Arhitectura ca activitate creatoare de locuri [306725]

[anonimizat], 2018-2019, Semian B

Abstract

Arhitectura nu este doar o imagine, [anonimizat] o [anonimizat], a [anonimizat], surprinzând, [anonimizat], fiind, așa cum spunea și Bruno Zevi, „o scenă pe care se desfășoară viața noastră”. [anonimizat], care deține cunoștințe din domenii precum: funcțiune, structură, econimie, estetică ce îi permit sa „îmbrățișeze” fenomenul architectural prin desfășurarea atât a [anonimizat] a [anonimizat] a tuturor proceselor fenomenului; acesta fiind arhitectul.

[anonimizat], cât și în afara clădirilor; „[anonimizat] o [anonimizat]-l închidem și să-l protejăm – arhitectura în întregime izvorând din această necesitate.”

[anonimizat] „cutie”, „ambalaj”. Aceasta cutie poate să fie o capodoperă, dar valoarea pe care o are nu trebuie să fie confundată cu cea a conținutului, reprezentată de spațiu. [anonimizat]/[anonimizat] o linie între spațiile expuse și cele izolate.

[anonimizat] a procesului; continuitatea evoluției arhitecturale și transmiterea experienței tehnice și artistice viitoarelor generații este făcută în scopul cunoașterii experienței trecutului și adaptarea acestuia la creația societății contemporane.

Spațiile pe care le locuim influențează modul în care acționăm și cum simțim. Arhitecții și urbaniștii creează „lumile” [anonimizat]. Dar, [anonimizat], care generează nemulțumire și care sunt în cele din urmă evitate. [anonimizat], [anonimizat] a utilizatorului de către acesta. Lucrând într-o disciplină care exercită o influență aproape nelimitată asupra vieții cotidiene a oamenilor, [anonimizat], cu provocarea constantă de a „citi” și a [anonimizat]-l [anonimizat], sau chiar pe cele negative.

[anonimizat]-un continuum de spații extrem de diferite: de diferite tipuri și dimensiuni. [anonimizat], trecând prin el. Un arhitect poate schimba punctul de vedere sau poate crea un anumit traseu care trebuie urmat prin realizarea unui punct de interes, a unui punct focal.

[anonimizat], a piețelor, a aleelor și a relațiilor dintre densitate și deschidere determină expresia unui locu. [anonimizat] funcționează ca zone de tranzit. În orașele mari, o posibilă înțelegere a spațiului poate fi resimțită prin modul în care fiecare bulevard sau piață este punctul de plecare pentru nenumărate traiectorii, „ astfel încât dinamica umană face și reface în permanență un semnificativ traseu în care tandemul spațiu/timp poate da dimensiunea spațială, iar omul dimensiunea culturala și semnificativă”.

Pe măsură ce ne mișcăm prin orașe, percepem aleatoriu fațadele, dar în spatele acestora se află interioare ascunse cu personaje și impacte asupra noastră, a oamenilor, ce se pot manifesta incredibil de diferit, în funcție de cum este perceput spațiul de fiecare în parte, sau chiar de modul în care poate fi perceput în timp, atât prin schimbarile care afectează acest spațiu, cât și prin modul de parcurgere a acestuia, în mod repetat, ce duce la o mai bună înțelegere a spațiului. Forma și designul unui spațiu determină atât efectele sale pozitive, cât și cele negative, pe care fiecare le poate experimenta într-un mod diferit. Dar indiferent de caracteristicile politice, sociale și culturale diferite care influențează percepția noastră și judecata critică și ne modelează acțiunile și reflecțiile, este clar că spațiile construite generează impresii senzoriale substanțiale, percepute individual de către toate ființele umane.

