ARHITECTURA TERAPEUTICĂ ÎN CONTEXTUL REABILITĂRII PSIHOLOGICE [308171]

Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București

Facultatea de Arhitectură 2017

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ARHITECTURA TERAPEUTICĂ ÎN CONTEXTUL REABILITĂRII PSIHOLOGICE

Student: [anonimizat]: arh. Ștefan Bâlici

CUPRINS

Argument……………………………………………………………………………………………………………5

Obiective……………………………………………………………………………………………………………7

Metode de cercetare…………………………………………………………………………………………….7

Plan de idei…………………………………………………………………………………………………………7

Cuvinte cheie…………………………………………………………………………………………………….10

1. [anonimizat]……………………………………………………………………..11

2. Problemele instituțiilor sanitare existente și

a modalității lor de funcționare

2.1 Patologia arhitecturii spitalicești…………………………………………………………………….14

2.2 Ineficiența practicilor psihoterapeutice în

contextul sistemului sanitar românesc………………………………………………………………….15

2.3 [anonimizat]…………………………………………………………………………………….15

3. Terapia expresivă

3.1 Terapia prin pictură și modelaj………………………………………………………………………16

3.2 Terapia prin teatru………………………………………………………………………………………..17

3.3 Terapia prin dans………………………………………………………………………………………….17

3.4 Terapia prin muzică (Meloterapia)…………………………………………………………………19

4. Rolul terapeutic al arhitecturii

4.1 Rolul arhitecturii în terapie…………………………………………………………………………….21

4.2 Înțelegerea stimulării simțurilor umane…………………………………………………………..21

4.3 Efectele terapeutice ale elementelor de atmosferă……………………………………………22

4.4 Proprietățile terapeutice ale arhitecturii în viziunea lui

Christopher Alexander…………………………………………………………23

4.4.1. Definiția ordinii………………………………………………………………………………24

4.4.2. Teorii despre “Întreg” și “Centre”……………………………………………………24

4.4.3. Cele 15 proprietăți fundamentale………………………………………………………25

5. [anonimizat]

5.1 Scurt istoric………………………………………………………………………………………………….40

5.2 Contextul actual……………………………………………………………………………………………40

6. Studii de caz

6.1 [anonimizat], Elveția………………………………………………………………42

6.2 [anonimizat], Olanda…………………………………………………………43

7. Concluzii………………………………………………………………………………………………………44

8. Bibliografie…………………………………………………………………………………………………..45

8.1 Webografie………………………………………………………………………………………………..46

8.2 Surse imagini……………………………………………………………………………………………..47

Argument

Societatea contemporană este caracterizată de un ritm din ce în ce mai alert, un ritm ce presupune desfășurarea unor multitudini de activități cotidiene ce pot duce la epuizarea fizică și mentală a indivizilor. Cantitatea enormă de informații cu care suntem supradozați zilnic, traiul într-un mediu tot mai aglomerat cumulat cu necesitatea unei evoluții pe plan profesional și satisfacerea unor nevoi pecuniare sunt factori generatori de stres ce ne afectează sănătatea mentală și contribuie la apariția unor patologii psihologice.

Un exemplu concludent în acest sens este depresia, una dintre cele mai comune boli mentale care conform Organizației Mondiale a Sănătății afectează peste 350 de milioane de oameni. Statistic vorbind este sursa principală de dizabilitate având în vedere numărul total de ani pierduți la nivel global din cauza acestei afecțiuni. Un simplu exercițiu de imaginație ne poate dezvălui magnitudinea acestui fenomen: dacă fiecare individ diagnosticat cu depresie este afectat o singură zi pe an rezultă o pierdere totala de aproape un milion de ani în termeni de productivitate. În România depresia, supranumită și “boala secolului 21”, afectează aproximativ 10% din populație.

“Netratată la timp, depresia poate duce la sinucidere, iar anual numărul persoanelor care au ales să-și pună capăt zilelor ajunge la un million, în lume.”În acest context, psihologii trag un puternic semnal de alarmă și consideră că un tratament aplicat din timp poate opri boala să escaladeze în forma sa cea mai gravă – dorința de sinucidere sau chiar sinuciderea.”

Însă depresia nu este singura boală psihică ce afectează segmente tot mai largi ale societății contemporane, menționând aici: tulburările de personalitate (paranoidă, schizoidă, antisocială, instabilă emoțional), tulburări ale dispoziției (tulburare afectivă bipolară), psihoze (schizofrenia) etc. Având în vedere aceste aspecte devine clar că un număr tot mai mare de indivizi au un stil de viață nociv pentru sănătatea lor mentală. Din păcate conștientizarea acestor probleme este limitată în țara noastră, ceea ce reduce semnificativ accesul la tratamente specializate. Putem vorbi aici de o ignoranță contagioasă ce se manifestă printr-o neglijență atât față de noi înșine cât și față de tot ceea ce ne înconjoară. Dincolo de nivelul microsocial (individul) în care se manifesta aceste boli trebuie luat în considerare și aspectul macrosocial deoarece buna funcționare a comunităților este dependentă de randamentul membrilor săi. Astfel, dacă o societate este deficitară în grija față de indivizi, inevitabil această atitudine se va manifesta pe mai multe planuri. Mă refer aici mai ales la ceea ce am putea numi o lipsă acută de interes față de locurile în care trăim. Putem vorbi de un efect secundar al unei patologii colective. Când din ce în ce mai mulți oameni dau greș în a-și purta singuri de grijă, cum ar putea ei să fie preocupați de clădirile din jurul lor?

Octavian Paler descrie în “Viața pe un peron”, într-un stil beletristic dar în același timp veridic această neglijență și ignoranță a societății contemporane: „Trăim sub o crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim. […]Lumea e plină de măști de sticlă. Te uiți și nu le vezi.[…]Aceste măști nu se văd. Dar opriți-vă și țipați, cereți ajutor, amenințați. Imediat veți observa măștile de sticlă. Figurile rămân impasibile, fiecare își vede de viața sa, sub clopotul său de sticlă.”

Acest tip de atitudine formată pe parcursul mai multor decenii reprezintă astăzi cauza ignoranței ce ne determină să plecăm ochii când cineva are nevoie de ajutor sau ne împinge să mergem pe o rută ocolitoare când o clădire care cândva ne amintea de copilărie urmează să fie dărâmată pentru a face loc inca unui mall. Ne complacem într-o situație în care nu putem abandona libertatea individuală pentru a contribui la un plan colectiv benefic pentru toți, un plan în care aportul fiecăruia contează. Așa cum am evidențiat în rândurile de mai sus, neglijența societății se manifestă cel mai vizibil față de oameni și arhitectură. Având în vedere faptul că arhitectura este realizată de către oameni pentru oameni, relația dintre indivizi și arhitectură trebuie conștientizată la un nivel mult mai profund decât percepția utilitaristă cu care am fost obișnuiți până acum.

În acest sens am ales să reunesc cele mai defavorizate categorii din fiecare situație. Pe de o parte sunt clădirile care și-au pierdut în timp idealul și funcțiunea inițiala, datorită unei multitudini de factori, și care au avut de suferit în urma absenței unei recondiționări. Chiar și în cazurile fericite în care recondiționarea a fost făcută, de multe ori valoarea patrimonială a respectivelor clădiri a fost afectată de modul necorespunzător în care s-au desfășurat lucrarile. Clădirile vechi trebuie percepute dincolo de valoarea lor imobiliară căci “acestea reprezintă mărturii ale istoriei și identității noastre naționale și trebuiere integrate și adaptate la funcțiuni și utilzări actuale, plecând de la existența lor inițială.”

Pe de altă parte, acest proces de neglijare intenționată sau neintenționată se resimte și asupra persoanelor bolnave/instabile psihic, mai ales pentru că acestea nu își pot asigura un trai sănătoas și sigur fără ajutorul unor persoane calificate. Din păcate este bine cunoscut faptul că în România persoanele cu probleme de sănătate mintală sunt defavorizate, fiind supuse unui proces de stigmatizare, discriminare și marginalizare ce continuă chiar și după ce respectivele persoane s-au vindecat: „Populația nu aplică cu ușurință eticheta „boală mintală”, însă, cel puțin la nivelul mentalului colectiv, în România, o persoană care a suferit de boli mintale, chiar dacă s-a vindecat, trebuie să facă față unor situații de devalorizare și discriminare mult mai numeroase și mai severe decât în țări precum Germania, Rusia sau Slovacia.”

Aceste două aspecte ce fac parte din aceeași paradigmă, rămân neajutorate sub privirile lumii care se dezvoltă și evoluează într-un ritm prea rapid. În timp ce noi clădiri apar, cele vechi (care atestă cu adevărat istoria) dispar încet, lăsate întâi să se degradeze îndeajuns de mult încât să nu mai poată fi restaurate, ca apoi să fie demolate pentru a face loc dezvoltatorilor imobiliari.

Din păcate, numărul de persoane care au nevoie de consultanță psihologică sau psihiatrică, la fel ca și numărul clădirilor care sunt pe punctul de a se dărâma, crește direct proporțional cu ritmul dezvoltării mediului in care se află. Astfel consider că trebuie făcut ceva în acest sens pentru că din punct de vedere arhitectural nu putem evolua natural fără o istorie, iar din punct de vedere social este datoria noastră să ajutăm și să reintegrăm această categorie de oameni.

Obiective

Proiectul presupune dezvoltarea serviciilor de îngrijiri comunitare complexe specializate în favoarea includerii sociale a adulților cu probleme psiho-sociale pentru a reduce marginalizarea socială și stigmatizarea acestora prin crearea unui centru de recuperare și reabilitare prin terapii expresive.

Se propune restaurarea și conversia Palatului Ghica-Blaremberg din Caciulati și a serei adiacente acestuia, reamenajarea spațiilor exterioare și o inserție. Potențialul sitului este astfel valorificat fără a dăuna monumentelor existente, iar în același timp sprijină viziunea realizării unui centru de reabilitare psiho-socială prin artă și meșteșuguri pentru persoanele cu probleme neuropsihice.

Metode de cercetare

Dată fiind natura proiectului, metodologia de cercetare este una calitativă. În acest sens am optat pentru o abordare fenomenologică deorece tematica acestei lucrări implică înțelegerea unor procese terapeutice contextuale. Mă refer aici la analiza/interpretarea dialogului dintre practicile terapeutice și spațiile în care acestea se desfășoară. Această interacțiune presupune un discurs spațial emergent deoarece atât tehnicile terapeutice analizate cât și conceptul teoretic de biofilie pe care mi-am fundamentat studiul sunt destul de recente. În privința modalităților de documentare pentru această lucrare am adoptat o procedură plurivalentă ce a presupus studierea cărților și revistelor de profil, a articolelor și a informațiilor online cu privire la acest subiect, cercetarea proiectelor asemănătoare, consultarea specialiștilor din domeniul psihiatriei și analiza practicilor terapeutice ce urmează a fi dezbătute.

