Arhitectura Peisagera

Arhitectura peisagera

CONTENTS

INTRODUCERE

1. CAPITOLUL I. STILUL PEISAGER 4

1.1 Principiile de structură ale stilului peisager

1.2 Arta grădinilor și parcurilor peisagere

1.2.1. Grădinile și parcurile peisagere din Anglia

1.2.2. Grădinile și parcurile peisagere din Franta, Germania, Rusia, SUA

2. CAPITOLUL I I. DEZVOLTAREA ARHITECTURII PEISAGERE IN ROMANIA

3. Orasul Craiova. Evolutia societatii craiovene de-a lungul timpului

4. PARCURI SI GRADINI DIN CRAIOVA

4.1 Parcul Lunca Jiului

4.2 Parcul Craiovita

4.3 Pacul Hanul Doctorului

5. PARCUL BIBESCU/ PARCUL ROMANESCU – BIJUTERIE ARHITECTURALA A ORASULUI CRAIOVA

5.1 Inaugurarea Parcului.

5.2 PARCUL ROMANESCU -TRECUT ȘI PREZENT

5.3 IMAGINI ALE PARCULUI IN DIFERITE ANOTIMPURI IN PREZENT

5.3.1 Iarna

5.3.2. PRIMAVARA

5.3.3. VARA

5.3.4. TOAMNA

INTRODUCERE

De la grădinile suspendate din Babilon până la grădinile romantice din zilele noastre, omul a căutat frumosul în toate activitățile sale. În decursul războaielor dintre popoarele antice, când rând pe rând regate și imperii apăreau, se dezvoltau și piereau, produsele spiritului uman, cultura cu tot ce se include în această noțiune, inclusiv arta, au vehiculat de la un popor la altul și chiar de la un continent la altul , devenind un tezaur universal.

La inceputul lor, grădinile au avut un scop utilitar, fiind constituite din plante cu rol alimentar, cu timpul când omul a observat că recoltele sale depind în mare parte de anumite forțe naturale, simbolizate prin zeități (de exemplu în Orientul Mijlociu) sau când la egipteni a apărut credința renașterii continue și reîncarcănarii spiritelor, grădinile s-au transformat din utilitare in locuri de meditație religioasă. Intr-o etapă mai avansată ele devin centre de odihnă, cultură și desfătări, incluzând în compoziția lor, în afară de vegetație și apă, o serie de edificii și opere de artă (teatre, statui, băi publice, terenuri de sport etc.).

Arhitectura construcțiilor antice, a templelor, a palatelor, arcurilor de triumf, a statuilor și apeductelor clădite în cea mai mare parte din materiale care au rezistat intemperiilor milenare se oglindește în vestigii care ne uimesc si astazi prin geniul și măreția lor artistică.

Arta grădinilor antice, însă, al caror element decorativ îl formează vegetația ca produs efemer al naturii și apa care circula pe canale tot atât de efemere, această realizare a spiritului uman este prezentă doar în cunoștințele transmise fie prin legende, fie prin scrieri literare. După aceste izvoare, începuturile artei grădinilor par a fi fost localizate în diverse centre ale continentului asiatic, și anume la început în China, India, Siria si Mesopotamia, apoi în Egipt și mai târziu în sudul Europei, în Grecia și în Peninsula Italica la romani.

În grădinile evului mediu întâlnim influența tradițiilor cuceritorilor romani, peste care s-au suprapus concepțiile unor arhitecți inspirați de către renașterea italiană sau de moda franceză.

Cu timpul ideile renașterii prind teren, astfel că, in sec. al VII-lea multe parcuri si gradini de tip italo-francez, după o restaurare ulterioară, au fost transformate în stilul renașterii. Încă era la modă „Topiary art”, modelarea cât mai fantezistă a arborilor, inspirată de la antici și influențată de Paradisul pierdut a lui Milton, astfel ca în multe cataloage, pepinieriștii ofereau tisa sau alți arbori formați în figuri. Cu apariția lui Bridgeman, „Topiary art“ își pierde din importanță ca și zidurile ce înconjurau aceste spații verzi, iar sub influența lui Le Notre se face contopirea între grădină și parc, prin trasarea aleilor largi, uneori mărginite cu garduri din arbori cu coroane taiate plat.

Dupa 1730 apare tendința spre parcul peisager, când William Kent, socotit ca autor al stilului romantic, remaniază lucrările lui Bridgeman, introducând în peisaj arbori morți, pentru a imita cât mai mult natura, având pretenția să dea, prin renunțarea la traseele rigide, aparența unor simplificări. William Kent (1685 – 1738) a fost arhitect, pictor, designer de mobilier, el fiind cel ce a introdus în Anglia stilul de arhitectură Palladian. Parcul peisager a avut în aceeași perioadă încă un promotor, fiu de grădinar și horticultor cu experiență, Charles Bridgeman (1690 – 1738), care a avut o ascensiune fulminantă cu toate că a trăit puțin, devenind grădinarul șef al Grădinii Regale; acesta a fost responsabil cu reproiectarea grădinilor regale de la Winsdor și Kensington Palace cât și Hyde Park din Londra.Alți arhitecți peisageri de renume au fost: Lancelot Brown (1716 – 1783), Repton (1752-1818).

Influența parcurilor engleze s-a resimțit – așa cum am văzut – și în arta parcurilor franceze din secolul al XVIII-lea, precum și in alte țări europene. A început să fie preferat stilul englez în amenajări datorită întreținerii mult mai ușoare decât grădina clasică franceză. Si Germania a împrumutat repede noul stil, a fost creată în anul 1789 celebra grădină Englischer Garten din Munchen, proiectată de peisagistul Sir Benjamin Thompson. Deasemeni Rusia a adoptat noul stil foarte repede la construcția parcului din jurul palatului Țarskoe Selo.

Așadar, arta verde a preocupat omul de-a lungul existentei sale, aceste preocupari fiind semnalate în toate scrierile vremii. Dragostea omului față de natură și frumos l-au însoțit în evoluția sa, preocuparea pentru natură, pentru arta grădinilor fiind la începuturi de interes existențial – cultivand plante cu rol alimentar, cu timpul omul înlocuind aceste plante cu cele decorative pentru a crea locuri de meditație , armonios îmbinate cu elemente din natură.

CAPITOLUL I

STILUL PEISAGER

Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul al XVII-lea, în contextul unei mari mișcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie sub influența literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influența pictorilor peisagiști, sau chiar datorită influenței artei grădinilor chinezești.

În această situație, în Anglia, ca o reacție împotriva grădinilor franceze, arta grădinilor a căpătat o nouă orientare, renunțându-se în primul rând la rigiditatea și artificialitatea impusă de geometrismul grădinilor clasice. Și condițiile climatice tipice ținutului insular al Angliei (ceață, umiditate atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a celor de gazon, dar și întinderea mare a diverselor proprietăți, având cel mai adesea relief variat, au favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil.

Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor, utilizarea vegetației într-o manieră cât mai apropiată de cea naturală precum și adaptarea construcțiilor la formele terenului, pentru o reușită armonizare a artificialului cu naturalul.

1.1 Principiile de structură ale stilului peisager

Formele, aranjamentele și asocierile diferitelor elemente componente vor fi cât mai apropiate de cele din natură, compoziția fiind liberă, respectiv o compoziție în care elementele naturale și cele artificiale (construite) sunt îmbinate în peisaje cu caracter cât mai natural.

Natura este conducătorul arhitectului peisagist, toate elementele, inclusiv cele naturale înconjurătoare fiind legate armonios. Impresia generală va fi cea a unui aranjament pitoresc, neregulat, cu aspect natural, în care adesea se pot reuni elemente de peisaj, care în mod natural sunt dispersate. Aspectul natural trebuie să depășească limitele sectorului amenajat, legând astfel peisajul exterior cu cel interior.

Compoziția trebuie să fie în concordanță cu caracterul ținutului, iar detaliile acesteia să fie în concordanță cu caracterul local.

Obiectivele interesante vor fi accentuate iar cele inestetice vor fi mascate cu vegetație. Simetria și echivalența sunt excluse, unitatea realizându-se prin echilibrarea și compensarea elementelor componente: suprafețe, volume, lumini și umbre.

Aleile au un traseu liber, curb sau sinuos, ce urmărește formele de relief, fiind amplasate astfel încât să nu se suprapună peste liniile de perspectivă și să formeze itinerarii comode. Curbele și sinuozitățile aleilor trebuie să fie simple și justificate de microrelieful și obstacolele naturale sau aparent naturale ale terenului.

Aleile vor conduce vizitatorul spre obiective bine definite, în diferite zone ale grădinii, oferindu-i progresiv diverse perspective spre anumite obiective, sau diferite „scene” pe care acesta le descoperă la un moment dat. În jurul clădirii principale, atunci când aceasta există, se vor folosi specii de talie mică, cu înflorire bogată, frumoasă și îndelungată, peluze, pajiști și diferite grupaje floricole.

Clădirea poate fi încadrată pe anumite laturi de masive de arbori sau arbuști, pentru realizarea unei integrări cât mai bune a construcției în peisaj.

Plantațiile vor avea margini sinuoase și vor fi dispuse în planurile laterale sau în culise, și vor respecta formele naturale de creștere a vegetației și grupările naturale, masele vor avea conturul neregulat, vor fi folosite pâlcurile, exemplarele izolate de arbori și arbuști ce vor completa și vor conferi varietate covoarelor de gazon.

Dacă în zonele mai des frecventate se pot utiliza specii lemnoase dintre cele mai variate, se recomandă ca spre planurile îndepărtate să se folosească arbori din specii indigene, pentru realizarea legăturii spațiului amenajat cu peisajul înconjurător natural.

Gazonul este folosit pe suprafețe mari ce se suprapun peste neregularitățile terenului, renunțându-se la suprafețele perfect plane, cu contur regulat. Gazonul peluzelor trebuie să fie îngrijit, adesea fiind decorat cu specii floricole dispuse neuniform, în pete neregulate sau eliptice, covoare sau dispersate solitar. Pe suprafețe mari de gazon se plantează la distanțe mari, specii lemnoase decorative, chiar exotice.

Configurația terenului va fi cea naturală în linii mari, intervenindu-se totuși în detaliu, pentru realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea de efecte peisagistice pitorești. Acolo unde terenul nu prezintă o variabilitate prea mare a microreliefului, acest lucru se poate compensa prin supraînălțarea anumitor coline sau adâncirea unor văi, prin aducerea de pietre, roci sau stânci, prin accentuarea sau îndulcirea unor pante, sau chiar prin crearea de acumulări de apă cu aspect cât mai natural.

Rocile, pietrele și stâncile vor fi aranjate conform modelelor din natură, sub formă de mase, de grote sau chiar cascade.

Apele, fie create, fie naturale, ocupă un rol important în compoziție și vor fi armonizate cu formele de relief și cu vegetația, având un caracter cât mai natural: lacurile și iazurile vor avea un contur neregulat, sinuos chiar, cu malurile din materiale locale și amenajat cu vegetație naturală, cursurile de apă vor fi avea traseul neregulat, urmând caracteristicile terenului. Prin modul diferit în care poate fi folosită (cursuri de apă, cascade, iazuri, lacuri), apa va avea valențe diferite ale acestui efect, fie pe parcursul zilei, fie în funcție de vegetația prezentă. Astfel, plantațiile de pe malul apei au ca efect umbrirea suprafeței apei în anumite momente ale zilei, sau grupurile abundente de nuferi (frunzele nuferilor) diminuează mult din strălucirea oglinzii apei în zilele însorite.

Construcțiile decorative sunt folosite în număr mic, limitat și întotdeauna în armonie cu respectivul peisaj. Configurația terenului este cea care determină amplasarea diferitelor construcții. Astfel pot fi folosite poduri cu aspect rustic (din piatră, cărămidă sau lemn), chioșcuri sau pavilioane rustice, fântâni, ziduri sau garduri rustice, scări din piatră, cărămidă arsă sau lemn, trunchiuri căzute, ruine, morminte false, temple, unele monumente sau grote.

Toate acestea nu vor fi ostentative, ci vor fi integrate cât mai bine în peisajul creat, imprimândun anumit caracter „scenei” respective: romantic, rustic, pitoresc, visător, melancolic, de groază.

Efectul de lumini și umbre va fi valorifiurile abundente de nuferi (frunzele nuferilor) diminuează mult din strălucirea oglinzii apei în zilele însorite.

Construcțiile decorative sunt folosite în număr mic, limitat și întotdeauna în armonie cu respectivul peisaj. Configurația terenului este cea care determină amplasarea diferitelor construcții. Astfel pot fi folosite poduri cu aspect rustic (din piatră, cărămidă sau lemn), chioșcuri sau pavilioane rustice, fântâni, ziduri sau garduri rustice, scări din piatră, cărămidă arsă sau lemn, trunchiuri căzute, ruine, morminte false, temple, unele monumente sau grote.

Toate acestea nu vor fi ostentative, ci vor fi integrate cât mai bine în peisajul creat, imprimândun anumit caracter „scenei” respective: romantic, rustic, pitoresc, visător, melancolic, de groază.

Efectul de lumini și umbre va fi valorificat din plin, având o deosebită importanță în crearea diferitelor stări sau emoții, astfel construcțiile se recomandă să fie luminate din față iar arborii din spate.

