Arhitectură – Timp – Societate

Arhitectură – timp – societate

Apariția și posibilitatea de dezvoltare a așezărilor omenești sunt fenomene ce au legătură cu evoluția umană și cu formarea civilizațiilor, acestea aflându-se în relații strans legate de mediul înconjurător și de configurația spațială a sitului pe care comunitățile umane formate de-a lungul timpului l-au ocupat.

Dezvoltarea comunităților a fost determinată de tipul de tehnologie utilizat de societatea umană. Așezările omenești s-au format în raport de unelte disponibile, procese și cunoaștere. Este adevărat, teritoriul constituie fundația naturală a existenței omului și a societății, atât în dimensiunea materială, cât și în cea spirituală. Din acest spațiu geografic se preiau materialele necesare vieții sociale.

Pentru Patrick Geddes “regiunea” era mai mult decât un obiect de cercetare, spațiul propus spre locuire urmând să constituie baza unei vieți sociale complete, acest lucru fiind susținut si de către Peter Hall în “Orașele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX”. Una dintre principalele preocupări ale arhitecților este dezvoltarea și susținerea unor proiecte arhitecturale care să nu intre în conflict cu natura, ci dimpotrivă, să ajute la protejarea și potențarea ei.

Prin celebra sa “Secțiune prin vale” (fig.1), Geddes susținea faptul că arhitectura unei societăți sănătoase trebuie să înceapă cu o analiză amănunțită a resurselor naturale ale cadrului destinat construirii, insistând astfel că fiecare regiune este unică în felul ei prin natura bogațiilor mediului din care provine.

Această credință împărtășește ideologiile Ruskin, și anume că fiecare spațiu trebuie să transmită ceva ocupantului sau pur și simplu privitorului, să se remarce prin calitățile sale, oricare ar fi acestea, să reușească să-și exprime specificitatea. Oamenii au nevoie de o societate care să le permită să se dezvolte în timp și să valorifice bunurile cu care au fost înzestrați, aceasta fiind calea spre evoluție.

Arhitectura nu a început cu megapolisuri si centre comerciale de mari dimensiuni; s-a plecat de la valorificarea resurselor naturale și exploatarea lor, acest fenomen permițându-ne astăzi, să ne bucurăm de clădiri moderne, la care societatea de acum câteva secole nu ar fi sperat. Toată această tranziție s-a realizat în timp, o dimensiune de care atât societatea, cât și arhitectura depind si vor depinde întotdeauna.

Legătura dintre teritoriu și societate este închegată și hotărâtoare pentru evoluția comunităților umane. Arhitectura a fost creată pentru o societate, s-a format în timp, ea existând, practic, de la începutul existenței umane, încă de când nu exista termenul de “arhitectură”. Acest lucru s-a datorat nevoii omului de a aparține unui spațiu și de a fi parte a unei comunități. Arhitectura a devenit, așadar, expresia vie a culturii unui popor și o parte integrantă a identității lui.

Această legătură urmează tiparul modelului culturalist. Se axează pe nevoile societății, pe ideea de grupare umană și de stabilirirea relațiilor interumane, dar și de realizarea unor conexiuni puternice între om si arhitectura pe care acesta o ocupă. De exemplu, Ruskin condamnă, în “Urbanismul. Utopii și realități“ a lui Francoise Choay geometrismul (făcând referire la monumentele din Edinburgh), dând drept exemplu așa-zisele “table de șah”, considerate de el a fi niște limitatori ai gândirii umane și a sufletului. Într-adevăr, arhitectura ce ne înconjoară este necesar să ne confere libertate, atât în gândire, cât și în manifestare, să ne facă să ne simțim în siguranță, să nu ne îngrădească, ci dimpotrivă, să ne ajute să ne fixăm noi orizonturi. Înțelegerea legăturilor formate între arhitectură, timp și societate merită să fie un subiect demn de luat in considerare și foarte bine aprofundat în formarea noastră în general, în special a viitorilor arhitecți.

Societatea poate fi caracterizată ca fiind o realitate autoperpetuantă, ce ocupă mereu același spațiu și care urmează, în general, pe parcursul întregii sale existențe, aceleași principii. Oamenii sunt formați spre a deveni membri ai unor grupuri cărora să le aparțină (familie, prieteni, loc de muncă) dar, în același timp sunt formați și pentru a întelege și cunoaște alte grupuri din care nu fac parte, însă cu care sunt nevoiți să comunice permanent (spitale, bănci). Numărul membrilor unei societăți nu contează atunci când ne referim la conceptul de spațiu “plin de viață” al lui Jan Gehl în “Orașe pentru oameni”. Important este ca spațiul în care s-a format societatea sa confere sentimentul de apartenență, de căldură, de popularitate. Un exemplu care să susțină acest lucru îl constituie faptul că o mână de oameni ce se află pe o uliță a unui sat creionează cu ușurință un tablou care atrage, care invită și care conferă armonie spațială. Pe de altă parte însă, metropolele lumii, cum sunt Chicago, New York, Londra sau Paris, au o populație mult mai însemnată decât multe alte societăți, însă ele nu pot fi considerate societăți cu adevărat deoarece nu dispun de unități sociale care să le susțină din interiorul lor. Ele depind, până la urmă într-o foarte mare măsură de societatea globală.

