Arlus Si Intelectualitatea Romaneasca din Vremea Comunismului

ARLUS și Intelectualitatea Românească din Vremea Comunismului

Cuprins

Introducere

Capitolul 1 Primele inițiative de creare a unor „relații de prietenie” între români și ruși

1.1 Situația comuniștilor români în perioada interbelică

1.2 Cauzele apariției inițiativei

1.3 Surse de inspirație străine

1.4 Amicii URSS sub conducerea lui Petre Constantinescu-Iași

1.5 Încercări de refacere a asociației

Capitolul 2 Colaborarea dintre intelectualitatea românească și regimul comunist, mediată de ARLUS

2.1 Situația intelectualității românești în comunism

2.2 Folosirea intelectualilor în scopuri politice

2.3 Portițe de scăpare ale intelectualilor români față de regimul comunist

Capitolul 3. ARLUS, ca instrument al comunizării României

3.1 Contextul intern postbelic, favorizant pentru fondarea ARLUS

3.2 Fondarea Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică

3.3 Modul de funcționare a Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică

3.4 Acțiuni ale ARLUS în sensul demonstrării fidelității față de Uniunea Sovietică

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Definirea temei și motivarea alegerii subiectului

Lucrarea de față reprezintă o abordare subiectivă asupra situației intelectualității românești din timpul regimului comunist, în special din prima parte a instaurării acestuia. Aceasta vizează modul în care o parte a intelectualilor s-au integrat în noua fondată Asociație Română a Strângerii Legăturilor cu Uniunea Sovietică.

Se tratează subiectul atât prin prezentarea faptelor istorice, de natură concretă, arătând contextele existente în momentele în care ideea unei asociații de prietenie între români și rușii sovietici a fost gândită, și anume în perioada interbelică, mai precis în anii ’30, dar și când aceasta a reușit să fie creată și a început să funcționeze, având activități concrete, importante pentru acea perioadă, și anume după anul 1944. De asemenea, nota subiectivă este dată de unele aspecte proprii de interpretare asupra situației intelectualității, asupra cauzelor care au condus la colaborarea membrilor săi cu regimul comunist.

Consider că tema abordată este una importantă întrucât nu există foarte multe surse care să fi ales să o trateze până acum. Despre problematica intelectualității românești în timpul comunismului au existat diverse dezbateri, atât istorice, cât și sociale sau morale. Cu toate acestea, Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică s-a bucurat în special de mediatizarea din timpul regimului, dar informațiile existente fac parte în special din materialele de propagandă. În rest, aceasta a fost trecută mai mult în anonimat, în ceea ce privește cadrul larg al istoriei românilor.

De aceea, din punctul meu de vedere, tratarea în același context a destinului intelectualilor români și a funcționării ARLUS ar aduce o abordare puțin diferită asupra subiectului. În cele mai multe cazuri, situația intelectualității a fost tratată cu compasiune, vizând cazurile în care ei au fost supuși opresiunii, pedepselor generate de neconformarea la ideile comuniste. În lucrarea de față, aceste aspecte sunt amintite, dar sunt accentuate cele în care s-au stabilit relații din care s-au obșinut beneficii pentru ambele părți, atât pentru regim, prin

obținerea prestigiului de care aveau nevoie, a legitimității, cât și pentru cei care au ales să îl propage, folosindu-se de statutul înalt pe care îl dețineau în cadrul societății.

Stadiul cercetării

Având în vedere tema aleasă, procesul cercetării a fost unul destul de complex, de vreme ce lucrarea rezultată este un amalgam între contexte istorice, sociale, politice, având și unele note morale.

Pentru reușirea creionării tabloului general rezultat, a trebuit să fie consultate surse diverse, cel mai greu de abordat fiind cele legate de problematica ARLUS, din cauză că cele mai multe surse relevante au fost cele primare, și anume lucrări ale membrilor asociației cu privire efectiv la structura acesteia, la caracteristicile sale intrinseci sau legate de activitățile care au decurs din acțiunile pe care ea era programată să le întreprindă. În aceste condiții, a trebuit ca aceste surse să fie trecute prin filtru personal, să fie interpretate, astfel încât să se treacă dincolo de discursurile propagandistice caracteristice perosnalităților comuniste, într-un final ajungându-se la un rezultat apropiat de calitatea unei cercetări cât mai cuprinzătoare, care să prezinte cât mai multe nuanțe diferite ale problemei.

Dintre sursele primare studiate, mi s-a părut destul de relevantă lucrarea lui Petre Constantinescu-Iași, „Din istoricul «Amicilor URSS»”, aceasta ajutându-mă să înțeleg mai bine ideile care au condus la formarea inițiativelor de creare a unor asociații de prietenie între români și rușii sovietici. Cartea este scrisă chiar de cel care a imaginat acest plan, fapt pentru care am putut să ajung exact la sursa principală generatorare a proiectului.

De asemenea, am mai considerat drept surse primare importante articolele apărute în numerele revistei „Veac Nou”, care a fost organul de presă al ARLUS, prin care acesta și-a propagat ideologia și a prezentat numeroase evenimente din acea perioadă, organizate, în general, de membrii asociației și la care au participat personalități marcante ale comunismului românesc și sovietic. Prin intermediul acestora, am putut întrevedea mai bine contextul de la momentul respectiv, gradul ridicat de propagandă existent, cât și puternica importanță care era acordată menținerii unei bune relații cu Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, sursele secundare relevante au fost mai numeroase. Acestea au contribuit la studierea mai multor puncte de vedere diferite referitoare la tema în cauză, demonstrând, astfel, complexitatea subiectului, faptul că el poate fi foarte ușor interpretat diferit, în funcție de perioada istorică în care se realizează cercetarea, de apartenența la diferite ideologii a autorilor, de experiențele personale pe care aceștia le-au trăit.

Foarte utilă pentru tema de față mi s-a părut lucrarea istoricului Adrian Cioroianu, „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc”, în care se regăsește un capitol dedicat Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – „Studiu de caz. O întreprindere intelectuală: ARLUS în 1944”. Acesta realizează o prezentare în detaliu a asociației, evidențiind personalitățile intelectuale care au fost membri ai săi, precum și unele dintre interesele pe care ele le aveau în societatea de la vremea aceea. Această sursă a ajutat la formarea unei oarecare sinteze privind numele importante pentru lucrarea mea de licență, despre care am considerat că trebuie să studiez pentru a-mi crea o imagine mai pertinentă asupra subiectului pe care mi-am dorit să îl dezbat.

Pe de altă parte, o altă sursă secundară utilă pentru mine a fost reprezentată de cartea „«Amicii URSS» — o mașinație propagandistică a Kominternului în sfera culturii și a mass-media românească interbelică” a lui Marin Bucur, care m-a ajutat referitor la modul în care o asociație declarată că ar dori să dezvolte simple relații culturale între două popoare poate determina crearea unei mase de partizani ai unei ideologii, care ulterior vor ajuta la schimbarea regimului politic.

În cercetarea mea, am studiat și unele surse web, ele în special oferind informații cu privire la unele opinii referitoare la intelectualitate, fiind vorba despre unele declarații ale istoricilor legate de această temă.

Planul general al lucrării

Lucrarea de față este structurată în trei capitole, fiecare dintre ele tratând subiecte importante pentru tema de cercetare aleasă, iar acestea, coroborate, creează imaginea de ansamblu asupra interacțiunii dintre intelectuali și regimul comunist din România, mediată, în principal, prin Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică.

Primul capitol, numit „Primele inițiative de creare a unor «relații de prietenie» între români și ruși”, prezintă sursele de inspirație care au stat la baza fondării ARLUS, adică asociațiile care au creat un precedent în ceea ce privește prietenia dintre unele popoare europene și rușii sovietici.

Prin intermediul acestuia, am dorit și să ofer informații cu privire la contextul existent la momentul apariției acestor inițiative, pentru a înțelege mai bine faptul că ele nu aveau numai scopurile declarate, adică acelea culturale, ci și unele politice. Astfel se realizează o oarecare continuitate privind aceeași idee care este prezentată referitoare la ARLUS, ea dovedind, într-un final, interesele pentru care unii intelectuali au ales colaborarea cu regimul comunist.

De asemenea, sunt evidențiate încercările românești de întemeiere a asociațiilor de prietenie cu Uniunea Sovietică, prezentând și unele personalități importante care au contribuit la aceste fapte, precum și asociațiile europene omoloage care le-au inspirat.

Următorul capitol, cu titlul „Colaborarea dintre intelectualitatea românească și regimul communist, mediată de ARLUS”, are drept scop analizarea situației concrete a intelectualilor, în timpul regimului comunist din România. Se are în vedere urmărirea lor dintr-o perspectivă mai pragmatică, căutând cauzele care au determinat alăturarea lor față de comuniști. Sunt analizate cazuri concrete de intelectuali celebri și beneficiile pe care ei le-au obținut, precum și serviciile realizate.

Însă mi s-a părut destul de important să prezint și riscurile apărute în cazul acestui tip de colaborare, manifestat prin faptul că unele personalități au fost practic folosite de regim pentru dezvoltare și legitimare, ulterior fiind lăsate în umbra anonimatului. De asemenea, am identificat și posibilități în care regimul a putut fi jonglat, având de câștigat, în această ecuație complicată, mai mult intelectualii, chiar dacă aceste cazuri sunt reduse.

Ultimul capitol, numit „ARLUS, ca instrument al comunizării României”, își propune să prezinte cele mai importante aspecte privind modul de funcționare, scopurile declarate, dar și cele ascunse, activitățile relevante pentru tema abordată ale ARLUS. Astfel, am încercat să aduc la cunoștință câte puțin din ceea ce a reprezentat practic ARLUS pentru societatea de la acea vreme. Cercetarea mea a vizat în special perioada de început a asociației, întrucât aceasta mi s-a părut a avea mai mare relevanță pentru tema lucrării, în ansamblu. În acele timpuri s-a putut observa mai ușor modul în care intelectualitatea românească a ales să se grupeze, fiind fie de partea, fie împotriva, fie încercând să ducă jocuri subtile referitoare la regimul comunist.

Metodologia folosită

În realizarea lucrării mele, am apelat la metoda de sinteză și la cea analitică. Astfel am cercetat sursele relevante pentru tema aleasă, interpretându-le și formându-mi practic propriul rezumat, pe baza căruia mi-am formulat apoi argumentarea, folosindu-mă de propriile idei.

Sursele primare m-au ajutat să înțeleg aspectele concrete referitoare la evenimentele istorice, pe baza cărora am reușit să plasez problematica aleasă în cadrul istoriei vaste a românilor. M-am folosit de metoda sintezei comparate în încercarea de a reda cât mai bine adevărul sustras din multele discursuri propagandistice ale personalităților vremii în cauză.

De asemenea, sursele secundare au avut rolul de a deschide drumul spre interpretări critice în ceea ce privește relatările istorice. Acestea au ajutat la nuanțarea demersului meu într-o notă mai analitică, care să observe interpretări mai diverse ale aceleiași probleme. Astfel am putut ajunge la tezele prin care am susținut, spre exemplu, rolul pe care ARLUS l-a avut în ceea ce privește comunizarea României.

Întrebări fundamentale la care lucrarea poate răspunde

Lucrarea de față, în ansamblul ei, este capabilă să răspundă mai multor întrebări care pot apărea în ceea ce pivește situația intelectualității românești din timpul regimului comunist, raportaiile idei.

Sursele primare m-au ajutat să înțeleg aspectele concrete referitoare la evenimentele istorice, pe baza cărora am reușit să plasez problematica aleasă în cadrul istoriei vaste a românilor. M-am folosit de metoda sintezei comparate în încercarea de a reda cât mai bine adevărul sustras din multele discursuri propagandistice ale personalităților vremii în cauză.

De asemenea, sursele secundare au avut rolul de a deschide drumul spre interpretări critice în ceea ce privește relatările istorice. Acestea au ajutat la nuanțarea demersului meu într-o notă mai analitică, care să observe interpretări mai diverse ale aceleiași probleme. Astfel am putut ajunge la tezele prin care am susținut, spre exemplu, rolul pe care ARLUS l-a avut în ceea ce privește comunizarea României.

Întrebări fundamentale la care lucrarea poate răspunde

Lucrarea de față, în ansamblul ei, este capabilă să răspundă mai multor întrebări care pot apărea în ceea ce pivește situația intelectualității românești din timpul regimului comunist, raportat la cazul Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică.

Unele dintre aceste întrebări sunt următoarele: 1. „Care sunt sursele de inspirație pentru crearea ARLUS?”; 2. „De ce nu a fost posibilă crearea unei astfel de asociații la scurt timp după fondarea Uniunii Sovietice?”; 3. „Care sunt factorii care au favorizat crearea ARLUS?”; 4. Care a fost situația intelectualității în timpul regimului comunist din România?”; 5. „Care sunt cele mai importante aspecte referitoare structura, funcționarea ARLUS?”; 6. „În ce sens poate fi ARLUS considerată un mecanism de comunizare a României?”.

Răspunsurile la aceste întrebări pot fi găsite în cuprinsul acestei lucrări, însă această temă consider că merită a fi cercetată mai mult pe viitor, de vreme ce ea reprezintă un capitol destul de sensibil, putând cunoaște nenumărate nuanțări.

Capitolul 1

Primele inițiative de creare a unor „relații de prietenie” între români și ruși

Situația comuniștilor români în perioada interbelică

La încheierea Primului Război Mondial, Uniunea Sovietică era în plin demers de impunere a modelului comunist în toate sectoarele statului, de la cel politic, până la cel economic, cultural, social. La conducere se afla Vladimir Ilici Lenin, personaj marcant al socialismului mondial, care chiar a oferit o proprie interpretare asupra teoriei marxiste, transpusă în ideologia îmbrățișată de către statul rus, și anume leninismul, care devenise în timpul conducerii lui Lenin singura fomă de socialism acceptată.