1.2 ARTA GRĂDINILOR ȘI PARCURILOR PEISAGERE

1.2.1. Grădinile și parcurile peisagere din Anglia

După Evul Mediu, în Anglia dominau grădinile medievale, închise între ziduri, cu vegetație tunsă dispusă regulat simetric. Ulterior, ca și în restul Europei, s-au făcut simțite influențele italiană și franceză.

Dar, în timp ce în Europa arta grădinilor evolua sub influența puternică a stilului francez, în Anglia începând cu sec. al XVIII-lea, sub influența literaturii, picturii de peisaj si numeroaselor călătorii făcute în Extremul Orient, arta grădinilor a evoluat în direcția reîntoarcerii la natură, a renunțării la rigiditatea și artificialitatea stilului francez. De fapt această tendință se face simțită în toate artele, inclusiv în pictură. Treptat temele abordate în tablouri sunt inspirate din natură, fenomen a atins apogeul odată cu curentul impresionist.

La început s-a renunțat la tunderea arborilor, s-au eliminat zidurile de incintă și au fost înlocuite cu șanțuri, realizându-se o legare și o deschidere spre peisajul înconjurător. Dispar parterele, acestea fiind înlocuite de covoare verzi (gazon), se păstrează axa centrală dominantă, dar se introduc poteci șerpuitoare, cursuri de apă neregulate iar vegetația este grupată liber.

Astfel apar pentru prima data in Anglia secolului al XVIII-lea grădinile peisagere, un stil cu totul aparte fata de ce cunoscuse Europa pana la acea data.

La vremea apariție sale, stilul peisager a fost o adevărată revoluție în arta grădinilor. Foarte apreciat a fost repede preluat de restul țărilor europene, dar și în America. Elementele sale caracteristice au fost preluate, asimilate și îmbinate cu elemente ale unor stiluri deja înrădăcinate. Aceasta impletire a dus la aparitia în Franța a stilului mixt.

Realizări importante:

Kent (pictor și arhitect) – grădinile Kensington și parcul Stowe, parcul Rousleau (create inițial de Bridgeman);

Brown – completări la Parcul Stowe și transformarea peisajeră a parcurilor Bleuheim și Chatsworth;

Repton a dus la apogeu arta grădinilor peisagere, fiind un practician dar și un teoretician de seamă al stilului peisager (la sfârșitul secolului al XVIII-lea).

În secolul al XIX-lea, Loudon (peisagist englez) a publicat postum operele lui Repton, fiind susținătorul noului curent numit „gardenesque" – bazat pe principiile compoziționale ale grădinii pitorești, enunțate de Repton.

1.2.1. Grădinile și parcurile peisagere din Franta, Germania, Rusia, SUA

Ca urmare a dezvoltării sociale și economice din secolul al XIX-lea, amenajarea grădinilor a depășit cadrul particular, rezidențial și a intrat în cel urban, fiind realizate primele spații verzi pentru publicul larg.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Londra deținea 600 ha de spații verzi, amenajate în stil peisager: St. James Parc, Green Park, Hyde Park, Kensington Gardens – situate în centrul orașului, formând un lanț verde de peste 4 Km. La periferie erau: Regent's Park, Victoria Park și Battersea Park.

În Franța la sfârșitul secolului al XVIII-lea apar parcurile: Mereville, Ermenonville, Malmaison, „Cătunul din Trianon" (din domeniul Versailles), realizate sub influența romantismului.

În secolul al XIX-lea apar numeroase spații verzi, sub influența stilului peisager: Edomond Andre a amenajat Sefton Park (Liverpool), iar frații Buhler au amenajat parcul „Tete d'or'' (Lyon).

În Germania, multe parcuri au fost restructurate și reproiectate după stilul peisager, respectiv după principiile grădinilor engleze. Ca exemple pot fi amintite:

Grădina engleză (Munchen),

Parcul Public Friederichsham (Berlin),

Parcul Wilhelmsbad (Frankfurt),

grădina peisageră din parcul Sanssouci (Potsdam),

parcul Nympheuburg (Munchen),

parcul Wilhelmshohe (Kassel).

În Italia au apărut vile cu parcuri romantice precum:

Villa Melzi (Bellagio),

Villa Carlotta (Caddenabio),

Villa Carraresi (Roma),

părțile laterale ale Parcului Reggio (Caserta).

În Rusia s-a realizat cel mai mare parc peisager din Europa – Parcul Pavlovsk, lângă St. Petersburg – 600 ha; Parcul Pușkin (parc englez, Țarskoe Selo = vechea denumire). Suprafața totală a parcurilor Moscovei era de peste 3000 ha din care:

Parcul Sokolniki – 463 ha,

Grădina Botanică – 360 ha,

Parcul Maxim-Gorki – 224 ha.

În S.U.A. marile orașe sunt dotate cu mari parcuri publice și sisteme de zone verzi. Ca exemple pot fi amintite:

New York – Central Park , Prospect Park (peisagist Olmsted);

Philadelphia – Fairmount Park;

Chicago – South Park;

Boston – Park System.

CAPITOLUL II

DEZVOLTAREA ARHITECTURII PEISAGERE IN ROMANIA

………………epocă relevă că încă de atunci arta grădinăritului era foarte dezvoltată. Grădina de trandafiri și alte diverse flori sunt menționate în documente la Mitropolia de la Târgoviște prin anii 1400, în castelele Transilvănene se pare că existau sancțiuni pentru cei ce aduceau prejudicii grădinilor, parcul de la Făgăraș este menționat într-un document datat 1672. Aceste parcuri și grădini erau înființate pe lângă curțile domnești, cetăți și mănăstiri și aveau în primul rând un caracter utilitar fiind construite în stil regulat- geometric.

Prin secolul XVIII apar primele parcuri amenajate conform arhitecturii renașterii în plin avânt economic, în Transilvania amenajările din parcurile de la Avrig și Bonțida, precum li cele din Gornești ( 1789 – 1892 ) și Albești, amenajări în stil francez. Nicolae Iorga în cartea sa “Istoria Românilor prin călători “ arată că în anul 1786, familia Dudeștilor avea la casa lor din București o grădină care “ era întocmită și desenată ca un parc englezesc “. O serie de grădini în stil geometric sunt reprezentate pe planurile Bucureștiului executate in anul 1791 de către austriacul Ernst, în Transilvania și Moldova sunt semnalate o serie de grădini orășenești particulare, unele din ele fiind deschise și publicului.

In jurul anului 1900 toate palatele,vilele si resedintele boierilor si domnilor romani aveau amenajate gradini de tip parter, introducerea artei peisagere engleze a fost primita cu retricenta de catre societatea vremurilor influentata foarte mult de stilul francez.Stilul liber al arhitecturii englezesti nu era tocmai pe placul gandirii rigide a acelor vremuri.Arhitectii au stiut insa sa se impuna si stilul a capatat teren in tara noastra dovada sunt:parcul Herastrau,parcul Carol din Bucuresti, parcul Rozelor din Timisoara si parcul Nicolae Romanescu sau parcul Bibescu, conform denumirii initiale din Craiova.Parcurile s-au pastrat pana in ziua de azi desi de-a lungul timpului au suferit multiple modificari.

Arhitectura peisagera a suferit o perioada de declin in timpul celor doua razboaie mondiale si in timpul perioadei comuniste, cand tot ceea ce s-a facut a fost ingrijirea parcurilor deja existente fara a se mai pune accent pe construirea de noi spatii verzi. Peisagistica a fost reintrodusa in anul 1990 si a inceput studierea ei in cadrul unor importante universitati din tara cum ar fi:Bucuresti,Timisoara,Cluj in Craiova a fost introdusa acum patru ani,avand ca scop creearea de specialist in domeniul proiectarii si executarii de proiecte si de amenajaari de spatii verzi.

DEZVOLTAREA ARTEI GRĂDINILOR ÎN ȚARA NOASTRĂ

Orasul Craiova. Evolutia societatii craiovene de-a lungul timpului

Teritoriul pe care s-a dezvoltat orașul Craiova este o creație a Jiului. Intreaga extindere a așezării s-a făcut pe terasele din stânga acestuia. Privit de pe înălțimea malului drept al râului, orașul apare ca un amfiteatru situat pe cele cinci terase cuaternare, cu înclinare ușoară către lunca Jiului, numite Terasa veche, Terasa înaltă, Terasa superioară, Terasa inferioară și Terasa joasă. în ansamblu, municipiul Craiova este așezat pe un culoar bine conturat și delimitat de forme de relief cu altitudini cuprinse între 70-75 m la nivelul luncii și 140-150 m la nivelul terasei înalte. Este mărginit la vest de Dealul Bucovăț (165 m), Dealul Cârligei (160 m) și Dealul Drumul Mare (150,5 m), iar la est de Dealul Viilor (209,5 m), Dealul Mlecăneștilor (203,5 m) și Dealul Cârcea (191,5m).

În acest teritoriu, în perioadele paleografice pleistocen și holocen, s-a conturat o rețea hidrografică formată din numeroase cursuri de apă, antrenând procese geomorfologice de versant, ce au fragmentat, modelat și delimitat întreaga zonă. Cele mai multe asemenea cursuri de apă, alimentate prin precipitații și, mai puțin, de izvoare cu apele Jiului în revărsare – o fâșie mlăștinoasă, care cuprindea tot terenul, lat de 2-3 km, cu în aval de confluența Jiu-Amaradia și 70 m la Podari, caracterizată de o desfășurare uniformă, întreruptă doar de mici grinduri, brațe părăsite de râu și numeroase bălți.

Viața comunitară din zona Craiovei nu cunoaște întreruperi, ci doar suprapuneri de civilizație materială, mai deosebite sau mai puțin relevante, după puterea creatoare a generațiilor și a contextelor evenimențiale.

Informațiile scrise ale secolului al XV-lea (inscripția de pe mormântul domnitorului Vladislav II, 1446-1456, amintește pentru prima oară numele Craiovei) vădesc o dezvoltare economică intensă pe meleagurile craiovene, în condițiile în care schimbul de mărfuri, favorizat de așezarea geografică a localității și de prezența unor centre meșteșugărești (ex. Făcăi) s-a accentuat tot mai mult. După o sută de ani de la atestarea ei documentară, în 1582, Craiova era menționată cu titlul de „oraș”, ajungând ca în timpul domnitorului Mihai Viteazu (înfăptuitorul primei uniri politice a tuturor românilor) să fie apreciată ca un oraș mare, bogat și cu numeroși locuitori.

Marea moșie a Craiovei, în secolul al XVIII-lea, intrând într-un nou regim juridic de stăpânire, a fost ușor cotropită și vândută în secolul al XIX-lea. Așa s-a ajuns că în 1890, ea mai cuprindea doar Grădina Bibescului (pământ cumpărat de Magistratul Craiovei în 1853) și 200 ha răspândite „afară” din barierele Caracal, Crucea de Piatră, București, Vâlcii, Breasta și Bucovăț.

Cercetătorii istorici ai orașului au considerat că în sec. XVI-XVII Craiova, chiar dacă era cel mai mare centru urban din Oltenia, nu putea fi in evoluția ei decât în stadiul semiagrar. In consecință, orașul se suprapunea unor mahalale și așezări rurale, apărute succesiv de-a lungul timpului, complet izolate unele de altele prin terenuri de cultură, vii sau locuri virane.

Vechiul centru al orașului a fost, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, în jurul bisericii Sf. Dumitru (strada Matei Basarab de astăzi), pe micul promontoriu din preajma vâlcelei Elca. Ulterior, orașul s-a extins către nord și est, de-a lungul a două artere principale de circulație: strada Centrală (numită și ulița Precistei sau strada Madona Dudu), care unea, pe direcția vest-est, Drumul Mehedinților cu Drumul Bucureștilor și Ulița Mare care unea pe direcția nord-sud Drumul (vechi al) Muntelui cu Drumul Diiului (Calafatului, Vidinului).

Acest stadiu corespunde întru totul tipului morfostructural al orașului-stradă, de mici dimensiuni, dar ancorat funcțional pe direcția marilor drumuri comerciale sau care legau regiuni economice complementare ori zone sociale deosebite.

Craiova, locul de scaun al uneia dintre cele mai înalte instituții din statul feudal Țara Românească – Bănia Olteniei – în secolul al XVII-lea ajunsese orașul care influența, din punct de vedere economic o zonă foarte întinsă, aproximativ întreaga regiune unde marele ban și mai apoi caimacanul Craiovei (între 1761 -1831) își exercitau atribuțiile administrative, politice, militare și judecătorești.

În secolul al XVIII-lea, orașul s-a extins pe întreg complexul de terase ale Jiului și s-a desfășurat, tentacular, de-a lungul marilor drumuri (vezi planul Craiovei din 1791). Dezvoltarea activităților comerciale și productive, în special la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX- lea, au individualizat cartierele socio-profesionale din oraș: cartierul marilor familii boierești, cartierul negustorilor mari și negustorilor mici, reconstituite astăzi ușor după bisericile ctitorite de aceștia ca biserici de familie (Sf. Ilie, Sf. Treime, Sf. Nicolae Haralambie, Obedeanu, Sf. Spiridon) sau ca biserici de mahala (Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Maica Precista-Madona Dudu, Sf. Mina; Mântuleasa, Sf. Nicolae Craiovița, Ungureni etc).

