Arhitectura Vernaculară Între Traditie Si Inovatie

Arhitectura vernaculară între tradiție și inovație.

– Poate răspunde arhitectura vernaculară cerințelor contemporane? –

CUPRINS

Argument………………………………………………………………………………………………………………..

Generalități Delta Dunării……………………………………………………………………………………….

II. 1. Așezare, întindere, elemente componente

II. 2. Relief și climă

Biodiversitatea în RBDD…………………………………………………………………………………………..

III. 1.A RBDD și „Natura 2000”

III. 2. Flora și fauna

Activități cu impact semnificativ asupra ecosistemelor naturale………………………………..

Patrimoniul cultural și istoric al populației din rezervația biosferei Delta Dunări……….

V. 1. Arheologie

V. 2. Arhitectură locală / vernaculară

Materialitate…………………………………………………………………………………………………………….

Tradiție și contemporan……………………………………………………………………………………………

VII. 1. Vernacular vs. Modern

VII. 2. Confortul

VII. 3. Sustenabilitatea vernaculară în arhitectura actuală

Conversia – o soluție de regenerare urbană……………………………………………………………….

Studiu de caz – satul Caraorman, fosta Fabrică de sticlă……………………………………………

Concluzii finale și cuvânt de încheiere……………………………………………………………………….

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

Mike Jenks – Copin Jones – „Dimensions of the sustainable city” , Editura Springer

Mark J. McDonnell, Amy K. Hahs, Ju¨rgen H. Breuste, – “Ecology of Cities and towns – a comparative aproach”, Editura Cambridge

Cosma Jurov, Iuri S. Lebedev – „Arhitectura bionică și bioclimatică”, Editura Tehnică, București, 1995

Georgeta Stoica – “Arhitectura interiorului locuinței țărănești” , Muzeul din Râmnicu Vâlcea, 1974

REVISTE / ARTICOLE

Colecția IGLOO

Bruno Andreșoiu, Dana Tigan, Ana Diaconu, Cristina Nicolaescu, Mircea Stroescu, Gabriel Amzucu, Andrei Creangă, Andrei Ivănescu – “Stuf. Arhitectură înseamnă modern. 15 proiecte de arhitectură modern-tradițională pentru Delta Dunării”, decembire 2009

Andrei Șerbescu, Steluța Pârâu, Paul Drogeanu, Augustin Ioan – “ Olane. Case tradiționale din Dobrogea” , noiembrie 2012

SITE-uri

http://www.ddbra.ro/

http://www.deltadunarii.ro/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Delta_Dunarii

http://rezerzatiinaturale.blogspot.ro/

http://www.roturism-info.ro/obiective-turistice/descopera-romania/lacuri-si-delta/delta-dunarii.html

http://www.indeltadunarii.ro/delta-dunarii.php

http://www.info-delta.ro/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-comisiei-europene-dunarii

http://www.deltaeco-tur.ro/

Raport privind evaluarea strategică de mediu (ESM), octombrie 2015 – http://www.mdrap.ro/userfiles/delta_dunarii/rezultate_proiecte/7_2_Studiu_evaluare_adecvata_ro.pdf

Argument

Generalități Delta Dunării

II. 1. Așezare, întindere, elemente componente

Dunărea, elementul fondator al deltei din țara noastră, izvorăște din Germania, adunând afluenți din zece țări și traversând patru capitale. După un traseu de 2860 Km, la gura de vărsare în Marea Neagră dezvoltă un relief de acumulare fluvială, ce transformă întreaga zonă în deltă. Are o suprafață totală de 2540 km, suprafață ce crește anual cu 40 de metrii datorită depunerilor constante de aluviuni.

Fiind poziționată la granița cu Ucraina (N), 732 km² din deltă aparțin acesteia. Dacă la suprafața totală a deltei luăm în calcul și complexul lagunar Razim-Sinoe cu a sa întindere de 1145 km2, putem aprecia că mai mult de 80% din Delta Dunării se află pe teritoriul României.

Din punct de vedere teritorial, Delta Dunării se împarte în 3 tipuri de zone: 20 de arii strict protejate, ce însumează o suprafață de 50.600 HA, zone tampon cu o suprafață de 223.300 HA (cuprinde zone tampon deltaice și zone tampon litorale) și zonele economice cu o suprafață totală de 301.100 HA (zone de reconstrucție ecologică, poldere agricole, complexe piscicole și poldere forestiere).

Rețeaua hidrografică a Deltei este foarte bogată și însumează o lungime de cca 3500 de km. Dunărea, aproape de întâlnirea sa cu Marea Neagră se desparte și formează 3 mari brațe fluviale: Sulina (64 km), Chilia (120 km) și Sfântul Gheorghe (112 km). Acesta este locul de unde poate fi considerat că începe lunca.

În alcătuirea rețelei mai intră canalele, gârlele, sahalele, dar și ape stagnante precum ghiolurile, bălțile, japsele, zatoanele și lagunele.

II. 2. Relief și climă

„Sub aspect morfologic, […] este o regiune plană (câmpie aluvială în formare) cu o înclinare mică de la vest la est (0,006%) […] În raport cu nivelul „0” al Mării Negre, din teritoriul Deltei Dunării, 20,5% se găsește sub acest reper, iar 79,5% deasupra acestuia. Cea mai mare extindere o au suprafețele situate între 0 și 1 m. “

Caracteristic acestei zone sunt întinderile de mlaștini, lacuri și stuf ce reprezintă un procent de 80% din suprafața deltei, restul reliefului fiind constituit din grinduri mai înalte și din japse și, inundate doar în perioada primăverii cu ploi abundente. Specific zonei Deltei Dunării sunt și grindurile mai înalte, neinundabile, acestea reprezentând circa 1/12 din suprafața deltei.

Întreaga zonă este caracterizată printr-o succesiune de câmpii litorale ce se desfășoară continuu de-a lungul afluenților până la contactul cu Marea Neagră. În cadrul acestei câmpii se disting două forme de relief care dau notă specifică : grindurile și câmpurile.

Grindurile Deltei Dunării sunt reprezentate de depunerile aluvionare constante datorită fluxului continuu de apă ce se varsă în Marea Neagră sau a fragmentelor din vechea câmpie premergătoare formării Deltei, rămase în urma traversării acestor ape. În funcție de direcția în care sunt orientate, găsim grinduri fluviale (orientate pe direcția Vest-Est fiind acele depuneri care mărginesc brațele fluviului. Aflându-se în proximitatea fluxurilor mari de apă se modifică în mod constant prin extindere laterală sau înălțare, atingând altitudini de maxim 5 metrii), grinduri maritime (orientate pe direcția Nord-Sud reprezentând acumulările de nisip) sau grinduri continentale (cele mai vechi porțiuni de uscat din înaintea formării Deltei). În funcție de întindere, dacă prin depuneri acestea se lățesc foarte mult, devin câmpuri – cu aceleași caracteristici. „Cele mai mari „înălțimi” se găsesc pe grindurile marine (Letea, 12,4 m, Caraorman, 7 m), iar adâncimile cele mai mari se întâlnesc pe brațele Dunării (max.-39 m) – brațul Chilia. […] Altitudinea medie a deltei este de +0,52 m.”

„Nisipurile din grindurile fluvio-marine au fost exploatate, respectiv cele din grindul Caraorman (nisip cuarțos – 90,8 % SiO) pentru a fi folosite la fabricarea sticlei și în procesul tehnologic la Combinatul Siderurgic de la Galați. După declararea Deltei Dunării Rezervație a Biosferei, au fost stopate lucrările de exploatare și au fost abandonate instalațiile și construcțiile neterminate care, în prezent, nu se integrează în peisajul deltei. Nisipurile din cordoanele litorale au fost prelucrate pentru extragerea unor metale grele. Activitatea de extragere și prelucrare industrială a metalelor grele din nisipurile grindului Chituc, a fost oprită în anii ’90 datorită incompatibilității acestor activități cu statutul de rezervație.”

Câmpurile Deltaice sunt și ele de mai multe feluri. Pe lângă câmpia fluvială (ce reprezintă 61% din suprafața totală a Deltei) și câmpia marină (cu o extindere de 32% din suprafața uscată a Deltei și cu o înălțime maximă de 14.5 de metrii) – despre care am precizat mai sus că păstrează aceleași caracateristici de formare geologică cu grindurile cu același nume – cu un procent de 7% sunt câmpiile de tip lagunar înalte (formate prin dezvoltarea barierelor nisipoase marine costiere) și joase (în mare parte lacustră reprezentând un relief aproape plan).

Clima este temperat continentală, cu precipitații reduse și umiditate atmosferică ridicată, veri călduroase și ierni reci. Fenomenul caracteristic deltei este vântul în special primăvara când se produc furtuni puternice, iar toamna ca fenomen caracteristc este ceața. Iarna cantitățile de zăpadă sunt reduse, iar zilele cu ninsori scăzute. Cantitatea redusă de precipitații din timpul verii este compensată de umiditatea accentuată datorată evoporării de pe suprafețele acvatice.

Zona Deltei Dunării se caracterizează și prin nebulozitatea cea mai redusă din țară, respectiv, printr-un număr mare de zile cu cer senin, durată mare de strălucire a soarelui și cea mai mare cantitate de energie solară „radiația solară globală, ca principal factor al climei, atinge pe teritoriul RBDD, cele mai mari valori medii anuale din România, ce cresc de la Vest (cca130kcal.cm2) la Est (peste 135 kcal.cm2) sub influența Mării Negre”.