În acea perioadă multe dintre statele Euopei erau în plin proces de reorganizare, de vreme ce războiul a adus numeroase schimbări în ceea ce privește harta politică. Au fost destrămate imperii și au fost fondate unele noi, pe baza principiului autodeterminării, care viza criteriul național. Însuși acest principiu a fost implemantat în Uniunea Sovietică prin dorința lui Lenin, care, în noiembrie 1917, a conceput Declarația Drepturilor Popoarelor din Rusia. Aceasta susținea egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor, care mergea până într-acolo încât ele aveau posibilitatea de a se separa de statele multinaționale în a căror componență erau înglobate.

Tot Lenin a fost cel care a imaginat și a implemantat un amplu proiect prin care sovieticii ar fi putut să își realizeze așa-numita revoluție mondială, prin care să atragă de partea lor statele din estul Europei, să le transforme în state-satelit ale Uniunii Sovietice. Astfel, la 6 martie 1919 el creează Internaționala a III-a Comunistă, numită și Comintern, cu sediul la Moscova.

În aceste condiții, Partidul Comunist din România a aderat la Internaționala a III-a încă de la fondarea lui, în anul 1921. Aceasta presupunea acceptarea de către membrii săi a celor 21 de condiții impuse de organizație pentru toate partidele aderente. Această acțiune marca acceptul comuniștilor români de a respecta dorințele sovieticilor, servind pe cât posibil la îndeplinirea obiectivelor lor.

Însă fondarea acestei organizații aduce o oarecare nelămurire cu privire la situația din estul Europei de după Primul Război Mondial. Problema este aceea că, prin influența pe care Uniunea Sovietică își propune să și-o extindă, schimbările produse la nivelul granițelor de către această conflagrație își pierd din importanță. S-au creat state de sine stătătoare, dar unele dintre ele ajung să fie, din punct de vedere ideologic, în special, asemenea unor alte regiuni din cadrul Uniunii Sovietice. Astfel se poate bănui că Primul Război Mondial a avut de fapt un „caracter imperialist”.

În aceste condiții, aderarea Partidului Comunist din România la Internaționala a III-a aducea mari probleme de încredere din partea actorilor autohtoni, de vreme ce aceștia se temeau că acțiunile comuniștilor vor aduce grave atingeri securității naționale. „Partidul Comunist din România este unicul partid care luptă pentru adevărata eliberare națională. Lozinca principală a partidului, care mobilizează masele populare cele mai largi, este lozinca leninistă de luptă pentru dreptul națiunilor asuprite la autodeterminare până la despărțirea de statul român.” Se considera că venirea la putere a acestui partid ar putea să conducă înspre anularea marii realizări de după război, și anume unirea provinciilor istorice românești cu Principatele Române.

Suspiciunile sunt întărite prin ideile susținute de un alt organism susținut de sovietici, și anume Federația Comunistă Balcanică. Aceasta își propunea să intervină în treburile interne ale României, precum și ale Bulgariei și Iugoslaviei, în ceea ce privea deciziile luate de partidele comuniste ale lor. Mai mult decât atât, în 1923, la Berlin, la a VI-a conferință a Federației, s-a susținut posibilitatea dezmembrării țării noastre. De asemenea, se ia în considerare problema naționalităților, despre care Lenin enunțase că se bucură de deplină egalitate. Se spunea că modernizarea lor, și anume rezolvarea problemelor cu care se confruntau se putea realiza numai prin îmbrățișarea ideilor socialiste. În acest sens s-a impus și cuvântul lui Marcel Pauker, un important comunist român de la acea vreme. El considera despre România că nu era altceva decât un „județ al Balcanilor”, ale cărei caracteristici, din toate sectoarele vieții publice, sunt asemenea țărilor din zonă. De aceea, ea trebuia să fie înglobată unui conglomerat regional. Adevărul este că în perioada interbelică existau puțini români adepți ai comunismului, în jur de 2000, ceea ce îl face pe istoricul Adrian Cioroianu să declare faptul că „partidul nu depășește, din punct de vedere numeric, dimensiunile unei secte absolut periferice în ansamblul societății românești”. Însă temerea era dată de ajutorul pe care acești oameni, deși puțini, l-ar fi putut primi din afara țării.

Având în vedere aceste situații, autoritățile române de la acea vreme sunt temătoare în ceea ce privește Partidul Comunist. Punctul culminant a fost determinat de atitudinea adoptată de comuniști în cadrul tratativelor de la Viena, din martie 1924, care vizau problema Basarabiei. Comuniștii români au fost solidari cauzei sovieticilor, trădându-și conaționalii. Mai mult decât atât, se pare că se făcuseră deja planurile pentru fondarea unei provincii românești care să depindă de Uniunea Sovietică, Republica Sovietică Moldovenească. Acțiunile au fost anulate la 17 septembrie, prin intervenția militară a autorităților românești. Pe cale de consecință, Partidul Comunist din România a fost interzis în decembrie 1924, prin Legea Mârzescu.

Chiar și după intrarea în ilegalitate a partidului, comuniștii și-au continuat activitățile, organizând congrese ale membrilor care emigraseră și ale celor care locuiau încă în România. Acestea se desfășurau pe teritoriu sovietic.

Dintre acestea, despre al cincilea dintre ele, de la sfârșitul anului 1931, viitorul lider comunist Gheorghe Gheorghiu Dej a avut puternice cuvinte de laudă. „Congresul al V-lea al Partidului Comunist (…) [a fost] un moment de cotitură în viața partidului nostru. Congresul a făcut pentru prima dată o analiză profundă a perspectivelor mișcării revoluționare din România, (…) risipind confuziile ideologice din partid. Subliniind că în România există toate contradicțiile sistemului capitalist, (…) congresul a ajuns la concluzia că România este unul dintre inelele slabe din lanțul statelor imperialiste.” Cei prezenți au fost în număr destul de mare, făcând parte din mai multe state, alături de România – URSS, Ucraina, Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Finlanda. Din partea Ungariei a venit și Bela Kun, cel care a fost în fruntea armatei, la sfârșitul Primului Război Mondial, când maghiarii au atacat România pentru a redobândi provinciile ardelenești unite cu Principatele Române. Astfel credibilitatea privind bunele intenții ale comuniștilor români putea fi pusă și mai mult la îndoială.

Chiar dacă au existat numeroase activități ale comuniștilor în această perioadă în România, este vizibil faptul că ei nu erau atât de puternici încât să aibă un cuvânt de spus determinant. Autoritățile liberale au încercat pe cât posibil să le încurce demersurile pe care doreau să le înfăptuiască. Orice încercare a lor de acțiune era combătută. De aceea, afirmația conform căreia „Adevărata istorie a comunismului românesc — cu alte cuvinte, cea care contează în rememorarea trecutului — începe, în fapt, odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.” își demonstrează puternica notă de adevăr în urma analizării realităților istorice.

1.2 Cauzele apariției inițiativei

Revoluția Bolșevică a afectat relațiile diplomatice dintre ruși și români, care au și fost întrerupte de decizia unilaterală din 26 ianuarie 1918 a Consiliului Comisarilor Poporului din Petrograd. În urma Primului Război Mondial între ei au rămas nerezolvate unele probleme importante, declanșându-se un „proto-război rece”. Românii erau nemulțumiți de ieșirea bruscă a rușilor din război, mai ales având în vedere faptul că ei erau unii dintre cei mai importanți aliați. Această acțiune i-a lăsat aproape singuri în fața inamicilor, fiind nevoiți să accepte Pacea de la București din 7 mai 1918, cu prevederile sale grele. Mai mult decât atât, încrederea le-a mai fost încă o dată înșelată prin faptul că tezaurul românesc, trimis în Rusia în timpul războiului pentru a fi apărat de furturile inamicilor, nu a mai fost restituit. Cuvântul dat nu mai avea nicio importanță. Din alt punct de vedere, relația tensionată cu URSS părea să se extindă și la granițele vestice ale României. Însuși Lenin era susținător al Republicii Sovietice din Ungaria, așa-numita Republică a Sfaturilor. Aceasta, existentă între 21 martie și 6 august 1919, sub conducerea lui Bela Kun, a reprezentat primul stat-satelit al URSS-ului fondat după Primul Război Mondial. Armata sa a atacat granița României, punând în pericol stăpânirea asupra recentei alipite provincii Transilvania.

Din aceste cauze, în acea perioadă granița dintre România și URSS devenise un adevărat baraj informațional, izolând între ele două țări totuși atât de apropiate și cu un trecut care s-a intersectat de multe ori. Inițiativa a venit din rândul simpatizanților comuniști din țară, a căror activitate se desfășura în ilegalitate la acea vreme. Situația stătea în acest fel deoarece ei erau suspectați a susține interesele rușilor în România. Faptele arată că au existat unele mișcări populare împotriva administrației regaliste conduse de voci comuniste. Spre exemplu, în decembrie 1918 a fost organizată o mare grevă, iar autoritățile de la acea vreme susțineau chiar că muncitorii au fost obligați să participe de către fruntașii socialiști. Dar aceste fapte au culminat cu răscoala din 1924 de la Tatarbunar, prin care oamenii cereau alipirea la URSS și încetarea „ocupației românești în Basarabia”.

Astfel că simpatizanții comuniști au căutat o cale prin care să întrețină relațiile cu țara de origine a ideologiei comuniste, și anume URSS, fapt care, cum am mai subliniat i-ar fi ajutat și să acceadă pe scara ierarhică a societății. Cum rușii aveau drept scop răspândirea revoluției comuniste în special în țările din vecinătate, aveau nevoie de pioni care să îî ajute în demersul lor. Iar modalitatea prin care se masca acest fapt era aceea de a aduce drept motivație importanța culturii rusești, care ar fi fost benefică să continue să se răspândească și în România.

1.3 Surse de inspirație străine

Ideea stabilirii de relații prietenești cu sovieticii nu a fost una de origine românească. Aceasta a fost preluată din Occident, unde mișcările comuniste aveau o amploare crescută după Primul Război Mondial.

Una dintre personalitățile europene importante în acest sens a fost francezul Henri Barbusse. Întreaga sa viață a fost un puternic militant prosovietic. A susținut chiar că apariția URSS-ului a fost cel mai mare și frumos fenomen din istoria umanității. Acesta s-a înscris în Partidul Comunist Francez în 1923. A realizat multiple activități prin care a susținut cauza sovieticilor, printre care se numără Congresul Internațional împotriva imperialismului, din 1932. De asemenea, multe dintre lucrările sale au fost dedicate tot acestei cauze. În 1936 chiar s-a ocupat cu redactarea unei biografii a lui Iosif Stalin.

De asemenea, Clara Zetkin a jucat un rol asemănător în Germania. Ea fost printre fondatorii Ligii Spartacus, alături de Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg și alții. Aceasta a fost o mișcare revoluționară de tip marxist care a avut loc în timpul Primului Război Mondial în Germania. De asemenea, Clara a reprezentat în Reichstag Partidul Comunist din Germania pentru o mare perioadă, între 1920 și 1933.

În 1927 a avut loc un important eveniment pentru sovietici și simpatizanții acestora. A fost organizată celebrarea a zece ani de la Revoluția Bolșevică. Importante delegații venite din țările Europei Occidentale au participat.

Francezii au mers în număr de aproximativ 150-180 de persoane. Conducătorul delegației acestora era Henri Barbusse care, la sfârșitul evenimentului, alături de Clara Zetkin, a anunțat dorința formării unor asociații de prietenie cu Uniunea Sovietică. În discursul său, scriitorul francez a subliniat așa-zisa importanță a informațiilor pe care țările occidentale le-ar putea învăța de la sistemul politic rusesc, spunând următoarele: „considerăm că este de datoria noastră să exploatăm, în interesul solidarității sociale și umane, observațiile pe care le-am putut face prin cunoașterea regimului sovietic”.

Întorși în țară, francezii au materializat imediat această idee. Au creat puternice rețele sub egida Amis de l’URSS (AUS), al cărui președinte de onoare era Henri Barbusse, iar vicepreședinte onorific era Francois Jourdain. Aceste rețele erau conectate Partidului Comunist Francez, sprijinindu-l pe acesta în răspândirea ideologiei. Iar ele se aflau sub controlul general al Cominternului, care se ocupa fățiș cu finanțarea lor, pentru a asigura servirea cu bună credință a intereselor sovieticilor. Astfel s-a mai asigurat o oarecare creștere a numărului simpatizanților comuniști din Occident. Până la sfârșitul anului 1929, aceasta a adunat 25 de mii de membri.

Dar se pare că filiale din Germania a Amicilor URSS a avut mai mare influență față de mișcarea asemănătoare apărută în România. Șeful biroului din Berlin a fost Walter Stokker. Se pare că acesta a întreținut relații cu membrii filialei românești. Prin intermediul său se trimiteau materiale propagandistice în România, fapt care a ajutat vizibil răspândirea ideologiei pe teritoriul nostru.

1.4 Amicii URSS sub conducerea lui Petre Constantinescu-Iași

Petre Constantinescu-Iași a fost un membru marcant al comunismului românesc. Întreaga sa viață a fost dedicată acestei ideologii, istoricul Adrian Cioroianu integrându-l în categoria „comunistului din convingere”. Mult timp a săvârșit și activități ilegale pentru a servi interesele sovieticilor, fapt care i-a adus și condamnarea în anul 1925. Cu toate acestea, meritele sale nu au rămas nerăsplătite odată cu venirea la putere în România a comuniștilor. Acesta era profesor de Istoria Artelor la Facultatea de Teologie din Chișinău, încadrându-se în tipologia clasică a intelectulului socialist. Astfel că a participat, de-a lungul timpului, la numeroase evenimente importante, precum Congresul împotriva Războiului de la Amsterdam, în calitatea sa de membru al Comitetului Executiv al Internaționalei Muncitorilor din învățământ. În 1933, a devenit președintele Comitetului Antifascist Român și reprezentant în Comitetul Internațional Antifascist, iar mai apoi, în 1944, a fost numit președinte al Sindicatului Învățământului Superior din București, iar în guvernul Groza a deținut funcția de ministru al Propagandei.

