Arhitectura Bisericilor
Capitolul 1. Introducere în arhitectura bisericească
1.1. Stilul basilical
1.2. Stilul bizantin
1.3. Stilul romanic
Capitolul 2. Arhitectură și sculptură
Capitolul 3. Artele. Arhitectura.
Capitolul 4. Arhitectura popoarelor Europei Antice din afara lumii Greco – elenistice
Capitolul 5. Cultură și civilizația popoarelor germanice
Capitolul 6. Arhitectura Imperiului Roman Creștin
6.1. Arhitectura Paleocreștină
Pagini 87
=== Arhitectura Bisericilor ===
Capitolul 1. Introducere în arhitectura bisericească
Modul în care construirea bisericilor a evoluat de-a lungul timpurilor s-a făcut în mai multe feluri:
după cerințele și nevoile cultului;
după gustul și concepțiile estetice ale popoarelor respective;
după felul materialelor de care oamenii au dispus;
după cum a evoluat viața creștină în general.
Apar astfel mai multe stiluri arhitecturale din care amintim principalele stiluri:
stilul basilical;
stilul bizantin;
stilul gotic;
stilul baroc;
stilul renașterii.
Din stilurile amintite mai sus, vom caracteriza doar o parte, pe cele care ne privesc mai mult.
1.1. Stilul basilical
Caractere principale:
predomina liniile drepte,
plan general dreptunghiular,
corpul principal apare în mai multe nave delimitate prin coloane,
acoperiș plat.
Locuri de cult: If. Element – Plame secolul al XI-lea, Biserica Sf. Dimitrie – Islamic secolul al IV-lea, Biserica Întărâtații “Sf. Ap. Pentru”.
1.2. Stilul bizantin
Caracterele principale:
utilizarea acoperișului rotund numit “cupola”,
contrastul între aspectul sobru și simplu în exterior și interiorul bogat de coral și somptuos,
predomina planul în era greacă,
interior împărțit între altar, naos, pronaos,
materialele de construcție sunt cărămizile.
Exemple: Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol din secolul al VI-lea, Catedrala Sf. Sofia din Kiev din secolul al XI-lea.
1.3. Stilul romanic
Caractere principale:
planul este foarte variat: cruciform, treflat, absidal, circular, de cele mai multe ori apărând chiar un plan complex,
dimensiuni mari, masivitate construită, aspect sobru ale exteriorului,
zidurile masive sunt sprijinite de ziduri suplimentare (contraforți),
fațada principală este monumentală cu multe trepte și portaluri uriașe, cu turnuri pătrate și octogonale,
interiorul împărțit (ca și la basilica) în mai multe nave.
Exemple: Capela Palatină (Ezachem), din Germania din secolul al II-lea, Catedrala Notre – Dame Avignon din Franța, Catedrala Romano – Catolică din Albă – Iulia.
Capitolul 2. Arhitectură și sculptură
Prima prejudecată care îl ispitește pe contemplatorul superficial al artei bizantine este pretinsa ei imobilitate și uniformitate. Dimpotrivă, o cercetare atentă a arhitecturii, a mozaicului, a picturii și a celorlalte genuri de artă va evidenția tocmai evoluția și varietatea lor. Este adevărat că operele rămase au în marea lor parte, un sens religios; nu pot fi negate însă anumite particularități stilistice, determinate de tradițiile locale ale unor regiuni, fapt care a dus și la formarea unor adevărate școli. Iar în ce privește mobilitatea, evoluția artei bizantine, aceasta poate fi percepută în mod clar, în cele trei mari etape ale istoriei ei: în “epoca de aur” din timpul domeniului lui Iustinian, în cea care a urmat perioadei iconoclaste și în epoca de după cruciada din 1204, până în 1453.
În secolele Iv și V, arhitectura rămâne în cadrele stilistice ale antichității târzii. Mai domina încă edificiul religios cu plan longitudinal – tipul de “bazilica”, fastuoasa, cu una, trei și adeseori cu cinci nave, folosind arhitrava în locul arcului în plin cintru. Exemplele mai cunoscute sunt bazilicile S. Maria Maggiore și S. Paolo fuori le Mura, din Roma. În dimensiuni și forme mai modeste se prezintă edificiile cu plan central, de obicei pătrat. – Că mausoleul Gallei Placidia din Ravenna. Edificiile cu plan circular erau rezervate mausoleelor martirilor (martyria) și a baptisterelor. – Forma bazilicala este ilustrată și la Ravenna (S. Appollinare Nuovo, S. Appollinare în Classe) – unde o altă capodoperă de arhitectură bizantină, S. Vitale, adopta planul octogonal.
Din secolul VI datează faimoasa capodoperă a arhitecturii bizantine – rămasă până azi cea mai mare biserica cu cupola din lume – Sf. Sofia din Constantinopol. “Opera aceasta de arhitectură – scria istoricul Paul Diaconul – întrece ața de mult toate clădirile înălțate până acum, încât în tot cuprinsul lumii nu se poate afla ceva asemănător”.
Ca toate edificiile religioase bizantine, exteriorul este simplu, sever, chiar monoton, lipsit fiind de campanile și de față de ornamentate.
Interiorul este luminat de cele 40 de ferestre de la baza cupolei. (Iluminația era asigurată și de cele o sută de lampadare masive de argint, fiecare cu câte 25 de lumânări). De-a lungul colonadei superioare erau galeriilor rezervate femeilor (cărora le era interzis să stea la un loc cu bărbații – la fel ca la evrei și la mahomedani). – Planul bisericii nu era nou, chiar arhitecții Sf. Sofia, Anthemios și Isidoeros mai construiseră biserici cu cupola; dar aici ceea ce este unic este efectul spațial e liniște, imensitatea dimensiunilor interioare, impresia copleșitoare de grandoare, de maiestuozitate creată ața de decorația fastuoasă cât și de sensul simbolic pe care credincioșii îl percepeau imediat: Sf. Sofia era o imagine a cosmosului, cupola simbolizând bolta cerului, iar nava centrală spațiu terestru.
În secolul al IX-lea, după perioada iconoclastă, în arhitectura bizantină devine tot mai frecventă biserica pe plan cu cruce greacă, greutatea cupolei nu se mai sprijină pe stâlpi masivi, ci se descarcă în pereții laterali servindu-se de patru bolți în leagăn. Începând cu secolul x, decorația este mai bogată prin adoptarea de mici arcade oarbe, prin rânduri în zigzag de cărămizi așezate pe muchie, prin straturi de romburi, prin alternarea în construcție a zidului cu a pietrei, sau prin inserțiune în tencuiala a unor placi policrome de ceramică smăltuita.
Următoarea perioadă din istoria arhitecturii bizantine începe cu dinastia Comnenilor. Din secolul XII datează biserica “Pantokratorului”, cea mai frumoasă din cele 5 biserici constantinopolitane din acest secol care s-au păstrat; pantenon a zecea generație de împărați, Comneni și Paleologi; construcție cu cupolă și întreaga siluetă mai elevate, cu abside poligonale decorate cu două rânduri de nișe. Alt monument din această serie este Chora, cea mai elegantă ca linie și somptuoasa că decorație biserica bizantină din cele rămase până azi la Constantinopol, decorată în secolul XIV cu mozaicuri celebre.
În Bizanț, în suprafețele decorate în basorelief (sau în mozaic) cu motive vegetale vor căpăta sensurile unui simbolism creștin cum este cazul motivului frunzei de vită, sau cel al arborelui vieții, motiv transformat acum în formă de cruce. Alături de figurile simbolice de motive vegetale sculptate, lucrate cu dalta, artistul folosește acum și și o altă tehnică provenită din Orient: cea a burghiului. Această tehnică va fi folosită de sculptorul bizantin și în decorarea amvoanelor, sau a coloanelor ce susțin un tabernacol ori un altar; sau a balustradelor de marmură care închid spațiul corului într-o biserică. Realizând o dantelărie – în piatră sau marmură – de mare finețe, tehnica burghiului anunța stilul decorativ al arabescurilor islamice.
Capitolul 3. Artele. Arhitectura.
Subordonarea manifestărilor artistice unor norme cu caracter religios va conferi artei islamice o marcată nota de originalitate. De asemenea, o notă evidență de unitate; deși, în imensitatea unui asemenea spațiu geografic, va apare și o varietate de stiluri, datorată atât monumentelor istorico-dinastice locale, cât și tradițiilor popoarelor integrate în marea familie islamică. Caracterele generale, comune tuturor epocilor, regiunilor, și genurilor de artă, vor fi: lipsa unei distincții nete între sacru și profan, preeminența arhitecturii religioase, absenta sculpturii statuare în ronde-bosse, anonimatul aproape absolut al operelor, interdicția de a reprezenta figuri umane și animale, și enormă producție de artizanat artistic.
Arta islamică, structural unitară dar nu uniformă, este departe de a fi rămas imuabila. În cele treisprezece secole de evoluție se disting numeroase episoade. Prima corespunde epocii omayyade de expansiune politico-militare și celei de glorioasă domnie a califilor abbasizi. Sub dinastia abbasida, în arăt islamică va prevala în mod absolut tradiția mesopotamico-iraniana. În civilizația și cultura islamică, Persia deține supremația intelectuală și artistică. În cea de-a doua perioadă, odată cu dislocarea imensului imperiu și cu coexistenta celor trei califate rivale creează trei mari centre cultural – artistice. Arta islamică se degajează de influențele anterioare căpătând clare caractere proprii. Este abandonat vechiul tip de moschee, bazat pe predominanta dată cupolei, careva deveni element esențial al arhitecturii funerare. Se fixează acum și silueta caracteristică a minaretului, care începând cu secolul XI, devine foarte înalt, pe plan circular, subțiindu-se spre vârf și având, la înălțimea ¾, balconul mezinului. Că decorație, basoreliefurile de stuc acoperă pereții, plafonul este din lemn sculptat și pictat, se folosesc foarte frecvent mozaicurile și intarsiile de marmură policromă sau de ceramică emailată, capitelurile coloanelor au ornamentație florală traforata cu burghiul, iar în secolul XII apar și stalactitele de ipsos. Modalitățile artistice se diversifica după regiuni în particularități cultivate de diferite școli locale.
Această diferențiere se accentuează și mai mult în a treia perioadă când autoritatea califilor devine pur nominală. În 1220, hoardele mongole ale lui Gengis Khan cuceresc Iranul, mongolii introducând în arta elemente și o concepție estetică extrem – orientală, care vor fi evidențiate în pictură, în ornamentație, mai ales în ceramică, fără să alterneze însă deloc arhitectura. Prezența mongolilor va aduce o mai mare libertate de creație artiștilor, eliberându-i de multe constrângeri tradiționale.
Cel mai vechi monument de arhitectura arabă care s-a păstrat, derivat în mod evident din arhitectura creștină siriana, este așa numita “Cupolă a Stâncii” din Ierusalim. Clădită pe un plan octogonal, având în interior opt pilaștri cu capitaluri care susțin o splendidă cupola de tradiție siriană, inițial acoperită cu plăci de aramă aurită, construcția are o somptuoasă ornamentație exterioară, din mozaic pe un fond de aur și intarsii de marmură policromă.
Dintre marile monumente religioase ale epocii abbaside care au rămas, cel mai impresionant este faimoasa moschee din Cordoba, a cărei construcție a fost începută în 785. Având în prima sa formă 11 nave transversale și tot atâtea longitudinale a fost mărită în anul 848 cu încă opt nave – pentru că în anii 961 și 987 să i se adauge altele, numărul coloanelor ajungând la 1029. Fațadele exterioare ale incintei au porțile de intrare “cu arcuri de descărcare în formă de potcoavă; arcade oarbe încrucișate sau lobulare, grile traforate, arabescuri și o mulțime de alte motive decorative arabe încadrează majoritatea porților” (A. Soria).
În sala de rugăciune, lumina pătrunde prin patru lanterne, acoperite în exterior cu mici cupole formate prin încrucișări de arce paralele, două câte două, lăsând centrul liber. În colonadele adăugate în anul 961 apar somptuoasele arce lobulare, uneori surmontate de un alt registru de coloane, de același gen. Capitelurile sunt de trei stiluri diferite – corintice, romane și vizigote.
Capitolul 4. Arhitectura popoarelor Europei Antice din afara lumii Greco – elenistice
O componentă de mare interes care definește arhitectura dacilor, dând în același timp și măsură rolului deținut de religie în lumea geto-dacilor, sunt sanctuarele, situate pe trasee în imediata apropiere a cetăților, fie izolate (Costești) fie grupate în incinte sacre, ca un centru ceremonial (Grădiștea Muncelului). Deschise sau închise, sanctuarele erau reprezentate prin două tipuri: aliniamente de coloane de piatră sau de lemn în număr multiplu de trei, dispuse la intervale și distanțe egale, unele mari, de cifre 60 de coloane (Sarmizegetusa Regia), altele mici, de câte 18 coloane (Costești, Bildaru, Sarmizegetusa Regia, Piatra Roșie, Piatra Craivii, Bărboși, Batca Doamnei); incinte circulare concentrice cu stâlpi de andezit sau calcar, cuprinzând, câteodată, încăperi absidate de piatră și lemn.
Coloanele de piatră, de format diferit, ale incintelor erau grupate, după o anumită regulă numerică, raportabila la un sistem calendaristic. Funcția acestor dispoziții ar fi putut fi stabilirea ciclului marilor ceremonii religioase. Asemenea sanctuare au fost descoperite la Sarmizegetusa Regia, Fetele Albe și Zirdava, precum și în alte așezări daco-getice din secolele I i.e.n. –I e.n. Sanctuarele circulare de la Bărboși și Zirdava, asemănătoare cu cele din Munții Orastiei, erau realizate din lemn. Utilizarea lemnului și pietrei, mai întâi a calcarului, în vremea lui Burebista, apoi a unor roci dure (diorite, andezit, dacit), în vremea lui Decebal, pentru execuția coloanelor sanctuarelor, constituie etapele unei evoluții.
Pe terasele din jurul Sarmizegetusei sunt cunoscute așa numitele “stane” dacice, de plan circular, cu încăperi absidate dispuse în centru, executate din lemn pe fundații de piatră. Prezența acestor construcții a fost determinate de anumite cerințe funcționale care nu par să fi fost nici de locuire, nici pastorale ci, mai mult ca sigur, de cult, asemănătoare fin, întrutotul cu sanctuarele circulare cu structura concentrica. Arhitectura construcțiilor civile, se remarcă printr-o mare diversitate de tipuri, de la turnul locuința folosit de aristocrație în cetățile montane (Costești, Piatra Roșie, Tilișca) până la locuințele modeste și bordeiele de șes.
Printre particularități se evidențiază și tendința de a ridica aceste locuințe pe terenuri plate, de unde și preferința pentru terase, iar acolo unde întinderea acestora nu era suficientă se recurgea la amplificarea și consolidarea lor cu ziduri de sprijin.
Sistemele de canalizare, colectare și folosire rațională a apei, descoperite la Sarmizegetusa Regia, Blidaru, Căpâlna, prezintă analogii cu cele folosite în lumea mediteraneană. Uneori erau inițiate lucrări de mari proporții, cum sunt canalele colectoare a apelor de pe pante de la Ocnița unde, la picioarele cetății, a fost săpat un sunt adânc pentru adunarea apelor torențiale și canalizarea lor în afară așezărilor civile.
Locul unde arhitectura militară, civilă și, în special, religioasă a dacilor s-a manifestat în toată plenitudinea să, a fost cetatea de la Grădiștea Muncelului, cea mai mare dintre cele descoperite până azi, identificată cu Sarmisegetusa Basileion (Regia), principalul centru administrativ și religios care condiționa întreaga strategie defensivă a zonei. Săpăturile ample, efectuate pe terasele largi (X și XI) situate la est de așa numita “incinta militară”, au scos la iveală vestigiile unor sanctuare de forme și dimensiuni, alcătuind incinta sacră, presupusul Kogaion, muntele sacru” al dacilor de care amintește Strabon.
Construcții monumentale cu coloane și acoperiș, aparținând Sarmisegetusei sunt atestate și de reliefurile Columnei lui Traian. Drumul pavat care începe la poarta de est a cetății și duce la sanctuare, are în mare parte, de ambele părți, parapete de zid, din blocuri paralelipipedice de calcar, care pot sugera că nu este vorba de un simplu drum ci, poate, poate de o monumentală galerie acoperită, cu platforme largi, în trepte dând impresia de o piață pavată cu plăci de calcar.
“Marele sanctuare vechi”, cu 60 coloane (4 aliniamente x 15 baze de calcar), aflat pe terasă a XI-a în stânga caii de acces, funcționa anterior domniei lui Burebista. Conform unor ipoteze el ar fi fost un templu de inspirație elenistică interpretând stilul ionic. Construcția ar fi avut un subsol, cu reazeme mai dese (coloane de piatră așezate pe discuri de 1m diametru), pentru a susține un planșeu masiv, coloanele mediane fiind prinse în interiorul unei celle de lemn. Peste aliniamentele acestui sanctuar, în vremea lui Decebal, s-a construit un nou sanctuar, deschis, cu 6 aliniamente de câte 10 baze de andezit (cu diametrul de 1,98m, înalte de 1,50-1,20m) și coloane de lemn pe care se așezau, probabil, vase cu ofrande.La Piatra Craivii, Batca Doamnei și Bărboși s-au descoperit sanctuare mai mici, dar foarte asemănătoare, având atât bazele cât și coloanele de lemn, datorită absenței pietrei și zonele respective.
“Marele sanctuar circular”, întruchipare în piatră a calendarului dacic, se afla în centrul zonei sacre. Printre alte funcțiuni cu caracter religios, se pare că galeria exterioară reprezenta calendarul propriu-zis, în timp ce celelalte două incinte serveau la corectarea inexactității calendarului pe baza unui ciclu de 34 de ani. Impunerea destul de târzie a cultelor uranice ca religie de stat este atestată de data când au fost ridicate cele mai vechi sanctuare circulare, care nu par a fi anterioare secolului I i.e.n., în timp ce sanctuarul cu soarele de andezit de pe terasa XI-a de la Sarmisegetusa, ca și vetrele solare de la Mihai-Vodă sau Meleia, aparțin unei faze mai recente, poate chiar secolului I e.n.
Arhitectura funerară a dacilor este marcată de vestigii puțin numeroase și modeste.Se știe că în secolul al III-lea i.e.n., se generalizează necropolele plane de incinerație cu dispunerea resturilor în groapa simplă sau în urne, însoțite de un inventar uneori destul de bogat (Polorissum-Moigrad, Ocnița, Enisala și Buceac). Apar însă și mormintele tumulare de incinerație, rezervate de obicei membrilor aristocrației: Zimnica, Popești, Radovanu, Piscul Crasanilor, Poiană, Cetățeni, Racataul de Jos, Brad, Meleia, Someșeni, Calbor, Cașalot, Săceni și Orbească. Un tip deosebit îl constituie mormintele cu o infrastructură mai complexă, executată din piatra brută, că șic el de la Zimnicea, exemplar rar de arhitectură funerară dacica și mormintele cu puț și catacomba de la Brailița. În secolul al II-lea i.e.n., I e.n., Câmpiei Dunării îi sunt caracteristice necropolele tumulare de inhumație, cu inventar bogat, conținând și obiecte sarmatice.
Descoperirea mormântului princiar dacic de la Singidava (Cugir) din secolul I i.e.n., întâiul cunoscut în spațiul intracarpatic, foarte bogat și bine păstrat, atribuit unui reprezentant al aristocrației dacice, al cărei vârf, regele, trebuie să fi dispus de dreptul de monopol asupra exploatării și circulației metalelor prețioase, a permis noi observații asupra ritualului de înmormântare. El se încadrează în grupul mormintelor de incinerație cu tumuli cu antecedente ce ajung până în secolul al VI-lea i.e.n., devenind, în acest fel, nu numai continuitatea, ci și unitatea etnică a daco-geților. Inventarul de o extraordinară bogăție și varietate (carul triumfal sud-tracic, situle latine, ceramică și obiecte metalice dacice, arme de factură grecească și celtica, multe din metale prețioase) dovedește că mormântul a aparținut, probabil, unuia dintre curtenii foarte apropiați ai lui Burebista, o dovadă în plus despre puternica stratificare a societății geto-dacice în secolul I i.e.n.
În Moldova centrală s-au descoperit necropole plane de incinerație în urne (Poienești), datând din secolele IV-I i.e.n., care au fost atribuite bastarnilor. Sunt de menționat asemănările frapante între diversele obiecte găsite în necropolele de incinerație, ca și între conformația mormintelor thracice și vestigiile reperate în lumea iberică, asemănări ce nu pot fi puse decât pe seama unor influențe culturale comune, fie elenistice, fie romane, asupra unor populații având un nivel de civilizație asemănător.
În acest caz, atât tracii, cât și yllirii, și iberii au receptat cu vederea aproape la fel influențele. De asemenea nu se poate trece cu vederea aportul tracilor în transmiterea unor tehnici constructive și motive decorative dinspre Orient (Asia Mică) spre Occident, dinspre sud (zona egeeană) spre nord și nord est sau către Europa Centrală.
Înfrângerea ultimilor traci, dacii, de către romani în cursul războaielor din anii 105 – 106 și transformarea statului dac în provincie romana, a echivalat cu dezorganizarea nucleului de fortificații din Transilvania, mare parte a cetăților fiind sistematic distruse sau înlocuite cu noi așezări romane. În aceste condiții arhitectura dacică în special cea religioasă, nu s-a mai putut manifesta iar refacerea cetăților a fost oprită. Deși romanii nu interziceau manifestarea liberă a cultelor, impresionantele sanctuare patrulatere și circulare au rămas în ruină, continuând să degradeze, în lipsa unei organizații statale proprii, capabile să susțină efortul economic de refacere.
În schimb, locuințele au fost singurele construcții care și-au reluat, treptat și modest, sistemele constructive tradiționale, îndeplinind în arhitectură, rolul continuității. Pornind din adâncurile obârșiei tracice, locuință a evoluat firesc, menținându-și și amplificându-și specificacitatea de-a lungul epocii clasice, reprezentând premizele locuinței populare romanești. Dacii liberi au continuat să locuiască intens în secolele II – IV e.n. teritoriul neîncorporat Imperiului Roman. Se cunosc azi circa 400 de așezări și necropole aparținând dacilor liberi. În cursul secolelor II – III e.n., spațiul extracarpatic din afară imperiului a fost dominat de cei mai puternici daci liberi, carpii. Civilizația dacilor liberi este materializata prin așezări descoperite în vestul Daciei (de tip Santana – Arad și Mediesul Aurit), în sud, prin așezări din aria culturii Militari – Ghilia, în nord – est, prin așezări și necropole aparținând costobocilor și, în general, în întreg spațiul cuprins între Carpați și Nistru.
Cele două grupări tracice, au avut o evoluție diferită, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante între ele; chiar influențele comune pe care le-au primit (scytice, anatoliene, grecești, celtice, romane) s-au concretizat în orientări cu efecte divergențe. Astfel, Tracia de sud a devenit, în cele din urmă, un focar elenistic, chiar sub îndelungată ocupație romana, în timp ce zonă geto-dacică de la nord de Balcani și de Dunăre (provinciile Moesia și Dacia), a fost cu desăvârșire romanizata, în ciuda manifestării timpurii și neîntrerupte, și aici, a influentelor elenistice. Cu toate aceste diferite înregistrate, civilizația tracică a gravitat spre aria mediterano – pontică, putând fi socotită fără ezitare drept o prelungire a civilizațiilor mediteraneene.
Capitolul 5. Cultură și civilizația popoarelor germanice
Arhitectură, sculptură și pictura popoarelor germanice din perioada invaziilor și a migrațiilor nomazilor (secolele IV – VII) este reprezentată variat și concludent. Contribuțiile lor însă în aceste domenii datează după așezarea lor definitivă în țară sau regiunea cucerită și constau în împrumuturi consistente din tradițiile popoarelor locale care au stat într-un contact mai îndelungat. Aceasta a fost cazul popoarelor germanice stabilite pe teritoriul Angliei, Germaniei, Lombardiei, care au preluat de la celți și de la gallo-romani anumite forme arhaice de artă.
“O altă componentă a artei vechi germanice este de origine orientală: în decursul migrațiilor lor spre Occident, măcar unele dintre triburile germanice au venit în contact cu civilizația de tip iranian a sciților și sarmaților, și chiar cu bizantinii, primind de la aceștia, într-o măsură mai mică sau mai mare, anumite sugestii; de pildă de origine scitică ori sarmatica este predilecția germanilor pentru pietrele prețioase sau pentru paste de sticlă încastrate în bijuterii de aur sau de argint” (A. Nicoli). Populațiile germanice din nord au manifestat după căderea Imperiului Roman, o înclinație caracteristică pentru o artă non – figurativa, stilizata, abstractă și prevalent decorativă.
Aceasta este evidențiata la anglii și mai ales la saxonii care timp de cinci secole au dominat regiunile meridionale ale Angliei. Masivele cruci din piatră sculptate sunt considerate exemplele cele mai reprezentative de sculptură monumentală europeană din secolele de început ale Evului Mediu. Mai degrabă însă decât operele unor meșteri anglo-saxoni – “se pare că sunt produse ale unor pietrari italieni sau bizantini, ajunși în Anglia odată cu primii misionari crești”. O contribuție mai modestă a anglo-saxonilor la arăt Evului Mediu timpuriu sunt bisericile construite cu materiale provenind din monumentele romane; dar majoritatea lor au fost distruse în timpul invaziei daneze.
În schimb o mare importanță au dat-o anglo-saxonii lucrărilor de artă decorativă. De o factură artistică remarcabilă sunt fibulele de aur, cutiile de fildeș, plăcile decorative emailate și manuscrisele miniate. Toate acestea trădează, în stilul ornamentației adoptate, o influență puternică a artei celte și în general a culturii irlandeze asupra celei anglo-saxone.
În cele trei secole (până în anul 711) de stăpânire asupra majorității teritoriului Spaniei vizigoții au creat monumente religioase în care elementele arhitecturale și sculpturale paleocreștine latine se îmbină cu cele bizantine. Bisericile vizigote, datând aproape toate din secolul al VII-lea și construite din blocuri mari de piatră bine ecarisata au un plan fie bazilical (S. Juan de Bănos, Quintanilla de las Vinas), fie cruciform (S. Pedro de la Nave, S. Comba de Bande). Arhitectura bisericilor vizigote de influența latină – paleocreștina folosește șarpante de lemn care acoperă cele trei nave prin coloane cu arcade și având una sau trei abside. Planul celor de influența bizantina este în formă pătrată de cruce cu trei nave boltite – cea din mijloc mai ridicată – și cu trei abside pătrate. În multe cazuri au fost folosite coloane luate din edificii romane, cu capitaluri corintice. “Elementele originale vizigote sunt: arcul de formă de potcoavă de proveniența orientală, apariția ferestrei gemene (adică formată din două arcuri alăturate și având o coloană la mijloc), ornamentația în lemn precum și diverse forme de capiteluri vizigote” (A. Soria).