În această interacțiune dintre spațiile construite și modul de percepere a acestora, arhitecții au un rol ce implică citirea și recunoașterea potențialului spațial, pe de o parte și înțelegerea nevoilor societății pe de altă parte. Modul de proiectare care este abordat se adaptează de la situație la situație, în conformitate cu acești factori (de întelegere a spațiului și de cunoaștere a nevoilor societății). Ca disciplină, arhitectura, are potențialul de a da lucrurilor efemere o formă concretă, prin modul de observare, ascultare și felul în care este simțit spațiul. „Arhitectura necesita si o parcurgere cuantuficabilă în timp”; fiecare obiect architectural, atât cel ce aparține sferei private, sau a celei publice, este caracterizat de un parcurs interior, „o cale, o cheie”, prin care pot fi citite și înțelese spațiile; acest parcurs are nevoie, pentru a fi înțeles, de un timp cronologic și emotional.

Arhitectura este adesea interpretată și utilizată în moduri care nu au fost intenționate initial, sau în timp i se poate da o altă întrebuințare a spațiului, cu totul diferită față de cea pentru care a fost proiectată. Acest fapt necesită o deschidere totală către fiecare nouă sarcină. Deliberările actuale despre spațiul fizic real merg împreună cu deschiderea spațiului pentru gândire: un arhitect trebuie să-și poată imagina și să transmită impactul pe care îl va avea un spațiu nou, transformat. Obiectivul său este de a descoperi posibilitățile, de a detecta seismic calitățile și efectele spațiilor interioare și exterioare, de a înțelege și de a le putea explica și de a le face vizibile prin anumite intervenții.

Indiferent de limbajul arhitectural particular, o arhitectură de succes se distinge prin capacitatea sa de a câștiga acceptarea celor care interacționează cu ea. Este vorba, la urma urmei, despre oamenii care ocupă spațiile, ce trăiesc atmosfera creată și care sunt atrași și fascinați de aceste spații. „Pur și simplu accentuarea și elucidarea calităților și potențialelor spațiale este adesea suficientă pentru a permite arhitectului să proiecteze spații urbane orientate spre viitor, pentru comunitate, pe care oamenii să le poată experimenta cu adevărat și să le identifice”.

Locul și spațiul sunt cei mai importanți factori care asigură nevoile identității omului. Pentru a clarifica demarcarea și delimitarea locului și, în consecință, a spațiului, acestea le oferă oamenilor siguranță și confort pentru a trăi, prin simțul distincției, stabilității și apartenenței la grup.

Identitatea nu este ceva abstract și separat de alte aspecte legate de ea; de exemplu, identitatea unui oraș este legată și indispensabilă pentru numeroasele subiecte cum ar fi locuitorii orașului, gândurile și credințele lor, stilul lor de viață, tipul relației lor cu alte comunități, idealurile și obiceiurile lor de viață, comportamentul și cultura lor și diversitatea de gânduri și viziuni asupra lumii.

Criterii legate de evaluarea și crearea sentimentului de loc și identitate a locului din atitudinile gânditorilor

Din punct de vedere cultural, Richardson considera că simțul locului înseamnă că analiza spațială poate fi experimentată de majoritatea oamenilor ca un simbol cultural comun; de fapt, oamenii relatează locațiile cu caracteristicile culturale astfel încât o locație să stimuleze experiența umană și să reamintească conceptele și semnificațiile culturale. În multe locuri, nu există o relație între spațiu și persoană prin experiență. Kevin Lynch consideră percepția oamenilor și imaginile mintale ale orașului atât de importante și preciza că sentimentul locului și spațiului leagă lumea și locul și creează unitatea. Edward Relph spunea că sensul locului înseamnă conectarea cu locația prin înțelegerea simbolurilor și a activităților de zi cu zi; acest sens poate apărea acolo unde persoana trăiește și se poate adânci și răspândi în timp.