Însă Petre Constantinescu-Iași a avut un rol extrem de important în ceea ce privește constituirea unei asociații asemănătoare celor din restul Europei, filiala românească a Amicilor URSS. El era conștient de ilegalitatea acestui demers, de vreme ce comuniștii erau scoși în acea vreme în afara legii. Însă trebuie avut în vedere faptul că autoritățile române erau totuși mai indulgente față de mișcările sovietofile care aveau loc în Basarabia decât față de cele din restul regatului. De asemenea, Constantinescu-Iași era un personaj respectat în cercurile universitare de la acea vreme, ceea ce îl făcea să creadă că afinitățile politice îi vor fi acceptate.

Astfel că idea asociației i-a venit în anul 1932, fapt care a atras după sine numeroase întâlniri ale intelectualilor basarabeni care îi susțineau inițiativa, toate desfășurate în clandestinitate. Însă acest fapt a încetat în 1934, când au fost reluate relațiile diplomatice cu URSS, datorită implicării României în Mica Înțelegere. Aceasta era o alianță care s-a format între 1920 și 1921 între România, Cehoslovacia și Regatul Sârbo-Croato-Sloven, prin care s-a urmărit realizarea de bune relații între țările central-europene și dunărene.

Din acest an activitatea „amicilor URSS” se intensifică, fiind una vizibilă. În primă fază un număr de 46 de persoane semnează aderarea la asociație. Ei au diferite profesii, care sunt apreciate în societatea vremii, fapt care poate masca intențiile de servire a intereselor rusești. Printre aceștia se numără „profesori (Petre Constantinescu-Iași, Ion Hudiță, Radu Cernătescu, Cicerone Theodorescu), scriitori și publiciști (George Mihail Zamfirescu, Sergiu Dan, Zaharia Stancu, Radu Boureanu, Alexandru Sahia, Șerban Cioculescu, F. Brunea-Fox, Ștefan Roii, N. D. Cocea), avocați (Ștefan Călin, Radu Olteanu, C. Paraschivescu-Bălăceanu, Mihai Popilian, C. Vicol), regizori (Haig Acterian) și artiști (Ion Iancovescu, Dida Solomon-Callimachi, D. Grigoriu) și pictori (precum Marcel Iancu și Mac Constantinescu”.

Însă ar fi de subliniat faptul că persoanele care s-au integrat în această asociație nu și-au asigurat neapărat un parcurs glorios în societatea comunistă românească de mai târziu. De aceea, se poate afirma faptul că unii dintre membri chiar s-au înscris încrezători fiind în activitatea pe care urmau să o îndeplinească în asociație, motivați de interese intelectuale. Spre exemplu, Sergiu Dan, pe lângă faptul că a suferit inițial de pe urma ororilor Holocaustului, fiind deportat în Transnistria, întorcându-se, a devenit victimă a închisorii de la Aiud, din cauza faptului că opiniile sale politice nu corespundeau exigențelor vremii.

Simpatizanții comuniști încep astfel din anul 1934 să se documenteze, să plece în călătorii pentru a acumula mai multe cunoștințe despre vecinii de peste Nistru. Activitatea lor se dorește a fi una nobilă, de sorginte intelectuală, în urma căreia poporul nostru să aibă de câștigat, prin acumularea vastelor realizări ale sovieticilor. Ei menționează aceste aspecte în discursul publicat în ziarul Ecoul, prin care își doresc mobilizarea a cât mai multor oameni: „noi, vecinii mai putem oare sta în izolarea cunoașterii și recunoașterii acestor realizări ce se înfăptuiesc la câțiva kilometri de noi? Nu! Noi, subsemnații, intelectuali, artiști, avocați, profesori, medici, meseriași, muncitori și țărani din România, indiferent de convingerile noastre politice, credem că reluarea legăturilor cu U R S S trebuie completată cu cercetarea și cunoașterea îndeaproape a vecinului nostru de la Răsărit".

Cum întâlnirile „amicilor URSS” erau din ce în ce mai dese, ei au început și demersurile pentru crearea unei asociații în toată puterea cuvântului. Pentru aceasta, era nevoie de organe de conducere, de dezbatere a propunerilor apărute și de executare a deciziilor luate. Astfel a fost creat comitetul central al asociației, care era alcătuit din opt membri, și anume: deja celebrul Petre Constantinescu-Iași, Constantin Motaș și Radu Cernătescu (profesori universitari), George Mihail Zamfirescu (scriitori), Octav Doicescu (architect), Sandu Eliad (regizor) și Ștefan Călin, Theodor Simionescu, C. Vicol și Aur Zaharescu (avocați). Urmărind parcursul profesional al acestora, se poate observa cu ușurință că sunt personalități cu bogate realizări în domeniul în care au activat. Spre exemplu, Constantin Motaș a fost întemeietorul freatologiei, iar Radu Cernătescu a dezvoltat la Iași știința polarografiei. În mod public astfel, asociația spunea faptul că membrii ei ar putea face importante schimburi de experiență cu omologii sovietici, susținând principiul conform căruia „[…] învățămintele pe care le putem găsi în Rusia fac mai mult decât toate bibliotecile lumii […]".

De asemenea, membrii asociației au început și gândirea unei organizări în teritoriu a asociației, astfel încât să se reușească ramificarea în toate părțile României a așa-zisei prietenii față de Uniunea Sovietică. Se încerca astfel o beneficiere de pe urma contextului prin care au fost reluate relațiile diplomatice cu sovieticii pentru a reuși să își dezvolte asociația fără a-și crea și mai multe probleme referitoare la administrația regalistă temătoare de apropierea prea mare față de vecinii răsăriteni.

S-a reușit formarea a patru astfel de organizații regionale într-o perioadă destul de scurtă. Pentru conducerea acestora s-a încercat găsirea unor personalități de încredere ale asociației. Pentru Iași au fost aleși chimistul Radu Cernătescu și biologul Constantin Motaș. În Cluj au fost aleși reprezentanți locali, în persoanele a trei asistenți universitari, și anume Mihai Beniuc, M. Novac și Tudor Bugnariu. În Brașov au fost aleși un profesor și un ziarist, Ilie Cristea și V. Munteanu, iar pentru Chișinău au fost doi avocați, Alexandru Mâță și C. Popescu. Chiar dacă se încearcă o oarecare preluare a controlului în cât mai multe zone, se va vedea faptul că activitatea arlusiștilor nu va fi una ușoară și se va împiedica de numeroase piedici, care vor face să scadă puterea acestora.

Cu toate acestea, „amicii Uniunii Sovietice” își continuă activitățile prin care doresc să devină auziți și înțeleși de o mai mare parte a populației române. Pentru aceasta, aveau nevoie și de materiale de propagandă, prin care să își expună programele desfășurate, reușitele dobândite, precum și obiectivele lor. Dintre obiective, cel mai important declarat era acela de a se ajunge la o mai bună cunoaștere și la mai strânse relații între români și sovietici. „Noi vrem să apropiem pe savanții și profesorii noștri de savanții și profesorii sovietici, care au făcut ascensiunea în stratosfera și ascensiunile la Polul Nord. Pe inginerii noștri de inginerii sovietici, care au făcut Magnitogorskul, Dneprostroiul și Turksibul." Astfel că în anul 1934 au fost făcute toate demersurile necesare pentru apariția unui ziar al asociației, care ar fi trebuit să apară pentru prima oară pe data de 14 septembrie. Însă autoritățile de la acea vreme intervin în defavoarea filosovieticilor. Ziarul a fost inițial interzis în București, apoi în toată țara. De acest fapt s-au ocupat în principal prim-ministrul liberal Gheorghe Tătărescu și ministrul de Interne Ion Inculeț.

Ca o curiozitate a istoriei, este considerat despre comuniști că nu au uitat persoanele care le-au complicat drumul spre putere și și-au luat revanșa față de acestea atunci când au avut ocazia. În acest sens ar putea fi interpretat parcursul politic al lui Gheorghe Tătărescu. Odată cu instaurarea guvernului doctorului Petru Groza, în 1945, liberalul a ocupat funcțiile de vicepreședinte și de ministru al Afacerilor Străine. Acesta nu s-a raliat niciodată întru totul ideilor comuniștilor, doar a ales să colaboreze cu ei pentru a încerca o oarecare echilibrare a guvernului, astfel încât să nu fie încărcat numai de elemente comuniste. De cealaltă parte, comuniștii l-au acceptat pentru că l-au considerat o persoană ușor de manipulat. Ulterior, după ce nu le-a mai fost de folos, l-au înlăturat din guvern. Mai mult decât atât, și-au luat revanșa transformându-l în una dintre numeroasele victime ale arestărilor de la acea vreme.

În altă ordine de idei, toamna anului 1934 a adus un alt eveniment important pentru membrii asociației, prin care au dorit să își arate încă o dată interesul pentru menținerea unor bune relații cu Uniunea Sovietică. Aceștia și-au propus să meargă la vecinii de la est, la Kremlin, pentru a participa la sărbătorirea zilei de 7 noiembrie, în amintirea revoluției din 1917. Însă autoritățile române au fost circumspecte în privința acestui fapt, temându-se ca această întrevedere să nu aducă probleme siguranței statului nostru. De aceea, din cele două delegații care erau programate spre plecare a mai ajuns la destinație numai un ziarist, în persoana lui Alexandru Sahia, alături de scriitorul Mihail Sadoveanu și de actrița Maria Filotti. În urma experienței, Sahia chiar a scris o carte, numită „URSS azi” și apărută în anul 1935. Și Petre Constantinescu-Iași ar fi dorit să participe, alături de alte opt persoane, însă s-au lovit de problemele ridicate de autoritățile române.

Într-un final, proiectul de asociație creat de Petre Constantinescu-Iași nu a cunoscut un mare succes, de vreme ce Amicii URSS nu a fost niciodată recunoscută legal. Autoritățile continuă să încerce să le saboteze activitatea. Se tot amână înregistrarea asociației, iar unii dintre membri sunt sfătuiți să se retragă pentru că apartenența la acest grup nu era foarte bine văzută în societatea de la acea vreme. Mai mult decât atât, se realizau numeroase percheziții la sediul asociației, care s-au soldat într-un final cu arestarea lui Constantinescu-Iași. Astfel asociația nu mai avea cum să funcționeze. Deși se spune că Uniunea Sovietică se ocupa de finanțarea acesteia, ea nu avea suficienți membri. De aceea ea a început să se stingă.

1.5 Încercări de refacere a asociației

Chiar dacă Amicii URSS nu a avut mare succes, ideea unei asociații care să medieze relațiile dintre români și sovietici nu a fost uitată. Deși asociația a fost desființată și scoasă în afara legii, ulterior s-a încercat fondarea unei alte asociații cu aceleași caracteristici. Pentru o oarecare mascare a scopului ei, astfel încât continuitatea să nu fie atât de evidentă, i s-a oferit un alt nume. Însă fondatorul a fost același, și anume Petre Constantinescu-Iași.

A fost creată așa-numita Societate pentru relați culturale, la care se pare că s-ar fi alăturat chiar și George Enescu. Muzicianul a avut mai târziu relații foarte bune cu autoritățile comuniste, fiind numit în funcții importante și beneficiind de un succes considerabil, amplificat de multitudinea de concerte la care participa, mai ales în țară și în Uniunea Sovietică. Despre acesta, istoricul Adrian Cioroianu consideră că s-ar încadra în prototipul „«neangajatului» vulnerabil”. El nu a fost alături de comuniști din raționamente de ordin ideologic, ci doar a colaborat cu aceștia pentru a obține unele beneficii. De aceea este considerat vulnerabil, de vreme ce a putut fi atras ușor, iar comuniștii au beneficiat de apreciere prin alăturarea sa.

Însă nici această asociație nu s-a bucurat de o existență îndelungată, fiind dată ușor uitării. În aceste condiții, în anii următori Petre Constantinescu-Iași doar a mai încercat facilitarea de relații între Asociația Generală pentru relațiile culturale ale URSS cu Străinătatea și unii reprezentanți ai intelectualității românești, fără a mai crea vreo altă structura de tipul celor precedente. Unul dintre acești intelectuali a fost Mihai Ralea, care în timpul acela era ministrul Muncii în guvernul lui Gheorghe Tătărescu. Cum s-a întâmplat în general, bunele relații cu sovieticii i-au adus și acestuia mai târziu beneficii, odată cu venirea la putere în România a comuniștilor. A fost ales membru al Academiei Române și a primit titlul de laureat al Premiului de Stat.

Capitolul 2

Colaborarea dintre intelectualitatea românească și regimul comunist, mediată de ARLUS

2.1 Situația intelectualității românești în comunism

Perioada comunistă din România a adus mari modificări referitoare la statutul intelectualilor. În trecut, erau considerați intelectuali acele persoane care s-au remarcat într-un oarecare domeniu printr-o activitate extraordinară, capabili să inoveze, să surprindă vremurile în care trăiau, având bogate bagaje de cunoștințe. Mulți dintre intelectualii români proveneau din fostele mari familii boierești, cu puternică tradiție, care erau implicate și în viața politică. Astfel că fii au îmbrățișat în continuare ideologia părinților.

Comuniștii, pe de altă parte, nu simpatizau deloc vechile organizări sociale, fiind în total dezacord față de ierarhizările care se formaseră pe baza averii și a statutelor intelectuale. Ei își doreau o societate în care oamenii să fie egali, să muncească împreună pentru sporirea economiei naționale, iar ambițiile intelectuale le puteau îngreuna acest proces.

Mai mult decât atât, intelectualii reprezentau un segment al populației care ar fi avut mult prea multe solicitări de la autoritățile comuniste, spre deosebire de muncitori, care erau mulțumiți cu satisfacerea nevoilor de hrană și de locuință. Despre nevoile unui intelectual s-a pronunțat și Zoe Petre: „El vrea acces liber la bibliotecă, vrea să stea într-un institut de cercetare, dacă nu chiar la catedra universitară, vrea să poată publica, fiindcă e scriitor sau cercetător. Vrea să poată cerceta, fiindcă e fizician ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, vrea lucruri scumpe, grele, greu de obținut (…)”.