Biodiversitatea în RBDD

III. 1. ARBDD și „Natura 2000”

Delta Dunării reprezintă locul cu cea mai densă și diversificată biodiversitate din România, zona cea mai umedă a Europei, iar la nivel global ocupă locul al treilea ca importanță ecologică din cele 300 de rezervații din lume. Prima atenție care i s-a acordat, deși punctuală nu la nivelul întregii zone, a fost între 1806-1812 (în timpul războiului ruso-turc), “în urma căruia hotarul dintre Rusia și Imperiul Otoman a devenit brațul Chilia”. Între anii 1854-1856 în timpul războiului Crimeii zonele de la gurile Dunării (în special Sulina care era deja un oraș-port) sunt recunoscute ca puncte de importanță strategică militară și economică. Odată cu semnarea Tratatului de la Paris (1856) se pun bazele Comisiei Europene a Dunării care „a adus după sine lucrări importante de amenajare a navigației între Isaccea și Sulina”. Cu timpul, de-a lungul brațului apar orașe noi – „Tulcea, Isaccea, Babadag și Chilia (Chilia Nouă)” – întreaga regiune devenind prosperă economic și datorită negustorilor ce vizitau frecvent aceste meleaguri în scopuri administrative și bineînțeles economice. Mult mai târziu, biodiversitatea specifică prezentă aici reprezintă motivul prioritar în denumirea și recunoașterea acesteia ca Rezervație a Biosferei (devenind RBDD), Sit Ramsar (zonă umedă de importanță internațională) și Sit al Patrimoniului Mondial Natural și Cultural. „Denumirea de Rezervație a Biosferei a fost adoptată de către UNESCO, în cadrul Programului “Omul și Biosfera”, lansat în anul 1971, cu scopul de a învăța oamenii să întrețină relații armonioase cu mediul înconjurător”.

Rețeaua „Natura 2000” reprezintă instrumentul princiapal al Uniunii Europene pentru conservarea naturii. Este o rețea de zone naturale și semi-naturale, unde atât specii de plante și animale vulnerabile, dar și habitate naturale trebuie protejate. Indiferent de statul membru, rolul acestei rețele este de a proteja biodiversitatea continentului European precum și de a promova activități economice benefice pentru conservarea biodiversității, precum și o dezvoltare durabilă a zonei. Principala metodă de acțiune a rețelei este prin implementarea de planuri de management care în funcție de zonă, vor stabili cum se vor gestiona activitățile fără a periclita acea rezervație. Pe baza lor se stabilesc proiecte elaborate în urma colaborării cu toți “factorii interesați” – autorități de mediu, administrația publică locală, proprietari de terenuri, investitori, comunitatea locală, etc.

Rolul ARBDD-ului după cum precizează si pe site-ul lor oficial, ca statutul oricărei alte rezervații a biosferei este „nu numai de a fi zone umede unde se realizează un echilibru între factorul uman și natură, dar trebuie să contribuie la nevoile societății în general, arătând calea de urmat pentru un viitor durabil" . Precum Rețeaua 2000, se ocupă cu respectarea variilor legislații ce țin de protejare și conservare fie că e vorba de biodiversitate, tradiții sau arhitectură ale diverselor proiecte ce se propun în derulare pe teritoriul RBDD.

III. 2. Flora și fauna

Este una dintre cele mai diversificate zone umede, cu peste 30 de tipuri de ecosisteme în care trăiesc 5429 de specii: 1839 specii de floră și 3590 specii de faună. În această listă intră și specii amenințate, de o valoare internațională remarcabilă, din punct de vedere al științei sau conservării.

Delta Dunării este o regiune tânără, în continuă consolidare și constituie un loc favorabil pentru dezvoltarea unei flore și faune unice în Europa. În această zonă pot fi întâlnite numeroase specii rare, unde atât flora cât și fauna s-au adaptat mediului acvatic existent, de aici caracterul mai puțin obișnuit al acestora. Vegetația predominantă în Delta Dunării se prezintă sub formă de mlaștină stuficolă pe aproximativ 78% din suprafață. Flora Deltei este în principal una de luncă, speciile fiind adaptate excesului de umiditate (stufărișuri, plauri, sălcii, sau specii subacvatice: nufăr, otrățelul, cosorul, ciulini, plante plutitoare, etc ) .

Delta Dunării, prin amploarea ei și datorită poziției geografice și a condițiilor de mediu, dezvoltă o diversitate de specii de floră, care la rândul lor prezintă hrană și habitatul prielnic pentru o mare varietate de animale ce formează fauna Deltei. Au fost inventariate 5.137 specii, dintre care, 1.689 specii de floră și 3.448 specii de faună. Pe lângă această evidență generală a tipurilor de specii pe fiecare categorie, există și o preocupare asupra speciilor periclitate sau pe cale de dispariție întocmindu-se astfel „Lista roșie a Speciilor Amenințate” a IUCN. Majoritatea speciilor, rare sau nu, sunt considerate de importanță economică și socială și sunt protejate prin lege (începând cu Convenția de la Barna și prin Directiva Consiliului European (anexa I-a) 92/43/CE (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică).

Datorită condițiilor prielnice create de varietatea mare de habitate terestre și acvatice, fauna este reprezentată de mamifere, păsări, reptile, amfibieni, pești, crustacee, melci, moluște și insecte. În cazul păsărilor, 331 de specii reprezintă milioane de exemplare ce ne populează delta, multe dintre ele fiind venite din diferite părți ale Pămantului din care amintim Europa, Asia, Africa, Marea Mediterană. Aceste păsări, care mai de care mai diferite, reprezintă una din marile atracții ale deltei prin simpla lor etalare și mai ales prezență, ținând cont că multe dintre ele sunt amenințate cu dispariția în alte zone ale lumii, precum diverse tipuri de egrete sau gâște, pelicanul creț, cormoranul mic, lopătarul, chira de mare etc.

Pe baza acestor succinte și generale informați introductive legate de Delta Dunării și importanța acesteia, voi prezenta în continuare aspecte ce țin de ocrotirea și conservarea ei, atât raportat la biodiversitate (tema diplomei), cât și la arhitectură și relația ei cu mediul înconjurător (tema actualei disertații), ambele de o importanță la fel de mare.

Activități cu impact semnificativ asupra ecosistemelor naturale

Se știe că ecosistemele naturale fiind un organism viu, ca și corpul uman, au capacitatea de adaptare și echilibrare constantă la factorii externi naturali sau antropici. Acțiunile acestora pot fi îndurate o perioadă, însă pe termen lung, duc la consecințe de nereparat pentru ambele habitate, uman și natural, căci amândouă depind una de cealaltă.

În cazul faunei, la nivel global, dispariția sau înmulțirea exagerată a unei singure specii, din cauza efectului de „conviețuire”, afectează și alte specii care fac să crească sau să scadă efectivul unuia dintre poupulații. Pe principiul „legea junglei”, fiecare specie este „vânător”, dar și „hrană” pentru alte animale în același timp. Asta ne face conștienți că speciile care sunt considerate actual „rare” sau „de interes economic” (adică amenințate constant cu vânătoarea pentru obținerea diverselor beneficii în urma lor), trebuie strict protejate împotriva oricăror factori externi, dar și interni, pentru a perpetua efectivul și a nu destabiliza ecosistemul planetar.

Cel mai mare destabilizator al întregii biosfere îl constituie omul, prin poluare și supraexploatare, ecosistemele naturale devenind tot mai instabile și sărace în specii, în cazul unora deja, consecința fiind iremediabilă – dispariția lor. Nivelul dezechilibrelor ecologice a crescut drastic și se impune o mobilizare globală cât încă se mai poate face ceva.

Un exemplu concret îl constituie diminuarea speciei focii sihastru care a fost semnalată prea târziu, consecința imediată fiind chiar dispariția ei din aceste ape. O scurtă trecere în revistă arată că: până în anii ’20 aceasta era la mare căutare pentru grăsimea și pielea ei. Însă odată cu vânarea necontrolată apariția foci începe să fie din ce în ce mai rară. „La data de 10 iulie 1960, s-a prins în mod accidental pe brațul Sfântul Gheorghe al Dunării, o femelă tânără care cântărea 62,5 kg și avea o lungime corporală de 154 cm, fiind a 9-a focă prinsă în ultimii 60 de ani pe litoralul românesc. […] La data de 26 martie 1983, aproape de orașul Tulcea, în dreptul milei 35, pe mal, a fost găsită o focă moartă. Autoritățile portuare și miliția au descoperit o rană adâncă între coastele animalului, probabil rana unui cuțit pescăresc. Acesta este ultima relatare despre apariția unei foci în România. De atunci, au dispărut toate focile din Marea Neagră. Specia este în pericol de extincție totală. Ultimele 150 de exemplare mai trăiesc pe câteva insule din Grecia și Turcia.”. Aceeași istorie cruntă au avut-o și alte specii din Delta Dunării precum: vulturul pleșuv sur, castorul breb, ciocârlia lui Archer etc.

