Arhitectura Funerara

Universitatea „Spiru Haret”

Facultatea de Arhitectură

ARHITECTURA CREMATORIILOR

Lucrare de disertație

Îndrumător : Prof. univ. dr. arh. Ciotoiu Iuliana

Student : Sechila Elena Daniela

Iunie 2016

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………………………………..3

Scopul lucrării……………………………………………………………………………………………………………3

Prezentarea conținutului lucrării…………………………………………………………………………………..5

Capitolul I – Istorie…………………………………………………………………………………………………………….9

1.1. Incinerarea…………………………………………………………………………………………………………9

1.1.1. Perioada Antică………………………………………………………………………………………9

1.1.2. Perioada Evului Mediu……………………………………………………………………………10

1.1.3. Perioada Epocii Moderne………………………………………………………………………..11

1.2. Crematoriul………………………………………………………………………………………………………..11

Capitolul II – Crematoriul în arhitectură……………………………………………………………………………….14

2.1. Context și definiții………………………………………………………………………………………………14

2.2. Simbolul focului în procesul de incinerare……………………………………………………………..14

2.3. Crematoriul – Sens dual……………………………………………………………………………………….15

2.4. Statistici……………………………………………………………………………………………………………..16

2.5. Crematoriul în România……………………………………………………………………………………….16

Capitolul III – Crematoriul………………………………………………………………………………………………….17

3.1. Arhitecți……………………………………………………………………………………………………………..17

3.2. Arhitectură………………………………………………………………………………………………………….17

Capitolul IV – Studii de caz…………………………………………………………………………………………………20

4.1. Crematoriul Baumschulenweg/ Axell Schultes si Charlotte Frank……………………………..20

4.2. Crematoriul Kaze-no-Oka/ Fumihiko Maki……………………………………………………………..22

4.3. Crematoriul Woodland/ Gunnar Asplund………………………………………………………………..23

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………………27

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………………..29

Introducere

Trăim într-o lume unde societatea neagă trecerea în neființă, iar moartea este văzută ca un subiect tabu. „(Moartea)Persistența ei este un scandal a cărei prezență apelează la două atitudini posibile. Una este atitudinea tabu, care constă în comportarea ca și cum moartea nu există, astfel exilând-o din viața de zi cu zi. Cealaltă este atitudinea de a muri: acceptarea morții ca pe un fapt tehnic, dar reducându-l la starea unui lucru obișnuit, la fel de nesemnificativ precum faptul că este necesară.” [„It’s (death) persistence is a scandal whose presence calls up two possible attitudes. One is the attitude of the taboo, which consists in behaving as if death did not exist by banishing it from daily life. The other is the attitude of Dying: accepting death as a technical fact but reducing it to the state of an ordinary thing, as insignificant as it is necessary].

În ultima vreme această convenție în a evita acest subiect, descurajează arta și arhitectura în a adresa sau a exprima moartea. Dacă ne întoarcem în trecut, arhitectura și arta, inspirate din moarte, au început cu mult timp în urmă, încă din perioada preistorică. Semnificația arhitecturii funerare este demonstrată prin supraviețuirea ei de-a lungul secolelor. Cu toate că atitudinea oamenilor față de moarte a fost în schimbare de-a lungul timpului, dorința oamenilor de a își comemora existența prin ridicarea de monumente și arhitectură funerară, a rămas un ritual important.

Scopul lucrării

Arhitectura funerară, se alcatuiste printr-o categorie de obiecte aflate la granița dintre profan și sacru, între etern și efemer. Monumentele funerare, se întrupează ca forme materiale, arhitectonice, ale memoriei, fiind atât opere de artă, cât și mărturii ale trecutului. Crematoriile, deși sunt încă un subiect tabu, sunt construite de arhitecți celebri, și sunt încărcate cu o puternică valoare identitară, ce joacă un dublu rol simbolic – mărturie a unor destine apuse, cât și implicarea arhitecților în reprezentarea trecerii din lumea aceasta la un alt necunoscut.

Încredințați cu descoperirea în tridimensional a unui nou mod de exprimare a morții, ce datează încă din antichitate, arhitecții, și implicit arhitectura contemporană, au început să abordeze probleme legate de estetica morții. Într-un mod mai plăcut sau nu, crematoriile sunt lucrări arhitecturale, încărcate de semnificații, ce constituie o parte din cultura materială asociată cu moartea.

Moartea este un fenomen universal. Existența sa este una din caracteristicile definitorii a ceea ce înseamnă viata, dar chiar și așa, aducerea în discuție despre aceasta, este un subiect sensibil.

Viața contemporană prezintă o criză de memorie. O societate în proces de globalizare tot mai complexă, de creștere exponențială și schimbare, a modificat profund relația umanității cu istoria sa. Totuși, cum populația este în creștere iar cimitirele au devenit tot mai prețioase, aducerea în discuție a beneficiului crematoriilor, este oportun.

Crematoriile pot fi considerate ca fiind locuri culturale ale morții și de aducere aminte, în cazul în care sensurile culturale sunt reproduse și comunicate prin arhitectură, design interior și amenajare a teritoriului.

Aceste emoții de influență, fie intensifică sentimentele de teamă, ori le alină. În cea mai mare parte a secolului XX, designul modernist părea o alegere logică pentru crematorii, deoarece era dotat cu ambele idei, atât ale societății moderne, și anume, aceea cu privire la a face fața morții, prin negare precum și tehnologia modernă. Cu toate acestea, în discuțiile publice, crematoriile moderne au fost criticate, fiind catalogate ca locuri impersonale și lipsite de sens.

Prezentare continutului lucrarii

În eseul său „Realms of Memory”, Pierre Nora scrie despre pierderea de „mijloc a memoriei”[„milieu de memoire”], unde setările memoriei au un rol activ în viața de zi cu zi, prin ritual și „situează amintirea într-un loc sacru”[„situates remembrance în a sacred context.”].