De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că intelectualii ar fi putut reprezenta o amenințare pentru conducerea comunistă. Cei mai mulți dintre ei erau capabili să vadă dincolo de puternica propagandă instaurată, astfel încât puteau detecta mult mai ușor abuzurile pe care regimul le răspândea. Ei simțeau cel mai puternic efectele negative pe care le avea limitarea libertății de gândire și de expresie. În aceste condiții, ei erau primii care ar fi simțit nevoia de a se împotrivi.

Astfel nu este de mirare de ce una dintre primele acțiuni ale comuniștilor români, după preluarea puterii, a fost aceea de a înlătura pericolul reprezentat pentru ei de unii intelectuali. Imediat după câștigarea alegerilor din 1946, au fost deja arestați unii dintre membrii intelectualității, parte din ei fiind și membri ai partidelor politice istorice. Aceștia au fost în număr de aproximatix 80, printre ei numărându-se Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, Nicolae Carandino, C.C. Giurescu, Constantin Brătianu, Ion Mihalache, George Fotino, G. Caracostea sau V. Papacostea.

De asemenea, procesul de epurare a intelectualității românești a fost ajutat chiar de Ministerul Educației Naționale, proces început imediat după evenimentul de la 23 august 1944. La 4 noiembrie 1944, ministru a devenit Ștefan Voitec. Una dintre măsurile pe care le-a adoptat a fost aceea de a forma comisii alcătuite din trei supraveghetori care să urmărească activitatea cadrelor didactice de la toate universitățile din țară. Se căutau elementele care în trecut avuseseră legături, simpatii referitoare la regimurile politice subtile comuniștilor. Era vorba despre așa-numita origine socială „nesănătoasă”, din punctul de vedere al noii puteri politice. S-a mers până într-acolo încât se făceau concedieri și dacă profesorii aveau unele rude sau cunoștințe despre care se știa că au avut activități care nu erau pe placul comuniștilor. Același tratament le-a fost acordat, fără menajamente, și studenților.

Cu toate acestea, există numeroase cazuri de intelectuali care au avut puternice colaborări cu regimul comunist, unii dintre ei declarându-se chiar simpatizanți ai acestuia. Cauzele pentru care au ajuns în această situație sunt diverse, variind foarte mult de la un exemplu la altul.

Aceste situații au fost analizate de către multe persoane interesate de istoria comunismului românesc. Adrian Cioroianu îi clasifică pe aceștia în mai multe categorii, și anume: „intelectuali comuniști prin vocație, simpatizanți, neangajați care mimează înregimentarea și convingerea, sau alții care sunt animați, pur și simplu, de teamă și de umbra propriilor greșeli din trecut”, pe când Zoe Petre spune următoarele: „Unii au fost naivi, alții, oportuniști. Alții pur și simplu s-au speriat.”.

„Oportunism născut din teamă sau imposibilitatea de a refuza, pur și simplu, oferta de includere în batalionul de vitrină al prietenilor URSS — iată binomul între datele căruia elita românească rătăcește în acești ani de început, sperând, foarte posibil, în perisabilitatea zelului celor care le fac invitațiile în cauză.” Astfel unii dintre intelectuali au considerat că ar fi mai bine să aleagă colaborarea cu autoritățile comuniste, fapt care le-ar fi adus numeroase beneficii. Acestea erau diverse, pornind de la simplul acces în biblioteci, până la numirea în funcții de conducere în diferite organisme culturale. Acesta poate fi cazul membrilor Asocieției Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, ei devenind importante personalități ale vremii, având parte de onoarea cuvenită, de participarea la festivități etc. „Comuniștii au această conduită foarte elementară, dar foarte productivă – au luat câțiva intelectuali de vârf, nu puțini, și i-au aruncat în pușcărie, iar celorlalți le-au propus o colivie de aur.”

Iar mulți dintre acei intelectuali cooptați de comuniști au devenit instrumente care au ajutat la propagarea ideologiei în rândul societății. Ei au creat opere artistice care să servească scopurilor partidului. Prin intermediul acestora se aduceau elogii personalităților politice și se lăudau modificările aduse, de cele mai multe ori acestea fiind exagerate.

Cu toate acestea, nu trebuie ignorantă intenția comuniștilor cu privire la intelectuali. Ei le-au acordat acestora o importanță deosebită și au gândit moduri prin care ei să nu reprezinte o piedică în calea realizării planurilor dorite. Pe unii dintre ei au considerat că a fost necesar să îi reducă la tăcere arestându-i. În privința celorlalți, s-au folosit de acordarea de avantaje pentru a-i câștiga de partea lor. Astfel, „inițiative gen ARLUS, numirea intelectualilor în posturi politice, ambasade sau funcții de stat susținute politic — au fost, de fapt, «căi de adormire a spiritului critic al acestora»”.

2.2 Folosirea intelectualilor în scopuri politice

Unul dintre cele mai importante aspecte care deosebesc un regim totalitar de unul democratic are în vedere libertățile umane. În cazul regimurilor totalitare, oamenii nu ar mai avea dreptul de a își forma opinii proprii, acestea trebuind să se încadreze în normele stabilite. Cei care nu se conformează își pierd locul în societate, fiind, într-un final, în cele mai multe cazuri, pedepsiți aspru. Aceste ideologii urmăresc să producă schimbări profunde la nivelul societății, să revoluționeze, să creeze o lume practic nouă, în care să își poată realiza scopurile. „(…) regimurile care sunt desemnate prin termenul de totalitarism au ceva comun în sensul că ele aparțin categoriei de regimuri revoluționare, oricare ar fi, de altminteri, importanța atribuită diferențelor în exprimarea însăși a acestei voințe revoluționare”. Astfel este necesară și formarea unui nou tip de om, care să se încadreze natural în peisajul imaginat. De aceea, într-un regim totalitar statul apare integrat în toate sectoarele vieții publice și private – pentru a modela, pentru a supraveghea și pentru a înlătura elementele care nu se conformează.

Însă, pentru ca această acaparare să fie mai ușor de făcut, regimurile totalitare încearcă să se infiltreze încet în mentalul populației. Inițial, pentru a reuși, ele încearcă să asigure oamenii că le pot oferi fericirea, aceasta variind, putând fi vorba despre liniște sufletească, bunăstare, pace etc.

Și regimul comunist din România s-a folosit de astfel de tertipuri. A căutat tot felul de legitimări, astfel încât accederea la putere să fie mai ușoară. Au încercat să dea vina pe fostele regimuri pentru a motiva situația rea în care se afla țara. Au pus nedreptățile pe seama inegalității dintre oameni, fapt pentru care au venit cu soluția eliminării oricărei forme de proprietate privată. Astfel spuneau că ar oferi șanse egale tuturor cetățenilor, ei putând să își obțină satisfacția prin muncă. Dar însăși această muncă sporită ar fi adus beneficii în principal celor de la conducere. „The epoch of practical men has set in. The new class has been created. It is at the height of its power and wealth, but it is without new ideas. It has nothing more to tell the people. The only thing that remains is for it to justify itself.” Prin urmare, s-ar ajunge într-un oarecare fel tot la guvernarea indivizilor după principiul randamentului, ca în societățile capitaliste.

Pe de altă parte, una dintre strategiile comuniștilor a mai fost și aceea de a se folosi de personalitățile marcante ale acelei perioade pentru a câștiga simpatia poporului. Ei au încercat să își obțină și mai multă legitimitate prin susținerea dobândită din partea intelectualilor, care beneficiau de încrederea oamenilor. Se considera că o idee pe care aceștia o acceptă nu are cum să nu fie una prielnică pentru societate. Însă faptul conține o substanțială notă de ironie, având în vedere tratamentul pe care comuniștii l-au aplicat intelectualilor care li s-au opus, cei mai mulți sfârșind ca deținuți politici.

Totuși există numeroase cazuri de intelectuali care le-au fost colaboratori comuniștilor, de unii dintre ei aceștia doar s-au folosit, păstrându-i în funcții importante numai până au reușit să își realizeze scopurile.

Se pare că alăturarea intelectualilor a ajutat și la câștigarea alegerilor din 19 noiembrie 1946. Despre acestea se spune că ar fi fost „cea mai mare fraudă politică din întreaga istorie parlamentară a României”. Astfel Blocul Partidelor Democrate, o alianță prin care comuniștii urmăreau să se infiltreze în viața politică românească, a obținut 83,8% din voturi, țărăniștii, împreună cu liberalii, au cumulat un procent de 8,69, pe când Uniunea Populară Maghiară a avut 7% din voturi, însă oricum aceștia erau aliații primei formațiuni.

În aceste condiții, despre aceste alegeri unele dintre personalitățile acelor vremuri s-au exprimat ca și când ar fi fost o mare greșeală, corectitudinea lor fiind nici pe departe adevărată. Constantin Rădulescu-Motru, politician și om de cultură, nota următoarele: „Se povestesc atâtea acte de samavolnicie comise de oamenii guvernului (…) că mă îngrozesc. Foarte mulți alegători au fost opriți de la vot. S-a votat fără identificarea aceluia care vota. În urnă s-au pus listele votate pe semnul soarelui (al blocului guvernamental) înainte de ora 8 dimineața când a început votarea. Camioane cu alegători au circulat de la o secție la alta votând la toate secțiile, adică de mai multe ori. După votare, s-au trimis comisiei central procesele-verbale în alb, și aici s-au completat punându-se după ordinal guvernului numărul de voturi care convenea”.

Însă am putea spune că aceste alegeri nu au fost câștigate numai prin intermediul fraudei. Comuniștii au știut și cum să manipuleze opinia publică, să le inoculeze ideea conform căreia gruparea în care erau majoritari, și anume Blocul Partidelor Democrate, format din Partidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, Partidul Național-Popular, gruparea liberală a lui Tătărescu și gruparea țărănistă a lui Anton Alexandrescu, era cea potrivită pentru a câștiga, cea care le va aduce bunăstarea și îi va ajuta să se refacă în urma pierderilor suferite în cel de-al Doilea Război Mondial.

Trucul folosit de Blocul Partidelor Democrate a fost acela de a își lua alături importante nume ale culturii vremii, pe care să le înscrie pe listele de candidați din partea grupării. Printre aceștia se numără și George Enescu, Traian Săvulescu, Constantin Ion Parhon, Gala Galaction, Mihail Ralea, George Călinescu și Mihail Sadoveanu. Asemenea cazului fondării Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, raționamentul folosit a fost acela că prezența intelectualilor va conferi legitimitate grupării, prezentând-o, în același timp, într-o lumină mai distinsă.

Dar pe lângă acești intelectuali, apreciați de populația vremii, comuniștii și-au infiltrat și proprii membri, aceste alegeri reprezentând o bună ocazie de lansare a lor în viața politică românească. Dintre aceștia, erau cei care ulterior vor deveni foarte celebri în istoria comunismului românesc, și anume: Emil Bodnăraș, Chivu Stoica, Nicolae Ceaușescu, Gheorhe Gheorghiu-Dej.

Pe de altă parte, se pare că intelectualii români au mai fost folosiți și în alte ocazii, cu mai mică rezonanță. Spre exemplu, celebrul muzician George Enescu a fost o figură marcantă a evenimentelor culturale din prima perioadă a comunismului românesc, până la plecarea sa din țară, în noiembrie 1946. Acesta a susținut numeroase concerte pentru personalitățile sovietice care vizitau România, având și unele turnee în Uniunea Sovietică. Devenise, practic, unul dintre oamenii fideli ai comuniștilor români, pe care se puteau baza pentru creșterea faimei lor de bune gazde. Însă, datorită succesului de care se bucura încă de la acea vreme, fiind apreciat pentru imensul său talent, Enescu nu a cunoscut soarta altor persoane care au avut colaborări cu autoritățile de la acea vreme. După încetarea efectivă a colaborării, el s-a putut stabili în străinătate și și-a continuat cariera în bune condiții.

Un alt episod al implicării lui George Enescu de partea comuniștilor, se pare că este legat de audiența pe care acesta a avut-o la prim-ministrul Rădescu, în februarie 1945. El nu a mers singur, ci alături de alți intelectuali, și anume: Traian Săvulescu, Mihail Sadoveanu, Constantin Ion Parhon, Alexandru Rosetti, Dimitrie Pompei. Scopul vizitei a fost acela de a solicita implicarea guvernului în refacerea Teatrului Național și a Operei Române. Însă scopul era de fapt unul mult mai subtil. Se dorea în acest fel să se demonstreze interesul pe care intelectualii îl prezintă față de bunul mers al țării, pe de-o parte. Dar în special s-a dorit să se atragă atenția asupra neregulilor în activitatea guvernului din momentul respectiv, expertiza fiind dată chiar de personalități credibile, oameni importanți ale căror păreri cântăreau mult atunci. Astfel această întrevedere a adus și mai multe argumente privind necesitatea schimbării guvernului. Următorul guvern a fost, așadar, stabilit la 6 martie 1945, fiind primul guvern în care comuniștii au avut într-adevăr un rol fundamental, fiind considerat primul guvern procomunist.

De asemenea, există câteva exemple de personalități care, la fel, au fost folosite de regimul comunist, urmând ca mai apoi să fie trecute în anonimat, locul lor fiind luat de persoane într-adevăr fidele regimului sau care se bucurau de mai mare influență la momentul respectiv. Unul dintre cazuri este cel al biologului Traian Săvulescu. Acesta a ocupat roluri importante încă de la fondarea Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, fiind bibliotecar, dar și președintele secției de științe aplicate. De asemenea, el a fost și președintele Academiei Republicii Populare România, precum și unul dintre cei trei vicepreședinți în cel de-al patrulea guvern al doctorului Petru Groza. Dar el a fost înlăturat din ultima dintre aceste funcții în 1949, când locul său a fost acordat Anei Pauker. Aceasta era o preferată a Uniunii Sovietice, devenind unul dintre oamenii puternici ai Cominternului, făcând parte din grupul de comuniști români care s-au specializat la Moscova. Ea părea atunci că va servi interesele sovieticilor și ale comuniștilor români pe deplin, fapt care a recomandat-o.