Bruno Zevi introduce arhitectura ca artă a spațiului și spațiul ca pe o arhitectură, dar nu specifică natura spațiului. Are o impresie realistă a spațiului. În opinia sa, nu contează cât de frumoase sunt fațadele și zidurile unei case, unei biserici sau unui palat, ele sunt doar containere și formează cutia, iar entitatea și conținutul sunt spații interioare. Zevi se referă la esența arhitecturii ca organizare semnificativă a spațiului prin procesul de închidere; astfel din acest punct de vedere, spațiul este o substanță cu aceeași extensie care poate fi formată variabil prin determinarea limitelor. El consideră că experiența spațială a arhitecturii continuă în oraș, pe străzi, în piețe, în alei, în parcuri, în stadioane sportive și în șantiere și în orice loc în care omul a închis viduri și a creat spații închise.

Spațiul este un loc intermediar ce trebuie înțeles; percepția locului poate fi înțeleasă și ca spațiu. Norberg Schulz discută opinia lui Heidegger despre spațiul locului și crede că locul deschide granițele ca spațiu. El preciza că este necesar să învățăm să înțelegem că lucrurile nu aparțin locului, dar sunt și ele locuri. Locurile sunt vizualizate prin forme sculpturale; aceste vizualizări sunt figuri care dezvăluie acel loc; astfel încât vizualizările sculpturale constituie reprezentări aparente ale existenței.

Timpul este un alt factor de identificare; o persoană poate pretinde că are identitate atunci când își asigură continuitatea. Continuitatea este un sentiment de stabilitate a caracterului în timp. Trecutul este același ca memoria individuală, iar istoria ca fiind colectivă. Fiecare persoană și grup își fac continuitatea pe baza memoriei și a istoriei. Omenirea se simte la fel în timp ce se confruntă cu una dintre componentele sale de identitate și cunoaște obiectivitatea ca o continuitate obiectivă a minții sale. Acest factor poate fi un spațiu.

Conceptul de timp este legat de alte concepte cum ar fi: experiența, mișcarea, acțiunile umane și conștiința și, de asemenea, spațiul. De aceea se încearcă integrarea elementului de timp în înțelegerea designerilor și arhitecților, în ceea ce privește analiza proceselor sociale implicate în realizarea spațiului și locului.

Lumea percepută, trăită și experimentată a dobândit o nouă trăsătură în dezvoltarea tehnologiilor de cunoaștere și comunicare. Din anii în care a fost inventat ceasul mecanic, viteza a crescut și perceperea timpului a fost modificată pe parcursul epocii noi. Cu efectele invențiilor tehnologice, percepția timpului și în legătură cu acestea, se schimbă structurile socio-culturale ale societăților, precum și proprietățile spațiale.

Nevoile și așteptările fiecărei perioade de timp nu sunt aceleași. Tipurile de clădiri, formele, fațadele, cantitatea și tipul spațiilor deschise, tipurile de spații publice se pot baza pe stilul de viață, cultura, caracteristicile demografice și circumstanțele economice ale populației în timp. Spațiile arhitecturale și obiectele care trebuie calificate sunt doar obligația arhitecților și a constructorilor. În orice caz, ei ar trebui să fie conștienți de dinamica care forțează societatea și orașul să se transforme, mai mult decât oricine altcineva. Creșterea calității vieții societăților prin oferirea unor spații bine concepute este cerința esențială a arhitecturii.

Pe parcursul trecerii ireversibile a timpului, locurile și clădirile creează un sentiment de identitate pentru oameni, iar acest sentiment reprezintă o componentă esențială a rădăcinilor noastre culturale. Ele oferă puncte de referință și ancorare într-o lume globalizată, în continuă schimbare.

Elemente ale trecutului și ale prezentului sunt plasate simultan în orașul de astăzi. Cu economia în schimbare, ideologia, tehnologia, invențiile științifice, prin urmare transportul, comunicarea, cultura și activitățile de masă; este evident să se observe schimbarea formelor urbane, a spațiilor publice, a tipurilor de clădiri și fațade, a materialelor, tehnicilor, aplicațiile și interpretarea programelor de construcție ale orașelor de azi.

„De ce este necesară cunoașterea moștenirii noastre arhitecturale?” La această întrebare, Giedion Sigfried încearcă să răspundă făcând apel la rădăcinile arhitecturii moderne și relația pe care o are cu aspectele de bază ale arhitecturii contemporane.