Plan de idei

1. Relația Om – Mediu înconjurător

Preocuparea pentru arhitectură nu a fost niciodată scutită de suspiciuni. O multitudine de personalități cunoscute au respins cu dispreț orice preocupare pentru latura estetică a arhitecturii, considerând că fericirea sufletească este independentă de contextul material în care indivizii trăiesc. Această perspectivă este antagonică conceptului de biofilie care presupune o relație de reciprocitate între om și mediul ce îl înconjoară. Lucrarea de față propune aplicarea conceptului de biofilie în domeniul psihoterapiei, încercând astfel să evidențieze importanța cadrului spațial în care se desfășoară astfel de activități. O temă ce va fi dezbătută în următoarele capitole este ideea unui dialog coerent între terapie-om-mediu și discursul spațial ce derivă din această interacțiune.

2. Problema instituțiilor sanitare existente și a modalității lor de funcționare

Atunci când ne referim la practici medicale, cel mai adesea ideea de ambient se rezumă strict la elementele necesare desfășurării respectivelor activități. Această abordare utilitaristă se regăsește și în majoritatea instituțiilor în care se realizează reabilitarea psihologică, acestea fiind reprezentate printr-o arhitectură austeră, lipsită de personalitate, căldură și grijă. O arhitectură care irită toate simțurile umane și determină indivizii să stea la distanță. Față de aceaste procese de sterilizare estetică au existat reacții vehemente astfel încât “asemenea eforturi încăpățânate de a disprețui experiențele vizuale au fost, totuși, contracarate intotdeauana de tentative la fel de consecvente de a modela lumea materială în scopuri estetice.”

Din acest acest clivaj ideologic și estetic a apărut noțiunea de arhitectură terapeutică ca răspuns la necesitățile contemporane din mediul sanitar: “termenul de arhitectură terapeutică a evoluat într-un concept recunoscut ca fiind o reacție împotriva austerității instituțiilor moderne de tratament. Acest concept îmbrățișează viziunea unei arhitecturi bine proiectate, care să încurajeze vindecarea și bunăstarea oamenilor”.

3. Terapiile expresive

Termenul de art-terapie a apărut la sfârșitul anilor ’40 și a fost folosit de către artistul Adrian Hill (Marea Britanie) și psihologul Margaret Naumberg (S.U.A.) pentru a descrie domeniul acestora de activitate.

Art-terapia trebuie înțeleasă ca o desfășurare hermeneutică a patologiei unui pacient în care “se pleacă de la premisa că procesul creativ poate avea rol de exteriorizare a conflictelor, a tensiunilor interioare, facilitând surmontarea cu ușurință a experiențelor traumatice, adaptarea la stres, exprimarea liberă a pacientului prin intermediul metaforelor și simbolurilor.“ Astfel, prin diverse tehnici de pictură, desen, modelaj, sculptură, dans sau terapie prin teatru, indivizii își pot activa potențialul creativ cu scopul de a-și explora și de a-și înțelege mai bine emoțiile și sentimentele.

4. Rolul terapeutic al arhitecturii

Când ne referim la rolul terapeutic al arhitecturii nu facem referire neapărat la o practică terapeutică indusă prin elemente arhitectonice. Ar fi pueril să credem că putem trata o afecțiune precum depresia prin admirarea unor edificii. Veleitățile terpeutice ale arhitecturii se manifestă prin crearea unui spațiu propice vindecării, un spațiu capabil să genereze o atmosferă plăcută prin stimularea echilibrată a simțurilor. Putem discuta aici de luminozitate, compoziția spațială, cromatică, materialitate, acestea fiind elemente ce pot contribui la o stare de siguranță și relaxare atât de necesară în practicile terapeutice.

Despre modul de experimentare a spațiului, a arhitecturii și corespondența sa cu percepția senzorială s-au făcut experimente și s-au formulat teorii care încurajează percepția spațiilor prin intermediul simțurilor primordiale.

Procesul de vindecare depinde de anumite molecule cerebrale care sunt capabile a ne genera o “percepție internă”, printr-o combinație de semnale care ne permit să percepem mediul înconjurător prin intermediul simțurilor. Reacțiile noastre la împrejurimi stimulează în mod inconștient sistemul nostru imunitar și astfel catalizează procesul de vindecare.

5. Palatul Ghica-Blaremberg

Situl se află în nordul județului Ilfov, pe malul de sud al lacului Cociovaliștea, la aproximativ 30 km de București. Acesta beneficiază de o amplasare favorabilă într-un cadru natural bine dezvoltat fiind înconjurat de spații verzi, limitat de lac la nord si având în apropiere atât zone naturale protejate cât și situri arheologice.

De asemenea, situl studiat este o zonă aflată în protecția patrimoniului având prezent pe teritoriul său Palatul Ghica-Blaremberg și Biserica Adormirii Maicii Domnului, declarate monumente istorice de importanță națională.

Istoria ansamblului împreună cu cadrul natural dau naștere unui spațiu cu un potențial adecvat activităților de odihnă, relaxare, recreere ce pot avea și beneficii terapeutice.

6. Studii de caz

Pentru a putea recunoaște arhitectura ca pe un remediu terapeutic prin expresivitatea sa (redată prin volumetrie, lumină, umbră, culoare, materialitate), am ales să studiez exemple care antrenează stimularea simțurilor umane. Am extras două studii de caz care abordează această psihologie a spațialității și materialității având ca scop selectarea anumitor principii și integrarea aceastora în proiectul de diplomă.

7. Concluzii

Am abordat această temă a arhitecturii terapeutice ca un răspuns la clădirile austere destinate terapiei din România. Înglobând principiile terapiei prin artă și meșteșug într-o arhitectură istorică (calitativă) am dorit să obțin niște spații în care oamenii să se poată relaxa și își poată găsi confortul psihic astfel încât să pună bazele unui proces de vindecare. În acest sens un complex arhitectonic precum Palatul Ghica-Blaremberg trebuie înțeles ca o zonă-subiect și nu ca o zonă-obiect așa cum sunt considerate majoritatea instituțiilor de sănătate publică din România. Vorbim de un spațiu cu o memorie istorică stratificată și bine sedimentată în comunitatea locală, caracteristici comune arhitecturii istorice. Astfel de spații înglobează foarte natural ideile de echilibru, stabilitate, continuitate în structurile lor, ceea ce le conferă un grad înalt de compatibilitate cu tehnicile terapeutice discutate în această lucrare.

Cuvinte cheie

Reabilitare psihiatrică Biofilie Terapii expresive Atmosferă

REABILITARE PSIHIATARICĂ – totalitatea intervențiilor medicale, psihoterapeurice și de suport social ce se aplică integrat, continuu/ discontinuu, dar diferențiat în raport cu etapa de evoluție, gravitatea și tipul de tulburare, având drept scop, în primul rând, prevenirea bolii și apoi susținerea efortutilor persoanei cu dizabilități psihice în complexul proces al recuperării, oferind acestuia posibilitatea de a munci, de a trăi în comunitate, de a se bucura de o viață socială într-un ritm propriu, dar realist, într-o atmosferă de respect, suport, încredere și speranță.

BIOFILIE –  Ipoteza biofilică sugerează că ființele umane au o tendință înnăscută de a căuta legături cu mediul înconjurător sau cu alte forme de viață. Fenomenul este definit în 1984 de Edward O.Wilson astfel: ”căutarea subconștientă a conexiunilor cu tot ceea ce este viu” . În societatea modernă acest fenomen a luat amploare și a început să fie adoptat de numeroase domenii, arhitectura fiind unul din ele. Christopher Alexander aprofundează acest fenomen, iar în 2003 publică primul volum din seria sa dedicată acestei teme ”The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of the Universe”. În studiile sale acesta încearcă să explice cât de importantă este relația om-arhitectură-mediu înconjurător.

TERAPII EXPRESIVE – tratamente ce implică folosirea artelor vizuale, scrierii creative, teatrului, dansului, psihodramei, muzicii și literaturii, fie în contextul psihoterapiei clasice sau consilierii psihologice, fie ca terapii propriu-zise, pentru a ușura schimbarea, comunicarea, rezolvarea problemelor și dezvoltarea abilităților  interpersonale și a spori bunăstarea mintală a persoanelor de toate vârstele. Aceste terapii încurajează individul să își exprime gânduri, sentimente, emoții și experiențe prin intermediul imaginilor, sunetelor, mișcării, simbolurilor, jocurilor de rol, metaforelor etc.

ATMOSFERA – În viziunea lui Peter Zumthor atmosfera poate fi definită drept o categorie estetică ce implică sensibilitate emoțională. Astfel atmosfera ne permite să înțelegem arhitectura trecând peste bariera fizică ce ne oferă o experiență la nivelul senzorialului, pe care o simțim cu întregul corp. Acest lucru ne face să căpătăm o cunoaștere spațială completă ce implica un “sentiment al prezenței”, bunăstare, armonie și frumusețe.

1.Relația om-mediu înconjurător

Este de la sine înțeleasă nevoia omului de a stabili relații cu mediul său de existență. Procesele psihologice umane ne-au ajutat să interacționăm și să ne adaptăm la mediul înconjurător. Această interacțiune este determinată de însăși natura umană: răspunsul final al rețelei noastre neuronale în conformitate cu stimuli externi cum ar fi câmpurile informaționale prezente în cadrul natural. Începuturile ne-au determinat să modificăm mediul înconjurător astfel încât să ne creăm un simplu adăpost, satisfăcându-ne astfel nevoile primordiale.

În mod inconștient umanitatea a construit timp de milenii clădiri și orașe fără a conștientiza aceaste procese neuronale de natură biologică și psihologică. Pe măsură ce am evoluat am început să adaptăm spațiul astfel încât să ne satisfacă mai mult decât instinctul de supraviețuire. În timp locuința a evoluat din adăpost într-o extensie a idealurilor umane. Arhitectura s-a transformat dintr-un simplu meșteșug într-o disciplină academică.Astfel putem discuta despre apariția unei arhitecturi din ce în ce mai complexe ce reflectă evoluția cognitivă a oamenilor.

Odată cu progresul tehnologic și industrializarea recentă, încercând materiale și tehnologii noi, putem spune că arhitectura s-a reinventat ca o disciplină nouă, detașată de propria sa evoluție, generând astfel un clivaj între om și cadrul natural cu care acesta era obișnuit. În opoziție cu acest fenomen se află conceptul de biofilie care propune o schimbare de paradigmă în ceea ce privește relația om-mediu.