Mai mult decât atât, Ana Pauker a mai înlocuit un alt personaj alături de care comuniștii au fost numai atâta timp cât au considerat că poate să le servească în condiții optime interesele. Este vorba despre Gheorghe Tătărescu. „Tătărescu trebuie folosit pentru că în jocul politicii burgheze el este un instrument foarte bun împotriva lui Maniu.” În acest sens, se poate observa jocul politic al comuniștilor, prin care s-au folosit de acest politician liberal ca o contrapondere în fața țărăniștilor, care, la începutul instaurării regimului în România, mai reprezentau singurele grupări care puteau forma o puternică opoziție. „(…) reprezintă o figură care poate fi ușor manevrată. El va accepta totul, așa cum acceptă și astăzi”. În aceste condiții, Gheorghe Tătărescu a ocupat o funcție foarte importantă, fiind Ministrul Afacerilor Străine din 1945 până în 1947, participând chiar la semnarea Tratatului de Pace care punea capăt celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, și el a fost înlocuit cu aceeași Ana Pauker, fapt care demonstrează și că vechile fapte împotriva comuniștilor nu putuseră să fie uitate.

Astfel se pare că în timpul comunismului din România relațiile de putere se stabileau mereu în funcție de contextul perioadei respective, în funcție de interesele care trebuiau satisfăcute. Nu a contat neapărat atașamentul real față de doctrină, cât relațiile bune pe care unele personaje le aveau în cadrul partidului conducător. La începutul impunerii regimului comunist, un mare cuvânt de spus îl aveau sovieticii. Iar menținerea în grațiile sovieticilor se pare că se realiza nu numai prin fapte concrete, ci și prin răspândirea constantă a propagandei, prin manifestarea unei aparente supuneri necondiționate, care să se infiltreze chiar și în discursurile ordinare. Un exemplu în acest sens, privind-o pe Ana Pauker, este oferit de istoricul Adrian Cioroianu: „O anecdotă de succes prin Bucureștiul anilor '50 spune că, în vara lui 1949 sau 1950, Ana Pauker, în calitatea ei de ministru al Afacerilor Externe al tinerei Republici Populare Române, organizase în grădina ministerului o recepție în onoarea diplomaților aflați la București. (…) Recepția din curtea Externelor s-a desfășurat fără incidente până în momentul în care o rafală de ploaie, deasă, de vară, s-a abătut asupra Capitalei. Cum tovarășa ministru se încăpățânat să rămână în mijlocul aversei, un secretar i-a înmânat rapid o umbrelă mare, neagră. Pe cât de repede venită, ploaia s-a terminat la fel de repede; în câteva minute, sub cerul senin, grupurile de diplomați s-au răspândit din nou pe esplanadă. Numai Ana Pauker, prinsă în vârtejul unor discuții, a rămas minute în sir cu umbrela deschisă. Cineva i-a atras atenția cu deferență și, spune anecdota, Ana Pauker și-ar fi mascat surprinderea printr-o voită vorbă de spirit: «Tovarăși, dar la Moscova încă plouă».”

Așadar, regimul comunist din România poate fi considerat și unul al șanselor de care se putea profita. Acest fapt era însă condiționat de oportunismul de care fiecare în parte putea da dovadă sau de concesiile pe care era dispus să le facă. Drumul spre putere al comuniștilor ar fi fost mai greu dacă nu ar fi apelat și la persoane din afara lor. Cu toate acestea, cu timpul lucrurile s-au schimbat, iar mersul lucrurilor i-a eliminat pe cei cu roluri mai mult formale. Însă aceasta nu este numai vina regimului, de vreme ce în acest fel funcționează, oarecum, istoria, în general. Este un joc al puterii, în care rolurile se stabilesc în funcție de contexte, de oportunități, riscuri și într-o oarecare măsură în funcție de anumite calități.

2.3 Portițe de scăpare ale intelectualilor români față de regimul comunist

În timpul regimului comunist, în România a fost impus un amplu proces de cenzură. Prin intermediul acestuia, conducătorii își propuneau să mențină ordinea în societate. Cetățenii primeau numai anumite informații, care nu puteau fi dăunătoare pentru regim. În acest fel se limita accesul liber la informație, prezent în democrațiile libere, dar se încerca acea creare a unui om nou, care să se încadreze în rigorile sistemului și să nu dezvolte idei revoluționare, care pot fi inspirate din faptele celor din afara granițelor.

Cenzura a fost instaurată treptat în România, dar cu trecerea timpului aceasta a reprezentat un aspect foarte important în ceea ce privește menținerea controlului. Se spune că ea era practic a treia structură ca importanță, în urma Partidului Comunist și a Securității, care a contribuit la impunerea și la perpetuarea regimului. Inițial, Comisia Aliată de Control a început să limiteze libera exprimare în țară, alături de sindicatele tipografiilor, care erau controlate de comuniști. De asemenea, o astfel de activitate mai era realizată și de  Serviciul Cenzurii Centrale Militare și de Ministerul Propagandei Naționale.

Ulterior a fost gândit un nou plan, prin care serviciile să fie mai eficiente, mai bine controlate, prin o mai puternică centralizare a lor. Din anul 1949 a fost creată Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, care avea numeroase atribuții, și anume: „ redactarea Buletinului Oficial, autorizarea apariției de ziare și reviste, autorizarea difuzării cărților și filmelor, autorizarea importului și exportului de ziare și cărți, reglementarea condițiilor de funcționare a librăriilor și anticariatelor, redactarea pentru presă a comunicatelor oficiale ale Consiliului de Miniștri, coordonarea activității serviciilor de presă ale instituțiilor publice”. Din anul 1954, această instituție a dobândit și mai multe atribuții și, automat, mai mult control, fapt care demonstrează că procesul de cenzură s-a amplificat în România odată cu trecerea timpului sub regimul comunist. Funcțiile nou dobândite erau următoarele: „exercitarea controlului asupra conținutului ziarelor, exercitarea controlului asupra conținutului cărților, exercitarea controlului asupra emisiunilor posturilor de radio, exercitarea controlului asupra filmelor și producțiilor teatrale, autorizarea importului și exportului tuturor materialelor ce intrau în sfera sa de control, organizarea de școli și cursuri pentru pregătirea cadrelor necesare instituției”.

Cu un astfel de control riguros impus, era foarte greu în acele vremuri ca oamenii să își exprime opinii împotriva regimului comunist și a persoanelor aflate la conducere. Erau supuse urmăririi toate știrile, de la televizor, de la radio, din ziare și reviste, precum și cărțile. Totul trebuia să se încadreze în linia impusă de partid, să aducă elogii sistemului și persoanelor lui și să încerce pe cât posibil să ascundă greșelile.

În aceste condiții, intelectualii, scriitorii, artiștii, oamenii presei trăiau vremuri destul de dificile în perioada comunistă. În general, ei fie se supuneau regimului, fie treceau în anonimat sau, mai rău decât atât, erau condamnați să petreacă perioade grele în închisorile regimului. Iar toate laudele și atenția erau atribuite celor care alegeau să colaboreze cu autoritățile comuniste sau chiar să îmbrățișeze total doctrina. Spre exemplu, la începutul regimului comunist din România, în anii 1945-1947, se obișnuia să se realizeze diferite studii, anchete referitoare la intelectuali, scriitori, avându-i în vedere pe cei care erau considerați a fi depus un efort apreciabil în dezvoltarea domeniilor lor. Analizând numele amintite, se poate observa foarte ușor că cei mai mulți dintre ei erau fideli regimului, membri ai Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică.

Cu toate acestea, există unele opinii care consideră că au existat unele portițe de scăpare pentru intelectuali, în vremea comunismului. Se spune că era posibil să se poată sustrage uneori rigorilor cenzurii, astfel încât să își poată continua activitatea culturală, fără ca aceasta să fie alterată, fără să îi fie scăzută valoarea calitativă.

Spre exempu, istoricul Adrian Cioroianu a identificat unele chei literare în operele din vremea comunistă, considerând că descifrarea acestora ar scoate la suprafață personaje care reprezentau personalități politice importante. Astfel, el consideră că personajul Anca Vogel din nuvela „Pe strada Mântuleasa” a lui Mircea Eliade este de fapt celebra Ana Pauker, fapt care poate fi credibil, mai ales având în vedere descrierea făcută: „Era mai aprigă, parcă, decât o judecase el după fotografiile din ziar. Arăta o femeie de vreo 50 de ani, mare, mătăhăloasă, cu obrazul lătăreț, tăiat în zbârcituri adânci, cu gura enormă, cu grumazul scurt și gros, iar părul cenușiu îl purta tăiat scurt, aproape băiețește. Fuma necontenit.” În nuvelă, despre acest personaj se spune că era o „temută luptătoare”. O astfel de caracterizare, cu trimitere directă spre conducătorii statului de la acea vreme, este sigur că nu ar fi fost acceptată de cenzură. Dar subtilitatea scriitorului l-a ajutat să își poată răspândi ideile, fără să suporte grave consecințe.

Pe de altă parte, filosoful Andrei Pleșu a publicat un eseu în care a povestit modul în care intelectualii au reușit totuși să supraviețuiască și să creeze în timpul regimului comunist. El chiar oferă câteva exemple de reușite ale acelei perioade – „Russian films, Russian music, Anna Akhmatova, Boris Pasternak, Vasily Grossmann, or Andrey Platonov? How can one explain the Czech films of the sixties, the Hungarian films of the seventies, Roman Polanski, Milog Forman, or Andrzej Wajda, Polish mathematics or, if I may add, Romanian poetry? And, in general, how is it possible for a hyperideological teaching system and a cultural space whose axis is interdiction to produce, not always, but more often than expected, human types that, once outside of the system, make a more than honorable impression?”

Se poate considera că astfel de rezultate, obținute în condiții atât de dificile, sunt mult mai valoroase, arătând un mai mare efort creator și o mai mare inteligență în ceea ce privește capacitatea de jonglare cu rigorile unor vremuri istorice.

„As a writer in the West you can write practically anything you like, it doesn't make any difference, nobody gives a damn. Of course, your work is being read, people may be enter- tained by it, but it has very little political effect. In this part of the world it is entirely different. The writer has more weight; that is why you have censorship, because his word counts and because politicians must take what he writes seriously. Therefore it is much more fun to work in this so-called socialist part of the world.”

Capitolul 3

ARLUS, ca instrument al comunizării României

3.1 Contextul intern postbelic, favorizant pentru fondarea ARLUS

România a avut un parcurs destul de complicat de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial din cauză că situația sa era una fragilă. Aceasta era pusă din nou în situația de a lupta pentru recuperarea unor teritorii asupra cărora avea dreptul istoric de a le deține. Românii treceau practic printr-o oarecare decepție, având în vedere că dezideratul de secole le fusese spulberat de capriciile strategice ale unor puteri politice mult mai mari. Anul 1940 le adusese pierderi teritoriale consistente – Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herței, Transilvania, Cadrilaterul – în urma Ultimatumului sovietic (28 iunie), Dictatului de la Viena (30 august) și Tratatului de la Craiova (7 septembrie).

Astfel că România își începe parcursul în cea de-a doua conflagrație mondială prin atacarea Uniunii Sovietice, alături de puterile Axei, la 22 iunie 1941. Însă cu timpul situația a devenit una dificilă, de vreme ce inamicii de la est nu dădeau semne de slăbiciune, fapt demonstrat pe deplin în iarna anilor 1942-1943, când au obținut marea victorie de la Stalingrad. De aceea, factorii politici de la București au început numeroase demersuri diplomatice de a trece de partea Aliaților, pentru a putea păstra controlul obținut asupra teritoriilor românești preluate de la sovietici și pentru a putea obține garanții cu privire la restituirea celorlalte teritorii, aflate sub stăpânirea Austriei și Bulgariei. Pentru a se putea realiza această rocadă strategică, regele Mihai I al României, în alianță cu partidele politice de la acea vreme, l-au înlăturat din fruntea statului pe mareșalul Ion Antonescu, conducătorul de facto.

Acestei acțiuni i-a urmat semnarea Convenției de Armistițiu între România și Puterile Aliate, la 12 septembrie 1944. Așadar s-ar fi putut crede de bună seamă că acest fapt ar fi marcat încheierea definitivă în România a unui regim autoritar, care fusese practicat de Ion Antonescu. Însă trecerea timpului a arătat că nu s-a făcut trecerea cu adevărat la democrație, căci „democrația renăscută purta în sine germenii propriei sale distrugeri”. Doar a fost deschis drumul spre instaurarea regimului comunist, care s-a dovedit a fi unul îndelungat, cu puternice transformări la nivelul tuturor structurilor societății.

S-a ajuns la un astfel de rezultat din cauza faptului că, în acea situație delicată pentru România, ea nu a mai avut alte soluții la dispoziție pentru a reuși să supraviețuiască până la sfârșitul războiului, astfel că a trebuit să ofere deplin ajutor armatei sovietice, aceasta fiind forța militară a celui mai apropiat aliat al nostru. În acest sens, Convenția de Armistițiu stipula următoarele: „Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura forțelor sovietice și ale celorlalți Aliați înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, în orice direcție, dacă este cerut de situația militară, Guvernul și Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin mijloacele lor proprii de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer”.

Cu toate acestea, comportamentul Armatei Roșii pe teritoriul românesc a fost unul extrem de dur. La început, soldații au pătruns în România ca într-un stat inamic, chiar dacă lovitura de stat de la 23 august 1944 arăta clar noua orientare a țării în ceea ce privește taberele celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel că până la semnarea armistițiului trupele sovietice s-au comportat ca unele de ocupație, luând chiar și prizonieri, în număr de aproximativ o sută de mii.