Giedion a reușit să redea, în cartea sa, din propria lui perspectivă, efectele produse asupra spațiilor, de-a lungul istoriei; efecte cauzate de apariția noilor curente, mai benefice sau nu din punctul de vedere al construcțiilor și al arhitecturii în același timp.

Acesta vorbește despre materialele și metodele noi de construcție. Baza acestor noutăți este considerată drept nevoia brutală de industrializare din cadrul și de după Revoluția Industrială. El explică faptul că dacă viața este blocată într-un fel, ea caută în mod natural și găsește o altă cale de a continua, pentru ca arhitecții și nu numai, să poată oferi un spațiu corect realizat, ce va putea răspunde nenumăratelor cerințe la care va fi supus în timp.

Industrializarea a dat ocazia vieții să se extindă. Prin urmare, această perspectivă poate fi explicată prin creșterea miraculoasă a industriei și prin pătrunderea impetuoasă a acesteia în viața publică și privată. Industrializarea a adus atât materiale noi cât și noi utilizări pentru materiale vechi. De exemplu, fierul, care nu era atât de preferat până în secolul al XIX-lea, din cauza rezistenței sale slabe la coroziune, a lipsei de precedente clasice și a dificultății de a fi produs, cu excepția unor cantități relativ mici; acesta a devenit foarte popular, în schimb, în secolul al XIX-lea prin dezvoltarea de noi tehnici constructive. Este o problemă faptul că, fără a concepe posibilitățile arhitectonice ale metodelor constructive noi dezvoltate, nu poate exista o nouă tradiție în arhitectura relevantă vârstei sale. (Fig. 1, Fig. 2)

Noi moduri de producție, noi evoluții în domeniul construcțiilor au condus la noi modele în viața economică și socială. Ca urmare a acestor noutăți, au fost necesare noi tipuri de clădiri pentru aceste noi vieți economice și sociale. Sferele de piață, magazinele (consecințele producției în masă care au cauzat pierderea contactului direct între producător și consumator) au fost derivate din aceste cerințe în schimbare. Potrivit lui Giedion, nici un alt secol din istoria lumii nu a dezvoltat clădiri într-o formă de creștere atât de exagerată ca secolul al XIX-lea.

După cum se poate intelege din cartea sa (Space, Time and Architecture), scopul lui Giedion nu a fost doar analizarea trecutului, ci și evaluarea prezentului și anticiparea viitorului. El a prezis că în viitor istoria arhitecturii va fi văzută ca o unitate continuă și auto-operată „în afară de chestiuni legate de economie, interese de clasă, rasă sau alte probleme”. Giedion a considerat ca este necesar să înțeleagă concepțiile spațiale de-a lungul istoriei, pentru ca mai apoi, în timp, să poată înțelege noțiunile spațiale arhitecturale contemporane.

Giedion menționează că perioada în care apare un disconfort față de gustul arhitectural existent, a dat naștere unei noi mișcări în arhitectură cunoscută sub numele de Art Nouveau. Această mișcare a apărut, pentru prima data În Belgia, datorită industrializării puternice, iar artiștii care erau disprețuiți și marginalizați în țările lor, au găsit un mediu foarte potrivit pentru a construi noi principii aici (Fig. 3, Fig. 4). Victor Horta, și-a proiectat casa la Rue de Turin realizând-o cu un planul flexibil, care ulterior urma să fie văzut ca unul dintre începuturile europene ale planul liber al lui Le Corbusier (Fig. 5). Hendrik Petrus Berlage a introdus folosirea peretelui ca suprafață plană purificată de orice ornament, aceasta urma să conducă la noi principii în arhitectura din întreaga lume. Goethe spunea că „artistul trebuie să creeze ceea ce publicului ar trebui să-i placă, nu ceea ce-i place”, iar acest lucru se aplică foarte bine curentului Art Nouveau și mai ales înțelegerii lui în timp.

Școala din Chicago a avut un loc important în arhitectura americană, în special pentru dezvoltarea clădirilor înalte din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Această școală de arhitectură bazată pe inginerie poate fi un bun exemplu asupra modificărilor spațiilor produse în timp. Datorită acesteia au fost realizate noi detalii și ornamente arhitectonice, clădirile de birouri înalte, dar și apartamente, de asemenea realizate în clădiri înalte, ce a soluționat problema locuințelor și hotelurilor din acea perioadă, cauzată de mutarea în masa a populației la oraș; clădirile înalte au fost ridicate cu ajutorul scheletului de fier, iar scheletul de fier a adus fereastra alungită orizontal. Giedion afirma cu privire la acest fapt că atunci când este necesar, soluția va veni cu siguranță. (Fig. 6)

În ceea ce privește locuința, o altă figură importantă pentru arhitectură, alături de Școala din Chicago, este determinată de Frank Lloyd Wright, ce își asumă în mod natural rolul în spațiu, timp și arhitectură. Wright este descris de Giedion ca fiind „un geniu de o bogăție inexplicabilă și o vitalitate continua”. În ciuda atitudinii sale progresive, Wright a rămas departe de sticla de fier, care era la modă în acele vremuri și prefera materialele tradiționale, cum ar fi cărămida și lemnul. Pe de altă parte, folosirea de suprafețe plane (planuri orizontale la diferite nivele și planuri verticale alungite), manipularea casei în ansamblu și urmele "spiritului veacului" în desenele sale îl fac un pionier remarcabil în dezvoltarea unei noi arhitecturi. (Fig. 7)

Spatiul, în perioada crizei arhitecturii modern ce a încercat să răspundă unor exigențe ce o depășesc, a fost modificat prin faptul că posibilitatea arhitecturii de a semnifica si a simboliza, adica dimensiunea sa poetica a fost transformată în reprezentare si decor, supus unor reguli de compozitie, în interiorul cărora au loc activități, devenind un simplu cadru sau decor.

Spre deosebire de perioadele anterioare, o clădire de astăzi nu este construită pentru a rezista pentru totdeauna, iar fațadele nu mai sunt așa de importante; ele sunt simplificate și nu mai sunt ornamentate așa cum se făcea în trecut. În acest proces al unei vieți în continuă mișcare, cu o creștere constantă a vitezei de dezvoltare a vieții din toate punctele de vedere, durata de viață a clădirilor s-a diminuat datorită îmbătrânirii precoce și coroziunii rapide. Deoarece durata de viață este acum limitată la cincizeci sau o sută de ani, clădirea este percepută, după cum spunea Paul Virilio, ca o mișcare în timp, o imagine tridimensională care va dispărea în timp. Prin urmare, chiar fatadele clădirilor sunt evaluate ca imagini bazate pe timp.

„Arhitectura n-ar trebui să fie supusa legilor pur funcționale. Ea trebuie să includă considerații geografice și istorice; arhitecturile contemporane ar trebui să includă dialogul între istorie și modernitate”. Arhitecții ar trebui să caute în mod constant spații care se califică pentru noi timpuri și noi filosofii, fără a neglija experiența umană și contextul existent.

Odată cu modificarea tipurilor de clădiri, în funcție de nevoile contemporane ale oamenilor, a fost transformată și funcția acestora. Multe dintre aceste clădiri, cum ar fi fabricile, terminalele, stațiile, sunt reutilizate, primind alte întrebuințări a spațiului. Cele mai multe dintre apartamentele și casele din centrele orașelor sunt reutilizate pentru desfășurarea diferitelor tipuri de muncă (cabinet medicale, birouri), pentru ca locuitorii acestora să se mute la periferia orașelor.

Arhitectura – activitate creatoare de locuri în timp

Baubotanik, cunoscută și sub numele de Botanica de construcții – Arhitectura vie, „este o metodă de construcție care utilizează plantele vii ca sisteme de încărcare în structuri arhitecturale. Baubotanik profită de inteligența constructivă a plantelor; în același timp, conceptul expune arhitecții și practicienii la bio-dinamica și incontrolabilitatea procesului de creștere naturală. Prin încercarea de a controla procesul de creștere a plantelor, pierderea controlului devine inevitabilă. Prin explorarea acestui conflict, apare o formă de arhitectură care se caracterizează prin procese accidentale, speranță și riscuri.”

„Această nouă metodă inovatoare permite arhitecților, inginerilor și oamenilor de știință să conceapă și să realizeze proiecte care utilizează plante vii”.

Prima capodoperă a arhitecturii botanice a fost o punte de 20 de metri dintr-o zonă mlăștinoasă a lacului Constance, Elveția, unde o construcție realizată cu structuri clasice ar fi fost imposibilă (Fig. 8). Până în prezent printre proiectele finalizate se află un pavilion pentru observarea păsărilor și alte câteva turnuri, construite din salcii ce au o cu capacitatea de creștere rapidă și de reproduce continuă, fixâdu-și rădăcinile adânc în sol. (Fig. 9, Fig. 10)

Ferdinand Ludwig (unul dintre inițiatorii acestei tehnici) și colegii lui au ajuns la concluzia că lemnul plantelor este un material viu ce prezintă inteligență, comparativ cu materiale moderne precum betonul, metalul. „Plantele au învățat să mențină greutatea”, spune Ludwig. În timpul creșterii acestora, copacii optimizează puterea și tensiunea și, în contrast cu unitățile tehnice, nu au puncte de fractură. În plus, în locuri cu o greutate mare, copacul se îngroașă.

Materialele lipsite de viață pe care arhitecții le utilizează în realizarea creațiilor lor sunt, în primul rând, elementele structurale stabilizatoare care definesc direcția de creștere a copacilor. Ulterior, ele pot fi eliminate și clădirea rămâne alcătuită exclusiv din plante.

În școala Baubotanik activitatea se începe cu proiectarea modelului clădirii, dar nu se termină cu construcția sa, deoarece aceasta nu se poate spune ca s-a finisat complet. Chiar și după ce oamenii consideră proiectul finalizat, natura continuă să facă modificări proprii și, în cele din urmă, designerii clădirii devin chiar copacii.

Hans Schwertfeger, unul dintre colegii lui Ludwig, și-a exprimat dorința de a încerca să lucreze, de asemenea, în condițiile altor culturi, cu alte specii de plante. Însă, așa cum spunea acesta, „Baubotanik nu este o metodă simplă și ieftină de arhitectură. Avem nevoie de multe lucruri, inclusiv oameni de știință, și nu, în ultimul rând, avem nevoie de timp".

Baubotanik se ocupă de noi tipologii de clădiri care redefinesc relația dintre interior și exterior, oraș și peisaj, natură și cultură. În trecut, orașul a fost separat de natura sălbatică a pădurilor din jur, apoi, copacii au intrat în oraș, iar orașul însuși sa extins în mediul rural. Această dispersie a arhitecturii și a naturii este acum continuată într-un mod în care clădirile și arborii fuzionează împreună, creându-se, astfel, unitate. Un exemplu în acest sens este Plane Tree Cube Nagold (Fig. 11).

Acest mod de realizare a unor spații într-un process ce necesită timp, răbdare și totodată de întreținere a lui, după finalizarea procesului de construcție propriu-zis, este cumva contrat ideei în care clădirile sunt privite ca obiecte static și devine o auto-amăgire pe scară largă a arhitecților care ignoră faptul că spațiile construite de ei sunt întotdeauna expuse schimbărilor; spre exemplu atunci când acestea sunt adoptate și modificate de utilizatori sau sunt modificate prin procese de îmbătrânire. „Dorința de a accepta acești factori de influență parțial necontrolați și de a le recunoaște ca șanse estetice este necesară nu numai în Baubotanik”. Aceasta este o condiție prealabilă pentru o arhitectură ecologică și durabilă ce este supusă constant schimbărilor și prin urmare, rămâne adaptabilă în timp.

Arhitectura este un tip specific de semiotică spațială. Într-un sens mai restrâns, se referă la clădiri și la modul în care sensul lor câștigă forma și face apel la simțurile noastre. Clădirea combină două procese. Primul se referă la modul în care clădirea intră în existență, iar al doilea la modul prin care se schimbă sensul clădirii după folosirea zilnică. Semiotica arhitecturală nu este niciodată legată doar de clădire așa cum vine din mâinile constructorilor, deoarece cei care o folosesc pot redefini și schimba sensul original al acesteia.

Reabilitarea construcțiilor este poate cel mai bun exemplu a activității de creare de alte spații în același loc, în timp. Prin definiție, reabilitarea este un proces de reutilizare a elementelor unei clădiri vechi și adaptarea acestora în funcție de cerințele și nevoile utilizării acestora de către o societate contemporane, dar în limita în care, vechea construcție, nu va renunța la valorile sale arhitectonice, estetice, istorice sau urbanistice. Reabilitarea este, așadar, un concept cu totul și cu totul diferit de termenele de restaurare sau conservare, deoarece, față de celelalte, reabilitarea presupune păstrarea valorilor clădirii, prin utilizarea unor anumite operații formale ce duc, așadar, la transformarea vechiului, prin adaptarea funcțiunilor la necesitățile lumii actuale (Fig. 12).

Valorile pe care le prezintă o clădire veche sunt legate, în primul rând, de contextul în care se îcadrează, atât temporal, cât și spațial, dar și de un studiu amănunțit al evoluției acesteia; acești factori ducând, în final, la o acțiune de reabilitare a identității vechiului, făcându-l pe cesta mai atractiv din punctul de vedere al necesității pentru nou.

Restaurarea clădirilor poate fi privită, de asemenea ca o nouă formă pe care o primește clădirea; o nouă formă ce se va încadra cu mai mare ușurință într-un cadru urbanistic ce se modernizează câte puțin în fiecare zi. Restaurarea presupune aducerea aspectului clădirii la o formă cât mai aproape de cea originală, astfel ca formele pierdute în timp pot fi redate iarăși clădirii prin restaurarea acesteia (Fig. 13).

Indiferent de limbajul arhitectural particular, o arhitectură de succes se distinge prin capacitatea sa de a câștiga aprobarea celor care interacționează cu ea. Este, la urma urmei, vorba despre oameni care ocupă spațiile, care își crează atmosfera și care sunt atrași și fascinați de aceasta. Pur și simplu accentuarea și elucidarea calităților și potențialelor spațiale este adesea suficientă pentru a permite arhitectului să proiecteze spații urbane orientate spre viitor pentru comunitate, pe care oamenii să le poată experimenta cu adevărat și să le identifice.

Când oamenii se obișnuiesc cu un spațiu de-a lungul timpului și dobândesc sentimentul de apartenență la el, acest spațiu devine prețios pentru ei și se simt familiarizați și nostalgici în acel spațiu. Acest spațiu este numit loc. Locul există în minte dincolo de un subiect fizic, dar spațiul are aspecte fizice și materiale. În timp ce spațiul este privit ca o extindere deschisă și abstractă, locul este o parte a spațiului ocupat de cineva sau ceva și are sens și valoare; astfel încât să aibă caracteristici distinctive din zonele înconjurătoare, ca urmare a interacțiunii populației cu mediul.

Bibliografie

1. Ferdinand Ludwig, BAUBOTANIK – Designing Growth Processes.

2. Giedion Sigfried, Space, Time and Architecture, editia a III-a, 1959.

3. Geoffney Scott, Architecture of Humanism, Boston and New York Houghton Mifflin Company, 1914.

4. Semiotica spațiului architectural

5. http://www.baubotanik.de/index_en.html?open=true

6. http://holzerkobler.com/process/architectural-interface-space-%E2%80%93-architect-%E2%80%93-humans