Aplicată în arhitectură, biofilia promovează ideea conform căreia ființele umane realizează conexiuni fizice și psihologice mult mai puternice cu structurile complexe organizate într-un mod coerent decât cu cele minimaliste sau complexe și dezorganizate. Acest lucru se datorează unor asocieri pe care le realizăm în mod inconștient între structurile complexe organizate și cadrul natural în care am evoluat. Termenul de biofilie însăși înseamnă dragoste pentru mediul înconjurător și a fost utilizat pentru prima oară de sociologul german Erich Fromm pentru a descrie o orientare a ființelor către orice este viu și vital. Conceptul a fost mai târziu dezvoltat de Edward O. Wilson care a definit biofilia ca fiind o “nevoie de a te afilia cu alte forme de viață”. Această percepție a vieții se resimte în anumite structuri și locuri ce aparțin spațiului construit.

Astfel teoria biofilică pretinde că ființa umană își găsește confortul psihologic într-o arhitectură care preia anumite elemente din cadrul natural. Sistemul nostru neuro-psihic este obișnuit cu paternurile informaționale pe care le primea cândva din complexitatea naturii. Așadar nu este surprinzător faptul că suntem afectați biologic de calitatea informației preluată din mediul înconjurător.

Numeroase experimente realizate pe animale, plasate în medii diferite au concluzionat că animalele care au fost expuse unui mediu mai bogat în informație au dezvoltat o capacitatea cerebrală și o inteligență mai ridicate. Un studiu realizat de Judith Heerwagen a demonstrat că animalele din grădinile zoologice care sunt plasate în spații minimaliste tind să fie mult mai izolate, antisociale și câteodată nevrotice. Odată ce aceste spații au devenit mai naturale și mai stimulante, comportamentul animalelelor a început să se schimbe, prezentând manifestări mult mai sănătoase.

Într-un mod similar și copii sunt afectați de habitatul în care trăiesc. În 1994, în urma unui studiu realizat de Carnegie Task Force, s-a confirmat faptul că spațiile minimaliste (cele care sunt lipsite de orice experiență senzorială) pot compromite permanent dezvoltarea intelectului copiilor. Putem astfel concluziona că influența mediului înconjurător continuă și în perioada adultă a vieții.

„O cameră urâtă poate coagula toate bănuielile nostre ca viața ar fi incompletă, în timp ce una scăldată în soare, decorată cu plăci de calcar galbene ca mierea, poate susține tot ce e plin de speranță în noi.”

Așadar o arhitectură necorespunzatore poate conduce către o patologie neuro-psihică și emoțională. Metodele contemporane de cercetare au introdus în domeniul sănătății conceptul avansat de design bazat pe dovezi (evidence based design) pentru a sprijini procesul medical global pentru orice categorie de pacienți. Acest concept explorează și înregistrează efectul benefic al spațiilor care au un design menit să sprijine recuperarea pacienților. De exemplu, s-au făcut studii în care au fost analizate nivele de durere, stările de spirit, până și dozajul medicației raportate la tipul de spațiu care a găzduit pacienții. În anul 1984, psihologul Roger Ulrich a descoperit cum un singur factor precum fereastră a contribuit la bunăstarea pacienților dintr-un spital. În timp ce acesta studia pacienții care se recuperau din operații, a observat cum cei expuși unui peisaj natural (prin intermediul ferestrelor) se vindecau mult mai repede și nu mai aveau nevoie de atât de multe sedative comparativ cu cei ce se recuperau în saloane fără ferestre.

Putem astfel discuta de un dialog dintre om și mediul înconjurător, un dialog care a existat în permanență, chiar dacă nu a fost mereu conștientizat. În realitate se pare că oscilăm între dorință de a ne stăpâni simțurile, de a deveni indiferenți la mediul ce ne înconjoară (datorită unor factori induși de societate) și impulsul contradictoriu de a afla în ce măsură sunt identitățile noastre conectate de locurile în care trăim și cum se pot schimba odată cu acestea. Un exemplu concludent în acest sens este oferit de psihanalistul Sigmund Freud atunci când amintește în eseul său „Despre tranziție” de o plimbare pe care a realizat-o împreună cu poetul austriac Rainer Maria Rilke în Munții Dolomiți. În timp ce Freud admiră natura fiind fascinat de frumusețea din jurul său, Rilke a stat toată călătoria tăcut, având privirea în pământ. Freud susține că poetului îi era imposibil să ignore „ că toată frumusețea era menită să piară, că urma să dispară la sosirea iernii, ca toată frumusețea umană și toată frumusețea pe care omul a creat-o sau o poate crea”.

Din acest exemplu reies două viziuni divergente în ceea ce privește relația dintre om și mediu. Pe de o parte avem concepția lui Freud legată de aprecierea lucrurilor atrăgătoare, care indiferent de fragilitatea acestora era percepută de acesta ca fiind un semn de sănătate psihică, în timp ce lui Rilke mediul înconjurător îi inducea o stare de angoasă generată de efemeritatatea acestuia. Astfel putem vorbi de o subiectivitate în percepție ce poate reflecta fie stări sau sentimente pozitive, fie opusul.

Mai mult, această subiectivitate în percepție poate deveni o sursă de frustrare în momentul în care etaloanele estetice propuse de societate nu coincid mereu cu nevoile psihologice ale oamenilor. Faptul că indivizii sunt determinați să accepte și să aprecieze anumite standarde de frumusețe cu care nu sunt neapărat de acord reprezintă o manifestare a dorinței/nevoii de a se integra în comunitățile în care trăiesc.

Progresul tehnologic și arhitecții seduși de apariția unor materiale noi au dat naștere unui etalon nou de estetică arhitecturală. Brusc geometria, proporțiile, ornamentele folosite în arhitectură tradițională au devenit surse de critică ale arhitecților Mișcării Moderniste. Aceștia doreau case care să vorbească despre un viitor ce promitea viteză și tehnologie, democrație și știință. Prin sfidarea stilurilor arhitectonice anterioare, încercând să-și susțină viziunea, aceștia au creat o ruptură între om și mediul înconjurător. Spațiile ce au urmat să fie construite într-un stil brutal și minimalist au generat multe sentimente de înstrăinare și dezorientare și au dat naștere unui curent ce stă la baza arhitecturii pur funcționaliste contemporane. În această categorie putem încadra cu ușurință și instituțiile publice de sănătate.

2. Problemele instituțiilor sanitare existente și a modalității lor de funcționare

2.1 Patologia arhitecturii spitalicești

Progresul tehnologiei și al științei medicale venite odată cu secolul XXI în combinație cu o arhitectură care a dorit să fie cât mai rațională, funcțională și eficientă au dat naștere unor spații austere care au înstrăinat și dezorientat mulți pacienți. Deși ne confruntăm cu un număr tot mai mare de pacienți care prezintă afecțiuni psihice, datorită condițiilor de stres în care trăim, nu există spații care să se conformeze nevoilor acestor oameni. În România, grija față de oamenii cu astfel de afecțiuni psihologice se materializează în două forme: instituția publică sau privată și cabinetele particulare de psihologie sau psihiatrie.

Instituțiile publice și private din România care au ca scop tratarea bolilor psihice sunt caracterizate de o arhitectură minimalistă, strict funcționalistă care a generat multe stări de înstrăinare. Aceste clădiri au fost construite rapid, cu materiale ieftine, iar scopul lor era să fie eficiente pentru funcțiunea pe care aveau să o găzduiască, fără a lua în calcul componenta umană. Spații albe predominate de suprafețe de metal, sticlă, porțelan și plastic au fost și încă mai sunt asociate într-un mod greșit cu un mediu antiseptic. Din păcate în multe cazuri suntem supuși expunerii la aceste zone chiar dacă toate simțurile ne sugerează să păstrăm distanța. Simpla reconstituire a unei vizite la spital creează deja o senzație neplăcută ce ne cuprinde, care de fapt exprimă experiența pe care o avem cu mediul medical, de la miros, lumină, spații și oamenii pe care îi întâlnim acolo, aceste lucruri produc aceleași sentimente și disconfort.

În cartea sa, „Arhitectura fericirii”, Alain de Botton aduce în discuție problematica spațiilor cu care trebuie să ne confruntăm datorită anumitor circumstanțe fără a putea interveni asupra acestora: „Dar sensibilitatea față de arhitectură are și aspecte mai problematice. Dacă o cameră poate modifica modul în care ne simțim, dacă fericirea noastră depinde de culoarea pereților sau de forma unei uși, ce se va întâmpla cu noi în majoritatea locurilor pe care suntem siliți să le privim și în care trebuie să trăim?.”

Juhani Pallasma vorbește în cartea sa „The Eyes of the Skin”17 despre necesitatea de avea o arhitectură mai senzorială, ce poate valorifica toate simțurile. În prima parte a acestei cărți aceasta condamnă arhitectura contemporană, care evoluând odată cu progresul tehnologic a devenit impersonală și abstractă, dând astfel naștere la un efect de înstrăinare: „Inumanitatea arhitecturii și a orașelor contemporane poate fi percepută ca un dezechilibru al sistemului nostru senzorial datorită neglijenței manifestate față de corpul și simțurile noastre. Experiența ascendenta a alienării, detașării și solititudinii în lumea tehnologică de astăzi poate fi, de exemplu, legată de o anumită patologie a simțurilor. Sentimentele de înstrăinare și detașare sunt cel mai adesea induse de peisajele avansate tehnologic, cum ar fi spitalele și aeroporturile.”

Această arhitectură găzduiește un sistem terapeutic menit să trateze individul prin izolarea acestuia de restul societății într-un efort aproape carantinal. Aceste metode sunt menite eșecului deoarece odată finalizat tratamentul de recuperare, pacientul se reîntoarce cu o condiție fizică și mentală mult mai vulnerabilă în mediul în care viețuiește. Presiunea cu care se confruntă pacienții odată reîntorși în mediul care a dat naștere afecțiunilor lor psihologice face posibilă o eventuală recidivă.

2.2 Ineficiența practicilor psihoterapeutice în contextul sistemului sanitar românesc

Psihoterapia este un proces menit să trateze afecțiunile psihologice, ce nu poate fi determinat din punct de vedere temporal, din cauza modului diferit în care indivizii răspund la tratament. Deși majoritatea oamenilor preferă să apeleze la tratamentul medicamentos, datorită eficienței acestuia, psihoterapia ghidează pacientul către autocunoaștere. Datorită faptului că ne confruntăm cu boli psihice trebuie să avem în vedere că aceste boli sunt generate de factori externi (mediul fizic, mediul social etc.) sau interni (insatisfacții, fobii, frustrări etc.) și – spre deosebire de bolile fizice – acestea pot fi vindecate prin puterea propriei noastre minți.

Psihoterapia mizează pe această abilitate a creierului uman de a se auto-vindeca și tocmai de aceea preferă să ghideze pacienții către sursa problemelor lor astfel încât aceștia să fie capabili de a le conștientiza și de a le schimba sau înlătura din viața lor.