În aceste condiții, este de la sine înțeles faptul că România devenise un stat care trecea încet-încet sub controlul sovieticilor, mai ales că Aliații occidentali nu manifestau interes deosebit față de situația sa. Armata Roșie s-a ocupat de impunerea unui sentiment de oarecare teamă față de sovietici, care a condus mai apoi la supunere. „Acela care ocupă acum un teritoriu își impune acolo propriul sistem social. Oricine își impune propriul său sistem atâta timp cât propria armată poate să o facă.”

Un asemenea curs al evenimentelor a determinat, în mod automat, privirea cu alți ochi a Partidului Comunist din România, nemaifiind vorba despre o ilegalitate în ceea ce privește funcționarea sa. Chiar dacă românii adepți ai comunismului erau în număr de aprozimativ o mie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, puterea acestora era în mod cert crescută de influența armatei, astfel că importanța lor în viața politică a României de la acea vreme este din ce în ce mai mare.

Mai mult decât atât, comuniștii reprezentau singura grupare politică ce nu a avut nicio legătură cu fostul regim, acela al lui Ion Antonescu. De aceea, ei nu puteau fi nici pe departe învinuiți de vreunele dintre greșelile săvârșite în trecut. La acea vreme românii erau puternic influențați de evenimentele cu puternic răsunet care au avut loc în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial și doreau să vadă o schimbare reală. „(…) în contextul infernal al celui de-al doilea război mondial, copleșitor prin ură, nedreptate, discriminare, egoism înverșunat, corupție și teroare, ideea comunistă strălucea din ce în ce mai puternic, ca o stea în întuneric”.

Dar nu trebuie ignorant faptul că instaurarea controlului sovietic în România s-a făcut în mod treptat și a fost mascat de ideea conform căreia forțele aduse în țară aveau rolul de a stabiliza situația din urma războiului. În teorie, controlul a fost împărțit între cele trei mari țări câștigătoare ale conflagrației, și anume Uniunea Sovietică, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii. Însă Uniunea Sovietică a fost cea care a avut de fapt un cuvânt de spus, anglo-americanii având o prezență mai mult simbolică.

De aceea, această comisie a fost condusă de către Malinovski, care era încă preocupat cu evenimentele din timpul războiului, astfel că cel însărcinat de fapt cu situația României a fost Madislav P. Vinogradov. Alături de aceștia s-au mai aflat și Susaikov, cu funcția de locțiitor al președintelui Comisiei Aliate de Control sau Vasiliev, în postul de șef al Statului Major al Comisiei Aliate de Control.

Membrii comisiei au urmărit îndeaproape activitățile partidelor politice opozante comuniștilor, impunând treptat un regim de cenzură. Acest fapt a dus la scăderea puterii vocale a celorlalte facțiuni politice. Mai mult decât atât, ele au fost slăbite și de faptul că unii dintre membrii lor au ales să treacă de partea comuniștilor, nefiind conduși de puternice atașamente doctrinare, ci dorind să își asigure un rol cât mai bun în noul context politic instaurat.

3.2 Fondarea Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică

Cum am arătat anterior, inițiative de stabilire a unor legături culturale între români și sovietici au existat de mai mult timp. Simpatizanți sovietici au existat în România încă de la fondarea statului vecin. Cu toate acestea, ele nu au putut fi materializate într-o asociație care să supraviețuiască timpului din cauza contextului intern din țară de la vremea respectivă. Sistemul politic de atunci a pus bariere cărora puținii sovietofili români nu le-au putut face față.

Însă, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a adus cu sine intrarea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Taberele s-au regrupat și au fost multe persoane care au început să întrevadă avantajele de a se plasa de partea comuniștilor. Viitorul părea să fie în mâinile lor, așa că adepților reali ai ideologiei li s-au alăturat mulți oportuniști.

În aceste condiții s-a creat Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică. Scopul său declarat era acela de a facilita o mai bună cunoaștere între țări, între culturi, prin împărtășirea realizărilor fiecăreia, astfel încât românii să preia din așa-zisele bogate cunoștințe ale celorlalți. Însă asociația a devenit treptat unul dintre mijloacele de comunizare a țării. Chiar titlul amintește de tonul elogios cu care de la acea vreme s-a început să se discute cu privire la vecinii de la est, chiar dacă trecuse foarte puțin timp de la perioada în care România și Uniunea Sovietică fuseseră aprigi combatanți în cadrul războiului. Aceste aspecte se doreau a fi date uitării pentru ca planul politic al noilor persoane influente să poată fi realizat. De atunci înainte, Uniunea Sovietică nu mai era amintită nici pe departe, spre exemplu, ca statul care ar fi avut datoria motivată istoric de a înapoia teritorii către România, ci era statul care ar fi trebuit luat drept exemplu principal, îi trebuia preluat modelul politic pentru a se ajunge la mult prea lăudata performanță economică, la așa-zisa dreptate care există în rândul cetățenilor.

Prin urmare, Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică a fost fondată la 12 noiembrie 1944, foarte repede după schimbarea regimului politic în România, odată cu momentul de la 23 august 1944. De această dată, inițiativa i-a revenit doctorului Constantin Ion Parhon, în urma unei întâlniri cu câțiva intelectuali ai vremii, simpatizanți ai comunismului, care a avut loc la 20 octombrie 1944, în propria sa locuință.

Ca o altă dovadă a modului radical în care contextul intern din România a ajuns să se schimbe, data la care a fost imaginată asociația devine una de reper pentru societatea românească, sub regimul comunist. Începând cu anul 1946, în acea zi s-a celebrat prietenia cu Uniunea Sovietică. Astfel, această ocazie ar fi trebuit să fie privită ca o mare bucurie pentru orice cetățean. Se încerca astfel suprimarea chiar și a libertății de gândire, influențarea afinităților politice. De aceea este exclus ca Parhon să primească tratamentul de care a avut parte Petre Constantinescu-Iași în trecut, când a fost arestat. Dimpotrivă, el s-a bucurat de numeroase privilegii oferite de către regim.

Așadar, C. I. Parhon a ocupat mai multe funcții importante. Acesta a fost primul președinte al Marii Adunări Naționale din 30 decembrie 1947 până în iunie 1952, când a renunțat de bună voie la acest statut. De asemenea, în 1948 el a devenit președintele Academiei Republicii Populare România. Din 1945 primește garanția pe viață că va deține Catedra de Endocrinologie a Facultății de Medicină din București.

Mai mult decât atât, recompensa a fost reprezentată și de numeroasele laude care îi erau aduse în vremea respectivă de către propaganda regimului, pentru care existau numeroși oameni dispuși să țină discursuri în stilul bine cunoscut caracterizat prin mult fast, foarte des exagerat. Un astfel de exemplu este dat chiar de un articol scris de unul dintre elevii săi pentru presa vremii. „(…) veșnic activ, mereu la lucru, niciodată obosit — și bun (…) . și discret. (…) Soarele a răsărit — de la răsărit! (…) De aceea profesorul Parhon luptă și este în fruntea luptătorilor pentru mai bine. El știe că răul se datorește claselor conducătoare (…) . El cunoaște antagonismul forțelor sociale: una conservatoare, reacționară, cealaltă progresistă, revoluționară. Și el crede și luptă pentru abrogarea profitorilor, pentru distrugerea autocrației. De aceea este în fruntea tuturora. (…) Profesorul Parhon s-a pronunțat demult. Astăzi își continuă drumul după ce a suportat, demn, toate ofensele și torturile morale, toate amenințările și atacurile. (…) Profesorul Parhon are marea satisfacție să trăiască noul ev pe care omenirea îl deschide. (…) Fulgerarea gândului înlăcrimat — îl face mai energic în muncă alături de Uniunea Sovietică, statul care reprezintă întreaga civilizație și imensa aclamație a secolelor".

Dar Parhon chiar a meritat aceste elogii din partea regimului comunist, fiind unul dintre cei mai sinceri simpatizanți. Acesta se pare că a studiat încă de timpuriu ideologia, însușindu-și-o în cunoștință de cauză – „lucrarea care avea să însemne evenimentul intelectual al vieții mele a fost Manifestul Partidului Comunist (…) . Lectura textului fondatorilor socialismului științific a fost incomparabil mai puternică decât ceea ce citisem până atunci" –, spre deosebire de alți reprezentanți de seamă, cum ar fi, spre exemplu, Petre Constantinescu-Iași, despre care istoricul Adrian Cioroianu consideră că a aderat la valorile comuniste fără a le cunoaște cu adevărat – „El era, cu siguranță, un leninist prin convingere; textele sale politice publicate ulterior în volume ne arată că marxismul său este cu totul rudimentar și nesistematizat.” Cu toate acestea, regimul a știut cum să profite de pe urma oricărui susținător.

Astfel, în momentul fondării Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, lui Constantin Ion Parhon i s-au alăturat alte 19 personalități din diferite domenii, de la medicină, învățământ, drept, artă, până la armată. Aceștia au fost: Constantin Titel Petrescu, Petre Viforeanu, Constantin Kana, Simion Oeriu, Max Marbe, general medic Bălănescu, Ștefan Milcu, Stroe Botez, Emil Stihi, Traian Gheorghiu, Marieta Dragomirescu, Grigore T. Popa, Mihail Maltopol, Alexandru Rosetti, Alexandru Caratali, C. Ionescu-Mihăești, Nicolae Profiri, Gheorghe Nicolau, Egizio Massini. Chiar și locul de întâlnire a fost ales cu atenție. Aceasta a avut loc în Facultatea de Științe a Universității din București, așadar într-un spațiu academic, fapt care dorea să confere și mai multă credibilitate legată de faptul că asociația este fondată pentru un scop nobil, urmărind numai interese culturale.

De asemenea, cu acea ocazie s-au stabilit și funcțiile de conducere ale asociației. Așadar se pare că era hotărât faptul că trebuia ca ARLUS să înceapă cât mai repede să acționeze, să își îndeplinească obiectivele pentru care a fost gândită. Țara abia își începuse un nou capitol din lunga istorie, așa că erau multe aspecte de pus la punct. Astfel, în funcția de președinte este ales, evident, Constantin Ion Parhon. Ca vicepreședinți sunt aleși alți 6 profesori universitari, și anume Gheorghe Nicolau, D. Danielopolu, Simion Stoilov, Dimitrie Guști, Dumitru Bagdasar și Nicolae Profiri. Secretari erau Eduard Mezincescu, N. Enăchescu și Ștefan Milcu. În funcția de bibliotecar va fi Traian Săvulescu, iar casier, Emil Stihi. Este aleasă și o comisie de cenzori, compusă din Dimitrie Pompeiu, Tudor Ionescu și A. Potop.

3.3 Modul de funcționare a Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică

Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică a avut un parcurs destul de interesant, iar urmărirea sa poate oferi indicii semnificative privind modul subtil prin care comunismul s-a impus în România, iar sovieticii au reușit să preia controlul asupra statului la începutul acestui regim politic. Chiar dacă inițial asociația s-a format dintr-o inițiativă a intelectualilor, declarându-și scopuri ușoare, de ordin abstract, moral, ce vizau întreținerea unor simple relații între elementele spirituale, culturale ale românilor și rușilor, timpul a arătat că scopul său era unul mult mai complex. A devenit asemenea unei caracatițe propagandistice care a cuprins intelectualitatea românească, impunând normele care trebuiau urmate, iar apartenența în cadrul structurilor sale devenise chiar un imperativ pentru cei care doreau să își păstreze neschimbat renumele în societate.

Astfel, chiar la puțin timp de la fondare, Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică se dovedește a fi un organism mult mai complex decât părea că va fi inițial, conform declarațiilor membrilor fondatori. Ea va ajunge să aibă în grijă o multitudine de domenii, ajungând să cuprindă prin interesele sale toate segmentele societății. Asociația strânsese, în structurile sale, personalități care să propage ideologia comunistă de-a lungul întregii țări, față de numeroase tipologii de cetățeni. Prin complexitatea sa, la începutul procesului de comunizare a României, Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică juca un rol asemănător cu un alt stat, aflat în interiorul unuia mai mare și care urma să se extindă și să îl cuprindă în interiorul său pe celălalt. „(…) structura ARLUS este reconstituirea mimetică a modelului funcțional ce stă la baza statului român însuși (…)”.

În luna decembrie 1944 se trece la organizarea asociației. Comitetul de conducere conține, firește, personalități importante ale intelectualității românești. Sunt aleși președintele – în persona lui Constantin Ion Parhon –, vicepreședinții – Gheorghe Nicolau, Simion Stroilov, Dimitrie Guști, Daniel Danielopolu, Nicolae Profiri, Dumitru Bagdasar și P. P. Stănescu –, secretarul general – Simion Oeriu –, secretarii – M. Enăchescu, Eduard Mezincescu și Ștefan Milcu –, casierul – Emil Stihi – și bibliotecarul – Traian Săvulescu. Comitetul de conducere mai conține și alți membri, și anume: Alexandru Rosetti, Maltopol, Constantin Agiu, Marieta Dragomirescu, Constantin Ionescu-Mihăiești, Bălănescu, Vlădescu Răcoasa, Petre Constantinescu-Iași, Dina Cocea, Simion Sanielevici, Ștefan Nicolau, Egizio Massini, Nicolae Dumitru Cocea, Elena Livezeanu.

De asemenea, pentru o mai bună coordonare a activității asociației, atribuțiile sale sunt împărțite în funcție de domeniile de referință, pentru fiecare dintre acestea creându-se secții separate – 12 –, care aveau membri specializați în domeniu, în general nume impunătoare, care să asigure prestigiul și legitimarea de care asociația avea nevoie.