Un alt exemplu aproape similar, cu excepția că în acest caz suprimarea unei singure specii aduce efecte devastatoare la nivelul întregului ecosistem, este redat de cazul Parcului Național „Yellowstone” din USA, unde în urma vânatului excesiv a lupilor s-a ajuns la eradicarea definitivă a acestora. Un lucru bun pentru turiști cât mai ales pentru locuitorii zonei care se simțeau amenințați de prezența lor. Această abordare însă a fost un dezastru, generând o serie de schimbări geografice și ecologice, resimțite atât la nivelul ecostitemului cât și de oameni. Dispariția lupilor a dus la creșterea ierbivorelor ce își extind aria de pășunat afectând flora, creșterea excesivă a populației de elani cauzează distrugeri ale copacilor printre care se inumara și plantele lemnoase de râu (sălcii, plopi, etc) care, prin dispariția lor întrerup activitatea castorilor a căror rol se resimte atât asupra speciilor care habitau în digurile lor, cât și asupra fluxurilor de apă (râu, lunci, etc) la rândul lor influențate de rădăcinile copacilor care, devenind mai adânci au făcut să crească debitul și viteza apelor. La acestea se mai adaugă și eroziunea solului în urma „zdruncinarii” copacilor cât și periclitarea speciilor carnivore (păsări, mamifere) care trăiau de pe urma rămășițelor animalelor vânate de lupi. Tot acest „efect de Domino” a fost combatut ulterior prin introducerea înapoi în cadrul Parcului Național, a lupilor, practic prin aducerea câtorva perechi de lupi și lăsați liberi să conviețuiască și să se răspândească. O inițiativă foarte bine gândită și care de altfel a avut un efect pozitiv asupra ecosistemului reglând balanța speciilor și ajutând flora să prospere. Apariția lupilor a modificat comportamentul elanilor și i-a mutat din zonele fertile în zone mai retrase, astfel permițând creșterea normală a florei și mai ales a plopilor și sălciilor care au sporit activitatea castorilor; flora devenind mai bogată oferă hrană rozatoarelor și diverselor animale de campile care la rândul lor atrag păsările răpitoare precum ulii și vulturi, ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, lipsa unei singure specii poate prejudicia bunul mers al lucrurilor, care după cum am văzut, poate avea un efect devastator din multe puncte de vedere.

După cum vedem, ecosistemele sunt considerate ca un întreg, un organism viu, unde fiecare specie constituie o parte componentă cu rol unic și modelator, care în urma celor mai mici intervenții poate produce repercusiuni asupra celorlalte habitate și poate afecta sănătatea acestui „întreg”. Tema de față pune accent pe salvarea speciilor rare despre care am vorbit în subpunctul anterior, tocmai în ideea evitării unor astfel de situații. Revin pentru a puncta că multe dintre speciile prezente în Delta Dunării sunt amenințate cu dispariția în alte zone ale lumii, și se impune a se trage un semnal de alarmă internațional. În cazul României, este un plus de a ne mobiliza interesul, abilitatea și capacitatea în a prețui și a fi buni conservatori.

Potențialul peisajului natural oferit de Delta Dunării pentru inițierea activităților economice, a fost valorificat de la apariția primei așezări umane pe aceste meleaguri, și s-a continuat până în zilele noastre, dezvoltându-se foarte mult și necontrolat. Exploatările excesive a resurselor naturale (forestiere, piscicole, braconaj, etc) din ultimele decenii, au înclinat drastic balanța naturală a ecosistemelor. În consecință, multe specii de plante și animale sunt în declin și amenințate cu dispariția, din cauza modificărilor survenite în peisaj. Statisticile arată că 25% din speciile de animale sunt încă pe cale de dispariție, iar celelalte suferă și ele un declin din cauza lipsei de habitate corespunzătoare în afara zonelor protejate. Amprenta umană se resimte la nivel global ca o consecință a activităților economice -industria, agricultura, transportul, producerea energiei – ce generează emisii de poluanți. La acestea se mai adaugă și utilizarea în mod diferit a terenurilor (practicilor agricole sau silvice), la extinderea urbană cu implicațiile ei de infrastructură și transport. În cazul Deltei, efectele negative sunt resimțite cel mai mult la nivelul exploatării excesive a unor resurse naturale și deci a fragmentării unor habitate naturale și a poluării chimice a apelor: prin turismul necontrolat, transportul fluvial, circulație navală cu ambarcațiuni de dimensiuni medii-mari ce periclitează viața acvatică.

Un exemplu care arată concret cum poate fi afectat un întreg ecosistem chiar de cea mai „mică” intervenție antropică considerată de altfel ca fiind în beneficiul naturii, este oferit de cazul păsărilor și insectelor afectate la nivel global prin utilizarea ponderată sau nu a pesticidelor. Un studiu inițiat în Olanda care în urma rezultatelor a motivat schimbarea de perspectivă …..voi completa ulterior….

Dezvoltările urbanistice necontrolate și intensive duc la pierderi semnificative ale peisajului. Prin schimbarea funcțiunii terenurilor, defrișări și asanări ale naturalului în ideea modernizării și evoluției civilizației, crează repercusiuni și asupra identității locului, asupra țesuturilor tradiționale ale localității și ale arhitecturii locale (raportate la Deltă, multe dintre acestea fiind construite cu materiale locale și adaptate la mediu, nu invers). Acestea reprezintă influențele distrugătoare, întâlnite și pe plan cultural unde trasformările urbanistice nu sunt întocmite pe principii strategice sustenabile, sau unde se îmbrățișează “modernizarea” în detrimentul tradițiilor care sunt abandonate. Toate acestea cauzează modificarea formelor de relief, acumularea de deșeuri, dezechilibre ale ecosistemelor precum și lipsa de continuitate în politicile de amenajare a teritoriului.

Este deci imperios necesar ca proiectele de management care acționează acum în Delta Dunării să fie realizate eficient și durabil și să se asigure un regim de protecție pentru speciile vulnerabile, endemice sau pe cale de dispariție. Acest aspect poate fi prevăzut de fiecare în parte sau se pot implementa noi planuri/proiecte care să vină în completarea celor existente astfel încât acțiunile să se manifeste pe mai multe direcții de combatere. Având în vedere importanța deosebită a capitalului natural, este absolut necesară conservarea biodiversității și dezvoltarea durabilă a colectivităților umane, ca o condiție esențială pentru generațiile viitoare.

Patrimoniul cultural și istoric al populației din rezervația biosferei Delta Dunări

V. 1. Arheologie și urmele istoriei

Delta Dunării face parte din Dobrogea, ceea ce îi oferă o istorie similară din punct de vedere al civilizațiilor ce o stăpâneau, a modului de ridicare a așezărilor și a arhitecturii acestora. Constanța și Tulcea sunt cele două mari județe ale Dobrogei, cel din urmă oraș fiind reședință de județ pentru mai bine de 80% din RBDD.

Arheologia din această parte a țării este reprezentată de câteva mari nume de cetăți precum: Cetatea Dinogeția, Cetatea Troesmis, Martiriconul și Bazilica paleocreștină de la Niculițel, cetatea Capidava, etc.

Cetățile din piatră ce reprezentau în general sediile unităților militare terestre sau a flotelor (în funcție de amplasare – deschidere sau nu la apă), reprezintă astăzi principala atracție turistică din punct de vedere arheologic cu cea mai mare vechime, ce s-au păstrat în proporții mari de-a lungul atâtor veacuri datorită materialității – piatra durabilă, greu erodabilă. Din lista așezărilor vechi și foarte vechi, săpăturile arheologice au mai dezvăluit și locașuri de tip „bordei” în jurul unor localități precum Mangalia (aparținând culturii Hamangia), Ostrov (pe lângă cetatea Beroe) , dar chiar și în cadrul RBDD-ului între Mila 23 și Chilia Veche, pe locul unde se află astăzi ridicată o manăstire, în zona sitului Amza (locuințe romane timpurii). Se știe că bordeiul este specific zonelor de câmpie cu preponderență în câmpia Dunării, fiind un tip de locuință semiîngropată. Este cel mai vechi tip de locuință cunoscută pe teritoriul României. A coexistat cu casa de suprafață din vechime până după primul război mondial, dominând în câmpia de la sudul Carpaților. Ca tipar al său, avea „două variante: cu intrare prin capăt sau cu intrare laterală, având două încăperi”.

De asemenea, tot în Rezervația Deltei Dunării în urma săpăturilor, deși este o zonă foarte inundată și nu dispune de multe așezări mari și dezvoltate precum comunele aferente Constanței, s-au descoperit multe alte urme istorice începând cu epoca bronzului (movilele funerare de la Murighiol și Chilia Veche), până la înființarea Comisiei Europene a Dunării (1856) când se încep lucrările pentru amenajarea brațului Sulina, modificare majoră ce a sporit activitatea comercială și de transport și a dus la apariția unor serii de localități- Ilganii de Sus, Partizani, Crișan, Ceamurlia, Vulturu, Stipoc, Mila 23 și implicit la creșterea numerică a populației. Dintre ele amintm fortificații romane la Mahmudia, Murighiol și Dunăvățul de Jos (Cetatea Zaporojenilor), cetatea Salsvoia, cetatea Halmyris, Aegyssus (Tulcea), comuna Nufărul ce acoperă în totalitate Cetatea Nufăru sau ”Prislav” – centru urban de tip bizantin, etc.