Respectând aceleași principii ca și psihoterapia, terapiile expresive (concept nou apărut) tind către o vindecare psihologică a indivizilor prin libertatea manifestărilor artistice. Aceste terapii se află într-o relație de complementaritate cu mediul în care se desfășoară. Așadar putem vorbi de o sinergie între spațiu și terapie. Având în vedere că este o modalitate de tratare a bolilor psihice apărută destul de recent în România (2013-2014) poate fi ușor de înțeles de ce spațiile aferente acestor practici lipsesc.

2.3 Relația terapie-spațiu

Atât terapia, cât și spațiul în care aceasta se desfășoară ar trebui să comunice eficientizând astfel procesul de recuperare. Prin absența unor locuri în care se poate desfășura terapia pe o perioadă nelimitată de timp se generează o ineficiență a tratamentului. Majoritatea spațiilor ce găzduiesc aceste terapii sunt plasate într-un mediu urban, unde predomină aglomerația și alți factori generatori de stres. Deși nu pare un proces atât de complex, terapia implică un efort mare prin care pacientul încearcă să își dezvăluie Sinele. Până la atingerea acestui rezultat se reamintesc numeroase întâmplări neplăcute, se aduc în discuție diverse fobii ș.a.m.d, iar toate acestea vulnerabilizează într-un mod inevitabil pacientul. Ineficiența tratamentului apare după cca 1-2 h când pacientul părăsește mediul terapeutic, fiind mult mai sensibil, reîntorcându-se în mediul ostil în care posibilitatea de recidivă este ridicată.

Ideal ar fi să existe anumite centre terapeutice, plasate într-un cadru natural, dar nu complet izolate de societate, care să poată adăposti aceste funcțiuni. Contextul fizic în care ne aflăm are un efect direct asupra emoțiilor noastre și a reacțiilor care contribuie esențialmente la procesul de vindecare. Pallasma explică cum „ contactul nostru cu lumea are loc pe o graniță a Sinelui, prin părți specializate ale corpului nostru.” În ceea ce privește terapiile expresive aceastea necesită o anumită configurare a spațiului pentru a se putea desfășura în parametrii oportuni.

3. Terapia expresivă

Terapia prin artă este o metodă creativă de exprimare folosită ca o tehnică terapeutică pentru îmbunătățirea stării fizice, psihice și emoționale a indivizilor de toate vârstele. Este considerat că procesul creativ implicat în exprimarea artistică ajută oamenii în a-și rezolva diverse conflicte și probleme, îmbunătățește aptitudinea de a relaționa cu alte persoane, sporește autocontrolul, reduce stresul, ajută la creșterea respectului de sine și a conștiinței de sine. Art-terapia îmbină diverse câmpuri de arte, precum cele vizuale (desen, pictură, sculptură, etc.) și dezvoltarea personală cu modele de consiliere și psihoterapie.

3.1 Terapia prin pictură și modelaj

Art-terapia vizual-plastică este o activitate care utilizează metode non-verbale, bazate pe creația plastică (desen, pictură, sculptură, modelaj, colaj), având valențe psiho-terapeutice, evidențiate prin obiectivarea activității imaginative într-un produs de nuanță artistică, sau prin receptarea și trăirea semnificațiilor unor asemenea produse. Activitatea de creație vizual-plastică (desen, modelaj etc.) are următoarele valori: expresivă, proiectivă, narativă și asociativă. Dintre modalitățile de art-terapie vizual-plastică menționez desenul, pictura și modelajul.

Modelajul este o modalitate de exprimare tactil-kinestezică în care mâinile intră în contact direct cu lutul, plastilina sau pasta ceramică astfel încât, prin diverse acțiuni de manipulare, materialul folosit primește anumite forme. Această formă de art-terapie vizual-plastică este o modalitate prin care cel ce modelează își spune povestea, atât prin figurinele modelate, cât și prin expresiile verbale care însoțesc activitatea de modelaj.

Aceste activități conduc către rezultate mult mai bune atunci când se desfășoară într-un cadru natural bine dezvoltat în care să fie prezente cât mai multe culori și elemente naturale precum apa, pădurea etc. Din acest punct de vedere amplasamentul ales pentru proiectul de diplomă, prezintă toate caracteristicile necesare unei stimulări senzoriale complete: prezența pădurii, prezența lacului Cociovaliștea, sunetele generate de numeroasele specii de păsări, diferitele texturi și culori.

Fig 1: Vedere înspre curtea din spate a Palatului Ghica-Blaremberg din Căciulați

3.2 Terapia prin teatru

Terapia prin teatru se ocupă de aplicarea tehnicilor și proceselor specifice teatrului în terapia grupurilor de persoane cu nevoi speciale. Teatrul este o tehnică de eliberare a tensiunilor, dar și de clarificare a stării celui care dă viață unui anumit personaj. Actorul își joacă de fapt propria experiență, cu înțelesurile și trăirile ei. Astfel terapia prin teatru contribuie într-o mai mare măsură la dezvoltarea abilităților de comunicare, a abilităților de socializare și empatie, precum și a abilităților de autocunoaștere și autoreflecție.

Punerea în scenă a acestui tip de terapie implică îndeplinirea anumitor criterii spațiale. Este necesar un spațiu larg pentru a facilita desfășurarea terapiei și ocazional să permită plasarea unui decor scenografic. Este important ca pacienții să își desfășoare activitatea intr-o atmosferă intimă care să le dea siguranță, dar la anumite perioade de timp se pot pune în scenă și piese de teatru unde va fi prezent și un public (familiile acestora, prieteni, terapeuți etc.). Așadar spațiul ar trebui să fie îndeajuns de încăpător pentru plasarea unei scene mici și unor locuri pentru spectatori. În acest sens, structura Palatului Ghica–Blaremberg permite amenajarea unui astfel de spațiu.

3.3 Terapia prin dans

Dansul este o modalitate de exprimare a trăirilor și poate fi un mod de abordare terapeutică a persoanelor cu dizabilități. Este o modalitate de comunicare cu pacientul (fie el copil sau adult) care îl face pe acesta să se simtă în siguranță, diminuându-i starea de anxietate și nesiguranță. Este un procedeu care îl ajută să-și cunoască mai bine corpul, să își expună sentimentele și să se elibereze emoțional.

Terapia prin dans pornește de la ideea în care corpul este reprezentarea Sinelui, iar modul în care persoana își utilizează corpul în repaus și mișcare este expresia lumii sale interioare. Prin mișcare venim în contact cu lumea înconjurătoare și cu obiectele și doar prin mișcare și noi contacte cu mediul cunoștințele despre propriul nostru corp vor crește. Terapia prin dans, prin folosirea unei forme primare de comunicare, de natură non-verbală, oferă individului un mod de relaționare cu mediul și cu ceilalți atunci când el este limitat de o dizabilitate.

Un principiu de bază este sinteza aspectelor fizice și relaționale ale mișcării. Nu are importanță care abilități fizice sunt centrale, ci primordial este punerea accentului pe dezvoltarea abilităților de relaționare, dezvoltarea abilităților sociale. În plus, dansul este prin esență sa o activitate dinamică ce poate îmbunătăți prin practică cunoașterea și controlul mișcărilor corpului.

Atât terapia prin dans cât și terapia prin teatru se desfășoară cel mai bine în spații largi în care există un aport mare de lumină, într-o încăpere cu o atmosferă călduroasă (culori calde, materiale calde). Palatul Ghica–Blaremberg prezintă în configurația sa astfel de spații.

Fig 2: Salon de luat masa la nivelul parterului orientat către curtea din spate, Palatul Ghica-Blaremberg din Caciulați

3.4 Terapia prin muzică (Meloterapia)

Mulți autori s-au confruntat cu dificultăți în a găsi o definiție cât mai completă și clară a acestei forme de terapie. Întrucât în țara noastră meloterapia în formă complexă este încă puțin utilizată, am optat pentru definiția dată de Național Association for Music Therapy: “Meloterapia înseamnă folosirea specializată a muzicii în slujba persoanelor cu nevoi speciale (mintale, fizice), pentru abilitare, reabilitare sau educație specială; scopul este de a ajuta indivizii în atingerea și menținerea unor abilități înalte de funcționare”.

Muzica este un răspuns uman intrinsec, cuprinzând toate gradele de abilitate/dizabilitate. Meloterapeuții (terapeuții muzicali) sunt capabili să se coboare la nivelul fiecărui pacient și să-i permită să se dezvolte de acolo. Flexibilitatea muzicii o transformă într-un mediu care poate fi astfel adaptat încât să răspundă nevoilor fiecărui individ în parte. Muzica este motivantă și agreabilă; muzica poate încuraja relaționarea, relaxarea, învățarea și auto-exprimarea.

Terapia prin muzică se adresează simultan multiplelor probleme de dezvoltare. Terapia prin muzică poate oferi oportunități orientate spre succes pentru achiziționarea și atingerea scopurilor propuse. Structura și input-ul senzorial dobândit prin muzică ajută pacienții să dezvolte un răspuns, să-și stabilească expectanțele și să interacționeze într-o manieră pozitivă și organizată.

Terapia prin muzică nu înseamnă educație muzicală pe parcursul căreia beneficiarii dobândesc deprinderi muzicale de bază. În acest tip de terapie muzica este folosită în primul rând pentru a stabili un contact cu pacientul, apoi ca mod de exprimare în care acesta să se simtă în siguranță. Este important ca terapeutul muzical să cunoască foarte bine particularitățile individuale ale fiecărei persoane cu care lucrează, să urmărească reacțiile acesteia la contactul cu fiecare instrument și la sunetele diverselor instrumente pentru a putea folosi aceste informații în scopul dezvoltării unor strategii de lucru eficiente. Astfel, prin meloterapie se încearcă mai degrabă sensibilizarea ființei umane prin intermediul muzicii, în vederea facilitării achizițiilor și a progresului în planul dezvoltării cognitive, dar și non-cognitive.

Forme de meloterapie

Există două forme de terapie prin muzică:

– forma activă, denumită de unii autori și directă, constă în diverse activități muzicale desfășurate de beneficiarii înșiși, muzică instrumentală sau vocală;

– forma receptivă sau indirectă, în care beneficiarii audiază muzica; în acest caz, pasivitatea beneficiarilor nu este totală, întrucât activitatea de recepție solicită prin ea însăși, un anumit grad de participare.

Din punctul de vedere al numărului de subiecți implicați, meloterapia poate fi individuală sau de grup și se poate desfășura cel mai bine în spații care pot îmbunătăți calitatea acustică.