Cu ceea ce am rămas este dorința fundamentală că „amintirea pe care o vedem, plânge în fața noastră, dar nu mai este în totalitate a noastră: ceea ce a fost cândva sacru, încetează rapid să mai fie așa, iar pentru moment nu avem nicio întrebuințare pentru sacru. Simțim un atașament visceral față de ceea ce ne-a făcut ceea ce suntem, dar în același timp, ne simțim îndepărtați istoric de această moștenire, pe care trebuie acum să o evaluăm.” [„the memory we see tears at us, yet it is no longer entirely ours: what was once sacred rapidly ceases to be so, and for the time being we have no further use for the sacred. We feel a visceral attachment to that which made us what we are, yet at the same time we feel historically estranged from this legacy, which we must now coolly assess.”]

1. Istorie

Incinerarea, a făcut parte din ritualul de trecere dintre viață spre moarte, al diferitelor culturi, încă din timpuri preistorice, însă odată cu apariția și răspândirea creștinismului, incinerarea a început să fie din ce în ce mai rar folosită, și în cele mai multe confesiuni creștine este văzută ca un subiect tabu.

1.1. Incinerarea

Un rezumat al unui proces străvechi de înmormântare, ce a dat startul incinerării moderne.

1.1.1 Perioada antica

O scurtă întoarcere în timp, și totodată o descriere a primelor rămășițe găsite ca și practică a incinerării, ca mijloc de eliminare a cadavrelor.

1.1.2 Perioada Evului Mediu

Folosirea incinerării în Evul Mediu, ca pedeapsă pentru eretici, și ca o măsură în prevenire bolilor.

1.1.3. Perioada Epocii Moderne

Descrierea factorilor ce au stat la baza influențării practicării pe scară largă a incinerarii si a căror acceptare a dus la construirea de crematorii, cu scopul de ardere al cadavrelor.

1.2. Crematoriul

Evoluția crematoriului, de la un recipient de cremare închis, până la minunățiile arhitecturale din acest program.

2. Crematoriul in arhitectura

Analiza simbolului și a termenilor implicați, până la viziunile regăsite în organizarea momentului de încheiere a ciclului vieții.

2.1. Context si definitii

Definiții și descrieri a unor termeni, ce fac parte din arhitectura funerară, și implicit, crematoriu

1.2. Simbolul focului in procesul de incinerare

Focul, văzut ca un element simbolistic, ce poate fi atât pozitiv, cât și negativ, având puterea de a purifica sau de a distruge.

1.3. Crematoriu – sens dual

Crematoriul, între granița unei „mașinării de moarte în masă” și „spațiul sacru”.

1.4. Statistici

O prezentare de studiu statistic Pharos, din Societatea de cremare a Marii Britanii cât și raporturi preluate din cercetările lui Marius Rotar .

1.5. Crematoriul in Romania

O analiză a cremațiunii în România, printr-o întreprindere interdisciplinară, implicând în investigație elementele istorice ale chestiunii, aspecte atitudinale și mentale, implicațiile teologice și ecleziastice.

2. Crematoriul

Crematoriul trebuie să se ocupe în mod fundamental de nevoile emoționale ale familiei îndurerate, în timp ce se ocupă și de necesitățile funcționale ce duc la finalizarea ritualului de incinerare. În cartea sa „Death and Architecture”[„Moarte și Arhitectură”], Steven James Curl, subliniază faptul că, „crematoriile moderne jignesc sentimentele” [„crematorium buildings offend feelings”], și nu îndeplinesc o nevoie umană de bază, și anume punctul culminant emoțional.

3.1. Arhitecti

O aducere în dicutie a unor arhitecți, ce au contribuit la punerea bazelor crematoriului din Europa.

3.2 Arhitectura

Arhitectura crematoriilor moderne, și diferite caracteristici arhitecturale din Europ

4. Studii de caz

Reprezintă o prezentare a fiecărui crematoriu ales pentru studiu, concluzionând cu elementele comune pe care le întâlnim în cele trei crematorii.

– Capitolul I –

Istorie

1.1. Incinerarea

Incinerarea celor decedați este o practică străveche. Există evidențe ale datării acestui proces încă din anul 3000 î.Hr., și a fost folosită până la invazia romană, după care a căzut în dizgrație până aproape de sfârșit de secol XIX.

Startul incinerării moderne a fost dată de o lucrare despre acest subiect, în cadrul Congresului Internațional Medical din Florența, de către profesorii Coletti și Castiglione, în anul 1869. După aceasta, a urmat o perioadă de dezbatere și de experiment a incinerării în lumea întreagă.

În timpul anului 1870, au început să apară în toată Europa, societăți ce susțineau procesul de cremare, deoarece incinerarea era o modalitate ușoară și ieftină de finalizare a morții. Incinerarea a oferit în acea perioadă un accent în opoziție, față de învățăturile practicate de biserica creștină.

1.1.1. Perioada Antica

În originile incinerării, este într-adevăr fascinant de urmărit, evoluția acesteia și diferitele schimbări ce au avut loc în jurul incinerării, împreună cu schimbările credinței. Nenumărate teorii și povestiri despre începuturile incinerării și practica incinerării ca mijloc de eliminare a cadavrelor, a început odată cu descoperirea “Doamnei Mungo”, rămășițele unui corp parțial incinerat, găsite la Lacul Mungo, Australia, fiind prima de acest fel, și prin urmare proclamată ca fiind incinerată acum cel puțin 20.000 de ani.

O altă premisă puternică, susține începuturile incinerării în Epoca de Piatră, în jurul anului 3000 i.Hr în Europa și în Orientul Apropiat. În ultima perioadă a Epocii de Piatră, se speculează că s-a răspândit în nordul Europei. Mutarea către insulele Britanice în Epoca Bronzului (2500-1000 i.Hr), a făcut ca incinerarea să devină populară și în Spania și Portugalia.

Instaurarea puternică din epoca Miceniană, a făcut ca obiceiul grecesc de incinerare să fie îmbrățișat și de primii romani, în jurul anului 600 i.Hr. Alternând între înmormântare și incinerare, un ritual de moarte a fost preferat față de celălalt de-a lungul istoriei.

În unele locuri, precum Orientul Mijlociu și Europa, atât înhumarea cât și incinerarea au fost evidente.