Poate că una dintre cele mai importante secții este cea economică, de vreme ce statele comuniste puneau mare preț pe progresul economic, la care trebuiau să contribuie toți cetățenii și pentru care aceștia ar fi trebuit să fie dispuși să renunțe întrucâtva la confort și la unele plăceri. Președinte era Lascăr Catargiu, iar vicepreședinți erau Max Auschnitt și Gheorghe Focșăneanu. Ca subsecții au fost stabilite cele de pielărie, comerț, metalurgie, petrol, cea forestieră, textile, finanțe, chimico-farmaceutice, export cereale.

Exista și o secție de științe, împărțită în subsecțiile de matematică și de biologie, printre membri aflându-se Ștefan Nicolau (președinte al subsecției de biologie), Dimitrie Pompeiu (președintele subsecției de matematică), Alexandru Myller, Grigore Moisil (vicepreședinți secția matematică). De asemenea, se fondase și o secție de științe aplicate, avându-l drept președinte pe Traian Săvulescu. Aceasta avea mai multe subsecții, și anume: cea de silvicultură, de chimiști, de constructori, de mineri, de electricieni, de arhitecți și de agronomi.

Secția de literatură și filosofie îl avea drept președinte pe Mihail Sadoveanu. De altfel, acesta a avut parte de activitate foarte bogată și încununată de laude de-a lungul regimului comunist. El s-a bucurat de avantajele aduse de colaborare până la momentul morții sale, în anul 1961. Astfel istoricul Adrian Cioroianu îl încadrează în categoria „oportuniștilor politici”, de vreme ce se consideră că scriitorul nu a simțit niciodată o simpatie profundă, dezvoltată în timp față de ideologia comunistă, ci a știut să profite de acele vremuri pentru a-și ocupa locul bine meritat în spațiul intelectualilor de atunci. În aceste condiții, printre avantajele primite se numără primirea primului Premiu de Stat pentru Proză, funcția de președinte al Adunării Deputaților, aceea de vicepreședinte al Marii Adunări Naționale, aceea de președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor Republicii Populare România, de președinte al Comitetului Național pentru Apărarea Păcii, de Erou al muncii socialiste sau fiind laureatul Premiului Lenin pentru Pace. Astfel se poate observa încă o data modul în care comuniștii au reușit să atragă de partea lor personalități care le-ar fi crescut încrederea cetățenilor în regimul pe care voiau să îl impună.

Mai mult decât atât, în secția de literatură și filosofie mai figurau și alte nume importante, unul dintre vicepreședinți fiind Mihai Ralea, precum și Camil Petrescu, ca membru.

În continuare, o altă secție a Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică era aceea de științe sociale, care cuprindea următoarele subsecții: viață țărănească, drept, sociologie, viață muncitorească și istorie-filologie, care îl avea ca președinte pe Iorgu Iordan, ca vicepreședinți pe Constantin Balmuș și Andrei Oțetea, secretar fiind Alexandru Graur, iar Constantin Racoviță, bibliotecar. Subsecția de drept îl cuprindea ca membru pe Ion Gheorghe Maurer, care a deținut mai multe funcții importante în cadrul regimului comunist, precum cele de Ministru al Afacerilor Externe, președinte al Consiliului de Stat sau prim-ministru. Dar el ulterior va dispărea din viața politică, asemenea multor altor cazuri, semn că persoana lui începuse să nu mai fie utilă regimului.

De asemenea, ca președinte al subsecției de sociologie era Sabin Manuilă, vicepreședinți fiind Anton Golopenția și Athanase Joja.

Pe de altă parte, Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică avea și o secție de învățământ, ce era împărțită în subsecțiile de învățământ superior, primar, secundar și profesional. Aceasta a jucat un rol important în ceea ce privea procesul treptat de comunizare a României, de vreme ce se dorea ca schimbarea să fie prezentă pentru cetățeni încă de pe băncile școlii, ajungându-se la crearea unui nou tip de om, care să își însușească pe deplin ideologia comunistă. În aceste condiții, se trece și la o reformă a sistemului de învățământ, care este implemenată la 3 august 1948, prin Decretul 175 al Prezidiului Marii Adunări Naționale. Prin intermediul acestuia, se realiza un mai mare control asupra învățământului, fiind introdusă cenzura și în acest sector. Se trecea la utilizarea de manuale unice, care să le prezinte elevilor faptele cosmetizate, în total acord cu dorințele partidului. De asemenea, se trecea la interzicerea predării religiei în școli, iar școlile confesionale erau, evident, închise. Mai mult decât atât, se avea în vedere epurarea cadrelor didactice care aveau legături cu rezistența, fiind cunoscută situația conform căreia regimul își dorea izolarea în societate a dizidenților, mergând până la pedepsirea gravă a lor.

Din această secție, se evidențiază Constantin Motaș, ca președinte al subsecției de învățământ superior, precum și Stanciu Stoian, președintele subsecției de învățământ secundar, Pompiliu Constantinescu, vicepreședintele, și Dumitru Berciu, secretar.

Secția presă deținea, de asemenea, o importanță crescută în cadrul regimului comunist. Prin intermediul ziarelor, revistelor, televizorului și radioului s-a realizat propagarea ideologiei, astfel încât ideile comuniste au ajuns să cuprindă atât viața publică, cât și cea privată a indivizilor, care aveau acces facil la toate realizările regimului, prezentate într-o notă elogioasă, ignorând evidentele greșeli. Astfel, președinte al acestei secții a fost Tudor Teodorescu-Braniște, vicepreședinți fiind Ion Pas și Nicolae Dumitru Cocea, iar secretar, Scarlat Callimachi.

De asemenea, exista și o secție a propagandei, din subsecțiile căreia – fotografie, cinema (Tudor Dan – președinte), muzică (George Enescu), radiofonie (Mihail Andricu) – putem înțelege cât de extins era procesul de limitare a libertății de exprimare.

Secția artă avea ca subsecții artele plastice (Ioan steriade – președinte), muzica și teatrul (Raoul Bulfinski). Alte secții erau cea de transport și comunicații, cu subsecțiile telecomunicații și poștă și cea de sport-turism, cu subscțiile propagandă sportivă, turism, bob, atletism, tir, rugby, box, gimnastică, motociclism, lupte, tenis, schi, baschet, volei, hochei, patinaj, automobilism, gimnastică ritmică, canotaj, fotbal, presă, natație, tenis de masă, ciclism.

Însă prezența uneia dintre secții, și anume cea legată de armată, este poate una dintre cele mai neobișnuite, având în vedere faptul că Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică a avut drept scop inițial dezvoltarea de bune relații cu statul de la est de granița noastră, bazate în principal pe aspectele culturale ale celor două popoare. În acest fel, aspectul militar nu ar avea niciun loc în acest sistem de alianțe. Astfel se poate întrevedea ce natură mult mai complexă va dobândi relația dintre Romnia și Uniunea Sovietică. Dar motivația existenței acestei secții este următoarea: cadrele militare nu au dreptul de a deține funcții politice, fapt pentru care ar trebui să li se ofere și lor șansa de a adera la o anumită structură.

Această secție a armatei îl avea ca președinte pe Vasiliu Rășcanu, iar ca vicepreședinte pe generalul Mardare. Ca secretari erau aleși colonelu Maltopol și Ștefan Bardan.

Având în vedere complexitatea domeniilor în care Asociația Română pentru Strânegerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică își dorea să se extindă, trebuie menționat că activitatea sa nu era planificată să aibă loc numai la nivel central, și anume la București. Membrii săi au gândit și o răspândire teritorială a acesteia, care începe în decembrie 1944, urmărind astfel să își impună treptat controlul asupra întregii țări. „(…) Misiunea lor va fi aceea de a pregăti opinia publică de pretutindeni asupra marilor realizări din Uniunea Sovietică, acest uriaș stat vecin nou. (…)”

Interesant este faptul că secțiile locale formate erau alcătuite din persoane care s-au înscris ca voluntari, nefiind numite de cineva anume. Acest fapt demonstrează importanța pe care funcția de membru al asociației o avea. Se pare că unii dintre oameni înțeleseseră deja că, în contextul vremurilor respective, colaborarea, fidelitatea față de gruparea comunistă ar putea reprezenta un uriaș avantaj, concretizat fie într-o rampă de lansare pentru intelectualii aflați la început de drum, fie ca o modalitate prin care cei consacrați deja își puteau menține poziția. Festivitățile prin care se stabileau noile secții erau pline de fast, după modelul celor din București, la care participau elitele locale, discursurile fiind unele elogioase la adresa elitelor comuniste și a Uniunii Sovietice.

Mai mult decât atât, a devenit deja o evidență ca membrii, chiar și ai secțiilor locale, să fie aleși exclusiv din cadrul intelectualității românești. Acestea dobândeau o aură nobilă prin însăși componența lor, deveneau din start importante grupări, chiar dacă nu începuseră deja să adopte nicio măsură concretă. Despre președinții secțiilor se foloseau numai declarații asemănătoare cu: „(…) n-are trecut politic, dar are toată simpatia și dragostea poporului (…) a cărui onestitate intelectuală și morală este unanim recunoscută (…) care s-a remarcat prin vrednicie și seriozitate (…) un om de frumoasă cultură”. Populația de rând putea fi fermecată de grandoarea numelor, de multitudinea laudelor, care nu conteneau să fie prezente în discursurile oficiale.

Pe de altă parte, activitățile realizate în mod direct, prin evenimentele organizate, erau dublate de propaganda făcută de Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică prin intermediul presei. Aceasta creează și o revistă, fondată la 10 decembrie 1944, numită „Veac Nou”, care avea sediul în București, pe strada Dionisie Lupu, la numărul 63. La 17 decembrie se stabilesc și membrii redacției, aceștia fiind: Petre Pandrea, Athanase Joja, Simoin Oeriu și Gheorghe Dinu.

Această revistă a fost o modalitate excelentă prin care proaspăta grupare comunistă formată în România putea să își propage ideile, făcându-se cunoscută, astfel încât să strângă cât mai mulți aderenți, pentru a depăși dezavantajul numeric în ceea ce privește susținătorii de care această ideologie se bucurase până atunci. Tocmai de aceea în revistă au și apărut anunțuri prin care erau invitați să colaboreze cu materiale toți doritorii. Însă erau avuți în vedere numai intelectualii cu opinii așa-zise „democrate”, fiind, deci, vorba despre cei care împărtășeau ideologia comunistă. Acest termen folosit pentru a-i desemna era unul care în momentul actual cu siguranță generează confuzie, cunoscând parcursul pe care l-a urmat istoria comunismului în România, și anume măsurile puternice luate pentru limitarea libertăților, abuzurile comise etc. Însă în acele vremuri termenul era menit să ascundă adevăratele acțiuni ale regimului și să-l prezinte într-o nuanță pozitivă, prin comparație cu vechile regimuri, care erau criticate în special pentru caracterul fascist.

Caracterul puternic propagandistic al revistei este identificat încă din programul pe care aceasta și-l propune, care este exprimat în primul său număr. Astfel, se pare că se punea accent pe prezentarea mai multor aspecte, și anume: „(…) bucuria de a ieși din războiul antisovietic, «război care ne dusese până la cele din urmă limite ale catastrofei naționale», «războiul dezastruos și nedrept împotriva unui popor care de-a lungul veacurilor nu ne-a arătat decât prietenie», elogierea Sovietelor și a poporului rus, popor «care în cele mai grele momente din istoria noastră ne-a acordat ajutorul lui de frate mai mare», blamarea fostului regim «care înfeudase țara opresiunii fasciste», acuzarea propagandei acestuia din urmă și mai ales regretul — un regret despre care vom mai vorbi — că, tocmai datorită acestei propagande, «o ofensivă a minciunii și a calomniei», adevărul despre ceea ce se întâmpla în URSS a stat ascuns peste un sfert de secol, precum și urmarea firească: obsesia grabei de a recupera timpul pierdut, încurajarea, acum, a celor care doresc să scoată la lumină acest adevăr (…)”. „ARLUS și-a propus să ajute la restabilirea raporturilor de bună vecinătate, întrerupte timp de un sfert de secol. (…) Spre a concentra toate aceste acțiuni, apare astăzi revista săptămânală «Veac Nou», care va fi periodicul de luptă a culturii și problemelor democratice. Condeiele strânse în jurul ei sunt condeiele scriitorilor democrați dintr-o Românie liberă (…). Opresiunea fascistă ne-a ținut pe loc un sfert de veac. «Veac Nou» trebuie să recupereze acest timp pierdut.”

3.4 Acțiuni ale ARLUS în sensul demonstrării fidelității față de Uniunea Sovietică

Un aspect foarte interesant privind procesul de instaurare a comunismului în România și, în același timp, de realizare a comunizării efective a țării are legătură cu ceea ce a reprezentat Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică la acel timp. Ea a fost mecanismul subtil prin care s-a indus în mentalul colectiv ideea conform căreia rușii reprezintă un popor apropiat românilor, alături de care se poate merge spre cunoaștere și progres. Asociația a dat tonul în ceea ce privea preferințele intelectualității românești de la acea vreme, creând un puternic exemplu care ar fi trebuit urmat pentru asigurarea unui loc bun pe scena societății. Izolat, prin festivitățile și discursurile care au avut loc, a creat un oarecare cult pentru personalitățile politice sovietice. Însă, în același timp, a deschis drumul către dominația sovietică asupra statului, care a ajuns să fie prezentă în toate sectoarele, de la cele politice, administrative, până la cele artistice, culturale.

În aceste condiții, în acea perioadă organizările de manifestări adresate sovieticilor reprezentau adevărate demonstrații de fidelitate față de aceștia. Ele deveniseră cunoscute opiniei publice prin pregătirile ample care se făceau cu ocazia lor, cât și prin prezența în cadrul acestora a numerose personalități politice și culturale de mare importanță. Discursurile ținute impresionau prin cuvintele laudative folosite, care parcă induceau ideea că oamenii amintiți sunt cu mult superiori celorlalți, că reprezentanții comuniști au calități atât de deosebite încât nici nu se pot compara cu foștii conducători.