Spațiul dedicat meloterapiei trebuie să cuprindă o cameră izolată fonic unde răspunsurile pacientului la diversele forme de muzică sunt supravegheate în permanență de un terapeut (analiză spectrală). Această analiză monitorizează undele cerebrale, ritmul cardiac și tensiunea arterială concomitent. Spre deosebire de spațiile clasice dedicate practicării muzicii, meloterapia trebuie să se desfasore într-un spațiu intim, restrâns care să nu permită distragerea atenției. Astfel procesul terapeutic poate fi urmărit și interpretat cu o acuratețe mai mare decât atunci când, de exemlu, audiția se face în cadrul unui concert la Arenele Romane din Parcul Carol. În cazul meloterapiei active, izolația fonică are un rol principal deorece îi conferă pacientului siguranță că nu este auzit de un public neavizat, fiind eliberat astfel de teama de a greși. Ideea unui spațiu sigur încurajează procesul de creație muzicală. Demisolul Palatului Ghica-Blaremberg, construit din ziduri de cărămidă cu o grosime de un metru, acoperit cu bolți cilindrice tot din cărămidă constituie un spațiu oportun desfășurării terapiei prin muzică.

Fig 3: Plan demisol, Palatul Ghica-Blaremberg (Sursă: Mircea Georgescu, Releveu palatul Ghica-Blaremberg iunie 1991, nr. Proiect 111)

4. Rolul terapeutic al arhitecturii

4.1 Rolul arhitecturii în terapie

Conceptul de arhitectură terapeutică nu sugerează că arhitectura în sine are capacitatea de a vindeca, însă prin manipularea corectă a spațiilor, a luminii, a umbrelor și a culorilor, aceasta poate contribui la îmbunătățirea stării psihologice a indivizilor.

În cele ce vor urma, lucrarea va explora anumite studii care au contribuit la crearea unor spații arhitecturale propice recuperării și reabilitării prin analiza efectelor luminii, culorilor, peisajului, stimulării simțurilor umane și înglobarea elementelor naturale în aceste spații.

4.2 Înțelegerea stimulării simțurilor umane

Felul în care sesizăm lumea este fomulat datorită unor ramificații nervoase, ce ne controlează balansul emoțional, în timp ce informația căpătată prin simțurile umane formulează o imagine a percepției noastre asupra unui spațiu. Atât emoțiile noastre cât și starea de sănătate este rezultatul percepției schimbărilor din mediul înconjurător.

Omului îi sunt atribuite cinci simțuri de bază: vizual, auditiv, olfactiv, gustativ și tactil. Avându-și originile încă din Antichitate, această ierarhizare este considerată în momentul de față incompletă, iar descoperirile științifice au demonstrat existența mai multor simțuri, cum ar fi termocepția (simțul temperaturii), propriocepția (simțul coordonării) sau echilibriocepția (simțul echilibrului). Cu toate acestea, cele cinci au reușit să-și păstreze poziția privilegiată în gândirea populară, iar mare parte din terapiile expresive studiate în cele ce urmează se bazează pe acestea.

Indiferent de gradul de importanță al acestora, putem considera simțurile noastre ca fiind un portal care trasează o legătură între emoții și realitatea pe care o percepem. Arhitectura poate fi descrisă ca un croitor al experiențelor senzoriale ale spațiului, având abilitatea de a reprima sau stimula simțurile umane. Teoretic, prin stimularea anumitor celule nervoase și a anumitor chimicale prin ajustări spațiale precise, putem manipula emoțiile umane și putem contribui la stările pozitive ale indivizilor, astfel contribuind la procesul acestora de vindecare.

Procesul de vindecare este permis de o cateogorie specifică de molecule ce ne formează percepția internă printr-o combinație de semnale care permit simțurilor noastre să perceapă mediul înconjurător. Reacțiile noastre emoționale la împrejurimi stimulează, în mod inconștient, sistemul nostru imunitar care este esențial în îmbunătățirea procesului de vindecare.

Așadar putem vorbi de existența unei arhitecturi care prin configurația sa poate stimula simțurile umane astfel încât aceasta să poată îmbunătăți starea psihologică și fizică a indivizilor și să permită desfășurarea formelor de terapie analizate în acest studiu în condiții optime pentru fiecare.

4.3 Efectele terapeutice ale elementelor de atmosferă

În cartea sa, „Atmospheres”, Peter Zumthor descrie atmosfera ca fiind un activator al sensibilității umane. El spune că atmosfera are capacitatea de a ne „mișca” ca și ființe umane. În arhitectură termenul de atmosferă face referire la calitățile senzoriale pe care le emite un spațiu. În cele ce vor urma voi enumera calitățile terapeutice ale unor elemente de atmosferă ce reies din urma unor studii, demonstrând astfel necesitatea incluziunii acestora în proiectele de arhitectură.

Lumina naturală și razele solare sunt considerate ca fiind elemente capabile de a promova vindecarea. Psihologul Francesco Benedetti a demonstrat că pacienții expuși la o concentrație amplificată de lumină naturală percep mai puțin stresul, au nevoie de mai puțină medicație și le scade nivelul de durere. Lumina soarelui este considerată în anumite situații o formă de motivare psihologică.

Echilibrul sau dezechilibrul unui spațiu poate fi ușor alterat prin jocul luminii în combinație cu o anumită volumetrie, materialitate, culoare și elemente naturale. Calitatea luminii poate fi manipulată și adaptată pentru a crea abilitatea indivizilor de a transcende într-o stare de conștiință alternativă, care ar putea fi întipărită în memoria noastră, odată ce am trăit experiența.

Culoarea a fost de asemenea identificată ca un instrument capabil de a îmbunătăți comportamentul, stările și emoțiile umane. Profesoara Hilary Dalke a descoperit că atât arhitectura cât și culoarea au abilitatea de a stimula vizual pacienții și societatea înconjurătoare; acest lucru poate induce atât emoții pozitive, cât și emoții negative. Aceste emoții sunt declanșate de percepțiile noastre mentale asupra culorilor în relație cu asocierea acestor culori cu evenimete din trecutul nostru personal sau credințe culturale. Răspunsul emoțional al societății la culoare se bazează pe asocieri psihologice realizate între anumite emoții cu anumite culori.

Nu există o percepție universală a culorii, aceasta diferă pentru fiecare persoană în parte. Între timp s-au realizat studii care evidențiază anumite preferințe cromatice. De exemplu, culoarea albastru este o culoare populară, indiferent de cultură, forma obiectului sau material. Se pare că pentru privitori albastrul este o culoare confortabilă, astfel fiind o alegere sigură.

Instituțiile publice de sănătate optează de obicei pentru culoarea alb, deoarece aceasta este (în mod greșit) asociată cu un mediu antiseptic. Folosirea unei singure culori într-o întreagă instituție poate cauza pacienților multe emoții negative. Hilary Dalke recomandă implemetarea următoarelor principii atunci când utilizăm culoarea: folosirea contrastelor tonale (se recomandă utilizarea unor culori mai închise în tratarea pardoselilor pentru a putea fi mai ușor reperate), diferențierea suprafețelor (ex: este recomandat ca tavanul să nu aibe aceeași culoare ca și pereții), păstrarea/evidențierea unor elemente istorice care îmbunătățesc forma spațiului (de exemplu culoarea verde/roșie a stâlpilor din stucomarmura din zona de acces a Palatului Ghica-Blaremberg), coordonarea culorilor (modul în care corelăm culorile aflate pe diverse suprafețe trebuie să se facă într-o manieră armonioasă), utilizarea contrastului.

În timp s-au observat utilizarea sau evitarea anumitor culori în raport cu anumite spații/funcțiuni:

-În departamentele de dermatologie, nu se recomandă utilizarea culorii oranj pentru suprafețe mari (backround color). S-a observat cum atât oranjul, cât și alte nunațe de roșu pot cauza mâncărimi. Cu toate acestea oranjul are un efect benefic în saloanele de maternitate.

-În secția de cardiologie nu se recomandă utilizarea culorii albastru, datorită faptului că îngreunează diagnosticarea pacienților.

-În secția de maternitate, nu este bine să folosim culoarea galben datorită faptului că îngreunează detectarea icterului.

-Nuanțele de roșu produc efecte negative (anxietate, agresivitate etc) în saloanele utilizate pentru tratarea problemelor mintale.

-Culoarea verde este recmandată pentru pardoseli deoarece evidențiază mult mai bine decât alte culori urmele de apă, astfel fiind mai ușor de reperat și evitat fără producerea unui accident.

Arhitectura ar putea să înglobeze puterea culorii în instituțiile moderne de recuperare și reabilitare pentru a evoca și stimula răspunsuri emoționale prin manipularea și controlul acesteia, generând astfel experiențele psihologice dorite în respectivul spațiu.

Materialitatea – Pielea este cel mai mare organ din corpul uman și este capabilă să „simtă” temperatura, texturile și densitatea. Multe dintre suprafețele prezente în arhitectura modernă sunt limitate din punct de vedere tactil: sticla, gresia, faianța, metalul și multe altele. Prezența excesivă a acestora duce la înstrăinarea experiențelor tactile, așa cum se întâmplă la structurile minimaliste. Însă prin intermediul materialelor naturale, cum ar fi lemnul, piatra, cărămida, putem regăsi dimensiuni tactile aproape uitate. Juhani Pallasmaa descrie materialele naturale și limbajul lor, referindu-se la conotațiile intrinseci ale fiecărui material: piatra vorbește despre originile ei geologice, bronzul evocă procedeele antice ale prelucrării, cărămida vorbește despre foc, pămât și gravitație, iar lemnul despre cele două stări ale sale: cea a existenței vii și cea a artefactului creat prin meșteșug.

4.4 Proprietățile terapeutice ale arhitecturii în viziunea lui Christopher Alexander

Christopher Alexander, după mulți ani de cercetare a teoretizat o nouă concepție fizică despre cum este construită lumea și cum trebuie să fie aceasta percepută încercând să găsească modalități de a construi prin care să genereze “viață”. În cartea sa „The Nature of Order: The Phenomenon of Life”, acesta abordează subiectul arhitecturii frumoase dintr-un alt punct de vedere încercând să înțeleagă ce anume “dă viață” clădirilor. În prima parte a cărții acesta introduce și explică anumite noțiuni precum centre vii (living centers), întregul (wholeness) și proprietățile fundamentale care duc către o arhitectură “vie”.

4.4.1. Definiția ordinii

Atunci când construim o casă, distribuirea spațiilor nu este aleatorie, acestea sunt aranjate luând în considerare anumite priorități și nevoi; în alte cuvinte amplasarea spațiilor se realizează într-o anumită ordine. Alexander susține că tot ceea ce ne înconjoară se află într-o dispunere regulată. Coerența geometrică face ca prezența ordinii să fie resimțită. Viziunea sa despre ordine pe care acesta o propune este atât funcționalistă cât și ornamentală. În final acesta explică cum ordinea nu ar trebui să se înstrăineze de umanitate, ci ar trebui să fie acel lucru care să stârnească emoții.