Pe lângă aceste vestigii ale unor civilizații de mult apuse, Delta Dunării prezintă și urme ale perioadei comuniste, a căror construcții (și aici mă refer la fabrici și uzine – industria), odată cu încheierea acestei etape istorice s-au soldat cu distrugeri masive și abandonări, și care astăzi se prezintă printr-un schelet, o ruină, o urmă fadă a trecutului totuși nu foarte îndepărtat. Patrimoniul industrial „transcede barierele timpului și ale gustului” , unde arhitectura industrială este văzută ca ramură specifică și diferită a acestui patrimoniu. Carta Patrimoniului Industrial din 2003 definește amănunțit ce se înțelege „legal” prin termenul de „patrimoniu industrial”: „mărturii ale culturii industriale care au semnificație istorică, tehnologică, socială, arhitecturală și științifică. Aceste mărturii pot fi clădiri, mașini și instalații, laboratoare, mori și fabrici, mine și situri pentru procesare și rafinare, depozite, locuri în care energia este generată, transmisă și folosită, structuri și infrastructuri de transport, precum și locuri folosite pentru activități sociale legate de industrie cum ar fi locuințe, lăcașe de cult, clădiri pentru educație, etc.”. România păstrează o paletă vastă de astfel de urme, prin moștenirea fondului construit al perioadei comuniste, care printr-o simplă examinare vizuală a compoziției (prin dimensiuni și proporții care de cele mai multe ori ies din scara zonei, prin materialitate care nu ține cont de specificul local și în cadrul cărora s-au folosit cu preponderență betonul armat și structurile metalice datorită rezistenței ce favorizează deschiderile mari, prin arhitectura austeră (mai mult sau mai puțin specifică acestor programe axate pe industrializare forțată și dezvoltarea economiei) determinată de cele mai multe ori de specificul industriei desfășurate a cărei detalii se văd la nivel structural, dar foarte impunător), și a peisajului urban (care a suferit modificări drastice ale formelor de relief cu repercusiuni și asupra ecosistemelor schimbând cursul sau habitatul acestora) în situațiile unde activitățile industriale au fost oprite, lasă în urmă mărturii sumbre ale unor platforme industriale ce „dezafectează” la rândul lor imaginea și caracterul orașelor.

O astfel de imagine întunecoasă este redată și de ruinele fostei Fabrici de sticlă din satul Caraorman, care în ciuda faptului că a fost terminată (construcție și dotare) în 1989, a fost abandonată imediat după revoluție deși era în stare perfect funcțională și pregătită pentru uz. A fost ridicată în această zonă pentru a fi în proximitatea materiei prime – întinderile mari ale grindurilor de nisip bogate în siliciu care ar fi oferit calități deosebite produsului finit.

Această scurtă trecere în revistă a patrimoniului construit din această zonă, arată că și Delta Dunării prezintă urme ale istoriei îndepărtate – dintre cele mai diverse ținând cont de fluxul de popoare ce au călcat aceast ținut de frontieră – dar și a unei istorii relativ proaspăt scrisă ce nu necontenește să ne ofere urme ale existenței sale în fiecare colț al țării.

V. 2. Arhitectura: vernacular și industrial

Arheologia, după cum știm, se concentrează pe origine și pe rădăcinile primare ale culturii care au fost acoperite de timp. Studierea este necesară în vederea cunoașterii modalității de adaptare a strămoșilor la condițiile de trai din acele vremuri de mult trecute. Bineînțeles că cercetările nu se axează numai pe examinarea ruinelor sau a bucăților de obiecte găsite în preajma acestora. Ele relevă doar niște fragmente din viața oamenilor raportate la programul studiat (cetate-gândirea militară, locuință–necesitatea gospodărească, biserică–cultul religios și ritualurile vremii, industria-economia și potențialul zonei, etc). O înțelegere mai amplă este dată de gândirea unei întregi comunități, prin cercetarea așezărilor umane (sate, localități, orase) și raporturile dintre clădiri între ele, și dintre clădiri și mediul natural.

Mai întâi de toate, să definim „comunitatea” spațiului Dobrogean. Istoria ne arată că traiul în această parte a țării a fost continuu zdruncinat de conflicte, războaie, cedări și revendicări de teritorii din cauza și totodată datorită poziției geografice care îi oferea statutul de ținut de frontieră între diversele popoare din acele timpuri. Spun „datorită” pentru că aceste motive au stârnit fluxul neîntrerupt ale diferitelor etnii, care ba în treacăt, ba stabilindu-se aici și-au adus aportul propriilor culturi atât asupra tradițiilor locale cât mai ales asupra arhitecturii, redefinind-o. Descrierile istorice care prezintă situația de până în 1877, ne evidențiază că elementul românesc era slab sesizabil. Fiind vorba de perioada în care Dobrogea era frontul de luptă a marilor supremații, pentru a scăpa de năvălitori, băștinașii aveau obiceiul de a își arde casele, ogoarele, practic de a năpădi totul pentru a nu exista un motiv de stabilire a acestora pe meleagurile lor. Cu alte cuvinte elementul românesc era sporadic vizibil, arhitectura fiind conservată în special în satele din zona Văii Dunării, unde s-au menținut tiparele băștinașe. Cu timpul însă, au fost modelate de mișcările demografice constante.

Actuala arhitectură Dobrogeană are la bază o gamă variată de influențe provenite din culturile și arhitecturile tuturor acestor etnii și popoare (din care amintim germani, ruși, bulgari, țigani, greci, italieni, turci, tătari, aromâni, ucraini) care, de-a lungul secolelor au învățat să conviețuiască armonios, și să își respecte tradițiile. Influențele, pe cât de vaste, pe atât de puternice, au generat cu timpul specificul regional al Dobrogei. Aceasta nu e reprezentată de omogenitate, căci nu există o identitate unitară ci tocmai prin varietatea sistemelor structurale folosite, a materialelor, a modului în care ele sunt puse în operă și a modului în care sunt așezate pe teren, se generează specificul, în prezent definit ca arhitectură vernaculară. Purității și simplității acestui stil arhitectural ii se adaugă cu timpul amprenta influenței comuniste, atât prin apariția stilului modernist cât și a arhitecturii adoptate de noile programe arhitecturale ale perioadei respective, ca o nouă necesitate spre dezvoltare a economiei implicit societății – industria. Deși nu îi este caracteristic stilului arhitectural din Delta Dunării, prezența fabricii din Caraorman trebuie semnalată ca făcând parte din cultura și evoluția acestei zone căci în primul rând a adus modificări de neșters ale cadrului natural – canalul Caraorman etse construit artificial tocmai în scopul acesta – și în al noilea rând, din punct de vedere al expresiei formale de manifestare căci și clădirile industriale au preluat „tipare formale proprii arhitecturii civile (configurație planimertica și volumetrică, adoptare a stilurilor istorice), rezultând un limbaj comun al celor două categorii de programe”.

Contextul înconjurător reprezintă numitorul comun pe care s-au axat atât construirea tradiției vernaculare cât și implementarea platformelor industriale. Indubitabil, factorii fizici, culturali și economici afectează gradul de importantă al unei anumite trăsături în formă, structură, funcțiunea spațiilor și detaliile clădirii.

O cultură fără prezența istoriei este o cultură fără rădăcini și foarte posibil fără scop. Unde tradiția supraviețuiește putem invăta foarte multe despre cum clădirile relaționau cu societatea, comunitatea, cu familiile și cu neamurile, astfel că în prima parte, studierea vernacularului este primordială.

Pornind de la mare la mic, ca oricare așezare din Delta Dunării, niciun sat nu și-a pus bazele în urma unui plan prestabilit, structura acestora fiind și la momentul de fată neregulată, chiar dacă unele dintre ele au devenit ulterior comune sau chiar orașe. Majoritatea s-au ridicat în proximitatea unor căi de acces rapide, și cum cea mai rapidă cale de transport în Deltă este pe apă, acestea sunt concentrate în jurul celor 3 brațe ale Dunării cu un aport foarte mare în apariția multor localităti noi, pe brațul Sulina, imediat după redirecționarea lui (vezi capitolul IV. 1. Arheologie și urmele istoriei).

Ambele, manifestările vernaculare și cele industriale, țin de trei aspecte: forma cu tipologiile funcționale și structura, și materialitatea. Forma predominantă este paralelipipedul a cărei proporții pot varia, insă la care nu s-a renunțat de-a lungul timpului răspunzand pozitiv necesitătilor umane după cum vom vedea mai jos.

În privința arhitecturii domestice, cele trei aspecte sunt reprezentate de influențele preluate de la diversele culturi, precum detalii arhitecturale sau construcții specifice – băile lipovenești. Aspecte specifice tării noastre (și în alte regiuni) sunt păstrate și aici – prezența bucătăriei de iarnă, prispa casei pe două laturi, lijanca (soba-pat) sau chiar motive tradiționale vechi precum „sirenă, razele soarelui sau altele care relevă ocupațiile de bază ale românilor și ucrainenilor-peștele, arborele vieții, ramură”. Din punct de vedere structural „intalnim case construite pe furci (cu stâlpi de stejar sau salcâm), case construite din ceamur, case din chirpici”, dar și case ridicate pe piloni. A.I

Gospodăria este elementul cu cea mai mare încărcătură arhitecturală redând prin complexitatea sa, multe aspecte ale preocupărilor societății. În primul rând locuința propriu-zisă este prima remarcată prin poziționarea sa pe teren, anexele fiind dispuse în lateral sau chiar în fundul curții. Cum am precizat și mai sus, arhitectura vernaculară se află într-o strânsă legătură cu mediul natural și tot ceea ce pune el la dispoziție. Se ține cont în primul rând de relief fructificându-se cu preponderență dunele de pământ înalte (grindurile) care feresc gospodăriile de ulterioare sau posibile inundații, dar și terenurile din imediata proximitate a apei sunt utilizate, societatea dezvoltând sisteme pe piloți.

În cadrul terenului, locuința, de formă dreptunghiulară, era orientată în funcție de punctele cardinale, având lungimea cu deschidere spre S pentru un mai mare aport de soare, spatele fiind spre N. Este o regulă general aplicată, cunoscându-se că soarele de miază-zi oferă lumină și căldură pe durata întregii zile, motiv pentru care pe peretele sudic sunt prezente cele mai multe ferestre, iar pe N cât mai puține „ca o latură a întunericului, a umezelii și a frigului, unde nicio fereastră nu-și găseste rostul”. Intrarea în casă este marcată (dar nu mereu) de prezența pridvorului/prispă – element arhitectural tradițional regăsit în majoritatea edificiilor tradiționale ale României, care se întinde de-a lungul fațadei, se poate continua și pe două laturi, dar se poate și retrage în dreptul intrării. Rolul practic este evident: oferă protecție la intemperii și umbră în zilele de vară foarte călduroase, „menținând o temperatură plăcută în interior. Vara la amiază soarele urcă pe cer la 60° față de orizontală. În schimb, iarna urcă doar 30°, radiația pătrunzând în casă nestingherită pe sub streașină. Deci pridvorul permite umbrirea casei pe timp de vară și incălzirea și luminarea naturală iarna.”