Aceste manifestări erau realizate în principal de către Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, iar membrii săi sunt prezenți în număr mare la ele, fapt care determină caracterul spomptuos al evenimentelor, prin importanța pe care ei o au în societatea românească de la acea vreme. De asemenea, asociația este cea mai potrivită pentru a fi gazdă în aceste cazuri, având în vedere scopul său declarat. Ea se ocupa astfel de crearea unei atmosfere plăcute, într-o ambianță culturală pentru cei primiți.

Una dintre primele festivități importante organizate de ARLUS este cea din toamna anului 1944, la scurt timp chiar după fondarea sa. Aceasta a avut loc la 25 noiembrie și a fost organizată în cintea primei vizite în România după momentul de la 23 august a lui Andrei Ianuarevici Vîșinski, vicecomisarul Uniuniii Sovietice pentru Afaceri Externe. Acesta a fost un personaj extrem de important în ceea ce privește procesul de stabilire a regimului comunist în țara noastră, având numerose misiuni prin care a impus la București voința sovieticilor. Spre exemplu, el a contribuit la preluarea controlului comuniștilor asupra ministerelelor de Interne și de Război, având un rol și în ceea ce a privit formarea guvernului lui Rădescu, în care comuniștii, sub structura Blocului Partidelor Democratice, deja începuseră să se infiltreze. În aceeași perioadă, o altă recepție, dată tot pentru politicianul sovietic, a fost cea de pe 2 decembrie.

Printre personalitățile românești prezente se află: „(…) C. I. Parhon, Mihail Sadoveanu, ministrul Asigurărilor sociale Gheorghe Nicolau, Simion Stoilov (rectorul Universității București), profesorul Ionescu-Mihăiești (în calitate de director al Institutului de Bacteriologic «Cantacuzino»), (…) doctorul Bălănescu și viitorul creator al școlii române de neurochirurigie, Dumitru Bagdasar, industriașul Radu Xenopol și Simion Oeriu (…)”, „(…) Elena Oeriu, Petru Groza, Gheorghiu-Dej, T. Georgescu, Chivu Stoica, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec, Ana Pauker, Vasile Luca, Alexandru și Marta Drăghici, Dimitrie Guști și soția, Simion Stoilov, Traian Săvulescu, Mihail Ralea, ofițerul-dirijor Egizio Massini (inițiatorul Orchestrei Simfonice a Armatei, în 1936, o idee care 1-a încântat pe regele Carol al II-lea) și sora sa, soprana Dora Massini, generalii Mardare, Popescu și Cambrea, colonelul Maltopol, Matei și Rozica Socor, N.D. Cocea, Miron Constantinescu, Petre Pandrea, doamnele Dida Solomon, Marieta Dragomirescu, Măria Tănase, Beate Fredanov ș.a. Nu lipsesc câțiva dintre industriașii de frunte ai României, precum Max Auschnitt (…) și Fred Cerchez.”

Mai mult decât atât, în același an s-a petrecut o celebrare foarte ieșită din comun pentru un stat suveran, independent, cum era România și la acel moment. Membrii Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică au organizat o festivitate prin care să sărbătorească 8 ani de la proclamarea constituției URSS de către Iosif Vissarionovici Stalin, care a avut loc la 5 decembrie 1936. Acest eveniment devenise deja asemenea unei zile naționale, sărbătorite cu fast, în incinta Operei Naționale, care purta numele de Ziua Constituției Staliniste. Prin acest fapt, se dovedește deja direcția spre care pornise România la acel moment. Se urmărea fidelizarea totală a acesteia față de vecinul de la est, precum și față de regimul comunist. Celebrarea constituției statului sovietic marca, automat, celebrarea tuturor măsurilor care au fost adoptate prin intermediul acesteia, dar nu lua în considerare faptul că multiplele drepturi și libertăți erau încălcate de autoritățile sovietice, care proliferau un regim autoritar.

De asemenea, tot în 1944 a fost celebrată pentru prima dată la București aniversarea liderului sovietic Stalin. Acest moment poate nu ar fi fost atât de deosebit dacă celebrarea s-ar fi făcut într-un cadru restrâns, format poate mai mult din motive de curtoazie, pentru ca membrii Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică să-i transmită felicitările cuvenite șefului statului cu care ei aleseseră să stabilească „relații de prietenie”. Însă evenimentul a avut loc tot la Opera Națională, la acesta fiind prezenți, din nou, foarte mulți intelectuali care începuseră colaborarea cu elementele comuniste, cât și unii reprezentanți ai sovieticilor.

Este conceput și un mesaj care să fie transmis sărbătoritului, care conține tonul elogios obișnuit formulelor de adresare ale comuniștior către personalitățile față de care își exprimau fidelitatea. Acesta este următorul: „ARLUS, sărbătorind cu însuflețire ziua Domniei Voastre, vă transmite un salut fierbinte. Intelectualitatea română și întregul popor român sunt plini de admirație față de opera și lupta eroicului popor sovietic și de viteaza Armată Roșie eliberatoare, care sub conducerea Domniei Voastre dă ultimele lovituri fascismului, salvând omenirea, cultura și progresul. Ideologia stalinistă de înfrățire între popoare a învins ideologia fascistă a urei de rasă între popoare. Intelectualitatea română și întregul popor român nu va înceta o clipă lupta pentru dezrădăcinarea ideologiei fasciste. Astăzi, sărbătorind ziua Domniei Voastre, vă asigurăm că ARLUS va milita pentru o prietenie sinceră și eternă între poporul român și poporul sovietic și nu ne îndoim că vom izbuti. Trăiască Mareșalul Stalin, purtătorul culturii, progresului și frăției între popoare!”

Desigur, cum ar fi și indicat din partea lui Stalin, având în vedere interesele pe care Uniunea Sovietică le avea în subordonarea statului român, răspunsul către arlusiști nu a întârziat să apară, dar a avut tonul calm, rezervat al unui om care deținea controlul – „Mulțumesc Asociației pentru felicitările de ziua mea de naștere. Doresc succes în munca Asociației îndreptată spre strângerea relațiilor prietenești între țările noastre.”

Concluzii

Această lucrare s-a concretizat într-un tablou general în ceea ce privește contextul în care crearea unei relații de prietenie între România și Uniunea Sovietică a fost determinat, prezentând și cauzele prin care acesta a putut să fie implementată. Capitolele existente au încercat să trateze problema în ansamblu, plecând de la originea ideii, atingând problematica intelectualității românești în special din prima parte a regimului comunist român, prezentând și caracteristicile Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică.

Astfel, fiecare dintre cele trei capitole a încercat să răspundă la întrebările pe care le-am considerat fundamentale în ceea ce privește tema aleasă, „ARLUS și intelectualitatea româneacă din vremea comunismului”.

Subiectul ales este unul care poate fi tratat din numeroase puncte de vedere, în funcție de afinitățile politice, ideologice, filosofice pe care fiecare în parte le poate avea. De aceea, și cercetarea mea s-a materializat într-o lucrare care nu a putut să depășească întru totul unele note subiective.

În primul rând, răspunzând la prima întrebare, s-au prezentat care a fost contextul prin care s-a ajuns la ideea stabilirii unei astfel de relații între români și ruși. S-a ajuns la concluzia că schimbarea regimului statului de la estul granițelor noastre a determinat influențarea și a unora dintre mentalitățile noastre, acele persoane dorind adoptarea modelului sovietic. Însă situația de la acea vreme din România, coroborată cu numărul mic de simpatizanți comuniști, a dus la amânarea implementării efective a proiectului.

Ulterior, s-a încercat prezentarea situației de ansamblu a intelectualității românești odată cu schimbarea situației politice din România. S-a stabilit că această situație a fost în relație directă cu regimul politic care a început să fie implementat odată cu momentul de la 23 august 1944.

Au fost analizate în paralel variantele pe care intelectualii le aveau în ceea ce privește supraviețuirea în regimul comunist, care era, din cauza aspectelor sale ideologice, ostil, în cele mai multe situații, acestei categorii sociale. În aceste condiții, s-a încercat o oarecare abordare cu note tolerante față de acele persoane care au ales colaborarea cu regimul, chiar dacă trecutul și informațiile despre ele nu le defineau ca susținătoare absolute ale comunismului.

De asemenea, tema de față a necesitat și prezentarea caracteristicilor Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, pentru o mai bună înțelegere a rolului pe care intelectualii, ca membri ai săi, l-au avut în societatea vremii. Prin argumentele aduse, făcând apel la evenimente concrete, s-a determinat și aspectele pentru care asociația poate fi considerată unul dintre mijloacele prin care s-a încercat comunizarea României. În aceste condiții, s-a reflectat și modul în care atitudinea unora dintre intelectuali ar putea fi percepută ca un oarecare compromis făcut de aceștia pentru dobândirea sau păstrarea unul loc apreciat în domeniile în care excelau.

În concluzie, consider că lucrarea „ARLUS și intelectualitatea românească din vremea comunismului” poate fi considerată o abordare subiectivă a situației unuia dintre cele mai controversate segmente de populație din acea vreme din România, care și-a găsit, într-o oarecare măsură, poate într-un mod paradoxal, refugiul într-o instituție creată tocmai de comuniști, funcționând după modelul impus de ei și, poate cel mai important, servindu-le la realizarea obiectivelor propuse.

Bibliografie

Surse primare

Publicistică

„Savanții, militarii și intelectualii români ajută la cunoașterea URSS”, Veac Nou, I, 2, 17 decembrie 1944

„Sărbătorirea zilei Mareșalului Stalin de către ARLUS”, Veac Nou, I, 4, 31 decembrie 1944

Bucur, Marin, „«Amicii URSS » — o mașinație propagandistică a Kominternului în sfera culturii și a mass-media românească interbelică”, în Arhiva, II, nr. 10, 29 ianuarie, 1993.

Constantinescu-Iași, Petre, „Din istoricul «Amicii URSS»”, în Veac Nou, I, nr. 1, 10 decembrie 1944.

Eschenazi, I., „Ziarul «Amicii U.R.S.S.»” , în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC. al PMR, V, 1959 nr. 2, 1959.

Lieblich, Sandu „Un erou al științei, un mare savant al Europei și un prieten al oamenilor, prof. dr. C. I. Parhon”, Veac Nou, I, 5, 7 ianuarie 1945.

Parhon, Constantin Ion, „Prietenia cu Uniunea Sovietică”, Veac Nou, I, 4, 31 decembrie, 1944.

Surse secundare

B.1. Surse generale

Bensussan, Gérard, Labica, Georges, Dictionnaire critique du marxisme, Ed. PUE, Paris, 1999.

Ciobanu, Mircea, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1997.

Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, ed. Curtea Veche, București, 2013.

Cristea, Ilie, „Galvanizarea indiferenților", Veac Nou, I, 4, 31 decembrie, 1944.

Dinu C. Giurescu, „«Alegerile» din 19 noiembrie 1946”, prefață la Constantin Rădulescu-Motru, Revizuiri și adăugiri, 1946, Floarea Darurilor, București, 1998.

Ferry, Luc, Evelyne Pisier-Kouchner, Le totalitarisme. Traite de science politique, vol. II, Les regimes politiques contemporaines, P.U.F., Paris,1985.

Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, ed. Humanitas, București, 1990.

Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, 1975.

Longworth, Philip, Crearea Europei de Est de la preistorie la postcomunism, Ed. Curtea Veche, Bucureti, 2002.

Macridis Roy, Hulliung, Mark, Contemporary Political Ideologies. Movements and Regimes, HarperCollins College Publishers, 1996.

Mușat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, partea I, 1918-1933, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Neagoe, Stelian, Cazul Gheorghe Tătărescu – Plata și răsplata „tovarășilor de drum”, Editura Machiavelli, București, 2003 V.N., I, 2, 17 decembrie 1944.

Rădulescu-Zoner, Șerban, „Politica PCR a «tovarășilor de drum». Cazul Gheorghe Tătărescu”, în R. Rusan (ed.), Anul 1947— Căderea cortinei, seria Anajcie Sighet nr. 5, Fundația Academia Civică, București, 1997.

Scurtu, Ioan, (coord.), România. Retragerea trupelor sovietice – 1958, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996.

Scurtu, Ioan, (coord.), Viața politică în documente – 1945, Arhivele Statului din România, București, 1994.

Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iași, 1998.

Stănescu, Marin C., Mișcarea muncitorească din România în anii 1921-1924, Ed, Politică, București, 1971.

Stefan Heym, quoted in Rupnik, Jacques, The Other Europe, London, 1988.

Troncota, Cristian, Aioanei, Constantin, „Rezistența anticomunistă în penitenciarele din România, 1945-1964”, în Arhivele totalitarismului, II, nr. 3, 1994.

B.2. Surse speciale

Omagiu lui P. Constantinescu-Iași cu prilejul împinirii a 70 de ani, Ed. Academiei RPR, București, 1965.

Instrumente de lucru

Monitorul Oficial, CXVI, nr. 177, 3 august 1948.

Surse internet

Cenzura în România comunistă, http://www.iiccr.ro/index.html?lang=ro&section=evenimente/pro_memoria/cenzura_in_romania_comunista

Comunismul a transformat cele mai elementare drepturi ale omului în privilegii, http://ziarullumina.ro/comunismul-a-transformat-cele-mai-elementare-drepturi-ale-omului-in-privilegii-36906.html

Instituțiile cenzurii în regimul comunist, http://www.revista22.ro/institutiile-cenzurii-in-regimul-comunist-32615.html

Intellectual Life Under Dictatorship, http://www.mirrorsofromania.org/wp-content/uploads/2014/11/2.-Plesu-A-1995-intellectual-life-under-dictatorship-english.pdf

Les „Amis de l'URSS” et le voyage en Union soviétique. La mise en scène d'une conversion (1933-1939), http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polix_0295-2319_1992_num_5_18_1511

The Communist International (1919 – 1943), https://www.marxists.org/history/international/comintern/index.htm

The Destiny of the Romanian Literature in the Dictatorship Period (1941-1947), http://www.upm.ro/cci3/CCI-03/Lit/Lit%2003%20D4.pdf