4.4.2. Teorii despre “Întreg” și “Centre”

Alexander încercă să dezvolte un limbaj pentru a putea înțelege fenomenologia existenței vieții în clădiri. Din aceste cercetări iau naștere teoriile despre întreg și centre care sunt cruciale în înțelegerea structurilor vii.

Când vorbește de “Întreg”, Alexander descrie practic o rețea de centre (întreguri mai mici) care sunt interdependente unele de celelalte. El susține că viața se naște din “Întreg” și intensitatea acesteia depinde de nuanțele particulare ale metodelor de relaționare a centrelor pentru a forma o unitate (interacțiunea, compatibilitatea și influența pe care o are un centru asupra unui alt centru).

Așadar când aplicăm această teorie în arhitectură concluzia principală este că trebuie să existe niște legături puternice între context-obiect-detalii pentru a crea un echilibru, pentru a da viață. O clădire ruptă din contextul în care a fost creată și amplasată într-un altul își va pierde din valoarea inițială (fig.4).

Alexander încercă să explice această variație a intensității vieții prin introducerea unor reguli în care enumeră 15 proprietăți ce pot contribui la crearea unor legături mai puternice între centre pentru a avea un “întreg” mai profund.

Fig 4: Piramida din Giza (sus), Piramida Luxor din Las Vegas (jos). Putem observa cum replica piramidei din Giza este o entitate de sine stătătoare, fiind ruptă de contextul original. Sursă:https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/736x/1f/37/ac/1f37ac3b5587e2f1cfc9d5dce2597ded.jpg

4.4.3. Cele 15 proprietăți fundamentale

După introducerea și explicarea noțiunii de viață și structură vie (living structure), Alexander încearcă să analizeze modalitățile prin care viața variază. El se întreabă:

“Putem oare găsi anumite trăsături structurale care tind să fie prezente în exemplele care emană mai multă viață și absente în cele care au mai puțină viața? În alte cuvinte, putem găsi oare un tipar al trăsăturilor structural geometrice a căror prezență să se poată corela cu intensitatea vieții?”

Drept consecință, acesta propune cincisprezece caracteristici structurale comune descoperite în obiectele pe care le cosideră pline de viață:

Diferențe scalare (Levels of scale)

Complexitatea unui obiect este dată de cantitatea de informații pe care acesta le oferă privirii. Cu cât avem mai mulți parametrii pentru a ne defini o structură cu atât acea structură devine mai complexă. Prin diferența de scară înțelegem că în structura sa, un obiect poate să conțină elemente care variază în dimensiune, dar prin respectiva variație să creeze centre mai puternice, astfel generând o imagine echilibrată care este ușor de identificat. Diferența de scară între centre trebuie să fie bine definită astfel încât acestea să poată fi clasificate în centre mici, centre medii și centre mari.

Fig 5: Exemplu de uși. (Sursă:Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life, vol.1, Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 147)

”La ușa din partea dreaptă trăim experiența diferenței de scară mult mai intens din două motive. În primul rând, sunt mai multe niveluri de scară; datorită panourilor diferențiate mult mai subtil se formează centre la o scară intermediară, realizate prin alăturarea panourilor superioare și cele din mijloc, lucru care nu se întâmplă și la cealaltă ușă. Dar ceea ce lipsește cu adevărat este modalitatea în care centrele se află într-o stare de interdependență.”

Fig 6: Ușa prin care se face accesul la dormitoarele de la etaj în Palatul Ghica Blaremberg.

Putem observa prezența diferențelor de scară și în anumite obiecte aflate în palatul Ghica Blaremberg din Căciulați. Atât felul în care este împărțită ușă cât și repetiția unor elemente alcătuiesc o compoziție cu centre puternice ce creează o armonie structurală.

Centre puternice (Strong centers)

Idea de centru puternic nu se referă neapărat la un centru geometric, ci mai degrabă la un centru de focalizare. Clasificarea centrelor menționată mai sus defineste trei tipuri de centre: centre mari, centre medii și centre mici. Gruparea treptată a acestor nuclee au ca rezultat final definirea mai clară a unui centru de focalizare.

Fig 7: Un covor anatolian încorporează un puternic centru cauzat de o rețea de mici centre care pornesc de la margine croindu-și drum până în centru unde se contopesc pentru a forma un mare centru de focalizare. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life,vol.1, Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 153)

Un alt exemplu pe care îl oferă acesta este compararea planimetriei a doua case. Acesta susține că în locuințele moderne este greu să reproduci această ierarhie a centrelor, poate pentru că nu știm ce am putea plasa în centru.

Fig 8: Planuri de case cu centre puternice în dreapta și centre slabe în stânga. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 155)

Asemeni diferențelor de scară, puterea centrelor este repetitivă; nu se referă doar la un singur nucleu mare, ci la faptul că la o varietate de scară, putem simți prezența unui centru și tocmai acestă multitudine de centre diferite ne stimulează simțurile.

Fig 9: Plan parter Paltul Ghica-Blaremberg (Sursă: Mircea Georgescu, Releveu palatul Ghica-Blaremberg iunie 1991, nr. Proiect 111)

În planimetria Palatului Ghica-Blaremberg este clar evidențiat un centru de focalizare, care se distinge atât prin forma sa geometrică cât și prin diferența de aliniament. Deși salonul de zi are caracteristicile sale aparte, contrastând cu incintele alăturate, acesta nu poate fi separat de compoziția planimetrică care îl include deoarece doar împreună pot crea această percepție armonioasă.

Limite (Boundaries)

Prezența limitelor facilitează identificarea unui obiect datorită faptului că intensifică conxiunile din rețeaua de centre. Pentru a realiza o limită funcțională, aceasta trebuie să aibă o legătură foarte puternică cu centrul pe care îl împrejmuiește. Așadar limita și centrul împrejmuit nu pot fi tratate ca două entități separate, ci doar într-o relație de interdependență.

Fig 11: Ușă gotică fără limite, limitele unei uși gotice fără ușă, ușa gotică împreună cu limitele acesteia. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe, Vol.1, The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 161)

Fig 12: Fațada principală a Palatului Ghica-Blaremberg

(Sursă: Mircea Georgescu, Releveu palatul Ghica-Blaremberg iunie 1991, nr.Proiect 111)

Fațada dinspre curtea de onoare este austeră, cu zona centrală etajată ușor avansată și tratată cu fronton la care se adăuga o scară monumentală de acces. Cu toate acestea putem observa cum fiecare element al fațadei este mai bine definit prin prezența limitelor.

Repetiția alternativă (Alternating repetition)

Repetiția este un instrument des folosit în poezie, literatură și retorică; iar în multe cazuri sunt repetate anumite cuvinte sau fraze pentru a putea accentua o idee. În cazul arhitecturii, repetiția este o altă metodă prin care elementele pot relaționa mai bine având ca rezultat crearea unor centre profunde. Nu ne referim la o repetiție aleatorie, ci mai degrabă un ritm al centrelor care alterează și creează o armonie.

Fig. 13: (Stânga) Broderie grecească pe care se poate observa o frumoasă repetiție care alternează. Centrele sunt formate peste tot atât în repetiție cât și între elementele care se repetă. (Dreapta) Repetiție banală: aici nu există nici o alternanță, toate elementele sunt identice astfel rezultând apariția unor centre slabe. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 168)

Fig 14: Fațada dinspre lac a Palatului Ghica-Blaremberg

(Sursă: Mircea Georgescu, Releveu palatul Ghica-Blaremberg iunie 1991, nr.Proiect 111)

Spre deosebire de fațada principlă, fațada dinspre parc este tratată mai romantic cu volumul central etajat „semicilindric” mult avansat spre parc, volum căruia i s-a atașat o terasă cu o scară elegantă ce coboară spre pajiște. Diferența de scară a golurilor și felul în care acestea sunt dispuse pe fațadă dau naștere unor centre puternice.

Spațiu pozitiv (Pozitive space)

Conceptul de spațiu pozitiv se referă la faptul că orice spațiu este substanțial , iar împărțirea unui întreg nu poate generă o simplă zonă reziduală. Spațiul dintre două clădiri este de multe ori perceput ca un gol datorită amplasării clădirilor pe propriile parcele, bine definite geometric.

Fig 15: Un bol de ceai Kizaemon. Atât spațiile interioare și exterioare alăturate bolului sunt pozitive. (Sursa: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life, Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 174)

Formă bună (Good shape)

Forma bună nu este generată neapărat de o complexitate geometrică, ci mai degrabă de o formă inteligibilă bine definită care dă un aspect bine proporționat. Forma bună ar trebui să cuprindă: un nivel ridicat de simetrii interioare, simetrii bilaterale, un centru bine definit (centru de focalizare, nu neaprat geometric), generarea unor spații pozitive, distingerea de mediul înconjurător, compactibilitate și să fie finită.

Fig 16: Scaun futuristic și figuri geometrice anamorfice. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 181)

Fig 17: Forma frumoasă a unei mese de ceai și centrele elementare pe care aceasta le generează. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 181)

Simetrii locale (Local Symmetries)

Asemeni repetiției alternative, simetria nu trebuie să fie una generală, ci mai degrabă descompusă în mai multe simetrii locale. Repetiția generală are tendința de a neutraliza simetria naturală a mediului înconjurător. Simetria globală produce o ruptură între obiectul de arhitectură și cadrul natural în care acesta este localizat.

Fig. 18: Planul palatului Alhambra: planul este plin de centre formate din mii de combinații, având o simetrie frumoasă din toate punctele de vedere. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 187)

Fig. 19: Simetrii locale în Palatului Ghica-Blaremberg

(Sursă: Mircea Georgescu, Releveu palatul Ghica-Blaremberg iunie 1991, nr.Proiect 111)

Conexuiuni puternice (Deep Interlock and Ambiguity)

În foarte multe cazuri se poate oberva cum structurile vii reușesc să creeze o legătură profundă cu mediul înconjurător. Această conexiune ajută la integrarea structurii în cadrul natural, fiind astfel mai ușor să formeze un Întreg.

Pictorul Charles Reid vorbește de cum îți poți întregi un tablou prin realizarea unor conexiuni puternice între petele de culoare sau între hârtie și culoare prin realizarea unor linii pierdute. Unde Christopher Alexander spune: ”realizați spațiul ca fiind un întreg” (“make the space whole”), Reid zice: „adună pictura laolaltă” (“get your painting together”).