Diferite culturi, au arătat diverse preferințe privind trecerea în neființă a corpului uman , începând cu vechii egipteni ce au interzis incinerarea, babilonienii ce îmbălsămau corpurile și perșii timpurii ce au practicat incinerarea, până ce a fost interzisă de practicantii Zoroastrismului. În timp ce fenicienii practicau atât incinerarea cât și îngroparea, grecii practicau doar înhumarea. Atât înhumarea cât și incinerarea au fost practicate în funcție de zonă și de perioadă. Romanii se știu ca fiind practicanți a ambelor variante, iar incinerarea era în general asociată cu onorurile militare.

Incinerarea era practicată atât în Grecia Antică cât și în Roma. Filozoful roman, Cicero, spunea că înhumarea este un ritualul mai arhaic în Roma, în timp ce cetățenii apreciați, clasa superioară și membrii familiilor imperiale erau incinerați.

1.1.2. Perioada Evului Mediu

În Evul Mediu, incinerarea a fost interzisă prin lege și pedepsită cu moartea, fiind folosită ca pedeapsă pentru eretici și de asemenea folosită în masă, din teamă de răspândire a bolilor contagioase după lupte, epidemii sau foamete. Practicarea incinerării ca și pedeapsă a continuat până în timpurile moderne.

1.1.3. Perioada Epocii Moderne

Incinerarea din epoca modernă, a găsit sprijin în persoana lui Sir Henry Thompson, chirurgul regelui Leopold,unchiul reginei Victoria, care a fondat Societatea Incinerării a Marii Britanii, în 1874,preciza ca „Propunerea de a o adopta (incinerarea), in timpurile practice recente,a plecat in mod direct din Italia”[” The proposal to adopt it [cremation] in recent practical times originally proceeded mainly from Italy”]. De aici a pornit construirea crematoriilor în diferite zone – în 1878, Woking, Anglia și Gotha,Germania; între anii 1876-1886 au avut loc zece incinerări în America de Nord, iar în 1892 s-au deschis crematorii în Manchester, în 1895 în Glasgow și în 1896 în Liverpool.

Odată cu trecerea Actului de Incinerare din 1902, existau cerințe procedurale ce au fost impuse, și trebuiau respectate înainte de incinerarea ce avea loc. Unul dintre factorii sociali ce au stat la baza influențării practicii pe scară largă a incinerării, a fost creșterea populației orașelor industriale și a orașelor mari, cu cimitire fiind în imposibilitatea de a face față creșterii volumului de morți. Îngroparea cadavrelor la suprafața solului a fost percepută ca un potențial risc de sănătate, dar cu idea de progres și creativitate, au existat societăți stabilite în mai multe orașe ce promovau incinerarea. Acceptarea incinerării în epoca modernă a dus la construirea de crematorii și cuptoare, cu scopul de ardere a cadavrelor.

1.2. Crematoriul

La sfârșitul secolului XIX, incinerarea a început să fie acceptată printre mișcările umanistice și anti-clericale din Europa. Căutând să se rupă adesea de tradițiile religioase stabilite, susținătorii occidentali timpuri ai incinerației, erau interesați de finalitatea actului.

Primul recipient de cremare închis, a fost introdus de către Gorinin și Polli, și de profesorul Brunetti de Padua, care a arătat la expoziția de la Viena din 1873, un model de cuptor folosit de acesta, pentru a efectua o incinerare. Primul recipient de cremare închis a fost actualizat și instalat în Campo Santo, Milano, și a fost oferit cadou orașului de către familia Keller.

Aceste crematorii timpurii din nordul Italiei, și cele ce au urmat, au fost concepute într-un stil neoclasic puternic, fiind în general, o parte din mișcările anti-clericale radicale, ce aveau loc la momentul respectiv. Trebuie amintit faptul că, incinerarea a fost interzisă de biserica catolică până în 1963, motivul principal fiind faptul că, incinerarea este îmbrățișată de astfel de grupuri anti-clericale și utilizată într-o manieră anti-crestina.

Primul crematoriu modern din SUA a fost construit în anul 1876, de către Francis Julius LeMoyne după aflarea utilizării crematoriilor în Europa. Acesta a construit crematoriul pentru a putea incinera corpurile într-un mediu controlat, motivul principal fiind cauzele sanitare, astfel pe lângă distrugerea oricărei materii organice, ce putea provoca boli, această metodă oferea familiilor o modalitate mai bună de a păstra rămășițele persoanei decedate. Până în 1901 când a fost închis, în crematoriu LeMoyne s-au efectuat 42 de incinerări, inclusiv incinerarea lui LeMoyne însuși.

În anul 1881, au fost înființate Societatea de Incinerare din New York și Compania Cremării a Statelor Unite ale Americii, începând astfel, acceptarea incinerării în SUA, astfel fiind construite crematorii în Cincinnati, Ohio și New York. În 1895, Odd Fellows din San Francisco, a fost primul crematoriu american construit, ce avea și un columbarium de dimensiuni mari, ce depozita urnele de cenușă ale defuncților.

Un crematoriu are rolul de a se ocupa în mod fundamental de nevoile emoționale ale familiei cât și de necesitățile funcționale ale ritualului în sine. În cartea sa „Death and Achitecture”, Steven James Curl, subliniază faptul că, clădirile crematoriilor moderne, jignesc sentimentele și plângerea familiei, prin neîndeplinirea unei nevoi umane de bază, și anume punctul culminant emotinal și sfârșitul. Acesta continuă să descrie proiectarea necorespunzătoare a spațiilor și a naturii incinerării în societatea modernă, observând că disconfortul emoțional al familiei începe atunci când, așteaptă să folosească capela, aceasta fiind ocupată de o altă familie. Însă punctul său de vedere major în proiectarea necorespunzătoare este că, plasarea defunctului în cuptor trebuie să aibă loc în văzul familiei și să facă parte din ritual.

În Europa au fost construite primele crematorii în 1878 în Gotha, Germania iar mai târziu în Heidelberg în 1891.