În prima jumătate a secolului al XlX-lea, Craiova părea o adunătură de târguri, un mare bazar cu foarte puțină orânduială (vezi Planul Craiovei din 1845 copiat de Gotthieb după cel întocmit de marele boier Iordache Otetelișanu). Casele boierilor și ale negustorilor de vază, în număr de 140, erau clădiri arătoase înconjurate de grădini, pe când alte 2235 „case de rând” erau răspândite fără nici o orânduială16. De aceea în această perioadă s-au inițiat și primele mari lucrări edilitare: înconjurarea orașului cu un șanț de protecție, îmbunătățirea dotării Foișorului de foc, așezarea târgului de săptămână și a oborului pe un loc al Episcopiei Râmnicului (la răsărit de biserica Postelnicii Fir), organizarea unui serviciu al străzilor și barierelor, alimentarea cu apă a orașului prin conducte (olane) de la fântânile Prisaca și Obedeanu, crearea pentru prima oara prin voință obștească sau particulară – a unor grădini publice etc.

Prin încadrarea în serviciile orașului a unor arhitecți și ingineri din țările Europei centrale și apusene (Karl Wairah, Engel Breher ș.a.), dar mai cu seamă prin proiectele și inițiativele autorităților locale reprezentate de Iordache și Grigore Otetelișanu sau de Iancu Bibescu, Craiova aspira la o altă condiție urbană decât cea care se perpetua din epoca medievală, în raport atât cu ascensiunea ei economică și socială, cât și cu numărul de locuitori în continuă creștere – de la 11268 în 1838, la 20212 în 1848 și 25000 în 1859.

După 1859, Craiova, prin așezarea ei în marginea câmpiei și într-o vale lungă a Jiului, a devenit un puternic centru al prelucrării și comercializării producției agricole. Totodată, orașul, în calitate neoficială de capitală a Olteniei, polariza activitatea meșteșugărească și comercială a pro¬vinciei, mărfurile și târgurile săptămânale fiind căutate de un număr mare de negustori din părțile suddunărene și central-europene. După 1848, întreaga viață economico-socială a prins un alt ritm de dezvoltare. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, la cei 45579 de locuitori, nu avea o industrie deosebită, care să depășească prin producție și sortimente caracterul local. Ea trecea drept „centrul tuturor tranzacțiilor unei regiuni unde se creau pe fiecare zi bogății nenumărate” în cadrul județului Dolj, unul din principalele județe cerealiere ale țării, care producea în 1914 mai mult decât toate județele din zona Moldovei, Craiova era locul de rezidență al marilor latifundiari și negustori de cereale.

Până în preajma primului război mondial, orașul și locuitorii lui, afectați de locul Craiovei în ierarhia urbelor din țară, unde Iași, Ploiești și Brăila luaseră oarecare avans, au promovat obiectivul atingerii unei modernizări demne de gloria unor timpuri trecute. Nevoile generate de mărimea localității atât demografic, cât și teritorial, precum iluminatul, pavarea străzilor, alimentarea cu apă, canalizarea, salubrizarea mediului, construirea de noi obiective economice și de edificii impunătoare pentru instituții, restructurarea mediului ambiant au redimensionat o creștere rapidă.

Câștigarea independenței de stat în urma războiului din 1877-1878 a deschis noi perspective de dezvoltare sub toate aspectele atât României, cât și, în particular, Craiovei.

Timpul acela era caracterizat de un istoric craiovean ca „începutul adevăratei vieți de românism” . Întregul popor și conducătorii lui erau conștienți de faptul că românii trebuiau să-și coordoneze ritmurile de viață după ceea ce Europa etala mai valoros în planul civilizației. Intr-o asemenea conjugare de voință, forțe și idei, Craiova prin eforturile locuitorilor, și-a schimbat fundamental înfățișarea urbană în doar câteva decenii, de la cea „orientală” existentă înainte de 1875, la cea actuală de marele geograf Simion Mehedinți, în 1906, ca fiind „peste rangul unei simple capitale de județ”, cu „un caracter destul de modem”.

Momentul cel mai important în această evoluție l-a constituit „campania de lucrări publice” începută în 1891, sub primariatul lui Ulysse Boldescu. De atunci și până în prezent, orașul a fost într-o competiție permanentă cu sine pentru a-și construi structurile urbane cele mai moderne, în funcție de specificul lui de așezare din preajma câmpiei și de posibilitățile rezultate din poziția de centru urban polarizator în Oltenia.

Epoca celor două decenii rămâne un pisc al civilizației urbane craiovene, comparabil cu cel al deceniului opt al secolului al XX-lea.

La numărul de locuitori în continuă creștere (45579 în 1899; 54244 în 1912), nevoile de îmbunătățire a domeniului edilitar au devenit tot mai stringente.

Cea dintâi mare lucrare menită a înlătura influențele negative asupra stării igienice și de sănătate ale apelor din lunca Jiului a fost ridicarea în plan a întregului teren cu bălți și mlaștini întins între balta Cornițoiu, Fântâna Obedeanu, satele Cernele, Albești, albia Jiului, satul Balta Verde, Fântâna veche din Popova, Fântâna Chintescului, balta de lângă Grădina Bibescu. Planul a fost realizat de căpitanul G. Savopol, în 1887. Aceasta, fiind prima realizare topografică pentru Craiova, a stat la baza proiectării nu numai a studiilor de desecare a bălților, dar și a celorlalte lucrări de anvergură preconizate „pentru a pune Craiova pe piciorul de progres la care avea dreptul să aspire ca unul dintre orașele principale ale țării”. Cele mai importante au fost alimentarea cu apă a orașului dintr-o sursă exterioară teritoriului său, Gioroc (1888-1911) și canalizarea orașului (începând cu 1914).

De executarea proiectelor de desecare a bălților din jurul Craiovei se leagă incontestabil realizarea celor mai mari parcuri ale orașului. In acest fel, în secolul nostru, eleșteele, grădinile, maidanele și pădurile de pe raza orașului au fost amenajate de către arhitecți, arhitecți peisagiști și ingineri, în 1930, după aspectul său general (fig… Planul Craiovei), Craiova „se apropia acum de tipul orașelor din Europa centrală”.

Un nou impuls a fost dat lucrărilor de canalizare a orașului de primarii I. B. Georgescu, Emil Tătărăscu. Noile realizări edilitare din acest răstimp au inclus și amenajarea parcului „Lunca Jiului” și a altor câteva spații verzi în interiorul cartierelor.

Orașul Craiova de astăzi este corolarul tuturor restructurărilor, construcțiilor proiectate și realizate în ultimii 50 de ani. Schimbarea totală a funcției economice a orașului în ultima jumătate de secol a determinat mutații fundamentale în plan social, demografic și edilitar. In condițiile în care Craiova a devenit o mare citadelă industrială cu o populație de patru-cinci ori mai mare decât în 1947, peste 315000 locuitori, potențialul economic a crescut, iar exigențele estetice și de habitat au sporit, localitatea s-a extins teritorial și și-a îmbogățit structurile urbane.

Creșterea spectaculoasă a orașului în ultimele decenii a dus la realizarea unor mari ansambluri de locuințe, bine conturate, separate de platformele industriale, amplasate, de cele mai multe ori, marginal. Astfel, în prezent, uriașa restructurare urbanistică a Craiovei a dus la închegarea a 12 cartiere, fiecare cu centrul său civic.

Intre cartierele Craiovița Nouă, Severinului, Cemei și Brestei, prin drenarea bălții Craiovița s-a realizat Parcul Craiovița, care, în perspectivă, trebuia sa reuneasca Grădina Botanică cu Parcul Cornițoiu.

Fig….Planul orașului Craiova editat de S. Samitca (anul 1887)

Fig…..Schita de sistematizare 1972 (sursa………………..)

Fig…..Schita de sistematizare 1982 (sursa………………..)

Fig…..(sursa………………..)

Orașul medieval Craiova, pe raza căruia s-au făcut numeroase descoperiri arheologice și numismatice, își are originea, aureolată potrivit legendelor dar și istoriografiei romantice din secolul al XIX-lea, de numele familiei Asăneștilor, fondatoarea Imperiului româno-bulgar din sudul Dunării la sfârșitul secolului al XII- lea. Descoperirea, în 1890, atât a unor amfo-ridioane databile în sec. IX-X la temeliile bisericii Sf. Dumitru, cât și hramul eponim al acestei biserici, prin care se regăsește cultul acestui sfânt creștin preponderent în tot spațiul bizantin, presupunerea tot mai întemeiată și argumentată a istoricilor că aici, pe Jiu, ar fi fost reședința cneazului loan in prima jumătate a secolului al XIII-lea sunt doar câteva repere care probează faptul că localitatea Craiova a fost, încă înainte de constituirea statului feudal Țara Românească, o așezare deosebită, un centru politic-administrativ de tradiție.

În toată perioada anilor 1491-1761, în incinta bisericii Sf. Dumitru a funcționat instituția banilor și marilor bani ai Olteniei, iar între 1761-1830 instituția caimacamilor Olteniei, acei reprezentanți ai puterii în stat, după domnitori, care, pe lângă rolul lor politic și administrativ, exercitau și atributele de instanță judecătorească centrală pentru cele cinci județe din Oltenia (Dolj, Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Romanați).

Ponderea Craiovei în viața statului Țara Românească a fost redimensionată la sfârșitul secolului al XVII-lea de un alt mare domnitor descendent din neamul Basarabilor, Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care a adăugat în apropierea curții Băniei un mare han (caravan-serai), cunoscut sub numele de Hanul mănăstirii Hurezu, și a reclădit, lângă biserica Sf. Dumitru, Casa Băniei.

După distrugerea acestui centru urban în timpul războaielor austro-ruso-turce desfășurate și în aceste locuri și după puternicul cutremur de pământ din 1838, s-au încercat mai multe refaceri de către domnitorul Barbu Știrbei, în 1853, Alexandru Dimitrie Ghica, în 1858, și de primul primar al orașului, Gheorghe Chițu.

În anul 1889, sub impulsul și avântul procesului de europenizare a orașului, biserica Sf. Dumitru a fost demolată și rezidită după planurile arhitectului restaurator francez Andre Lecomte du Noiiy. Lucrările au durat până în anul 1932, când, în baza legii promulgate cu înaltul decret regal nr. 2943/1932, Ministerul Instrucțiunii Cultelor și Artelor a cedat Primăriei Municipiului Craiova „terenul și toate clădirile situate între biserica Sf. Dumitru la nord, bulevardul Știrbei la miazăzi, strada Matei Basarab la răsărit și terenurile municipiului la apus“ în ideea creării „unui parc public și a unor „drumuri și alei publice“ în cel mai vechi cartier al urbei, ce urma să fie sistematizat după planul întocmit de Serviciul Tehnic al Municipiului Craiova în fruntea căruia era arhitectul O. Hesselman Carada.

Prin legea specială din 1932 se refăcea situația din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, adică Biserica Sf. Dumitru și casele bănești erau „cuprinse iarăși într-o singură curte, destinată a se transforma într-o grădină publică.

Ulterior, începând cu anul 1933, bugetele anuale ale primăriei au prevăzut lucrări pentru desăvârșirea grădinii publice din jurul bisericii-catedrală Sf. Dumitru, în suprafață de 23.800 mp prin construirea de ziduri împrejmuitoare din piatră naturală, parapeți de susținere în partea de vest, 55 trepte de scară amplasate în diferite puncte ale parcului, pavaje cu dale de bazalt, borduri din piatra cubică și rigole de piatră, bolovani de râu pe alei.

În anul 1947, prin legea nr.1963, Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Craiovei, acum înființată, primea în proprietate și folosință „localul Băniei împreună cu parcul înconjurător și cu Biserica Domnească Sf. Dumitru“.

Tot aici, între Casa Băniei și biserica Sf. Dumitru, în 1933, a fost adusă Crucea de piatră din zona fostului Târg de Afară, datând din 1826. în colțul sud-estic al parcului, care, pentru mulțimea trandafirilor, a mai fost numit și Grădina trandafirilor, în anul 1978, sculptorul Boris Caragea a ridicat un impunător monument pentru cei trei frați Buzești, vestiți căpitani și diplomați în timpul domniei lui Mihai Viteazul.

Așadar, Parcul Sf. Dumitrueste un loc ales, binecuvântat prin poziția lui și prin resorturile lui istorice confundabile cu istoria însăși a orașului Craiova.

În secolul al XVIII-lea, pe măsură ce orașul Craiova se întindea acoperind și alte terase, pe lângă vechiul centru, au apărut cartierele rezidențiale ale marilor boieri (care-și construiau în acest al doilea oraș ca importanță după București curți și grădini personale) și negustori. Astfel s-au individualizat cartierele (mahalalele) Sf. Treime, Sf. Spiridon, Obedeanului, Sf. Mina etc.