Planimetric, interiorul casei „este compus din tindă centrală și două încăperi laterale cu o singură intrare. Un plan tipic dobrogean este al casei cu tindă și două camere, cu prispă retrasă în dreptul intrării sau cu odaie supradimensionată față de tindă. În primul caz intrandul este așezat în mijlocul fațadei, iar în al doilea caz este plasat asimetric la unul din capetele clădirii. Planul cu prispă asimetrică corespunde vechilor planuri de case cu prispă parțială întâlnită în celelalte provincii românești”. În general „tinda folosește ca bucătărie, una din camere este destinată locuirii iar cealaltă „casa curată”.” Vatra este elementul central al casei fiind poziționată în tindă, lipită de peretele de N, și având ca perete comun pe unul din cele două camere laterale. Observăm o preocupare pentru eficientizarea căldurii, iar în acest sens, pentru un efect mai mare, pot exista două vatre în tindă, cealaltă fiind pe peretele ce dă în a doua cameră laterală.

„O caracteristică a planurilor dobrogene o constituie prezența „aplecătoarelor”, mai frecvente decât în oricare altă regiune a țării.” . Rezultă prin prelungirea acoperișului generând dedesubt spații ferite ce pot fi folosite – bucătărie de vară, magazie, cămară. Tot legat de acoperiș, majoritatea caselor prezintă ornamente colorate în alb sau albastru. La pazie și fronton, acestea sunt realizate în tehnica traforului. Se folosesc motive florale, geometrice sau zoomorfe ce trimit către mitologia slavă, foarte des întâlnite în arhitectura tradițională din această zonă. La casele vechi, peretele lateral din stradă prezintă frecvent o prispă cu stâlpi. Casele construite în anii 1920 -1930 au temelie înaltă, pridvor fără prispă fiind acoperite cu înveliș de tablă. În anii 1950-1960 s-au impus arcadele și colonadele.

Aceasta reprezintă tipologia de casă care răspundea nevoilor societății, indiferent de profilul etnic al ocupanților. Influențele sunt însă vizibile în modul în care ele relaționează cu mediul, (onduite pe teren sau ridicate deasupra lui), fiecare apelând la modalitățile specifice de exploatare a resurselor, generând varietăți și originalitate.

Tot în vederea exploatării acestor resurse naturale au fost înființate si marile industrii cărora li s-au căutat o poziție favorabilă față de acestea, pentru a reduce cât mai mult dacă nu definitiv transportul materiei prime (eficiență economică). „Conformarea arhitectural-structurală a clădirii destinate producției este determinată într-o măsură importantă de o serie de factori care țin de specificul procesului tehnologic, și anume de materia primă prelucrată și de produsul finit rezultat, din tehnologia de producție și succesiunea operatiilor”. „Indiferent de soluția aleasă, caracterul privilegiat al acestei funcțiuni este vizibil în aceste etape ale evoluției programului arhitecturii industriale, fapt dovedit de poziția ei în ansamblu și de expresia arhitecturală, care prin gradul de detaliere și stil o detașează de restul constructiilor”.

Acum uitându-ne per ansamblu asupra arhitecturii Dobrogeane, între aceasta și cea a Deltei Dunării, dacă nu luăm în calcul programul arhitectural industrial, există o legătură foarte puternică, dar dacă le-am vedea alăturate, am putea spune că fac parte din regiuni diferite. Ceea ce nu este deloc greșit, Delta Dunării având o geo-tipologie total diferită fată de restul Dobrogei. Distincția evidentă este raportată la materialitate.

Materialitate

Într-un interviu din 2013, Hua Li – fondator al TAO precizează că "Design starts with an understanding of your resources".

Trebuie să considerăm mediul/ locul/ situl în relație și cu materialele. Accesul la materiale, capacitatea unui loc de a suporta oamenii, tipul de economie care evoluează și schimbul de relații cu alte comunități – toate acestea generează tipul, forma, și gabaritul clădirilor. Se mai adaugă și efectul climei care trebuie să fie controlată, modificată și utilizată ținând cont de aceste criterii.

Cu privire la ce am spus mai sus în finalul capitolului IV.2, materialitatea specifică Deltei Dunării este raportată la învelișul caselor cu stuf (element definitoriu numai în cazul Deltei). De ce stuf și de ce doar Deltă? În primul rând stuful crește în zonele mlăștinoase sau bogate în ape cum este cazul Deltei Dunării. Bineînțeles, poate fi găsit și pe malul unor râuri sau bălți, dar nu în aceeași cantitate precum în cazul de față. Fiind un material local și ușor de procurat, a fost folosit din străbuni la construcția caselor și sub alte forme – cazul chirpicului care deservește închiderilor laterale/ pereților caselor. Indiferent de rol și destinație, nu necesită prelucrare specială fiind și foarte ușor de pus în operă. Nu este un material portant deci se găsește mereu în combinații cu alte materiale naturale locale precum pământul/lutul- formând chirpicul sau ceamurul, lemnul – structură de rezistență, sau chiar piatra – folosită la temelia caselor. Aceste materiale implicit sisteme de construcție și punere în operă s-au folosit pe tot teritoriul Dobrogei, singura diferență fiind după cum am mai precizat, învelișul caselor – șița și mai ales olanele în cazul Dobrogei.

Odată cu evoluția societății, bazată bineînțeles pe experiențele ancestrale în combinație cu nevoile actuale ale societății, au apărut și unele norme care prevăd respectarea de principii, fie ele morale, juridice, etc. sau în cazul nostru metodologice, de conduită profesională.

Normativul privind siguranța la incendiu nu oferă posibilitatea construirii cu stuf-fiind considerat material ușor inflamabil – nici chiar dacă este atestat de producător. Acesta este un normativ general valabil indiferent de regiune și tipologia sau rolul construcției. Cu toate astea, regulamentul de construcție în Delta Dunării precizează în art.15. (10) ,,Pentru acoperire se vor utiliza materialele specifice zonei: stuf, țiglă sau olane.” pentru că „aspectul exterior al clădirilor trebuie […] să se înscrie în caracterul general tradițional al RBDD” – Art. 14 (1). Cu alte cuvinte, pentru a păstra identitatea locală și a nu periclita „caracterul general tradițional” al acestuia, stuful devine o acceptare în ciuda prevederilor din norme.

Este un semn de respect adresat strămoșilor prin încercarea de a ține cont de cultură și obiceiurile lor, însă dacă pentru asta se apelează la excepții, oare într-un mediu unde dictează specificul local pentru a răspunde cererii de noi condiții și nevoi sociale, se poate apela și la metode și materiale contemporane?

Această nouă nevoie socială este în cazul nostru marcată de prezeta Fabricii de sticlă. Într-o societate în continuă dezvoltare, inevitabil inovația se resimte pe toate planurile: de la nevoi, la gusturi și tendințe, la tehnici și materiale, etc. ,,Arhitectura industrială este o mărturie a dezvoltării tehnicii și tehnologiei, și a schimbărilor majore produse de era industrială în strucurile sociale, economice și culturale ale civilizației occidentale”. Arhitectura industrială, ca multe alte programe arhitecturale necesită noi conformații: planimetrice-cu deschideri mari (plan liber – unul din cele 5 principii ale arhitecturii moderne definite de Le Corbusier), structurale-încărcări portante mari, sau de confort-confort termic special (centrale, …), ce impun materiale și tehnilogii speciale, rezistente (sinonim cu ideea de impact greu de șters dacă ulterior se va scoate din uz, și care vor lăsa o amprentă puternică asupra locului – cazul tuturor construcțiilor ridicate din materiale prelucrate tehnologic, neperisabile). Ideea de a se renunța la ele în favoarea arhitecturii vernaculare/tradiționale nu poate fi acceptată într-o societate care îmbrățișează dezvoltarea și progresul tehnologic (ritm rapid, producții în masă, expansiune, creștere economică, impunere socială, etc.), dar se poate pune problema integrării lor în contextul potrivit și…

Tehnici in tradiție și contemporan

VI. 1.Vernacular vs. modern

Îndeletnicirile și tipologiile arhitecturale tradiționale sunt în declin, iar noile clădiri „externe” și tehnologia reflectă această problemă. Arhitectura vernaculară apelează la tehnologii mult depășite, procedeele sunt uitate, materialele naturale cândva elementare și simplu de procurat, din cauza impactului antropic prea mare încep să fie mai greu accesibile și economic mult mai scumpe, principiile compoziționale nu mai satisfac nevoile și nu reprezintă noua cultură, astfel că „in ochii multora, arhitectura vernaculară înseamnă „înapoiere” sau „nedezvoltare”. ”

„Trecutul oferă un pattern al traiului”, o manifestare spontană și pragmatică a nevoii, un model pentru activitățile umane. Însă problema se pune fix la nivelul acestor nevoi: nevoia de programe noi, de confort, de o nouă estetică și exprimare plastică, de o nouă afirmare arhitecturală, etc. Sunt principalele cauze ce determină evoluția constantă a societății: cererea cu efectul imediat – oferta, prin economia de piață care încearcă să răspundă vastelor necesități ale generațiilor actuale prin inventare și aport unic indiferent de domeniu.