În anul 1885, prima incinerare oficială din Anglia, a avut loc în Woking. Până la sfârșitul anului, Societatea de Incinerare din Marea Britanie, a mai avut două incinerări, fiind un total de 3 incinerării din aproape 600.000 de decese în Marea Britanie în acel an. În anul următor au mai avut loc încă 10 incinerării la crematoriul Woking, iar în 1888, având 28 de incinerări, Societate de Incinerare a planificat construirea unei capele, săli de așteptare și alte facilități necesare.

În 1892, s-a deschis un crematoriu în Manchester, urmat de unul în Glasgow în 1895, Liverpool în 1896 și crematoriul Birmingham în 1903.

– Capitolul II –

Crematoriul în arhitectură

2.1. Context si definitii

CIMITIRUL – este o suprafață de teren rezervată pentru îngroparea oamenilor decedați. Este locul de veci al decedaților și un loc sacru pentru contemplarea morții.

CREMAREA – este un rit funeral ce constă în incinerarea defuncților, resturile provenite în urma arderii fiind îngropate ori depozitate în urne funerare. În lumea creștină, acest proces nu a fost acceptat până aproape de sfârșit al secolului XIX, în ciuda existenței incinerării ce datează încă din Epoca Bronzului. Practicarea din ce în ce mai mare a cremării, a fost alimentată de lipsa spațiilor pentru morminte și de preocuparea privind igiena.

COLUMBARIUM – este o încăpere sepulcrală compusă din nișe, pentru a depozita urnele funerare. Primul columbarium a fost construit în Statele Unite ale Americii, în San Francisco.

2.2. Simbolul focului in procesul de incinerare

Focul a fost dintotdeauna o parte foarte importantă din istoria civilizației și a credințelor religioase. Din preistorie până în zilele moderne, focul a fost un element complex, dar și schimbător, având ipostaze diferite.

Focul sacru, de origine celestă, este un simbol al zeilor. În doctrina hindusă, simbolismul focului are o importanță fundamentală; Agni, Indra și Surya, sunt focurile lumilor terestre, intermediare și cerești.

Anumite incinerări rituale, au drept origine, acceptarea focului în calitate de vehicul sau de mesager dinspre lumea celor vii către cea a morților. De obicei, focul este și cel care trimite ofrandele.

În riturile inițiatice ale morții și reînvierii, focul se asociază cu principiul său antagonic Apa. Astfel, ca gemenii din Popol-Vuh, după ce au fost arși, si au renascut dintr-un râu în care le-a fost aruncată cenușa.

2.3. Crematoriul sens dual

Auschwitz a fost locul unde moartea a fost industrializată în cel de-al doilea război mondial, iar interesul s-a focalizat asupra istoriei sale morbide. Folosirea incinerării ca mijloc de exterminare a cadavrelor gazate, a adus termenului de crematoriu un impact negativ puternic. Faptul istoric a jucat un rol morbit pentru "purificarea etnică".

Într-un mod evident, în cele 5 crematorii existente la Auschwitz, au avut loc atrocități cu un puternic impact emoțional, ce au adus la schimbarea percepției asupra incinerării și a crematoriilor, redefinindu-le ca fiind "fabrici ale morții", și o "formă de arhitectură de șoc".

Incinerarea și implicit, crematoriile, stau sub semnul unei modernizări certe, care treptat au cunoscut o ritualizare menită să acopere urmele trecutului.

2.4. Statistici

Statisticile cremării din documentul Phoros, marchează ca date existente pentru România, doar în București, la crematoriul Vitan-Barzesti, în anul 2009 cu o rată de 0,30% (781 de incinerări dintr-un total de 257.213 de decese ) și în anul 2010 cu o rată de 0.33% (853 de incinerări dintr-un total de 259.723 de decese).

Referințe speciale ale incinerării în Europa, se găsesc și în țări precum: Marea Britanie (34% în 1960- 73% în 2008), Finlanda și Norvegia (36%), Suedia(70%), Danemarca (76%) și Franța (1% în 1979 – 32% în 2012).

2.5. Crematoriul in România

În momentul actual în România există două crematorii funcționale, la o țară cu o populație de 19 milioane și anume cel de la Vitan Bȃrzesti și un crematoriu privat din Cluj-Napoca. Rata incinerării este de sub 1000 pe an (751 incinerări pentru anul 2009; 855 pentru anul 2010 – statistică realizată doar pentru crematoriul Vitan Bȃrzesti). Situația este una paradoxală din mai multe perspective: România a fost prima țară ortodoxă din lume unde în 1928 s-a inaugurat primul Crematoriu din Sud-Estul Europei, fiind un pionier în dezvoltarea practicii, și anume crematoriul Cenușa proiectat de Duiliu Marcu.

– Capitolul III –

Crematoriul

3.1. Arhitecți

Arhitecții au avut un rol important în apariția și dezvoltarea incinerării moderne. Gunnar Asplund (Suedia), Erich Boltenstern (Austria), W.M. Dudok (Olanda), Ștefan Fayans (Polonia), Edwin Maxwell Fry (Anglia) și Sigurd Lewerentz ( Suedia), sunt cei mai importanți arhitecți din acest program de arhitectură, fiecare contribuind separat la „realizarea” arhitecturii crematoriilor.

Proiectarea crematoriilor cere, pe lângă cunoștințele de specialitate în ceea ce privește contextul organizațional, și un dar de a empatiza cu o situație emoțională din viața oamenilor.

În Austria, arhitecți precum Clemens Holzmeister, Julius Schulte și Eric Boltenstern, ale căror biografii dezvăluie mai multe puncte de contact, au conceput clădiri ce astăzi sunt considerate drept clasice. Arhitecți ai generației mai tinere, sunt Eleonor Bidwell, Gerhard Brunner, Klaus Kada și Wolfgang Lukas.