In 1875, primarul Craiovei, Barbu Bălcescu, fratele marelui revoluționar și democrat de la 1848 Nicolae Bălcescu, revoluționar și el, a inițiat câteva lucrări edilitare, a înființat și amenajat terenul cunoscut sub numele de Maidanul Brăiloiu-Bengescu (sau „La Cântaru de Piatră“) ca grădină publică cu numele „Mihai Bravu“în anul 1892, germanul Witzel, „unul din grădinarii cei mai distinși” ai orașului Frankfurt pe Main, a întocmit „un plan special pentru reînnoirea completă” a grădinii. Concomitent, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, Primăria orașului a expropriat câteva terenuri din jur realizând căi de acces și legături între această grădină, punctul Valea Vlăicii și principalele școli din acea vreme. Sistematizarea întregii zone, în structura de astăzi, s-a făcut după 1929 conform planurilor arhitectului peisagist E. Pinard.

In anul 1939, când s-au inventariat toate bunurile statului și orașului Craiova, grădina Mihai Bravu, întinsă pe 12.100 mp, cuprindea plantații de diferiți arbori (pini, molizi, arțari americani, ulmi de munte) și arbuști (tuia, tisa, ienuperi, alei pavate, un pavilion rustic din paiantă și zidărie acoperit cu șindrilă cu o singura încăpere și „o fântână țâșnitoare (arteziană) cu bazin de beton în suprafața de 12 mp (adusă din Parcul Poporului în anul 1909).

In deceniul al șaptelea, micul parc public a mai purtat denumirea de Grădina Tineretului. Din aceasta vreme datează și monumentul-bust (sculptor Alexandru Deak) al lui Nicolae Titulescu, mare jurist, diplomat și ministru de externe al României, originar din Craiova.

Ultimele lucrări din anii 1998-1999, care au dus la lărgirea străzii Brestei, au afectat foarte puțin compunerea și întinderea acestei grădini publice.

In prezent, Gradina Mihai Bravu, pozitionata in fata Facultatii de Agronomie, Gradina Mihai Bravuamenajata in stil romantic, este o oaza de liniste intr-un desert plin de poluare si un refugiu in zilele toride.

Cea mai veche grădină publică înființată de instituția administrativă centrală a orașului Craiova este, paradoxal, cea mai nouă. Prima a fost creată de Magistratul orașului sub forma unei alei în fața Școlii Centrale pe un teren cumpărat în anul 1836. Amenajată după planul arhitectului K. Vairah (pe locul din mahalaua Sf. Troiță, dinaintea Școlii Centrale, „a cărei poziție era foarte plăcută întru aceasta”), grădina-alee avea, în 1844, „trebuincioșii pomi” și un grădinar cu un salariu special.

Această grădină a dispărut total după restaurarea bisericii Sf. Troiță, ctitorie a stolnicesei Dumitrana Știrbei din anii 1765-1768 și sistematizarea centrului orașului după planul M. Colleanu și I. Berindei care a dus la îngrădirea curții bisericii.

Planul de sistematizare a cartierului central și comercial elaborat de M. Colleanu și I. Berindei în 1916 prevedea descongestionarea centrului orașului – socotit între străzile Justiției la nord, Unirii la vest, Kogălniceanu la sud și Buzești la est – prin crearea a două străzi transversale, cu direcția nord-sud, care să unească cele cinci străzi paralele, cu direcția est – vest, Justiției, I. C. Brătianu (azi, Oltețul), Copertări (Edgard Quinet), Lipscani și Kogălniceanu.

Proiectul din 1916, sub primariatul lui N.P. Romanescu, a fost reluat după război de comisiile interimare prezidate de I.B. Georgescu, în 1921 și C. Popp, în 1923. Pus în practică, cu mici modificări, acest proiect a dus la situația de astăzi, când prin crearea celor două străzi a încetat „starea de codevălmășie a imobilelor" insalubre din acest vechi cartier comercial si s-a deschis accesul către Muzeul Aman (azi, Biblioteca, Alexandru și Aristia Aman) și biserica Sf. Ilie.

S-au făcut exproprierile propuse în proiectele din 1911, 1916 și 1923, dar terenul intrat între anii 1925-1929 în proprietatea primăriei nu a mai fost destinat construirii sediului administrativ municipal. Pe acest loc s-a amenajat Grădina Unirii, chiar dacă în 1928 s-a aprobat proiectul elaborat de arhitectul C. Iotzu pentru edificarea ingenieur et I. Berindei, Palatului și Teatrului Municipal din Craiova chiar aici.

Amenajarea Grădinii Unirii a început în 1930- 1931 prin conlucrarea lui N. P. Romanescu, arhitectul peisagist francez Emile Pinard, inginerul- arhitect O. Hesselman-Carada (șeful Serviciului tehnic al Primăriei Craiova) cu antrepenorul Bulfon Ferdinand în vederea executării soclului pentru monumentul domnitorului Unirii din 1859, Alexandru loan Cuza.

Pe terenul grădinii, 4670 mp, s-a realizat o arteziană cu bazin din zidărie de beton, un cămin pentru motorul electric și o wespasiană. In anul 1947, wespasiana a fost refăcută în forma de astăzi.

Cea mai importantă lucrare în această gradină publică, gândită de cei care au și conceput acest părculeț, mutarea statuii domnitorului Alexandru loan Cuza din fața cinematografului „Select“ (apoi „30 Decembrie) aici, s-a făcut în anii 1945-1947, prin insistența primarului de atunci, generalul D. Popescu.

Astfel, inițiativele și lucrările de sistematizare ale centrului Craiovei dintre anii 1911-1947 s-au concretizat, printre altele, cu înființarea și amenajarea unei frumoase grădini publice numită Grădina Unirii, pentru ca amintește de importantele evenimente petrecute în 1857 în orașul nostru și pentru că întreg spațiul este dominat de impunătoarea statuie (sculptor Rafaello-Romanelli) a domnitorului Alexandru loan Cuza (1859-1866), monument de for public pe care doar orașul Iași îl mai inventariază între bunurile lui. Grădina a mai purtat și alte nume, dar cel mai cunoscut este English Park.

În secolul al XVIII-lea, orașul Craiova a crescut atât teritorial, cât și ca număr de locuitori.Spre sfârșitul acestei perioade, orașul a depășit limitele lui medievale, construcțiile civile și edilitare înmulțindu-e dincolo de Dealul Episcopiei.Atracția a fost de această dată Târgul de Afară ajuns în zona bisericii Ftarșului.

După 1872, anul realizării căii ferate București-Craiova-Vârciorova, orașul a fost „legat” printr-un bulevard cu gara.ceea cecreat o nouă atracție pentru orășeni, fapt care a determinat ridicarea a numeroase clădiri de o parte și de alta a cestei străzi.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, concomitent cu extinderea orașului către „Bariera Vâlcii” și gară, edilii au trebuit să amenajeze două văi torențiale „sălbatice”, aflate mai înainte în marginea orașului, dar ajunse acum în interiorul lui, anume Valea Orbeților (Valea Rahovei) și Valea Episcopiei (care se întâlneau în Valea Vlăicii).

Așa s-a ajuns ca biserica Gănescu să fie demolată și pe locul ei să fie construit Palatul Justiției (azi clădirea centrală a Universității din Craiova), Piața Nouă să fie modernizată, iar Valea Episcopiei să fie canalizată și pavată sub numele de strada Știrbei Vodă. După o existență de un secol, Piața Nouă, nemaifiind corespunzătoare cu cerințele de habitat urban, a fost mutată, iar pe locul ei a fost construită clădirea Teatrului Național între anii 1968-1973 (arhitecți Al. Iotzu, Rudich Gertrude, Ciurea Oprișan).

Pe trei laturi ale clădirii-către Universitate, strada Calea Bucureștilor (fostă Știrbei Vodă) și blocurile „Lumea Copiilor” sau complexul comercial hotelier „Atlantic”- a fost creată o frumoasă grădină publică, în trepte, cu alei, bănci, arbori și arbuști.

Grădina (Parcul) Teatrului întregește și armonizează peisajul urban, dar în același timp.rarefiază, împreună cu celelalte spații verzi din împrejurimi (Grădina Unirii, Grădina Centrală, cele din fața Hotelului „Jiul” sau Universității), zona centrală a orașului.

Dezvoltarea orașului Craiova a fost în strânsă relație cu marele târg căruia de-a lungul timpului ia fost destinat un teren, dincolo de intravilan. In anul 1848, în timpul evenimentelor revoluționare din Țara Românească, încununate de succes, Târgul de Afară al Craiovei se afla în partea de răsărit a bisericii Postelnicu Fir, până la bariera cunoscută sub numele de Crucea de Piatră (lângă piața din partea de nord a cartierului Valea Roșie).

Istoricului și revoluționarului transilvănean Aaron Florian, administratorul județului Dolj desemnat de guvernul provizoriu din București, a avut loc o mare adunare solemnă la care, pe lângă orășeni, au participat și 5000 de săteni doljeni arborând 50 de steaguri tricolore. în momentele grele de atunci ale revoluției, cei adunați pe terenul Târgului de Afară au depus jurământ pe „Constituție” și au proclamat acest loc, așa cum se întâmplase și la București, Blaj, Lugoj etc., „Câmpul Libertății”.

Tot în acest loc, după ce craiovenilor și doljenilor li s-au alăturat mii de oameni din celelalte județe ale Olteniei, pe 10 septembrie au fost arse Regulamentul Organic și Arhondologia. Țării Românești, acte semnificative în mișcarea general revoluționară românească de respingere a protectoratului țarist și de rupere cu perpetuatele privilegii feudale. Din anul 1890 există propunerea administrației locale ca în această zonă, pe atunci în marginea de est a orașului propriu-zis, să fie înființată o „grădiniță-parc“, asemănătoare cu cea din „capul de apus al bulevardului Mihai Bravu“. In anul 1914, terenul târgului (185.000 m.p.) servea „mai mult ca islaz păsărilor și animalelor cetățenilor riverani decât interesului de târg de săptămână și de salubritatea orașului nostru“.

În secolul nostru, odată cu împroprietăririle veteranilor din războiul pentru întregirea neamului, terenul Târgului de Afară a fost acoperit de construcții. După anii ’50, în zona lui centrală, rămasă liberă, a fost amenajată o grădină publică impropriu numită Parcul Crizantemelor. Cu timpul, din suprafața ei s-a tot „ciupit”, mai ales în jurul anilor ’70, când s-a construit aici un minicartier de vile.Tot aici se află cel mai nereușit monument al orașului, bustul poetului Traian Demetrescu.

Plopii, magnoliile, salcâmii japonezi, castanii, frasinii, precum și inscripțiile puse de edilii orașului cu ocazia comemorării a 150 de ani de la revoluția din 1848, crează un spațiu plăcut și odihnitor locuitorilor unui cartier ocolit de construcții înalte.

După construirea actualei clădiri a Colegiului „Frații Buzești”, în 1929 a fost amenajată o interesantă grădină care folosea ca loc public și teren de sport al Liceului „Frații Buzești”.

Grădina a fost creată pe un teren de 13425 m2 al școlii și pe proprietatea Primă¬riei obținută prin exproprieri în 1933. In anul 1943, între Primăria Craiovei și Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor, reprezentat de Alexandru Teodorescu-directorul liceului „Frații Buzești”s-a făcut un schimb de terenuri, „pentru a se da o formă regulat geometrică terenurilor” fiecărei instituții. Așa s-a ajuns la construcțiile de pe bulevardul Știrbei și la alinierea străzii General Haralambie (azi Gh. Doja).

Terenurile de sport (de tenis și baschet), cu strat de cărămidă și cărbuni, înconjurate de copacii de pe versantul terasei zisă „de la Mântuleasa”, formează astăzi baza sportivă municipală „Voința”.

În anul 1947, arhitecții Duiliu Marcu și Dinu-Dumitru Vernescu au făcut o schiță de sistematizare a Craiovei în perspectivă. Potrivit documentării care însoțește această schiță, se propunea restrângerea limitei orașului, îndeosebi în vest, unde terenul este de joasă altitudine, iar apa freatică la mică adâncime. Totuși, acolo unde la sfârșitul secolului al XIX-lea se întindeau mlaștinile, Eleșteul Belcineanu și grădinile de zarzavaturi ale orășenilor, dispărute în prima jumătate a secolului nostru prin realizarea canalului deschis al Craioviței de desecare a bălților și prin măsuri administrative de interzicere a grădinăritului sau lucrări de canalizare-drenare, orașul s-a întins către vest până aproape de Luncă, spre sud dincolo de bifurcația Calafat-Bechet. Din lipsă de fonduri pentru locuințe, sub presiunea afluxului de populație rurală încadrată în marile întreprinderi industriale, în această zonă improprie construcțiilor au apărut, pe lângă satul Lascăr Catargiu propus pentru strămutare, cartierele „23 August” și „1 Mai”.

În cartierul „1 Mai”, la baza terasei inferioare, unde multă vreme pârâul Valea Tabacilor producea mari necazuri edililor (azi bulevardul Mureș), în zona „Cocor”, a fost amenajat un părculeț pe o suprafață de 3,2 ha. Acesta este mărginit spre nord și vest de câteva instituții cu sedii apreciabile precum Casa Armatei, Liceul de Artă „Marin Sorescu”, Spitalul clinic nr. 1, iar spre sud și est de blocuri.

