Arianismul

După Nicolae Chifăr „Arianismul este o concepție rațional-umană de înțelegere a creștinismului, o coborâre a lui de la înălțimea de religie revelată de Dumnezeu-Tatăl prin însuși Fiul Său, Iisus Hristos, la nivelul religilor naturale păgâne. Arianismul acreditează teoria unui monoteism raționalist, cu scopul de a câștiga elita lumii greco-romane la concepția despre un Dumnezeu pluralist”.

Asupra lui Arie s-a exercitat influența școlii de Antiohia, care interpreta Sfînta Scriptură literal și istoric, în opoziție cu școala de Alexandria, care o interpreta alegoric și spiritual.

Se remarcă în gîndirea lui Arie principii gnostico-filozofice, care au circulat începând cu secolul al II-lea d. Hr. și mai circulau încă și în timpul său. Gele mai importante sisteme gnostice s-au născut la Alexandria, datorită a doi mari teologi gnostici din secolul al II-lea, Basilide și Valentin. Arianismul este în fond o încercare de explicare filozofică a tainei întrupării Fiului, încercare raționalistă, proprie filozofieigrecești.

Arie combătea egalitatea și consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu-Tatăl și prin aceasta nega Dumnezeirea Fiului. El susținea cu tenacitate subordinațianismul, adică ideea eronată că Fiul lui Dumnezeu este mai mic decît Dumnezeu-Tatăl, devenind prin aceasta întemeietorul unei erezii puternice și răspândite, care a tulburat creștinătatea mai mult de șaizeci de ani, de la 318 până la 381.

Principiile ereziei ariene se pot sintetiza astfel:

1.Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat și nenăscut. Însăși denumirea de „Tată” cuprinde inevitabil în sine întâietatea și superioritatea Sa față de Fiul și arată în același timp inferioritatea Fiului față de Tatăl. Arie ajungea astfel la un monoteism influențat de ereticii antitrinitari sau monarhieni.

Arie aducea în sprijinul acestei afirmații versetul din Evanghelia Sfîntului Ioan: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14, 28), ignorând el că sensul acestui verset se referă la natura umană a lui Hristos și nu la natura Lui dumnezeiască, cum au argumentat episcopul Alexandru al Alexandriei și Sfântul Atanasie, diaconul său, în sinodul de la Alexandria 320 sau 321, și în Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325.

2.Fiul este creat prin voința Tatălui, dar nu din ființa sau esența Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură, însă nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu n-a existat. Fiul lui Dumnezeu are un început, în timp ce Dumnezeu-Tatăl este fără de început.

Arie aducea în sprijinul acestei idei versetul: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi

Te-am născut” (Psalmul 2, 7; Evrei 1, 5), precum și versetul din Proverbe 8, 22: „Domnul M-a creat cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor”. Acest verset, însă, se referă la înțelepciunea creată, pe care Părinții Bisericii, îndeosebi Sfântul Atanasie și Sfântul Vasile, o identifică cu Logosul sau Cuvântul întrupat, care, de la întruparea Logosului sau Cuvântului, ne unește prin întrupare cu Tatăl și Sfînta Treime.

După părerea eronată a lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, fiind creatura Tatălui, este cu totul străin de ființa sau substanța lui Dumnezeu Tatăl, încât nu poate fi socotit sau numit „deoființă cu Tatăl”.

3.Deși, după opinia lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, este după ființa Sa o creatură, e schimbător, mărginit, imperfect și chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuși, susține Arie, de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar și timpul.

4.Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este crearea universului, fiindcă Dumnezeu cel prea înalt nu putea crea universul material, decât cu ajutorul unei ființe intermediare, idee împrumutată din doctrina eretică a gnosticilor, după care materia este rea în sine, iar Dumnezeul suprem nu poate veni în contact direct cu materia, căci s-ar întina de aceasta.

5. La crearea universului, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a primit măreția și puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi și El numit Dumnezeu, căci, datorită harului dumnezeiesc pe care l-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al Tatălui. Ca atare, Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. Substanța sau esența Tatălui se deosebește atât de mult de aceea a Fiului, cum se deosebește infinitul de finit. Arie, ne spune Sfîntul Atanasie, afirma că „Hristos nu este adevăratul Dumnezeu, ci El, ca și toți alții, se numește Dumnezeu prin participare”. După, cum reiese din scrierea sa „Thalia”, Arie și-a formulat și precizat doctrina sa eretică astfel: „Dumnezeu n-a fost întotdeauna Tată, ci a devenit mai în urmă; Fiul n-a existat totdeauna, căci nu era înainte de a se naște; nu este, din Tatăl, ci din nimic. Nu este propriu ființei Tatălui, căci este făptură și creatură. Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci s-a îndumnezeit prin participare”.

Învățătura ortodoxă despre Dumnezeirea Fiului și despre egalitatea și consubstanțialitatea Sa cu Tatăl o precizează foarte clar Sfîntul Epifaniu, scriind astfel: „Dumnezeu, fiind negrăit, a născut pe Dumnezeu-Fiul cel negrăit mai înainte de toți vecii și înainte de timp, încît nu este distanță între Fiul și Tatăl, ci îndată ce gândești pe Tatăl, gândești pe Fiul, și îndată ce numești pe Fiul, arăți pe Tatăl. Căci Fiul este gândit de Tatăl și Tatăl este cunoscut de Fiul.

Nu se știe precis când a început neînțelegerea dintre Arie și episcopul său Alexandru al Alexandriei. Probabil că Arie, care era o fire vanitoasă, văzând că la alegerea de episcop la Alexandria în 313, s-a trecut peste persoana sa, fiind ales Alexandru (313—328), a început o campanie de defăimare și răsturnare a episcopului său, fiindcă acesta i-o luase înainte. Din anul 318 ajnceput să-și răspândească ideile sale eretice, făcându-și numeroși prieteni și partizani printre preoții și diaconii din Alexandria.

Zadarnice au fost eforturile episcopului Alexandru să-1 facă să rămînă la dreapta credință. Încrezător în succesul repurtat printre clerici, prieteni și admiratori, încurajat chiar și de păgâni, care găseau în ideile lui Arie, un sprijin pentru raționalismul religiei păgâne greco-romane, ajutat de cultura și de talentul său oratoric, Arie și-a continuat lupta pe față contra învățăturii ortodoxe, așa cum fusese transmisă de Hristos și de Apostolii Săi.

Episcopul Alexandru al Alexandriei, văzînd că ideile eretice ale lui Arie, atrag tot mai mulți clerici și credincioși, ba chiar și călugări și călugărițe, a convocat pe episcopii din Egipt, Libia și Pentapole la un sinod, care s-a ținut la Alexandria în 320 sau 321. A urmat în sinod o dispută aprigă între episcopii ortodocși și Arie și partizanii săi. Arie și-a apărat cu încăpățânare ideile sale eronate, iar episcopii ortodocși au susțint în unanimitate că Fiul lui Dumnezeu este deoființă și veșnic cu Tatăl.

Cei aproape 100 de/episcopi s-au pronunțat contra ideilor eronate ale lui Arie, iar el și prietenii săi, episcopii Secund de Ptolemaida și Theonas de Marmarica, din Pentapole, precum și câțiva preoți și diaconi au fost excomunicați.

Arie însă n-a cedat și a continuat să răspîndească ideile sale, încât erezia ariană s-a întins în Egipt, Pentapole, Libia, Palestina, Siria și provinciile Asiei Mici.

Părăsind Egiptul, Arie a găsit sprijin și adăpost în Palestina, la colegul și pritenul său, episcopul Eusebiu de Cezareea, mare istoric al Bisericii, dar mai puțin inițiat în chestiunile de interpretare biblică și în problemele dogmatice. Acesta a scris îndată episcopului Alexandru al Alexandriei, reproșându-i că a denaturat ideile lui Arie și că l-a excomunicat, rugându-l să nu alunge pe Arie din Biserică.

Din Cezareea Palestinei, Arie se adresează prietenului și colegului său Eusebiu de Nicomidia, fost episcop de Beirut, căruia îi expuse pe scurt, doctrina sa pe care acesta și-o însuși. Prin Constantia, sora lui Constantin cel Mare și soția împăratului Orientului, Liciniu, Eusebiu de Nicomidia, politician abil și curtean lingușitor, a știut să câștige favoarea împăratului Constantin și a membrilor familiei imperiale.

Arie, spre a câștiga favoarea împăratului Constantin pentru cauza sa, a plece în 323, din Cezareea Palestinei la Nicomidia pe atunci capitala părții de răsărit Imperiului roman, locuind la prietenul și fostul său coleg de studii la Antiohia, Eusbiu de Nicomidia.

La instistențele lui Arie, Eusebiu de Nicomidia scrise mai multor episcopi spi a-i cîștiga la noua doctrină eretică. Ni s-a păstrat scrisoarea adresată către episcopi Paulin de Tir. Mai mult, Eusebiu întruni un sinod în Nicomidia, care declară că episcopii și clericii excomunicați de episcopul Alexandru al Alexandriei, în frunte cu preotul Arie, trebuiesc reprimiți în Biserică, și ruga pe episcopul Alexandriei să fac aceasta fără întârziere.

Din îndemnul lui Eusebiu al Nicomidiei, Arie a trimis episcopului Alexandru al Alexandriei o scrisoare, în care a căutat să apere cu măiestrie și îndemânare dotrina sa eretică prezentând-o ca ortodoxă, în concordanță cu doctrina Bisericii, susținând chiar că el nu învață altfel de cum a învățat episcopul Alexandriei în biserică.

În timpul șederii sale la Nicomidia, Arie a compus o lucrare de imnuri și cântări bisericești, parte în versuri, parte în proză, imitând stilul molatic și maniera unui poet popular egiptean Sotades, din secolul III î. d. Hr., numită Thalia, adică Banchetul, spre a putea răspândi mai ușor printre credincioși ideile sale eretice. Numeroși credincioși, care, în genere, nu cunoșteau subtilitățile teologice creștine, au putut fi ușor ademeniți de noutatea ereziei lui Arie.

Spre a combate această campanie de propagandă, făcută de Arie și de aderenții săi pentru răspândirea noii erezii, episcopul Alexandru al Alexandriei a scris mai multor episcopi, demascând și respingând cu argumente temeinice scoase din revelația Sfintei Scripturi, erezia ariană, care provocase o tulburare așa de mare în sufletele credincioșilor și clericilor.

Înainte chiar de a fi primit și citit „Thalia” lui Arie, episcopul Alexandru al Alexandriei a scris peste 70 de scrisori episcopilor dintre care pe unii îi cunoaștem. Ei sunt: Eusebiu de Cezareea, Macarie de Ierusalim, Asclepius de Gaza, Longin de Ascalon, Macrin de Iamnia, Zenon de Tir, Filogon de Antiohia, Eustațiu de Bereea, Aeglon de Cynopolis și mulți alții.

Cu toate insistențele lui Eusebiu de Cezareea și ale lui Eusebiu de Nicomidia, episcopul Alexandru al Alexandriei a refuzat cu energie reprimirea lui Arie în Biserica Alexandriei.

Un nou sinod s-a ținut la Cezareea Palestinei, la care participaseră episcopii Eusebiu de Cezareea, Paulin de Tir, Patrofil de Scythopolis și alții, care hotărâră, fără nici un temei canonic, dealtfel, ca Arie și aderenții săi excomunicați să-și preia funcțiile lor în Biserica Alexandriei. Încurajați de hotărârile sinodului din Cezareea Palestinei și profitând de situația politică tulbure creată în Imperiu din cauza conflictului dintre Constantin cel Mare și cumnatul său Liciniu, Arie și prietenii săi au revenit la Alexandria și au reînceput lupta contra Ortodoxiei, creând o agitație și tulburare extraordinară. Arie a devenit tot mai popular, iar ideile sale erau obiectul de predilecție al discuțiilor dintre episcopi. În fiecare cetate, ne spune Eusebiu de Cezareea, episcopii se ridicau contra episcopilor, noroadele contra noroadelqr, luptând unii împotriva altora. Nu numai episcopii se ciocneau între ei în discuții, ci chiar mulțimea credincioșilor se împărțise în două, unii înclinând de-o parte, alții de alta; pe lângă aceasta, religia creștină era luată în derâdere de păgâni în piață și la teatre.

Arie compusese cântece religioase noi, altele decât cele din Thalia, alcătuită la Nicomidia, pentru răspândirea ereziei sale, pe care le cântau în port și pe străzi marinarii, morarii, negustorii și călătorii.

În urma înfrângerii lui Liciniu din 18 septembrie 324 la Chrysopolis, lângă Calcedon, Constantin cel Mare rămâne singurul împărat al întregului Imperiu roman până la moartea sa din 22 mai 337.

Biserica creștină se bucura acum de pace în tot Imperiul, dar erezia lui Arie produsese o mare tulburare în sufletele credincioșilor, mai ales în Răsărit. Văzând că tulburarea nu se potolește, ba, mai mult, se mărește, împăratul Constantin s-a străduit să reîntroneze pacea religioasă în tot Imperiul. Puțin cunoscător al problemelor de teologie, el socotea că neînțelegerea dintre Arie și episcopul său Alexandru era doar „o luptă zadarnică de cuvinte”. El a trimis de aceea o scrisoare episcopului Alexandru al Alexandriei prin episcopul curții imperiale, Osiu de Cordoba, îndemnându-l să se împace cu Arie, cerându-și reciproc iertare, căci nu trebuie pentru o deosebire de păreri într-o chestiune pe care o pot cunoaște numai cei inițiați, să se provoace tulburare și dezbinare între Credincioși. „Nu e vorbă între voi, îi scria împăratul Constantin, de nici o poruncă însemnată din legea noastră, nici de vreo învățătură nouă referitoare la închinarea lui Dumnezeu; căci aveți una și aceeași gândire, încât puteți să vă uniți în aceeași comuniune. Nu se cuvine, nu trebuie și nici nu este drept ca, certându-vă cu îndărătnicie pentru micile și foarte neînsemnatele voastre chestiuni, atât de mult popor al lui Dumnezeu, pe care-l aveți sub păstoria voastră, să ajungă la neînțelegere. Am să vă amintesc un mic exemplu, scria împăratul, pentru împăcarea voastră. Voi știți că filozofii înșiși, care aparțin unui sistem de gîndire, se deosebesc adesea în parte prin părerile lor, dar, deși ei se separă în virtutea științei, se împacă iarăși unii cu alții pentru păstrarea unității sistemului lor doctrinal”.

Sfîntul Epifaniu crede că, mînat de zel, împăratul ar fi scris și o epistolă enciclică contra lui Arie și a credinței lui pe care a răspândit-o în tot Imperiul roman. Scrisoarea ne-a păstrat-o în întregime istoricul Gelasiu de Cizic , dar se pare că nu este autentică.

Încercarea împăratului Constantin de a împăca pe Arie cu episcopul Alexandru al Alexandriei prin intermediul episcopului curții imperiale, Osiu de Cordoba, nu a dat rezultatul așteptat, ba chiar cearta dintre arieni și ortodocși a continuat cu și mai mare aprindere.

În afară de tulburarea provocată de erezia lui Arie, Biserica veche era dezbinată și din cauza neînțelegerii dintre creștinii din Răsărit și cei din Apus cu privire la data sărbătoririi Paștelui.

Într-adevăr, creștinii din Palestina, Siria, Mesopotamia, Cilicia ș.a., urmând tradiția apostolică păstrată de la Sfîntul Ioan Evanghelistul, care a trăit, după tradiție, spre sfârșitul vieții la Efes, sărbătoreau „Pastile crucii”, la 14 nisan (aprilie), în Vinerea Patimilor. La Roma și în provinciile apusene ale Imperiului roman însă Paștele se sărbătorea în duminica imediată după vinerea Patimilor, numit „Pastele Învierii”. Această deosebire cu privire la data serbării Paștelui a creat încă din a doua jumătate a secolului al II-lea serioase neînțelegeri între creștinii din Răsărit și cei din Apus, cum s-a întâmplat în timpul episcopului Policarp al Smirnei, care a făcut în 154-155, în timpul papei Anicet (154— 156) o călătorie la Roma, fără ca cei doi episcopi să poată ajunge la o înțelegere, fiecare urmând „regula credinței”.

Către sfîrșitul secolului lai II-lea, disputa referitoare la ziua serbării Paștilor a izbucnit din nou în timpul papei Victor al Romei (189—199), care a cerut energic episcopului Policrat al Efesului și episcopilor din Asia proconsulară să renunțe la practica quartodecimană aplicată în Răsărit în ceea ce privește sărbătorirea Paștilor și să adopte practica Bisericii Romei. În ambele cazuri, adică atât răsăritenii cât și cei de la Roma, au invocat faptul că sărbătoresc Paștile „după tradiții apostolice”, a Sfîntului Ioan Evanghelistul în Răsărit și a Sfinților Petru și Pavel în Apus, încît împăcarea nu s-a putut realiza. Mai mult, papa Victor al Romei a fost pe punctul de a provoca o schismă în Biserică, voind să condamne practica quartodecimană a Răsăritului. Dar, la intervenția irenică a Sfântului Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon), în Galia, a renunțat să condamne practica răsăritenilor, făcându-se vrednic de numele său, cum spune Eusebiu de Cezareea, știut fiind că numele de Irineu în limba greacă, înseamnă pace.

Deosebirea referitoare la data sărbătoririi Paștelui dintre Răsărit și Apus rămas nerezolvată pînă la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, care a hotărî cum vom vedea, ca toți creștinii de pretutindeni să sărbătorească Paștile în aceeași zi.

Pentru aplanarea marii tulburări ivite în Răsărit între episcopi, preoți și credincioși din cauza ereziei lui Arie, împăratul Constantin cel Mare a folosit metod întrebuințată în Apus cu privire la donatiști, din pricina cărora a convocat în 314 sinodul de la Arelate (Arles), în Galia.

Astfel, pentru a pune capăt interminabilelor certuri și discuții provocate d erezia lui Arie cu privire la dumnezeirea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl și totodată pentru stabilirea unei date fixe în ce privește sărbătoarea Paștilor, care să fie respectată de toți creștinii, în Răsărit și în Apus, împăratul a hotărît să convoace un sinod general sau ecumenic, la care să participe episcopii Imperiului spre a discuta și rezolva între ei problemele referitoare la dreapta credință.

Onoarea convocării Sinodului I ecumenic, la Niceea, în 325, aparține incontestabil împăratului Constantin cel Mare, cum se constată din scrisorile, trimise episcopilor Imperiului roman. Istoricul Eusebiu de Cezareea ne informează că „împăratul a convocat Sinodul ecumenic, iar episcopi fiind invitați prin scrisori respectuoase, s-au grăbit să ajungă la sinod”. La fel afirmă Sfîntul Epifanie , episcopul Salaminei, în Cipru, și istoricul Filostorgiu.

Împăratul Constantin s-a gîndit la început ca acest Sinod ecumenic să se întrunească la Ancira (Ankara), în Galatia, dar, în cele din urmă, s-a ales Niceea lângă lacul Ascanius, pentru a permite episcopilor din Imperiu și din afara hotarelor Imperiului să vină mai ușor. La alegerea Niceei, a contribuit și faptul că împăratul putea mai ușor merge de la reședința sa imperială din Nicomidia, la sinod, spre a asista și supraveghea mersul, discuțiilor și lucrărilor și a se lua hotărâri în concordanță cu dreapta credință, care să nu mai fie apoi contestate de nimeni.

Înaintea Sinodului din Niceea, unii istorici sunt de părere că un grup de 56 de episcopi au ținut un sinod la Antiohia, la finele anului 324 sau la începutul lui 325, la care au participat episcopii aparținând provinciilor Palestina, Arabia, Fenicia, Cele-Siria, Cilicia și Capadocia, sub președinția lui Eusebiu de Isauria, care au ales ca episcop de Antiohia, în locul lui Filogon, decedat la 24 decembrie 324, pe Eustațiu și au condamnat doctrina eretică a lui Arie. Episcopii prezenți au propus o formulă de credință antiariană, în care nu se găsește totuși termenul „deoființă”.

Pentru venirea episcopilor și însoțitorilor lor la Sinodul din Niceea, împăratul Constantin a luat măsuri ca să li se pună la dispoziție poșta publică, și să li se procure cele necesare pentru drum. Pe tot timpul duratei sinodului, episcopilor li s-a pus la dispoziție locuință și li s-a dat masă gratuit. Constantin cel Mare însuși se socotea „un episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii”.

Unii istorici romano-catolici pretind, fără nici un temei, dealtfel, că aprobarea papei Silvestru al Romei (314-335) de a trimite delegați la Sinodul I ecumenic de la Niceea, din 325 constituie o convocare formală a Sinodului, în opoziție cu convocarea materială a împăratului Constantin. Se află în această pretenție, o subtilitate cu totul inutilă. Cei mai mulți istorici romano-catolici admit că împăratul Constantin cel Mare a convocat Sinodul I Ecumenic.

Dealtfel toate sinoadele ecumenice au fost convocate de împărații Imperiului roman de Răsărit, numit din secolul al VH-lea Imperiul bizantin.