3.2. Arhitectura

În 1904, arhitectul Albert Chambers Freeman, a publicat ceea ce pare a fi prima lucrare britanică ce ține de arhitectură și proiectarea unui crematoriu, intitulată „Crematoriul în Marea Britanie și străinătate”[„Crematoria in Great Britain and Abroad”]. Cuprinde o colecție impresionantă de crematorii din Italia, Franța, Germania, Suedia, Anglia, America și Canada, și este compusă din o scurtă istorie a incinerării, urmată de o discuție pe baza a cum trebuie să arate proiectul unui crematoriu și a unui columbarium. Până acum, lucrarea lui Freeman rămâne singură carte dedicată examinării arhitecturii crematoriilor britanice.

În cartea „Crematoriul ideal”[„The ideal Crematorium”],scrisă de A.C. Freeman, H.T. Herring și J. Seaton Dahl (arhitectul crematoriilor Barham, Ruislip și Maidsone), s-a pus foarte mult accent pe sit, interiorul capelelor, planul arhitectural, depozitarea rămășițelor și alte „necesități”, cu afirmația că „Nu există reguli ce pot fi stabilite cu privire la caracteristicile externe ale unui crematoriu”[„No rules can be laid down as to the external features of a crematorium” (J. Seaton Dahl,1945,pag.114)].

Arhitectura crematoriilor se extinde significant dincolo de necesitățile utilitare, din moment ce, atât arhitectura cât și împrejurimile au un impact puternic asupra experienței persoanelor îndoliate.

În 1930, primirea stilului modernist în arhitectura crematoriilor, era adoptat doar de clienții avangardiști, în cea mai mare parte, arhitecții și clienții preferând tot stilul tradițional. În orice caz, proiectele pentru Lodge Hill, Birmingham (1938), Stoke-on-Trent (1940) și South Yardley(1936), au dezvoltat o influență a arhitectului olandez Willem Dudok, a cărui muncă oferea un stil acceptabil al modernismului, majoritatea fiind executate în cărămidă.

În anii 1950 și 1960, crematoriile și-au asumat multe stiluri caracteristice a acelei perioade. Erau proiectate într-un stil manierat, uman și englezesc, cu puternice influențe din arhitectura scandinavă.

În arhitectura crematoriilor europene, faza modernă a început din nordul și centrul Europei, și a produs clădiri cu diferite caracteristici arhitecturale. Primul exemplu de arhitectură indigenă a crematoriilor în Suedia, a fost crematoriul Halsingborg, construit în 1926 de arhitectul Ragnar Ostberg, ce a creat o fuziune între stilul suedez și stilul arhitectural funerar roman.

Dimensiunea gigantică a crematoriului lui Alois Mezera, din Praga, Cehia, construit între anii 1929-1931, este pur în caracteristici ale raționalismului. Cele mai impunătoare elemente sunt aspectul cvasi-industial ale fațadelor sud-est, mică intrare în curte cu arcele columbariumului și sala de ceremonii ce aduce a basilica.

Această enumerare a unor exemple reprezentative a arhitecturii crematoriilor în Europa, concluzionează cu munca arhitectului Fritz Schumacher în cele două crematorii germane realizate. În crematoriul Dresden, în 1907, a căutat să evite referințele tradiționale a modelelor bisericești, în schimbul unui stil original al construcției. Deși crematoriul nu a putut să evite prezentarea ca și o clădire religioasă, totuși el a dezvoltat funcțiunile pe două niveluri: un nivel tehnic al unei mașinării, unde organismele ard și nivelul simbolic al unui monument, unde arhitectură și elementele decorative exprima funcția socială și rituală a tranziției.

Cu această clădire, Shumacher a vrut să exprime „monumentalitatea sentimentelor” care au „un puternic efect formal asupra stilului”. După ce a analizat transformarea morții din perioada medievală până în cea contemporană, Schumacher a simțit nevoia de a „crea o limbă arhitecturală extraordinară pentru cimitire,monumente,capele și crematorii”.

– Capitolul IV –

Studii de caz

4.1. Crematoriul Baumschulenweg/ Axell Schultes si Charlotte Frank

Berlinul este faimos pentru arhitectura sa contemporană, o mare parte din ea fiind rezultatul investiției uriașe făcute din momentul în care orașul a devenit capitala Germaniei, reunite în 1990.

Arhitecți contemporani, și-au lăsat de asemenea amprenta și în suburbiile Berlinului, un exemplu superb fiind și crematoriul Baumschulenweg, din districtul Treptow. Deschis în 1999, crematoriul a fost proiectat de Axell Schultes și Charlotte Frank, arhitecți care au început să lucreze la scurt timp după acest proiect, la Cancelaria Federală din Berlin.

Neobișnuit pentru un crematoriu, acesta și-a dobândit o poziție favorabilă în rândul studenților din arhitectura post-moderna, mai ales datorită uluitoarei „Săli de Condoleanțe” (Kondolenzhalle), la care accesul se face prin uși glisante operate automat. În interiorul acestei săli, 29 de coloane din beton, dispuse neregulat în interiorul sălii dreptunghiulare, se ridică din podea ca niște copaci, creând efectul unei păduri de coloane sacre. Vârful coloanelor este încununat cu forme circulare de lumină a zilei, care se desprind din tavan, permițând astfel ca fâșii de lumină să cadă pe suprafață ca oglinda a unui bazin circular din centrul podelei, făcând astfel un contrast cosmologic între coloanele de beton și iteractiunea dintre lumină și umbră. Această combinație de materiale, spațiu și lumină, a permis arhitecților să creeze o aură demnă de un mister ceremonios.

Asemenea referințe culturale, oferă atât vizitatorului cât și familiei decedatului, o experiență profundă și de neuitat. Arhitecții au considerat acest aspect foarte important, luând în considerare faptul că nu există niciun ritual asociat cu incinerarea, și că există posibilitatea ca cei îndoliați să includă atât oameni de diferite credințe cât și oameni care sunt atei.

În crematoriul Baumschulenweg, simularea naturii este evidentă prin utlizarea de semnificații, cu ajutorul fantelor de lumină și de asemenea sugerarea prin esență a apei. Spațiul central cât și spațiile adiacente, contribuie la simularea generală a naturii. Prin aspectul vizual, Baumschulenweg se adresează relației dintre viață și moarte, ca un mijloc prin care ușurează procesul de trecere în neființă a defunctului, pentru familia acestuia, acest lucru fiind posibil datorită relației dintre experiență spirituală a acestora și arhitectura construcției.