Ca urmare, „materialele și tehnicile de construcție tradiționale sunt înlocuite de materiale și tehnici de construcție produse industrializat ca rezultat al modernizării”. Există tendința de a considera tehnologiile inovative ale clădirilor ca marcă a arhitecturii moderne pentru că tradiția este în mod constant văzută ca antonim al modernității. Arhitectura vernaculară în contextul global arată că tehnicile bazate pe tehnologie sunt limitate. Această limitare bazată pe performanță provine de la mai mulți factori, unul fiind articulat în mod fundamental pe noțiunile convenționale ale "tradiționalului" și "Modernității", în discursul arhitecturii.

Progresele în materialele de construcții și inginerie au deschis posibilități noi incredibile pentru design-ul arhitectural. A fost doar o chestiune de timp până când stilul tradițional a fost respins în favoarea libertății estetice. Caracteristica definitorie a arhitecturii moderne este estetica, "aspectul modern”, rezumat prin forme și suprafețe geometrice simple și netede, neornamentate și o exprimare evidentă a structurii de rezistență – favorizată de noile materiale. Estetica modernă a ajuns la maturitate, atunci când excesul de material (ornamentația tradițională) a fost complet degajat, lăsând doar o structură de bază a formelor geometrice. Această maturizare a fost realizată la începutul secolului al XX-lea, cu Bauhaus deschizător de drumuri (în ceea ce privește inovarea cât și propagarea).

Modernismul a redefinit aprecierea estetică a clădirilor și a pus accent pe claritate subliniind filosofia „less is more” în aparență și detalii. În timp ce Gropius și Le Corbusier s-au folosit amplu de betonul armat, sticlă și oțel pur, stilul internațional modern a fost perfecționat de Mies van der Rohe (un alt director al Bauhaus), care a crezut atât de ferm în eliminarea tuturor decorurilor încât principiul după care s-a ghidat a fost pur și simplu "mai puțin este mai mult".

Paradoxal, adepții mișcării începutului de sec XX, de asemenea, au arătat preferințe puternice pentru natură, factorii mediului înconjurător, precizie structurală și integritate materială – multe fiind trăsăturile arhitecturii vernaculare. Maeștrii moderni precum Corbusier și Aalto s-au axat pe construirea unor ambiente spirituale și pline de viață în care omul să poată trăi în armonie cu natura. Aalto e de părere că energia naturală a luminii și aerului trebuie filtrată în spațiul interior și acest motiv l-a făcut să dezvolte diverse metode de luminare naturală a clădirilor.

Impulsul modern devine treptat inteligibil prin formele vizuale și contur, și desigur începe cu exemple specifice de design, așa cum face Wright, care (la fel ca și Corbusier) a căutat să facă clădirile sale ecologice. Astfel că, încearcă mereu să ajusteze planurile și caracteristicile lor, pană când vor fuziona cu împrejurimile, mai degrabă decât să impună o cutie dreptunghiulară drept clădire, pe orice teren dat. Wright a simțit că o casă nu ar trebui să fie amplasată "pe" un site, ci mai degrabă să fie o extensie naturală a sit-ului. Pereții exteriori ai unei case Wright sunt articulați într-o manieră relativ complexă, asimetrică (astfel încât să se evite aspectul de "cutiuță" rigidă), iar casa este adesea „unita” vizual cu Pămantul prin suprafețe lărgi, plane paralele cu solul (de exemplu, streșini, balcoane încastrați). Un amestec de materiale de construcții (de exemplu, cărămidă, lemn, piatră, beton) contribuie deasemenea la sentimentul casei ca o caracteristică organică mediului înconjurător.

În contrastul dintre funcționalismul și "organicismul" aplicate de Wright, – ambele în mod clar moderne – există totuși o apreciere în ceea ce ține de mediul existent, căci prin naturalețea de care dă dovadă, arhitectura lui poate să coexiste cu tradiționalul locului și să fie considerată ca o „amprentă antropică naturală”.

Arhitectura modernă este global acceptată pentru că, după cum vedem dă posibilitatea unui design flexibil, de obicei, rezultat din structura de rezistență complicată, ce este efectul dezvoltarii tehnologice.

Cei doi termeni „modern” și „tradițional” sunt considerați a fi în opoziție. Tradiționalul după cum vedem, este considerat a fi brut din punct de vedere tehnologic. Însă merg oare combinate cunoștințele vernaculare cu competențele dezvoltării tehnologice? În “Towards a Contemporary Vernacular Architecture: The Coast Region of Ecuador”, se vorbește despre o „tendință arhitecturală universală răspândită prin globalizare” fiind „ rar întâlnită o abordare regională”, de unde în prezent se încearcă „a câștiga independența arhitecturală de la tendințele universale”. Desigur că orice graniță între tradiție și modern, este foarte complexă, dar nu imposibilă. Abordarea trebuie să fie fluidă existând posibilitatea de a transmite ideile și tehnicile tradiționale prin modernitate, și astfel să se păstreze identitatea și caracterul locului: “Intenția principală este de a genera o arhitectură care să răspundă timpului său și să respecte în același timp contextul istoric, cultural și fizic.”. De asemenea, se mai vorbește și de „generarea integrității și identității locale, prin recunoașterea și elaborarea unor criterii de proiectare arhitecturală concentrându-se pe caracteristicile socio-culturale, materiale locale, precum și tehnici și sisteme de construcție.”. Problema este abordată prin exerciții practice și studiile în munca de teren a aplicării tradițiilor autohtone la problemele curente. Ele investighează unele aspecte ale soluțiilor principale de design modernist și ale conceptelor inerente vernaculare.

Un exemplu contemporan îl reprezintă arhitectura dezvoltată de Diébédo Francis Kéré în Burkina Faso – Africa. O arhitectură ce respectă atât materialitatea locului cât și condițiile severe de climă. Pe lângă acestea, rezolvările lui mai țin cont și de condiția oamenilor (populație săracă, aproape subzistentă, trăiesc din agricultură și nu au cunoștințe în domenii mai mult decât simpla practică a treburilor de zi cu zi), încercând să adapteze clădirile la situația economică, fără a interveni tehnologic în crearea confortului. O arhitectură aproape vernaculară, începând de la faptul că nu este fondată pe un proiect prestabilit, planificat, totul este făcut “in situ” cu și pentru localnici, Diébédo jucând rolul de “meșter al satului” cu experiență în domeniu. Problemele cărora se adresează sunt multiple: în primul rând temperatura este un factor decisiv întrucât media anuală este în jur de 30 de grade Celsius, iar precipitațiile sunt foarte rare. Zona este aridă, deci singurele elemente care ar putea genera umbră sunt câțiva copaci sau casele, care majoritatea sunt împrăștiate. În al doilea rând singurul material local în abundență este lutul (lemnul fiind o resursă foarte rară), material perisabil dealtfel care în urma ploilor torențiale de vară slăbesc rezistența caselor. Tehnicile la care s-a apelat combină modernul cu vernacularul: lutul este amestecat cu o cantitate ponderată de ciment, pentru a căpăta rezistentă, iar estetic să nu iasă din tiparul local. O provocare foarte mare o constituie după cum am mai zis, clima. Spațiile trebuie să permită circulația aerului pentru a nu deveni adevărate incubatoare. Cum nu s-au utilizat sisteme mecanizate care să răspundă acestor nevoi, s-a apelat la cunoștințele străbune generale ce privesc circulația aerului; astfel că ventilația se produce prin partea superioară, acolo unde se strânge aerul cald. Metodele sunt diferite, în funcție și de funcțiune: poate fi prevăzut cu fante circulare realizate din bucăți de oale ceramice de uz casnic, sau chiar să fie un acoperiș dublu, partea inferioară din cărămizi de lut sau piatră iar stratul superior din oțel ondulat-protecție împotriva ploii.

Trebuie să înțelegem de ce este necesară arhitectura vernaculară. „Avem experiența și obiectivitatea de a face posibila aceasta balanță a evoluției și cu cunoștințele dobândite avem argumente mai bune pentru a susține și a participa la folosirea tehnologiilor tradiționale. „

„Centrul Cultural Jean-Marie Tjibaou” a lui Renzo Piano crează o legătură imposibilă între high-tech/ și vernacular printr-o fuziune între material, formă și tehnologia colibelor Kanak. Proiectul a luat naștere din dorința de a comemora onoarea conducătorului Jean Marie Tjibaou și a culturii triburilor Kanak fiind modelat în spiritul tradițional al acestui loc. Arhitectul crează o fuziune între materialele locale și cele moderne redând arhitectura băștinașă printr-o viziune nouă, care răspunde cerințelor vremii. Deasemeni, datorită contextului natural – înconjurat de ocean și vegetația abundentă a sitului, a materialității-lemnul local iroko și bamboo, și a modulelor care sunt poziționate răsfirat și asimetric unele față de celelalte, îi oferă un caracter natural și mai puțin ca impact antropic modern.

După cum vedem, noile tendințe arhitecturale încearcă să țină cont de identitatea locului, sau "spiritul locului" care este „închis în regiune, ca deținător al caracteristicilor culturale și de mediu” și de „spiritul timpului” ce rămâne „închis în modernul ce se destramă, și epoca postmodernă actuala”, încercând să le amelioreze ruptura, armonizând legătura.

Totuși, în cazul platformelor industriale, odată ce ies din uz și sunt părăsite, lasă în urmă zone greu de asimilat, constituind adevărate provocări de reintegrare a acestora în viața urbană actuală. Întrebarea este: cum putem reintegra ceva ce este aproape mort?