Fig. 20: “Juan”, acuarelă realizată de Charles Reid, Sursa: http://www.tkwa.com/blog/deep-interlock-and-ambiguity

Fig. 21: Conexiuni puternice în îmbinarea buștenilor ce alcătuiesc o cabană de lemn (stânga); Conexini puternice într-un capitel de lemn (dreapta); (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 195)

Contrast

În natură întâlnim contrastul în cele mai obișnuite circumstanțe: zi și noapte, lumină și umbră, lichid și solid, ș.a.m.d. Absența contrastului ar face tot ce ne înconjoară mai greu de perceput. Contrastele ajută atât la conturarea și definirea formelor cât și la realizarea unor legături puternice (deep interlock). Imaginea dezvăluie în primul rând cum contrastul dintre lumină și întuneric conturează mai bine diferența între plin și gol. Putem observa, de asemenea, cum se definește o alterație între masivitate și spațialitate. Altă notă diferențială este dată de către covoarele închise și texturate atârnate pe pereții netezi și albi. În timpul zilei, contrastul este creat de lumina soarelui care pătrunde prin luminatoarele din tavan, iar noaptea totul este iluminat cu lumânări și lămpi de ulei plasate în nișe schimbând astfel atmosfera și structura contrastului.

.

Fig 22: Hotel subteran, Tunisia. Imagine: Allen Washatko, Sursa: http://www.tkwa.com/blog/contrast/

Fig. 23: Contraste realizate prin textură si culoare in Palatul Ghica Blaremberg

Variația graduală (Gradients)

Variația graduală poate fi ușor comparată cu abilitatea de adaptare, de ajustare ca răspuns la schimbarea circumstanțelor.”Calitățile variază, încet, subtil, gradual, peste orice măsură. Variația apare. O calitate se schimbă ușor de-a lungul timpului și încet se transformă într-o altă calitate”.

Fig 24: Gradienți în cornișa unei clădiri (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 205)

Rugozitate ( Roughness)

În societatea modernă tehnologia și tehnicile de construcție tind să creeze forme și suprafețe cât mai netede. În natură este greu să regăsim aceste suprafețe regulate cu atâta acuratețe, dimpotrivă în natură găsim entități cu o rugozitate morfică.

În imaginea de mai jos putem observa o manifestare peisagistică ce resprectă trăsăturile naturale ale terenului, o ”acomodare” a designului la context. Ideea peisagistului a fost să introducă un joc de design care să colaboreze cu situl existent, producând astfel un loc „viu”.

Fig. 25: Gradina japoneza, Portland, Oregon, Imagine:Tom Kubala, 2011, Sursa: http://www.tkwa.com/blog/roughness/

Fig 26: Covor anatolian ce are colțuri imperfecte; covorul este plin de viață datorită numeroaselor centre formate pe marginea covorului. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 213)

Ecouri (Echoes)

Atunci când ecourile sunt prezente într-un proiect, toate varietățile de elemente și centre, din care se alcătuiesc centrele mari, au anumite similitudini de caracter. Aceste asemănări sunt înfiripate adânc și leagă toate elementele la scări diferite pentru a forma o coeziune.

Fig 27: Covor turcesc de rugăciune (stânga) și ușă de hambar (dreapta): toate elementele sunt combinații de unghiuri drepte și unghiuri la 45 de grade. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 218-220)

Fig. 28: Acoperișurile si pereții unei cetăți, Tunisia, Sursa: http://www.tkwa.com/fifteen-properties/echoes-2/

Fig. 29: Oglindirea coloanelor pe structura pereților în Palatul Ghica-Blaremberg

Golul ( The Void)

Prezența golului într-o clădire îi dă acesteia un calm interior. Este acel spațiu de relaxare după ce ieși din labirintul aglomerației zilnice.

”În cele mai profunde centre care prezintă integritate perfectă, în „inima” acestora există un gol care este precum apa, infinit în adâncime, înconjurat și contrastat de împrejmuirile haotice”.

Muzica barocă compusă începând cu secolul al XVII-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea a utilizat foarte mult efectul tăcerii pentru a contribui la expresivitate. În momentul în care muzica se oprește, ascultătorul devine tensionat, iar în mometul în care muzica începe din nou aceasta are un efect mult mai puternic. La fel este și în arhitectură, avem nevoie de o pauză pentru a putea fi surprinși într-un mod mai plăcut de ceea se află acolo unde golul se termină.

Fig 30: Nové Město nad Metují, Republica Ceha; Sursa: http://www.tkwa.com/blog/the-void/

Fig. 31: Pauză între punctul de acces pe proprietate și palat, Palatul Ghica-Blaremberg

Simplitate și echilibru (Simplicity and Inner calm)

Adăugarea unor detalii neesențiale pot să determine un obiect să își piardă din valoare, deoarece adăugarea unor elemente superficiale va diminua accentuarea obiectului în sine.

Fig. 32: Cabinet depozitare: un exemplu de echilibru interior, și scaune italienești: brute, complet lipsite de armonie. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 226)

Greu de separat (Non-Separateness)

Ultima, dar poate cea mai importantă proprietate este capacitatea unui element de a se integra în mediul înconjurător. Atmosfera este redată de o anumită compoziție. Dacă sustragem unul dintre elementele compoziției aceasta nu mai este la fel. Non-separabilitatea se referă la capacitatea de integrare a unor elemente în peisaj astfel încât să putem percepe peisajul ca pe un întreg și nu elementele ca pe niște entități separate de peisaj.

Fig 33: Potecă conectată de pământ. (Sursă: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 233)

5. Palatul Ghica-Blaremberg

5.1 Scurt istoric

Ansamblul a fost construit de Alexandru Dimitrie Ghica în perioada 1832-1834 și ulterior constant îmbunătățit. După moartea fostului domnitor reședința și moșia Pașcani revin nepotului său de soră Constantin Moret de Blaremberg și apoi soției acestuia Maria Blaremberg (născută Băleanu) care rămâne proprietară vreme de aproape 40 ani (până în 1924) și contribuie semnificativ la modernizarea ansamblului, a satelor de pe moșie, la ctitorirea sau repararea de biserici și școli.

Ulterior ansamblul a trecut în proprietatea fiicelor sale pentru ca în 1947 să fie donat de familie Academiei Române. După ce a fost utilizat impropriu în anii socialismului, palatul rămâne după 1989 în proprietatea Academiei Române.

5.2 Contextul actual

Ansamblul este situat pe malul sudic, ușor înălțat al lacului Cociovaliștea, amplasament tipic pentru reședințele de secol XIX ce aveau deschidere spre un curs de apă (râu și sau baltă) și un peisaj natural deschis.

Contextul cultural este unul extrem de interesant, ansamblul aflându-se pe traseul ce leagă DN1 (ieșirea spre Balotești) de alte obiective culturale importante precum Conacul și Biserica din Grădiștea, Mănăstirea Căldărușani și Conacul și Biserica din Micșuneștii Mari, toate monumente istorice și situri culturale amplasate de-a lungul aceluiași curs de apă.

Zona străbătută de râul Cociovaliștea, bordată de stufărișuri și păduri a fost considerată de un pitoresc deosebit în studiile lui Cincinat Sfințescu care o include în „Harta zonelor pitorești din jurul Bucureștiului”. Pădurea de vis-a-vis de parcul palatului, figurată în planul din 1930, nu mai există, însă în apropiere, pe malul nordic al Cociovaliștei este prezentă și vizibilă din parc Pădurea Pașcani – Rezervație Natura 2000. Întreg cadrul natural (apă, stufăriș, pădure) contribuie semnificativ la păstrarea unui context armonios, apropiat de imaginea din epoca de realizare a ansamblului.

Funcțiunea actuală este de Casă de Creație a Academiei Române (neutilizată sau utilizată ocazional pentru decoruri de film sau evenimente), iar parcul este neamenajat cu acces semipublic.

Fig. 34: Plan ansamblul Ghica-Blaremberg, Căciulați. (Sursă: Irina Iamandescu, Madalina Sonea și Cristian Sonea-Studiul Istoric de fundamentare pentru P.U.G-ul comunei Moara Vlăsiei)

Întreținerea palatului și a parcului sunt insuficiente și este necesară eleborarea unei documentații de specialitate care să evalueze situația existentă – expertiză tehnică palat, proiect restaurare arhitectură palat, expertiză parc (specii prezente, starea lor de sănătate, calitatea amenajărilor etc.) și proiect restaurare peisagistică parc și să se facă propuneri pentru restaurarea și punerea în valoare a ansamblului. În acest sens consider că este necesară restaurarea și punerea în valoare a serelor incluzând castelul de apă precum și a tuturor amenajărilor specifice (fântână arteziană, pârâu artificial, alei, stânci artificiale, podețe etc.).

Fig 35: Ansamblul Ghica-Blaremberg, Căciulați. (Sursă: Irina Iamandescu,Madalina Sonea și Cristian Sonea-Studiul Istoric de fundamentare pentru P.U.G-ul comunei Moara Vlăsiei)

6. Studii de caz

6.1 Therme Vals- Peter Zumthor, Elveția

Fig 36: Therme Vals (Sursă:http://www.archdaily.com/13358/the-therme-vals)

În acest proiect Peter Zumthor pune în aplicare elementele de atmosferă pe care le-a menționat în cartea sa, „Atmospheres”; consider că acest exemplu ajută la înțelegerea relației dintre om, arhitectură și mediul înconjurător.

Zumthor acordă o atenție deosebită sitului, a peisajului folosindu-se de liniile, materialitatea, pantele, cromatica terenului și a elementelor sale pentru a genera conceptul clădirii care avea să se integreze în acest peisaj. Urmând această direcție, rezultatul obținut este unul spectaculos, o imagine clară, total integrată în context.

Lumina, umbra, culorile și texturile sunt subordonate contextului, toate elementele având ca scop stimularea tuturor simțurilor utilizatorilor. Faptul că fiecare zonă terapeutică este grupată în blocuri de piatră individuale, lasă prilejul utilizatorului să o descopere singur, fără a fi nevoie de un traseu ghidat. Modul în care spațiile dedicate terapiei sunt realizate și puse în raport unul cu celălalt, creează o experiență senzorială maximă. Locul, cu toate că este fragmentat, se percepe ca un ansamblu, oferind posibilitatea publicului să îl descopere în funcție de propria voință și ritm.

Atmosfera creată dă senzația spațiului în care vrei să rămâi, „unde pur și simplu să fii”. Calitățile arhitecturii interioare sunt puse în evidență de către lumină și apă, lumina fiind filtrată și direcționată prin intermediul unor mici fante, rolul acestora fiind de a crea o atmosferă naturală, dinamică sau statică. Aceasta se modifică pe măsură ce parcurgi zonele, unde există porțiuni mai retrase, se presupune o intimitate, tocmai de aceea lumina este aproape absentă. Spațiile se deschid spre exterior, oferind o perspectivă completă asupra cadrului natural.

Therme-Vals este un exemplu bun pentru grija acordată peisajului care astfel devine o sursă de stimulare a simțurilor prin manipularea eficientă a spațiilor, a luminii și a materialității.

6.2 Centrul de reabilitare Groot Klimmendaal, Koen van Velsen,Olanda

Fig 37: Centrul de reabilitare Groot Klimmendaal (Sursă: http://www.archdaily.com/126290/rehabilitation-centre-groot-klimmendaal-koen-van-velsen)

Centrul de reabilitare Groot Klimmendaal, realizat de Koen van Velsen aduce laolaltă transparența, diversitatea, continuitatea, jocul de lumini și umbre, psihologia culorii și experiența naturii.