Arhitectura construcției este clară și concentrată pe lucrurile esențiale, cum ar fi zidurile de beton, coloanele subțiri și bazinul de apă central, ce conferă un spațiu de liniște și atemporalitate pentru familiile îndurerate.

Dacă ar exista un cuvânt adevărat în afirmația lui Ludwig Wittgenstein, cum că „arhitectura impune și glorifică; acolo unde nu este nimic de glorificat, nu poate fi nici arhitectură”[„ Architecture immortalizes and glorifies something. Hence there can be no architecture where there is nothing to glorify.”], atunci putem spune că această structură glorifică chintesența arhitecturi, prin utilizarea spațiului și pereților în lumină.

Toate „serviciile” crematoriului sunt situate la subsolul construcției. Aceste servicii includ spațiile de depozitare, spațiul pentru cremarea efectivă cât și pregătirea decedatului pentru ca acesta să fie incinerat. De obicei, acest tip de spațiu nu este deschis publicului, dar poate fi accesibil pentru familie, dacă aceasta dorește să ia parte la procesul de cremare.

Prin comparare, crematoriul Baumschulenweg și Templul lui Hathor, Dendera din Egipt, au o mulțime de similitudini în ceea ce privește dispunerea spațiilor .

Similaritățile în organizarea spațială dintre cele două construcții, sunt evidente, una dintre acestea fiind corpul centralizat de apă în atriumul crematoriului Baumschulenweg ce poate fi comparat cu atriumul centralizat din templul Hathor. De asemenea, ambele construcții au deschideri mari ce permit luminii naturale să inunde spațiul – acesta fiind și unul dintre cele mai importante criterii de proiectare ce simulează natura în spațiile religioase.

4.2. Crematoriul Kaze-no-Oka/ Fumihiko Maki

Crematoriul este compus din trei corpuri principale, ce tranforma intreaga compoziție într-un eveniment secvențial, ce furnizează senzația unui element de timp. Exteriorul a fost placat cu cărămidă adusă din Anglia, deoarece în urma cercetărilor, ”acea cărămidă englezească se potrivea cel mai bine în acest caz”

În cadrul unei conferințe, Maki a dezvăluit faptul că unul dintre motivele cheie în design-ul lui este acela de a crea „scene de neuitat”, sau atmosfere care facilitează toate tipurile de interacțiune umană, iar el a simțit că a atins acest obiectiv în cadrul proiectului Kaze-no-Oka.

Acesta a declarat că în cadrul proiectului, a oferit un spațiu unde „familia îndurerată și prietenii ar putea găsi pacea (în legătură cu moartea)”[ "where grieving family and friends could find peace [with the passing]"] și astfel își pot trimite pe lumea de dincolo într-un mod respectuos, persoana pierdută.

Liniile fluide ale crematoriului se amestecă aproape natural cu peisajul din jur, care includ de asemenea, o movilă funerară antică și un cimitir.

Design-ul crematoriului empatizeaza cu ceea ce designerii numesc „spații de tranziție”, unde camerele funcționale sunt poziționate cu o anumite distanță între ele „pentru a permite o pauză și reflecție”. Între sala funerară, cimitir și sala de așteptare, vizitatorii pot avea timp pentru a jeli și a își aminti despre persoana pe care au pierdut-o, și să reflecteze asupra experienței sfârșitului de viață.

Crematoriul Kaze-No-Oka este strâns legat de peisajul înconjurător, de unde și imaginea că ar ieși din acesta. Grupul de elemente ce alcătuiesc construcția pe vârful unui deal ușor înclinat, se caracterizează printr-o simplitate a formelor geometrice și a materialelor ce conferă o demnitate aparte clădirii. O dată ce au ajuns acolo, vizitatorii sunt ghidați ușor spre o înșiruire sofisticată de spații ce au rolul de a îndeplini ultimele ritualuri până în momentul în care se atinge punctul culminant, în sala de comemorare. În toate spațiile utilizate pentru ritualul morții, selecția de materiale naturale, simplitatea formei precum și utilizarea extrem de atentă de lumină naturală, conferă o stare de spirit de solemnitate, într-o arhitectură, care în simplitatea ei puternică, aduce aminte de bisericile romanice de altă dată. Pe de altă parte, arhitectura reflectă călătoria plină de emoții prin care trece persoana îndoliată.

Fragmente ale crematoriului sunt separate spațial și reconectate cu elemente liniare care găzduiesc trecerea dintr-o clădire în alta. Vizitatorul este transpus într-o călătorie emoțională de adio predeterminată, ce începe de la oratorie, un spațiu contemplativ, atins prin deplasarea de goluri de la porticul de intrare din beton.

4.3. Crematoriul Woodland/ Gunnar Asplund

Crematoriul Woodland proiectat de Gunnar Asplund, este un binecunoscut exemplu de design modern suedez, care este situat pe la fel de celebru cimitir Woodland, proiectat de Asplund și Sigurd Lewerentz, în urma câștigării unui concurs. Crematoriul este situat pe vârful unui deal ușor înclinat, iar monumentala sa curte exterioară marchează capătul „Drumul crucii”(Way of the Cross) a cimitirului.

Design-ul gândit de Asplund permite mașinilor să intre până în partea nordică a curții, unde există o parcare, astfel trecerea din curtea exterioară la începutul procesiunii, să se poată face atât pe vreme bună cât și pe vreme rea.

Proiectul este format din trei capele, una mare și două mici, fiecare dintre acestea având propria sală de așteptare și grădină. Acest tip de aranjare a spațiilor, permite mai multor familii să aibă parte de intimitate.

Fiecare capelă are un catafalc poziționat pe centrul capelei, o platformă ridicată ce susține sicriul, și care conține un lift ce coboară sicriul la subsol pentru a putea începe incinerarea. Aceasta a fost soluția lui Asplund pentru problema legată de funcționarea corectă a operațiunii și totodată a procesiunii în sine. La înmormântarea tradițională, corpul părăsește capela împreună cu familia pentru a putea finaliza ritualul, dar în procesul de incinerare, familia trebuie să predea corpul defunctului , pentru a se putea încheia procesul de incinerare. În cazul acestui crematoriu, coborârea corpului cu ajutorul unui lift, imită procesul de îngropare tradițional în pământ.