Sculptura vizigotă este reprezentată de basoreliefurile în piatră din bisericile menționate, cu elemente decorative geometrice, vegetale și animale. De aceea basoreliefurile cu caracter iconografic – scene biblice de pe Biserica S. Pedro de la Nave sau de pe biserică de la Quintanilla de las Vinas lângă Burgos – . În aceste două biserici întâlnim tema decorativă a celor două animale să păsări fata în față, separate de imaginea unui arbore.
Regii vizigoți dăruiau bisericilor cruci, coroane, candelabre, de argint sau aur. Din această categorie de obiecte se compun tezaurele găsite la Guarrazar (astăzi în Musee de Cluny din Paris) și Torrendonjimeno (Muzeul Arheologic din Madrid). Între cele 12 coroane de aur, cu perle, pietre prețioase, încrustații cu email, este și faimoasă coroana a regelui Suintilanus și îndeosebi cea dăruită de regele Recesvintus.
Pictura epocii vizigote este reprezentată de miniaturile care ornează celebrul manuscris cunoscut sub titlul de Pentateuchul Ashburnsham care cuprinde și 19 pagini reprezentând pe toată suprafața lor, scene biblice legate de textul acestor cinci cărți ale Bibliei. Invazia Longobarzilor din anul 568 în Italia și dominația lor asupra nordului și centrului Peninsulei (până în 774) a însemnat o perioadă de eclipsa culturală. Pe de altă parte, contractul lor cu cultura bizantină și concret, cu Ravenna (cucerită de ei în 751) a avut ca rezultat creația unor interesante și valoroase opere de arhitectură, sculptura, pictură și orfevrerie. Așa numitul Palat al lui Theoderic din Ravenna poate fi considerată că anticipează arhitectura romanică.
Orfevreria longobardă este ilustrată de crucile (în formă crucii grecești) lucrate din plăci subțiri de aur, cu variate motive decorative au repousse (Cele mai frumoase exemplare se păstrează în Muzeul Arheologic din Cividale și în Muzeul Domului din Moza). Pe lângă alte obiecte de orfevrerie de uz liturgic longobarde, Muzeul Domului din Monza poseda și coroana reginei Teodolinda (secolul al VII-lea); apoi faimoasa “Coroana de Fier”, precum și delicatul grup “Cloșca cu cei șapte pui”, din argint aurit (probabil din secolul al VI-lea).
Arta popoarelor scandinave – cu rădăcini în arta vechilor germani – a evoluat, începând din secolului al IV-lea, într-o direcție proprie, de artă preponderent non-figurativa, abstractă, ornamentala. Pe de altă parte, în ornamentica scandinavii prefera motivele animale în locul complicatelor elemente vegetale sau florale.
Privită în general, arta popoarelor germanice se prezintă ca oo arta ornamentală, predominant zoomorfa și folosind mult decorativismul liniilor curbe. În preferința ei pentru motivul animalier se descifrează influenta “artei stepelor”. – Care preluase și asimilase elemente ale artei sasanide – venită mai întâi la sciți, apoi la sarmați, cu care goții și varegii intraseră în contact în regiunile meridionale ale Rusiei.
Capitolul 6. Arhitectura Imperiului Roman Creștin
Criză economică și politică a imperiului sclavagist roman, pregătită de acumulări treptate și declanșată spre sfârșitul secolului II, își găsește reflectarea și la nivelul suprastructurii filozofice, religioase și artistice. Superstițioși, atașați cultului zeilor casei, dar indiferenți la cultul politeist oficial, romanii erau toleranți față de alte religii și culte. Legislația romana pretindea respect față de cultul morților și locurile de îngropăciune. Totodată, religia oficială, din motive politice urmărea să încorporeze în Pantheonul roman zeitățile popoarelor cu care Roma a intrat în contact prin cuceriri.
Creștinismul a fost tolerat ca și alte culte, de către stăpânirea romana, dar refuzul creștinilor de a participa la sacrificiile făcute cu prilejul exercitării cultului imperial a făcut să fie priviți cu suspiciune, iar prigonirea lor să aibă fie un caracter sporadic și local, fie un caracter general, dar limitat în timp, în cursul domniei împăraților Decius, Valerianus și Diocletianus. În anul 305, retragerea lui Diocletianus, inițiatorul tetrarchiei, și Maximiamus, în favoarea foștilor cezari, a declanșat un război de succesiune între augustini și cezari care a durat până în anul 323 când fiul nelegitim al lui Constantianus Chlorus, Constantianus, a devenit unicul stăpânitor al imperiului. El a lichidat tetrarchia, desăvârșind transformarea Imperiului Roman într-o monarhie despotică de tip oriental.
Momentul de vârf pe care l-a cunoscut arhitectura în perioada tetrachiei își găsește o continuare firească în epoca lui Constantin și a dinastiei sale, când autoritatea de stat a trebuit să satisfacă cerințele structurii unei noi capitale cât și înzestrarea noului cult cu edificii reprezentative. În cursul întregii perioade a antichității târzii, programele specifice modului de viață roman rămân în actualitate. Totuși, teatrul și amfiteatrul cedează locul circului și hipodromului iar templul și, în anumite limite, basilica, edificiul de cult creștin. După cum, în cursul antichității elene, templul juca în arhitectura un rol conducător, în cursul antichității târzii, arhitectura eclesiastică constituie sinteza pe plan structural și plastic a progreselor realizate în cadrul tuturor celorlalte programe.
6.1. Arhitectura Paleocreștină
Deși prezentă creștinilor este atestata către anul 150 în toate centrele importante din bazinul oriental al Marii Mediteraneene, ceremonial religios foarte simplu constând dintr-o întrunire duminică dimineața și o agapă comună seara, nu a pretins, timp îndelungat, realizarea unor spații speciale de adunare. Rolul pe care îl îndeplinea masa comună în ritualul creștin a transformat sufrageria situată la ultimul nivel al caselor cu mai multe caturi specifice orientale, într-un lăcaș de cult.
Întrucât cultul se desfășura în spații existente, iar mormintele trebuiau amenajate, în arhitectura paleocreștină construcțiile funerare au apărut anterior clădirilor destinate în mod expres cultului. Probabil, timp îndelungat, creștinii au folosit cimitirele altor confesiuni, îndeosebi cele ale populației sărace. Mormintele prezumtive ale apostolilor Petru și Pavel se găseau în asemenea cimitire. Dar, treptat, pe măsura conturării dogmelor și a ritualurilor creștinii au început să evite cimitirele păgâne optând, sub influența unor culte orientale, pentru înhumare în locul incinerării.
Arhitectura imperiului roman in perioada antichității târziii
Locul atribuit prin tradiție martiriului apostolului Petru pe colina Vaticanului a fost marcat printr-o ediculă (160). Deasupra mormântului prezumtiv al apostolului loan de la Ephesos a fost ridicat un tetrapylon. Spațiile subterane ale catacombelor au oferit posibilitatea amenajării unor» mărturia cum este Capela Papilor din catacombele Sân Cabaliști (c. 250). Dacă până în secolul al IV-lea, centrele de adunare de administrate creatine au respins modelele arhitecturii monumentale romane, de cult sau profane, cultul martirilor a preluat întreaga gamă de monumente comemorative romane, culminând cu acel heroon, de sursa elenistică, sinteza funcționala plastică intre templu și mausoleu, răspândit pe întregul teritoriu al imperiului, căpătând aspectul unci nave longitudinale boltite, unui spațiu de tip central, (de plan poligonal sau cruciform) sau al unor cellae trichorae.
Clarificarea dogmelor în cursul primei jumătăți a secolului al III-lea prin contribuția primilor „părinți" ai bisericii Tertullianus, Cyprianus, Hypolitus, Clemens Ori – genes, și precizarea ritualului religios au pretins un loc stabil pentru desfășurarea cultului. Deși multă vreme s-a crezut că primele construcții folosite de către creștini pentru oficierea cultului au fost vechile basilici romane, în ridicate, cu excepția unei basilici de pe Esquilin ridicate pentru consulul Iunius Bassus, nici o altă basilica romană nu a fost transformată în biserică. Cercetări concludente demonstrează că după anul 200, dar se poate presupune că și anterior, adunările comunității exercitarea cultului aveau loc în locuințele unor credincioși, care erau denumite în latinește domus ecclesiae, în grecește oikos ekklesias, iar la Roma titulus.
Denumirea de titulus provenea de la lespedca de marmură pe care era înscris numele protectorului casei, semnificând dreptul (titlul) sau de proprietate.
La Roma și în alte orașe importante ale imperiului, comunitățile creștine, dar și cele iudaice utilizau atât locuințe private de tip elenistic cu peristyl sau de tip italic cu atrium, proprietatea unor adepți mai înstăriți, dar locuințe ale unei populații mijlocii, situate în clădiri cu mai multe niveluri, insulae, cu magazine sau mici terme la parter. Cel mai vechi domus ecclesiae cunoscut este o clădire de locuit de tip peristyl din orașul Dura Europos, construită puțin după anul 200 și adaptată pentru nevoile cultului în anul 231. O sinagogă situată în apropiere, amenajata într-o casă construită în jurul aceleiași date și înlocuită în anul 245 printr-un centru comunitar mai complex, dovedește că și cultul iudaic recurgea la o arhitectură domestica. La Quirqbizc în Siria de Nord un domus ecclesiae fusese adăpostit într-o casă rurală.
Desigur, clădirile de locuit erau adaptate noii funcțiuni, iar câteodată, asemenea domus ecclesiae au fost construite în mod special. Acest program de locuință, adaptat cultului, a fost folosit până către anul 400, paralel cu apariția unei arhitecturi eclesiastice monumentale.
Cele aproape 25 titluri, utilizate la Roma în jurul anului 300 pentru nevoi comunitare, purtând fiecare numele unui martir, au fost înglobate în cursul secolului al IV-lea de basilici paleocreștine și, câteodată, mai târziu, de biserici medievale. Astfel, Titulus Byzantis (sec. al II-lea), locuința cu magazine la parter și apartamente la etaj, legată de o mică turma, este adaptată, către anul 300, cultului (fapt confirmat de tematica creștina a decorației de la parter și de sala de adunări amenajata la etaj), pentru că, după anul 400, să fie incorporata de către basilica San Giovanni e Paolo. Titulus Clemcntis este inclus către sfârșitul secolului al IV-lea în basilica San Clemente, iar casa lui Pudens (sec. al II-lea), în aceeași perioadă, în basilica Santa Pudenziana. Deși până în secolul al IV-lea, comunitățile creștine, la Roma sau în Africa de Nord, continua să achiziționeze noi domus ecclesiae, iar o sală de adunare special construită la Nicomedia (Izmit) cât și o amplă sala de adunare descoperită sub basilica San Crisogono la Roma rămân o parte componentă a unui complex domestic, totuși se conturează momentul desprinderii arhitecturii de cult de cea rezidențială. Sala de adunare din complexul San Crisogono, prin dimensiunile sale de 15,15×27 m și flancarea sa pe laturile lungi de porticuri deschise, anunța iminenta opțiune pentru soluția basilicala.
În decursul secolelor II—IV, paralel cu stagnarea construcției de temple destinate cultului politeist, se edifica la Roma și în provincii numeroase sanctuare destinate culturilor orientale. Fără să joace vreun rol în evoluția tipologică a arhitecturii de cult, sanctuarele amintite prezintă interes pentru faptul că par a avea surse comune cu arhitectură edificiilor de cult cretin, surse ce trebuie căutate în arhitectura profană romană. Basilica subterană din preajma Porții Maggiore de la Roma (sec. I), probabil destinată sectei neopythagoricienilor, dar utilizată ulterior și de cultul creștin, sanctuarul misteriilor mithriace (sec. al IV-lea) din substrucțiile Termelor lui Caracalla, sanctuarul divinităților siriene de pe Ianiccolum (sec. al IV-lea) au recurs, toate, la o formulă trinavată. Arhitectura bisericilor creștine a respins modelul oferit de templele antice, încărcate cu semnificații religioase păgîne, care, de altfel, concepute pentru a fi percepute cu precădere din exterior, nu beneficiau de spații care să permită accesul unor mari mulțimi. Pentru explicarea derivației basilicii creștine s-au enunțat numeroase ipoteze care indică următoarele surse: peristylul casei elenistice, casa italică cu atrium, aula sacră deomestică romană, heroonul elenistic, strada romană flancată de coloane, sinagoga palestiniană, sălile tronului cu absidă ale palatelor imperiale, basilica. Dintre toate aceste ipoteze, cea mai plauzibilă este aceea a derivării basilicii creștine din arhitectura basilicii romane care oferea o marc varietate de tipuri: basilicile comerciale, judecătorești, din foruri (forensis), din terme, din palatele imperiale (sălile tronului și sălile de audiențe). Dacă toate aceste edificii erau străine de practicarea vreunui cult, erau, în schimb, cele mai multe, legate de ideea autorității împăratului, de funcțiile sale de conducere civile și spirituale. Analiza comparativă a variatelor tipuri de basilici pune în evidență basilica forensis, ca model pentru primele edificii creștine monumentale de cult cu unele modificări datorate, probabil, contaminării sale cu soluția sălilor de recepție din palatele imperiale.
Cu siguranță constituirea tipologiei basilicale a reprezentat un proces treptat, selectiv, excluzând preluarea fidelă a vreunui model și conducând la cristalizarea tipului canonic de basilica cu unele variante determinate geografic, de cerințe funcționale sau economice. Tuturor variantelor tipologice le sunt comune câteva trăsături. Spre deosebire de caracterul biaxial, indecis, al dirijării mișcării în basilica forensis, însușirea cea mai pregnantă a basilicii creștine este direcționarea longitudinală a spațiului pe direcția est-vest, cu absida altarului dispusă în cursul secolului al IV-lea către vest, iar apoi, sub înrîurirea unor religii orientale influențate de cultul soarelui, către est. Spațiul principal al basilicii se prezintă ca o navă centrală, mai lată, supraînălțată, luminată direct pe sus, despărțită prin șiruri de suporți verticali de navele laterale, mai înguste și mai joase, de cele mai multe ori în număr de două, dar ajungând la patru, șase și chiar opt. Basilicile din Constantinopol și Asia Mică aveau navele laterale suprapuse de galerii, catichumenia, destinate inițial aspiranților la noua credință, catichumenilor, pentru ca mai apoi să fie destinate femeilor numindu-se matronaea. Altarul absidat era adesea flancat, mai ales în provinciile orientale, de spații anexe, denumite prothesis și diaconicon. Câteodată, navele longitudinale erau despărțite de altar printr-o navă transversală, transeptul, trecerea de la nava principală la transept făcându-se printr-un arc triumfal. Deplasarea transeptului către centrul navei a generat tipul de basilica în formă de cruce latină sau greacă, navele laterale urmărind forma brațelor crucii. Basilica era precedată de un vestibul, narthex, organizat spațial pe o axă transversală, iar în cazul dedublării acestuia, cele două spații rezultate se numeau esonarthex și exonarthex. Uneori, narthexul era precedat de o curte cu peristyl, atrium.
Dacă sursele edificiului de cult de tip basilical rămân o problemă în discuție, tipul spațial central, utilizat pentru baptysterii, mausolee, monumente comemorative, capele de palat și biserici de cult, derivă din arhitectura mausoleelor imperiale și a unor spații palatine. Caracteristica sa fundamentală constă în organizarea spațiului în jurul unei axe verticale, marcate prin sistemul de acoperire în interior și exterior. Varietatea soluțiilor de tip central depinde de forma planului: circular, pătrat, octogonal, cruciform, cvadri sau polilobat. Formula cea mai complexă a tipului spațial central se obține atunci când coexistă două structuri concentrice, duplicibus muris: un nucleu ridicat pe coloane sau stâlpi, străpuns în partea superioară de ferestre, și o structură exterioară, mai joasă, identică sau diferită ca formă în plan, care formează în jurul celei dintâi un deambulatorim (ambulacru). În cazul a două structuri concentrice circulare, spațiul rezultă prin rotirea în jurul axei verticale a unei secțiuni basilicale
Pentru a se sustrage influenței aristocrației romane, devenit, totodată, conștient de poziția strategică excepțională a orașului Bysantion, pe care 1-a asediat în cursul conflictului său cu Licinius, Constatin mută aici capitala imperiului dându-i numele de Constantinopolis. Topografia locului și etapele anterioare ale existenței așezării au condiționat în marc măsură structura sa care se sustrage schemei rectangulare tradiționale a urbanismului roman. Constituit în secolul al VlI-lea î.e.n., pe promontoriul peninsulei dintre Marea Marmara și Cornul de Aur, ca așezare a unor coloniști din Alegara, Bysantion era apărat, după mărturiile lui Dio Cassius, dinspre uscat de un zid executat din blocuri de piatră fățuită. Agora cetății (amplasamentul de mai târziu al bisericii Sf. Sofia), o altă piață, Thrakyon, destinată exercițiilor militare, situată în preajma Porții Thracice, numeroase temple, un stadion și un gymnasion reprezentau dotările polisului grecesc. Procesul de dezvoltare cunoscut de vechea urbe sub stăpânirea romană a constat din deplasarea succesivă către vest, în trei rânduri, a zidului, care proteja peninsula față de continent, în vremea împăraților Septimius Severus, Constantin cel Marc și Theodosius al 11-lea, din prelungirea corespunzătoare a arterei principale, Mese, și realizarea pe parcursul ei a unor vieți și ansambluri monumentale. Acțiunile edilitare desfășurate din inițiativa lui Septimius Severus, după un asediu de trei ani al cetății (193—196), demolarea incintei grecești și realizarea unui nou zid de apărare deplasat spre vest cu 300 m, vizează reconstrucția agorei grecești, devenite Tetrastice, și realizarea primului tronson al arterei Mese, ambele spații fiind îmbrăcate cu porticuri.
După ce dispune dărâmarea fortificațiilor orașului, care se situase de partea lui Licinius, iar noul zid de apărare este iarăși deplasat către vest, Constantin cel Mare decide construirea în capătul arterei străpunse în vremea lui Septimius Severus, în exteriorul traseului incintei demolate, pe locul unei necropole elenistico-romane, a forului denumit și Glakoton Foros, adică „pavat cu lespezi". Reluând forma circulară a forurilor unor orașe caravaniere, Gerasa și Apameea, foruri născute prin supralărgirea căii de tranzit, Forul lui Constantin, înconjurat de porticuri, accesibil dinspre vest și est prin porți monumentale, mobilat cu o fântână și columna împăratului înfățișat în ipostaza zeului Apollo, devine piața reprezentativă a orașului, forum oforos. În capătul tronsonului prelungit către est al străzii Mese, denumit Regia sau ltasileios Stoa, este edificat palatul imperial cunoscut doar din descrierea lui Konstantinos al VII-lea Porphirogenetos. Agora greceasca, devenită Tetrastoas sub Septimius Severus, este reconstruită și denumită Augustaion, în cinstea împărătesei Elena proclamate Augusta. Împăratului Flavius Theodosius (379—395) și fiului său Flavius Arcadius li se datorează dezvoltarea în continuare a arterei Mese, ca o succesiune de ansambluri monumentale, prin edificarea Forului Taurilor și a unui al doilea for împodobit cu columna în spirală a lui Theodosius, spații ale căror presupuse exedre ar trăda inspirația din compoziția Forului lui Traian de la Roma.
În perioada domniei lui Constantin și a dinastiei sale orașul este înzestrat cu dotări reprezentative pentru lumea romană. Hipodromul, construit în preajma agorei sub Septimius Severus, cu infrastructură de cărămidă și gradene de lemn, este refăcut sub Constantin după modelul Circului Maximus de la Roma, împodobit cu opere de artă aduse din toate părțile imperiului între care și cvadriga de bronz atribuită atelierului lui Lysippos din Rhodos. Asemenea loggiei de pe Palatin, loggia imperială a hipodromului din Constantinopol, un adevărat palat, avea către arenă o deschidere de 80 m. Reconstrucția termelor lui Septimius Severus, termele Katoptron (Oiconomion), termele de lângă biserica Sf. Apostoli, termele Eudoxiei și cele Arcadiene, cisterna Regia de lângă Sf. Sofia și cisterna Bir-Bin-Direk (1 001 de coloane), un Capitolium, două sedii ale Senatului, un Praetorium, un Questorium și un Milion (corespunzător acelui miliarium auraeum din Roma), reperul de la care se măsurau distanțele, apeductul lui Flavius Valerius (346—378), Palatium Flaccillarium, Palatium Placidianum, Domus Placidae reprezintă dotările arhitecturale realizate în vremea lui Constantin și a dinastiei sale, până la Theodosius al II-lea, cunoscute din documente literare și, unele dintre ele, după sărace urme arheologice. Vestigiile neînsemnate ale palatelor imperiale din Constantinopol, realizate începând din vremea lui Constatin, permit totuși să se deducă preluarea experienței marilor viile imperiale, dar și a inovațiilor aduse de compoziția palatului lui Diocletianus de la Spalatum. Noul program al edificiului de cult creștin este reprezentat de basilica dedicată Sf. Sofia ridicată de către Constantin pc amplasamentul vechii agore grecești, în preajma Palatului Imperial.
Constantin nu a decretat creștinismul religie oficială a imperiului, stând, se pare, în cumpănă dacă să aleagă învățătura lui Christos sau cultul zeului Mithras și nici nu s-a creștinat decât pe patul de moarte, pentru a căpăta, probabil, acces în Pantheonul creștin și a asigura caracterul ereditar al domniei sale. În tot cifrul vieții sale, el și-a păstrat titulatura de „pontifex maximus" rămânând, în mod oficial, șeful cultului politeist. În schimb, el a asigurat bisericii creștine o situație privilegiată asemenea unui cult oficial al statului și, comportându-se în spiritul tradiției imperiale romane, ca un adevărat conducător al cultului creștin, el a inițiat și a prezidat primul sinod ecumenic de la Nicaea, convocat pentru a decide asupra unor divergențe dogmatice, influențându-i hotărârile. Desigur, Constantin a urmărit să consolideze coeziunea statului prin intermediul unității religioase; la rândul ci, biserica s-a angajat să susțină puterea imperială, creștinismul devenind reazemul ideologic al statului.
În momentul promulgării edictului de la Mediolanum, în arhitectura lăcașelor de cult creștin, născute în cadrul unei arhitecturi domestice, se conturaseră premizele unor soluții monumentale. Totodată, anterior edificării ctitoriilor lui Constantin se precizase pasul următor, cel al desprinderii lăcașului de cult de arhitectura domcstică și al constituirii basilicii creștine în baza preluării sugestiilor furnizate dc basilica profană romană. În diferite părți ale imperiului, acest proces de cristalizare al noului program, exprimat prin elaborarea unor tipuri variate, se desfășoară sub semnul unei dedublări funcționale, determinate dc restricțiile privind participarea la slujbe a catechumcnilor cărora li se ofereau spații de așteptare.
În zona Adriaticii, această cerință s-a soluționat prin construirea unor „basilici duble", compuse din două spații trinavate legate printr-un bciptysterium, cea mai veche cunoscută fiind basilica din Aquileia (c. 313—319). În nordul Africii, aceeași cerință se rezolvă prin multiplicarea colateralelor, în număr de patru până la opt, concretizată de grupul de basilici, contemporane cu cele din zona Adriaticii, construite la Castellum Turgitanum (El Asnam, Orleansvillc), Carthago și Tipasa.
Într-o altă provincie romană, Syria, catedrala din Tyrus (Sour), cunoscută mai ales din descrierea lui Eusebios, fusese cea mai apropiată de tipul de basilică care va deveni clasic: navele erau precedate de un atrium accesibil printr-un propyleu monumental arhitravat, specific templelor siriene contemporane, cu traveea de mijloc marcată printr-un fastigium (un arc prezent în arhitectura palatelor imperiale), nava centrală se ridica deasupra colateralelor, toate spațiile fiind acoperite cu o șarpantă de lemn, cu grinzile aurite. Este probabil ca edificiul să fi fost executat din blocuri mari de piatră, spre deosebire de clădirile descrise anterior, construite din piatră spartă de dimensiuni mici. Eusebios compara desfășurarea axială a basilicii cu o cale imperială.
Printre primele măsuri luate de Constantin și diverși membri al familiei sale privind asigurarea cultului creștin cu spații pentru adunare a fost cedarea unor componente palatine sau crearea unor edificii religioase în ambianța palatelor. În felul acesta, la nivelul reședințelor imperiale, are loc un proces similar cu cel al transformării unor locuințe modeste în domus ecclesiae. Imediat după edictul din Mediolanum, Constantin a oferit autorităților religioase, drept sediu, palatul imperial de pe colina Lateran. Începând cu anul 324, pe terenul ocupat de clădirile gărzilor călare se construiește basilica închinată apostolului loan, denumită mai târziu San Giovanni in Lateran. În forma sa originală, amplă ca dimensiuni (75×55 m), basilica fusese înzestrată cu cinci nave, nava centrală fiind legată direct de absida altarului. Capetele vestice ale colateralelor extreme se întorceau către exterior, formând un fel de brațe decroșate, destinate, probabil, depunerii ofrandelor
Basilica dublă care se construiește la Augusta Trcverorum, reședință imperială, sediul tatălui lui Constantin, după anul 325, fără a fi terminată în anul 340, parc să fi fost de asemenea o donație imperială. Descoperită sub catedrala romanică și biserica gotică Sf. Maria, că se compunea din două basilici paralele cu câte trei nave, lungi de 75 m și late, respectiv, de 30 și 38 m. precedate fiecare de un atrium cu peristyl și terminate cu câte un presbyterium dreptunghiular, despărțit de navă printr-un paravan, întocmai ca la catedrala dublă din Aquileia. Între cele două basilici se aflau diferite anexe printre care și un baptysterium.
Din inițiativa împărătesei Elena, mama lui Constantin, o sală dreptunghiulară a palatului Sessorianum a fost transformată în capelă prin adăugirea unei abside și împărțirea să în sens transversal prin două rânduri de arce ridicate pe coloane duble, determinând spații rezervate slujitorilor cultului, familiei imperiale și oamenilor curții.
Existența unor edificii de cult basilicale în jurul anului 313, data emiterii edictului de la Mediolanum, demonstrează că procesul constituirii lăcașului de cult creștin era în curs și, în consecință, nu se poate atribui tradițiilor arhitecturii aulice un rol determinant în cristalizarea sa. Totuși, inițiativele amintite au sporit rolul basilicii imperiale în determinarea formelor basilicii creștine. Urmare a unor mutații de natură socială și ideologică, Dumnezeul celor umiliți și obidiți devine „împărat ceresc" după modelul suveranului pământesc. În aceste condiții și serviciul divin împrumută anume caracteristici ale ceremonialului curții imperiale. Nu este de mirare că lăcașul de cult, desprinzându-se de arhitectura domestică, va căpăta o strălucire care permite calificarea arhitecturii eclesiastice a vremii lui Constantin ca o arhitectură triumfală.