Am vorbit într-unul din capitolele anterioare de capacitatea ecosistemelor naturale de adaptare, sau în cazul unor impacte iminente generate natural sau antropic, de autoechilibrare. Poate fi și cazul industriilor abandonate și lăsate în paragină? Orice clădire, ansamblu sau oraș nefiind organism viu, trăiește și odată cu asta prinde viață în contextul în care este raportată la oameni și folosită de aceștia, sau a cadrului natural printr-o integrare și modelare cât mai bună cu el. Reintegrarea de care vorbesc, este cunoscută astăzi sub denumirea de conversie și reprezintă operațiunea prin care un edificiu, a cărui funcțiune a încetat să mai existe, trece printr-o schimbare a formei și a conținutului reintegrand-o în activitatea cotidiană prin valorificarea potențialul sau latent.

Industrializarea și apoi dezindustrializarea orașelor împinge de multe ori la situația în care pentru a putea asigură continuitatea istoriei și odată cu ea păstrare a partimoniului industrial, reintegrarea lor trebuie gândită ca o regenerare a țesutului construit. Astfel că arheologia industrială face referire la obiect în contextul său adică la modul de viață a oamenilor (construită de și pentru oameni), nu la „clădiri, mașini și instalații, laboratoare, mori și fabrici, mine și situri” luate individual.

Un istoric al arhitecturii, Alberto Pérez-Gómez spune că "If architecture's role as a stage for the perpetuation of human culture is not recognized or redefined, its demised will be inevitable".

VI. 2. Confortul

Am precizat mai sus, că în societatea de astăzi, din punct de vedere arhitectural există noi cereri de condiții și nevoi sociale. Necesitatea unui adăpost, indiferent de funcțiune, este imperativă, dar și confortul joacă un rol important.

Înainte de a vedea ce determină confortul în arhitectură, să vedem ce înseamnă el în viața de zi cu zi. Conform DEX, confortul reprezintă „totalitatea condițiilor materiale care asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică”. O definiție complet generalizată, pentru că în realitate percepția asupra confortului diferă de la un om la altul. Ca și în arhitectură, confortul nu oferă generalizări. Variază de la o cultură la alta, de la o civilizație la alta, și chiar mai particular, de la o persoană la alta.

Confortul clădirii trebuie văzut ca o fuziune de elemente arhitecturale care vin impreună pentru a se completa unul pe altul și să formeze relații între ele care fac design-ul un întreg puternic pentru ocupant, capabil să răspundă cerințelor acestuia. Cu toate astea, sinonimele sale „comod” și „relaxare”, ar indica faptul că există ceva legat de căldură, în primul rând, și absența disconfort în al doilea rând.

Relația dintre confort și clădire este puternic condiționată de natură și cultură. Astăzi, să creezi în conformitate cu clima și modificările ulterioare, și în același timp și în raport cu natura, obligă arhitectul la o înțelegere a practicii. Totuși, confortul în arhitectură se poate referi la mai multe aspecte ale modului în care o clădire devine proiectată. Nu este vorba întotdeauna doar de controlul temperaturii. De fapt, confortul clădirii are o legătură foarte mare și cu modul în care este percepută psihic din interior – senzația de relaxare, de liniște și de „regăsire a eului”.

“The job of buildings is to improve human relations: architecture must ease them, not make them worse.” ~ Ralph Erskine.

VI. 3. Sustenabilitatea vernaculară în arhitectura actuală

Tehnologie, materialitate, natură, cultură, identitate, loc, timp, sunt caracteristici ale arhitecturii indiferent că e vorba de vernacular sau modern. Bineînțeles „tehnologia” este un termen discutabil referitor la arhitectura vernaculară. O asociere mai bună în cazul ei este „tradiția” – tradiția care implică anumite cunoștințe și aptitudini și care acum ne sunt transmise ca moștenire prin patrimoniu. Ca societate care se preocupă de acest aspect de conservare a tradiționalului, avem datoria de a înțelege și de a căuta să integrăm aceste „lecții” în arhitectura contemporană. Am vorbit mai sus despre noile nevoi care apăr odată cu evoluția și în fața cărora ne-am obișnuit să recurgem numai la tehnologii. Însă și acestea sunt rezultatul cunoștințelor și unor practici îndelungate în manevrarea resurselor și factorilor climatici prin metode “brute” mult mai sustenabile și implicit cu un impact insignifiant asupra naturii.

Sustenabilitatea în arhitectura vernaculară se definește ca o adaptare la mediul înconjurător, la climă și relief, folosind ca instrument de lucru materialele naturale locale, prelucrate tradițional. Astfel că orice impact asupra mediului natural este redus la minim, “fiind sustenabilă și din punct de vedere social, pentru că se bazează pe știința construirii (know how-ul local) și pe forța de muncă locală. Aceasta stimulează sentimentul apartenenței oamenilor la spațiul respectiv. Se mai poate traduce și prin dezvoltare durabilă. Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCEF) în raportul "Viitorul nostru comun", sau "Raportul Bruntland": „Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi".

„Cu toate acestea, istoria arhitecturii ne spune că arhitectura a fost durabilă de la naștere”. Se pare că sustenabilitatea este atinsă prin independență mai mult decât dependență.

În prezent, tehnologia construirii și proiectarea durabilă sunt considerate ca fiind fundamentale pentru domeniul tot mai mare de arhitectură contemporană. Arhitecții se confruntă cu responsabilitatea de a proiecta clădiri, care protejează mediul datorită condiției și problemei globale în ceea ce privește utilizarea energiei și a resurselor. Această nouă responsabilitate a determinat o schimbare sensibilă în tendința de proiectare: formele locale de construcție sunt preluate în noua practică într-un mod eficient pentru a promova conservarea culturală și înțelepciunea tradițională.

Arhitectura vernaculară de peste tot aduce exemple instructive de soluții sustenabile problemelor cu care se confruntă clădirile. Totuși, aceste soluții sunt considerate fără aplicabilitate în clădirile moderne. Să fie așa? Se observă în exemple fix contrariul afirmației: tradiționalul și modernul sunt combinate în mod armonios, fie că e vorba de materiale, forme sau tehnici ele redau specificul strămoșesc și perpetuează „spiritul locului”, ba chiar pot să răspundă și cerințelor durabilității:

Centrul Cultural a lui Renzo Piano reînvie o arhitectură moartă a populației băștinașe fiind ca un omagiu adus culturii acestei populații, și face din aceasta o capodopera “din trecut” ce răspunde cerințelor de program și de confort actual.

Proiectele lui Diébédo Francis Kéré în Burkina Faso din Africa ajută ca prin îmbinarea ingenioasă de materiale locale cu cele contemporane, specificul local să continue să trăiască și chiar să evolueze. „For me, sustainability means creating added value with my architecture.”- Francis Kéré.

În cazul Deltei Dunării specificul local este conservat tocmai datorită unor rețele care au luat cuvântul la timp (capitol III 1. ARBDD și „Natura 2000”), în cadrul cărora acționează proiecte diverse, și care în combinație cu strictețea „Regulamentului de construire Delta Dunării HG1516” îngrădesc foarte mult „libertatea de exprimare” specific modernă. Însă într-o societate în care nevoile se schimbă și cursul noii vieți se înrădăcinează și începe să devină dependentă de tehnologii, și mentalitățile își modifică percepția, fie ea asupra esteticului sau asupra modului de construire „pentru că e mai rapid și mai rezistent” – cazul betonului. Astfel de exemple există și în RBDD unde „trendul” betonării își face simțită prezența în multe zone, astfel că „spiritul locului” este și aici amenințat.

Fie că este vorba de arhitectura sustenabilă, durabilă, ecologică, verde, bioclimatică, etc, în contextul în care fiecare ține cont ca impactul antropic să lase o amprentă cât mai mică reducând pe cât posibil efectele dăunătoare, în funcție de caz – cultură și condițiile de mediu, și problemele ce se desprind din acestea, observăm că există o gamă foarte largă de „posibilități între arhitectura naturală și arhitectura unei industrii care devorează natura.”

„Interventia pe cladiri existente nu mai este doar o chestiune de pastrare a imaginii orasului si a conservarii monumentelor istorice, operatiunile de acest tip devenind o necesitate economica si ecologica”. „Aceste zone cu un impact ecologic extrem de defavorabil au intrat in atentia cercetatatorilor in anii `90, ca parte a preocuparilor cu privire la protectia mediului, facand obiectul revitalizarii sau ecologizarii in cadrul unor proiecte de amploare”. Abordarea prin conversie a ceva ce a fost depasit de tehnologie și timp, si a cărei forme s-au conformat unei alte functiuni, a fost privita initial ca reacție excentrica, dar care concretizată prin exemple reusite, fenomenul este îmbrațișat luând amploare internațional.

Exemplu….trebuie cautat un exemplu pe tema mea….

„Dovedirea durabilitătii în arhitectură încearcă să echilibreze acest dialog dintre natural și artificial și să definească arhitectura că "un fragment de responsabilitate construit" (Disch, 2008)”.

Raportat la problemele de sănătate atât umane cât și ale mediului, – probleme provenite din consumul mare de energie necesară instalațiilor de iluminare, ventilare și climatizare, și din emisiile mari de carbon provenite din diversele motoare – în concordanță cu principiile dezvoltării durabile, implementarea de soluții ecologice este singura modalitate de a asigura, pe termen lung un mediu interior și exterior sănătos. Prin aceste considerente, se generează conceptul de arhitectură bioclimatică.