Grădina, după conceperea ei în deceniul șapte și ridicarea arborilor (stejari, tei, catali, pini ș.a.)" a fost aleasă, în anul Centenarului Independenței, 1977, pentru așezarea „Monu-mentului Independenței”, opera sculptorului Emil Mereanu.

PARCURI DIN orasul CRAIOVA

4.1 Parcul Lunca Jiului

Parcul Lunca Jiului s-a format astfel, de la început, ca parc natural la marginea vestică a orașului, cuprins între pârâul Șerca la nord și șoseaua Fabricii Andreescu la sud.

În deceniul al patrulea, lucrările de amenajare de aici continuau. Abia în anii 1935-1936 s-a realizat un ștrand, la Jiu, „într-un minunat decor de pădure și vegetație”, cu dotări complete: aparate de gimnastică, restaurante și lumină electrică.

După anul 1950, în concordanță cu creșterea populației orașului, parcul a suferit transformări substanțiale, adăugându-i-se un camping cu căsuțe și teren de parcare, restaurante și bufete, terenuri de joacă pentru copii și mai multe lucrări de artă precum statuia Alegorie (un nud de fată în bronz) a sculptorului Boris Caragea (1962) sau Dansatorii, sculptură în bronz a lui Peter Iacobi.

Așadar, Parcul Lunca Jiului a rezultat prin amenajarea unui întins teren forestier, unde intervențiile edililor pentru construirea unor dotări adecvate nu au dus la defrișări deosebite.

Parcul, cu drumuri și alei asfaltate în proporție de 5% din întreaga lui întindere, cu o bogată și diversă vegetație (specii de copaci ca stejar, cer, gârniță, carpen, ulm, ulm de câmp, platan, arin negru; specii de arbuști, erbacee și graminee etc.) mai cuprinde o pepinieră silvică și o bază sportivă complexă numită „Constructorul”.

El se integrează în categoria locurilor de interes istoric în care frumusețea naturală s-a perpetuat peste timp, iar prin modelare, a creat un plus de farmec și armonie pentru cei peste 3000 de locuitori ai Craiovei.

4.2 Parcul Craiovita

În partea de nord-vest și vest a orașului Craiova, există un cartier al său cu numele de Craiovița Nouă, cu peste 80000 de locuitori. Toponimul s-a format prin raportare la alt cartier al Craiovei, anume Craiovița Veche, cel care cuprindea până în secolul nostru teritoriul de la apus de „mahalalele” Obedeanu și Dănești.

De-a lungul timpului, Craiova și Craiovița au evoluat ca așezări diferite, pe moșii diferite, chiar dacă legenda despre începuturile lor avansează idea că orașul ar fi fost așezat pe locul actualei bălți a Craioviței, în care s-a scufundat cu foarte mulți ani în urmă, din cauza unui cutremur de pământ. In a două jumătate a secolului al XIX-lea, când au fost consemnate în scris frumoasele legende despre originea Craiovei, balta Craiovița înconjura orașul pe o lungime apreciabilă, aceasta lățindu-se și alcătuind între barierele Bucovățului și Șimnicului „o întinsă și vastă mlaștină”.

Odată cu extinderea spațiului urban și creșterea demografică s-au impus noi cerințe culturale, spirituale și estetice de habitat. In acest sens, soluțiile componistice care însoțeau impetuoasa dezvoltare urbanistică și industrială din partea de vest au necesitat extinderea și diversificarea zonelor de agrement pentru orășeni, prin crearea unei mari grădini publice, Parcul Craiovița și plantarea unei perdele de pomi între fostele sate Cemelele de Sus și Izvorul Rece menită să proejeze comunitatea craioveană de noxele industriei chimice de la Ișalnița.

Parcul Craiovița, aflat între cartierele Craiovița Nouă (N) și Craiovița Veche (S), străzile Rocadă (V) și „Nicolae Titulescu” (fostă Toporași; E), se întinde pe o suprafață de peste 85 ha. Perimetrul său cuprindea vechea Baltă Craiovița, restrânsă în dimensiunile ei de astăzi de repetatele lucrări de asanare, îndiguire și canalizare coordonate de Primăria Craiovei de mai bine de o sută de ani, pe baza mai multor proiecte.

Amenajările din anii 1981-1985 au creat două lucii de apă de peste 32 ha despărțite de un istm peste care s-a construit o trecere pietonală asfaltată.In luciul cel mare al Lacului Craiovița se profilează o interesantă insulă, pe care nu s-a reușit, încă, ridicarea unor construcții adecvate.

4.3 Pacul Hanul Doctorului

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, concomitent cu extinderea activităților economico-comerciale inițiate de burghezia în formare, aici, „în capul viilor”, pe lângă Fântâna Prisăcii, Fântâna Episcopului sau la Hanul Doctorului, în anotimpurile căldu¬roase „aveau loc petreceri duminicale” și în zilele de sărbători religioase. Pe lângă orășeni, la aceste weekend-uri asistau și participau numeroșii negustori, „drumeții, chirigii și oaspeții târgului veniți pentru vreun zaiafet” (afacere)

În deceniul opt, tot bazinul hidrografic al pârâului Valea Hanul Doctorului de numai 2,4 km2 și lung 800 m, a fost transformat într-un frumos parc, cu alei pietonale pentru acces dinspre DE 70 și de plimbare, un complex hotelier, ștrand și camping.

Amenajarea cursului superior al pârâului s-a concretizat pentru realizarea a cinci mici acumulări de apă devenite ștranduri. Imediat, în aval, au mai fost create încă trei mici acumulări în spatele unor diguri din pământ acumulare, cea de Ia baza versantului, in suorafață de 0.3 ha. se face in spatele unui baraj pe al cărui coronament s-a construit o șosea asfaltată către „plai" și către Aeroport sau Fabrica de avioane. Structura întregului parc, în trepte frumos individualizate prin diguri și luciuri de apă, însumează și o bogată vegetație arborescentă și arbustivă, precum și un complex sportiv.

Ca orice oraș mare, Craiova are, pe lângă grădinile și parcurile prezentate, un apreciabil număr de grădini instituționale și scuaruri. Nu lipsesc nici plantațiile de aliniamente concepute încă din 1947 în schița de sistematizare a orașului. De asemenea, teritoriul municipal este bogat în pâlcuri de arbori sau de arbori solitari de mari dimensiuni, aduși din diferite zone ale planetei.

Cea mai veche grădină din această categorie este Parcul Colegiului „Carol”;în anul 1842, când s-au încheiat lucrările de la clădirea Școlii Centrale, devenită cea mai impozantă din oraș la acea vreme, edilii orașuluiîn frunte cu vornicul Iordache Otetelișanu au plănuit amenajarea lângă aceasta a unei grădini publice. Numai intervenția potrivnică a lui I. Maiorescu a amânat concretizarea acestui proiect. Astăzi în locul respectiv, după mai multe inițiative, școala are câteva terenuri de baschet, volei și tenis înscrise în interiorul unei grădini închise cu gard.În anul 1875, primarul Barbu Bălcescu și „Consiliul Comunal" au făcut toate formalitățile pentru „răscumpărarea locului de lângă pușcăria veche“ și transformarea lui într-o grădiniță. Astăzi, locul respectiv este micul spațiu verde dintre biserica Madona Dudu și ruinele Hanului mănăstirii Hurezu, în care, între anii 1977-1991 a fost mutată statuia lui Eugeniu Carada.

Sub primariatul lui Nicolae P. Romanescu s-a creat un frumos parc-pădure în jurul Școlii Normale de fete. După amenajarea Parcului Cornițoiu, face corp comun cu acesta (vezi Planul Parcului Liceului Pedagogic).

Numeroasele spații verzi, de mici dimensiuni, își justifică existența nu numai din rațiuni estetice sau ornamental-recreative, ci și din nevoia de a fixa depozitele loessoide și dunele de nisip antrenate de vânturile de vest și nord-vest, cele care creează un specific habitatului local întâlnit doar în orașele de câmpie.

Intr-un memoriu despre igiena publică alcătuit de dr. Elie Antonin în anul 1903 sunt menționate „colinele de praf infectat și de nisip” ridicate de vânturile dinspre vest. Situația care era „un atentat la civilizația și la sănătatea vidanjeria statului, în condițiile înființării în oraș a Institutului agronomic, la solicitarea Catedrei de botanică din această Instituție de învățământ superior, s-a creat un nucleu de grădină botanică.

Situată în partea vestică a zonei centrale a municipiului Craiova, Grădina botanică a Universității din Craiova, cunoscută publicului larg sub denumirea de Grădina Botanică ocupă o suprafață de cca. 17 ha. Este a patra grădină botanică universitară din țară, după cele din București, Cluj și Iași.

Sub aspect morfologic, suprafața pe care se situează Grădina Botanică corespunde, la nord, frunții terasei inferioare a Jiului, iar la sud podului terasei joase a aceluiași râu. Sub raport altitudinal se situează la aproximativ 86 m de-a lungul pârâului Jianului, care traver¬sează de la nord-est la sud-vest teritoriul grădinii.

Înființată la inițiativa și sub îndrumarea științifică a prof. univ. dr. Al. Buia, Grădina botanică, pe lângă criteriile de bază avute în vedere la înființare, a fost redimensionată prin proiectul I.S.C.A.S. la forma și compunerea de astăzi.

Suprafața cu totul insuficientă scopului propus a obligat proiectanții să folosească spațiul respectiv cu multă grijă, oferind fiecărei secții de specialitate un teren minim unei bune funcționări. Ținând seama de specificitatea unei astfel de instituție, aceasta a fost organizată pe sectoare, asemănătoare celor din marile grădini botanice universitare din țară și din străinătate. Astfel, în proiectul din anii 1955-1958 au fost concepute următoarele sectoare: Sistematica plantelor (Sistemul), Plantele cultivate, Flora globului, Serele, Sector Ornamental, Rosariul, Flora României, în care ponderea cea mai mare o are Flora Olteniei, pentru a da o notă de originalitate acestei instituții de învățământ, cercetare și de educație pentru frumos.

Terenul actual afectat grădinii corespunde Văii Jianului, mărginită la nord de versant drept (aproximativ 115 m altitudine) și la sud de un versant înclinat (aproximativ 90 m). Microrelieful a fost bine pus în valoare într-o sistematizare adecvată a spațiilor.

La nivelul străzii Iancu Jianu s-a proiectat și realizat intrarea principală pentru public, deci la est, la obârșia pârâului, unde terenul coboară spre valea principală a acestuia prin intermediul unor importante denivelări, pentru ca ulterior fundul văii să se lărgească, devenind mlăștinos. Cursul de apă cu o lungime de 0,8 km, băltos și insalubru pentru oraș la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost canalizat și înscris în sistemul de canale al orașului.

Intrarea principală, proiectată printr-o „construcție-semnal“ și o galerie formată din asociații naturale, reprezentând flora Olteniei de la munte până la Dunăre, nu a prins contur desăvârșit până astăzi. Aici a fost ridicat un monument-bust marelui poet Alexandru Mace- donski (sculptor C. Foamete).

Două alei pornesc spre interiorul grădinii de pe platforma intrării. De-a lungul acestora se dispun sectoarele grădinii botanice, iar mijlocul compoziției aparține sistematicii plantelor: pe partea stângă se află sectorul ornamental și pe partea de vest flora globului.

Specialiștii de atunci și de azi au încercat și reușit să expună într-un mod plastic evoluția plantelor. Astfel, a rezultat o dispoziție în evantai, care satisface atât principiul fitogeografic al aranjării plantelor, cât și pe cel decorativ-peisagistic.

Creată ca „un spațiu verde cu profil specializat“, Grădina Botanică din Craiova, ase-mănătoare în structură cu grădinile de același profil din țară și din lume, își etalează multifunc- ționalitatea prin numeroasele sale subdiviziuni, numite sectoare: Sistematic, Provincii Floristice ale Globului, Plante cultivate, Pepiniera, Rosarium, Sere, Provinciile Floristice ale Romaniei, Plante ornamentale.

Au fost create conditii ecologice adecvate pentru necesitatile speciilor provenind din diferite regiuni fitogeografice. In sectoarele Provinciile Floristice ale Globului si Provinciile Floristice ale Romaniei micro si macrorelieful specific a fost creat prin acumulari de pamant 1,5 si 30 m, marind astfel si suprafata Gradinii. O atentie deosebita s-a acordat configuratiei terenului si mai ales avantajului de a fi traversata de la est la vest de un parau cu un debit destul de mare, suficient pentru satisfacerea nevoilor locale.

Au fost create 3 lacuri cu o suprafata de aproximativ 0,3 ha. In aceste lacuri au fost plantate specii caracteristice pentru sectoarele: Fitogeografia Olteniei, Sistematic, Provinciile Floristice ale Globului. Sectoarele Gradinii Botanice cuprind aproximativ 6.000 taxoni.

În primele patru decenii ale secolului XX, în Craiova au fost înființate grădini și scuaruri pe lângă cele mai multe școli, muzee, spitale, hoteluri și biserici: grădina Palatului Mihail (Muzeul de Artă) în 1908; grădina bisericii Mântuleasa, în 1911-1914 (în compunere cu rond-point-ul de la intersecția străzilor Unirii cu Dealul Spirii); grădinile din curtea și preajma bisericii Madona Dudu, după reclădire, scuar „cu plantații și cabină cu pompă”, 288 m.p., lângă Muzeul Olteniei, scuar „Carada”, 150 m.p., cu statuia lui Eugeniu Carada (fost scuar fântâna Romanescu), scuar „Sf. Arhangheli” („pentru alinierea străzilor”, cu flori și monumentul poetului Traian Demetrescu), 280 m.p., grădina bisericii Sf. Gheorghe Nou cu cireși japonezi, castani, salvâmi piramidali, scuar Valea Vlăicii (78 m.p., cu „plantație” și fântână, redimensionat prin crearea spațiilor verzi din fața Hotelului „Jiul”), scuar „Crucea de Piatră” („pentru înlesnirea circulației”, 760 m.p., azi scuarul de lângă biserica Hagi Enuși)144, scuarul „Sf. Dumitru” („pentru agrement”, cu planații, flori, bănci și bustul în bronz al domnitorului Mihai Viteazu), 360 m.p. etc.

Numărul acestor grădini și scuaruri a crescut pe măsură ce orașul a luat o altă înfățișare arhitecturală după 1960, în concordanță cu sistematizarea străzilor, amenajarea intersecțiilor de circulație și a centrelor de cartier.

PARCUL BIBESCU/ PARCUL ROMANESCU – BIJUTERIE ARHITECTURALA A ORASULUI CRAIOVA

Pe locul unde se află azi Parcul Romanescu se afla moșia și grădina familiei Bibescu, renumite în deceniul al V-lea al secolului al XIX- lea ca loc de promenadă al protipendadei craiovene. Aceasta fusese amenajată de un grădinar neamț la inițiativa marelui logofăt loan (Iancu) Bibescu din anii 1844-1845, fiind înzestrată cu sere, pavilioane, bănci, animale și păsări și un chioșc de fier (chioșcul muzicii) adus din atelierul de feronerie din Viena „A. Kitschelt’s Erben“ în 1842.

În anul 1846, o gazetă reținea următoarele consemnări ale unui călător despre ea: „O podoabă care se poate numi între cele dintîi este grădina ce se zice grădina lui Bibescu, o zidire a liberalității și a duhului său iscusit și iubitor de arte, în care intrând un străin mai ales într-o duminică sau sărbătoare, când ea se află deschisă pentru toată lumea, va fi nu puțin uimit de a vedea un parc în cel mai bun gust englezesc cu un chioșc și alte foișoare cât se poate de frumoase și de a auzi muzica militară, care de două ori pe săptămână aduce preumblătorilor prin acel parc, între care se vede chiar fruntea orașului de ambele sexe, cea mai dulce desfătare mângâind auzul cu cântece ale celor mai plăcuți compozitori“.

După 1848, lăsată oarecum în părăsire, a fost cumpărată de Magistratul orașului de la marele logofăt Iancu Bibescu cu prețul de 12000 de galbeni împărătești. In act se menționa că suprafața grădinii era de 259 de pogoane „de moștenire și de cumpărătoare” și că odată cu grădina s-au cumpărat și „zidirile de locuință, pavilioanele, florăriile și alte dependințe” cu toate mobilele și dichisurile lor. Scopul cumpărării, după cum menționa ofisul din 26 martie 1853 al domnitorului Barbu Știrbei era de a se face într-un oraș așa de mare o grădină pentru înfrumusețare după cum se cuvine atât pentru recreația publică cât și pentru comoditatea ce se înlesnește orașului de a se primi acolo persoane de distincție.

Ocupația străină din timpul războiului Crimeii și evenimentele care aveau să ducă la Unirea Principatelor au făcut ca dorința domnitorului să rămână neîmplinită, chiar dacă aici avea să fie primit Alexandru loan Cuza cu prilejul vizitei efectuate în Craiova în vara anului 1859. Probabil, și din acest motiv, în anul 1860 s-au programat o serie de lucrări de reparații mai substanțiale la pavilion, palat, locuința grădinarului, florărie, la chioșcuri și împrejmuirea cu gard de zid.

Ce reprezenta această grădină pentru oraș în deceniile ce au urmat deslușim din amintirile fiicei lui Barbu Bălcescu, Zoe Mandrea: „îmi aduc aminte cu ce mulțumire ne urcam în trăsură cu guvernanta noastră și porneam spre grădina Bibescu, locul de întâlnire a boierimii și a celor cu dare de mână.

La poartă stăteau doi dorobanți călări pentru a păzi intrarea grădinii în zile de sărbători și pentru a menține ordinea. Revăd trăsurile de casă înșirate la intrarea parcului, iar mai la o parte birje modeste, căci în parc se umbla pe jos la vremea aceia.

Grădina Bibescu, odinioară reședință princiară, era pe vremea aceea sediul cârmuitorului, a prefectului cum se spune azi. Pe vremea aceea, parcul era mult mai mic, dar atrăgea toată lumea, nefnnd alte plimbări sau distracții, căci chiar grădina Mihai Bravu din centrul orașului a fost începută mai târziu, tatăl meu, Barbu Bălcescu fiind primar. în parc erau alei umbroase, drepte și îngrijite potrivite cu lumea simandicoasă de atunci.

Preumblarea în trăsură era un prilej de a mulțumi varietatea și fudulia părinților, desfășu-rând luxul copiilor lor, sădind tot deodată sămânța rodnică a cochetăriei și a deosebirii claselor sociale în sufletul lor fraged. După ce ne plimbam deci, fără a ne încălzi câtuși de puțin, o porneam spre ieșirea parcului muniții. La sfârșitul evenimentelor, în 1878, tot aici a fost întâmpinată oștirea română victorioasă la întoarcerea ei de la sud de Dunăre. Pe aceste locuri, în 1912, s-a ridicat un impunător Monument al Independenței (sculptor D. Pavelescu-Dimo), distrus în 1948. Pentru toate aceste legături cu anii 1877-1878, parcul a mai purtat numele de Parcul Independenței. în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, grădina Bibescu ajunsese în stare accentuată de degra-dare, devenind, împreună cu lacul și bălțile Geanoglu și Craiovița, un adevărat pericol pentru sănătatea locuitorilor.

De grădina Bibescu se mai amintea doar cu prilejul organizării unor expoziții de produse și unelte agricole ca cele din anii 1882 și 1887 sau a unor descoperiri arheologice și, de cele mai multe ori, în rapoartele medicului orașului și în dările de seamă ale administrației în care era prezentată ca sursă de infectare a bolilor ce afectau populația orașului.

Între timp, aici se instalase un ospiciu și o serie de servicii ale Primăriei-ecarisajul, grajdurile, vidanjeria, iar alături se aflau cazărmile orașului, program care cuprindea pavarea a cât mai multor străzi, desecarea definitivă și completă a bălților, împădurirea locurilor occidentale din Germania, Franța, Italia, Olanda, înzestrate cu mari parcuri.

In acea vreme, alte „parcuri pentru popor“ erau nominalizate în Germania la Frankfurt pe Oder (830 ha), Magdeburg (227 ha), Leipzig- Lipsca (200 ha), Weisbaden (199 ha), Berlin (161 ha) Koln-Colonia (143 ha), Munich (113 ha), Dortmund (106 ha), Breslau (101 ha) etc. (după lucrarea lui H. Albrecht Les ouvres de salut social Allemagne publicată cu ocazia Expoziției universale de la Paris din 1900). Prin comparație, ctitorul N.P. Romanescu considera că „acest măreț parc“ trebuia să fie „al poporului, al marii mase a poporului, care n-are mijloace, n-are cu ce să se ducă vara la băi și în străinătate". Mai mult chiar, N.P. Romanescu a reușit să pună în practică programul liberal în așa fel încât, pe fondul unei crize social economice, cea mai mare parte a orășenilor fără loc de muncă să fie cuprinsă în lucrările pentru parc.

În condițiile în care la acea vreme, Craiova dispunea de puține spații verzi -o minusculă grădiniță de la Mântuleasa și grădina Mihai Bravul – înființarea de plantații („plămânii orașelor, magazii de oxigen, de aer dătător de viață”), nu mai era un lux, ci un scop în sine.

De aceea N. P. Romanescu, luptând pentru transformarea grădinii Bibescu într-un mare parc a avut în vedere și alte acțiuni menite să depolueze orașul, să asigure condiții normale de viață locuitorilor acestuia: plantări de arbori și flori pe străzile orașului, amenajarea de scuaruri și mici spații verzi pe lângă instituții, continuarea executării unor mari și moderne bulevarde, după modelul occidental.

S-au plantat arbori pe aproape toate străzile orașului. La 8 ianuarie 1900, Serviciul tehnic făcea cunoscut că numărul arborilor necesari pentru plantare pe străzile orașului era de 1200 din speciile ulm, tei, frasin, carpen. în martie 1901 s-au procurat 10.000 puieți din Lunca Jiului.

În anul 1898, România a fost invitată de Franța să participe la expoziția universală de la Paris din anul 1900. în apelul lansat cu acest prilej de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor „către toți producă-torii mari și mici” din țară se arăta că „interese politice și economice de primul ordin” impu¬neau participarea României la această expoziție întrucât „puterea unui stat nu stă numai în virtutea militară a cetățenilor săi, ci și în puterea lor de muncă, în forțele lor economice”.
Precizând că „era o chestiune de cuviință internațională de a răspunde la chemarea unei țări amice“, în apel se considera că este o datorie morală a tuturor românilor să-și dea concursul „pentru ca și cu această ocaziune să mărim vaza României și bunul ei renume”. Potrivit legii și regulamentului s-au creeat un comisariat general al guvernului român, o Comisie centrală consultativă a expoziției și comisii județene conduse de prefecți. Județul Dolj era reprezentat în comisia centrală de Isac Beligrădeanu, V. Câncea, Dinu Mihail, Th. Davidescu, C. Gârleșteanu, Ion Pleșa, V. G. Pencioiu, I. Hagiad, M. Măldărescu, Al. Nicolaid, N. I. Popp, N. P. Romanescu, Sterie Staicu și G. Vorvoreanu.

Primăria Craiova a considerat ca, pe lângă alte lucruri, merită să fie trimise planurile de asanare a bălților din orașul Craiova întocmite de E. Redont. Acestea vizau un complex de lucrări privind amenajarea de spații verzi, sistematizarea circulației prin construirea mai multor bulevarde, asanarea bălților Geanoglu, Craiovița și Valea Fetii, precum și transformarea grădinii Bibescu într-un mare parc. Din cele 35 de piese ale proiectului arhitectului peisagist E. Redont, înaintate la București la 10 septembrie 1899 pentru a fi trinjișe la expoziția de la Paris, 34 se refereau la Parc. Acestea au fost prezentate mai întâi la expoziția de la București din 20 septembrie 1899 și apoi au fost trimise la Paris. La expoziția universală din Capitala Spirituală a lumii, întregul proiect a obținut diploma și medalia de aur, considerat ca „fiind o lucrare distinsă și de mare merit”. Pentru aceasta Primăria Craiova propunea la 18 martie 1902 să se acorde o distincție onorifică lui Redont de către Guvernul României.

Reintrarea Primăriei Craiova în posesia planurilor prezentate la expoziția de la Paris și a medaliei acordate au constituit subiectul unei interesante corespondențe între Ministerul de Interne, Ministerul Agriculturii, Ministerul Finanțelor și Legația României la Paris în anii 1901-1902, fară rezultat, afirmându-se că cele patru planuri au fost donate organizatorilor.

N. P Romanescu nu a renunțat și cu prilejul unei călătorii la Paris s-a interesat la Ministerul de Externe francez despre această medalie unde i s-a răspuns că a fost trimisă de mult în țară. După alte demersuri, Romanescu a acceptat și o altă medalie din cele care sosiseră deja „deoarece toate sunt identice”. Se pare că în acest caz primarul Craiovei nu era bine informat, întrucât Ministerul Agriculturii îi face cunoscut în octombrie 1902 că i-ar fi trimis de circumstanță, o altă medalie, dar aceasta nu i-ar fi servit deoarece pe fiecare medalie este imprimat numele persoanei sau instituției căruia i-a fost acordată. Exasperat N. R Romanescu tele grafiază la Paris, la 23 octombrie 1902, expediind telegrafic 30 franci: „Rog trimiteți urgent două medalii de aur obținute la clasa 111“. A două zi, 24 octombrie, mai trimite încă o telegramă dar fară rezultat.în cele din urmă Primăria Craiova se va mulțuni cu cele 31 de planuri prezentate la expoziția din București (primite la Craiova la 28 aprilie 1901). La 1 noiembrie 190266, diploma a fost trimisă tipografiei Ralian și Ignat pentru a fi „încadrată” (înrămată.).

În ceea ce privește medalia, se pare că aceasta nu a ajuns la Craiova și nici măcar la o comunicare oficială, așa cum solicita Primăria încă din martie 1902 „ca astfel să putem face mențiune despre această medalie în diferitele descrieri ale acestei importante lucrări de asanare a orașului. Chiar dacă majoritatea documentelor nu consemnează rezultatele pe această temă, demersurile lui N.P. Romanescu au dus la restituirea planșelor lui E. Redont și obținerea medaliei, astăzi acestea fiind în Arhiva Primăriei Municipiului Craiova și, respectiv, în patrimoniul Muzeului Olteniei.

Medalie pentru participarea României la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900

Lucrările complexe privind transformarea și înfrumusețarea orașului proiectate de E. Redont în anul 1898, au început în 1899 prin curățirea eleșteului Bibescu de mâl și pământ de către militarii Corpului I Armată. Cele mai importante, însă, s-au făcut începând cu primăvara anului 1901, când s-au creat principalele elemente în arhitectura peisajului: marele lac, lacul superior, alei și drumuri circulare pentru trăsuri, alei secundare cu nisip pentru călăreți, drumuri, alei și cărări pentru pietoni, masive forestiere, peluze pe marginea lacurilor și râurilor, castelul de apă, stabiliment horticol, pepinieră, seră, hipodrom și un pod suspendat peste Valea Fetii pentru legăturile necesare intre toate celelalte părți componente ale parcului etc. Greutățile financiare prin care trecea ad-ministrația orașului, chiar în condițiile în care obținuse autorizația pentru un împrumut substan-țial destinat diverselor lucrări edilitare au determinat pe N.P. Romanescu și consilierii orașului să folosească și materiale recuperate din pavarea străzilor, demolarea unor case și biserici vechi.

In ședința extraordinară a Consiliului Mu-nicipal din 3 martie 1899, primarul N. P. Romanescu facea cunoscut că a purtat tratative cu mai mulți arhitecți peisagiști pentru întocmirea pla-nurilor și executarea lucrărilor de amenajare a Parcului și a bulevardelor, iar oferta cea mai avantajoasă a fost cea a lui E. Redont. Consiliul l-a autorizat pe N. P. Romanescu să încheie contractul cu Redont. De fapt, tot lui Redont îi fusese încredințată în 1898 executarea unui număr de lucrări mai complexe privind transformarea și înfrumusețarea orașului.

Primele lucrări la Parc au început în anul 1889 când s-au executat lucrări de curățire a eleșteului Bibescu de mâl și pământ și evacuarea acestuia, folosindu-se soldați aflați în arestul militar al Corpului I Armata.

Pe lângă dificultățile obiective, Romanescu a avut de înfruntat și greutățile provocate de adversarii săi politici fiind acuzat de gestiune frauduloasă.

Pentru completarea fondurilor necesare Romanescu a căutat și găsit diferite soluții: a obținut donații în materiale și bani apelând la diferite personalități dar și la oameni obișnuiți, a organizat loterii, diferite concursuri și manifestări în Parc, a introdus taxe de acces în Parc și la dotările acestuia. Astfel în noiembrie 1901 solicita generalului Argetoianu, aflat la Roma, aprobarea de a lua puieți de ulm, carpen și arin din pădurea acestuia pentru fascinele necesare consolidării malurilor lacului.

Loteriile din decembrie 1901 și octombrie 1902 au dus la strângerea a 88.000 lei, din care pentru parc s-au cheltuit 53.000 lei. Donațiile în bani au contribuit de asemenea la completarea fondurilor necesare realizării lucrărilor. Astfel, principele Constantin Basarab Brâncoveanu a donat în ianuarie 1902 suma de 1000 lei, principele G. Bibescu, 3000 lei, principii Anton și Emanoil Bibescu, 500 lei, promițând pe viitor și alte sume, principele George Valentin Bibescu suma de 5000 lei, din care 3000 lei trimisă de venerabilul său părinte G. Bibescu și G. D. Calețeanu suma de 200 lei. Sume importante de bani au donat și bisericile craiovene Madona Dudu, Sfânta Treime și Sf. Ilie Pe parcursul executării lucrărilor și în special în 1903, în Parc s-au organizat diverse serbări, baluri, spectacole, Primăria având și sprijinul unor personalități. Astfel, în ziua de 29 ianuarie

1902în Parc a avut loc o nouă „serbare de noapte venețiană” în scopul strângerii de fonduri pentru „înfrumusețarea Parcului”, Lucia Romanescu se organiza serbări cu același scop în anul 1902 și 1903, iar în aprilie 1903 avea loc o serbare cu un beneficiu de 4426 lei.

O altă sursă de strângere a banilor necesari a constituit-o introducerea de taxe pentru folosirea diverselor amenajări din Parc sau pentru jocurile la Lawn Tenis și Criquet.

Pentru alimentarea cascadelor și primenirea apelor lacurilor și râurilor și pentru alte necesități (udarea drumurilor, aleilor și a peluzelor cu iarbă) era necesară o cantitate destul de mare de apă. Aceasta a fost asigurată prin captarea apelor de suprafață și a apelor subterane din valea superioară și a apelor subterane dinspre calea ferată Craiova- Calafat, precum și a izvoarelor din eleșteul Bibescu, volumul apei captate fiind de 2160 m3 în 24 de ore. în paralel au fost executate și lucrările de canalizare a parcului conform planului întocmit de Redont. Lucrările de alimentare a parcului cu apă de la fântâna din șoseaua Bechetului au fost executate de casa Wolff din București și s-au terminat în martie 1903. în cea mai mare parte, cascadele și ansamblurile de stânci au fost construite din granit extras de la Gura Văii, județul Mehedinți, cu ciment „Portland" și pietriș după modelul bancurilor naturale din carieră. Pentru a da ansamblului un aspect cât mai natural, cu stânci țâșnind din mijlocul apelor, al pantelor abrupte, al vadurilor și la capătul podurilor și podețelor s-a folosit un procedeu puțin costisitor. Acesta a constat în formarea de blocuri omogene zidite și tencuite cu ciment Portland; apoi s-au făcut cu o pensulă specială mulaje în rocile din mijloc, ceea ce a permis să se dea aglomerărilor de stânci aspectul de roci de granit și calcar natural precum și adoptarea unor forme adecvate peisajului din jur. Pentru realizarea acestor lucrări s-au adus specialiști de la Paris, lucrările fiind încredințate antreprenorului francez Dubrulle conform contractului încheiat cu Primăria Craiova la 30 mai 190287. Lucrările în valoare de 53.332 lei după Dubrulle și de 38.120 lei după prețurile practicate la Paris, au constat în ansambluri de stânci imitând cariere de piatră (843 m3) executarea de „ramuraje” desfășurate (258 m3), podele și tencuieli imitând uine (1374 m3) șistânci aplicate pe zidărie (787 m3).

Cursurile de apă amenajate aveau o lungime de 1974 m cu lărgimea variind între 4 și 25m. Ansamblul cascadelor, dIntre care două mai importante, de 3,50 m și respectiv de 4,20 m (de la'marele lac) formau o pantă cu înalțimea de 21,90 m. S-a realizat astfel un traseu al cursu-rilor de apă „din cele mai grațioase” și care „completează armonios magnificul ansamblu decorativ al acestui parc”.

Drumurile și aleile în lungime de 26.898 m au fost executate de antreprenorii Anton Crăciunescu și Victor Laugier din Craiova și Mihail Daniel din Brăila.

5.1 Inaugurarea Parcului.

N. P. Romanescu a dorit și a reușit să facă din inaugurarea Parcului un moment deosebit, pe măsura operei realizate. Prima referire la inaugurare este făcută la 17 februarie 1903, când Romanescu ii cerea lui Redont să-i trimită pe fratele său și pe arhitectul Pinard pentru finalizarea lucrărilor întrucât intenționa să inaugureze parcul în ziua de 4 mai. In același sens, la 3 martie și 17 aprilie 1903, Romanescu făcea cunoscut Ministerului Lucrărilor Publice că în cursul lunii mai sau iunie urma să se inaugureze „cu o solemnitate deosebită și cu mari serbări grandiosul parc Bibescu” și cerea o reducere de 50% pentru persoanele ce se vor deplasa cu trenul la Craiova. Probabil că lucrările și pregătirile pentru inaugurare nu erau terminate și inaugurarea a fost amânată pentru septembrie 1903 când erau programate manevrele regale de toamnă ale armatei, în prezența regelui și a membrilor familiei regale. Romanescu, cu spiritul de orientare ce-l caracteriza, și-a dat seama că în aceste condiții, putea să dea festivității de inaugurare a parcului o amploare deosebită si a declanșat o activitate extraordinară în acest sens. Data certă a inaugurării a fost stabilită în ședința din 30 august a Consiliului Municipal pentru 29 septembrie 1903. Numeroase manifestații culturale au precedat ziua inaugurării, acestea fiind susținute în sălile Teatrului Național și Liceului „Carol 1“ de chiar marea actriță Aristița Romanescu.

S-au inițiat activități diverse: organizarea de expoziții ale portului popular din toate județele țării, expoziții horticole, de lucruri de mână și desene ale elevilor școlilor primare și secundare de fete, expoziții de fotografii artistice, curse de cai la hipodrom și spectacole în Parc, lansări de porumbei etc. In acest sens Romanescu a purtat o intensă corespondență cu prefecții de județe și primarii orașelor din toată țara, cu autoritățile centrale și locale, cu instituții și personalități.

În seara zilei de 28 septembrie la Teatrul Național a avut loc un spectacol de gală unde corul Liceului Carol I și muzica unităților militare din Craiova au interpretat Ginta Latină de Manchetti și tot aici s-a jucat piesa „Les petits Louhers” de Carmen Sylva pentru care a fost invitată actrița Aristița Romanescu

Ecoul lor a determinat pe de unul dintre cei mai cunoscuți fotografi din București, Franz Duschek, să solicite permisiunea de a lua imagini pentru diferite ziare și reviste din țările occidentale și să difuzeze reportaje „despre această mare sărbătoare", iar stenografii Senatului să-și ofere serviciile pentru reținerea discursurilor.

Pompa deosebită a manifestărilor este ilustrată și de faptul că Primăria Craiova a invitat la serbare membrii guvernului și ai celor două camere, inclusiv din legislatura anterioară și alte persoane de considerație din țară, precum și ambasadorii străini acreditați la București. Au fost invitați de asemenea prefecți și primari din țară și multe alte personalități.

Romanescu nu i-a uitat pe descendenții familiei Bibescu, pe a cărei proprietate s-a realizat această lucrare deosebită și nici pe cei care l-au spijinit și au contribuit la înfăptuirea ei. La 25 septembrie, Romanescu invita pe principii Anton Bibescu, aflat la Paris, pe Emanuel Bibescu, Valentin George Bibescu și Constantin Brâncoveanu Basarab să participe la inaugurarea Parcului. Recunoscător față de colaboratorii săi din consiliul municipal, Romanescu și-a propus editarea unui album în care să figureze portretele acestora.

În febra pregătirilor s-au petrecut și lucruri amuzante, din perspectiva noastră de azi: întrucât platoul pe care s-a desfășurat solemnitatea inaugurării nu era încă plantat, Romanescu a solicitat prefecților de Gorj, Vâlcea și Muscel să-i trimită brazi tăiați pentru a fi înfipți în pământ „astfel că voim să înlocuim deocamdată plantația viitoare cu una improvizată, de același aspect”.

Inaugurarea a avut loc într-un moment în care lucrările continuau în mod alert mai ales în împamîntarea împăduririlor, priveliștea oferită de parc la începutul toamnei anului 1903 era departe de ceea ce își imaginau contemporanii odei de început sau de noi, cei de astăzi. Fotografiile de epocă ne restituie imaginea coastelor pleșuve, cărora plantațiile noi nu puteau reuși încă să le amelioreze silueta dezolată. Construcțiile parcului, pe care noi le știm înglobate în verdeață, apar în fotografiile acelea izolate și stinghere, printre puieții proaspăt plantați..Căci marile masive de vegetație, gruprările romantice de de forme și nuanțe existau numai în perspectivele și desfășurările acuarelate ale arhitectului Redont. Proiectele – de altfel realizate în următorii patru ani – prezentau evoluția paletei coloristice, după anotimp, a unei grupări de arbori, astfel gîndită încât, în fiecare perioadă a anului să existe o specie care, prin culoarea florilor sau a frunzelor, să preia, într-o simfonie de nuanțe, rolul solist.

Spectacolul a fost pe măsura pregătirilor chiar dacă nu în totalitate, cel puțin în ceea ce privește iluminatul și jocurile de artificii. Potrivit devizului întocmit de Serviciul Tehnic al Primăriei erau prevăzute ghirlande de lămpi incandescente pe o lungime de 80 m, la intrarea I (160 becuri), ghirlande de lampioane la intrarea a Il-a (50 de bucăți), pe drumul „de-a lungul gârlei până la pavilionul regal un lampion la fiecare metru liniar (750 bucăți), 100 de lămpi incandescente pe acoperiș la Belvedere. Totodată era prevăzută realizarea, prin lumini așezate pe iarbă, a textului „Nihil sine Deo”, iluminarea marginii lacului, a drumurilor pe insulă și de-a lungul râulețului precum și a chioșcurilor, cu borcănașe cu lumânări, realizarea de decorații pe apă cu flori luminoase plutitoare, iar insula mică să fie înconjurată cu 100 de făclii de smoală.

Inaugurarea a avut loc în prezența regelui Carol I, a principelui Ferdinand și a lui Carol al-II-lea, Carol I arătând „înalta sa stimă pentru inițiativa curajoasă“. La serbare a participat „o mulțimq imensă venită din toate colțurile țării, primită de orașul bogat pavoazat, în care sunetele clopotelor bisericilor se amestecau cu bubuitul tunurilor, iar bucuria era pe toate fețele”.

După inaugurare, cea mai importantă lucrare a fost plantarea terenului parcului, conform ideilor lui E. Redont, realizându-se trei categorii de aliniament (masivi forestieri, plantații ornamentale și izolate). S-a plantat foarte des la marginea parculuiîncât, după câțiva ani, clădirile nu se mai zăreau.Coniferele au fost plantate în grupuri compacte, fară a fi amestecate cu foioasele. De-a lungul drumului s-au lăsat goluri în aliniament pentru privirea luminișurior ce se deschid în masive; în locurile cele mai potrivite ale luminișurilor s-au plantat exemplare solitare interesante prin siluetă sau culoare. în jurul lacurilor au fost plantați în grupuri mari numeroși taxodium (chiparoși de baltă) care, prin cularea lor roșie aprinsă contrastează, toamna cu verdele argintiu al sălciilor plângătoare. Chiar dacă nu s-a realizat în întregime proiectul lui Redont (ex. grădina botanică din interiorul parcului), întreaga operă poate fi considerată astăzi o adevărată sinteză a arhitecturii peisagere. Se întâlnesc în acest parc – remarca autorul unei lucrări din anii ’70 – fragmente din tablourile marilor pictori francezi din secolele XVII-XIX, sau ale celor olandezi. Concretizarea proiectului marelui arhitect peisagist Redont a fost făcută de ctitorul structurilor edilitare modeme ale orașului Craiova, Nicolae R Romanescu, cel care a adus plante, arbori și arbuști forestieri din cele mai renumite pepiniere din lume, propuneri privind funcționarea iluminatului, întreținerea aleilor, a construcțiilor și a altor dotări, asanarea lacurilor „fără de care Parcul va înceta repede a fi rezervorul de aer curat al craiovenilor”

Ca o recunoaștere a strădaniilor sale, în ședința din 16 iunie 1930, Comisia interimară a orașului Craiova a hotărât ca parcul, care până atunci s-a numit Bibescu, să poarte numele de „Parcul N. P. Romanescu”. Tot în semn de cinstire, în apropierea intrării principale de azi, avea să fie ridicat în 1943 bustul ctitorului acestei minunate lucrări.

In perioada următoare inaugurării s-a continuat definitivarea lucrărilor.In fiecare an, întreținerea parcului a fost una din preocupările principale ale edililor craioveni.în acest scop, în anul 1925, funcționa în cadrul Primăriei un serviciu independent Serviciul Parcului Bibescu112, iar în anii 1929- 1930 s-a refăcut total împrejmuirea cu gard de scândură.

Un episod trist legat de evenimentele militare prin care a trecut țara în 1917, îl constituie executarea în Parc a craioveanului Ciobanu, condamnat la moarte de ocupanții germani.

Și după al doilea război mondial, Parcul a rămas locul preferat de promenadă și recreere al craiovenilor. In anul 1951, prin decizia din 10 ianuarie a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Craiova, s-a constituit gospodăria auxiliară „Parcul Poporului Craiova” cu sarcina de a asigura îngrijirea și întreținerea parcului în bune condiții. Pentru sporirea veniturilor, aceasta era autorizată să înființeze o stupină, să populeze lacul cu pește și să organizeze serbări, precum și un magazin de desfacere a produselor proprii.

In 1954-1956 s-au executat lucrări importante: s-a construit portalul existent azi la intrarea principală și s-a realizat împrejmuirea cu gard cu stâlpi și soclu de beton armat și plasă de sârmă. în aceeași perioadă, a fost reconstruit și mărit debarcaderul, s-au consolidat și reparat construcțiile din parc: Terasa Florilor, restaurantul de peste lac, clădirea din paiantă și Castelul de apă (Cetate). Fot acum, grădina zoologică a fost împrejmuită cu gard de sârmă.

In anul 1964 s-a intenționat o restructurare a Parcului Poporului, care s-a soldat cu modernizarea iluminatului public, construirea unei sere de 1050 m.p., taluzarea și bordurarea malurilor lacului, confecționarea de bănci de către școala de meserii din Tg. Jiu pe lângă cele existente, executate de Societatea Metalurgică din București încă din anii 1903.

În ultimele decenii, parcul a fost împodobit cu numeroase lucrări de artă plastică realizate de cei mai prestigioși creatori români.

Așadar, parcul care de-a lungul timpului a purtat mai multe nume (Parcul Bibescu, Parcul Independenței, Parcul Romanescu, Parcul Poporului și iar Parcul Romanescu din 1994) este un minunat colț de natură, parte din teritoriul orașului Craiova și din sufletul locuitorilor lui. El se plasează între marile capodopere ale artei peisagistice, caracterizat de o remarcabilă unitate stilistică.Traseele libere ale aleilor îmbracă în curbe ample formele de relief. Perspectivele cele mai caracteristice ale parcului par abile reconstruiri ale unor gravuri de epocă romantică: izvoare, oglinzi de apă, cascade, stânci, ruine, toate învăluite în abundența frenetică a vegetației. De aceea, parcul cel mare al Craiovei rămâne din cele mai frumoase parcuri din țară și singurul exemplu de parc romantic rămas “nemodificat“, cu contururile fixate de arhitectul peisagist E. Redont cu o sută de ani în urmă.

5.2 PARCUL ROMANESCU -TRECUT ȘI PREZENT

Orașul Craiova are o populație de peste 300 000 de locuitori, cu o densitate medie de 101 locuitori/km2. Spațiile verzi intravilane însumează în momentul actual aproximativ 4 mp/locuitor, suprafață mică față de 18-26 mp/locuitor, cât este prevăzut în normele internaționale. Suprafața rezultată din calcul nu include spațiile verzi extravilane și nici spațiile verzi aferente gospodăriilor populației. (A.F. Iliescu – 2003)

In Parcul Romanescu dispunerea vegetației apare interesantă: spre periferia parcului, plantațiile foarte dese nu permiteau vizionarea construcțiilor învecinate, ceea ce crea impresia că parcul este mult mai întins. Coniferele au fost plantate în grupuri compacte și nu răspîndite sau amestecate cu foioase. De-a lungul aleilor, sinuos trasate, aliniamentul constituit din exemplare arborescente a fost întrerupt pentru observarea luminișurilor deschise în interiorul masivului: în unele luminișuri s-au plantat exemplare solitare, interesante prin siluetă sau culoare.

In imaginile urmatoare sunt prezentate imagini din perioada de amenajare si constructie a parcului, insotite de textul descriptiv aflat in albumul detinut de catre Biblioteca Judeteana Aman

Planul Parcului Romanescu, castigator al Premiului I la expozitia anuala

de la Paris din anul 1900

Imagini de la amenajarea parcului

Imagini de la amenajarea parcului

Imagini de la amenajarea parcului

Imagini de la amenajarea parcului

Imagini de la amenajarea parcului

Imagini de la amenajarea parcului

5.3 IMAGINI ALE PARCULUI IN DIFERITE ANOTIMPURI IN PREZENT

5.3.1 Iarna

Lacul de la intrarea secundara a parcului – imagine surprinsa la apusul soarelui intr-o zi de iarna in anul 2012

Imagine asupra cursului lacului secundar si a arborilor la asfintit

Bifurcatia unor alei principale

Traseul aleilor este realizat in stil peisager, recunoscandu-se cu usurinta stilul scolii peisagere franceze de la sfarsitul secolului XIX Bois de Boulogne sau Buttes – Chaummont de la Paris.

Un traseu sinuos, o alee de centura foarte larga pentru a permite circulatia trasurilor de atunci si masinilor de acum, masini care circula doar in cazul lucrarilor de intretinere efectuate in parc sau de aprovizionare a restaurantelor din parc ; forme de relief moi, dispozitia libera pe peluze si aliniamente de-a lungul aleilor principale, iata cateva elemente specifice ale compozitiei. (Vedere de pe podul suspendat asupra lacului si debarcaderului- 2012)

Arborii de la intarea in parc cu formele armonioase si negre acoperite de zapada creeaza un contrast foarte puternic pe cerul acoperit de nori

Podul suspendat constituie in orice anotimp un punct de belvedere, el reprezantand impreuna cu Castelul de apa, punctual central al parcului.

Construit odata cu parcul si proiectat sa aiba un aspect de “ruina” a rezistat mai bine de 100 de ani, de-a lungul timpului executandu-se o singura operatiune de schimbare a cablurilor de sustinere si a traverselor din lemn (imagine iarna 2012). In prezent…… restaurare

Scarile catre podul suspendat si lac – imagine din iarna anului 2012

Vegetatie lemnoasa constituita predominant din Pini negri acestia dateaza de la inaugurarea parcului in trecut formau o perdea, dar de-a lungul timpului au mai ramas doar cateva exemplare si acestea in pericol de disparitie.(imagine 2012)

Apus de soare surprins in zona hipodromului, o zona in care vegetatia a fost lasata sa creasca in voie formand un aspect de padure.Pe vremuri aceste suprafete erau folosite pentru vanat.

Foisorul de pe insula(iarna anului 2012)

Foisorul vienez sau foisorul musical, cum mai este cunoscut, in iarna anului 2012

Perspectiva asupra chioscului de lemn si a podurilor care fac trecerea catre insulita de pe lac iarna 2012

5.3.2. PRIMAVARA

Rotonda (Cupola sau Belvedere) de la intrarea in Parcul Romanescu, o constructie in stil romantic, constituie un punct principal datorita pozitionarii, ofera o perspectiva clara asupra intrarii in parc si a imprejutimilor.

Imagini surprinse la inceputul primaverii anului 2013

Compoziții în stil romantic sunt realizate în proiectarea de ansamblu a vegetației lemnoase. Pe malul lacului, primavara regasim paleta delicata a lui Pissarro, luminozitatea unei atmosfere creata de scanteieri.Perspectiva asupra lacului surprinsa de pe podul suspendat in aprilie 2013

Stilul peisager este stilul care domina arhitectura parcului. Astfel s-a realizat un traseu sinuos, o alee de centura foarte larga pentru a permite circulatia trasurilor sau calaretilor, constructia unei „ruine”, pentru rezervorul de apa dar si pentru intregirea atmosferei romantice, crearea ansamblului de cascade, podurile rustice cu aparenta de trunchiuri de copaci desfacute de scoarta, in unele parti, cu ramuri reunite pentru a forma parapetul, podul suspendat care isi intinde silueta lui zvelta si eleganta la limita dintre lacul superior si lacul mare, relizarea unor efecte care sa sugereze cadre din natura, cat mai pitoresti, unde s-au folosit blocuri de stanca artificiala reunind bucati de granit cu mortar din ciment, modeland suprafetele cu o pensula speciala pentru a obtine aspectul atural al rocilor, de asemenea in stil peisager este alcatuit si lacul avand malurile sinuoase.

Micile cascade au fost gandite cu rolul de a oprii curgerea torentilor de apa rezultati dupa topirea zapezii primavara si de a creea imagini placute ochiului, amintind de raurile de munte

Imagine de la inceputul lunii mai 2013, arbori in plina vegetatie

Perspectiva unui capat din podul suspendat in primavara anului 2013

Imagine a lacului surprinsa de pe podul suspendat imediat dupa topirea zapezii in luna martie 2013

5.3.3. VARA

O priveliste a debarcaderului, a lacului si a vegetatiei care il inconjoara, la apusul soarelui vara

Pod rustic peste lacurile secundare care duc spre lacul principal de la debarcader

Alee principala – 2013

Foisorul Fanfarei sau Foisorul Vienez a fost construit putin mai tarziu decat podul suspendat si castelul la cererea edilului Nicolae Romanescu si a servit, dupa cum ii spune numele, pentru concerte in aer liber.

5.3.4. TOAMNA

Castelul fermecat adaposteste rezervoarele de apa utilizate la irigarea parcului in perioada imediata amenajarii acestuia arhitectra este o imbinare intre stilul romantic si cel gotic inspirat din vechile castele englezesti,in prezent adaposteste un bar cu terasa

Alee secundara care merge paralel cu lacurile secundare de la intrarea in parc pana la Cascada mare, respectiv debarcader.

O pata de culoare o constituie in perioada de toamna Chiparosii de balta (Taxodium distihum)care capata o culoare portocaliu rosiatica ce incanta in mod placut privirea .

Toamna, grupurile de arbori se coloreaza prin raportarea tonurilor intr-un contrast puternic dar armonios : pe albastrul pal al cerului se profileaza verdele deschis al salciilor plangatoare, alaturi de rosul aprins al chiparosilor de balta.

Podete secundare din lemn reconstruite deoarece cele initiale au fost distruse de-a lungul timpului

Chiosc din lemn, constuctie care se pastreaza de la infintarea parcului; initial avea acoperisul din sindrila ulterior intrand si ea in procesul de renovare, la care a fost supus intregul parc.

Olteniaistorica…………..

Tabel 1.

ARBORI SPECII FOIOASE

ARBUSTI SPECII FOIOASE

Tabel 2

ARBORI SPECII RASINOASE

Tabel 3

Tabel 4

ARBUSTI SPECII RASINOASE

Tabel 5

LIANE DECORATIVE