Locul ocupat în ritualul creștin de cultul morților a determinat, și în vremea lui Constantin, edificarea unor săli destinate slujbelor comemorative și banchetelor funerare. În Cadrul unor preocupări minime pentru aspectul plastic, aceste săli aveau forme dreptunghiulare în plan, fiind atestate în diferite provincii europene ale Imperiului Roman. Credința privind înmormântarea în preajma locului de veci a unui martir, „ad sanctos", ca o garanție a salvării sufletului, a generat un program complex destinat slujbelor comemorative, banchetelor funerare și îngropării morților, caic a făcut din nou apel la tipul basilicii. Basilicile-marryria, care erau totodată și cimitire acoperite, s-au găsit în număr marc la Roma, legate fiind de mormintele unor martiri sau de locurile care purtau memoria faptelor atribuite apostolilor. Reconstituirile posibile, în funcție de vestigiile păstrate, permit să se deducă faptul că toate aceste basilici aveau mari dimensiuni cu lungimi între 80 și 100 m și că, întocmai ca San Sebastiano, cel mai vechi martyrium din Roma sigur datat (312—313), erau prevăzute cu narthex și trei nave, colateralele continuându-se cu un deambulatorium semicircular în jurul altarului. Rezultat al fuzionării funcțiilor basilicii de cult cu cele ale unui martyrium, devenite necesare datorită amplorii pe care a luat-o cultul martirilor, basilicile-martyria reprezintă din punct de vedere spațial o sinteză între basilica laică și ambulacrul monumentelor funerare păgâne. Basilicile-martyria Ss. Marcellino e Pietro de pe Via Labicana, S. Lonrcnzo de pc Via Tiburtina, S. Agnese de pc Via Nomentana cunoscute din săpături, datează din vremea lui Constantin, cea din urmă fiind terminată după moartea acestuia. Pavimentul acestor clădiri era integral acoperit de morminte, iar în preajma lor se aflau numeroase mausolee. Astfel, în vecinătatea bisericii Ss. Marcellino e Pietro fusese amplasat mausoleul împărătesei Elena, mama lui Constantin, iar lângă biserica S. Agnese, mausoleul fiicei lui Constantin, cunoscut sub denumirea de biserica Santa Constanza.
Dar cea mai importantă basilică-martyrium a fost construită la Roma, pe colina Vatican, deasupra mormântului lui prezumtiv al apostolului Petru. Decizia construirii acesteia fiind posterioară începerii execuției basilicii din Lateran și anterioară mutării capitalei la Constantinopol este probabil că lucrările să fi început în jurul anului 333. Denumită ulterior San Pietro în Vatican, basilica se prezentă ca o construcție uriașă cu atrium, cinci nave și transept (atingând o lungime de 112 m). Inovația funcțională adusă de autor structurii basilicii constă în includerea între nave și absidă a transeptului un spațiu dezvoltat în sens transversal, accesibil din nava principală printr-un arc triumfal. Transeptul era destinat slujbelor, procesiunilor legate de venerarea apostolului cât și, probabil, banchetelor funerare, cele două spații din capete, delimitate prin coloane, folosind pentru depunerea ofrandelor; în schimb, navele reprezentau un cimitir acoperit.
Tradiția marilor mausolee imperiale și, totodată, experiența elaborării spațiului de tip central, marcată de edificarea cupolelor Pantheonului, a termelor de la Baiae și a Templului Minervei Mcdica, de care însă se detașează prin soluții originale, este continuată de mausoleele împărătesei Elena și a Constantiei, fiica lui Constantin, ambele acoperite cu câte o cupolă cu diametrul de 19 m. Mausoleul împărătesei Elena, a cărui datare nu este cunoscută, având ca cel mai apropiat precedent mausoleul lui Galerius, se îndepărtează de prototipul comun, Pantheonul, prin tendința de diminuare a masivității zidăriei și prin iluminarea interiorului prin ferestre (că Ia termele din Baiae și templul Minervei-Medica). Așa-numitul „Tempio dclla Tosse", construit mai târziu în timpul domniei lui Constantinus al 11-lea (337—361), constituie o replică a mausoleului Elenei. Mausoleul construit de către Constantin pentru el însuși (324—326), dar în care a fost înmormântată Constantia, constituie treapta următoare a elaborării tipologici edificiilor de tip central acoperite cu cupole. Dacă în cazul Pantheonului și a unor mausolee derivate din soluția să, cupolele se ridică pe un zid perimetral circular, iar în cazul Templului Iui Tclcsphor și al Templului Minervei-Medica pe un contur format din exedre semicirculare, cupola mausoleului Constantiei este susținută de o colonadă liberă, înconjurată de o navă circulară, boltită, delimitată către exterior de un zid opac.
La Constantinopol, din inițiativa Iui Constantin, sunt edificate catedrala Sf. Sofia și martyrionul Sf. Apostoli. Catedrala Sf. Sofia, începută după anul 330 și terminată către anul 360, predecesoarea monumentului vremii lui Iustinian, construită în preajma palatului imperial, avea o structură de basilică prevăzută cu cinci nave și matronee. Precedată de un atrium, accesibil printr-un propyleu, puțin alungită în raport cu lățimea sa foarte mare, se crede că Sf. Sofia ar fi fost asemănătoare cu basilica Sf. Mormânt care se construia în aceeași ani Ia Ierusalim. Biserica Sf. Apostoli a dispărut fără urme, deoarece locul ci a fost ocupat de edificiul cu aceeași dedicație din vremea lui Iustinian (536), iar apoi de moscheea Fatih (1469). Monumentul, cunoscut din descrierile lăsate de Eusebios, avea un plan în formă de cruce, probabil latină, fără a se ști dacă brațele crucii fuseseră uni sau plurinavate. La intersecția brațelor crucii se ridica un tambur încununat cu o cupolă din material lemnos, dedesubtul căreia fusese așezat sarcofagul împăratului. În felul acesta, biserica era un mausoleu și, ținându-se scama de cinstirea care i s-a acordat lui Constantin pentru meritele sale față de promovarea noii credințe, poate fi asimilată cu un martyrion și în același timp cu un heroon. Cultul împăratului a fost asociat cultului apostolilor, așa cum, frecvent, în antichitate, fusese asociat cultului zeilor. Totuși, în momentul în care, în anul 356/357 au fost aduse în biserică relicvele Apostolilor, rămășițele lui Constantin au fost mutate într-un mausoleu circular, construit în preajmă. Biserica Sf. Apostoli a cunoscut numeroase replici în cele trei continente scăldate de Marca Mediterană la Antiochia, Gaza, Mediolanum, Ravenna etc.
La doi ani după consiliul ecumenic de la Nicaea, Constantin decide construirea la Antiochia, în preajma palatului imperial de pe insula Orontes, a unei biserici dedicate Armoniei, „putere divină ce unește Universul, Biserica și Imperiul". Construcția, începută în anul 327 și terminată sub fiul său Constantius în anul 341, este cunoscută dintr-o imagine în mozaic și dintr-o descriere a lui Eusebios. Denumită „Octogonul de Aur", clădirea, probabil o capelă de palat, era compusă din două structuri concentrice de plan octogonal: un recipient opac și o colonadă interioară cu ordine suprapuse, susținătoare a învelitorii poleite cu aur. Rezultă din descriere că planul octogonal fusese combinat cu exedre, fără a se ști precis dacă ele au fost săpate în zidul plin al octogonului exterior sau se deschideau din spațiul central către ambulacru și galeriile suprapuse.
În ultimul deceniu al domniei sale, în urma unui pelerinaj pe care împărăteasa Elenă I-a făcut în anul 326 în „Țara Sfântă", Constantin edifică Basilica Nativității la Bethlehem și ansamblul Golgotha la Ierusalim unde, pentru asigurarea accesului unor mase considerabile la venerarea „locurilor sfinte", spațiile unor martyria de tip central se combină cu ample spații basilicale, în ambele cazuri cu cinci nave. Martyrionul ridicat deasupra „Grotei Nativității", o construcție de plan octogonal cu o singură „coajă", și cel de pe dealul Golgothei, numit Hemisphaerion, de tip duplicibus muris (cu două „coji" circulare), derivate din formula monumentelor funerare romane, se înscriu ca niște componente ale filiației marilor mausolee și heroa imperiale cum au fost mausoleul lui Diocletianus de la Spalatum, mausoleele Elenei și Constantiei de la Roma.
În cei aproape 60 de ani de la data morții lui Constantin (337) și până la scindarea definitivă a imperiului (395) dominați de războaie civile și anarhie, Imperiul Roman, împărțit între fiii lui Constantin, se unifică temporar sub Constantius al II-lea (356—361), Iulianus (361—363), denumit Apostatus pentru renegarea creștinismului și tentativă de reînviere a politeismului păgân, și sub Theodosius I (379—395).
Dezvoltându-se cu precădere în orașele reședință imperială și sedii ale puterii eclesiastice, arhitectura de cult a acestei perioade, păstrând caracterul triumfal, corespunzător vremii lui Constantin, cunoaște o seamă de replici care nu sunt mai prejos de strălucitorul lor model. În același timp nu lipsesc sinteze originale care să constituie premize pentru o dezvoltare viitoare.
După două tentative, în secolul I și în vremea lui Constantin, de a marca printr-un martyrium mormântul atribuit apostolului Pavel, între anii 385 și 400 se edifică deasupra acestuia, o vastă basilică constituind ca tipologie o replică a basilicii San Pietro. Tipul basilical, de data aceasta în varianta utilizată la San Giovanni în Lateran, este reluat de către basilica cu cinci nave, San Tecla din Mediolanum, construită în cel de al treilea sfert al secolului al IV-lea.
Biserica Militantă
Secolul al XII-lea
Datele sunt puncte de reper indispensabile în derularea istoriei și, pentru că anul 1066 este bine cunoscut de toată lumea, îl vom alege ca punct de pornire. În Anglia nu a mai rămas niciun edificiu întreg datând din perioada saxonă și foarte puține biserici anterioare anului 1066 au mai supraviețuit pe continent. Totuși, normanzii care au debarcat în Anglia aduceau cu ei un stil de construcție foarte evoluat, care se formase recent în Normandia și în alte parți. Noii stăpâni ai Angliei, seniorii laici și ecleziaști, și-au afirmat curând puterea poruncind construirea de mânăstiri și biserici. Stilul acestor construcții este cunoscut în Anglia sub numele de stil romanic. Acesta a înflorit mai bine de un secol, începând de la invazia normandă.
Nu este deloc ușor să ne imaginăm astăzi tot ce reprezenta o biserică pentru oamenii din acele timpuri îndepărtate. Doar unele sate uitate de timp ar putea san e ofere o vagă imagine. Biserica era deseori singură clădire din piatră pe o rază de câțiva kilometric, singurul edificiu important al unei întregi regiuni, iar clopotnița ei îi ghida de departe pe călători. În fiecare duminică, toți locuitorii unei așezări se adunau la biserică pentru slujbă; contrastul dintre edificiul înalt și casele umile în care acești oameni își trăiau viața probabil că era copleșitor. Nu era deloc de mirare că întreaga comunitate se arăta interesată de construirea bisericii și se mândrea cu felul în care fusese împodobită. Chiar și din punct de vedere economic, construirea unui sanctuar, care dura ani de zile, transforma probabil întreaga așezare. Evacuarea și transportul pietrelor, instalarea schelelor, angajarea meseriașilor itineranți, care aduceau cu ei povești din regiuni îndepărtate, totul constituia, în acele timpuri îndepărtate, un eveniment excepțional.
Secolele întregi de ignoranța nu șterseseră amintirea bisericilor primitive, a bazilicilor, și a formelor de arhitectură folosite de romani. Planul adoptat era în general același: nava centrală ducea la absidă sau strană și avea, de o parte și de alta, două sau patru nave colaterale. Uneori, unele adăugiri îmbogățeau simplitatea acestui plan. Unor arhitecți le-a plăcut idea construirii bisericilor în formă de cruce, și astfel nau adăugat, între strană și navă, ceea ce se numește transept. În bazilici, coloanele clasice purtau au antablament orizontal. În bisericile romanice sau normande întâlnim de cele mai multe ori arce în plin cintru așezate pe stâlpi masivi. Impresia de ansamblu, la interior ca și la exterior, este aceea unei forțe calme. O decorație limitată, puține ferestre, ziduri pline solide și turnuri care te duc cu gândul la fortărețele de atunci. Aceste mase de piatră ridicate de Biserică aproape ca o sfidase, în țărani,agricultori și războinici recent convertiți, constituie un adevărat simbol al Bisericii militante. Ele amintesc că în această lume datoria Bisericii este să lupte contra puterii întunericului, până în ceasul Judecății de Apoi.
Cei mai buni arhitecți se confruntau cu o problemă esențială pentru construirea bisericilor: aceea de a conferi acestor edificii impozante din piatră, care să fie demn de maiestatea lor. Șarpantele care acopereau în general bazilicile nu erau aspectuoase și, în plus, luau ușor foc. Priceperea romanilor la boltirea marilor edificii implica o întreagă serie de cunoștințe tehnice și matematice care, în mare măsură, se pierduseră. De aceea, secolul al XI-lea și secolul al XII-lea au construit o perioadă de experimentări permanente. Nu era ușor să acoperi cu o boltă întreaga lățimea marii nave. Soluția cea mai simplă părea a fi construirea bolții așa cum ai construi o punte peste un râu. S-au ridicat stâlpi masivi de fiecare parte a navei ca să susțină arcele acestor punți. Dar a devenit repede evident că o astfel de punte, pentru a nu se prăbuși, trebuia să fie rezistentă și foarte solid ambalată. Pentru a suporta aceasta greutate enormă, zidurile și stâlpii au devenit și mai puternici și masivi. Aceste bolți” în leagăn” necesitau imense cantități de piatră.
De aceea, arhitecții romanici au început să caute o tehnică nouă. A fost de ajuns să folosească un anumit număr de arce de susținere foarte solide și să umple spațiile dintre ele cu un material mai ușor. Au observat că cel mai bun sistem era să așeze între stâlpi arce de susținere foarte solide și să umple spațiile dintre ele cu un material mai ușor. Au observat că cel mai bun sistem era să așeze între stâlpi arce de susținere – sau „nervuri” – încrucișate în diagonală, apoi să umple secțiunile triunghiulare pe care le formau. Această idee, care avea să revoluționeze curând metodele de construcție, pare să-și aibă originea în catedrala din Drham. Arhitectul care, la puțin timp după cucerirea Angliei, a folosit astfel prima boltă în ogivă pentru interiorul impozant al acestei catedrale, nu a prevăzut nici măcar în parte consecințele invenției sale.
Împodobirea cu sculpturi a bisericilor romanice a început în Franța. Tot ceea ce făcea parte din biserică avea o funcție bine stabilită și trebuia mai ales să exprime o idee precisă în legătură cu învățătura religioasă. Portalul bisericii Saint- Trophime, din Arles, construită la sfârșitul secolului al XII-lea, este unul din exemplele complete ale acestui stil. Forma să amintește principiul arcului de triumf roman.
Teologii interpretează acest lucru ca făcând referire la cei patru evangheliști, iar acest lucru se potrivește perfect cu decorul unui portal de biserică. Nu trebuie să pretindem de la sculpturi naturalețea și grația operelor antice. De la primă privire se constată ceea ce vor să reprezinte și se potrivesc perfect cu măreția întregului edificiu.
În interiorul bisericii, fiecare obiect este la fel de bine conceput ca să-și îndeplinească exact rolul și să fie perfect inteligibil.
Sfeșnicul din Gloucester are acea împletitură și formă ce aduc aminte de lucrările din Evul Mediu timpuriu. Dar aceste forme bizare capătă o semnificație nouă. Inscripția latină, care se întindea de-a lungul coroanei superioare, spune: „Acest sfeșnic îți manifestă forța; strălucirea lui luminează doctrina pentru că omul să scape de întunericul viciului”. În realitate când ochii noștri reușesc să se orienteze în această junglă de creaturi ciudate, discern, în partea bombată din centru simbolurile evangheliștilor, imagini ale doctrinei, precum și câteva nuduri de bărbați. La fel ca Laocoon și fiii lui sunt atacați de șerpi și de monștri. Dar lupta lor nu e fără speranță: „Lumina care lucește în întuneric” poate să-i facă să biruiască puterea răului.
Cristelnița unei biserici din Liege, executată cam în anul 1113, ne oferă un alt exemplu al rolului jucat de teologi pe lângă artiștii pe care îi sfătuiau. Această cristelniță este din alamă și reprezintă un basorelief înfățișând botezul lui Hristos, subiect cum nu se poate mai potrivit. Hristos, Sfântul Ioan și îngerii sunt reprezentați sub formele cele mai naturale, mai calme și mai maiestuoase, precum cele de pe portalul de bronz de la Hildesheim. Nu trebuie să uităm că secolul al XII-lea este secolul cruciadelor. Acestea for duce în mod natural la noi contacte cu arta bizantină, și mulți artiști din secolul al XII-lea se vor strădui să imite imaginile solemne ale Bisericii din Orient, vrând să rivalizeze cu ele.
În realitate, arta europeană nu s-a apropiat niciodată atât de mult de idealurile artei orientale ca la apogeul stilului romanic. Am văzut dispunerea solemnă și rigidă a sculpturilor din Arles și putem regăsi același spirit în numeroase manuscrise cu miniaturi din secolul al XII-lea. Ilustrația care reprezintă Bună Vestire e aproape la fel de rigidă și statică precum un basorelief egiptean. Fecioara este văzută din față, cu mâinile ridicate, exprimându-și parcă mirarea, în timp ce porumbelul Duhul Sfânt pogoară asupra ei. Îngerul, văzut din semiprofil, întinde brațul drept într-un gest care, în artă medievală, indică faptul că un personaj vorbește. Evident, dacă așteptam de la o astfel de pagina reprezentarea plină de viața a unei scene reale, cu siguranță că vom fi dezamăgiți. Dar, dacă vrem să ne reamintim că artistul, departe de a urmări imitarea naturii, era preocupat mai curând de combinarea simbolurilor tradiționale care îi erau de ajuns ca să exprime misterul Bunei Vestiri, nu vom mai fi stânjeniți de absență a ceea ce nu a vrut niciodată să ne ofere.
Trebuie să ne dăm seama de posibilitățile imense care li s-au deschis artiștilor atunci când au renunțat complet la orice ambiție de a reprezenta lucrurile așa cum le vedem noi. O ilustrație reproduce o pagină de calendar destinat unei mănăstiri germane. Ea indică sărbătorile principalilor sfinți din luna octombrie. În centru sub arcade sunt înfățișați Sfântul Willimar „Presbiter” și Sfântul Gall ținând cârja episcopală, un însoțitor ducându-i bagajul modest de misionar. Imaginile ciudate de sus și de jos ilustrează doi martiri comemorați în octombrie. Mai târziu, când artă a revenit la o reprezentare mai precisă a naturii, aceste scene cumplite au fost deseori presărate cu o mulțime de detalii atroce pe care artistul nostru le evita cu ușurință. Ca să ni-i reamintească pe Sfântul Gereon și soția lui, cărora le-au fost tăiate capetele și aruncate în puțuri, a dispus trunchiurile decapitate într-un cerc foarte clar în jurul imaginii puțului. Sfânta Ursula, care, conform legendei, a fost decapitată de păgâni, în același timp cu unsprezece mii de fecioare, însoțitoarele ei, este reprezentată pe un tron, înconjurată de suită. Dinspre margini, un sălbatic cumplit, înarmat cu un arc, și un om cu sabia scoasă o țintesc pe sfânta. Putem descifra povestea fără a fi obligați să o vedem în detaliile ei. Și, fiindcă artistul nu avea obligația să urmărească iluzia spațială și acțiunea dramatică, era liber să dispună formele și figurile într-un spirit pur decorativ. Pictura tindea să devină cu adevărat o formă de scriere, iar această întoarcere la o reprezentare simplificată îi permitea artistului medieval să încerce compoziții mai complexe. Prin alte procedee, învățăturile Bisericii nu ar fi putut niciodată, din punct de vede plastic, să fie exprimate atât de clar.
Ceea ce e valabil în privința for, mei e valabil și în privința culorii. Artiștii, nesimțindu-se obligați să studieze și să reproducă efectele de umbră de natură, erau liberi să aleagă pentru ilustrațiile lor culorile pe care le preferau. Auritul tare și nuanțele intense de albastru ale obiectelor de orfevrărie, culorile lucioase ale miniaturilor lor, nuanțele strălucitoare de roșu și tari de verde ale vitraliilor dovedesc faptul că acești maeștri au știut să folosească așa cum se cuvine independența lor față de natură. Refuzul de a produce lumea vizibilă le-a permis să exprime supranaturalul într-un mod cât se poate de clar.
Biserica Triumfătoare
Secolul al XIII-lea
Am amintit unele analogii intre artă din epoca romanică, pe de o parte și arta bizantină și chiar cea din Orientul Antic, pe de altă parte. Dar ceva deosebește profund arta Europei Occidentale de arta Orientului. Acolo puteau să treacă mii de ani fără nicio schimbare în privința stilurilor. Occidentul nu a cunoscut niciodată o astfel de permanentă. Întotdeauna a fost neliniștit, în căutarea unor idei, unor soluții noi. Stilul romanic nu a supraviețuit nici măcar stilului al Xii-lea. Abia reușiseră arhitecții să-și înzestreze cu bolta bisericile, abia inventaseră o manieră grandioasă și nouă dea dispune ornamentele sculptate, ca noi descoperiri au făcut ca aceste biserici normande și romanice să pară într-un fel arhaice și demodate. Ideea a apărut în nordul Franței: este vorba despre principiul de construcție al stilului gotic. La prima vedere, pare să fi fost o simplă inovație tehnică dar, prin consecințe, reprezintă mult mai mult. Este vorba de descoperirea făcută de arhitecți potrivit căreia principiul boltirii unei biserici, folosind arcele încrucișate în diagonală, putea să fie aplicat mult mai sistematic și la scara mai mare decât își imaginaseră normanzii. Dacă stâlpii erau de ajuns ca să susțină nervurile bolții și dacă pietrele care formau porțiunile triunghiulare de bolta delimitate de coama erau doar elemente de umplutură, atunci nu era nevoie de ziduri masive intre respectivii stâlpi. Există posibilitatea ridicării unui fel de armătură din piatră în stare să susțină întreg edificiul. Nu era nevoie decât de pilaștri subțiri și de nervuri înguste. Se puteau goli intervalele fără să fie compromisă soliditatea armaturii. Nu mai era nevoie de ziduri mari de piatră, ele puteau fi înlocuite cu ferestre mari. Aproape s-ar putea spune că arhitecții tindeau să-și construiască bisericile așa cum construim noi serele. Dar nu avea nici rame de oțel, nici arce metalice, fiind obligați să le facă din piatră drept pentru care era nevoie de calcule precise și complicate. Dacă aceste calcule erau corecte, devenea posibilă construirea unei biserici de un tip cu totul nou: un edificiu din piatră și sticla cum lumea nu mai cunoscuse vreodată. Aceasta era ideea directoare a catedralelor gotice, idee care își va arăta roadele în nordul Franței, în cursul cele de-a două jumătăți a secolului al XII-lea.
Evident, principiul bolții în ogiva nu a dus singur la revoluția care o prezintă stilul gotic. Alte câteva tehnici au fost necesare pentru realizarea miracolului. De exemplu, arcele în plin cintru ale stilului romanic nu se potriveau cu scopurile urmărite de constructorii gotici. Iată de ce: dacă vreau ca un arc în formă de semicerc să ajungă de la un stâlp la altul, exista un singur mod de a face acest lucru. Bolta va atinge o anumită înălțime fără să poată varia în plus sau în minus. Dacă vreau să ajung mai sus, am nevoie de un arc cu o pantă mai abruptă. Atunci lucrul cel mai bun este renunțarea la semicerc și ajustarea celor două segmente. Acesta este principiul arcului frânt. Marele lui avantaj este acela că îl putem face să varieze după dorința: va putea fi mai obtuz sau mai ascuțit, după exigențele construcției.
Dar se mai pune o problemă. Pietrele grele ale bolții nu apăsau doar vertical, ci și lateral, precum un arc încordat de arcaș. Stâlpii singuri nu puteau să reziste la această presiune laterală. Pentru menținerea edificiului erau necesare puternice arce de susținere. În cazul navelor laterale boltite, dificultatea nu era foarte mare. Puteau fi ridicați contraforți în exterior. Dar cum să se procedeze cu nava principală? Trebuia susținută din exterior pe deasupra acoperișului navelor laterale. În acest scop arhitecții au inventat “arcele butante” care completează armatura bolții gotice. O biserică gotică parcă suspendată prin această structură ușoară din piatră, te duce puțin cu gândul la o roată de bicicleta cu spițe subțiri. În ambele cazuri, repartizarea egală a greutății face posibilă reducerea din ce în ce mai mult a masei de material folosite, fără să se compromită soliditatea ansamblului.
Totuși ar fi o greșeală să considerăm aceste biserici un fel de tur de forță al inginerilor. Arhitecții se preocupau să facă sensibilă și emoționantă îndrăzneala planurilor lor. Dacă privim un templu doric sesizam funcția șirului de coloane și anume aceea de a purta greutatea antablamentului orizontal. În interiorul unei catedrale gotice se poate vedea jocul complex al presiunilor și susținerilor care mențin boltă înaltă. Nu ziduri înalte, nu stâlpi masivi. Interiorul pare făcut din mici coloane și nervuri întrețesute; rețeaua lor acoperă bolta coboară de-a lungul zidurilor și se pierde în stâlpi, ca niște nuiele reunite în mănunchi. Ferestrele comportă o armătură de linii împletite.
Cele mai multe dintre marile catedrale de la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea au fost concepute la o scară atât de îndrăzneață și de măreața încât putem afirma că puține au fost terminate după cursul timpului putem spune că e un lucru extraordinar să străbați navele imense, ale căror proporții fac neînsemnată statura umană. Este greu să ne imaginăm impresia pe care probabil că au făcut-o aceste monumente asupra oamenilor care nu cunoșteau decât greoaiele edificii romanice. Aceste ultime biserici atât de robuste și de masive puteau să fie într-un fel expresia bisericii militante care oferea refugiu contra atacurilor demonului. Noile catedrale deschideau credinciosului o cu totul altă lume. Predicile și imnurile îi vorbiseră despre Ierusalimul ceresc, cu porțile din perle, cu giuvaierurile neprețuite, străzile din aur pur și sticla transparenta. Viziunea se pogorâse pe pământ! Zidurile nu erau deloc reci și ostile! Erau făcute din vitralii strălucitoare ca niște pietre prețioase. Stâlpii, nervurile, armurile de ferestre aveau suprafețe aurite. Tot ce era pământesc, material său spiritual apăsător, fusese înlăturat. Credinciosul pierdut în contemplarea acestei frumuseți, se putea simți mai aproape de îndeplinirea idealului sau de a accede la misterele unei împărății cerești.
Chiar văzute de departe, aceste catedrale splendide par să proslăvească gloria cerească. Fațada catedralei Notre-Dame din Paris ar putea fi considerată perfectă. Îmbinarea porticurilor și ferestrelor este atât de clară de simplă decorul galeriei atât de grațios și de aerian încât uitam de greutatea acelei mase de piatră și ansamblul pare că se ivește în fața noastră ca o viziune.