Conceptul a pornit de la ideea stimulării pozitive pe care o poate produce mediul înconjurător pentru a îmbunătățirea și accelerarea vindecării pacienților. Proiectul a dorit să se rupă de arhitectura instituțională și să fie mai degrabă un proiect ce se poate integra în natură și comunitate.

Clădirea își metine o conexiune transparentă cu împrejurimile, astfel simțindu-se o puternică prezență a naturii în cadrul clădirii, care ajută în procesul de reabilitare. Sunt utilizate fante și atriumuri pentru a aduce lumina naturală în interior și pentru a crea legături vizuale între nivele. Pentru animarea spațiului sunt utilizate jocuri de culoare ce se îmbină cu lumina naturală sau artificială.

Groot Klimmendaal este o manifestare arhitecturală contemporană care se rupe din tiparul instituțiilor publice de sănătate pentru realizarea unei imagini expresive care se integrează în cadrul natural.

7. Concluzii

Orașele și clădirile din care acestea sunt formate reprezintă structuri aflate într-o evoluție perpetuă, pentru că oamenii pe care îi găzduiesc se schimbă la rândul lor. Sunt multe edificii vechi uitate, precum și ansambluri întregi care, dintr-o sumedenie de motive, nu au ținut pasul cu vremurile devenind din ce în ce mai perimate. Necesitatea unei intervenții în aceste spații este crucială pentru că dispariția acestora implică mult mai mult decât dărâmarea fizică a unor structuri. Mă refer aici la ștergerea memoriei istorice locale pe care clădirile vechi o păstrează dincolo de existența lor spațială. Acest tip de edificii sunt surse de context pentru comunitățile în care sunt localizate și de aceea este importantă conservarea și în anumite cazuri reconversia acestora, amplificându-le astfel valoarea istorică. De asemenea există peisaje ignorate și abandonate dar care pot fi repuse în valoare printr-o intervenție arhitecturală/urbanistică potrivită. Aceast model de regenerare arhitectonică are un efect pozitiv la nivel social, ajutând comunitățile în care are loc prin oferirea unui context spațial care să răspundă nevoilor lor, asigurând astfel continuitatea structurilor recondiționate.

În urma acestui studiu am ajuns la concluzia că Ansamblul Ghica-Blaremberg, atât din punct de vedere arhitectural cât și social, necesită o restructurare și o reintegrare în contextul actual. Acest lucru se poate realiza, așa cum am observat în urma studiilor de caz, prin exploatarea responsabilă a spațiilor, valorificându-se astfel patrimoniul existent și în același timp contribuind la rezolvarea unor probleme sociale contemporane.

8.Bibliografie

ALEXANDER, Christopher, The Nature of Order: The Phenomenon of Life, Center for Environmental Structure, Berkley, California, 2002.

ALEXANDER, Christopher, The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of the Universe, Center for Environmental Structure, Berkley, California, 2002.

BARBARA, Anna și PERLISS, Anthony, Invisible Architecture: Experiencing Places through the Sense of Smell, Ed. SKIRA, Milano, 2006.

BENEDETTI, Francesco et al. "Morning Sunlight Reduces Length Of Hospitalization In Bipolar Depression", în Journal of Affective Disorders, 62.3, 2001, p. 221-223.

De BOTTON, Allain, Arhitectura fericirii, Ed.Vellant, București, 2009.

BUNT, Leslie, Music Therapy: An Art Beyond Words, Ed. Rutledge, Londra, 1994.

CANTACUZINO, Șerban, Re-Architecture: Old Buildings/New Uses, Ed, Abbeville, New York, 1989.

CHIHAI, Jana și BORDESCOVA, Larisa, Reabilitatea în sănătatea mentală, ghid practic elaborat în cadrul proiectului “Dezvoltarea sistemei serviciilor comunitare de sănătate mintală”, 2010.

DALKE,  Dalke, Hilary, P. J Littlefair, and David Loe. Lighting And Colour For Hospital Design, Stationary Office, Norwich, 2004.

FRIEDMAN, Jack R., „Mapping the Terrain of Mental Illness and Psychiatry: anthropologial observations on Romania’s mental health reforms as it enters the European Union", în Revista Română de Psihiatrie, seria 3, 9 (2-3), 2006, p. 375-396.

IAMANDESCU, Irina, SONEA, Madalina și SONEA, Cristian – "Studiul Istoric de fundamentare pentru P.U.G-ul comunei Moara Vlăsiei".

LELORD, Francoise și ANDRE, Christophe, Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile, Ed.Trei, București, 2003.

MANSON, William, Biophilia: Toward Re-Humanization, Ed. The Anarchyst Library, 2003.

MERCEA, Anca, „Terapia prin arte ca metodă de recuperare a adulților cu dizabilități intelectuale” publicat în Cartea Albă a Psihopedagogiei Speciale, 2013.

PALLASMAA, Juhani, The eyes of the skin, Architecture of the senses, John Wiley and Sons Academy, Chichester, 2005.

PALER, Octavian, Viața pe un peron, Ed. Corint, București, 2007.

PREDA, Vasile, Terapii prin mediere artistică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

GEORGESCU, Mircea, Releveu al Ansamblului Ghica-Blaremberg din Căciulați – Arhivele Institutului Naționalal al Patrimoniului.

STĂNCULESCU M.S., NIȚULESCU D., PREOTESI M., CIUMĂGEANU M., SFETCU R., „Persoanele cu probleme de sănătate mintală în România”, în Calitatea Vieții, XIX, 3-4, 2008, p. 284-316.

SALINGAROS, Nikos Angelos et al. Unified Architectural Theory, Vajra Books, Kathmandu, 2013.

SALINGAROS, Nikos Angelos, “Cognitive Dissonance and Non-adaptive Architecture: Seven Tactics for Denying the Truth”, P2P Foundation, 2011.

SALINGAROS, Nikos A. și MEHAFFY, Michael, “Frontiers of Design Science: Biophilia”, în Revista Metropolis (online – www.metropolismag.com), 2011.

SALINGAROS, Nikos A. și MEHAFFY, Michael, “Science for Designers: Intelligence and the Information Environment” în Revista Metropolis (online – www.metropolismag.com), 2012.

SALINGAROS, Nikos A. și MASDEN II, Kenneth G., "Neuroscience, The Natural Environment, And Building Design.", Bringing Buildings to Life Conference, Yale University, 2006.

SORETL, Eliot, Images Of Psychiatry—Romania: 21st Century Romanian Psychiatry, Infomedica, Bucuresti, 2004.

STEPHANIDOU, Ermina, lucrare de dizerație: "Rehabilitation Centre. Architectural Spaces And The Reformation Of Drug Addicts.", University of Nicosia, 2011.

STERNBERG, Esther M., Healing Spaces: The Science of Place and Well Being, Ed. Belknap Press, 2010.

TUDORACHE, Izabela, lucrare de disertație: “Reintegrarea omului și a arhitecturii în condițiile propriei existențe”,U.A.U.I.M., 2015.

World Health Organisation, Requirements of a healthy environment, 1990.

WILSON, Edward O., Biophilia, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1984.

ZUMTHOR Peter, Atmospheres, Ed. Birkhauser, Berlin, 2006,

8.1 Webografie

1.http://www.digi24.ro/magazin/stil-de-viata/viata-sanatoasa/boala-secolului-un-roman-din-zece-sufera-de-depresie-295770

2.http://www.manager.ro/articole/sanatate/tot-mai-multi-romani-au-probleme-psihice-(statistică)-62805.html;

3.http://www.mdpi.com/

4.https://en.wikipedia.org/wiki/Art_therapy#History

5. http://www.romjpsychiat.ro/article/reabilitarea-vocational-n-context-european-programul-

forminser-i;

6. http://www.archdaily.com/623966/unified-architectural-theory-chapter-10

7.http://www.metropolismag.com/Point-of-View/February-2012/Science-for-Designers-Intelligence-and-the-Information-Environment/

8.http://www.metropolismag.com/Point-of-View/November-2011/Frontiers-of-Design-Science-Biophilia/

9. http://zeta.math.utsa.edu/~yxk833/cognitivedissonance.pdf

10. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11223110

11. http://www.archdaily.com/106352/bruder-klaus-fieldchapel-

peter-zumthor

8.2 Surse imagini

Fig.1-2: Fotografii din arhiva personală;

Fig.3: Releveu palatul Ghica-Blaremberg iunie 1991, nr. Proiect 111

Fig.4:https://smediacacheak0.pinimg.com/736x/1f/37/ac/1f37ac3b5587e2f1cfc9d5dce2597ded.jpg

Fig. 5: :Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life, vol.1, Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 147

Fig. 6: Fotografie din arhiva personală;

Fig. 7: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life,vol.1, Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 153)

Fig. 8: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 155

Fig. 9: Releveu palatul Ghica-Blaremberg iunie 1991, nr. Proiect 111

Fig. 10: : Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life, Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 158

Fig. 11: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe, Book One, The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 161

Fig. 12: Releveu palatul Ghica-Blaremberg iunie 1991, nr. Proiect 111

Fig. 13: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 168

Fig. 14: Releveu palatul Ghica-Blaremberg iunie 1991, nr. Proiect 111

Fig. 15: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life, Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 174

Fig. 16: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 181

Fig. 17: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 181

Fig. 18: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 182

Fig. 19: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 186

Fig. 20: Charles Reid, Sursa: http://www.tkwa.com/blog/deep-interlock-and-ambiguity/

Fig. 21: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 192

Fig. 22: Allen Washatko, Sursa: www.tkwa.com/blog/contrast

Fig. 23: Fotografie din arhiva personală

Fig. 24: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe:The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 205

Fig. 25: Tom Kubala, Sursa: www.tkwa.com/blog/roughness

Fig. 26: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 213

Fig. 27: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 218-220

Fig. 28: www.tkwa.com/blog/echoes

Fig. 29: Fotografie din arhiva personală

Fig. 30: www.tkwa.com/blog/the-void

Fig. 31: Fotografie din arhiva personală

Fig. 32: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 226

Fig. 33: Alexander, Christopher. The Nature of Order: An Essay on the Art of Building and the Nature of The Universe: The Phenomenon of Life. Berkeley, Calif.: Center for Environmental Structure, 2002. Pg. 233

Fig.34-35:Irina Iamandescu,Madalina Sonea si Cristian Sonea- Studiul Istoric de fundamentare pentru P.U.G-ul comunei Moara Vlăsiei

Fig. 36: http://www.archdaily.com/13358/the-therme-vals

Fig.37: http://www.archdaily.com/126290/rehabilitation-centre-groot-klimmendaal-koen-van-velsen