Aristotel Politica, Etica Nicomahica

UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI” CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL ORADEA

Aristotel – Politica, Etica Nicomahica

Prof. Univ. Dr. Vasile Muscă

Student: Traistă Nicu

Aristotel – Politica, Etica Nicomahica

Prezentare generală

Viața și Opera lui Aristotel

Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oraș din peninsula Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.

Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 18 ani intră în Academia lui Platon, unde rămâne 19 de ani, mai întâi elev apoi profesor; după moartea lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la Assos, în Misia devenind consilierul tiranului Hermias. De fapt este începutul unei serii de călătorii pentru cunoașterea și studiul formelor de stat și de conducere existente la acea perioadă. În 343 î.Hr., a fost chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația tânărului Alexandru (cel care avea să rămână în istorie ca Alexandru cel Mare). În ceea ce privește înfățișarea sa, se știe că avea ochii mici, picioare subțiri, vorba cepeleagă, însă avea îmbrăcăminte plăcută, tunsoare minunat îngrijită și inele cu pietre scumpe de o rară frumusețe Laert V.I.1. Referitor la viața sa personală se afirmă că s-a îndrăgostit de amanta (concubina) prietenului său, s-a căsătorit cu ea, și-i aducea daruri care se aduceau doar divinităților Laert V.I.4. În 340 î.Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea impusă de Macedonia cetăților grecești i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat propria lui școală – Liceul (Lykeion sau școala peripatetică), școală ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici timp de treisprezece ani și își va continua neobosit cercetările. În 323 î.Hr., odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea dușmănie față de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai târziu. La conducerea școlii îi succede Theofrast, cel mai important discipol al său.

Ca și magistrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca și autorul o istorie interesantă. Ele au fost redescoperite treptat, dintre care Poetica abia în perioada Renașterii, deci unele dintre ele pot rămîne necunoscute și pînă în prezent. După moartea lui Teofast, urmașul lui Aristotel la conducerea școlii, lucrările marelui filosof sunt duse în Asia Mică, unde putrezesc în subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.e.n. În 86 î.e.n., sînt aduse la Roma și ajung mai tîziu pîna la Andronicus din Rodos. Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice și a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menționa 145), s-au păstrat 47.

Aristotel – Politica, Etica Nicomahica

Două din cele mai cunoscute tratate ale sale, “Politica” și “Etica Nicomahica”, aparțin domeniului practic al filozofiei. Lucrările nu sunt “practice”, în sensul că nu sunt manuale didactice. Din contră, ele abundă în analize și în argumente, bazându-se mai mult pe cercetări istorice și științifice. Ele sunt lucrări de filozofie practică; “practică”, deoarece scopul său, țelul lor nu este de a oferi adevărul, ci de a schimba faptele.

Oamenii se disting de alte animale prin faptul că posedă rațiune și putere de gândire. Oamenii “conțin ceva divin – ceea ce numim intelect este divin”, iar intelectul nostru este “divinul inăuntrul nostru”. Într-adevăr fiecare dintre noi este un adevărat intelect, “căci el intelectul reprezintă ceea ce natura umană are mai nobil și mai elevat”.

Activitatea intelectuală nu este suficientă. Oamenii nu sunt indivizi izolați. “Omul”, scrie Aristotel, “este din natură un animal social”. Această remarcă nu este un aforism făcut la întâmplare, ci o mostră de teorie biologică. “Animalele sociale sunt acelea care au o singură activitate în comun; așa sunt oamenii, albinele, viespii, furnicile si cocorii.”. “Și această însușire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietățile, așa că singur el are simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor ființe cu asemenea însușiri creează familia și Statul”.

Primul lucru demn de pus în evidență în legătură cu ideea aristotelică de Stat este mărimea acestuia. “Căci, dacă din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o sută de mii n-ar mai constitui o cetate.” El nu și-a schimbat niciodată părerea că micile orașe-state erau cea mai propice – și cea mai naturală – formă de societate civilă.

Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să-și fie suficient sieși și să atingă țelul pentru care el există. “Bunăstarea”, care este țelul Statului, este identificată cu “eudaimonia” (fericirea), care este scopul individului. Statele sunt entități naturale și, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un țel. Noțiunea de scop al Statului este legată de alt ideal înalt. “Principiul fundamental al constituțiilor democratice este libertatea . Cea dintâi formă a libertății este de a conduce și de a fi condus, in mod succesiv . Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecaruia de a trăi după cum îi place”.

Dar libertatea este severă restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetățenilor, însă o mare parte a populației nu avea cetățenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, și deci este permis de fapt să fie subjugați. Cetățenii puteau deține sclavi, așa cum puteau poseda și alte forme de proprietate. “Evident”, scrie el, “e mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosință.” Dar el adaugă imediat: “Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetățenii să facă astfel.”. Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de producție; el nu controlează direct nici economia. Dar legiuitorul veghează ca regimul economic al cetățenilor să fie guvernat potrivit.

Aristotel descrie foarte detaliat diversele moduri în care Statul poate reglementa viața cetățenilor. Fiecare restricție, oricât de bine intenționată ar fi în scopurile ei, este o îngrădire a libertății. În afirmația lui Aristotel ca “toți cetățenii aparțin Statului” se poate intrevedea germenii totalitarismului. Statul său este extrem de autoritar.