Sculpturile care, precum o legiune cerească flanchează porticurile dau aceeași impresie de delicatețe aeriană. În timp ce artistul care a realizat portalul romanic din Arles a sculptat figurile că pe niște stâlpi masivi incastrați în zidărie, maestrul care a executat portalul nordic al catedralei gotice din Chartres a știut să dea viața tuturor personajelor. Acestea par că întorc capul unul spre altul și draparea suplă a veșmintelor lasă să ghicească trupul pe care îl acoperă. Fiecare este bine caracterizat și poate fi cu ușurință identificat de cel care cunoaște Vechiul Testament. Îl recunoaștem pe bătrânul Avraam care își ține strâns lângă el fiul, pe Isaac, gata să-l sacrifice. Îl recunoaștem pe Moise, având în mâna tablele legii, precum și coloana pe care se încolătăcește șarpele de bronz cel care a vindecat poporul evreu. De cealaltă parte a lui Avraam, e Melchisedec, regele din Salem, despre care Biblia ne spune că “era preot al lui Dumnezeu Preaînalt” și că “a adus pâine și vin” pentru a-l primi pe Avraam după o bătălie victorioasă. De aceea, teologia medievală îl consideră o prefigurare a preotului cu sfintele taine; de aceea poartă ca atribute un potir și o cădelniță. Aproape toate staturile care populează portalurile marilor catedrale sunt astfel în mod clar marcate cu o emblemă permițând credinciosului să le identifice și să mediteze la mesajul lor. Luate împreună, ele formează un fel de corpus al învățăturii Bisericii, la fel că lucrările care constituie subiectul capitolului precedent. Dar ne dăm seama că sculptorul gotic era însuflețit de un spirit nou. Pentru el, aceste statui nu sunt doar niște simboluri sacre având misiunea să amintească Adevărul; fiecare dintre ele este în același timp o imagine individualizată, diferită de vecinele ei prin atitudine și prin tipologice, dominată de o demnitate aparte.
Catedrala din Chartres păstrează, în cea mai mare parte, amprenta sfârșitului secolului al XII-lea. Începând din 1200, o mulțime de noi și splendide catedrale au fost construite în Franța și în țările vecine: Anglia, Spania și Germania renana. Mulți artiști, lucrând pe aceste noi șantiere, învățaseră meseria colaborând la construirea primelor mari edificii de acest fel dar fiecare se străduia să adauge ceva nou realizărilor celorlalți.
Portalul catedralei din Strasbourg, opera gotica de la începutul secolului al XIII-lea, arata foarte bine în ce spirit nou lucrau acești sculptori. Basorelieful reprezintă Adormirea Maicii Domnului. Cei doisprezece apostoli se afla în jurul patului, Maria Magdalena sta în genunchi în prim-plan. În centru, Hristos primește în brațe sufletul mamei sale. Se vede clar că artistul dorea să păstreze ceva din simetria solemnă ce caracteriza epoca precedentă.
Ne putem imagina că a început prin a schița grupul dispunând capetele apostolilor de-a lungul arcadei pe cei doi apostoli înclinați la capătul și la picioarele patului, pentru echilibrare, și imaginea lui Hristos formând centrul. Dar un aranjament pur simetric, așa cum îl urmărea artistul din secolul al XII-lea, nu-l mai mulțumea pe maestrul gotic. Era clar că voia să insufle viața figurilor sale. Citim durerea pe chipurile frumoase ale apostolilor cu sprâncenele ridicate și privirea profundă. Trei dintre ei își aduc mâna la față, făcând astfel un gest tradițional de tristețe. Maria Magdalena este și mai expresivă: abătută în fata patului, își frânge mâinile, iar artistului a reușit un contrast extraordinar între chipul ei încordat și seninătatea fericită a Fecioarei.
Veșmintele nu mai sunt acele învelișuri pur ornamentale din operele evului Mediu timpuriu. Artiștii gotici urmăreau în această privință, să folosească artificiile antice ajunse până la ei.Au regăsit artă pierdută a Antichității: abilitatea de a lăsa să transpară structura corpului sub cutele veșmântului. Se poate vedea că artistul era mândru de felul în care stăpânea această tehnică dificilă. Felul în care mâinile și picioarele Maicii Domnului precum și mâinile lui Hristos se văd sub vesminte arata foarte bine că acești sculptori gotici nu mai erau interesați doar de teamă reprezentată, ci și de felul în care era reprezentată. Ca în marele secol al înfloririi marii arte grecești, artiștii priveau natura nu ca să o copieze și ca să învețe de la ea cum să facă un chip să arate convingător. Dar există o diferență profundă între arta grecească și arta gotică între templu și catedrala. Artiștii greci din secolul al V-lea urmăreau imaginea unui corp frumos. Procedeele și artificiile lor erau pentru artistul gotic doar mijloace, scopul rămânând istorisirea unui episod sacru în mod emoționant și convingător. Și nu-l irosea pentru frumusețea povestirii, ci pentru mesajul lui, pentru îmbărbătarea și instruirea pe care le putea aduce credinciosul. Artistul acorda o mai mare atenție lui Hristos în fata mama ei sale muribunde dat unei redări savante a mușchilor.
În cursul secolului al XIII-lea, unii artiști au mers și mai departe în eforturilor lor pentru “însuflețirea” pietrei. Sculptorul care a primit să-i reprezinte pe ctitorii catedralei din Namburg, Germania construită în anul 1260 ne dă impresia că a sculptat adevărate portrete de cavaleri din timpul lui. Totuși nu putea să fie așa deoarece acești ctitori muriseră cu mult înainte și pentru artist erau doar niște simple nume. Însă aceste statui de bărbați și femei parcă stau gata să coboare de pe piedestal și să se alăture cavalerilor curajoși și doamnelor grațioase ale căror fapte de vitejie și suferințe umple paginile cărților noastre de istorie.
Lucrările destinate catedralelor erau principalele sarcini ale sculptorilor din secolul al XIII-lea. Iar pictorii împodobeau cu miniaturi manuscrisele. Spiritul acestor miniaturi este diferit de cel al miniaturilor din perioadă anterioară. Dacă vom compara “Bună Vestire” din secolul al XII-lea cu psaltirea din Secolul al XIII-lea vom realiza amploarea acestei evoluții. Psaltirea reprezintă “Punerea în mormânt”. Prin subiect și spirit ea amintește de basorelieful catedralei din Strasbourg. Astfel realizăm ce importanță da artistul exprimării sentimentelor personajelor sale. Fecioară se apleacă peste trupul neînsuflețit al lui Hristos și îl îmbrățișează în timp ce Sfântul Ioan își frânge îndurerat mâinile. Ca și basorelief artistul s-a străduit să nu îndepărteze de o compoziție echilibrată: în colțurile de sus se văd simetric doi îngeri ieșind din nori și agitând cădelnițe, alte persoane poarta niște pălării ciudate ascuțite susțin corpul lui Hristos. Artistul se străduie să exprime sentimentele și nu se uită la alte detalii cum ar fi mărimea personajelor din față, de asemenea nu da niciun detaliu asupra locului unde scenă a fost s-a desfășurat, dar cum se poate vedea este destul de clară. Deși artistul nu a imitat natură, acesta cunoaște foarte bine corpul uman decât ar cunoaște cei din secolul al XII-lea.
Artistul secolului al XII-lea nu se mulțumea doar să imite modele, ci dorea ca rezultatul să fie cât mai natural, mai emoționant dar totodată respectând partea tradițională. În secolul al XIII-lea, artiștii au început să se lipsească de modelele tradiționale, ca să aleagă mai liber ce anume vroiai să reprezinte.
Formarea și educarea unui artist medieval erau diferite, începând prin a fi ucenic în atelierul unui maestru, unde nu avea decât să urmeze instrucțiile în executarea unor părți secundare ale unei lucrări. Treptat, învață să reprezinte un apostol sau pe Fecioara Maria, învață să copieze din cărți vechi episoade sacre, să introducă variante, să le adapteze diferitelor încadrări. În final, experiența îi permitea să reprezinte o scenă pentru care nu mai avea un model. Dacă trebuia să reprezinte o anumită persoană, episcop sau rege în viață, el nu urmărea ceea ce numim noi o asemănare; concepția de portret nu există în Evul Mediu. Munca artistului constă în a desena o figură convențională, adăugând însemne specifice: coroana și sceptru pentru rege și cârja și mitra pentru episcop iar la final, uneori, era scris numele pentru a se evita orice greșeală.
În cursul secolului al XIII-lea, epoca marilor catedrale, Franța era țara cea mai bogată și mai puternică din Europa. Universitatea din Paris era centrul intelectual al lumii occidentale. Concepția și metodele marilor constructori de catedrale franceze atât de mult imitate în Germania și Anglia au găsit, la început, puțin ecou în Italia.
Abia în cursul celei de-a două jumătăți a secolului al XIII-lea, un sculptor italian a început să studieze sculptură antică, după exemplul maeștrilor francezi, casa reprezinte natura maeștrilor francezi ca să reprezinte natură cu mai multă veridicitate. Este vorba de Nicola Pisano, care a trăit în marele port comercial din Pisa.
Nicola Pisa este autoarea unui basorelief al unui amvon terminat în anul 1260. Artistul a respectat obiectul medieval de a reprezenta mai multe scene în aceeași compoziție și de aceea nu e ușor să ne dăm seama de subiect. Astfel partea din stânga este ocupată de “Bună Vestire” iar centrul de “Nașterea lui Hristos”. Fecioară este întinsă pe un pat. Sfântul Iosif sta jos lângă un colț în timp ce două servitoare scalda copilul. Personajele par a fi înghesuite dar de fapt reprezintă un alt subiect: Închinarea pastorilor, reprezentată colțul din dreapta sus unde copilul apare încă odată în iesle. Asemenea maestrului din Strasbourg, care lucrase cu o generație înainte, dar și a sculptorului din Naumburg, care probabil că avea cu aproximație vârsta lui, Nicola Pisano învățase de la arta veche să lase să transpară corpul sub veșminte și să reprezinte personaje nobile și veridice.
Pictorii italieni au fost și mai lenți decât sculptorii în adoptarea unui spiritului nou al maeștrilor gotici. Unele orașe italiene, precum Veneția, se aflau în contact strâns cu Imperiul Bizantin, iar artiștii căutau mai mult la Constantinopol decât la Paris exemple de inspirație. În secolul al XIII-lea unele biserici italiene încă erau decorate cu mozaicuri arhaice în “maniera grecească”.
S-ar fi putut crede că aceasta fidelitate față de stilul conservator al Orientului va interzice orice schimbare, și, în realitate așa au stat lucrurile multă vreme. Dar, pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, când a avut loc o revoluție, chiar și soliditatea bazelor bizantine i-a permis artei italiene nu doar să rivalizeze cu acele capodopere ale sculptorilor nordici, ci și să revoluționeze totodată profund arta picturii.
Nu trebuie să uităm că a reproduce natură e mult mai ușor pentru un sculptor decât pentru un pictor. Sculptorul nu e nevoit să creeze iluzia profunzimii prin artificiile racursiului sau prin jocul luminii și umbrei. Statuile sale ocupa spațiu real și primesc lumina reală. Din acest motiv, sculptorii au ajuns, în secolul al XIII-lea, la o naturalețe pe care niciun pictor contemporan lor nu o putea atinge. De altfel, pictură în țările din Nord, renunțase să urmărească iluzia realității. Principiile sale de narațiune și de compoziție răspundeau altor scopuri.
În cele din urmă, arta bizantină a dat artei italiene puterea de a elimina într-o oarecare măsură granita care despărțea pictura de sculptură. În pofida rigidității, arta bizantină păstrase ceva din descoperirile pictorilor elenistici, în timp ce Occidentul le uitase aproape complet. Am amintit deja că, sub solemnitatea rigidă a unei picturi bizantine se ascund multe trăsături elenistice. Chipul este realizat prin umbre, tronul și taburetul dovedesc o cunoaștere sigură a perspectivei. Pornind de la astfel de baze, un artist de geniu, în stare să rupă farmecul conservatorismului bizantin, se putea aventura să redea în pictura statuile atât de vii ale sculptorilor gotici. Acest artist a fost florentinul Giotto di Bondone (1267-1337).
Giotto este un deschizător de drumuri în mai multe domenii. Italienii erau convinși că odată cu acest mare pictor a început o perioadă artistică cu totul nouă. Totuși trebuie avut în vedere faptul că în realitatea istoriei nu există capitole noi, că nimic nu începe de la zero și că nu-i știrbim cu nimic măreția lui Giotto dacă constatăm că procedeele sale datorează mult maeștrilor bizantini și că toate compozițiile să le ne duc cu gândul la marii sculptori ai catedralei din Nord.
Principalele opere ale lui Giotto sunt picturi murale sau fresce, numite astfel deoarece tehnica lor îl obligă pe pictor să lucreze atunci când tencuiala peretelui este încă umedă, încă proaspătă. Între 1302 și 1305, în Italia de Nord, la Padova, Giotto a zugrăvit pe pereții unei biserici mici o serie de picturi reprezentând scene din viața Fecioarei și a lui Hristos. Dedesubt, a reprezentat figuri simbolice ale virtuților și viciilor așa cum apăreau uneori pe portalul catedralelor.
Una din operele lui Giotto este următoarea: Credință, o matroană care ține într-o mână crucea și în alta un sul de scris de mână. De la prima vedere, se vede înrudirea dintre această figură nobilă și lucrările sculptorilor gotici. Dar, de data aceasta, nu mai putem vorbi doar de o statuie. Pictorul a creat iluzia sculpturii în relief. Remarcăm racursiul brațelor, modelarea fetei și a gâtului, umbrele adânci care marchează cutele veșmântului suplu. Nu se mai făcuse așa ceva de o mie de ani. Giotto a regăsit arta de a crea, pe o suprafață plană, iluzia profunzimii.
Dar pentru Giotto nu era vorba doar de un simplu artificiu de virtuozitate. Artistul putea astfel să modifice însăși concepția artei picturale. Renunțând la orice scriitură convențională, acum era în stare să creeze iluzia, ca și cum episodul sacru se derula cu adevărat în fața noastră.
Putem să evaluăm amploarea acestei revoluții dacă vom compara una din frescele de la Padova cu aceeași temă tratată de un miniaturist din secolul al XIII-lea. Ambele opere ne-o arata pe Fecioara plângându-și fiul, îmbrățișându-și pentru ultima oară corpul fără viață. Miniaturistul nu urmărea să reprezinte o scenă reală, el făcea să varieze mărimea personajelor ca să le insereze cât mai bine în foaia lui: dacă încercăm să ne reprezentăm spațiul care desparte figurile din prim-plan de Sfântul Ioan, spațiu ocupat de Fecioară și corpul lui Hristos, vedem imediat cum totul este înghesuit și înțelegem cât de puțin a fost artistul preocupat de profunzime. Aceeași indiferență față de spațiu l-a făcut pe Nicola Pisano să prezinte mai multe episoade într-o singură compoziție. Atitudinea lui Giotto este total diferită. Pictură este pentru el altceva decât un simplu substitut al scrierii. Avem impresia că suntem martorii evenimentului. Figurile din prim plan ne fac să ne dăm seama că totul e nou în arta lui Giotto. Am văzut cum arta creștină primitivă preluase vechea concepție orientală conform căreia, pentru claritatea subiectului, fiecare figură trebuie să fie arătată în veridicitate cum fiecare personaj își manifesta tristețea, încât percepem foarte bine și durerea celor cărora nici măcar nu le vedem fața.
Giotto s-a bucurat de un mare renume. Florentinii erau mândri de capodoperele sale. Chiar viața lui a devenit subiect de interes și s-au răspândit o mulțime de relatări despre abilitatea și inteligența să. Și acest lucru este ceva nou, pentru că nimic asemănător nu se întâmplase în secolele precedente. Evident, unii maeștri se bucuraseră de stimă generală, faima lor purtându-i de la o mănăstire la alta, de la o episcopie la alta. Dar, în general, nu se vedea interesul păstrării numelui lor pentru posteritate. Erau văzuți la fel cum e astăzi un bun artizan. Nici artiștii nu țineau foarte mult să câștige glorie sau notorietate și nu-și semnau operele aproape niciodată. Nu ne putem îndoi că era apreciați de contemporani, dar numele lor intră în umbra datorită marelui renume al catedralei la care lucrau. Giotto deschide, și în acest punct de vedere, un capitol nou în istoria artei. De acum înainte, în Italia mai întâi, apoi și în alte părți, istoria artei se va confunda cu istoria marilor artiști.
Arhitectura Imperiului Roman de Apus (395-476)
Tipul de basilica răspândit în provinciile de nord-vest ale imperiului se constituie la Roma, fapt dovedit de săpăturile arheologice efectuat sub biserica San Marco de la Roma, care au pus în evidență vestigiile basilicii întemeiate de papa Marcus în anul 336. Supus unor modificări în timp, legate de modalitatea de diviziune a spațiilor, a schimbarea proporțiilor de ansamblu, a raportului dintre plin și gol, tipul basilical, difuzat, în vechea capitală a imperiului, conserva totuși o seamă de caracteristici: execuția zidăriei cu emplecton de beton și paramente din cărămizi groase pe paturi subțiri de mortar sau din șiruri de cărămidă, în alternanta cu asize de piatră; compoziția spațială și de plan simplă și clară (trei nave acoperite șarpanta sau, mai rar, cu tavane casetate de lemn, nava centrală, mai largă, terminată cu o absidă semicirculară în interior și exterior, atriul și narthexul prezente conjunctural); contrastul dintre exteriorul simplu și interiorul bogat decorat cu placaje de marmură, mozaicuri pe fond de aur și piese de lemn aurit.
La Roma se construiesc numeroase biserici parohiale, cele mai multe suprapuse peste vechile domus ecclesiae, al căror prototip pare să fi fost basilica San Clemente, construită în jurul anului 380, înrudite, de aproape, cu basilica din zona egeeană. Această înrudire se datorează ritualului inițial identic în cele două imperii, acelorași cerniți funcționale. Dar, treptat, păstrând o seamă de trăsături comune, edificiile basilicale din Occident și Orient se vor diferenția. În cursul secolului al V-lea, proporțiile edificiilor dictate de nava centrală largă, scurtă sin u prea înaltă, suferă modificări în sensul că navele devin alungite, iar nava centrală mult mai înaltă. O delimitare a spațiilor, mai strictă, se opune continuității spațiale caracteristice basilicilor din provinciile orientale: exo și esonarthexurile străpunse, care asigurau continuitatea spațială, sunt înlocuite, prin narthexuri închise. Fațada principală va fi marcată prin modul de perforare a zidului dinspre vest, supraînălțat, al navei centrale, distinct față de șirul de ferestre laterale, prin cinci arce susținute de colonite (S. Vitale, Șș. Giovanni e Paolo) sau prin ochiuri circulare (S. Pietro în Vincoli).
Punctul culminant al acestei evoluții, biserica Santa Sabina de pe Aventin, construită între anii 422 și 432, preia calitatea de prototip al arhitecturii basilicale pentru etapa următoare, ocupat anterior de biserica San Clemente. Prin factura plasticii de ansamblu și a decorației, basilica S. Sabina reprezintă prima manifestare a așa-numitei “Renașteri clasice” care intervine sub pontificatul papei Sixtus al III-lea (432-440) și durează până către anul 470. Opera cea mai reprezentativă a acestei “Renașteri” este basilica Santa Maria Maggiore. Caracterul “clasic” al acestui monument este dat de proporțiile navelor, ritmul solemn al coloanelor ionice arhitravate, de corespondența între acest ordin major și diviziunea prin pilaștri angajați a zidurilor navei principale.
Arhitectura basilicala din Roma de la mijlocul secolului evoluează către o reducere a iluminării, recurgându-se la ferestre mai mici și mai distanțate, fapt ilustrat de reconstrucția basilicii S. Pietro în Vincoli (450) și de către basilica S. Agatha dei Gotti (462-470). Totodată, în structura basilicilor sunt încorporate elemente preluate din afară Romei. Astfel, basilica S. Pietro în Vincoli preia structura tripartita a transeptului basilicii San Tecla din Mediolanu, iar basilica S. Agatha, proiectată în picioare bizantine, este ca plan și elevație din aceeași familie cu catedrala ariană S. Spirito din Ravenna.
În Italia de Nord (Gallia Cisalpina) și în Franța de Sud (Gallia Narbonensis), varietatea tipurilor edificiilor eclesiastice, caracteristica perioadei de început, este înlocuită spre sfârșitul secolului al IV- lea printr-un tip generalizat de basilica similar celui utilizat la Roma. Un precursor nord-italic al acestui tip este basilica Sant’ Ambroggio (c. 385), construită din inițiativă episcopului Ambrosius în cimitirul din Mediolanum peste care s-a suprapus basilica romanica al cărei narthex și atrium, neobișnuite în arhitectura romanică, pot fi datorate reeditării unor componente ale clădirii anterioare. Față de tipul de basilica care se generalizează, comun Romei și ținuturilor din nordul Italiei, apar unele adaptări și variante locale. Ele privesc numărul colateralelor (într-un singur caz, la basilica din Pavia în număr de Felice a Fortunato din Vicetia-Vicenza și treflata la S. Trinita din Vercellae-Vercelli sau cuplarea bisericilor câte două (la Brixia-Brescia, una dintre ele fiind uninavată).
O caracteristică a basilicilor din nordul Italiei este prezența unei capele destinate comemorării martirilor, alipite unuia dintre colaterale, în extremitatea sa de est. Alcătuite dintr-un spațiu central acoperit cu o cupolă, din care se desprind brațe boltite cilindric, asemenea capele însoțesc basilicile S.s. Felice e Fortunato din Vicetia, S. Ambroggio și S. Simpliciano din Mediolanum, S. Giustino din Patavium-Padova, construite în jurul anului 500. Asemenea capele-martyria își au corespondent în arhitectura litoralului micro asiatic în capela Sf. Euphemia a basilicii din Calcedon (Kadikoy), anterioară anului 450, și capela basilicii din Alaja Jayla (Alaca Yayla) din secolul al VI-lea. Prezența capelelor-mariyria, a transeptului tripartit și a mozaicurilor pavimentale (spre deosebire de edificiile eclesiastice din Roma, pavate cu lespezi) aproprie arhitectură din Mediolanum și nordul Italiei de arhitectura litoralului egeean, fapt explicabil fie prin surse comune, fie prin legăturile acestei regiuni cu Constantinopolul și lumea egeeană.
Baptysteriul, program specific începuturilor noii credințe, s-a cristalizat sub forma unui număr relative restrâns de variante tipologice. Cele mai vechi baptysterii cunoscute, prinse în componență basilicilor duble de la Aquileia sau Augusta Treverorum, erau spații de plan rectangular, lipsite de absida, acoperite cu tavane. Clădirea baptysteriului catedralei San Tecla din Mediolanum, construit probabil odată cu aceasta, include un spațiu boltit, de plan octogonal, lărgit prin opt nișe, alternativ, semicirculare și rectangulare. Acest plan, simplificat în sensul că octogonul de bază este lărgit numai prin nișe dispuse pe axe perpendiculare, se regăsește între anii 400-450 la Gradus (Grado, Gradsk), Forum Iulii (Frejus), Albigaunum (Albenga) și Ravenna (Baptysteriul Ortodocșilor). Treapta următoare de complexitate este reprezentată de construcții de tipul duplicibus muris, în care un nucleu de plan pătrat, adus prin intermediul unor nișe de colț la un octogon, este înconjurat de un deambulatorium, delimitat către exterior de un contur pătrat, la Aquileia (c.450) și Riva San Vitale (c.500) sau unul octogonal la Baptysteriul Arienilor din Ravenna (sf. sec. al V-lea). În arhitectura provinciilor se găsesc tipuri de baptysterii similare. Basilica Mastichari de pe insula Kos (sec. al V-lea) și basilica Sf. Mena din Abu Mina (prima jumătate a sec. al V-lea) sunt înzestrate cu baptysterii în care, de la un contur pătrat, se trece prin intermediul unor nișe de colț la un octogon, iar basilica-catedrală Sf. Maria din Ephesos (c.400), cu un baptysterium în care o structură de tip central cu opt nișe, alternative semicirculare și rectangulare, este înconjurată de un deambulatorium, având un contur exterior rectangular. Ținând însă seama de relativă raritate a baptysteriilor în provinciile orientale este greu de presupus că sursa fenomenului s-ar găsi în Orient.
A rămas pe seama arhitecturii din Roma elaborarea unui tip de batysterium care să realizeze sinteza între structurile octogonale cercetate și arhitectura mausoleelor imperiale a vremii lui Constantin. Baptysteriul din Lateran rezulta prin reconstrucția între anii 432 și 440 a clădirii cu același program din vremea lui Constantin, în interiorul conturului de plan octogonal al zidurilor acesteia fiind inclusă o colonadă de aceeași formă în plan (soluție întâlnită în componență mausoleului Constantinei), suprapusa aici pe două niveluri, destinată să susțină o cupolă executată din materiale vegetale.
Structurile de tip central, în care se simte cu pregnanță și moștenirea arhitecturii mausoleelor imperiale și experiența construcțiilor constantiniene din Palestina, sunt reprezentate la Roma de un monument de excepție, martyrionul San Stefano Rotondo, edificat între anii 468 și 483. Aici, structura se triplează, între nucleul circular interior ridicat pe coloane și zidul exterior, preluat de la o construcție anterioară de aceeași formă, fiind introdus un inel intermediar de coloane.
În provinciile Histria și Raetia unde în cursul deceniului al patrulea al secolului al IV-lea edificiile de cult recurgeau la un plan rectangular, uninavat, fără absida, sau câteodată, la două asemenea planuri generând o basilica dublă, în cursul secolului al V-lea se manifestă o tendință de unificare a tipurilor arhitecturii eclesiastice prin adoptarea formulei basilicale utilizate la Roma și în nordul Italiei, înrudite de aproape cu formula egeeana. La Aquileia, sala de nord a catedralei duble este transformată în jurul anului 400 într-o basilica cu trei nave. În zona muntoasă a Dalmației și în Alpi se răspândește un tip de biserica uninavată, cu anexe laterale, posibil derivat din bisericile cruciforme ale orașului Mediolanum.