Membrii unei societăți au în comun diverse lucruri, se ghidează și conviețuiesc după anumite reguli stabilite de ei, fapt ce influențează comportamentul lor si determină formarea unor relații asemănătoare celor familiale în societatea din care fac parte. Acest lucru a făcut ca arhitectura să devină, practic, un instrument prin care societățile creează spațiile necesare pentru viața publică și privată a ocupanților acestora.

Pe lângă nevoia concretă de a locui, de funcționalitate și un anumit grad de confort pentru membrii societății, clădirile ce ne înconjoară sunt purtătoare ale unor valori și aspirații culturale înalte, devenind astfel o expresie a artei publice. În ceea ce privește domeniul artelor, arhitectura reușește să fie unică deoarece pune bazele unui cadru fizic, palpabil, pentru viața societății. Un mediu de o calitate ridicată este o caracteristică primordial pentru o societate civilă activă și funcțională.

Timpul în arhitectură este, de obicei, un concept bine-definit, este o dimensiune a naturii ce poate fi văzută, după cum urmează să prezint, ca o măsură a schimbării societății. Analizând un obiect de arhitectură ne putem da seama relativ ușor de perioada în care a fost creat. Unul dintre obiectivele acestei analize a relației între arhitectură, timp și societate este de a puncta anumite exemple de construcții ce au influențat, la momentul realizării lor, arhitectura și societatea vremii prin funcțiunile lor inițiale. Acestea, odată cu trecerea timpului, și-au schimbat total funcțiunea, ne mai răspunzând cerințelor funcționaliste de odinioară, urmând să devină obiecte de arhitectură pe care le putem aprecia doar din punct de vedere estetic.

Un exemplu de monument architectural care, deși inițial a avut o funcțiune bine stabilită, de care societatea vremii avea mare nevoie il reprezintă Arenele Luteției din Paris, un loc construit în primul secol al erei noastre. Arenele erau cândva loc de adunare pentru spectacole și evenimente sportive. Amfiteatrul a fost cândva una dintre cele mai mari structuri de acest tip construite vreodată de romani. Cu timpul însă, acest colos architectural ce putea găzdui aproximativ 15 000 de spectator a fost înghițit de pământ, urmând să fie redescoperit în secolul XIX. Arenele Luteției fac acum parte dintr-un parc public, având exclusiv funcțiune estetică.

Concluzia este că în centrele istorice timpul parcă îmbătrânește obiectele de arhitectură ce au dăinuit o lungă perioadă de timp. Chiar dacă inițial acestea răspundeau cu succes cerințelor funcționaliste ale societății acelor vremuri, ulterior ele devin doar niște puncte de atracție turistică, pierd în totalitate caracterul funcționalist de odinioară, rămân apreciate doar pentru trecutul istoric glorios și, bineînțeles, pentru calitățile de ordin estetic. Aceasta este una dintre consecințele dureroase în arhitectură ale trecerii timpului și ale schimbarilor societății.

Acest fenomen de îmbătrânire, însă, nu trebuie perceput întocmai ca în cazul Arenelor Luteției. De exemplu, planul lui Haussmann al organizării urbanistice a Parisului a reformat arhitectura pariziană, arhitectură ce dăinuie și în prezent, și nu numai că dăinuie, dar a și inspirat arhitectura altor orașe europene ca și Bucureștiul sau Clujul. Prin schimbările sale, Haussmann a înlocuit mare parte din orașul medieval de odinioară (fig.2), estimându-se că el a transformat aproximativ 60% din clădirile Parisului în cele mai mici detalii. A creat culevarde lungi (fig.3), cu perspective spre monumente ca și Arcul de Triumf sau Opera Garnier.

Aceste schimbări au ajutat și îmbunătățit imaginea urbană, oferind posibilitatea atât locuitorilor, cât și trecătorilor să beneficieze de perspective plăcute asupra importantelor monumente ale orașului. Acest fenomen a făcut posibilă dezvoltarea relațiilor sociale între locuitori, bulevardele oferind acum spații de întâlnire, invitând, practic, la discuție și socializare. Moralul utilizatorului a crescut, ținând cont de schimbările în bine făcute: largirea spațiilor de circulație, asigurarea unor spații destinate promenadelor, amplasarea de zone verzi.

Un alt exemplu de monument arhitectural, mult mai recent, care pe parcursul existenței sale și-a modificat funcțiunea de bază este O2 Arena din Londra. Aceasta a fost construită la sfârșitul secolului al XX-lea cu scopul de a fi folosită drept sală de expoziții, în vederea sărbătoririi noului mileniu. După o serie de modificări, acum această arenă cu un aer foarte contemporan este una dintre cele mai cunoscute săli de concert din întreaga lume, clădirea readaptându-se noilor cerințe ale societății pe care o deservește. Acesta este un caz fericit de reconversie spațială, fenomen ce ar trebui preluat pentru toate clădirile ale căror funcțiuni nu mai sunt actuale.

Secolul XX aduce cu el înființarea de noi așezări urbane de o amplitudine nemaiîntâlnită față de ceea ce cunoștea societatea la acel moment și marchează o etapă importantă atât în istoria arhitecturii, cât și în ceea ce privește societatea. Acest fenomen nu a uimit doar prin dimensiunile spațiale uriașe, ci și prin intervalul de timp foarte scurt în care s-a realizat. Un exemplu care susține acest fenomen îl reprezintă perioada de glorie arhitecturală a Rusiei comuniste, fostul URSS, perioadă ce s-a desfasurat între anii 1917 și 1989, timp în care s-au construit peste 1500 de orașe, acestea reprezentând, un deceniu mai târziu, mai mult de jumătate din numărul total de orașe din fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste. Acest fenomen nu a fost prezent doar în această parte a continentului, el făcându-și simțită prezența pretutindeni.

În concluzie voi aduce în discuție tema trecerii arhitecturii românești prin filtrul timpului și a schimbărilor societății. Cercetarea spațiului arhitectural și social în România ultimei jumătăți de secol a stat sub semnul profundelor schimbări ale mediului politic și economic. Din păcate, în ciuda unui început promițător la începutul secolului, cand atât analiza urbanistică, cât și cea socială erau in pas cu cele europene, comunismul a reușit să producă o ruptură puternică între arhitectură și omul ce o utilizează. În acest fel urbanismul a devenit un instrument de lucru subordonat unor credințe politice, și nu societății pentru care a fost creat. Acest fenomen a afectat profund dezvoltarea noastră, atât din punct de vedere arhitectural, cât și social, nerămânându-ne prea multe obiective cu care să ne mândrim. Faptul că această etapă s-a încheiat ar trebui să ne încurajeze să privim într-o altă manieră viitorul arhitecturii în România. Mediul construit din orașele și satele României, peisajele rezultate reflectă cel mai bine dar, totodată, într-un mod grav, felul cum arhitectura și, bineînteles, arhitecții, abordează responsabilitățile lor față de moștenirea istorică, față de identitatea culturală și caracterul durabil al cadrului în care trăiește o întreagă societate.

Se impune așadar lansarea unui proces, a unui șir de acțiuni care să ne pregătească pentru noile exigențe cărora arhitectura este chemată să le rezolve și la care statul și instituțiile acestuia trebuie să participe.

Expresie a valorilor estetice, culturale și sociale, crearea arhitecturii, de orice ordin ar fi ea, a dus la satisfacerea și împlinirea necesităților economice și sociale ale populației, dar și la exploatarea potențialului tehnologic. În zilele noastre, arhitectura se confruntă cu schimbări mari în ceea ce privește conceptul de durabilitate al clădirilor și, din fericire, se pune mai mult accent pe responsabilitățile noastre față de patrimoniul cultural moștenit, față de păstrarea și protejarea mediului, a tradițiilor, a identității noastre ca popor, conținute în edificiile, tehnologiile și meșteșugurile moștenite de la strămoșii nostri. Ar trebui să prețuim și să investim mai mult în clădirile de patrimoniu, să respectăm mai mult tradiția orașului și să nu simțim neapărat nevoia de a construi ceva nou pentru a ne bucura de un oraș modern. O clădire veche, reabilitată corespunzător, se poate integra cu ușurință în imaginea urbana a unei metropole moderne.

fig.1: “Secțiune prin vale” a lui Patrick Geddes;

fig.2: Paris, înainte de Haussmann; fig.3: Paris, după Haussmann.

Surse bibliografice:

Choay, Francois, (2002).Urbanismul, utopii si realitati, Ed. Paideia, Bucuresti;

Hall, Peter.(1999)Orașele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, Editura ALL, București;

Gehl, Jan.(2012)Orașe pentru oameni, Editura Igloomedia, București;

Braudel, F.(1985) Timpul lumii, Ed. Meridiane, București.

.

Fundătură Mateiuc Roxana

Facultatea de Arhitectură „G.M.Cantacuzino” Iași

An IV, semian A, 2015-2016