CEVA despre ARH BIOCLIMATICA …carte Cosma Jurov, Iuri S. Lebedev – „Arhitectura bionică și bioclimatică”, Editura Tehnică, București, 1995

Arhitectura vernaculară păstrează exemple de construcții care îndeplinesc această funcție de mediator natural-artificial. Spre exemplu cazul morilor de vânt, specifice în întreaga Dobrogea datorită influenței Mării Negre care generează un climat continental excesiv și unde frecvența vântului servește unor scopuri tehnologice. Construcțiile nu implică alt ceva decât principii simple de alcătuire și funcționare în realizarea cărora s-a apelat la materiale locale. Însă materialele locale ne învață mai mult de atât. Societatea a ajuns să dispună de o paletă largă de materiale tocmai pentru că în vederea adaptării la mediu cu resursele locale, „bastinașii” au elaborat extensii ale acestor materiale și au descoperit în ele proprietăți mecanice și fizice noi, creând practic noi sisteme dinamice capabile să se adapteze la schimbările de mediu continue.

După cum vedem pe cât de variate sunt condițiile naturale, pe atât de variate sunt răspunsurile locuitorilor în încercarea lor de a se adapta și a conviețui cu natura. Astfel de exemple ale arhitecturii vernaculare tehnologice ne învață multe despre extensiile creative pe care le putem folosi dacă abordările și atitudinea noastră au ca fundament sensibilitatea tradițională.

Conversia – o soluție de regenerare urbană

Am tot vorbit de progresul tehnologic ce a dus la dezvoltări majore, fie că e vorba de noi programe arhitecturale provenite din noile nevoi ale societăților, sau că vorbim de telecomunicații inventate pentru a crea „distanțe fictive” facilitând transferul rapid de informații. Pe aceeși idee, un salt major se vede și la nivelul transporturilor ce au compresat timpul și spațiul, oferind societăților posibilitatea de expansiune teritorială. Pe plan economic, permite deasemeni exploatarea și prelucrarea resurselor „la ele acasă” fără a mai pune problema deplasării produselor finite în cadrul urban. Vorbesc de cazul industriilor, majoritatea nedezvoltate în spatial intravilan, ci în proximitatea acestora sau chiar în cadre total naturale.

Astfel au apărut fabricile și uzinele, într-un cuvânt “industria” care s-a dezvoltat în paralel cu societatea din punct de vedere al tehnologiilor, dar particular din punct de vedere arhitectural. Un astfel de program, datorită suprafetelor generoase pe care s-au întins și înălțat generează configurații (volumetrice si planimetrice) radical diferite în comparație cu edificiile de locuit sau alte programe speciale. După terminarea acestor exploatări locale și încetarea activităților industriale (indiferent de motive), uzinele sunt parasite și lăsate în “voia naturii” de a le “absorbi” și/sau poate „contopi” în peisaj. Însă construcții de o asemenea aplitudine, secate de viață (oameni), lasă în urmă o mulțime de ,,goluri pline”.

„Ar trebui sa reusim sa privim arhitectura industrială veche nu doar ca pe o problema, ci si (in primul rand) ca pe o resursa: o resursa pt dezvoltare urbana echilibrata si inteligenta, o resursa de prestigiu si o resursa pentru profit.”. Aici intervine ideea de conversie. “Conversia este procesul bazat pe posibilitatea de a implanta activități noi într-un cadru de echipamente, rețele și construcții existente. Atunci când dorim să realizam conversia unei clădiri industriale sau un proiect de revitalizare urbană se urmarește păstrarea a unui procent cât mai mare din existent, păstrând astfel semnificația culturală a locului prin urme materiale palpabile ale unei epoci apuse.”. Cu alte cuvinte, conversia se afirmă prin înșiși puterea transformării, prin contrastul dintre punctul de pornire și funcțiunea oferită de prezent.

Ideea reintegrării fondului construit deja existent în urma conversiei derivă din rațiunea societăților că acestea oferă “un fond de spații generoase”, cu potențial: „planuri libere, gabarite generoase, rezistenta incercata a cladirilor, iluminarea naturala fac din constructiile industriale terenuri de experimentare a unei arhitecturi în arhitectură”.

Studiu de caz

"Architecture has to do more than just resolve a given set of problems – it has to establish what requires attention today" ~ Giovanna Borasi, Chief Curator of the Canadian Centre for Architecture

După cum am văzut în capitolul al-IV-lea (Activități cu impact semnificativ asupra ecosistemelor naturale), Delta Dunării, deși rezervație naturală sub o strictă atenție și control al activităților, este supusă unor continue amenințări atât interne cât și externe. Marile proiecte ce sunt în desfășurare vizează rezolvarea unor probleme, dar niciun program nu poate acoperi lista cu amenințări a unei întinderi de 50.600 HA. Numitorul comun al acestora însă, este “conservarea”: de la conservarea tradițiilor și obiceiurilor, la conservarea arhitecturală – adăposturi pescărești, locuințe tradiționale, patrimoniul arheologic, sau cea a biodiversității.

Subiectul biodiversitate este foarte amplu și destul de delicat. Dezechilibrele ecologice impun conservarea ca o condiție imperativă pentru dezvoltarea armonioasă a generațiilor viitoare. Bunăstarea noastră economică și socială depinde în foarte mare măsură de fluxul continuu de „servicii ecosistemice” vitale. În capitolul III. 1. (ARBDD și „Natura 2000”) am precizat faptul că aceste două rețele acționează prin diverse programe menite să păstreze formele tradiționale de activitate economică ce nu generează dezechilibre ecologice Dintre ele amintim: Proiectul Geoecomar ….. și cel mai nou dintre toate: Proiectul Centrul Internațional de Studii Avansate pentru Sistem e Fluvii-Mări “DANUBIUS-RI”…..

Deși ambele vizează armonizarea intereselor economice și sociale cu obiectivele de conservare și protecție a biodiversității, direcțiile de acțiune sunt total diferite. În cazul primului vizat se recurge la ………., iar cel de al doilea acționează prin ……… Problema se pune fix pe baza acestei biodiversități variate care, după cum am prezentat în primele capitole, este de o importanță deosebită atât la nivel național cât și internațional. Pe lângă faptul că Delta Dunării reprezintă un habitat prielnic pentru multe specii migratoare de păsări, o mare parte dintre ele sunt specii rare sau sunt protejate prin lege. Nu este numai cazul păsărilor, ci întâlnim și în cazul celorlalte specii de faună/animale.

Drept urmare consider că ar trebui să ne îndreptăm privirile spre acest aspect al vieții deltaice și să considerăm ca prioritar conservarea speciilor din “Lista rosie” întrucât ele completează acest caracter unicat al zonei, și în același timp, poate aduce un aport în dezvoltarea turismului în zonă. Ideea conservării speciilor rare este susținută și de ……..lege….cerere socială… Intreb Ana Maria Crisan… “NU există restricții atâta vreme cât activitățile de orice fel, desfăsurate în zonă, nu pun în pericol habitatele și speciile pentru care a fost desemnat situl.”-restricțiile într-un sit Natură 2000.

Lucrarea de față are ca scop dezvoltarea uneia din aceste direcții particulare de acțiune mai puțin cercetată și practicată, și anume conservarea speciilor rare și strict protejate, în vederea perpetuării și restabilizării efectivului de specii. Termenul de conservare nu implică o capturare a acestora sau o îngrădire a libertății, ba din contră, se pune accent pe studierea lor ÎN cadrul natural. Nicio cercetare a habitatelor naturale nu poate fi studiată de la distanță sau în medii artificial create în laboratoare pentru a fi sub stricta observație a savanților. Adevăratele rezultate apar în urma cercetărilor de teren, pentru că mediul unde habiteaza „subiectul” reprezintă acel „crime scene” plin cu dovezi.

Ținând cont de aceste aspecte, centrul pe care îl propun are la bază cele două modalități de operare: munca de teren și cea de laborator. În primă fază, cercetările se vor desfășura în cadrul zonelor unde se raportează probleme, sau unde se cunoaște o concentrație mare de specii rare (în urma documentării și a statisticilor realizate pe baza informațiilor (POZĂ HARTĂ), am constatat că un punct de interes și deasemenea, un habitat preferat de majoritatea viețuitoarelor în special al păsărilor, îl constituie Pădurea Letea, Pădurea Caraorman, zona lacului Razim și terenurile de-a lungul brațului Sulina). Drept urmare orice centru de cercetare care vizează studierea în deaproape a faunei Deltei, e de preferat să se afle în proximitatea acestor zone pentru un acces și intervenții cât mai rapide. Totuși singura modalitate de a ajunge peste tot, este pe apă, pentru că după cum știm, infrastructura rutieră în Deltă e slab dezvoltată, multe localități fiind accesibile doar cu barca. Astfel că în cadrul programului, această muncă de teren va fi facilitată de punerea la dispoziția cercetătorilor a unor „module-laborator” plutitoare care, datorită dimensiunilor ajustabile ……….pt a se putea strecura… reprezentă platformă mobilă pe apă, pentru deplasările de cercetare la fața locului…..camuflare în peisajVEZI CARTEA LUI LEACH CU CAMUFLAJ

Centrul va avea si o baza stabila, dar tot modulara, formata din 4 centre-laborator împarțite pe categoriile de specii, precum: un modul pentru păsări, un modul pentru mamifere, unul pentru reptile si insecte si un modul pentru pești. Ultimul modul (al 5-lea) va fi destinat în mare parte publicului si va reprezenta „centrul” de polarizare a întregului complex – locul unde se va stoca întrega informație din urma cercetărilor si analizelor. Nici chiar aceste modulele nu vor fi compacte, ci pot fi subdivizate în module mai mici care comunică între ele, în funcție de nevoia fiecăruia astfel: