Arhitectura Lui Toma T. Socolescu

CUPRINS

INTRODUCERE

Afirmarea stilului neoromânesc în arhitectură; Ion Mincu și stilul Socolescu; contextul în care s-a format arhitectul Toma T. Socolescu

Date biografice – Toma T. Socolescu

I. PERIOADA ANTEBELICĂ

1.1. Arhitectura civilă

1.2. Arhitectura religioasă

II. PERIOADA INTERBELICĂ

2.1. Crezul arhitectural al lui Toma T. Socolescu.

2.2. Arhitectura civilă – locuinte interbelice Sinaia

2.3. Contribuția la imaginea orașului Ploiești

2.4. Arhitectura edificilor publice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Afirmarea stilului neormânesc în arhitectură; Ion Mincu și stilul Socolescu; contextul în care s-a format arhitectul Toma T.Socolescu

Tendința de conturare și afirmare a unui stil specific național a fost promovată de arhitecții Dimitrie Berindei (1832-1884) și Alexandru Odobescu. Dincolo de contextul istoric favorabil reinventării contemporanului de la sfârșitul secolului XIX, reinterpretarea stilului românesc a fost posibilă prin eforturile arhitecților Ion Mincu și Ion N.Socolescu – unchiul lui Toma T.Socolescu. Deopotrivă creatori și teoreticieni, aceștia au avut măiestria de a transpune în operele lor izvoarele stilului: culele oltenești, casele boierești, arta țărănească, elemente decorative ale pridvoarelor conacelor și bisericilor etc.

Reiterarea stilului românesc și a artei cu specific național a fost dezbătută de arhitecți de renume ai vremii: Toma N. Socolescu – tatăl lui Toma T.Socolescu, Ion D. Berindei, George Sterian. Mai târziu, Nicolae Iorga avea să vorbească despre autenticitatea, originalitatea și importanța sitlului operei lui Ion Mincu pentru specificul românesc în artă.

Unul dintre militanții fevrili ai stilului neoromânesc în artă este arhitectul I.D. Trajanescu (1875 – 1964); de remarcat este articolul publicat în Arhitectura, în care acesta susține importanța și relevanța stilului pentru patrimoniul național cultural și remarcă amploarea pe care a luat-o arhitectura neoromânească după primul război: „Continuitatea unei arte tradiționale, adaptarea unei nevoi a prezentului sau viitorului asigură o dezvoltare trainică și o civilizație proprie originală pe temelii solide și un patrimoniu național care fac tăria și mândria unui popor.”

Într-o analiză sensibilă a elementelor decorative din arhitectura arhaică ori de factură religioasă, arhitectul George Matei Cantacuzino (1899 – 1960) constată că acestea se întrepătrund ori se înrudesc cu elementele de artă decorativă țărănească, ca în final să se regăsească, pururi, în arhitectura românească.

Dintre lucrările contemproane ce se adresează problematicii specificului în arhitectura neoromânească, publicațiile semnate de arhitectul Georgică Mitrache și M.Marcu-Lapadat împărtășesc o aceeași concluzie: cu precădere, s-a dorit definirea specificul național pentru o bună delimitare și diferențiere culturală între creațiile autohtone și tendințele arhitecturii Europei occidentale.

Contextul istoric a permis și chiar a încurajat renașterea artei românești; în cultura europeană de la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX apar școlile moderne – moment de referință, întrucât manifestările curturale capătă amplori diferite și deosebite, în funcție de domenii și de specificul și tradițiile locale. Sfârșitul secolului XIX este marcat de dorința de eliberare a artei de restricții academice, în paralel cu aspirațiile politice și sociale spre libertate națională, resimțite mai ales în țările estice din Europa. Primii ani ai secolului XX marchează un nou început în artă, o adevărată revoluție estetică – stilul 1900; noile manifestări promovează originalitatea, diversitatea, liberatea exprimării și a expresiei, afirmarea sinelui creator, a viziunii proprii, ingnorând canoanele academiste.

Pintre școlile europene responsabile pentru revoluția mai sus amintită s-au remarcat în curând stiluri cu trăsături distinctive, clar enunțate și ilustrate: Jugendstil în Germania, Sezzession în Austria, Modern Style în Marea Britanie, Art Noveau din Franța, stilul Coup de Fouet din Belgia.

Aceste tendințe de dezvoltare a curentelor stilistice au avut ca efect o puternică înrădăcinare în specificul național, particularizarea diferitelor tipologii naționale sau chiar regionale.

Ținând pasul cu tendințele europene, cultura românească de la începutul secolului XX, în special deceniile III și IV înflorește; la nivel literar și artistic cultura specific românească se definește în această perioadă ca una puternică, rafinată, la nivelul țărilor vest-europene.

Mai mult, în România tentințele artistice se manifestă prin eliminarea inteționată a elementelor împrumutate sau bazate pe prelucrarea eclectică a vocabularului artistic vest-european, încadrându-se direcțiilor perioadei post-pașoptiste de emancipare la nivel politic, social și cultural.

Prin caracterul ei pluridisciplinar, complex și dinamic, cultura românească ia parte la viața poporului român, într-o perioadă atât de importantă a conturării sale istorice ca entitate individuală. Tendințele firești ale perioadei următoare – a doua jumătate a secolului XIX – sunt de întoarcere la tradiție, de afirmare și subliniere a specificului național.

La început de secol XX curentele și influențele arhitecturii europene- ce tind către stilul 1900 sau stilul modern – se mulează în mod distinctiv asupra direcțiilor evoluție, în funcție de condiționările particulare de dezvoltare. Dincolo de baza teoretică a curentului, Ion Mincu și Ion Socolescu reușesc prin eforturile lor să ofere orașului românesc un stil național.

Primul ce a îndrăznit sa-și asume schimbarea a fost Ion Mincu (1852 – 1912), fiind cel dintâi ce a cutezat să facă asta după cea din urmă eră strălucitoare a artei naționale, a stilului brâncovenesc. Astăzi, este cunoscut ca părinte al stilului neoromânesc – cum avea să se numească noul stil național și este recunoscut atât pentru originalitatea și valoarea creației sale, cât și pentru promovarea acestor valori în rândul tinerilor arhitecți în cadrul învățământului superior instituționalizat de arhitectură, în a cărui înființare a fost implicat în mod direct.

Cel de-al doilea susținător și făuritor al stilului național este arhitectul Ion N. Socolescu (1856 – 1924). Deși avea să aibă o influență mai puțin puternică aupra contemporanilor săi, acesta și-a găsit propriul glas, în paralel cu Ion Mincu, pentru o exprimare arhitecturală proprie. Ia naștere Stilul Socolescu, ce reprezintă o nouă definiție stilistică a stilului național, prin introducerea de elemente identificare de arhitect la casele vechi ale orașului, în arhitectura de influență orientală ori post brâncovenească.

În perioada interbelică sunt adoptate o serie de noi tehnici și materiale, arhitectura caracterizându-se prin tradiționalism și modernism deopotrivă.

Din punct de vedere stilistic, în această perioadă se continuă și se finalizează lucrări – exponent ale curentului neoromânesc: clădirea Băncii Marmorosch Blank (1915 – 1923) – arh. P. Antonescu și clădirea Palatului Muzeului de Artă Națională „Regele Carol” – arh. N. Ghika-Budești (1912-1939), lucrări prestigioase ce contribuie la menținerea stilului românesc în actalitate.

A doua generație de arhitecți ai stilului neoromânesc– educați sub influența lui Ion Mincu și a lui Ion Socolescu, își face simțită prezența: Toma T.Socolescu, C.Iotuz, Paul Smărăndescu, St. Cioran, I.D.Trajanescu, Gheorghe Simotta.

Apar clădiri de locuințe colective de tip vilă, case de raport, cu fațade făcând parte din același vocabular arhitectural, dar și case de mici dimensiuni, economice, cu unul sau două niveluri și pivință, compuse simetric.

Din punct de vedere al limbajului estetic, plastica arhitecturală rămâne simplă, curată, echilibrată, recurgând de multe ori la elemente decorative tradiționale interpretate ori prelucrate.

Date biografice – Toma T. Socolescu

Toma T. Socolescu (fig. 1) este un arhitect român cu o operă complexă și unitară, format și crescut în mijlocul unei familii de trei generații de arhitecți și constructori. Caracterizat de o vastă profunzime spirituală, acesta a înțeles rolul arhitectului în societate precum și importanța apartenenței la arhitectura românească.

La 20 iulie 1883 se naște la Ploiești Toma T. Soclescu, primul din cei cinci copii ai lui Toma N. Socolescu și ai soției sale, Alexandrina Nicolau, de origine din Urlați.

Cultura generală vastă o formează din primele clase de liceu frecventate în clădirea gimnaziului realizată după planurile arhitectului Orăscu, unde au activat profesori valoroși: C.Enescu, Panait Mărculescu, Aurel Șuliețiu și C. Rigu. Aceștia i-au indus tânărului elev respectul și admirația pentru țară. La 1894 devine elev al Liceului „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești pe care îl frecventează între 1894 – 1897 și 1898 – 1901. Clasa a IV-a a urmat-o la liceul Gheorghe Lazăr din București, între 1897 – 1898.

În această perioadă de studii își piedre amândoi părinții. Tatăl, Toma N. Socolescu se stinge din viață în 1897 iar mama,, Alexandrina, la scurt timp după acesta, în 1900. Pierderea tatălui său l-a marcat profund, însă persistă în dorința de a deveni arhitect: „Arhitectura nu era pentru mine o simplă profesiune care să-mi producă mijloacele de trai”.

Principalele repere în meseria de arhitect, funcționalitatea desăvârșită precum și execuția impecabilă le deprinde de la tatăl său Toma N. Socolescu, președinte al Societății Constructorilor din Ploiești.

Pe parcursul pregătirii în meseria de arhitect, citește numeroase cărți din literatutra de specialitate găsite în biblioteca tatălui său.

Studiile de arhitectură le frecventează la Școala de Arhitectură din strada Biserica Enei. Audiază cursurile lui Ermil Pangrati de geometrie descriptivă și de perspectivă, ale lui Grigore Cherchez de tehnologia materialelor și construcții, cursul de istorie a arhitecturii susținut de Petre Antonescu, profesori desăvășiți și erudiți. Noțiunile de proiectare le-a deprins de la arhitecții Ion Berindei și Ion Mincu. De la colegul său mai mare, Sp. Cegănesnu, preia folosirea caietelor de schițe (fig. 2).

Pe parcursul anilor de școală începută în anul 1901 frecventează în paralel ședințele de muzică ale lui Schifleers, cursurile de logică și filozofie contemporane la Universitate cu T. Maiorescu, psihologie și estetică cu C.Rădulescu-Motru, istoria literaturii universale cu Nicolae Iorga și istoria picturii și sculpturii cu Tzigara Samurcaș.

În 1905, în perioada studenției, Socolescu se angajează ca „funcționar”, desenator tehnic la Poșta Centrală din București și în 1906, la Expoziția Națională pentru sărbătorirea regelui Carol I.

În cadrul colectivului de atelier constituit pentru realizarea Expoziției, alături de alți colegi de la Școala de Arhitectură, T.T.Socolescu realizează „Cula” de inspirație oltenescă ridicată pe colina din parc și proiectează fațada principală a Pavilionului Regal după schițele și sub direcția arhitectului Ștefan Burcuș, considerând „reușita mulțumitoare a pavilioanelor mai importante ale expoziției” ca meritul acestuia. În urma acestui atelier i se crează o nouă imagine a vechii arhitecturi românești, a artei populare, asupra felului în care acestea sunt realizate de arhitecți, iar mai apoi înțelese de către publicul larg.

După încheierea Expoziției, îl cunoaște pe elevul de la Belle-arte Toma Gh. Tomescu, „pictorul și primul acuarelist al nostru” de mai târziu, cu care va lega o îndelungată prietenie.

Devine din perioada studenției, admirator declarat al profesorului N.Iorga, căruia îi acceptă fără rezerve opera și îi împărtășește valorile și credințele.

Pe 3 februarie 1908, T.T. Socolescu se căsătorește cu Florica Tănescu(1887 – 1969), descendentă a unor familii de seamă din Ploiești. Bunicul ei este Tane Tănescu, bogat negustor bulgar din Sliven, refugiat la Ploiești. Mama Floricăi este Elena Radovici, care se trage la rândul ei, dintr-o familie înstărită și puternică de liberali ploieșteni. Împreună vor avea doi băieți: Mircea(1908 – 1978) și Barbu (190at al profesorului N.Iorga, căruia îi acceptă fără rezerve opera și îi împărtășește valorile și credințele.

Pe 3 februarie 1908, T.T. Socolescu se căsătorește cu Florica Tănescu(1887 – 1969), descendentă a unor familii de seamă din Ploiești. Bunicul ei este Tane Tănescu, bogat negustor bulgar din Sliven, refugiat la Ploiești. Mama Floricăi este Elena Radovici, care se trage la rândul ei, dintr-o familie înstărită și puternică de liberali ploieșteni. Împreună vor avea doi băieți: Mircea(1908 – 1978) și Barbu (1909 – 1977). În perioada studeției, Socolescu, se mută cu familia la Ploiești pentru a continua munca tatălui său.

În 1911 obține diploma de arhitect, iar din 1922 și până în 1948, a fost profesor la Școala de Arhitectură , unde a predat cursul de Teoria Arhitecturii.

Călătoriile de studii din străinătate i-au lărgit orizontul prin cunoașterea arhitecturii valoroase și i-au indicat locul ocupat de patrimoniul nostru în arealul european.

De-a lungul vieții, Socolescu execută aproximativ 60 de clădiri; acesta a contribuit la îmbunătățirea aspectului orașului Ploiești prin construirea unor clădiri simbol. Totodată participă constant la viața culturală și socială a orașului.

Componenta arttistică arhitecturală a fost pilonul artei sale. Pasionat de arheologie, studiază și se ocupă de conservarea clădirilor vechi și a bisericilor, publicând de asemenea studii în acest domeniu.

Din dorința de a dezvolta o viață culturală în Ploiești, arhitectul lansează numeroase inițiative care contribuie la îmbogățirea Județului Prahova cu unele din primele sale muzee și instituții culturale. Având parte de susținerea unor personalități marcante din orașul Ploiești precum și de susținerea istoricului Nicolae Iorga, Socolescu pune bazele primului muzeu de istorie, primei biblioteci publice precum și primului muzeu de arte frumoase.

Socolescu se implică activ în viața politică a perioadei interbelice, ocupând funcțiile de primar al Ploieștiului (decembrie 1919 – martie 1929), consilier al Primăriei (martie 1926 – martie 1929), prefact al Prahovei (aprilie 1931 – iunie 1932) și primar al Păuleștiului (1937 – 1940).

Fost lider politic din județul Prahova, membru al unei importante familii românești, Socolescu refuză să intre în organizația comunistă a arhitecților. Astfel este eticheteat drept dușman al poporului iar averile și proprietățile lui au fost confiscate.

La 14 octombrie 1960, Toma T. Socolescu se stinge din viață la București, la vârsta de 77 de ani.

1.1.Arhitectura civilă

Oficial , în anul 1905, Toma T. Socolescu consideră ca a început să profeseze ca arhitect. În perioada antebelică stilul arhitctural al lui Socolescu prezintă influențe Art Nouveau, neoclasicism, ecletism precum și din arta 1900.

Folosirea liniilor curbe, elemente ce conferă dinamism și ritm , trăsătură specifică a stilului Art Noveau se regăsește în arhitectura civilă a arhitectului din perioada antebelică la casa Zaharia Leon, precum și la casa Scarlat Orăscu (fig 1, 2 și 3).

La 1911, după absolvirea studiilor, arhitectul Socolescu, stabilit în Ploiești, execută proiectul locuinței personale a avocatului Scarlat Orăscu. Personaj politic (primarul Ploieștiului între 1911 – 1913, mai târziu senator și prefect), avocatul Orăscu îi cere tânărului arhitect să-i construiască o casă „în stilul francez modern pe atunci, folosit la multe locuințe în București și cu interioare luxoase în același stil”. Clădirea propusă de arhitect reprezintă una din puținele sale realizări în acest stil.

Construcția prezintă un acoperiș înalt, mansardat, având o învelitoare de tablă. Golurile ferestrelor sunt de diferite mărimi și forme, cu ancadramente bogat decorate. Rotonda de la parter prezintă un acoperiș de tablă deasupra căruia este dispus un mic balcon realizat din fier forjat.

Construită în Ploiești, pe bulevardul Independeței 18, folosită ca locuință până în anul 1948, apoi ca școală cu internat și cantină. Din 1950 devine policlinică anexă a unor spitale. Actualmente este Policlinica de copii a Spitalului Municipal nr.2 din Ploiești. A fost renovată și consolidată în 1991 și este clasată monument istoric.

Atracția pentru valorile tradiționale a lui Socolescu reiese încă din primii ani de profesie, perioadă în care execută diferite proiectele de restaurare a unor importante monumente istorice: casa Nicolae Iorga din Vălenii de Munte , casa Hagi Prodan din Ploiești etc.

La 1910, Nicolae Iorga cumpără o veche locuință românească, atestată încă din secolul al XVIII-lea, unde își va stabili reședința principală. Datorită strânsei legături de prietenie dintre Iorga și Socolescu, arhitectul va realiza proiectul de restaurare a acesteia și transformarea ei într-o reședință confortabilă pentru familia acestuia.

Casa are la etaj patru camere situate de o parte și de cealaltă a unui vestibul spațios și un cerdac adânc pe toată fațada dinspre sud, care adăpostește și scara. Ancadramentele ferestrelor sunt decorate cu profile de tencuială, iar stâlpii din lemn au capiteluri cu crestături româneșt (fig. 7). Distribuția încăperilor, forma cerdacului, proporțiile toate conduc spre tipul clasic al vechilor case românești din zona Vălenilor.

În anul 1916 publică în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice un studiu arheologic și releveul casei „Hagi Prodan” din Ploiești. Arhitectura locuinței de dimensiuni reduse precum și trăsăturile acesteia preluate din arta meșteșugărească populară vor avea un puternic efct asupra lui Socolescu, astfel numeroase elemente ale clădirii se vor regăsi, în mare măsură, la locuințele proiectate de arhitect de-a lungul întregii sale cariere de proiectant:

cerdacul generos cu foișor sprijinit pe stâlpi de lemn;

plafoane cu decorații sculptate;

motivele profilelor din tencuială și ale crestăturilor în lemn pe care le va prelua în proiectele sale, stilizate, la stâlpii de susținere a acoperișurilor sau la balustrade, uși, piese de mobilier.

Clădirea, veche locuință ploieșteană, aparține în 1785 căldărarului Hagi Prodan. Socolescu hotărăște în 1919 păstrarea clădirii pe care o consideră „casa cea mai veche, mai bogată și mai caracteristică din câte s-au păstrat” si readucerea ei „aproape în forma originară”.

Socolescu se ocupă de instalarea, în camerele principale și pe cerdac, a unui muzeu regional etnografic și de veche artă bisericească – unul din primele muzee ale orașului – dar și de colectare a obiectelor pe care acesta urma să le adăpostească: icoane, piese de mobilier etc.Actualmente casa Hagi Prodan este clasată monument istoric și găzduiește muzeul „Casă de târgoveț din secolul XVIII-XIX”. (figura 9)

În urma expoziției de la sala Societăți Geografice a Ateneului, unde Socolescu expune proiecte de arhitectură, releveuri (printre care și releveul casei Hagi Prodan), aquarele, etc. apare articolul „Cu prilejul expoziției de arhitectură T. T. Socolescu” scris de arh. Spiridon Cegăneanu, în care acesta declară: „Impresia ce se degajă din această expoziție este aceea a unui om care a înțeles că talentul trebuie sprijinit pe muncă statornică, și inspirat din mediul în care trăiește. Releveurile, schițele, acuarelele, luate din diferite colțuri ale Prahovei, ne arată omul care vrea să creeze ceva intim, legat de locul său natal, pe care îl înțelege și-l iubește, cu toate neplăcerile lipsei de interes și pricepere a concetățenilor săi.”

Arhitecturii civile din perioada antebelică i se adaugă pe lângă reședințele unifamiliale și imobile de raport.

În anul 1914 începe să construiască pentru propria sa familie „Casa Socolescu” la Ploiești (figura 10). Inițial, construcția trebuia să fie una de dimenisuni reduse, cu un singur apartament pentru familia arhitectului, însă Toma T. Socolescu deide să ridice un imobil de raport, cu prăvălii la parter, locuință și atelier propriu, iar restul să fie destinat închirierii.

În toamna anului 1915, arhitectul se mutase în blocul nefinalizat, într-un apartament mai mic, deoarece restul spaților era închiriat fraților Bischof.

Construcția reprezintă prima realizare a unei structuri de beton armat din Ploiești. Cele două fațade, inegale ca lungime, erau puternic decorate în stil neo-românesc, având la capete două bovindouri care formau două loji cu arcade trilobate, corespunzătoare zonelor de zi din interiorul apartamentului.

Parterul era destinat magazinelor, urma mezaninul cu ferestrele în arcadă, apoi la etajul următor era apartamentul familiei arhitectului Socolescu, dar și atelierul său, iar la nivelurile superioare erau locuințe mai mici destinate închirierii.

1.2.Arhitectura religioasă

Arhitectura lui Toma T. Socolescu vădește orientarea acestuia spre tradiție. Acest lucru este evidențiat nu doar în arhitectura civilă ci și în cea religioasă.

În arhitectura biserticească a lui Socolescu se regăsesc numeroase elemente inspirate din arhitetcura bisericilor moldovenești. „Exploram adeseori regiunea cu bisericile vechi din satele învecinate până la Piatra Neamț și spre Fălticeni, ca și mănăstirile din apropiere. Intram adesea în vreo bisericuță de sat, care așa mică cum era, cu o singură turlă ridicată peste o navă dreptunghiulară, cu sau fără prispă în fața la intrare, avea totuși o proporție și o armonie desăvârșită atât în exterior, cât și mai ales în interior, unde ultima piesă de mobilier sculptată, în crestături și ornamente făcând parte din folclorul românesc, cu pereții acoperiți cu vechi fresce […] toate acestea contribuiau ca modesta bisericuță să fie o piesă de artă adevărată”

În 1913 întocmește proiectul bisericii Slănic (figura 11), proiect nerealizat (acesta urma să fie executat înainte de 1916, în localitatea Slănic Prahova).Acest studiu îl întocmște în vara anului 1913, ajutat de elevul-arhitect G. Hogaș, „unul din cei mai buni elevi pe care i-a dat școala din București, […]mort pentru patrie în luptele de la Mărășești”.

Proiectul viza ridicarea unei clopotnițe încăpătoare deasupra intrări (specific bisericilor moldovenești), fără a face însă un corp aparte.

Zidurile pe care se ridică clopotnița sunt mai accentuate, restul fiind ziduri joase ce susțin bolți ușoare de rabiț și acoperișul.Fațada bisericii urmărește să motiveze construcția, căutând să armonizeze siluetele și formele exterioare cu un interior cât mai spațios.

Publicată în 1920 în revista Arhitectura, această lucrare nu a fost execcutată.

Socolescu urmărește în toate proiectele sale de biserici să creeze acea armonie surprinsă la bisericile moldovenești prin:

măiestria execuției pieselor de mobilier, cu motive preluate din folclorul românesc;

utilizarea navei dreptunghiulare și a turlei de deasupra intrării;

utilizarea frescelor la interior;

Insistă să se implice în detalierea tuturor pieselor de mobilier: „Câți din arhitecții care au construit biserici au dat detalii până la ultima piesă de mobilier […]? Și avem arhitecți care au construit zeci de biserici […] dar care nu se învrednicesc să dea măcar un plan de catapetasmă și nici vorbă de toate celelalte piese de mobilier care se cer la o biserică, precum și detalii în mărime naturală”.

Socolescu considera lipsa implicării arhitecților în detaliile mobilierului bisericii ca fiind un deficit profesional al acestora rezultând într-o imagine neunitară și lipsită de viziunea unui arhitect astfel execuția peiselor de mobilier le revenea meșterilor: „Vin după aceea o serie de meșteri care completează lucrarea: tâmplari, fierari, sculptori, care execută lucrările respective, aproape fără a avea detalii de arhitect”.

În interiorul bisericilor folosește cu precădere lemnul, decorat prin crestături și colaborează cu numeroți pictori de renume pentru frescele de interior cum ar fi Nicolae Tonitza, Șt. Dumitrescu, Sweitzer-Cumpănă, Bălțatu etc.

În primii ani ai activității profesionale, Socolescu, începe construcția a două biserici: biserica Sf. Alexandru și Nicolae și biserica Sf. Pantelimon. Ambele vor fi finalizate mult mai târziu.

Între anii 1913-1914 începe construcția bisericii „Sf. Alexandru și Nicolae” (figura 12 și 13) în satul Nuci/ Netezești din județul Ilfov. Biserica este pictată de Nicolae Tonitza și este ctitorie a familiei Al. Serghiescu (fost primar al Ploieștiului)., iar mobilierul este conceput în întregime de T.T. Socolescu. Mobilierul bisericii, din lemn de stejar sculptat, este prezentat, când încă nu se finalizase șantierul de la Nuci/ Netezești, la expoziția de la Ateneu din primăvara anului 1916.

Tot în această perioadă începe reclădirea bisericii „Sf. Pantelimon”, finalizată și ea mult mai târziu , în 1936. Situată pe locul unei biserici de zid, mai veche, datând din 1819,se hotărăște demolarea construcției vechi, degradate, și construcția alteia, cu materiale mai durabile.Noua biserică capătă „o înfățișare mai potrivită stilului nostru bisericesc decăt cele mai multe biserici din oraș”.

Socolescu detaliază până la ultima piesă de mobilier în această biserică. Interiorul fiind bogat decorat cu o lemnărie de stejar masiv, de o nunță gălbuie mată.

2.1.Crezul arhitectural al lui Toma T. Socolescu

Talentul pentru desen precum și pentru picturile în aquarelă este evidențiat în lucrările locuințelor cât și a bisericilor vechi cu arhitectură tradițională românească. Opera complexă și unitară se regăsește în arhitectura caselor țărănești și de târg, cu prispe și foișoare, surprinse și redate cu măiestrie, o operă în care măiestria proiectantului se întâlnește cu perfecțiunea executantului. Socolescu a proiectat numeroase locuințe atât în Ploiești, Sinaia, Vălenii de Munte cât și în București.

Arh. Zina Macri susține în lucrarea Toma T. Socolescu faptul că este greșită interpretarea orientării arhitecturii sătești și de târg a acestuia ca fiind generată de aspectul pitoresc, drăguț al acestor edificii. Valori precum spiritualitaea și perfecțiunea, perpetuate de-a lungul secolelor, o îmbinare între funcționalitate, tehnicitate și expresivitatea plastică a volumelor și decorațiilor, l-au atras spre moștenirea arhitecturii noastre vechi. Astăzi se remarcă prezența numeroaselor clădiri ale arhitectului care întrunesc calitățiile mai sus amintite și „care se va perpetua cât acel instinct de artă și de frumos care trăiește în sufletul poprului nostru și care ne-a transmis din vremuri imemorabile o artă populară completă, originală și de mare diversitate”.

Complexitatea operei lui Toma T. Socolescu, arhitect cu o vastă pregătire profesională și o cultură umanistă desăvârșită, este caracterizată prin conscvență și discernământ, prin orientarea activității sale profesionale de mai bine de patru decenii spre sfera valorilor tradiționale ale culturii noastre.

Socolescu a fost atras de arhitectura noastră tradițională, nu doar din punctul de vedere al teoerticianului ci și ca proiectant. Mărturia în acest sens este dată de prestigioasa carieră de proiectant cu apropae 60 de clădiri realizate, opere arhitecturale în care acesta s-a implicat nu doar ca arhitect „planșetar” ci și ca executant.Majoritatea edificilor proiectate de Toma T. Socolescu vădesc o profundă înclinație spre tradiția noastră veche, spre arhitectura neoromânescă.

Toma T. Socolescu afirmă în articolul „Principii și îndreptări” publicat în revista Arhitectura că: „Am moștenit o artă populară de o rară frumusețe, varietate formată în cei două mii de ani de existență.

Dacă în epoca modernă, influențele străine ne-au rupt și fireștile noastre tradiții, cred că a sosit timpul să ne trezim și să încetăm de a maimuțări alte popoare”. În același articol găsim și răspunsul la demersul propriu-zis: „Arhitectura nu este și nu trebuie să fie internațională, ea fiind concepută într-un anumit loc și de un anume popor”. În finalul articolului, arhitectul ploieștean răspunde profund și convingerilor la întrebarea de ce tradiția noastră este valoroasă referindu-se la lucrarea Das Spektrum Europas scrisă de H. Keyserling.

Convingerea autorului „care credea că dacă românii au o misiune europenă de îndeplinit, această misiune stă în a redeștepta la o nouă viață a bizantismului” se constituie ca premiză și pentru succesul viitor al arhitecturii din țara noastră. Deci sorgintea bizantină a culturii noastre conferă valoare și arhitecturii tradiționale atât de îndrgite de arhitect. Se explică cu claritate perseverența opțiunii pentru tradiție în toată opera lui Toma T. Socolescu.

Prima pagină a lucrării „Către o arhitectură română modernă” scrisă de Toma T. Socolescu exprimă crezul arhitectural al acestuia:

„Puterea creatoare a poporului nostru este dovedită de frumoasa artă populară, precum și de arhitectura bisericilor noastre și a caselor. Creația este scopul final al unui popor, ea este contribuția noastră personală care ne justifică existența de mâine.În arhitectură, nu este necesar să se găsească noul cu orice preț. Arhitectul are misiunea de a conduce contemporanii săi în marșul spre progres.Arhitectura poate fi internațională, aceasta trebuie să urmeze lanțul de tradiție al unui popor. Construcția și decorațiile, formează un schelet care trebuie să îndeplineacă două cerințe obligatorii: logica și bunul-simț.Un mare gânditor european H. Keyserling, este de părere că oamenii sunt chemați pentru a revigora arta bizantină, artă care stă la baza Bisericii noastre și arhitectutrii noastre și o revenire la arta tradițională a cărui spirit stă în arta trecutului nostru, și că trebuie să ne îndreptăm pașii spre o renaștere modernă a artelor noastre.”

2.2.Arhitectura civilă în perioada interbelică

În ceea ce privește arhitectura civilă din perioada interbelică stilul lui Socolescu este cel mai bine reprezentat de vilele de la Sinaia, opere arhitecturale realizate în stil neoromânesc pentru familiile înstărite din zonă.

Vila Florica Socolescu din Sinaia (redenumită vila Poem Boem – figura 16) reprezintă una din locuințele de referință ale arhitectului pentru perioada interbelică. Vila a fost relizată pentru soția sa în anul 1925 și dăruită acesteia cu ocazia zilei de naștere.

„Soția mea fiindu-mi de mare ajutor în viața care a urmat […] prin faptul de a fi o persoană dornică de a se cultiva și care, deci, a putut să mă înțeleagă și chiar să mă secondeze în activitatea mea artistică și profesională.”

Principile compoziționale ale arhitecturii Socolescu se regăsesc în dispunerea compactă a încăperilor, o compoziție echilibrată, simplă, precum și în punerea în valoare a fațadelor, relizată printr-un paviment de piatră cioplită îmbinat cu fâșii orizontale și casete de cărămidă aparentă (motiv bizantin) . Un efect deosebit al plasticii arhitecturale este realizat prin intermediul pridvorului cu scară de la fațada principală.

Socolescu a creat o locuință memorabilă, perfect încadrată în peisajul din jur, folosind în mod deosebit stilul arhitectural neoromânesc. (figura 17)

Dispunerea ușii de intrare în beci sub foișor este un motiv preluat din arhitectura casei Hagi Prodan din Ploiești. Grija pentru detalii a arhitectului se regăsește în toate elementele casei, de la motivele profilate în tencuială și până la crestăturile în lemn, stilizate, dispuse la stâlpii de susținere a acoperișului recum și la balustrade și în marea majoritate a pieselor de mobilier. (figura 18)

Foarte multe personalități ale vremii încep să-și construiască vile la Sinaia o dată cu mutarea familiei regale aici. Printre arhitecții preferați ai acestora s-a numărat și Toma T. Socolescu. Vilele de la Sinaia sunt reprezentative pentru arhitectura locuințelor lui Socolescu din perioada interbelică.

Printre aceste creații putem enumera vila lui Nicolae Iorga constuită la 1918, casa Alice Ivăncescu ridicată în anul 1934 precum și casa N. Scorțeanu de pe strada Cumpătu.

Casa Scorlățeanu prezintă două intrări la niveluri decalate, foișoare de colț spijinite pe stâlpi cu arce de zidărie precum și un parament mixt de piatră fasonată și cărămidă aparentă, alăturat unor suprafețe din tencuială cu ornamente ceramice.

„Combinația frumoasă, de origine bizantină, a pietrei cu cărămidă aparentă […] ne-ar putea da, în spirit modern, o decorație de toată frumusețea și pe linia tradițiilor noastre artistice.”

Asemenea vilei Florica Socolescu, arhitectul folosește și la vila Scorțeanu din Cumpătul motivul dispunerii pridvorului cu scara de la fațada principală însă aici tratarea podestului este diferită , introducând forme semicirculare pentru realizarea acestuia, creând un efect spectaculos.

2.3.Contributia lui Toma T. Socolescu la imaginea orașului Ploiești

În 1919 este ales în funcția de arhitect șef al județului Prahova, apoi în cea de primar al orașului Ploiești: „Funcționam ca arhitect șef al județului, o slujbă comodă care nu-mi impunea ore de serviciu, lucrând totul în biroul meu particular, deci o situație destul de independentă, așa cum mi-a plăcut totdeauna”.

În perioada mandatului de primar, între decembrie 1919 și martie 1920, nu are timpul necesar pentru a realiza tot ce își propune, dar inițiativele sale vor fi preluate și, în parte, realizate de alți primari care îi succed în funcție. Inițiativele lui vizează „extinderea razei orașului până la iazul Bereasca”, crearea unui mare parc comunal la Bereasca, redactarea unui plan de sistematizare pentru Ploiești și executarea unor lucrări edilitare de urgentă necesitate. Susține cu tărie necesitatea înfințării unor instituții culturale, o bibliotecă populară, o pinacotecă, un prim muzeu al orașului.În 1919 inaugurează Muzeul regional de artă și etnografie românescă (pentru care reușește să înscrie casa Hagi Prodan, viitor sediu, pe Lista Monumentelor Istorice), biblioteca publica N. Iorga se va deschide în 1923, iar pinacoteca va deveni, în 1931, Muzeul de Arte frumoase al Orașului.

Socolescu a contribuit decisiv la imaginea orașului Ploiești. Aici se regăsesc un număr impresionant de edificii publice, dintre acestea 3 sunt considerate simboluri ale orașului Ploiești: Turnul Eroilor Neamului înălțat în fața Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul, Palatul de Justiție (azi Palatul Culturii) și Halele Centrale din Ploiești. (figura 20)

În afara acestor edificii, Socolescu mai construiește la Ploiești și Palatul Școlilor Comerciale, Palatul Creditului Prahova precum și Casa Corpului Didcatic.

La 1923 începe construcția Turnului catedralei „Sf. Ioan” din Ploiești, care va dura până în 1939. (figura 21)Veche biserică cu hramul Sf. Ioan Botezătorul era o construcție mică de lemn.

În 1912, cupola cea mare a vechii biserici a fost înălțată cu cinci metri, după planurile arhitectului Toma. T. Socoelscu.

S-a urmărit construirea unei catedrale cu o clopotniță simbolică pentru a crea o înfățișare de monument al eroilor prahoveni.

Turnul măsoară 46 de metri, element ce domină orașul și împrejmuirile. Acesta este construit pe o structură de rezistență din cadre de beton armat, cu pereți și turle mici, laterale, din zidărie de cărămidă – proiectul de structură și execuția fiind realizate de ing. Emil Prager. Corpul bisericii este continuat în aceleași proporții, după un plan unitar întocmit de Socoleacu.

În 1921 întocmește, pentru Prefectură, cinci schițe pentru un tribunal, amplasat lângă vechiul tribunal județean Prahova.

Cele cinci partiuri distincte pentru un nou „Palat al Justiției”, construit alături și în legătură cu Tribunalul existent, reprezintă clădiri cu parter și etaj care includ patru secții de Tribunal, o „Sală a pașilor pierduți”, sala Curții cu Juri și dependințele acesteia.

La 1923 devine partener al arhitectului francez Ernest Doneaud în proiectul de realizare a unui Palat al Justiției în Ploiești (figura 22). Este posibil ca documentația să fi fost redactată în jurul anului 1912 iar lucrările să fi început în aceeași perioadă, fiind sistate de către Doneaud în 1915.

Potrivit altor surse, lucrarea datează din jurul perioadei 1906 – 1907, iar tânărul Socolescu, încă student, îl asisită pe Doneaud la întocmirea documentației și la deschiderea șantierului, oprit curând după anul 1907.

Oricare variantă ar fi luată în considerare, cert este că amplasamentul rămâne stabilit în zona vechiului Obor, în zona centrală a orașullui, iar lucrările sunt reluate după 1923, sub conducerea echipei de arhitecți E. Doneaud – T.T. Socolescu. Clădirea va fi inaugurată mult mai trziu, în 1932, după ce Socolescu rămâne să supravegheze singur lucrările.

Clădirea Palatului de Justiție este concepută în stil neoclasic, datorată opțiunii arhitectului principal Ernest Doneaud.În centrul compoziției edificilui Palatului de Justiție se situează „Sala coloanelor/ Sala pașilor pierduți”, element principal al clădirii, realizată pe două niveluri. (figura 23 și 24)

Sala de festivități este dispusă în axul intrării și comunică printr-un acces cu sala de festivități (figura 25). În corpurile laterale, de-o parte și de alta a volumelor scărilor sunt dispuse două săli, foste săli de judecată devzoltate pe două etaje

Structura clădirii este realizată din planșee și grinzi din beton armat sprijinite pe zidăria portantă de cărămidă. Scările sunt și ele realizate din beton armat, cu fundații de beton iar șarapanta este alcătuită din lemn și metal.

„E una din clădirile mari ale țării, în stilul clasic-francez al expoziției din 1900, cu o frumoasă și monumentală sală a pașilor pierduți și care contribuie simțitor la înfrumusețarea orașului.”

În 1929 începe construcția Halelor Centrale din Ploiești (figura 26, 27, 28 și 29) pe care o consideră: „cea mai importantă lucrare în activitatea mea profesională.”.

Înaintea întocmirii proiectului halelor orașului Ploiești, Toma T. Socolescu face o călătorie de studii în Europa, completate cu alte două călătorii în timpul execției.

Vizitează mai toate halele mai noi de vânzare în detaliu cât și cele en-gros, și anume: Gara frigorifică de import și export din Geneva; instalațiile frigorifice ale Soc. alimentare „Belle” ca și noua Hală din Băle; halele și abatorul din Stuttgart; halele-antrepozite din Leipzich; halele de detaliu de la Breslau; sala din Reims etc.

Arhitectul vorbește în detaliu despre soluțiile utilizate pentru rezolvarea atât funcțională cât și structurală a Halelor Centrale din Ploiești, în numeroase publicații, nu doar din țară ci și din străinătate (Monografia Orașului Ploești a lui M. Sevastos, în revista Arhitectura, în revista franceză Arhitecture d`Aujourd`hui etc.)

Socolescu consideră că abordarea acestui studiu trebuia să fie ralizată din trei puncte de vedere esențiale și anume:

urbanistic – pentru stabilirea unui amplasament cât mai favorabil;

constructiv și arhitectural – pentru realizarea unei soluții cât mai potrivite căreia să i se aplice cele mai moderne mijloace de construcție și instalații;

gospodăresc – pentru a putea răspunde nevolilor și a completa sistemul alimentar al orașului

Ansamblul halelor este dispus în centrul compoziției și este compus din hala generală (zona de carne și zarzavaturi la parter, standurile pentru mezeluri și brânzeturi la etaj, depozitele frigorifice la subsol), hală țărănească (destinată vânzării produselor alimentare a țăranilor din satele învecinate) și hala de pește (figura 30).

Cupola proiectată pe baza sitemului de „bolți cochilii” se ridică deasupra halei centrale. Sistemul constructiv folosit permite realizarea unei structuri ușoare ce favorizează deschideri mari precum și o reducere a numărului de stâlpi de sprijin.

Realizarea ansamblului de construcții care formează un tot organic a introdus în orașul Ploiești o primă organizare metodică a piețelor agroalimentare. Socolescu folosește un sistem de construcții din beton armat, „iar la interior gresii și faianță din Cehoslovacia, mozaicuri etc., așa cum am văzut la cele mai multe din halele noi ce am vizitat. Sigur că toate aceste noi mijloace de construcție cer o anumită arhitectură care să rezulte fără niciun artificiu din nevoile construcției, așa cum a fost și cu vechea arhitectură clasică greco-romană.”

Ansamblul Halelor Centrale reprezintă o îmbinare perfectă între funcționalitate și expresia plastică, cu repere arhitecturale datorate cubismului, dar cu aluzie către arhitectura romantică, turnul ceasului amintind de volumetria primăriilor medievale și Art Nouveau prin decorație.Turnul cu ceas, ca și zonele perimetrale ale complexului de hale, are structura realizată din zidpărie portantă fără sâmburi, cu planșee de beton armat monolit. Corpul de legătără dintre Hala de Carne centrală si Hala de Pește este consruit pe cadre de beton armat.

Complexitatea personalității lui Toma T. Socolescu, bazată pe instruirea profesională remarcabilă și fundată pe o cultură umanistă universală, a conferit arhitectului ploieștean discernământ și consecvență, motivând opțiunea orientării carierei sale spre sfera valorilor tradiționale ale culturii noastre pe care a urmat-o pe tot parcursul activității sale de mai bine de patru decenii.

Format în spiritul arhitecturii neoromânești, fenomen cultural cu profunde conotații filozofice și estetice, care a conferit în bună măsură identitate așezărilor noastre atât orășenești cât și sătești. Toma T. Socolescu a reușit în marea majoritate a lucrărilor sale să realizeze idealul oricărui creator, respectiv unitate în diversitate.

Dacă familia și școala i-au oferit temelia meseriei și cultura generală, au asigurat creației sale profunzime și claritate în arealul spiritual al tradiției de la noi, călătoriile de studii în străinătate i-au lărgit orizontul prin cunoașterea arhitecturii valoroase, dar i-au relevat totodată și locul ocupat de patrimoniul nostru în arealul european.

Atracția pentru valorile tradiționale a dovedit-o și prin lucrările de restaurare a unor importante monumente istorice: casa Nicolae Iorga din Vălenii de Munte, casa Hagi Prodan din Ploiești etc.

Articolelor publicate în revista „Arhitectura” din anii 1940 se adaugă activități publicistice orientate spre identificara, ilustrarea și sublinierea valorii arhitecturii noastre vechi, dovedind același interes pentru tradiție. Se poate pune întrebarea dacă acest interes decurge numai din ipostaza de teoretician al arhitecturii, profesor la Școala de Arhitectură. Prestigioasa carieră de proiectant cu apropape 60 de clădiri realizate, contazic categoric. A fost atras de arhitectura tradițională de la noi, mai ales ca producător. Dovada o reprezintă și corența stilistică a opțiunilor sale ca proiectant – nimic în afara tradiției. Foarte puține din lucrările sale pot fi subsumate altor opțiuni, cum este cazul clădirii Palatului de Justiție din Ploiești, tributară stilului neoclasic, opțiune datorată proiectantului principal, arhitectul Doneaud, mai mult decât lui Socolescu. Asemenea și clădirea Halelor Centrale din aceași localitate, o îmbinare perfectă între funcționalitate și expresia plastică, cu repere arhitecturale datorate cubismului, dar cu aluzie către arhitectura romantică, turnul ceasului amintind de volumetria primăriilor medievale și Art Nouveau prin decorație.

Majoritatea celorlate edificii, locuințe sătești și orașenești, sedii de instituții (licee, primării, etc.), biserici, exprimă o profundă opțiune spre tradiție sub umbrela arhitecturii neoromânești.

„Contemporan cu moderniștii vremii, totuși nimic cubist în opera arhitectului ploieștean!” Reticența unor arhitecți de la acea vreme către stilul cubist poate fi explicată prin afirmația lui Sp. Cegănescu din articolul „Arhitectua nouă”: „Arta nouă ieșită din spirit revoluționar a crezut însă ca i se cuvine să fie exclusivistă și autoritară. Susținută de o critică tăioasă, certată cu logica însă intolerantă, a căutat să se impună prin tăgăduirea oricărui merit și oricărui drept la viața arhitecturii trecutului. Și pentru că simțea nevoia unei îndreptățiri teoretice s-a refugiat în noile condiții de confort și igienă care trebuiesc satisfăcute cu noi materiale și noi metode de construcție. De aici o goană după nou, după senzațional…”

Toma T. Socolescu afirmă în articolul „Principii și îndreptări” publicat în revista Arhitectura că: „Am moștenit o artă populară de o rară frumusețe, varietate formată în cei două mii de ani de existență. Dacă în epoca modernă, influențele străine ne-au rupt și fireștile noastre tradiții, cred că a sosit timpul să ne trezim și să încetăm de a maimuțări alte popare”. În același articol găsim și răspunsul la demersul propriu-zis: „Arhitectura nu este și nu trebuie să fie internațională, ea fiind concepută într-un anumit loc și de un anume popor”. În finalul articolului, arhitectul ploieștean răspunde profund și convingerilor la întrebarea de ce tradiția noastră este valoroasă referindu-se la lucrarea Das Spektrum Europas scrisă de H. Keyserling care vizitase țara noastră. Convingerea autorului „care credea că dacă românii au o misiune europenă de îndeplinit, această misiune stă în a redeștepta la o nouă viață a bizantismului” se constituie ca premiză și pentru succesul viitor al arhitecturii din țara noastră. Deci sorgintea bizantină a culturii noastre conferă valoare și arhitecturii tradiționale atât de îndrgite de arhitect. Se explică cu claritate perseverența opțiunii pentru tradiție în toată opera lui Toma T. Socolescu.

CĂRȚI:

DUMITRESCU, Nicolae, Columne peste timp – prof. Arh. Toma T. Socolescu – 1883 – 1960, Editura Ploiești-Mileniul III, Ploiești 2010

MACRI, Zina, Toma T. Socolescu Arhitect Român 1883 -1960, Ed. Universitară „Ion Mincu”, București, 2013

SEVASTOS, Mihail, Monografia orașului Ploești, Editura Cartea Românească, București, 1937

SOCOLESCU, Toma, Arhitectura în Ploești. Studiu istoric, Ed. Tiparul „Cartea Românească”, București, 2004

SOCOLESCU, Toma, Amintiri, Ed. Caligraf Design,București, 2004

SOCOLESCU, Toma, Fresca arhitecților care au lucrat în România în epoca modernă, Ed. Caligraf Design,București, 2004

SOCOLESCU, Toma, Prin Ardeal. Note de drum ale unui arhitect, Editura Cartea Românească,1923

REVISTE:

ALTE SURSE:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Toma_T._Socolescu (pagină întocmită de membrii actuali ai familiei Socolescu)

CĂRȚI:

DUMITRESCU, Nicolae, Columne peste timp – prof. Arh. Toma T. Socolescu – 1883 – 1960, Editura Ploiești-Mileniul III, Ploiești 2010

MACRI, Zina, Toma T. Socolescu Arhitect Român 1883 -1960, Ed. Universitară „Ion Mincu”, București, 2013

SEVASTOS, Mihail, Monografia orașului Ploești, Editura Cartea Românească, București, 1937

SOCOLESCU, Toma, Arhitectura în Ploești. Studiu istoric, Ed. Tiparul „Cartea Românească”, București, 2004

SOCOLESCU, Toma, Amintiri, Ed. Caligraf Design,București, 2004

SOCOLESCU, Toma, Fresca arhitecților care au lucrat în România în epoca modernă, Ed. Caligraf Design,București, 2004

SOCOLESCU, Toma, Prin Ardeal. Note de drum ale unui arhitect, Editura Cartea Românească,1923

REVISTE:

ALTE SURSE:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Toma_T._Socolescu (pagină întocmită de membrii actuali ai familiei Socolescu)