Comparatie :

O privire mai atentă la cele trei crematorii alese pentru studiul de caz, dezvăluie o serie de expresii divergente ale experienței pofesionale ce țin de procesul de incinerare, cu toate acestea, devine clar faptul că, toate cele trei proiecte sunt ghidate de o serie similară de elemente pragmatic ce servesc pentru a defini momentele cheie în călătoria emoțională și spiritual din momentul incinerării.

Crematoriul Kaze-No-Oka proiectat de Fumihiko Maki în Nakatsu, Japonia, este o clădire liniștită ce se dezvăluie încet prin etapele procesului, care conform afirmației lui Maki “Ceremonia de incinerare necesită un fel de călătorie psihologică, în care nici destinația și nici experiențele de-a lungul drumului nu pot fi clarificate de la început”.

Crematoriul Woodland a lui Gunnar Asplund din Stockholm, Suedia, întruchipează un sentiment similar de descoperire și procesiune, care diferă în multiplele lui opțiuni pentru relația puternică a clădirii cu peisajul.

Crematoriul lui Axel Shultes, Baumschulenweg din Berlin, Germania, are o abordare diferită din punct de vedere organizațional, ce adoptă un sistem „open space”, ce are elementele majore ale programului de arhitectură, deschise către o zonă de așteptare centrală puternică și impunătoare.

Prin analiza acestor crematorii unice în felul lor, este o încercare în a identifica legăturile de bază comune, ce compun secvențele ritualului de cremare, prin care suntem capabili să dezvoltăm o strategie de design, care folosește această putere de montaj cumulat, pentru a delimita pașii procesului de incinerare, ce permit experiențe personale în timpul ritualului de cremare.

Sosirea/Intrarea

În toate cele trei proiecte,intrarea și sosirea în sit este o etapă crucială în tranziția vizitatorului din contextul familiar în zona înconjurătoare și în spațiul sacru al crematoriului. Utilizarea unei zone cu peisaj,neutralizează zona de sosire din contextul larg.

Intrările acoperite oferă un spațiu de adăpost pentru întâlnirile ce au loc înainte de intrarea propriu zisă în crematoriu și a lăsa lumea exterioară în spate.

Pragul – Trecerea dintre exterior in „sacru”

Așa numitul „prag”, servește ca un moment dramatic al intrării, în care vizitatorii trec din lumea exterioară în „spațiul sacru”, acesta fiind și prima secvență în începerea ritualului.

Momentul de „prag”, este de obicei manifestat printr-un gest puternic al luminii sau lipsa încărcării arhitecturale, ce subliniază astfel punctul de intrare și impregnează un sentiment puternic de ridicare, ce face legătura în relația dintre cer și pământ.

Capela – Camera de comemorare

Capela servește ca un spațiu comun de adunare, de diferite dimensiuni, pentru a putea petrece un ultim moment ceremonial, împreună cu persoana decedată, în care familia împărtășește amintiri din viața acestuia, marcând astfel experiența morții. Folosirea luminii este una controlată, pentru a putea sublinia punctul central al capelei, aducând astfel ochii vizitatorilor către catafalc și sicriu.

Dimensiunea și caracterul fiecărui spațiu, variază semnificativ de la un proiect la altul, dar fiecare dintre cele trei crematorii, sugerează multiple cai de înțelegere a ceremoniei ce are loc pentru a finaliza ritualul de incinerare.

Camera intermediară

Camera intermediară, marchează momentul important de tranziției în procesul în care corpul decedatului este dus în camera de cremare. Această cameră este ultimul pas în care familia îndoliată poate fi alături pentru ultima oară de defunct, și de asemenea este un spațiu unde familia se adună pentru un ultim rămas bun. Sensibilitatea acestui moment, presupune un spațiu intim, unde lumina controlată, este poziționată deasupra sicriului în ultimele lui momente.

Sala de așteptare

Incinerare poate să dureze de la 90 de minute până la aproape 3 ore, până a putea fi finalizată, de aceea familia îndoliată face trecerea de la solemnitatea ceremoniei într-un spațiu unde pot să aibe parte de reflectare și conversație. Aceste spații pot lua forma unor camere private sau spații deschise pentru adunarea colectivă. În cele trei crematorii studiate se regăsesc atitudini diferite față de caracterul spațiilor de așteptare, toate încercând o reconectare cu natura, ca o modalitate de a liniști participanții, în timp ce în mod alternativ servesc ca și un mod de internalizare a spațiului cu un sentiment al golului, pentru a oferi un moment de pace pe perioada așteptării.

Camera de primire a urnei cu cenușa

O dată ce incinerarea este finalizată, familia este condusă într-o încăpere unde cenușa persoanei decedate este adusă de la camera de cremare într-o urnă. În cele mai multe cazuri, acesta este un spațiu mic și intim, unde poziția luminii este direcționată pe urna cu cenușa. Unele culturi țin un ritual al purificării înainte de plecare, marcând astfel sfârșitul serviciului de incinerare și începutul reîntoarcerii în lumea exterioară. Cenușa poate fi depozitată în columbarium sau luată acasă de către familie.

Columbariumul

Columbariumul servește drept spațiu de depunere permanentă a urnei cu cenușa, având rolul de cimitir, pe verticală. Acesta este un loc de reculegere și reflectare a celor ce se întorc pentru a-i comemora pe cei pierduți. Urnele cu cenușa sunt depozitate pe niște nișe, în cadrul columbariumului. Nici unul dintre cele trei crematorii studiate,nu dispune de un columbarium in cadrul proiectului.

Concluzii

Pierderea dintre legatura vie a memoriei și istorie, a alterat profund relația dintre moarte și societate,ceea ce a dus la "stricarea" experiențelor noastre individuale de pierdere, într-un mod colectiv.

În urma studiului adus acestui program de arhitectură, noțiunile de contrast dintre societate și percepția acesteia asupra crematoriilor, ne permite să experimentăm evocarea unor simțuri mai profunde de loc și de memorie, prin înțelegerea rolului ritual ce îl are crematoriul în arhitectură și implicit în societate, prin stabilirea unor legături semnificative și de durată între cele două.

Percepția societății trebuie schimbată, și de asemenea trebuie înțeleasă nevoia unui astfel de program arhitectural, din motive bine întemeiate, precum lipsa locurilor pentru cimitire, în urma creșterii populației și igiena publică.

În arhitectura internațională, s-a demonstrat că un astfel de spațiu arhitectural poate fi și frumos, rolul său concretizându-se prin spații ce fac legătura între sacru și profan, între om și natură.

Așa cum este acum, societatea nu poate să gândească într-un mod pozitiv asupra incinerării, din diverse motive, precum înclinația religioasă sau impactul produs în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, ce au marcat termenul de crematoriu, redefinindu-l ca o "formă de arhitectură de șoc", neștiind faptul că, arhitectura crematoriilor a reușit să combine cu succes, spațiul și experiența finală din ciclul vieții, atât pentru persoana decedată cât și pentru familia acesteia.

"Ca locul unui ultim respect și a sentimentelor colective, (crematoriul) dobândește un sentiment de profunzime și semnificație.” [„As the place of last respect, and of collective sentiment, (the crematorium) acquires a sense of depth and significance.”]

Bibliografie

ARIES, Philippe, The Hour of Our Death: The Classic History of Western Attitudes Toward Death over the Last One Thousand Years , New York, Alfred A. Knopf, 1998;

BLUNDELL JONES, Peter, Gunnar Asplund , London, Phaidon Press, 2012;

BOYCE, Mary, Zoroastrians – Their Religious Beliefs and Practices, London, Routledge Taylor & Francis Group, 2001;

CHRISTENSON, Allen J., POPOL VUH – Sacred Book of the Quiché Maya People, University of Oklahoma Press , 2007;

COLVIN, Howard, Architecture and the After- Life, New Haven, Yale University Press, 1992;

COOPER, Graham, Project Japan: Architecture and Art Media Edo to Now,Mulgrave,Victoria, Images Publishing, 2009;

CURL, James Stevens, Death and Architecture: Introduction to Funerary and Commemorative Buildings, Stroud, Sutton Publishing Ltd., 2002;

CURL, James Stevens, A Celebration of Death: An Intruduction to Some of the Buildings, Monuments and Settings of Funerary Architecture in the Western European Tradition, London, B T Batsford Ltd., 1993;

DAVIES, Douglas J.,MATES, Lewis H.,Encyclopedia of Cremation, London, Ashgate Publishing Limited,2005;

FORD, Edward R., The Details of Modern Architecture, Cambridge, MIT Press, 2003;

HEATHCOTE, Edwin, Monument Builders: Modern Architecture and Death,London,Chichester Academy Editions, 1999;

HUBER, Leonard V., MCDOWELL, Peggy, CHRISTOVICH, Mary Louise, New Orleans Architecture: Volume III – The Cemeteries, Gretna, Pelican Publishing Company, 2004;

JUPP, Peter C., From Dust to Ashes: Cremation and the British Way of Death, Hampshire and New York, Palgrave Macmillan, 2006;

MAKI, Fumihiko, Nurturing Dreams: Collected Essays on Architecture and the City,Cambridge, MIT Press, 2012;

NORA, Pierre, KRITZMAN, Lawrence D., Realms of Memory: Rethinking the French Past, New York, Columbia University Press, 1996;

PǍTRǍCHIOIU, Cristinel, Auschwitz și Birkenau: între trecut și prezent, Lulu.com Publishing, 2010;

RAGON, Michel, The Space of Death: A Study of Funerary Architecture, Decoration and Urbanism, Charlottesville, University Press of Virginia, 1983;

ROTAR, Marius, TEODORESCU, Adriana, ROTAR, Corina, Dying and Death in 18th-21st Century Europe, Volume 2, Cambridge Scholars Publishing, 2016;

SIR THOMPSON, Henry, Modern Cremation: Its History and Practice, London, Kegan Paul,Trench,Trubner & Co, 1891;

TARLOW, Sarah, STUTZ, Liv Nilsson, Archaeology of Death and Burial, Oxford, Oxford University Press, 2013;

WITTGENSTEIN, Ludwig, HENRIK VON WRIGHT, Georg, WINCH, Peter, Culture and Value, Chicago, University of Chicago Press, 1984;

Articole Științifice

MACARTHUR, David, Reflections on “Architecture is a Gesture, Paragrana, vol. 23 no. 1 : 88-100, 2014;

MARSDEN, John, A Brief History of Cremation, reprinted from Manchester Genealogist 37/2, 2001;

PURSELL, T., The burial of the future: Modernist architecture and the cremationist

movement in Wilhelmine Germany. Mortality, 8(3), 233-250.,2003;

VENBRUX, E., PEELEN, J., & ALTENA, M., Going Dutch: Individualisation, secularisation and changes in death rites. Mortality, 14(2), 97-101.,2009;

Surse Online – accesate la data de: 28.05.2016

http://architectureofdeath.blogspot.ro/

https://www.academia.edu/649858/The_Mausoleum_How_Can_Architecture_Be_Used_to_Help_Deal_with_Death

https://www.crl.edu/focus/article/8246

http://www.victorianweb.org/art/parks/woking/1.html

https://ncsu.edu/ffci/publications/2003/v8-n1-2003-january/fa-1-cremation.php

http://vijaygas.in/history_of_cremation.htm

http://crematorium.eu/history_of_cremation-3.html

http://www.crematorium.eu/statistics-european-countries.html

http://www.effs.eu/cms/fileadmin/members_only/documents/International_cremation_statistics_2010__source_Pharos_-_7_pages_.pdf

http://mythologica.ro/simbolica-focului/

http://semneletimpului.ro/religie/ce-spun-despre-incinerare-marile-religii-ale-lumii.html