprinderile sârbe aflate în agonie.
Aceasta practica a avut că rezultat creșterea fulminanta a preturilor, care a atras după sine o scadere a nivelului de trai, în cele două republici. Plasându-se, în mod deliberat, în afără circuitului monetar internațional, Belgradul pune în cauza impactul economic și financiar al sancțiunilor. În plus, experții comunității europene nu au considerat a fi bună măsura de a îngheța averile „iugoslave” din Europa, și asta din simplul motiv că Belgradul și le pusese deja „la adapost.” Aceiași experți au ridicat, mai târziu, suspendarea legăturilor aeriene cu cele două republici, pe când ultima sancțiune, embargoul petrolier, a rămas în stadiul de amenințare. Aceasta măsura a fost, în mod provizoriu, îndepărtată, estimându-se că ea nu avea eficiența pe care chiar ONU o decretase: Comunitatea nu furniza decât 11% din importurile de petrol ale Serbiei și Muntenegrului.
4..2.4. Sancțiunile impuse de ONU prin Rezoluția 757 ( 30 mai 1992): o eficienta îndoielnica
Momentul ales pentru aplicarea, mai întâi, a sancțiunilor europene, apoi a celor impuse de ONU, nu a fost deloc întâmplator: corespundea unei scadente generale, aceea a alegerilor legislative și municipale în „nouă Iugoslavie”. Din nefericire, opoziția a decis să boicoteze acest scrutin, lasându-i teren liber președinte sârb Slobodan
Milosevici, pentru a face din aceste alegeri un prim test al determinării țării sale, în față eventualelor sancțiuni ale ONU. Spera doar că alegătorii sârbi și muntenegreni să nu se afunde în absenteism, marcând astfel, dezaprobarea față de un regim care i-a izolat de comunitatea internațională.
Inițial, Consiliul de Securitate prezențase un text, „pe două planuri”: sancțiunile obișnuite, aplicabile imediat, și un embargo petrolier, câteva saptămâni mai târziu.
Acest proiect se voia a fi accesibil și progresiv – permițând „blocului sârb” să revina la pozițiile sale intransigente – și destul de bine analizat, pentru a fi acceptat și de către Rusia și China, membre permanente ale Consiliului de Securitate, unde dispuneau de drept de veto. Dar, anumiti membri permanenti (Franța, Marea Britanie și mai ales Statele Unite) sau nepermanenti, (Belgia, Ungaria, Maroc), au propus o rezoluție mult mai rigida, mai „ofensivă”, care să priveze imediat Serbia de aprovizionarea cu petrol. A fost nevoie de mai multe zile de negocieri, pentru a le convinge pe China și Rusia să nu se opună acestor sancțiuni. Rusia, reticentă până în ultimul minut, a votat, în cele din urma, rezoluția propusă de ONU. În ceea ce privește China, ea s-a abținut, neuzând, deci, de dreptul sau de veto.
SUA au acuzat, de asemenea, Grecia, Italia și Malta, de a nu fi respectat embargoul pe cale maritima. Rezoluția 787 propunea un veritabil „bloc naval” – chiar dacă acest termen nu este utilizat – autorizând statele să intercepteze toate navele comerciale, pentru a le inspecta, și pentru a le verifica destinația. Statele riverane Dunării aveau responsabilități și mai mari, vizând mai ales Ukraina, decât România, Bulgaria și Ungaria. Textul rezoluției făcea, în mod clar, referință la capitolul VII al Cartei Națiunilor Unite, și au autorizat, deci, recurgerea la forță.
În schimb, Consiliul de Securitate nu a luat în seama cererea de ridicare a embargoului asupra armelor, pentru Bosnia-Hertegovina. Președintele bosniac Izetbegovici a cerut în nenumărate rânduri Națiunilor Unite, ridicarea embargoului asupra armelor, pentru a obține mijloace militare necesare apărării republicii sale.
Rezoluția 787 a Consiliului de Securitate a primit imediat o aplicatie: chiar de la sfârșitul lunii noiembrie 1992, 12 nave care patrulau, încă de la începutul verii, în Marea Adriatica, și a căror misiune se limita la o supraveghere a tarmurilor din Muntenegru, fără însă a controla amanunțit, au avut posibilitatea să aplice un veritabil embargo maritim.
Puteau să opreasca și să inspecteze navele, sau chiar să recurgă, dacă era cazul, la alte măsuri, mergând până la focuri de avertisment.
Chiar dacă embargoul naval a dat imediat satisfactii, el a avut un caracter simbolic, deoarece partea esențială a aprovizionarii Serbiei și Muntenegrului se desfasura pe uscat, și nu pe Dunare.
Consiliul de ministri al UE, se arata, în rezoluția 787, foarte dispus să furnizeze țărilor solicitante, mijloacele necesare intensificarii controlului.
În 1951, Iugoslavia a fost inclusă în Programul de Asistenta Militară al SUA și, un an mai târziu, a creat o alianță politico-militară cu Grecia și Turcia, care a rămas în vigoare până la mijlocul anului 1955. În timpul negocierilor privind aceasta Alianța Tripartita, Belgradul a căutat fără succes să introducă în tratat o prevedere conform căreia un atac împotriva unuia dintre aliați trebuia considerat un atac împotriva celor trei aliați. În acest fel, dat fiind faptul că Grecia și Turcia tocmai aderasera la NATO, Iugoslavia spera să se bucure în mod indirect de prevederile Articolului 5 al Tratatului de la Washington, clauza apărării colective a Alianței. În cele din urma, Alianța Tripartita a luat sfârșit, în parte datorită relațiilor dure dintre Iugoslavia și Uniunea Sovietică care au urmat morții lui Stalin în 1953 și în parte datorită dezacordurilor dintre Grecia și Turcia. Din acel moment, până la dezmembrarea Iugoslaviei în anii 90 ai secolului trecut, țară a urmat o politică de neutrălitate, într-o lume bipolară. Totuși, trecând în revistă evenimentele din trecut, putem spune cu siguranță că Iugoslavia nu și-ar fi putut permite luxul unei astfel de politici în absența existenței Alianței.
Belgradul a intrat în conflict direct cu NATO la începutul anilor 90 ai secolului trecut întrucât Alianța a contribuit la întărirea embargoului asupra armamentelor impus împotriva întregii foste Iugoslavii și a sancțiunilor economice împotriva Serbiei și Muntenegrului.
În 1994 și 1995, NATO a lansat lovituri aeriene împotriva țintelor sârbo-bosniace pentru a forta respectarea rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU care vizau încheierea conflictului. Aceste acțiuni au contribuit la întoarcerea sortilor luptei și au netezit calea negocierilor care au culminat cu Acordul de Pace de la Dayton. după semnarea acestui acord, o forta de menținere a păcii conduse de NATO, Forta de Implementare (IFOR), a fost dislocata în Bosnia-Hertegovina pentru a supraveghea implementarea aspectelor militare ale Dayton-ului. că parte semnatara și garant al acordului, Republica Federală Iugoslavia, de atunci încolo denumita Serbia și Muntenegru, a fost obligată să ofere sprijin logistic.
4.3. Campania aeriană a NATO
Relațiile cu NATO s-au dezintegrat că urmare a situației în curs de deteriorare din Kosovo. după escaladarea luptei dintre insurgentii de etnie albaneză și forțele de securitate sârbe și eșecul convorbirilor de pace, NATO a executat lovituri aeriene împotriva Republicii Federale Iugoslavia în martie 1999. Acestea au durat 78 de zile și au cauzat pagube materiale și de mediu substanțiale și, mai rau decât atât, numeroase pierderi de vieți în rândul populației civile, precum și o potențială ruptură de nereparat între NATO și Serbia și Muntenegru. Violarea drepturilor omului în cazul etnicilor albanezi a fost oprită, dar dinamica relațiilor interetnice din Kosovo a rămas neschimbata. Violenta și alte măsuri extremiste continuă să fie folosite de diferitele grupări în provincie în vederea atingerii scopurilor pe care le urmăresc, dar acum sârbii constituie de obicei victimele.
La sfârșitul campaniei aeriene a NATO, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 1244, care a autorizat dislocarea unei forțe conduse de NATO în Kosovo, cunoscută drept Forta Kosovo (KFOR). În paralel, primul comandant al KFOR, Generalul Locotenent Sir Michael Jackson, a negociat un Acord Militar Tehnic cu autoritățile militare iugoslave. Acesta prevedea retragerea Armatei Iugoslave și a politiei din Kosovo, crearea unei Zone Terestre de Siguranța, largă de cinci kilometri și demilitarizată, în partea de vest a Muntenegrului și cea de sud a Serbiei, adiacente provinciei Kosovo, precum și înființarea unei Comisii Consultative Întrunite ca un mijloc pentru menținerea unui contact permanent între KFOR și Armata Iugoslavă. Relațiile cu NATO au rămas tensionate până când electoratul iugoslav l-a respins pe Milosevic în alegerile din octombrie 2000 iar protestele de stradă l-au forțat să accepte înfrângerea.
Guvernul democratic post-Milosevici a stabilit imediat un curs foarte diferit al politicii externe, al cărei spirit cooperant a fost reflectat de modul în care Belgradul a cooperaț cu Alianța pentru a dezamorsa o insurectie a etnicilor albanezi în sudul Serbiei în primavară anului 2000 și în 2001. În ianuarie 2001, ministrul iugoslav de externe Goran Svilanovic a vizitat Sediul NATO, iar în februarie, împreună cu vice-premierul sârb Nebojsa Covic, a prezențat Consiliului Nord Atlantic o informare asupra planurilor pentru rezolvarea pașnică a conflictului din sudul Serbiei. De atunci, acești doi oficiali și alți reprezentanți ai Iugoslaviei și Serbiei au vizitat în mod regulat sediul NATO. În martie 2001, forțele de securitate iugoslave au început o întoarcere graduală în Zona Terestra de Siguranța, un proces care a fost acompaniat de măsuri pentru realizarea unui climat de încredere destinate populației albaneze locale și a fost coordonat cu NATO. În decembrie 2002, în conformitate cu termenii Acordului de Pace de la Dayton și ai Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU 1244, aeronavele NATO au început zborurile pe deasupra Serbiei și Muntenegrului în sprijinul misiunilor SFOR și KFOR. Iar în iunie 2003, ministrul de externe Svilanovic a adresat în mod oficial cererea pentru admiterea în Parteneriatul pentru Pace al NATO.
Două evenimente istorice în noiembrie 2003 ilustreaza măsura în care s-a produs reapropierea. În primul rând, comandantul AFSOUTH, Amiralul Gregory G. Johnson, ofițerul responsabil pentru SFOR și KFOR, s-a întâlnit cu ministrul apărării Boris Tadic și cu șeful Statului Major iugoslav, generalul Krga, la Neapole, în Italia. În al doilea rând, lordul Robertson a fost primul secretar general al NATO în exercițiu care a vizitat Belgradul în cadrul turului sau de rămas bun în acele părți ale fostei Iugoslavii în care Alianța era angajata.
„Lovirea intenționată a infrastructurilor civile, a Radio-Televiziunii Sârbe, folosirea bombelor cu uraniu săracit, falsificarea înregistrarii video a bombardarii unui tren de pasageri ca să pară un accident, și despre alte decizii”.
Vorbind la un miting în Portsmouth, New Hampshire, pe 24 ianuarie 2004, Clark s-a portretizat că fiind un adevărat oponent al războiului, rostind regulat expresii de genul „războiul este o greșeală.” Numai că domnia să nu a gândit mereu în acest fel. Cel puțin, nu în vremea în care a condus forțele NATO împotriva Iugoslaviei. Evident, echipa să de campanie prezinta acea intevenție ca legitimă și având scopul de a eliberă o națiune și de a pune capat unui genocid. Ceea ce nu se discuta deloc, este CE ANUME a facut generalul Clark în timpul războiului.
CONCLUZII FINALE ȘI PROPUNERI
Lumea contemporană a ajuns la rascruce. Nu criza de materii prime, de materiale, de piețe pentru desfacerea supraproducției din societatea de consum constituie principalul pericol pentru civilizația umană.
Prăbușirea comunismului a însemnat, printre altele, dispariția lumii bipolare și încetarea războiului rece. Campania de înarmare, declansata de Ronald Reagan, supranumită „războiul stelelor", a determinat Kremlinul să cedeze Washingtonului prioritatea în politică războiului. Astfel, s-a produs în acești ani un paradox inimaginabil pe timpul lui Leonid Brejnev: numerosi specialiști americani participau la dezafectarea armelor nucleare și chimice din Federatia Rusă și Ucraina.
Cunoscându-și perfect interesele, după 1991, Rusia condiționeaza frecvent semnarea tratatelor și conventiilor internaționale privind dezarmarea de obținerea unor considerabile ajutoare și împrumuturi de la țările bogate, de la Fondul Monetar Internațional și de la Banca Mondială, așa cum și-a retras trupele din fosta Republică Democrată Germană după ce obținuse de la Bonn mai multe miliarde de marci. O altă condiție pusa de Kremlin a fost admiterea Rusiei în clubul celor șapte țări puternic industrializate. La fel, cu prilejul reuniunii Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Istambul, din noiembrie 1999, Boris Eltin a amenințat că nu va semna Carta de securitate dacă occidentalii continuă să facă presiuni asupra Rusiei pentru încetarea masă crelor din Cecenia.
În ultimul deceniu, ONU a încercat să clarifice consecințele războiului rece, să definitiveze tratatele și conventiile privind armele nucleare și chimice, dar și să gestioneze crizele regionale. Cu toate energiile depuse, rezultatele au fost totuși modeste. așa s-a întâmplat în Somalia, Angola, Zambia, Zair, unde foamea a fost cea mai cumplita arma de distrugere în masă , după războaiele interetnice.
Ineficienta demersurilor ONU se datoreaza nu numai ingerintelor politicului în tentativa de apărare a mediului sau lipsei fondurilor, dar și structurii Consiliului de Securitate, în care se reflecta încă poziția învingătorilor din al doilea război mondial, o situație anacronica, depășita de realitățile istorice. Japonia și Germania contribuie masiv la efortul de pace, dar nu au fost încă admise în Consiliul de Securitate.
În situații de criza, s-a încercat substituirea Națiunilor Unite cu Alianța Nord-Atlantica (NATO). „Căștile albastre" lasa locul noii ordini mondiale. Din nefericire, sub umbrela NATO, s-au urmărit mai mult interesele americane, ceea ce poate slabi prestigiul Alianței în lume.
Asa s-a întâmplat în războiul din Kuweit. Embargoul și bombardarea repetata a Irakului au iritat Franța, nu numai lumea araba.
Dupa invazia irakiană, s-au folosit contra Bagdadului „arme inteligente”. Un singur incident grav a ajuns până la opinia publica. Bombardând un depozit cu substante chimice de lânga Mosul, aviatia americană a provocat explodarea unor instalații cu gaze de lupta. La aproximativ 40 de kilometri își aveau tabara 50 000 de soldați americani. O farsa sinistra a progresului tehnic în război. după terminarea conflictului din Golful Persic, mulți militari din tabara amintita au murit: li se atrofia maduva spinarii. Familiile lor au dat în judecata statul american și așa s-a aflat. Nu se cunosc date despre victimele irakiene: embargou total pentru presa. Cu puține excepții, nu s-au dat publicității nici efectele catastrofale pe care leau avut asupra mediului numeroasele rafinarii și sonde incendiate.
Există obiective civile care, lovite cu muniție conventionala, se pot comporta că arme de distrugere în masă : centrale nucleare, combinate chimice, depozite de îngrasaminte și pesticide etc. Un rezervor de tricloretilena, zdrobit de o bomba clasica, degaja o mare cantitate de fosgen, gaz de lupta foarte nociv, interzis astăzi de legislația internațională.
În 1999, rachetele americane au distrus rafinariile și uzinele chimice de la Belgrad și Pancevo. O sancțiune prea severa pentru sârbii care nu respectau drepturile elementare ale albanezilor din Kosovo. Efectele bombardamentelor NATO din Serbia s-au resimțit și în România. Recoltele au fost compromise în multe sate din Banat și din sudul Olteniei.
Rezultatele măsuratorilor nu au fost publicate.
Criza din spațiul ex-iugoslav și mai ales din Kosovo este un alt exemplu care demonstrează ineficienta acțiunilor ONU, dar și ale organismelor europene. Intervenția NATO a agravat situația, fără să modifice datele conflictului interetnic.
În cazul războiului din Cecenia, Moscova pretinde că a folosit exclusiv arme conventionale, dar, oricum, sate și orașe întregi au fost rase de pe pamânt. Numărul morților nu se cunoaște. Rafinariile de la Groznîi, distruse de bombe, au poluat grav nordul Caucazului. În numele „luptei contra terorismului”!
În toate aceste războaie regionale, rezoluțiile ONU și ale Consiliului de Securitate, recomandarile OSCE și ale Consiliului Europei nu și-au dovedit viabilitatea. La aceasta au contribuit și aplicarea aleatorie a sancțiunilor economice (Irak, Serbia), folosirea unor unități de măsura diferentiate, în funcție de interesele unor mari puteri politice. De exemplu,
Statele Unite au reacționat dur în favoarea kuweitienilor sau albanezilor din Kosovo, dar s-au oprit la slabe avertismente când s-au produs masă cre contra cecenilor, contra kurzilor din Turcia sau a românilor din Transnistria.
Escaladarea cursei de înarmare nucleară dintre India și Pakistan a pus Națiunile Unite într-o postura dificila, mai ales că ambele țări s-au înarmat cu sprijin occidental. De aici și reacția greoaie a organismelor internaționale, aplicarea arbitrara a principiilor dreptului internațional, în funcție de „interesele strategice” ale unor state mari.
De aceea, este încă imposibila o politică a păcii în lume. Orice strategie de dezvoltare națională trebuie subordonata politicii mondiale de supraviețuire a civilizației, dar, din nefericire, constatam doar o neglijenta sinucigașa față de mediul fără frontiere. Un lucru este deja cert: „armele inteligente" nu rezolva problemele războaielor regionale, dar pot afecta profund mediul și nu substituie un sistem suplu și amplu de sancțiuni economice, exclusiv la dispoziția Organizației Națiunilor Unite.
Oricare ar fi fost utilitatea sancțiunilor economice, aceasta este o nouă era în care scopul lor principal este de semnal de politică externă, și nu o pârghie economică.
Greutatea probelor cade pe aceia care încearcă să demonstreze că sancțiunile economice pot convinge națiunile să-și schimbe politicile obtuze. Este timpul să mutam dezbaterea dincolo de rezultatul sancțiunilor în sensul tradițional, pentru a balansa costurile pe termen lung și scurt ale sancțiunilor, și pentru a obține o conștientizare mai bună a intereselor colective ale națiunii în evitarea aplicării frivole, prost ghidate și contraproductive a sancțiunilor.
BIBLIOGRAFIE
1. DUMITRESCU S., GHEORGHITA V., MARIN G., PUIU O., Economie mondială, Editura Independentă Economică, 1998.
2. DUMITRESCU S., BAL A., Economie mondială, Editura Economică, București, Editia a II-a, 2002.
3. SUTA NICOLAE, Integrarea economică Europeană, Editura Economică, București, 1995.
4. SUTA NICOLAE , SUTA–SELEJEAN SULTANA, Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Editura Economică, București, 2003.
5. RALUCA MIGA BESTELIU, Curs de Drept internațional public, Editura All, București, 2001.
6. ALFRED VERDROSS/BRUNO SIMMA, Universelles Volkerrecht. Theorie und Praxis. Berlin. Ediția a treia 1984.
7. ALINA PROFIROIU, MARIUS PROFIROIU, Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 1999.
8. ARNAUD BLIN, GERARD CHALIAND, FRANCOIS GERE, Puteri și influențe, Anuar de geopolitică și geostrategie, Editura Corint , București, 2001.
9. A. TOFFLER, F. FUCUYAMA, B.GATES, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet, București, 1998.
10. BERTRAND SCHNEIDER, Scandalul și rușinea, Editura Tehnică, București, 1997.
11. CRISTIAN PAUN, LAURA PAUN, Riscul de țară, Editura Economică, București, 1999.
12. CORNELIU PALTANEA, CRISTINA ANDRONACHE, Organizațiile neguvernamentale, complementaritate politică sau putere?, Editura „Coloana Infinitului”, 1999.
13. DAVID C. KORTEN, Corporațiile conduc lumea, Editura Antet, București, 1997.
14. DENNIS SORON, Globalismul neoliberăl și cei care îl sfidează, Universitatea din Alberta, Canada, 2005.
15. GOWLLAD –DEBBAS, Răspuns colectiv la actele ilegale din legislația Internațională. Acțiunea Națiunilor Unite în problema RhoDeșiei de Sud, Dordrecht, Boston/ Londra, 1990.
16. HIEBELER ROBERT, THOMAS KELLY, CHARLES KETTEMAN, Artur Andersen, Cele mai bune practici, Editura Image, 1998.
17. IULIANA CIOCHINĂ, Marile puteri și forțe în economia mondială, Editura Independenta Economică, București, 2000.
18. JEFF MCMAHAN, ROBERT KIM, Războiul drept și Războiul din Golf, în Jurnalul Canadian de Filosofie,vol.23, nr.4, Decembrie 1993.
19. JEAN – LOUIS DUFOUR, Crizele internaționale – editia a II-a, Editura Corint, București, 2001.
20. JOSEF JOFFE, Viitorul marilor puteri, Editura Științifică, București, 2000.
21. KAZNO INAMORI, Oameni și profit, Editura Economică, București, 1999.
19. LESTER R. BROWN, Starea lumii/1999, Editura Tehnică, București, 1999.
20. LESTER R. BROWN, Starea lumii/2000, Editura Tehnică, București, 2000.
21. LESTER R. BROWN, Starea lumii/2001, Editura Tehnică, București, 2001.
22. MARIE HELENE LABBE, L’arme economique dans les relațions internaționales, Presses Universitaire de France, 1996.
23. NITA DOBROTA, Dicționar de economie, Editura Economică, 1999.
24. PAUL CLAVAL, Geopolitică și geostrategie. Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001.
25. PETER F. DRUKER, Societatea postcapitalistă, Editura Image, București, 1999.
26. PHILIPPE LABARDE, Bernard Maris, Doamne, ce frumos e războiul economic!” Editura Antet, București, 1999.
27. ROBERT CORZINE, NANCY DUNNE, Afacerea Americană ținteste folosirea sancțiunile unilaterale, Financial Times, 16 Aprilie 1997.
28. ROBERT CHARVIN, L’embargo (Les cahiers de Nord-Sud), XXI, no.1, Geneva 1993.
29. ROBERT PAUL WOLFF, Morala dimensiunii politicii sancțiunilor anti-apartheid, Ediția Mark Orkin, Sancțiuni împotriva apartheidului, Cape Town/ Johannesburg/London 1989.
30. RUUD LUBBERS, Dinamica globalizării; Statul național și democrația într-o lume în curs de globalizare, Universitatea Tilburg, 1998.
31. STUART E. EIZENSTAT, The use of Economic sancțions as a Foreign Polisy Tool, Washington, DC, 01.07.1999.
32. VERA GOWLLAD -DEBBAS, Acțiunea de implementare a Consiliului de Securitate și probleme de responsabilitate statală, în Legea Internațională Comparațiva, vol.43 (1994 ).
33. WARREN S. QUINN, Acțiuni, intenții și Consecințe: Doctrina dublului efect în Filosofie si Afaceri Publice, vol.11 (1989).
34. ANDREW KOTOWSKI, Economic Sancțions and Ethics, www.juscogens.org.
35. ELIAS DAVIDSSON, “ Some Legal Aspects of the Economic Sancțion Against the people of Iraq”, octombrie 2001, www.juscogens.org
36. HEETOR IGBIKIOWUBO, Libya’s Blood Monez to revive oil Industry, „ Vanguard”, 14.10.2003.
http://www.globalpolicy.org/security/sancțion/libya/2003/1014blood.htm.
37. THALIF DEEN, Arms Suppliers eye post-sancțions Libya, Interpress Service,18.09.2003,
http://www.globalpolicy.org/security/sancțion/libya/2003/0918eye.htm.
38. XINHUANET, UN Envoy Says Oil-For- Food Program Difficult to Phase Out, 29.10.2003.
39. MIDDLE EST ONLINE, Money Transferred to Iraqi Fund without UHN Approval, UN Security Council, 11.11.2003
40. Reuters, „UN Appeals to US Over Iran Libya Sancțions Act”, 17.07.2001.
41. Raportul Comisiei către Adunarea Generală privind lucrările celei de-a 31 sesiuni in: Anuarul Comisiei pentru legislatie Internațională”, 1979, Vol. II, Partea a două, Națiunile Unite, New York, 1980
42. Anuarul Comisiei pentru legislatie Internațională, 1979, vol.II, Partea întâi: Documentele celei de-a 31 sesiuni .Națiunile Unite, New York 1981.
43. Raportului Celei de-a 18 Mase Rotunde a Institutului pentru Legislatie Internațională: Problema Curenta in Legea Internațională Umanitara. San Remo 1993.
44. Raportul Secretarului General al Națiunilor Unite în a cincisprezecea sesiune a Adunării Generale: Punct suplimentar al Ordinii de zi pentru pace: Lucrare de poziție a Secretarului general cu ocazia celei de a cincisprezecea aniversare a Națiunilor Unite, Doc. A/50/60, 3/1995/1,3 ianuarie 1995
45. Implicatiile Activităților Umanitare pentru a Beneficia de Drepturile Omului, Doc. E/CN4/Sub 2/1994/39, 15 iunie 1994.
46. Commision on Human Rights, Report by prof. Marc Bossuyt, special expert:” The adverse consequences of economic sancțion on the enjoyment of Human Rights”, 21 june 2000, U.N. Doc.E/CN.4/2/2000/33.
47. FAO, Food Supply Situațion and Crop Outlook in Iraq, july 1993.
48. Fondul Monetar Internațional, Carte Anuala pe Direcții de Statistica în Comerț (Washington:IMF 1995), tabele cu diferite țări
49. Centrul Pentru Drepturi Economice și Sociale- studiu: “Sancțiuni împotriva Iraqului”, 06.08.2002.
50. Economic Sancțions and US Foreign Policy/ www.state.gov/s/p/of/proc/tr/9128.htm
51. Kimberly Ann Elliot, Institutul pentru Economie Internațională “ Dovezi asupra costurilor și beneficiilor Sancțiunilor Economice”, Declarație în față Subcomitetului pe probleme de Comerț a Casei de căi și Mijloace, 23 octombrie 1997. Textul acestei declarații poate fi găsit la adresa http://www.iie.com/sancțns.htm
52. Gary Clyde Hufbauer “ Sancțiunile economice ale Statelor Unite: impactul lor asupra comerțului, slujbelor și salariilor” Institutul pentru Economie Internațională, la http://www.iie.com.htm,1997
53. De ce Unocal ignora strigatele pentru sancțiunile Myanmar Asia Times , 13 august 1997. Vezi de asemenea pagina web a companiei Unocal, „Unocal în fundalul Myanmar” care include informații despre eforturile companiei de a îmbunătăți educatia, sănătatea și dezvoltarea în acea tara. http//:www.unocal.com/Myanmar/brmabkgd.htm 200
54. Departamentul American de Stat, Biroul pentru Democrație, Drepturi Umane și Forta de Muncă, “Raportul Burmei asupra practicilor pentru drepturile umane in 1996”, 30 ianuarie 1997, la www.usis.usemb.se/human/burma.html
55. A User's Guide To Economic Sancțions Lori Fisler Damrosch și David J. Scheffer, Lege și forta in Nouă Ordine Internațională”. Bouler/ San Francisco/ Oxford 1991.
56. TED KOPPER, TV CNN, emisiunea „Nightline Show” din 13 septembrie 1991.
57. BBC, 20 iulie 2005, interviun cu Muffak al-Rubai, Consilier irakian pe probleme de securitate națională.
58. ALEXANDRU ANTONESCU, Alternativa la război este atacul politic, Lumea Magazin 26.04.2004.
59. GRIFF NACH DER WELTMACHT, Asaltul la puterea mondială, Editura Lumea Magazin, 2004.
60. MICHEL COLLON, Marțea neagră 2001, Editura „Lumea magazin”, 2005.
61. JOHN GRAY, The Guardian, 25 februarie 2001.
62. JAN AART SCHOLTE, Curs, Universitatea Athabasca, Alberta, Canada , februarie 2005.
63. Revista „LUMEA” nr. 6/2003.
64. „THE ECONOMIST”, 13.07.2003.
65. PAUL CRAIG ROBERTS, O amenințare crescândă la adresa liberului schimb: Sancțiunile americane, în revista Business Week, 24 noiembrie 1997.
66. ROCKY MOUNTAINS NEWS, Mai ușor cu embargourile, editorial, 11 august 1997.
67. PETER BAKER, Statele Unite să impună sancțiuni asupra Burmei pentru represalii, Washington Post, 22 Aprilie 1997
68. ROBERT A. MANNING, Tacticile teroriste ale Statelor Unite îndeparteaza aliații asiatici, New York Times, 27 iulie 1997 și Allan Wendt, „Inutilitatea sancțiunilor impuse împotriva Burmei” , Washington Times, 29 iunie 1997
69. DAVID SCHAMAHMANN, JAMES FINCH, Neconstituționalitatea actelor locale și statale în restricționarea legăturilor de afaceri cu Burma (Myanmar) impusa de Statele Unite, în „Vanderbilt Journal of Transnațional Law” 30, nr.2 (Martie 1997):184-202
70. ***, Europa duce legea Massachusetts în față WTO, Agenția France Press, 20 iunie 1997 și Frank Phillips, “Massachusetts să fie avertizata asupra legii Burma”, Boston Globe . 15 aprilie 1997
71. KEVIN WHITELAW, Bratul foarte lung al legii: Este lumea pregatita pentru 7,284 de secretari de stat?, U.S. News &World Report, 14 Octombrie 1996.
72. BUNN NAGORA, Casa emite forma U.S., politici ASEAN privind Myanmar, Asiaweek, 4 iulie 1997.
73. STERIAN DUMITRESCU, GEORGE MARIN, OVIDIU PUIU, Economie Mondială, Editura Independența Economică, 2003.
Anexa nr. 1
SCHEMA GLOBALIZĂRII.
MOMENTE IMPORTANTE ALE EVOLUȚIEI GLOBALIZĂRII
1945 – Ia ființă O.N.U.
1945 – Hiroschima
1948 – Declarația Universală a Drepturilor Omului
1965 – Publicarea lucrării „STATUL MONDIAL” de Marshall McLuhan
1965 – Criza din Cuba
1968 – Ia ființă Clubul de la Roma
1968 – Publicarea lucrării „MOȘTENIREA NOASTRĂ COMUNĂ” de Arvid Pardo
1969 – Publicarea, de către Clubul de la Roma a lucrării “LIMITELE
CREȘTERII”
1972 – Conferința de la Stockholm cu privire la Mediu
1973 – Prima criză a petrolului
1975 – Zborul spațial APOLLO
1978 – Publicarea cărții “AL TREILEA VAL” de Alvin Toffler
1979 – Președintele Chinei, Deng Xiao-Ping inițiază politica usilor deschise
1980 – Începerea activității în Silicon Valley (expoziția informaticii)
1985 – Glasnost și Perestroika lui Gorbaciov
1986 – Publicarea lucrării “VIITORUL NOSTRU COMUN” de Gro Harlem Brundlandt
1986 – Cernobîl
1989 – Primul “PLAN VERDE” de ocrotire a mediului înconjurător în
Olanda
1989 – Sfârșitul Războiului Rece
1990 – Declarația de la Haga
1991 – Războiul din Kuweit – “FURTUNA ÎN DESERT”
1992 – Conferința de la Rio de Janeiro – O.M.C.
1993 – Publicarea lucrării “SFÂRȘITUL DEMOCRAȚIEI” a francezului Guehenno
1994 – Publicarea lucrării “SFÂRȘITUL ISTORIEI” a lui Fukuyama
1995 – Conferința asupra schimbării climei, de la Kyoto
1996 – Publicarea lucrării “CIOCNIREA CIVILIZAȚIILOR” a lui D. Huntington
1997– Conferința de la Kyoto
1998 – Declarația de la Sienna
1999 – Sumitul G7+1 Genova
2001 – Atentatul terorist de la 11 septembrie World Trade Center
2002 – Sesiunea Noului Consiliu NATO -Rusia
2003 – Războiul din Iraq 2003 – Publicarea lucrării Igor Ivanov, “Politică externă a Rusiei în epoca globalizării” 2004 – Atentatul terorist de la 11 martie din Madrid -Spania 2005 – Atentatul de la 7 iulie din Londra -Anglia 2005 -Summitul G8 din Irlanda de Nord
Anexa nr. 2
„DECLARAȚIA DE LA SIENA”
CU PRIVIRE LA CRIZA GLOBALIZĂRII ECONOMICE
– SIENA, ITALIA, septembrie, 1998 –
În mijlocul crizei financiare globale, care cunoaște o adâncire rapidă și care a atins deja proporții fără precedent, raportul următor a fost realizat de către Consiliul Director și de către Comitetul pentru Finanțele Globale ale F.I.G., o alianță a principalilor universitari, activiști, economiști, cercetători și scriitori, reprezentând peste 40 de organizații, din 20 de țări.
Reuniunea a avut loc la SIENA, în ITALIA, în luna septembrie 1998.
1. Semnatarii acestui material au prevăzut cu mult timp înainte că globalizarea economică a corporațiilor, exprimată și încurajată de regulile comerțului și ale investițiilor globale, vor conduce la o volatizare extrema a piețelor financiare globale și la o mare vulnerabilitate a tuturor națiunilor și persoanelor. Aceste reguli au fost create și impuse de de Fondul Monetar Internațional (F.M.I.), Banca Mondială, Acordul General asupra tarifelor și Comerțului (G.A.T.T.), Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C.), Acordul de liber-schimb nord-american (N.A.F.T.A) și alte instituții globale care supraveghează în prezent guvernele, în ceea ce privește comerțul și investițiile financiare. Această volatilitate atrage după sine o cădere economică masivă în unele țări, o insecuritate a tuturor popoarelor, dificultăți fără precedent pentru milioane de oameni, șomaj, repercusiuni directe asupra condițiilor de mediu și de muncă, tensiuni etnice și rasiale accentuate, și alte rezultate dezastruoase.
Aceste consecințe se manifestă deja în întreaga lume și problemele se acutizeaza zilnic.
2. Soluțiile pentru ieșirea din criză, oferite în mod obișnuit de conducerile instituțiilor comerciale mai sus menționate, precum și de liderii celor mai multe state industrializate occidentale, ca și de bancheri, analiști economici, directori de corporații și economiști – principalii teoreticieni, creatori și promotori ai activităților care ne-au adus în acest punct – nu sunt decât niște repetiții, niște extinderi chiar ale formulelor care s-au dovedit deja dezastruoase, din punct de vedere social, economic, ecologic. Experții care propun acum soluții pentru disoluția financiară, sunt chiar aceia care, nu cu multe luni în urmă, felicitau Indonezia, Thailanda, Coreea de Sud și alți „tigri asiatici”, pentru succesul modelului lor economic. Mai târziu, ei au declarat despre criza asiatică că aceasta era doar o consecință regională. Se vede clar acum, acești experți s-au inșelat în aproape toate predicțiile făcute.
3. Pentru zeci de milioane de persoane care suferă acum de pe urma acestor experimente, soluțiile experților nu oferăa nici o deschidere. Populații întregi, care aveau înainte hrana asigurată, depind acum de sistemul de proprietate din economia globală, cvasiinexistent. Abandonați, oamenii se luptă cu săracia, foamea, lipsa pământului, a locuinței, migrarea. Mulți au constatat că încercările lor de a se întoarce la modalități învechite de a munci – cum ar fi micile ferme locale – sunt imposibile, deoarece vechile terenuri au fost convertite în modele agricole ale corporațiilor industriale, pentru producția de export. Dacă înainte cultivau pentru a mânca, acum terenul a fost transformat de corporații în surse pentru produse de lux, de exemplu: cafeaua, bovinele, florile, creveții – care sunt exportate către țările bogate.
4. Creatorilor acestui program le place să descrie sistemul economic global ca pe o inevitabilă consecință a evoluției economice, sociale și tehnologice. Ei au creat aceste măsuri care au centralizat economiile globale care funcționează după un model de export orientat către liberul schimb, alimentat de o masivă lipsă de reglementări, de privatizare și de activitatea pieței libere condusă de corporații atât în domeniul comerțului, de lipsa finanțării în ceea ce privește mediul, condițiile de muncă și normele sociale – ceea ce duce la un gen de imagine utopică în care sunt cuprinși toți oamenii din lume. Acum este foarte clar că, ceea ce au gândit ei este o utopie a corporațiilor. Nici un sistem, al cărui succes depinde de o extindere nesfârșită a piețelor, a resurselor și a consumatorilor, sau care nu realizează capital social propriu și semnificative mijloace de trai pentru toți locuitorii acestei planete, nu poate spera că va supraviețui timp îndelungat. Tulburările sociale, economice și ecologice sunt realități inevitabile ale acestui sistem.
5. Se cuvine să amintim că actualele structuri ale globalizării nu își au punctul de plecare în natură, deși ele făceau parte dintr-o selecție naturală, dintr-un proces evolutiv.
Globalizarea economică, în forma ei actuală, a fost proiectată, în mod deliberat, de către economiști, bancheri și de conducătorii corporațiilor, care doreau să instituie ceea ce, spuneau ei, va fi benefic. Este un sistem artifical, experimental, nu imuabil.
Se poate spune că globalizarea, în forma ei recentă, are chiar și un loc și o zi de naștere: Bretton Woods, New Hampshire, 1944. Acolo s-a convenit asupra acestei concepții, de către principalele națiuni industrializate. F.M.I., Banca Mondială, O.M.C. și altele, au constituit instrumente care s-au dezvoltaăt pe baza acestui plan conceptual, pentru a facilita și continua acest proces.
Speranțele prea mari au dus la disperări. după 50 de ani, acest experiment se prăbușește. Dincolo de a aduce avantaje economice pentru toți oamenii, el a adus planeta în pragul unei catastrofe a mediului, a unei crize sociale fără precedent, în care economiile celor mai multe țări se află în dezordine, în care se înregistrează o accentuare a săraciei, a foametei, a migrării și a dislocării sociale. Experimentul poate fi numit acum un eșec.
6. Criza fiind acum evidentă în Asia, Rusia, Brazilia, Mexic, previzibilă, în viitorul apropiat, și în alte zone, incluzând chiar țările puternic industrializate din Occident, multe țări ale lumii au început să recunoască faptul că experimentul globalizării este sortit eșecului. Ei au început să se întrebe dacă globalizarea, mai ales comerțul liber și fluxul financiar – constituie cel mai bun interes pentru țările lor, sau pentru celelalte națiuni. Nu trebuie uitate în acest context unele măsuri de corectare luate recent de China, India, Hong Kong, Malayezia, Rusia și Chile, care, prin diferite mijloace, au încercat să contrabalanseze forța de destabilizare a investițiilor private lipsite de reglementări, care s-au dovedit a fi benefice doar pentru capitaliștii care le și promovează. Important este faptul că, națiunile care au pus, sau care au menținut un control asupra capitalului, au dovedit un grad mai ridicat de stabilitate și sunt mult mai în măsură să acționeze cu succes în interesul propriilor resurse și a bazei economice, spre binele populației. Noi aplaudăm aceste acțiuni și invităm cât mai multe națiuni să studieze și să adopte un control asupra monedei și investițiilor, decât să continue să accepte ceea ce dictează de la distanță diferite instituții, care au dovedit că nu știu ce fac.
7. deși actuală criza tinde să fie numită strict “financiară”, merită să mentionăm că problemele sunt mult mai profunde și mult mai economice față de imperfecțiunile inerente pe care concepția de economie globală le are ea însăși. Toate popoarele lumii au fost obligate să devină dependente, în mod tragic, de actele experimentale, arbitrare ale companiilor gigantice egoiste. Acesta este rezultatul regulilor globale care ia adevărata putere economică a țărilor, comunităților și democrației cetățenilor, dând putere, în schimb, speculațiilor din corporații și din domeniul financiar, care acționează doar în interes personal. Și acest lucru a suprimat capacitatea economiilor locale, regionale și naționale de a-și proteja resursele, sănătatea publică și drepturile omului, ceea ce a lăsat populația într-o stare de izolare și vulnerabilitate, dependentă de mofturile marilor puteri. Este, de asemenea, o situație insuportabilă.
8. Există câteva soluții reale, pertinente, pentru criza financiară actuală și pentru altele, mai profunde, ale globalizării economice, iar ele ar trebui să includă câteva din elementele următoare:
a) identificarea și recunoașterea faptului că modelul actual, proiectat și pus în aplicare de către instituțiile comerciale globale, este defectuos, și a faptului că actualele crize constituie rezultatul inevitabil și previzibil al acestor imperfecțiuni;
b) organizarea unei noi conferințe internaționale după modelul celei de la Bretton Woods, care să adune, la aceeași masă, nu numai reprezentanți ai anumitor state, ai bancherilor și ai industriei, ci și un număr egal de organisme ale cetățenilor în fiecare țară pentru a conveni asupra unui model economic care să se îndepărteze de globalizare și care să se îndrepte înspre o localizare, care să reconsidere comunitățile și națiunile, valorile umane, sociale și ecologice și pe care să le plaseze deasupra valorilor economice (și a beneficiilor corporațiilor), care să încurajeze existența unei suficiențe naționale și individuale (în măsura posibilului), incluzând și “substituirea importului”, și care să funcționeze într-un mod democratic și transparent;
c) să se facă eforturi de a merge mai departe, plecând de la experiența unor țări că Chile, Malayezia, India, și altele, care au preluat controlul asupra investițiilor de capital și asupra speculațiilor monetare. Încurajarea activităților care anulează politicile actuale, care au făcut să sporească libertatea capitalului financiar și a corporațiilor transnaționale, ceea ce a suprimat libertatea individului, a comunităților, a națiunilor de a acționa în nume propriu;
d) anularea imediată a eforturilor îndreptate înspre realizarea Acordului Multilateral asupra Investițiilor (M.A.I.), sau înspre extinderea Fondului Monetar Internațional, în scopul de a include elemente ale M.A.I., ceea ce va da și mai multă libertate de funcționare capitalului financiar.
În concluzie, semnatarii doresc să explice că nu se opun comerțului internațional și investițiilor sau regulilor internaționale după care funcționează, atâta timp cât el completează activitatea economică a statelor-națiuni pe care acestea o desfășoară, și atâta timp cât mediul înconjurător, drepturile omului, dreptul la muncă, democrația, suveranitatea națională și dreptatea socială primează.
„În cazul globalizării este vorba despre tendințe de adâncire a interdependențelor pe linie verticală prin internaționalizarea producției, prin creșterea rolului investițiilor în străinatate și a relațiilor financiar-valutare, a liberalizărilor în domeniul schimburilor, inovațiilor în știința și tehnologia comunicațiilor.
În cazul mondializării este vorba despre tendința de creare a unei piețe unice la scară planetară, după ce piața, în sensul legăturii prin interese comune ale cumpărătorilor și vânzatorilor, a producătorilor de consumatori și a primitorilor de investitori a parcurs etapele expansiunii de la stat la oraș, de la regiune la națiune și de la o națiune la alta.”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Arma Economica In Relatiile Internationale (ID: 133413)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.