Poziția geografică a Dalmației și a principalului sau centru, orașul Salona, a făcut ca arhitectura realizată aici să fie beneficiara atât a unor surse occidentale, cât și orientale. Încăperile din capetele transeptului “Basilicii Orientale” destinate depunerii ofrandelor cât și transeptul continuu, reconstruit în jurul anului 400, al basilicii din cimitirul Manastirine amintesc, respective, dispozițiile similare ale basilicilor din Lateran și Vatican. Dacă dedublarea basilicilor, obișnuită la Salona, este un procedeu comun cu Histria vecina Dalmației, planurile “Basilicii Episcopale” cât și a celor două componente ale “Basilicii Urbane” (405-426) sunt de factură egeeana. Raporturile cu arhitectură provinciilor orientale sunt ilustrate și prin înlocuirea în cursul secolului al VI-lea a “Basilicii Sudice” cu o clădire cruciformă de tipul bisericii Apostolilor din Gerasa. Încă de la începutul secolului al V-lea dispar la Salona deosebirile dintre basilicile cimiteriale și cele parohiale. Funcția de necropola a basilicii Sf. Anastasius din cimitirul Marusiniac este trădată numai de martyrionul prins în atrium. În anul 426, laturii de nord a basilicii Sf. Anastasius i se adăugă incinta semnalata, cu destinație funerară, având aspectul unei basilici cu nava centrală descoperită. În felul acesta, arhitectura eclesiastică a orașului Salona îmbina într-o sinteză organică tipologii comune Romei și zonei egeene, cu caracteristici locale la care se vor adăuga tradiții ale artei mozaicului cultivate la Ravenna către sfârșitul secolului al V-lea. Apariția noii arhitecturi eclesiastice la Ravenna coincide cu strămutarea în acest oraș a capitalei Imperiului Roman de Apus (395). Situată în zona de contact a orientărilor specifice arhitecturii celor două imperii, Ravenna suferă pe de o parte influenta arhitecturii dezvoltate în precedentă capitală a imperiului, Mediolanum, pe de altă parte, influenta arhitecturii egeene. Guvernarea Gallei Placidia (425-450), sora împăratului Honorius, a fost deosebit de rodnică pentru dezvoltarea arhitecturii ravennate. Acum se construiește biserica Santa Croce și legat de ea un mausoleu imperial zis “al Gallei Placidia” (c. 425), amândouă replici ale tipului în cruce latină întâlnit la Mediolanum. De asemenea, Galla Placidia este inițiatoarea construcției basilicii San Giovanni Evanghelista, ridicate între anii 424 și 454, care prin soluționarea spațiilor și a unor detalii de arhitectură este legată de producția arhitecturală a bazinului egeean în timp ce tehnica de execuție este cea întâlnită în Italia îndeosebi la Mediolanum, utilizată și la Ravenna în cursul secolului al V-lea: zidăria executată din cărămizi groase așezate pe paturi subțiri de mortar. Între anii 493 și 526, Ravenna este capitala regelui ostrogoților creștinați, Theodoric. Voind să-și întărească prestigiul, el recurge la o activitate ctitoricească exprimată prin edificarea basilicii Sant’ Apollinare Nuovo, reprezentând tipul cel mai curent de basilica utilizat în zona de nord-vest a imperiului înrudit cu tipurile adoptate în zona egeeană.
Recuperate în anul 534 de către Imperiul Romano-Bizantin supraviețuiesc tipuri basilicale pre constantiniene și cele din vremea lui Constantin fie că este vorba de tipuri locale fie importate din alte părți ale imperiului care coexistă cu tipul de basilica înfățișat comun întregii zone de apus a Mediteranei. Tipurile caracteristice vremii lui Constantin și celei anterioare sunt ilustrate de basilici plurinavate și de basilici duble având ca precursor respectiv basilica din Castellum Tingitanum și catedralele duble din Aquileia sau Augusta Treverorum. Purtătoare a unor tradiții locale este basilica din Domus el-Karita suburbie a orașului Carthago databila în ultima treime a secolului al IV-lea înzestrată cu opt colaterale cea mai amplă basilica africană. În schimb basilica din Tebessa centrul unui ansamblu mănăstiresc (sec. IV-VI), întrunește trăsături întâlnite la basilicile din Tyros, Augusta, Treverorum, Constantinopol (prima Sf. Sofia) și basilica Sf. Mormânt.
Un mozaic din orașul Thabrata (Tăbârca) databil în jurul anului 400 reda tipul cel mai răspândit de basilica, deosebit de tipul utilizat în provinciile europene ale Imperiului de Apus prin anume aspecte conservatoare sau eterogene cum ar fi despărțirea absidei de nava prin arcade derivate din fastigia imperiale plasarea altarului în nava ca la Aquileia sau Augusta Treverorum, prezenta mozaicurilor pavimentale caracteristica monumentelor din bazinul egeean. Dacă o basilica construită anterior anului 400 reprezintă tipul comun descris basilica care se construiește alături după anul 411 cu patru coloane și crypta reeditează tradițiile constantiniene ilustrând în Africa De Nord cu o existență a variatelor tipuri basilicale.
În preajma acestei din urmă basilica se afla un baptysterium circular compus dintr-un spațiu central boltit cu o cupolă și un deambulatoriu acoperit cu o boltă cilindrică inelară. Această prezenta este un element unic în Algeria unde relicvele a căror păstrare a generat în imperiu mausoleul de tip central, erau depuse în interiorul bisericilor parohiale sub altar sub o crypta sau într-o absidă în care dublă absida prezbiteriului, că în cazul bisericii din Castellum Tingitanum.În aceeași ordine de idei trebuie reținută și soluția unor “areale” sub cerul liber, ilustrată în primul rând de aceea din preajma orașului Tipasa. O seamă de trăsături ale arhitecturii basilicale au o răspândire limitată în funcție de zona: despărțirea absidei de nava prin arcade se întâlnește în zona de litoral de la Benian la Sabratha, dedublarea suporților navei prin perechi de coloane sau adăogarea de coloane la pile se utilizează în Numidia, Africa Proconsolaris și Tripolitania (pe teritoriul de astăzi a Tunisiei și Libiei), criptele și colateralele boltite se găsesc numai în Mauritania (Algeria). Basilicile sun în general prinse în cadrul unor ansambluri cu funcții multiple: religioase, rezidențiale, administrative și gospodărești.
Marcarea unor locuri legate ție istoria biblică prin intermediul unor spații de tip central, ilustrată în vremea lui Constantin de Octogonul Rasilicii Nalivității și acel Hemi- sphaerion din componența basilicii Crux este continuată prin edificarea rotondei Anasthasis deasupra „Sfântului Mormânt", la o dată imprecisă între anii 350 și 380, din inițiativa fiilor lui Constantin. Continuând și desăvârșind experiența plastică a monumentelor premergătoare, rotonda Anasthasis este concepută sub formă a doi cilindri concentrici, cel exterior opac, cel interior ridicat pe coloane libere, probabil, legate prin arce, suprapuse pe două niveluri, de unde rezultă în jurul spațiului central un ambulacru la parter repetat la nivelul etajului. Zidul purtat de colonade era străpuns de ferestre și încununat de o cupolă executată din material lemnos, perforată poate, de un opaion. Un portic circular exterior, asemenea celui al mausoleului Constantei, asigura din exterior accesul. Rotonda Anasthasis devine prototip pentru numeroase construcții de tip central care prevalează printre manyria palestiniene. O variantă a rotondei Anasthasis o constituie un martyrion, ridicat de o aristocrată romană, Pomoenia, pe Muntele Măslinilor (370), dispunând de o colonadă interioară repetată pe două niveluri și o colonadă exterioară. Nu este sigur dacă spațiul central era hipetral sau dacă fusese acoperit cu o cupolă de lemn străpunsă de un opaion. În jurul anului 400 se construiește la Constantinopol biserica Sfinților Karpos și Polikarpos, ale cărei resturi sugerează aceeași filiație. Tipul de martyrion înzestrat cu un spațiu central, generat de planuri circulare sau octogonale, va fi reluat în cursul secolului al V-lea.
Octogonul de Aur din Antiohia, așa cum poate fi interpretat în baza descrierilor, își găsește replică în biserica dedicată Sf. Laurentius la Mcdiolanum, databilă după caracteristicile sale constructive și decorative în jurul anului 370. Nucleul bisericii, concepute în varianta duplicibus muris
Cu două structuri de plan cvadrilobat, constituie din punct de vedere formal rezultatul unei sinteze între colonada interioară a mausoleului Constantici și exedrele legate între ele ale Templului Minervei Medica. Dar, spre deosebire de exedrele acestuia, executate din zidărie masivă destinată să suporte greutatea cupolei, cei patru lobi ai structurii interioare a bisericii sunt ajurați, iar sarcina încărcării cupolei, executate, probabil, din lemn, a fost trecută unui sistem de patru piloni care au căpătat aspectul unor turnuri. Situarea bisericii San Lorenzo în vecinătatea palatului imperial permite enunțarea ipotezei că ar fi fost vorba de o capelă de curte, care precede ca tipologie bisericile de curte din vremea împăratului Iustinian: Sfinții Sergios și Bakchos din Constantinopol și San Vitale din Ravenna.
Probabil, sub influența aceluiași tip, în jurul anului 380, aripa de nord a basilicii duble din Augusta Treverorum suferă o remodelare. Prin introducerea a patru coloane monolite și dublarea prin pile a coloanelor despărțitoare dintre nave se crează în partea estică a basilicii o compoziție spațială de tip central, inclusă astăzi în structura bisericii romanice. Deasupra navei centrale se desprindea un spațiu de plan pătrat, înconjurat de patru brațe cu adâncimea egală cu lățimea colateralelor dezvoltate pe două niveluri. Cele patru încăperi de plan pătrat din colțurile dintre brațele crucii sunt tratate ca niște turnuri care cedează ca înălțime față de spațiul central. În felul acesta, întocmai ca în cazul construcțiilor din Orient, un spațiu de tip central se compune cu un spațiu basilical. Plastica volumelor, rezultată din remodelarea descrisă, amintește compoziția de volume a bisericii contemporane San Lorenzo. Dezvoltarea arhitecturii monumentelor eclesiastice de tip central în formula duplicibus muris trebuie pusă în legătură cu preluarea experienței constructive și plastice ocazionate de realizarea, începând din secolul al II-lea, în cadrul palatelor imperiale, a unor săli cu destinații diferite, de plan circular, octogonal sau triconc. Adaptarea la cerințele cultului, în jurul anului 400, a așa-numitului „Mausoleu al lui Galerius" din Thessalonike, o rotondă boltită, inițial sală tronului, devenită biserica Hagios Georgios, de tip duplicibus muris, demonstrează dispariția oricărei rezerve a arhitecturii creștine față de arhitectura imperială.
În lumina cunoștințelor de astăzi, cele mai numeroase replici le-a cunoscut tipul de martyrion cruciform, inaugurat de Apostoleionul din Constantinopol. Cronologic, cea mai apropiată replică o constituie martyrionul construit între anii 380 și 387 la Kaoussie, lângă Antiochia, rezultat din anexarea la un spațiu de tip central, boltit, a patru aulae uninavate. Martyrionul Sf. Babila reprezintă o verigă de legătură între prototipul său și tipologia clădirilor în cruce din secolele IV—V. Pe baza unei relatări de epocă rezultă că, în Palestina, au fost ridicate câteva martyria care reeditau tipul Apostoleionului din Constantinopol. Un asemenea monument ar fi fost ridicat către anul 350 deasupra „Fântânii lui Iacob" de lângă Sichen.
La sfârșitul secolului al IV-lea, planul în cruce, inspirat de Apostoleion, era larg răspândit în Italia, păstrându-și autoritatea și în secolul următor. Astfel, replicile Apostoleionului continuă cu biserica Sf. Apostoli din Mcdiolanum, ctitoria episcopului Ambrosius, începută în anul 382, fapt dovedit de o inscripție păstrată din care rezultă că monumentul a fost chiar o copie a celui dintâi. O replică a bisericii Sf. Apostoli din Mcdiolanum pare să fi fost și ctitoria urmașului lui Ambrosius, episcopul Simplicianus (397—400), biserica San Simpliciano. Aceluiași lip îi aparține la Ravenna biserica Santa Croce, dispărută, ctitoria Gallei Placidia (425 și 450), iar la Verona, biserica San Stefano (459). Toate aceste preluări demonstrează că planul în cruce, destinat inițial unor martyria, a fost adaptat unor biserici obișnuite de cult.
Concomitent, pare să fi avut loc un proces de naștere a unui tip cruciform, care provine din intersecția navelor unei basilici cu un transept deplasat din poziția sa inițială, când despărțea navele de presbyterium, de unde a rezultat un plan în formă de cruce latină sau greacă. Sub aspect plastic-spațial, tipul cruciform reunește avantajele oferite de tipul basilical și de cel central, constituind o sinteză a acestora. O asemenea soluție a fost adoptată pentru prima oară la martyrionul Santa Anastasia de la Roma, între anii 366 și 385, unde, evident, forma de cruce provine din tipul basilical cu transept. Născut în perioada de cristalizări tipologice corespunzătoare dinastiei constantiniene, acest tip cruciform va cunoaște o răspândire apreciabilă în Italia, în cursul secolului al V-lea, în arhitectura Imperiului Roman de Apus. Este posibil ca bisericile Apostoleion și Santa Croce din Ravenna, cât și basilica din Salona să fi fost tocmai replici ale acestei variante. Un grup de capele martyria, de mici dimensiuni, edificate în nordul Italiei vor recurge la un plan în formă de cruce cu brațe uninavate acoperite cu bolți cilindrice: capelele San Prosdocimo la Padova, Santa Maria Mater Domini la Vicenza, Episcopală din Ravenna etc.
Importanța economică și strategică a regiunii Dunării de Jos, care a contribuit Ia menținerea ascendentului roman asupra unor zone nord-dunărene după retragerea aureliană, ca o componentă a politicii imperiului în perioada tetrarchici, va spori odată cu mutarea capitalei la Constantinopol, dând limesului dunărean și zonei aferente rol de avanpost și primă linie de apărare. Constantin cel Mare reia politica de cuceriri în nordul Dunării prin anexarea unor părți din Câmpia Munteniei și; t Olteniei. Pentru apărarea zonelor transdanubiene se construiește marele val de pământ cunoscut sub denumirea de „Brazda lui Novac" care unea probabil castrul de la Drobeta cu cel de la Pietroasele sugerând o legătură cu valurile din sudul Moldovei. Un nou pod se construiește peste Dunăre între localitățile Oescus și Sucidava, cea din urmă o fortăreață nouă cu funcție de cap de pod, și se reface de-a lungul limesului transalutan „Drumul lui Traian". Concomitent cu realizarea valurilor sunt refăcute și întărite fortificații vechi și se construiesc altele noi. Ruinele castrului lui Traian de la Drobeta sunt nivelare și se construiește un castru nou care preia conturul și dimensiunile celui precedent. Caracterul dispozitivelor de apărare ale incintei și amplasarea în interior a construcțiilor, dictate de reorganizarea armatei în sensul sporirii importanței cavaleriei, permite să se conchidă că una dintre etapele de reconstrucție a castrului ar fi avut loc acum. Sunt construite sau refăcute cetățile încă nereperate arheologic, Daphne și Tunis, localizate prezumtiv pe malul stâng al Dunării, respectiv, în fața cetății Transmarisca (Tutrakan) și în apropiere de Turnu- Măgurele, precum și o serie de castre de tip quadribugium: Micia, Tibiscum (Jupa), Pojejena de Sus, Gornea, Svinița, Dierna, Ad-Mediam, Puținei, Hinova, Dcsa, Bistreț, Piua Pietrei, Pietroasele.
În provincia Scythia Minor, între Dunăre și Pontul Euxin, paralel cu lucrările de refacere a principalelor artere de circulație atestate de numeroși stâlpi militari, se desfășoară ample acțiuni de întărire a fortărețelor și orașelor – cetate situate pe limesul dunărean începând cu Durostorum (Silistra), până la gurile Dunării: Cimbrianae (Dervent sau Canlia), Sucidava (Izvoarele), Altinum (Olrina), Elaviana (Roșova), Axiopolis, Capidava, Sacidava, Carsium, Ciuș, Beroe (Piatra Frecăței), Troesmis, Arrubium, Dinogetia, Noviodunum, Aegyssus, Talamonium, Salsovia (Mahmudia); în interiorul provinciei: Tropacum 'l'raiani, Ulmetum, Petra (Camena), Libida-Ibida, Argamum; de-a lungul Pontului Euxin: Tomis, Histria și Callatis.
Perimetrele urbane, apărate de ziduri puternice, se îndepărtează tot mai mult de formele ordonate caracteristice urbanismului clasic roman. Tipul de castru rectangular își găsește continuare numai în structura fortăreței de la Capidava; în schimb, incintele de la Dinogetia, Ulmetum, Troesmis (Cetatea de Est), Tropaeum Traiani, Axiopolis, capătă un contur poligonal, adaptat reliefului, incinta de ziduri fiind întărită cu turnuri dispuse ritmic, decroșate către exterior, în formă de „U" în câmp și circulare în colțuri. Dintre principiile urbanismului tradițional roman se mai păstrează concepția organizării fondului construit în jurul unei artere principale rectilinii, având rolul unui deaiinaiuts maximus, arteră ce întâlnește, uneori, în centrul localității, o arteră perpendiculară cu funcție de cardo (Tropaeum Traiani). Ținând seama de prezența acestui tip de oraș în provincia sud-dunăreană Moesia unii autori îl denumesc mocso-roman.
În orașele de pe țărmul Mării Negre (Tomis, Arganum, Histria, Callatis), situate pe un relief relativ plat, începând cu sfârșitul secolului al III-lea se realizează incinte de traseu trapezoidal, cu desfășurări de ziduri rectilinii, întărite cu turnuri dreptunghiulare, decroșate către exterior, reprezentând un compromis între rigoarea soluțiilor tradiționale și condiționările impuse de dezvoltarea spontană a orașelor. Pc primul plan al progresului edilitar urbanistic, exprimat și prin nivelul înalt de dotare tehnică (instalațiile de alimentare cu apă și canalizare) se situează orașele Tropaeum Traiani și Tomis. Distrus de goți (sec. al III-lea), orașul Tropaeum Traiani este refăcut de către Constantin și Licinius, fapt atestat în inscripția din anul 316 de pe frontispiciul porții de intrare. Incinta de contur poligonal, întărită cu numeroase turnuri în formă de „U", era traversată de o via principalis care se întâlnea în „T" cu o via forensis reprezentând cardo și decumanus. La întâlnirea celor două artere, dublate pe ambele părți de porticuri continue, înzestrate cu o infrastructură formată din rețele de apeducte și canalizare, erau concentrate câteva clădiri monumentale ale orașului, o basilica forensis și două basilici creștine, realizate și refăcute în cursul mai multor etape până în secolul al VI-lea.
Vremea lui Constantin și a dinastiei sale constituie, fără îndoială, o etapă fundamentală în ceea ce privește adoptarea și difuzarea edificiului de cult creștin. Cercetările arheologice întreprinse, până în prezent, în 14 așezări din Dobrogea, au condus la degajarea a 30 de basilici, edificate în secolele IV—-VI. Predilecția care se manifestă la Dunărea de Jos față de tipul basilical cu trei nave s-ar putea datora influenței exercitate de structura edificiilor pretoriene de tip basilical, utilizate în cadrul castrelor din această zonă, unele dintre aceste edificii ajungând să îndeplinească și funcția lor inițială și cea de cult. Printre cele mai vechi basilici din Dobrogea, considerate drept ctitorii ale lui Constantin, figurează „Basilica de Marmură", din Tropaeum Traiani refăcută în secolele următoare de câteva ori, pentru a căpăta, în final, o factură egeco-constantino- politană cârc a stat la baza reconstrucției din vremea lui Iustinian. La Niculițel, o basilica de plan trinavat, cu narthex deschis și absidă semicirculară (36×14 m), construită la sfârșitul secolului al IV-lea, includea sub altar o cryptă-martyrion de plan trapezoidal,acoperită cu o cupolă de cărămidă, cârc reprezintă cea mai veche manifestare a acestui program pe teritoriul României. Crypta, realizată dintru început sau inclusă în cursul refacerilor târzii, va fi prezentă în trei dintre basilicile de la Tropaeum Traiani, într-o basilică de la Histria și trei de la Tomis. Aici, probabil, „Basilica Marc" cu cryptă-martyrion, împreună cu „Basilica Mică", formau un episcopium.
Legăturile strânse cu zonele orientale ale imperiului, de altfel factor activ în răspândirea creștinismului în regiunile dunărene, sunt confirmate de prezența unor basilici de tip sirian la Troesmis și Callatis. Orientarea altarului spre sud, structura tripartită a prcsbyteriului, plasarea laterală a alriului, ca și zidăria în opus quadratnm, au permis identificarea acestei filiații. Databile în a doua jumătate a secolului al IV-lea, basilicile de tip sirian, ca și majoritatea edificiilor de cult din Scythia Afinor, au fost obiectul unor refaceri în cursul secolelor V—VI.
În spațiul carpato-danubian, numeroase obiecte paleocreștine, databile în secolele III—IV, atestă creștinismul dacic timpuriu, uneori chiar preaurelian: stela funerară cu monogram și altarul funerar cu inscripții de la Napoca, donarium de la Bicrtan, gemă de onix de la l'otaissa, gema zisă „de la Budapesta" și multe alte obiecte de același caracter. Cel mai vechi lăcaș de cult creștin, cunoscut în fosta provincie Dacia, pare să fi fost o basilică databilă în secolul al IV-lea, ridicată pe ruinele praetoriului din castrul roman de la Slăveni-Olt. Unii cercetători îi atribuie o vechime chiar mai mare, datând-o în a doua jumătate a secolului al III-lea, cât și o dublă funcționalitate, de basilică creștină și de sediu al comandamentului. Fără a se putea afirma cu certitudine există indicii privitoare la prezența unor construcții paleocreștine în câteva așezări din fosta Dacia Superior. În substrucțiile catedralei romano-catolice de la Albă Iulia, ale bisericii fortificate din Prejmer și ale bisericii de la Densuș sunt urme ale unor posibile lăcașuri de cult creștin, după cum, la Morisena (Cenad), resturi de zidărie executate din cărămidă arsă romană și piatră cioplită par să indice prezența unei basilici (sec. IV—VI) și, poate, chiar a unui sediu episcopal. Situația creată la Dunărea de Jos în vremea lui Constantin cel Mare, care se va menține cu unele oscilații până în secolul al VII-lea, va perpetua legăturile stabilite pe multiple planuri între imperiu și romanitatea carpato- dunăreană.
Dacă basilicile plurinavate ale vremii lui Constantin, produc, în arhitectura eclesiastică a Imperiului Roman de Răsărit, puțini urmași, arhitectura de tip central, în varianta duplicibus nuirls, se întâlnește frecvent în Asia Mică, Siria, Iordania și Grecia continentală. Totuși, tipul cel mai răspândit în zona coastelor egeene și chiar de-a lungul întregului litoral al bazinului oriental al Mediteranei, cât și în vechile, orașe elenizate din Orientul Apropiat este cel basilical în forma simplă cu trei nave și, în funcție de regiune, eu sau fără galerii, transept și absidă exprimată în exterior. În zonele continentale sunt insă prevalente tradițiile locale pe baza cărora este interpretat tipul basilical clasic. Ca urmare, în Siria, apar basilici precedate de structuri de tip bit-hilani, în Asia Alică, basilici și biserici cruciforme boltite cilindric, iar în Egipt, basilici cu terminație trilobată sau treflată. Ponderea pe câte o capătă structurile de tip central ca și utilizarea bolților anunță cristalizarea arhitecturii bizantine și permit considerarea arhitecturii secolului al V-lea din Imperiul Roman de Răsărit ea o arhitectură pre bizantină.
În arhitectura Imperiilor de Răsărit și de Apus sărăcia vestigiilor programelor civile și de apărare, cât și o relativă stagnare a dezvoltării acestora face ca reconstituirea evoluției să fie posibilă, întocmai ca și în arhitectura Imperiului Roman din vremea dinastiei constantiniene, în baza programelor eclesiastice. Dacă epoca lui Constantin s-a caracterizat prin căutarea de tipologii convenabile noului cult, secolul al V-lea reprezintă o fază de selecție și de cristalizare, pentru a deveni sursa unei noi diferențieri tipologice. Astfel sunt părăsite catedralele duble, lipsite de abside, cât și basilicile cu transept continuu, cum sunt cele dedicate apostolilor Petru și Pavel la Roma, rareori regăsite în arhitectura secolului al V-lea. În schimb, împărțirea imperiului, stabilizarea ritualului cu deosebirile sale locale și regionale conduc, în cursul secolului al V-lea, la o diferențiere tipologică care conturează patru regiuni stilistice. Două dintre aceste regiuni stilistice corespund Imperiului de Răsărit. Una dintre ele cuprinde zonele de litoral ale bazinului oriental al Mării Mediterane care cunoscuseră civilizația elenistică, cealaltă cuprinde zonele interioare, continentale, ale Orientului Apropiat, caracterizate printr-o arhitectură predominant rurală, care a rezistat influenței elenistice. Celelalte două regiuni stilistice corespund provinciilor Imperiului de Apus. Una dintre ele cuprinde Italia, Dalmația, Franța și sudul Germaniei, având drept centre conducătoare Roma și Mediolanum; cea de a doua, cuprinde Africa de Nord, Sicilia și sudul Italici, Insulele Baleare și sudul Spaniei. Deși diferențiate sub raportul manifestărilor lor concrete, arhitecturile tuturor celor patru regiuni stilistice au la bază principii tipologice comune și suferă variate influențe reciproce. În arhitectura secolului al V-lea dispare orice exclusivitate tipologică legată de o anumită funcțiune: tipul basilical se folosește atât pentru biserici de cult cât și pentru martyria, tipul central se folosește pentru martyria capele palatine, biserici de cult parohiale și catedrale.
Moștenirea elenistică a bazinului oriental al Mediteranei , cu precădere a litoralului egeean, a stimulat conturarea unei arhitecturi de cult cu un caracter distinct, unitar, dar totuși variat ca manifestări individuale. Constantinopolul, ca vechi polis elen, legat de arhitectura litoralului egeean al Asiei Mici, a preluat din această zonă sistemul de zidărie de piatră brută înecată în mortar cu parament de cărămidă în alternanță cu piatră, o decorație sculptată, ale cărei caracteristici se recunosc în vestigiile catedralei Sf. Sofia refăcute sub Theodosius al 11-lea (415) și ale basilicii Sf. loan Studios din Constantinopol (453) și, cu siguranță, o scamă de prototipuri funcționale. T.a rândul său, Constantinopolul, în calitate de capitală, a oferit, el însuși, prototipuri lumii egeene. Astfel, basilica constantiniană a Sf. Sofia sau, poale, Basilica Nativității din Bethlehem au constituit sursa apariției basilicii Epiphanios din Salamis, în insula Cipru, din care s-a putut reconstitui numai planul, cu nava sa centrală.Martyrionul Apostolcion și-a găsit la rândul său, după anul 400, replică în edificiul ridicai la Ephcsus deasupra mormântului apostolului loan. Spațiul unei încăperi centrale, ale cărei ziduri groase permit a se trage concluzia că fusese acoperită cu o cupolă sau cu o boltă cu pânze, se dezvoltă către cele patru puncte cardinale prin brațe basilicale diferite ca lungime și număr de nave, de unde rezultă forma unei cruci latine.
Dacă martyria cruciforme, Sf. Babila din Antiochia și Sf. loan din Ephesus, ridicate după prototip constantinopolitan, reprezentând o linie filiativă continuă și directă, constituie excepții, tipul utilizat curent pe coasta egeeană a Asiei Mici este cel basilical cu trei nave. Cea mai veche manifestare cunoscută a acestui tip, o constituie catedrala Sf. Maria din Ephesus, construită către anul '100, monument net distinct, prin proporții și conformație în plan, față de tipul basilical ce va fi utilizat în secolul al V-lea, atât în zona egeeană cât și la Constantinopol.
Datorită distrugerilor și reconstrucțiilor ulterioare, arhitectura eclesiastică din secolul al V-lea din Constantinopol, săracă atât sub aspectul vestigiilor cât și al informațiilor documentare, este reprezentată numai de propyleul refăcut al Sf. Sofia (410), basilica Sf. loan construită de senatorul Studios (453) și câteva replici ale acesteia. Monumentul care anunță cristalizarea însușirilor tipice ale basilicilor egeene, incluzând însă și unice caracteristici constantinopolitane, este basilica Sf. loan Studios: prezența a trei nave acoperite cu o șarpantă aparentă, manifestând o frapantă contracție în sensul lungimii, comparativ cu dezvoltarea longitudinală marcată a basilicilor occidentale, și legarea colateralelor prin intermediul unui esonarthex tripartit formând, în jurul navei centrale, un ambulacru pe trei părți repetat la nivelul galeriilor. Basilicile Sf. Maria din cartierul Chalkopratiae din Constantinopol, Sf. Maria din Calcedon (Kadikoy), construită în anul 450, și Sf. Maria din Blachernai, construită în timpul împăratului lustinus I (518—527), constituie replici ale basilicii Sf. loan Studios.
Desprinzându-se de o scamă de trăsături individuale ale basilicii Sf. loan Studios, dar păstrând în esență aceeași funcționali laic, basilica Acheiropocitos din Thessalonike 470), ilustrează în cea mai înaltă măsură tipul egeean, reflectând modalitățile de desfășurare a cultului în capitala răsăriteană și zona egeeană. Ritualul se prelungea din altar spre nava centrală, inaccesibilă comunității, căreia îi erau rezervate navele laterale și galeriile, despărțite prin balustrade și perdele de nava centrală, ceea ce nu permitea decât o vedere fragmentară asupra slujbei.
Numeroase basilici de pc coasta vestică a Asiei Mici și din insule, modeste ca dimensiuni, adoptă acest lip cu narthex tripartit, trei nave, absidă semicirculară în interior și poligonală în exterior ca la Sf. loan Studios sau semicirculară în interior și în exterior ca la Acheiropocitos, galeriile de deasupra colateralelor fiind rar întâlnite. Resturile basilicii din Mastichari (sec. al V-lea) de pe insula Kos ilustrează cea dea doua variantă. Baptysteriile, care însoțeau aceste basilici, erau obișnuit de plan pătrat, transformat, adesea, prin intermediul unor nișe dc colț în octogon, înconjurat cîtcodată de un dcambulaiorium.
Având o seamă de trăsături comune cu arhitectură basilicilor de pc litoralul vestic, arhitectura basilicilor de pe coasta sudică a Asiei Mici se diferențiază de precedenta prin materialul folosit (blocuri mari de piatră), prin cuprinderea absidei, flancate de încăperi auxiliare, într-un contur rectangular, ambele caracteristici datorate influenței arhitecturii din Syria, și prin utilizarea transeptului. Abside înscrise într-un contur rectangular sau prinse între două încăperi anexe se vor regăsi în arhitectura basilicilor din insulele Creta și Lesbos, din [Palestina și Italia (Gradus și Ravenna).
Spre deosebire de transeptul bisericii San Pietro de la Roma și replicile sale în arhitectura orașului Mcdiolanum, transeptul monumentelor egeene s-ar datora transformării planului cruciform al Apostoleionului în plan basilical prin alungirea brațului vestic și înlocuirea celui estic printr-o absidă, ceea ce a condus la conturarea unor basilici cu transept, cu planuri în formă de cruce latină. Prezența unui asemenea transept poate fi pusă în legătură cu ritualul mai complicat al unor centre legate de curtea imperială cum ar fi Abu-Mina în Egipt (basilica Sf. Menas) sau Thessalonike (basilica Sf. Dimitrie). Necunoscut basilicilor de pe litoralul vestic al Asiei Mici, dar prezent în arhitectura Greciei continentale, transeptul se regăsește în arhitectura litoralului sudic al Asiei Mici, chiar în componența unor construcții relativ modeste, sub formă de transept tripartit, continuu sau redus.
Rezistența vechilor culte și îndeosebi a/școlilor filosofice grecești a făcut ca răspândirea creștinismului în Grecia continentală și în Balcani să fie un proces lent. Până la mijlocul secolului al V-lea, când această zonă a fost subordonată episcopiei din Mediolanum, la Athena, de pildă, nu fusese construită nici o biserică. Arhitectura eclesiastică dezvoltată din acest moment în Grecia continentală trădează o dublă înrâurire: pe de o parte a Constantinopolului și a zonei egeene, resimțită îndeosebi în regiunile estice, pe de altă parte a orașului Mediolanum, resimțită îndeosebi în regiunile vestice. Prestigioasele prototipuri basilicale ale vremii lui Constantin își găsesc răsunet în arhitectura basilicii cu cinci nave din Epidauros, databile în jurul anului 400, și a basilicii Hagios Dimitrios din Thessalonikc, construite spre sfârșitul! Secolului. În intervalul dintre anii 400 și 450, la o dată necunoscută, se construiește lingă Athena, pe râul Ilissos, o basilică cu transept redus, dublat pe două laturi de colaterale, semnificativă mai ales prin dispoziția celor patru pile de zidărie aflate la intersecția navei centrale cu transeptul, a căror prezență poate fi explicată prin existența unei cupole, executate probabil din lemn, ținând seama de relativa fragilitate a reazemelor menționate. Această dispoziție constituie germenele apariției basilicii cu cupolă de mai târziu cât.și a procesului de centralizare a spațiului basilical.
Dar tipul ccl mai răspândit de basilică în Grecia și Balcani rămâne în această perioadă, cel compus din trei nave despărțite de coloane legate prin arce, precedate de un narthex flancat de încăperi auxiliare, una dintre ele fiind un diaconicon destinat depunerii ofrandelor. Acest tip este reprezentat de basilicile de la Nea Anchialos (Thebai) în Thessalia, Nikopolis în Epir și Philippae în Thracia, databile prin caracteristicile lor stilistice între anii 470 și 530. Basilica de la Nea Anchialos derivă din arhitectura egeeană tipică a basilicilor Sf. loan Studios din Constantinopol și Achciropocitos din Thessalonikc, devenind, la rândul ei, sursă de inspirație pentru arhitectură eclesiastică din sudul Iugoslaviei și din Bulgaria. În schimb, basilicile B și A din Nikopolis, construite, respectiv, în anul 500 și în al doilea sfert al secolului al Vl-lea, edificii cu trei nave și transept tripartit, reflectă prin structura lor de cărămidă procedeele constructive din Mediolanum și Ravenna. Tipul basilical de excepție, reluat la finele secolului al V-lea în arhitectura basilicii Hagios Dimitrios din Thessalonike, este amendat în sensul că aici intervine un transept decroșat, înconjurat de colaterale, care formează un deambulatorium în jurul altarului.
La sfârșitul secolului al V-lea și începutul celui următor, transeptul va fi adoptat de numeroase basilici din Grecia de Nord și Est și din Balcani. Una dintre basilicile din Thassos reia modalitatea în care colateralul extrem al basilicii Hagios Dimitrios înconjoară transeptul și altarul. Basilicile din Phillippae și Tropaeum Traiani (Tropaion) recurg la formula redusă a transeptului întâlnită la începutul secolului la basilica de pc râul Ilissos. În aceeași perioadă, pc coastele de vest ale Greciei, se întâlnește transeptul tripartit de tipul celui atestat la Mcdiolanum în jurul anului 400. Un transept tripartit, dezvoltat lateral prin câte o încăpere, este prezent în compoziția basilicii Hagios Leonidas din Lechaion, portul orașului Korinthos, construite între anii 450 și 460.
Tipul spațial central, în varianta să cvadrilobată, în formula duplicibus muris, ilustrat de biserica San Lorenzo din Mcdiolanum (c. 370) este reluat de arhitectura bisericii Panagia din Athena. Realizată la începutul secolului al V-lea, Panagia ar fi fost, după unele interpretări, cârc tind să situeze biserica San Lorenzo din Mediolanum în secolul al V-lea, prototipul acesteia.
Cea de a doua zonă stilistică din cadrul provinciilor orientale ale imperiului este reprezentată de regiunile continentale ale Orientului Apropiat și ale Egiptului, suprapuse, în limitele întinderii Imperiului Roman, peste teritoriile în care s-a dezvoltat civilizația Orientului Antic. Arhitectura creștină egeeană, ca însăși impregnată cu tradiții romano – elenistice, și-a exercitat influența, în primul rând, asupra vechilor orașe de pe coasta Mediteranei, dar și asupra orașelor din regiunile continentale situate de-a lungul drumurilor caravanelor. În aceste regiuni, impulsurile primite de pe litoral au fost reelaborate, în sensul unei tehnici de construcție din blocuri mari de piatră, cu un sâmbure îngust de cărămidă spartă (moloz), cât și în sensul adoptării unui ornament de factură locală. Tradițiile autohtone sunt reprezentate, în primul rând, de arhitectura zonelor rurale din interior. Paralel cu soluționarea problemelor cerute de locuire, meșterii locali au fost au torn bisericilor și mănăstirilor, existența acestora din urmă fiind stimulată de monahismul monofizit, adversar al romanizării și al orientării dogmatice a autorităților din capitală. Procedeul de construcție folosit și-a pus amprenta asupra caracterului arhitecturii cârc dă impresia de masivitate: raportul dintre plin și eschideri este în favoarea plinului, elementele de susținere sunt greoaie, proporțiile sunt joase, perceperea spațială a interioarelor este dominată de cantitatea de material. Probabil, tendința de a atenua acest caracter de masivitate a condus la procedeul plastic de a delimita volumele și deschiderile prin profile puternic reliefate: socluri, brâie, cornișe, ancadramente. Modenatura folosită este cea a ordinelor clasice interpretate într-un spirit autohton de către meșterii locali, al căror conservatorism păstrează acest vocabular neschimbat din secolul al II-lea, perioada cuceririi romane, până în secolul al Vl-lea, fără a se recurge la piese recuperate din construcții mai vechi sau la importul de piese gata fasonate. Pentru acoperirea spațiilor, în regiunile bogate în material lemnos, se utilizează șarpanta, acoperirea cu dale de piatră, bolia sau cupola fiind o soluție de necesitate. Bisericile din aceste zone de interior aparținând unor tipuri uninavate, cruciforme sau octogonale, recurg în consecință la aceste modalități de acoperire. În timp ce în zonele continentale s-au păstrat numeroase clădiri în stare de integritate, arhitectură din orașele de pe coastă este cunoscută numai sub forma de resturi arheologice.
Arhitectura orașelor Syriei romanizate, a celor de pe coastă sau din interiorul țării, de pe drumul caravanelor, cu o dezvoltare de factură elenistico-romane, a rămas receptivă față de tradițiile arhitecturii de pe litoralul egeean, impregnate cu tradiții elenistice, datorită și componenței etnice a păturii conducătoare, formate din greci romanizați. Ca urmare, arhitectura basilicilor adoptă planul răspândit pe litoralul egeean cu nave largi, precedate de atrium și narthex, încheiate cu abside exprimate în exterior. Câteodată, deasupra colateralelor intervin galerii, soluție născută în ambianța curții constantinopolitane, prezentă, în zonă, în arhitectura Basilicii Sf. Mormânt.
Este utilizat, de asemenea, tipul central de plan cvadrilobat sau octogonal În formula duplicibus muris răspândit pe coastele egeene, dar necunoscut arhitecturii siriene locale, ilustrat, în primul rând, de un martyrion edificat la sfârșitul secolului al V-lea într-o suburbie a Antiochiei, Seleucia-Picria (Samandag). Apropiat ca plan și structură de biserica San Lorenzo din Mcdiolanum (c. 370), de Panagia din Athena (înc. Sec. al V-lea) ca și de alte monumente de tip central, el reprezintă rezultatul asimilării unor modele din ambianța curților imperiale, oferite de sălile de audiență, unde monarhii erau obiectul unui cult similar celui destinat divinității. Tipul de monument cu nucleul de forma unui cvadrilob sau octogon, înscris într-un contur asemenea sau diferit, se întâlnește și în alte centre urbane: în chip de resturi arheologice la Apamaea (Aphamia) și la Sergiopolis (Rușăfă), încorporat într-o moschee la Beroca (Halcb), într-un stadiu de relativă conservare la catedrala din Bostra-Bosrac (512) și biserica Sf. Gheorghc din Ksra' (510—515).
În cursul secolului al V-lea pătrunde în această zonă tipul de basilică clasică. Basilica de la Tafirtin, cea mai veche cunoscută, datează din anul 372 înregistrând în deceniile următoare replici la Ksedjbeh- Ksedjek (414) și Dâr Qița (418), opere ale arhitectului Markianos Kyris, și la Karab Shems. I.a Umm es- Surab se află o mănăstire a cărei basilică (489) este, în mod excepțional, înzestrată cu galerii. Simplitatea planului, masivitatea construcției, interpretarea provincială a ordinului, la care se adaugă trăsături strict locale, cum sunt absida semicirculară în interior prinsă în exterior între două camere rectangulare (poate o reminiscență a compoziției tripartite a vechilor temple siriene), o exedră care ocupă o parte din nava principală, uși pe latura de sud necesare despărțirii fluxului femeilor de cel al bărbaților sunt caracteristicile acestui grup de edificii basilicale. Numeroasele edificii datate permit o reconstituire a evoluției după anul 430: decorația exterioară dispare, în schimb este atenuată rigiditatea interioarelor, se precizează funcția încăperilor care flanchează absida (către nord o capelă martyrion, către sud un diaconicon legat direct de absidă, îndeplinind și funcția de protlicsis), adesea una din încăperi fiind supraînălțată de un turn.
Baptysteriile, libere sau legare lateral cu unul din colaterale, de obicei de plan pătrat cu absidă, erau acoperite cu șarpantă. Baptystcriul de la Qal'at Sim'ăn, care reia planul cunoscut al unui nucleu al plan octogonal Dezvoltat prin patru nișe închis într-un pătrat, constituie o excepție.
Continuând ca tipologic marile edificii comemorative cruciforme, Apostolcionul din Constantinopol (sec. al IV-lea), Sf. Babila din Antiochia-Kaoussie (381), Sf. loan din Kphcsus (470) și, poate, martyrionul, mai modest, Sf. Grigore din Nissa (380), se construiește în jurul anului 470, în Siria de Nord, complexul mănăstirii Qal'at Sim'ăn. Martyrionul propriu-zis este compus dintr-un spațiu de plan octogonal rămas, se parc, hipetral, având în mijloc stâlpul Sf. loan Stylilul, din care se desprind, către cele patru puncte cardinale, patru basilici trinavate. În baza unor caracteristici stilistice este datat între anii 480 și 520 un grup al basilici răspândite pe întregul teritoriu al Siriei: la Tourmănin, Quirqbizc, Kcrratîn, cl-Andcrin, Ruweha și Scrgiopolis (Sf. Scrgius). Dimensiunile maxime ale acestui grup al monumente variază între 35 și 50 m, cedând sub acest aspect bisericilor parohiale sau al cimitir din capitală. Realizate într-un interval al timp scurt, ele par a fi rezultatul activității unui singur atelier. Accesele se fac, conform obiceiului autohton, pe laturile de vest și de sud, cele dintâi fiind prinse între încăperi rectangulare care se dezvoltă, câteodată (la Tourmănin), pe două niveluri, căpătând aspectul unor turnuri joase. Prezența acestor turnuri gemene, cu scop predominant plastic, fără o funcționalitate precisă, este pusă uneori pc seama tradiției locale a compoziției de tip bit-hilani, alteori pe seama arhitecturii palatine constantinopolitane, interpretându-le ca simboluri ale puterii. În condițiile unor dimensiuni relativ reduse, interioarele capătă monumentalitate datorită arcelor largi cârc, legând pilele dintre nave, susțin zidurile navei centrale și pilaștrilor angajați pe întreaga ci înălțime. Generând traveei și tronsoane spațiale, acești pilaștri contribuie la unitatea și comensurabilitatea interioarelor. Dacă edificiile de cult, care preced grupul descris, își rezolvau problemele modenaturii cu ajutorul vocabularului ordinelor interpretate într-o formă brută, naivă, provincială, tratarea ordinului în cadrul acestor edificii se apropie de vocabularul clasic utilizat la Constantinopol.
Zonele rurale ale Siriei de astăzi păstrează numeroase ruine cârc oglindesc întreaga varietate a programelor de arhitectură, prezentând un caracter foarte diferit față de arhitectura orașelor elenizate. Arhitectura cca mai pregnant autohtonă se găsește în Siria de Sud, în regiunea numită Hawrăn. În marc măsură compoziția clădirilor este determinată de sistemele de construcție utilizate: spațiile devin alungite, fiind divizate transversal prin arce și acoperite cu lespezi rezemate pc acestea din urmă. Bisericile sunt uninavate, foarte puțin diferite de clădirile laice, de locuințe, din care par a fi derivate, proces de altfel semnalat și în alte părți ale imperiului. Formele absidale își manifestă prezența târziu, după anul '100. Arhitectura „locurilor sfinte" a avut repercursiuni asupra edificiilor de cult ale secolului al V-lea din Palestina și Iordania. Monumentul care le continuă în cea mai mare măsură este biserica Thcotokos de pe muntele Garizim (484) inspirată, poate, de Octogonul de la Bethlehem, interpretat în spiritul unei structuri de tip duplicibus murii. Prezența arhitecturii eclesiastice de factură egeeană în această regiune se datorează intervenției materiale a 397 curții imperiale. Pentru realizarea bisericii cruciforme de la Gaza (401), derivate din soluția Apostoleionului și a martyrionului Sf. loan din Ephesus, împărăteasa Eudoxia trimite din capitală proiecte de execuție și 32 coloane de marmură verde. Tipul va fi reluat de biserica Profeților, Apostolilor și Martirilor din Gerasa (465). Patru brațe trinavate egale, dezvoltate dintr-un spațiu central sunt înscrise într-un pătrat de unde rezultă patru încăperi în colțuri, monumentul constituind unul dintre precursorii tipului în cruce greacă înscrisă. Diametrul sporit al celor patru coloane care marcau intersecția navelor permite să se creadă că spațiul central fusese acoperit cu o cupolă.
Formula egeeană a basilicii având ca prototip constantinopolitan biserica Sf. loan Studios, este reluată de basilica Sf. Ștefan de la Ierusalim (437—460) și basilicile din Evron (415—492), Umm cs-Surab (489), Sf. Thcodor din Gerasa (494—496) iar formula cu transept redus își găsește replică în basilica de la et-Tabgha, de lângă lacul Tiberiadei.
În timp ce influențele egeene se limitează, în Palestina și Iordania, la centre de pelerinaj și comerț, arhitectura religioasă comună, strâns legată de tradițiile arhitecturii siriene, este reprezentată de biserici uninavate cu acoperișuri susținute de diafragme, de tipul celor din Hawrăn, atestate de resturile unei biserici descoperite dedesubtul basilicii transept de la et-Tabgha și, îndeosebi, de basilici de mici dimensiuni ilustrate de ruină de la Sbei'ta- Negcv. Basilicile au structuri de zidărie masive, nave despărțite prin arce rezemate pc coloane joase, absida flancată de două încăperi înscrise într-un contur rectangular, ferestre de mici dimensiuni și o decorație derivată din arhitectura centrelor urbane elenizate. După anul 500 apar soluții în care absida principală este flancată de două absidiole.
Paralel cu edificarea de monumente datorate unor influențe egeco-constantinopolitane și a celor datorate tradițiilor locale arc loc un fenomen de fuziune între elementele ce aparțin celor două surse. Astfel, pe de o parte, se întâlnește varianta în care navele păstrează caracterul basilicilor din Hawrăn, iar partea absidală capătă o formulare egeeană, ilustrată de basilica din Emmaus (Nikopolis, Anwas) și de basilica de pe muntele Nebo, de la Ras-as- Siagha. Pe de altă parte, se întâlnește varianta în care unei nave de tip egeean i se alipește un presbyterium de factură siriană ilustrată de basilicile din Gerasa.
În mod similar cu arhitectură regiunilor înfățișate, vestigii ale arhitecturii monumentale din centrele urbane de pe platourile înalte ale Asiei Mici evidențiază legătura acestora cu arhitectură litoralului egeean, în timp ce în zonele rurale, deși atinse de influența tipologiilor egeco- constantinopolitane, arhitectura beneficiază de un caracter autohton mai pronunțat, fiind apropiată de factură edificiului de cult din mediul rural de pc podișul sirian. Înrâurirea arhitecturii litoralului egeean și-a spus cuvântul cu prilejul edificării în preajma orașului Hierapolis (Pam- mukalc), probabil la începutul secolului al V-lea, a marlyrionului apostolului Filip compus din două structuri concentrice octogonale, cea centrală acoperită cu șarpantă, circumscrise, la rândul lor, de două structuri concentrice de plan pătrat. Alte două monumente păstrate la Hierapolis, o sală de temă amenajată pentru cult prin introducerea de pilaștri și a unor bolți cu pânze (c. 410) și o altă sală de mari dimensiuni cu o nișă la unul din capele (528) denotă tradiții locale.
În ceea ce privește arhitectura religioasă din mediul rural, în provinciile Likaonia și Cappadocia vestică se manifestă predilecția pentru biserici de tip sală și basilici boltite, iar în Cappadocia Centrală și de Est pentru biserici cruciforme. Un număr considerabil de biserici s-au păstrat în localitățile Caesarea (Kaiseri) în Cappadocia și Binbirkilisse (Binbir-kilisc) în Likaonia. La Binbirkilisse, ceea ce însemnează „1001 de biserici", dintre cele 40 de monumente păstrate, 20 sunt basilici, variind ca dimensiuni între 15 și 38 m, datate prin analogic în secolele VI—VII. Arhitectura basilicală vădește trăsături egeene, în felul în care acestea s-au manifestat la sfârșitul secolului al V-lea, ajunse în aceste locuri probabil la începutul secolului al VI-lea, fiind reprezentate de narthexuri decroșate, flancate de turnuri gemene, galerii deasupra colateralelor și vocabularul specific al ordinelor. Pc asemenea structuri basilicale de factură egeeană s-au grefat caracteristici locale cum sunt boltirea tuturor navelor, despărțirea acestora prin pilc întărite cu coloane angajate dispuse lateral, luminarea directă, dar modestă, a navei centrale supraînălțate (basilica de tip hală de la Eski-Andaval din sud-vestul Cappadociei fiind o excepție), absidele, în plan, și arcele, în elevație, în formă de potcoavă.
Tipul cruciform, derivat din mausoleele romane, prezent în jurul anului 400 în arhitectura monumentelor comemorative din Constantinopol și Italia de Nord, este preluat ție arhitectura eclesiastică din Cappadocia, probabil, ccl mai devreme în cursul secolului al VI-lea. Ilustrat de bisericile Panagia din Tomarza și din Pesek (Biisliik Fesek), lipul cruciform, atingând dimensiuni maxime între 10 și 20 m rezulta din alipirea la un spațiu central de plan pătrat, boltit cu o cupolă supraînălțată de un turn prismatic, a unei abside către est și a unor brațe uninavate, bolțile cilindric, către celelalte puncte cardinale.
Cristalizarea acestor tipuri ale arhitecturii din Asia Mică reprezintă un proces care, declanșat la începutul secolului al VI-lea, se va desăvârși în cursul următoarelor două secole. Contemporane, așadar, și aparținând de fapt arhitecturii Imperiului Romano-Bizantin, aceste monumente vor constitui o notă aparte în raport cu noile modele elaborate în arhitectura vremii lui Iustinian și a curentului pc care acestea îl vor genera. În regiunea platourilor înalte ale Asiei Mici sunt cunoscute și alte tipuri de edificii eclesiastice: la Binbinkilisse, în formă de cruce, ale cărei brațe se desfac dintr-un spațiu de plan octogonal; la. Suasa, în formă de octogon acoperit cu o cupolă, înconjura de un deambulatoriu la Kiiciik Biiyiingii, de tip sală, de influență siriană, cu încăperi laterale, în fața absidei în formă de potcoavă, asemenea aripilor unui transept.
Arhitectura eclesiastică a Egiptului, dar și cea din provinciile vecine, Apollonia și Cirenaica, suferă aceleași influențe egeco-constantinopolitane dar, în același timp, pune în evidență pronunțate trăsături locale. Influențele egeco-constantinopolitane au fost vehiculate chiar prin intermediul „biroului imperial al lucrărilor" din capitală care a realizat biserica mănăstirii Sf. Mena, construită în deșertul Maryut la Abu-Mina, lucrare susținută de împărații Arcadius (395—408) și Theodosius al' 11-lea (408—450), terminată, probabil, în anul 412. Starea monumentului, de avansată ruină, permite totuși să se deducă caracteristicile sale constructive și de compoziție: o basilică trinavată de mari dimensiuni, cu transept tripartit interpus între nave și absidă, rezolvare care pare să-și aibă sursa în formula cruciformă a Apostoleionului.
Basilica-catedrală din Hermopolis (el-Asmuneyn), construită aproximativ între anii 430 și 440, include în compoziția sa spațială o formă treflată rezultată din asocierea absidei altarului cu terminațiile absidale ale transeptului. Biserica Mănăstirii Albe (Deyr cl-Abyad), de lângă Sohăg, în Egiptul de Sud, construită în jurul anului 440, prezintă un trunchi basilical cu trei nave, cu colonada interioară desfășurată pe trei laturi, legat cu un presbyterium alcătuit dintr-un spațiu central de plan pătrat, dezvoltat cu trei abside, care îi dau un aspect treflat. Biserica Mănăstirii Roșii (Deyr el-Ahmar) reia planul bisericii de la Deyr cl-Abyad, dar modenatura să conduce către o datare în secolul al VI-lea, ornamentul local copt devenind predominant. Originile acestor tipuri de plan rezidă în arhitectura funerară pagina și creștină din secolele III-IV (celhie tricliorae) preluate de compoziția unor capele (cel mai vechi exemplu cunoscut găsindu-se la Nola lângă Neapolis, în preajma mormântului Sf. Felix) pentru a se regăsi apoi în Italia nordică și sudică, în Provence, în Tunisia și Algeria, de unde, poate, a pătruns și în Egipt.
În primele decenii de după împărțirea definitivă a Imperiului Roman (395) arc loc desăvârșirea structurii urbane a Constantinopolului. Momentul esențial al acestui proces este reprezentat de activitatea constructivă desfășurată în cursul domniei lui Tlicodosius al 11-lea și, îndeosebi, de edificarea unui nou zid de apărare construit la 1,5 km spre vest față de zidul vremii lui Constantin care a fost demolat. Puternicul complex de fortificații a delimitat în mod definitiv perimetrul Constatinopolului determinând, în etapele următoare a existenței orașului, o dezvoltare intensivă pe baza remodelării continue a fondului său construit în cadrul incintei sale de ziduri. Străpuns de numeroase porți, întărite prin dispozitive speciale de apărare, zidul permitea accesul către strada principală Mese prin Porta Aurea tratată monumental datorită și înglobării unui arc de triumf ridicai în cinstea lui Theodosius I. Tehnica înaltă de execuție, rod al unei îndelungate experiențe a arhitecturii române în domeniul construcțiilor militare, este evidențiată de realizarea acestor fortificații în decursul unui singur an (413) și apoi de refacerea lor în urma unui cutremur din anul 447, în câteva luni, fapt confirmat de o inscripție găsită pe Poarta Xylokerkos, numită astfel după un hipodrom de lemn aflat în vecinătate: „împăratul Theodosius și prefectul Orientului Constantinus au construit aceste ziduri în 60 de zile". Aspectul acestor fortificații, care au rezistat tuturor atacurilor până Ia căderea orașului sub turci (1453), rămâne impresionant până în zilele noastre.
Marele Palat al vremii lui Constantin este dezvoltat în cursul existenței Imperiului Roman de Răsărit începând cu domnia lui Theodosius al II-lea. Situat în zona centrului inițial al orașului, palatul va căpăta prin intervenții succesive un caracter pavilionar, corpurile sale desfășurându-se spre estul și sudul peninsulei, către mare. Resturile relativ sărace păstrate în preajma hipodromului, în preajmamoscheei sultanului Ahmed, și de-a lungul țărmului Mării Marmara furnizează totuși un șir de informații care să permită descifrarea unor caracteristici ale acestui mare ansamblu.
Predilecția pentru spațiul de tip central, pentru soluționarea simetrică a unor componente autonome în cadrul ansamblului sunt confirmate de resturile corpului palatului dispus simetric cu axa hipodromului îmbrăcând hemiciclul acestuia. Aceleași resturi permit descifrarea soluțiilor spațiale variate de tip central, pe bază de planuri octogonale și circulare care dezvoltă în continuare c. experiențele furnizate de către Casa de Aur a lui Nero și Villa lui Hadrianus de la Tibur. Totodată, prezența acestor spații în arhitectura civilă aulică precizează sursele de inspirație ale arhitecturii de cult care, în etapa următoare a dezvoltării sale, va marca o puternică înclinație pentru spații de tip central.
Peristylul uriaș, aparținând palatului vremii lui Theodosius al II-lea, informează despre modalitatea de organizare a spațiilor închise în jurul altora deschise, tratate simetric. Palatul Bukoleion (sec. V—VIII), o dezvoltare a Marelui Palat, prin așezarea sa pe țărmurile Mării Marmara arată, pe de o parte, preocuparea de utilizare a teritoriului, pe de altă parte, reluarea, prin deschiderea să către exterior prin loggii, a unor formule prezente în arhitectura palatului Iui Diocletianus de la Spalatum.
O anumită spontaneitate, care nu infirmă succesiunea de intervenții prestabilite, este ilustrată și de un palat provincial de la sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea de la Apollonia (Marșa Susa) care, în mic, reproduce procesul de dezvoltare prin integrare și adițiune a Marelui Palat de la Constantinopol.
Activitățile edilitare desfășurate la Constantinopol sunt consemnate în „Notiția urbis Constarinopolae" (c. 440) din care rezultă că la data întocmirii acestora existau în capitală în jur de 12 biserici, dar că 6 din cele 14 regiuni în cârc era împărțit orașul erau lipsite de lăcașuri de cult. Dezvoltarea ulterioară a acestui program va îmbogăți orașul cu numeroase monumente, al căror rol în configurarea aspectului său va spori din ce în ce mai mult.
În cursul antichității târzii, urbanismul roman continuă să se îndepărteze de schemele tradiționale bazate pc formele ordonate ale incintelor și ale tramei stradale, locul geometrismului fiind luat de o anumită flexibilitate în organizarea funcțiilor, determinată de luarea în considerare într-o măsură mai mare a reliefului cât și a dezvoltării anterioare, spontane, a unor orașe, fără a se renunța la unele elemente ordonatoare ale compoziției. Modificările teritoriale ale imperiului și distrugerile provocate de invazii, războaie și răscoale nu permit decât o vedere incompletă asupra urbanismului acestei etape. În cazul unor orașe vechi, caracterizate printr-o dezvoltare consistentă în cursul perioadei imperiale clasice, vestigiile perioadei anterioare imperiului creștin sunt integrate în structura urbană aflată în continuă dezvoltare. Se constituie și orașe cu totul noi condiționate de interese de apărare, comerciale sau religioase. Orașul Meriamlik din Asia Mică s-a născut în jurul unui sanctuar transformat Ia un moment dat într-o citadelă destinată apărării și a unor zone nefortificate. Astfel se conturează tendința de a se renunța la incinte fortificate atotcuprinzătoare în favoarea unor dispozitive de apărare amplasate înăuntrul perimetrului construit.
Tipul de basilica răspândit în provinciile de nord-vest ale imperiului se constituie la Roma, fapt dovedit de săpăturile arheologice efectuate sub biserica San Marco de la Roma, care au pus în evidență vestigiile basilicii întemeiate de papa Marcus în anul 336. Supus unor modificări în timp, legate de modalitatea de diviziune a spațiilor, de schimbarea proporțiilor de ansamblu, a raportului dintre plin și gol, tipul basilical, difuzat, în vechea capitală a imperiului, conservă totuși o seamă de caracteristici: execuția zidăriei cu emplecton de beton și paramente din cărămizi groase pe paturi subțiri de mortar sau din șiruri de cărămidă, în alternanță cu asize de piatră; compoziția spațială și de plan simplă și clară (trei nave acoperite cu șarpantă sau, mai rar, cu tavane casetate de lemn, nava centrală, mai largă, terminată cu o absidă semicirculară în interior și exterior, atriul și narthexul prezente conjunctural); contrastul dintre exteriorul simplu și interiorul bogat decorat cu placaje de marmură, mozaicuri pe fond de aur și piese de lemn aurit.
La Roma se construiesc numeroase biserici parohiale, cele mai multe suprapuse peste vechile dormis ecclcsiae, al căror prototip pare să fi fost basilica San Clemente, construită în jurul anului 380, înrudite, de aproape, cu basilici din zona egeeană. Această înrudire se datorează ritualului inițial identic în cele două imperii, acelorași cerințe funcționale. Dar, treptat, păstrând o seamă de trăsături comune, edificiile basilicale din Occident și Orient se vor diferenția. În cursul secolului al V-lea, proporțiile edificiilor dictate de nava centrală largă, scurtă și nu prea înaltă, suferă modificări în sensul că navele devin alungite, iar nava centrală mult mai înaltă. O delimitare a spațiilor, mai strictă, se opune continuității spațiale caracteristice basilicilor din provinciile orientale: exo și esonarthexurile străpunse, care asigurau continuitatea spațială, sunt înlocuite, prin narthexuri închise. Fațada principală va fi marcată prin modul de perforare a zidului dinspre vest, supraînălțat, al navei centrale, distinct față de șirul de ferestre laterale, prin cinci arce susținute de eolonițe (S. Vitale, Ss. Giovanni e Paolo) sau prin ochiuri circulare (S. Pietro în Vincoli).
Punctul culminant al acestei evoluții, biserica Santa Sabina de pe Aventin, construită între anii 422 și 432, preia calitatea de prototip al arhitecturii basilicale pentru etapa următoare, ocupat anterior de biserica San Clemente. Prin factura plasticii de ansamblu și a decorației, basilica S. Sabina reprezintă prima manifestare a așa-numitei „Renașteri clasice" care intervine sub pontificatul papei Sixtus al 1 II-lea (432—440) și durează până către anul 470. Opera cea mai reprezentativă a acestei „Renașteri" este basilica Santa Maria Maggiore. Caracterul „clasic" al acestui monument este dar de proporțiile navelor, ritmul solemn al coloanelor ionice arhitravate, de corespondența între acest ordin major și diviziunea prin pilaștri angajați a zidurilor navei principale.
Arhitectura basilicală din Roma de ia mijlocul secolului evoluează către o reducere a iluminării, recurgându-se la ferestre mai mici și mai distanțate, fapt ilustrat de reconstrucția basilicii S. Pietro în Vincoli (450) și de către basilica S. Agatha dci Gotti (462—470). Totodată, în structura basilicilor sunt încorporate elemente preluate din afara Romei. Astfel, basilica S. Pietro în Vincoli preia structura tripartită a transeptului basilicii San Tecla din Mcdiolanum, iar basilica S. Agatha, proiectată în picioare bizantine, este ca plan și elevație din aceeași familie cu catedrala ariană S. Spirito din Ravenna.
În Italia de Nord (Gallia Cisalpină) și în Franța de Sud (Gallia Narbonensis), varietatea tipurilor edificiilor eclesiastice, caracteristică perioadei de început, este înlocuită spre sfârșitul secolului al IV-lea printr-un tip generalizat de basilică similar celui utilizat la Roma. Un precursor nord-italic al acestui tip este basilica Sant' Ambroggio (c. 385), construită din inițiativa episcopului Ambrosius în cimitirul din Aediolanum peste cârc s-a suprapus basilica romanică al cărei narthex și atrium, neobișnuite în arhitectura romanică, pot „fi datorate reeditării unor componente ale clădirii anterioare. Față de tipul de basilică care se generalizează, comun Romei și ținuturilor din nordul Italiei, apar unele adaptări și variante locale. Ele privesc numărul colateralelor (într-un singur caz, la basilica din Pavia, în număr de patru), forma părții terminale către răsărit (rectangulară la S.s. Felice a Fortunato din Vicctia-Vicenza și treflată la S. Trinita din Vcrcellae- Vercelli sau cuplarea bisericilor câte două (la Brixia-Brescia, una dintre ele fiind uninavată).
O caracteristică a basilicilor din nordul Italiei este prezența unei capele destinate comemorării martirilor, alipite unuia dintre colaterale, în extremitatea sa de est. Alcătuite dintr-un spațiu central acoperit cu o cupolă, din care se desprind brațe boltite cilindric, asemenea capele însoțesc basilicile S.s. Felice e Fortunato din Vicetia, S. Ambroggio și S. Simpliciano din Mcdiolanum, S. Giustino din Patavium-Padova, construite în jurul anului 500. Asemenea capein-martyria își au corespondent în arhitectura litoralului micro asiatic în capela Sf. Euphemia a basilicii din Calcedon (Kadikoy), anterioară anului 450, și capela basilicii din Alaja Jayla (Alaca Yayla) din secolul al VI-lea. Prezența capelelor-mariyria, a transeptului tripartit și a mozaicurilor pavimentale (spre deosebire de edificiile eclesiastice din Roma, pavate cu lespezi) apropie arhitectură din Mediolanum și nordul Italiei de arhitectura litoralului egeean, fapt explicabil fie prin surse comune, fie prin legăturile acestei regiuni cu Constantinopolul și lumea egeeană.
Baptysteriul, program specific începuturilor noii credințe, s-a cristalizat sub forma unui număr relativ restrâns de variante tipologice. Cele mai vechi baptysterii cunoscute, prinse în componența basilicilor duble de la Aquileia sau Augusta Treverorum, erau spații de plan rectangular, lipsite de absidă, acoperite cu tavane. Clădirea baptyscriului catedralei San Tecla din Mediolanum, construit probabil odată cu aceasta, include un spațiu boltit, de plan octogonal, lărgit prin opt nișe, alternativ, semicirculare și rectangulare. Acest plan, simplificat în sensul că octogonul de bază este lărgit numai prin nișe dispuse pe axe perpendiculare, se regăsește între anii 400—450 la Gradus (Grado, Gradsk), Forum Iulii (Frejus), Albigaunum (Albenga) și Ravenna (Baptysteriul Ortodocșilor). Treapta următoare de complexitate este reprezentată de construcții de tipul duplicibus tnuris, în care un nucleu de plan pătrat, adus prin intermediul unor nișe de colț la un octogon, este înconjurat de un deambulatorium, delimitat către exterior de un contur pătrat, la Aquileia (c. 450) și Riva San Vitale (c. 500) sau unul octogonal la Baptysteriul Arienilor din Ravenna (sf. sec. al V-lea). În arhitectura provinciilor orientale se găsesc tipuri de baptysterii similare. Basilica Mastichari de pe insula Kos (sec. al V-lea) și basilica Sf. Mena din Abu Mina (prima jumătate a sec. al V-lea) sunt înzestrate cu baptysterii în cârc, de la un contur pătrat, se trece prin intermediul unor nișe de colț la un octogon, iar basilica-catedrală Sf. Maria din Ephesos (c. 400), cu un baptysterium în care o structură de tip central cu opt nișe, alternativ semicirculare și rectangulare, este înconjurată de un deambulatorium, având un contur exterior rectangular. Ținând însă seama de relativa raritate a baptysteriilor în provinciile orientale este greu de presupus că sursa fenomenului s-ar găsi în Orient.
A rămas pe seama arhitecturii din Roma elaborarea unui tip de baptysterium care r, ă realizeze sinteza între structurile octogonale cercetate și arhitectura mausoleelor imperiale a vremii lui Constantin. Baptysteriul din Lateran rezultă prin reconstrucția între anii 432 și 440 a clădirii cu același program din vremea lui Constatin, în interiorul conturului de plan octogonal al zidurilor acesteia fiind inclusă o colonadă de aceeași formă în plan (soluție întâlnită în Componența mausoleului Constantiei), suprapusă aici pe două niveluri, destinată să susțină o cupolă executată din materiale vegetale.
Structurile de tip central, în care se simte cu pregnanță și moștenirea arhitecturii mausoleelor imperiale și experiența construcțiilor onstantiniene din Palestina, sunt reprezentate la Roma de un monument de excepție, martyrionul San Stefano Rotondo, edificat între anii 468 și 483. Aici, structura se triplează, între nucleul circular interior ridicat pe coloane și zidul exterior, preluat de la o construcție anterioară de aceeași formă, fiind introdus un inel intermediar de coloane.
În provinciile Histria și Ractia unde în cursul deceniului al patrulea al secolului al IV-lea edificiile de cult recurgeau la un plan rectangular, uninavat, fără absidă, sau câteodată, la două asemenea planuri generând o basilica dublă, în cursul secolului al V-lea se manifestă o tendință de unificare a tipurilor arhitecturii eclesiastice prin adoptarea formulei basilicale utilizate la Roma și în nordul Italici, înrudite de aproape cu formula egeeană. La Aquileia, sala
De nord a catedralei duble este transformată în jurul anului 400 într-o basilică cu trei nave. În zona muntoasă a Dalmației și în Alpi se răspândește un tip de biserică uninavată, cu anexe laterale, posibil derivat din bisericile cruciforme ale orașului Mcdiolanum.
Poziția geografică a Dalmației și a principalului său centru, orașul Salona, a făcut ca arhitectura realizată aici să fie beneficiară atât a unor surse occidentale, cât și orientale. Încăperile din capetele transeptului „Basilicii Orientale" destinate depunerii ofrandelor cât și transeptul continuu, reconstruit în jurul anului 400, al basilicii din cimitirul Manastirine amintesc, respectiv, dispozițiile similare ale basilicilor din Lateran și Vatican. Dacă dedublarea basilicilor, obișnuită la Salona, este un procedeu comun cu Histria vecină Dalmației, planurile „Basilicii Episcopale" cât și a celor două componente ale „Basilicii Urbane" (405'—426) sunt de factură egeeană. Raporturile cu arhitectură provinciilor orientale sunt ilustrate și prin înlocuirea în cursul secolului al VI-lea a „Basilicii Sudice" cu o clădire cruciformă de tipul bisericii Apostolilor din Gerasa. Încă de la începutul secolului al V-lea dispar la Salona deosebirile dintre basilicile cimiteriale și cele parohiale. Funcția de necropolă a basilicii Sf. Anastasius din cimitirul Marusiniai este trădată numai de martyrionul prins în atrium. În anul 426, laturii de nord a basilicii Sf. Anastasius i se adaugă incinta semnalată, cu destinație funerară, având aspectul unei basilici cu nava centrală descoperită. În felul acesta, arhitectura eclesiastică a orașului Salon?. Îmbină într-o sinteză organică tipologii comune Romei și zonei egeene, cu caracteristici locale la care se vor adăuga tradiții ale artei mozaicului cultivate la Ravenna către sfârșitul secolului al V-lea. Apariția noii arhitecturi eclesiastice la Ravenna coincide cu strămutarea în acest oraș a capitalei Imperiului Roman de Apus (395). Situată în zona de contact a orientărilor specifice arhitecturii celor două imperii, Ravenna suferă pe de o parte influența arhitecturii dezvoltate în precedenta capitală a imperiului, Mediolanum, pe de altă parte, influența arhitecturii egeene. Guvernarea Gallei Placidia (425—450), sora împăratului Honorius, a fost deosebit de rodnică pentru dezvoltarea arhitecturii ravennate. Acum se construiește biserica Santa Croce și, legat de ea, un mausoleu imperial zis „al Galici Placidia" (c. 425), amândouă replici ale tipului în cruce latină, întâlnit la Mediolanum. De asemenea, Galla Placidia este inițiatoarea construcției basilicii San Giovanni Evangelista, ridicate între anii 424 și 454, care, prin soluționarea spațiilor și a unor detalii de arhitectură, este legată de producția arhitecturală a bazinului egeean, în timp ce tehnica de execuție este cea întâlnită în Italia, îndeosebi la Mediolanum, utilizată și la Ravenna în cursul secolului al V-lea: zidăria executată din cărămizi groase așezate pe paturi subțiri de mortar. Între anii 493 și 526, Ravenna este capitala regelui ostrogoților creștinați, Theodoric. Voind să-și întărească prestigiul, el recurge Ia o activitate ctitoricească exprimată prin edificarea basilicii Sânt' Apollinare Nuovo, reprezentând tipul cel mai curent de basilică utilizat în zona de nord-vest a imperiului, înrudit cu tipurile adoptate în zona egeeană.
În provinciile din Africa de Nord-Vest, căzute în anul 427 sub stăpânirea vandalilor, dar recuperate în anul 534 de către Imperiul Romano-Bizantin, supraviețuiesc tipuri basilicale preconstantiniene și cele din vremea lui Constantin, fie că este vorba de tipuri locale, fie importate din alte părți ale imperiului, care coexistă cu tipul de basilică înfățișat, comun întregii zone de apus a Mediteranei. Tipurile caracteristice vremii lui Constantin și celei anterioare sunt ilustrate de basilici plurinavate și de basilici duble, având ca precursor, respectiv, basilica din Castellum Tingitanum și catedralele duble din Aquileia sau Augusta Treverorum. Purtătoare a unor tradiții locale este basilica din Domous el-Karita, suburbie a orașului Carthago, databilă în ultima treime a secolului al lV-lea, înzestrată cu opt colaterale, cea mai amplă basilică africană. În schimb, basilica din Tebessa, centrul unui ansamblu mănăstiresc (sec. IV—VI), întrunește trăsături întâlnite la basilicile din Tyros, Augusta Treverorum, Constantinopol (prima Sf. Sofia) și basilica Sf. Mormânt.
Un mozaic din orașul Thabrata (Tăbârca), databil în jurul anului 400, redă tipul cel mai răspândit de basilică, deosebit de tipui utilizat în provinciile europene ale Imperiului de Apus, prin anume aspecte conservatoare sau eterogene, cum ar fi despărțirea absidei de navă prin arcade derivate din fastigia imperiale, plasarea altarului în navă ca la Aquileia sau Augusta Treverorum, prezența mozaicurilor pavimentale, caracteristică monumentelor din bazinul egeean. Dacă o basilică construită anterior anului 400 la Cuicul reprezintă tipul comun descris, basilica care se construiește alături, după anul 411, cu patru colaterale și cryptă, reeditează tradițiile constantiniene, ilustrând în Africa de Nord coexistența variatelor tipuri basilicale. În preajma acestei din urmă basilici se află un baptysterium circular, compus dintr-un spațiu central boltit cu o cupolă și un deambulatorium acoperit cu o boltă cilindrică inelară. Această prezență este un fenomen unic în Algeria unde relicvele, a căror păstrare a generat în imperiu mausoleul de tip central, erau depuse în interiorul bisericilor parohiale sub altar, într-o cryptă sau într-o absidă care dubla absida prcsbyteriului, ca în cazul bisericii din Castellum Tingitanum. În aceeași ordine de idei trebuie reținută și soluția unor areae sub cerul liber, ilustrată în primul rând de aceea din preajma orașului Tipasa. O seamă de trăsături ale arhitecturii basilicale au o răspândire limitată în funcție de zonă: despărțirea absidei de navă prin arcade se întâlnește în zona de litoral de la Benian la Sabratha, dedublarea suporților navei prin perechi de coloane sau andosarea de coloane la pile se utilizează în Numidia, Africa Proconsolaris și Tripolitania (pe teritoriul de astăzi al Tunisiei și Libiei), cryptele și colateralele boltite se găsesc numai în Mauritania (Algeria). Basilicile sunt în general prinse în cadrul unor ansambluri cu funcții multiple: religioase, rezidențiale, administrative și gospodărești.
Arhitectura nord-africană a exercitat influență asupra litoralului nord-vestice al Mediteranei și a insulelor, resimțită în arhitectura Spaniei, insulelor Baleare, Siciliei, Italici de Sud (îndeosebi la Neapolis și în Campania), în paralel cu o anumită influență a centrelor imperiale din Italia: Roma, Mediolanum și Ravenna. La Cimitirul Nola, de lângă Neapolis, a apărut în perioada preconstantiniană și s-a dezvoltat în cursul secolului al IV-lea un complex în a cărui componență se pot recunoaște trăsături nord- africane și altele datorate Romei: un martyrium închinat Sf. Felix, o basilică cu două terminații absidale, două capele de cimitir, una dintre ele rezultată, probabil, din transformarea unui mausoleu roman. În anii 401—402, în cadrul complexului se edifică o basilică deschisă printr-o triplă arcadă către un martyrium și terminată printr-un presbyterium de formă treflată, formulă specifică arhitecturii din Egipt. Sub aceeași influență a arhitecturii nord- africane se construiesc în cursul secolului al V-lea basilicile cu câte patru colaterale, Santa Maria di Capua Vetere și San Restituto la Neapolis. În schimb, influenței arhitecturii Romei asupra sudului peninsulei i se datorează baptysteriul (c. 450) din Nuceria Alfaterna (Nocera Inferiore), de plan circular, care reia structura și dimensiunile mausoleului Constantiei cu deosebirea că spațiul central este acoperit cu o cupolă fără tambur. O construcție asemănătoare a fost alipită catedralei S. Severin din orașul Catanzaro din Calabria, anterior secolului al VI-lea. Influențe ale arhitecturii nord- în sudul Spaniei africane se recunosc în arhitectura basilicii (după 365) din S. Pietro de Alcantara (Vega del Mar), localitate situată între Gibraltar și Malaga, unde s-a recurs la o dublă terminație absidală, la despărțirea prin arce a navei de absida presbyteriului și la un baptysteriumului situat lateral. În schimb, la Tarraco (Tarragona), pe coasta Cataloniei, o basilică cu transept continuu, edificată după anul 409, urmează tipului roman de basilică-martyrium cimiterială.
Mutarea capitalei Imperiului de Apus de la Roma Ia Mediolanum, apoi la Ravenna stimulează procesul început tetrarchiei de proliferare a construcției de reședințe imperiale. Capelele palatine, ca S. Lorenzo din Mediolanum și S. Vitale din Ravenna, desprinse parcă, ca formulă plastică, din arsenalul de forme al vilei tiburtine a lui Hadrianus, prin scara și prețiozitatea lor, pot furniza o idee privitoare la amploarea și fastul reședințelor cărora le aparțineau. Săpăturile arheologice efectuate la Ravenna confirmă o asemenea supoziție. Palatul construit pentru regele Theodoric, care cucerește în anul 493 Italia în numele împăratului de la Constatinopol, depășește considerabil ca întindere palatul lui Diocletianus de la Spalatum, constituind un vast ansamblu alcătuit din corpuri de clădiri monumentale, incluzând funcții festive și reprezentative, legate prin porticuri organizate în jurul unui amplu peristyl și a numeroase alte curți interioare. Utilizarea caracteristicilor teritoriului, relațiile cu litoralul, sinteza între arhitectură și peisagistică sunt trăsături comune cu palatele constantinopolitane.
În perioadă anterioară oficializării religiei creștine, locurile de cult se aflau în marginea orașelor, în preajma cimitirelor. În momentul în care cultul creștin a devenit liber, centrele orașelor, dens ocupate de edificii publice, nu ofereau spații libere necesare dezvoltării arhitecturii eclesiastice. Ca urmare, la Roma, Ravenna, Carthago, Tamughadi, Tipasa, Cuicul, Palmyra și alte orașe, ansamblurile eclesiastice, cu bisericile și palatele patriarhilor, și-au găsit loc în zonele periferice ale orașelor. Construcția unor astfel de ansambluri, în afara zidurilor lui Aurelianus a făcut ca, la Roma, numelui unor edificii eclesiastice să li se adauge determinarea „fuori le Mura". Totuși, în jurul clădirilor eclesiastice monumentale, ele însele căpătând rolul unor noi dominante, se constituie noi cartiere, creștine.
În cadrul Imperiului Romano-Bizantin, arhitectura eclesiastică va cunoaște o importantă cotitură. Ea corespunde transformării treptate a Imperiului Roman de Răsărit într-un Imperiu Bizantin, transformării treptate a arhitecturii române a antichității târzii într-o arhitectură bizantină timpurie. Dacă în provinciile occidentale, cucerite de „barbari", se folosește pentru cult cu precădere tipul basilical, care se va așeza la baza arhitecturii eclesiastice romanice și gotice, în arhitectura Imperiului Romano- Bizantin se va manifesta preferința pentru tipul central utilizat anterior pentru capele palatine și martyria. Această nouă orientare în evoluția arhitecturii de cult își va pune o amprentă categorică pentru o durată de un mileniu asupra dezvoltării sale nu numai în Imperiul Bizantin dar și în întreg Răsăritul Europei.
Opțiunea pentru tipul central își arc multiple explicații. Arhitectura cultă, ilustrată în diferitele zone ale Orientului de programe civile cum ar fi reședințele de caracter aulic din Syria sau religioase cum ar fi „templele focului" din Iran a fost influențată de predilecția arhitecturii populare orientale pentru spații de tip central. Adoptarea structurilor de tip central, așa cum a reieșit și din etapele anterioare ale dezvoltării arhitecturii eclesiastice în provinciile răsăritene, a fost strâns legată de prezența în arhitectura reședințelor imperiale a unor spații de tip central, cum ar fi tricliniul în formă de octogon sau spațiile de recepție în formă de trifoliu. În același timp, structura basilicală s-a dovedit inadecvată sub aspect funcțional față de modalitățile de desfășurare, în provinciile orientale, a serviciului religios în nava principală, ceea ce împingea comunitatea în navele laterale. În schimb, structurile spațiale de tip central ofereau acțiunii liturgice o organizare și desfășurare mai organică, permițând monarhului să ocupe „centrul compoziției", subliniindu-se astfel proveniența divină a autorității imperiale, iar obștei să ocupe o dispoziție în jurul acestui centru de compoziție. Interiorul bisericii cu structura sa centrică se apropia cel mai mult de satisfacerea dogmelor, în felul în care acestea s-au cristalizat în cadrul Imperiului de Răsărit: spațiul de tip central constituia o reprezentare simbolică a universului care învăluia omul obligându-l să se concentreze în sine.
Cel dintâi monument important al arhitecturii bizantine timpurii este biserica Sfinții Sergios și Bakchos din Constantinopol, prima ctitorie a lui Iustinian, a cărei edificare a început în anul 527. Derivată din sălile de audiențe ale palatelor, ea însăși capelă de palat, având în ascendența să biserica Sf. Gheorghe din Esra', biserica Sfinții. Sergios și Bakchos se deosebește de posibilul ei prototip prin faptul că octogonul central „se dilată" către deambulatorium prin intermediul a patru exedre dispuse în axele principale, alternate cu nișe de plan dreptunghiular.
Concomitent cu edificarea bisericii Sfinții Sergios și Bakchos se construiește la Ravenna, între 526 și 547, o altă capelă de palat, San Vitale, realizată cu sprijinul curții constantinopolitane. Monumentul a beneficiat de experiența edificării clădirilor de tip central din provinciile orientale. S-a emis între altele ipoteza unei relații directe cu biserica Sf. loan Botezătorul, construită de Theodosius cel Mare, refăcută în vremea lui Iustinian, din complexul palatului din Hebdomon, la rândul ei derivată din Octogonul din Antiochia. Structura nucleului central al bisericii S. Vitale cu opt piloni este înrudită cu structura bisericii Sf. Gheorghe din Esra', după cum prezența celor opt exedre o raportează la compoziția nucleului central a catedralei din Bosra' și a bisericii Sfinții Sergios și Bakchos din Constantinopol. De asemenea, în mai mare măsură decât în cazul edificiilor de tip duplicibus metri cu structură interioară în formă de cvadrifoliu, nucleul central cu opt exedre perforate al bisericii S. Vitale desăvârșește sinteza care se realizează între structurile concentrice circulare de tipul mausoleului Constantiei și înlănțuirea de exedre a Templului Minervei Medica, nucleul central fiind inclus aici într-o structură de plan octogonal.
Principalul monument al vremii lui Iustinian este nouă
Din catedrală a Sf. Sofia, începută în anul 532 și sfințită, fără a fi încă finisată, în anul 537. Obiect a numeroase adăugiri,
Transformări și reconstrucții, monumentul își datorează totuși structura de bază și imaginea ajunsă până în zilele noastre etapei de construcție inițiale. Situată în piața principală a orașului, către care conducea strada principală, Mese, ctitoria lui Iustinian a preluat locul basilicii cu aceeași dedicație a lui Constantin cel Mare. În momentul realizării sale edificiul trebuie să fi fost dominanta nu numai a centrului monumental, dar și a întregului oraș, deși era înconjurat, cu excepția fațadei cu absida, din toate părțile de clădiri care împiedicau ocolirea să, fiind vizibil prin faptul că se ridica deasupra acestora. Iustinian a însărcinat cu proiectarea și edificarea Sf. Sofia pe Anthemios din Transă și Isidoros din Miletus, matematicieni, geometri și fizicieni, cunoscători ai științei epocii, care, cu prilejul proiectării acestui edificiu, au devenit arhitecți. Autorii au avut de rezolvat, în primul rând, o problemă de prestigiu imperial: Sf. Sofia trebuia să depășească, ca amploare și monumentalitate, toate edificiile de cult realizate anterior. Ca urmare, în condițiile unei deschideri de peste 30 m, rațiuni constructive au pretins să se renunțe la o cupolă de lemn, atât de răspândită în arhitectura provinciilor orientale. Catedrala Sf. Sofia trebuia, pe de altă parte, să se înscrie în procesul de elaborare a tipului de basilică cu cupolă marcat de basilica de pe râul Ilissos și cea de la Meriamlik, proces incipient, nedesăvârșit, soldat, până la data construirii marelui edificiu, prin includerea forțată a unui spațiu de tip central în interiorul unor structuri basilicale. Cu toate acestea, contracția navelor, apropierea cupolei de altar, creau condiții mai adecvate pentru desfășurarea slujbei permițând dispoziția congregației în jurul spațiului central.
Excluzând totuși basilicile cu cupolă semnalate dintre sursele Sf. Solia, pentru precizarea acestora este necesar a lua în considerare asemănările care există, făcând abstracții la dimensiunile atât de diferite, între spațiul catedralei și spațiul bisericii Sfinții Sergios și Bakchos, edificiul atribuit acelorași Anthemios și Isidoros. În schimb, compararea planului Sf. Sofia cu planul unui monument apropiat ca scară, Basilica lui Maxentius, evidențiază aceeași partiționate tripartită a navei centrale prin intermediul unor piloni cârc, în cazul ambelor monumente, reprezintă scheletul constructiv al sistemului de susținere a bolții, zidurilor rămânându-le numai rolul de a închide spațiul. Cu siguranță, autorii basilicii constantinopolitane au studiat atât Basilica lui Maxentius cât și Pantheonul din Roma, realizând cu 1 000 de ani înaintea lui Bramante și Michelangelo „înălțarea cupolei Pantheonului deasupra arcelor Basilicii lui Maxentius". Spre deosebire de basilicile cu cupolă premergătoare, în cârc altarul parcă atrăgea spre sine semicalota, inovația autorilor Sfintei Sofia constă în amplasarea cupolei deasupra navei sale principale, într-o poziție centrală și sprijinirea ei cu două semicalote, realizând, în felul acesta, legătura ei cu planul basilical. Cele două semicalote, care susțin cupola dinspre răsărit și apus, accentuează dezvoltarea longitudinală a spațiului și direcționarea mișcării către altar, dezvoltare care este temperată de importanța compozițională a axei verticale corespunzătoare cupolei. Echilibrul rezultat între dezvoltarea longitudinală, specific basilicală, și acțiunea centripetă a cupolei, este determinant pentru soluția spațială. Zidul, pe care se reazemă cele două calote, este perforat către răsărit de trei exedre ajurate, iar către apus de două exedre și un cilindru care înlocuiește exedra centrală pentru a se realiza un acces monumental. Din zidul de susținere al exedrelor nu rămân, în consecință, de o parte și de alta, decât două pilc care se integrează în sistemul constructiv al clădirii. Este posibil că ideea utilizării semicalotelor să fi fost furnizată de edificii cvadrilobate cum au fost S. Lorenzo din Mediolanum, Panagia din Stoa lui Hadrianus de la Athena, biserica din Seleucia- Pieria și Sfinții Sergios și Bakchos din Constantinopol. Cei patru mari piloni, contrazicând ideea de spațialitate urmărită, au fost disimulați, fiind perforați Ia nivelul navelor laterale și galeriilor suprapuse, spații împărțite în sens transversal în compartimente boltite în cruce, similare cu sălile termelor sau ale palatelor imperiale. Andosarea de coloane, placarea zidurilor cu marmure divers colorate, desăvârșesc această tentativă de disimulare. Continuitatea suprafețelor curbe și plane, care delimitează nava centrală, este asigurată prin legătura organică între elemente, prin tratarea uniformă a spațiilor și intervenția unor profilaturi orizontale la nivelul soclului și bolților. Ca o consecință finală, spre deosebire de spațiul Pantheonului, de un geometrism sever, rezultat din suprapunerea unei calote peste un cilindru cu ziduri pline, în cazul Sfintei Sofia, trecerea de la o formă boltită la alta creează o senzație de spațialitate și dinamism. Atât Sf. Sofia cât și bisericile Sfinții Sergios și Bakchos din Constantinopol și SanVitale din Ravenna au rămas fără replici, construcțiile de serie ale vremii adoptând tipuri mai simple.
Din punctul de vedere al tipologiei edificiilor de cult arhitectura bizantină timpurie va manifestă o tendință vădită către centralizarea spațiului, recurgând la tipul cruciform și la tipul de basilică cu cupolă. Sub aspectul tehnicii constructive, etapa arhitecturii bizantine timpurii manifestă predilecție pentru utilizarea acoperirilor boltite și îndeosebi a cupolelor pe pendentivi. Spre deosebire de bolțile romane executate din beton sau cele siriene executate din piatră, cunoscute în etapele anterioare de dezvoltare a arhitecturii, greutatea redusă a cupolelor bizantine, executate din materiale ușoare, a permis ridicarea lor pe suporți liberi, stâlpi sau coloane, legați prin arce. În arhitectura bizantină se constituie un modul structural alcătuit dintr-o cupolă ridicată, prin intermediul unor pendentivi, pe patru arce cilindrice, ceea ce generează, atât în spațiu cât și în proiecție orizontală, o formă de cruce.
Acest modul, înscris în anumite limite dimensionale, este folosit pentru soluționarea celor mai diferite programe. Se constată prezența lui în soluționarea constructivă a cisternei Ierebatan Serai (sec. al V-lea), de lângă biserica Sf. loan Studios, a cisternei Birbin-direk (528) construite sau refăcute în vremea lui Iustinian, în cazul în care atribuirea să vremii lui Constantin cel Mate este reală; a Porții Chalke și a Porticului Senatului, ambele construcții realizate în jurul anului 540. Dacă în ținuturile lipsite de lemn utilizarea bolții era o necesitate, în cursul secolului al VI-lea recurgerea la bolți devine o poziție plastică. Venind probabil din Constantinopol, impulsul pentru utilizarea bolților găsește răsunet în cele mai îndepărtate provincii. Basilica din Belovo (Macedonia) și cea din l'tolemais (Tolmeita) în Cyrcnaica, ambele construite în vremea lui Iustinian, similare ca plan, prima executată din cărămidă cu empleeton, a doua din piatră, au toate cele trei nave boltite. Sub influența arhitecturii basilicale din nordul Africii, și în Syria, navele laterale ale basilicilor se acoperă cu bolți.
Antecedentele tipului cruciform sunt mausoleele romane din secolele I—II, unde s-a recurs la bolți de intersecție sau la cupole pc pendentivi, forme și structuri preluate de mausoleele creștine din secolele IV—V, edificate în Syria (la Hâș, Ruvveha, Side), pe litoralul grecesc egeean (mausoleul Sf. Leonidas de lângă basilica de pe râul Ilissos) și în Italia nordică (capele-martyria '. Care însoțesc basilicile și mausoleul Gallei Placidia din Ravenna). Arhitectura bizantină timpurie se adresează însă, cu precădere, către alte antecedente ale tipului cruciform, ilustrate de biserica Sf. David din Thessalonike (ultima treime a sec. al V-lea) și basilica Apostolilor și Martirilor de la Gerasa (495) în care, spre deosebire decapele-martyria enumerate, cu brațele crucii libere, structura celor patru brațe boltite cilindric, delimitate de ziduri pline, la intersecția cărora se ridică o cupolă, este prinsă într-un contur pătrat, de unde rezultă, în colțuri, patru încăperi. Tipul cruciform este ilustrat de biserica „extra muros" din Sergiopolis și biserica din Anderin construite în a doua jumătate a secolului al VI-lea, înrudite ca plan și cu prototipurile semnalate și cu templele iraniene ale focului. Față de cele dintâi ele se detașează prin faptul că zidurile opace, care despărțeau spațiul central de încăperile din colțuri, sunt străpunse de arce largi, constituindu-se patru stâlpi cu secțiune cruciformă care susțin cupola; de cele din urmă se deosebesc prin schimbarea orientării bolților cilindrice ale ambulacrului, rezultând un spațiu în formă de cruce. Apropierea acestor monumente de tipul în cruce greacă înscrisă evidențiază contribuția provinciilor orientale la elaborarea acestui tip, esențial pentru arhitectură bizantină medie. Modulul structural al cupolei ridicate pe patru arce s-a așezat la baza compoziției a două edificii reprezentative construite în vremea domniei lui Iustinian pe locul unor monumente anterioare: manyria Apostolcion din Constantinopol (536—550) și Sf. loan din Ephesus (548). Amândouă monumentele rezultă din încrucișarea a două structuri basilicale trinavate sau, pentru a le defini altfel, navele centrale care se intersectează sunt înconjurate de un colateral dezvoltat pe două niveluri. În primul caz, spațiul interior este determinat de acoperirea brațelor crucii și a intersecției lor cu câte o cupolă, toate fiind în număr de cinci; în al doilea caz, brațul dinspre vest primește două cupole, de unde rezultă o formă de cruce latină, înrudite cu structura anterioară a martyrionului din F.phesus, cele două edificii beneficiază de o soluție mai organică, prin faptul că spațiul central provine din intersecția unor nave, de unde rezultă o continuitate spațială care lipsea martyrionului din Ephesus în vechea sa formulă.
Arhitectura basilicilor cu cupolă, realizate în secolul al VI-lea, are ca precursori, în secolul anterior, basilicile de pe râul Ilissos de lângă Athena, din Corinthus și Dodona, înzestrate toate cu transept, incluzând la intersecția navei principale cu transeptul patru pile de zidărie, a căror necesitate trebuie pusă în legătură cu ridicarea unei cupole, executate, ținând scama de relativa fragilitate a reazemelor, probabil din lemn. Numai basilica din Meriamlik, lipsită de transept, judecând după masivitatea celor patru reazeme, sugerează acoperirea cu o cupolă de zidărie a tronsonului navei principale legat direct de absidă. Basilicile cu cupolă ale perioadei bizantine timpurii derivă deci din basilici cu sau fără transept, în cel dintâi caz legătura cupolei, situate la intersecția navei centrale cu transeptul, cu structura basilicală, fiind mai organică. Tipul basilicii cu cupolă își are ca sursă preocuparea de a marca spațial acțiunea liturgică care se dezvoltă din absida presbyteriului în navă. Intervenția cupolei a pretins întreruperea ritmului egal de coloane care separau spațiul dintre nave și introducerea unor piloni masivi care să preia încărcările sale. Ca urmare, menținând contracția specifică a basilicilor din provinciile orientale, în sensul scurtării navelor, basilicile cu cupolă au nava centrală împărțită în două tronsoane: cel estic acoperit cu o cupolă de lemn sau cărămidă, despărțit de altar printr-un arc semicircular; cel vestic cu tavan plat sau boltit cilindric asemenea navelor laterale. În unele cazuri, cupola este trasă către mijlocul navei centrale, rezemându-se către est și vest pe arce cilindrice, iar atunci când intervin și două arce dispuse transversal, orientate pc direcția nord- sud, se conturează un spațiu în cruce cârc anunță apariția tipului basilicii cruciforme cu cupolă și a bisericilor, în cruce înscrisă". În cursul secolului al VI-lea, în diferite provincii bizantine se edifică basilici cu cupole de lemn sau cărămidă care corespund tipologiilor descrise: basilica principală a mănăstirii Alahan Mănăstiri (Alahan Klissi, Koja Kalessi) și basilica de la Dag Pazarli în Asia Mică, basilicile din Philippi în Macedonia și QaȘribn-Wardan în Syria. Alte basilici cu cupolă rezultă din remodelarea unor basilici vechi de tip clasic: Sf. Maria din Ephesus, Sf. Irina din Constantinopol, Sf. Sofia din Serdica (Sofia), în cazul basilicii Sf. Irina, transformată în urma unui incendiu, din anul 564, într-o basilică cu cupolă, lățimea a două din cele patru arce pe care se reazemă cupola, cele transversale, egală cu adâncimea colateralelor, generează în spațiu o cruce înscrisă, devenind în felul acesta un precursor al tipului de basilică cruciformă cu cupolă. Basilica dedicată Sf. Fecioare de la Hekatonpilai (Hetapoliani) de pe insula Păros [și basilica Ilagios Țâțos din Gortyna de pe insulă. Procesul de constituire a tipului basilicii cu cupolă are înrâuriri limitate dincolo de zonă care cuprinde Constatinopolul și litoralul micro asiatic. Arhitectura provinciilor cunoaște o mare varietate a manifestărilor, bazată nu atât pe inovație cât pe reeditarea unor tipuri, în unele cazuri părăsite în centrele metropolitane, și pe o accentuată circulație a formelor de arhitectură. Evantaiul de formule tipologice ale edificiilor de cult este bogat ilustrat în ținuturile balcanice, unde activitatea constructivă este larg stimulată în cursul domniei lui Iustinian. Astfel, pe teritoriul Iugoslaviei, în orașul Iustinian Prima, întemeiat de Iustinian, se întâlnesc biserici de tip basilical precedate de un atrium și un propyleu, de tip central, cu planul în formă de cruce, asemenea monumentelor din Cappadocia, sau de cvadrifoliu. Pe teritoriul Bulgariei se întâlnesc următoarele tipuri de edificii de cult: basilici, biserici uninavate, cruciforme și de tip central. Basilica s-a utilizat în trei variante: egeeană (elenistică), boltită și cu cupolă. Basilicile de factură egeeană, înzestrate cu trei nave de plan ușor alungit cu abside semicirculare în interior și în exterior sau cu trei lături în exterior, erau câteodată precedate de un atrium (la Mesembria și Hisar) și de un narthex tripartit, iar altădată prevăzute cu un baptysterium legat de narthex sau de încăperea ofrandelor adiacentă absidei . Uneori, colateralele erau dublate de galerii, accesul făcându-se printr-o scară care flanca narthexul. Acoperirea se realiza cu șarpantă aparentă, fapt dovedit de zidăriile păstrate ale Vechii Mitropolii din Mesembria. Basilicile boltite sunt reprezentate printr-un singur exemplu, la Belovo. Basilicile cu cupolă denotă un mod de acoperire a navelor similar cu cel al basilicii Sf. Irina din Constantinopol în urma reconstrucției sale (la „Basilica Elenică"). Bisericile uninavate cu absidă, în formula lor cea mai simplă întâlnite încă în secolul al IV-lea (biserica detectată dedesubtul catedralei Sf. Sofia din Sofia), se complică cu un narthex și un turn alipit acestuia (la Esperihovo), prin încăperi laterale anexate narthexului și absidei (la Djanavartepe) sau narthexului și navei (la Ivaniani). Existența unor asemenea anexe se constată și în cazul basilicilor de la Pirdop, Pirnietepe și Sofia, îndeplinind funcția de baptysterium sau incluzând o scară. Tipul cruciform, nedesăvârșit încă la Ivaniani, unde lipsește continuitatea spațială între navă și anexe, se realizează prin intersecția a două nave la biserica din Klisenka. Tipul central este reprezentat printr-un singur caz, „Biserica Roșie" din Perustica, în același timp o unică formulare a tipului cvadrilobat în Balcani, cea mai apropiată, dintre toate variantele tipului, de Panagia din incinta bibliotecii lui Hadrianus de la Athena.Pe teritoriul României, în zona istro-pontică, se reface „Basilica Mare" de la Tomis, probabil catedrală episcopală, amenajându-se sub altar o mare cryptă cruciformă, iar la Tropaeum Traiani se reconstruiește în două rânduri „Basilica de Marmură", adăugîndu-i-se, probabil acum, baptysteriul trilobat, situat în preajma colateralului său sudic. O construcție civilă amplă din vecinătate ar putea să indice prezența unei reședințe episcopale. Menținerea în vigoare a tipului de basilică egeeană este ilustrată de edificarea singurei basilici din Dobrogea cu terminație triabsidală, iar la Pîrjoaia, a uneia din cele mai mari basilici din zonă. În procesul acțiunii de reconstrucție a dotărilor religioase moștenite are loc refacerea „Basilicii Siriene" de la Callatis. Păstrându-se structura și caracterul original arc loc o înnoire a decorației, fapt demonstrat de seria de capiteluri cu monogram creștin și impostă, diferite de capitelurile mai vechi, compozite, cu protoame de berbeci și vulturi. Biserica uninavată, compusă dintr-un vestibul (10,20×17 m) și o navă (20,90×10,20) încheiată cu o absidă semicirculară, descoperită în incinta cetăți Sucidava, poate, cel mai vechi monument eclesiastic din nordul Dunării, este pusă în legătură cu extinderea jurisdicției Arhiepiscopiei Iustiniana Prima în zona transdanubiană.
În pofida procesului de diferențiere tipologică a edificiului de cult, formula străveche a basilicii cu navele acoperite cu șarpantă rămâne în vigoare, mai întâi ca o continuare a tradițiilor comune occidentale și egeene, iar mai apoi ca o supraviețuire a acestui tip părăsit în centrele metropolitane din Orient. Ca urmare, basilicile figurează printre monumentele reprezentative ale vremii: Sant' Appolinare din Classis (Classe), catedrala din Parentium (Porec), catedrala din Gradus, catedrala din Iustiniana Prima. Schimbul de influențe între arhitecturile diferitelor provincii pare a se intensifica, paralel cu eforturile lui Iustinian de a reface integritatea teritorială a imperiului. Odată cu recucerirea Africii de Nord, în componența unor basilici reconstruite la Castellum Tingitanum, Tipasa, Tebessa, Latrun, sunt incluse, deasupra colateralelor, galeriile specifice arhitecturii basilicale constantinopolitane. La Roma, motivul galeriilor adoptate de către basilica S. Agnese, edificată între anii 535 și 538, este transmis basilicii estice S. Lorenzo, ridicate între anii 579 și 590. Compoziția „Basilicii de Sud" din Iustiniana Prima preia tipul de"pastophorium utilizat la basilica din Lateran, iar catedrala din același oraș este înzestrată cu un presbyterium , flancat de pastophorii terminate cu absidiole, similare cu cele ale basilicii din Meriamlik sau cu cele al basilicii S. Apollinare din Classis. Navele laterale ale catedralei din l'arentium sunt terminale cu absidiole aidoma celor ale basilicilor siriene de la Qal'at Sim'ăn și (terasa. Biserica Nativității din Bethlehem, reconstruită în intervalul dintre anii 550 și 635, preluând planul cu cinci nave al edificiului preexistent, pierde, în schimb, octogonul ridicat deasupra grotei, înlocuit cu un transept uninavat, terminat prin abside, și un presbyterium flancat de spații delimitate prin stâlpi. Este posibil ca această soluție să fi fost influențată de presbyterium bisericii Sf. Maria din Blachernai, transformat în timpul lui Iustinus al II-lea (565—578) într-un transept trilobat. Această circulație a formelor de arhitectură, care atenuează caracterul tradițional distinct al arhitecturii diferitelor provincii ale imperiului, este, în același timp, un proces de selecție și tipologizare care va furniza noi formule arhitecturii evului mediu european.
Necesitatea apărării imperiului, a provinciilor orientale cât și a celor occidentale recucerite, conferă programelor militare, în vremea lui Iustinian, o importanță deosebită, ceea ce va pune o amprentă specială asupra urbanismului perioadei bizantine timpurii. De-a lungul granițelor, dar și în interior, pentru protejarea drumurilor comerciale se ridică, în poziții favorabile din punct de vedere strategic, fortărețe constituite din incinte dreptunghiulare, întărite cu tunuri decroșate către interior, cuprinzând cazărmi și o biserică amplasată în centrul compoziției. Asemenea incinte fortificate se edifică în jurul unor biserici preexistente, rezultând organisme care, câteodată, cumulează funcțiile militară, mănăstirească și cea de caravanserai. În Egipt și Syria, asemenea intervenții s-au întâlnit cu tradiția locală de a închide ansamblurile mănăstirești într-o incintă. Urmând unei experiențe a Imperiului Roman, atât fortificațiile cât și celelalte clădiri, cazărmi și biserici, erau construite de către unitățile specializate ale armatei.
Intervențiile de natură urbanistică vizează îndeosebi refacerea orașelor distruse în cursul războaielor și răscoalelor, dar se construiesc totuși și orașe noi. Ceea ce distinge urbanismul acestei vremi este coexistența a două principii contradictorii. Primul principiu constă în adaptarea orașelor la relief, în scopul unei apărări mai lesnicioase, ceea ce conduce, adesea, la un perimetru neregulat al incintei și la dificultăți de a trasa o tramă stradală ordonată. Cel de-al doilea principiu constă totuși în preocuparea organizării tramei stradale pe baza unei artere majore, via principalis, câteodată a două artere care se intersectează, procedeu derivat din întreaga experiență de sistematizare a Imperiului Roman. Cerințele apărării orașelor fac câteodată ca în interiorul incintei urbane, deja puternic fortificate, să existe o citadelă sau că, în preajma unor orașe mai vechi, să se edifice fortărețe de plan ordonat destinate adăpostirii unor garnizoane. Asemenea abordări urbanistice ale problemelor apărării anunță, de fapt, structurile urbane caracteristice evului mediu. Orașul lustiniana. Prima, denumit ulterior Caricin Grad, edificat în preajma satului natal al lui Iustinian, ilustrează această nouă orientare a urbanismului. Orașe restructurate din Macedonia, provincie care se bucură de o atenție specială în vremea lui Iustinian, cum ar fi Stoboi (Stobi) sau Philippi, reflectă aceleași tendințe urbanistice. Activitatea de construcție și restaurare urbană se extinde și în alte provincii orientale. Orașul Meriamlik din Cilicia își continuă dezvoltarea începută în etapa anterioară, iar orașul Sergiopolis din Syria, unde câteva monumente eclesiastice au fost cuprinse de o incintă de plan ordonat, se constituie ca o structură urbană caracterizată prin intersecția în unghi drept a două artere principale. Refacerea cetăților romano- bizantine de pe Dunăre și din interior, începută de Anastasius (491—518), va continua cu amploare deosebită sub Iustinian, grija arătată permanent de imperiu, pentru întărirea malului stâng al Dunării, asigurând temporar, menținerea granițelor din vremea lui Constatin cel Mare.
Reluarea ofensivei imperiului la nord de Dunăre, fără să atingă amploarea celei din vremea lui Constantin, conduce la o seamă de intervenții cu caracter urbanistic. Deși multe orașe, căzute în ruină, rămân pustii, totuși, după cum afirmă Procopius din Caesarea în lucrarea sa „De Aedificiis", Iustinian ridică aici „o mulțime de cetăți". Printre punctele strategice recucerite sub Iustinian la nordul Dunării este Drobeta, dar aici lucrările de refacere se reduc la un puternic turn de pază, împrejmuit de o incintă, aparținând, parțial, vechiului castru. La Sucidava, în schimb, perimetrul cetății refăcute s-a suprapus peste cel constantin ian. S-au reclădit curtinele și turnurile, acestea din urmă dublându-se spre interior, iar în colțurile sudice s-au ridicat ziduri de baraj. Refăcute sau nou construite au mai fost fortărețele de Ia Dierna, Turris} Daphne, Recidiva (Vărădia) și Litterata-Lederata (Palanca Nouă), ultimele două amintite în Novela XI din 535. În Dobrogea, acțiunea de reconstrucție a orașelor-cetăți, este încă și mai intensă. Incintele de la Tomis, Dinogetia, Noviodunum, Aegyssus, Axiopolis, Ibida, Histria, Callatis, Argamum, Ulmetum și Sacidava sunt refăcute pe trasee libere adaptate reliefului, iar turnuri inegale, circulare sau în „U", înlocuiesc treptat pe cele dreptunghiulare. La răsărit de așa-numita „Cetate de Vest" de la Troesmis (Turcoaia), reprezentând suprafața orașului restrânsă, sub impulsul proceselor de militarizare și ruralizare din faza târzie a Imperiului Roman, și fortificată, se ridică o nouă cetate, cea mai importantă realizare urbanistică din vremea lui Iustinian din Dobrogea, „Cetatea de Est" care reia, în linii mari, structura ordonată a așezărilor romane, fără însă să păstreze rigoarea geometrică a acestora. Abilitatea în rezolvarea partiului urbanistic, zonificarea spațiului incintei pe funcțiuni (militare, de cult și civile), în condițiile unei stricte economii de teren, opoziția dintre teritoriul dens construit și suprafața amplă a pieții centrale, ca și unele soluții de detaliu situează cetatea la nivelul intervențiilor imperiale, net diferite de improvizațiile locale, frecvente în Dobrogea. Procesul continuu de adaptare, cu evident caracter spontan, a vechilor orașe la cerințele vieții este ilustrat de cartierul meșteșugăresc și comercial, cu locuințe, prăvălii și ateliere, grupate în sistem insular, dar și cu edificii publice, care se constituie la Histria în preajma zidului cetății orientat.
Arhitectura statului part și a celui sasanid, reprezentând un ciclu continuu, care acoperă un interval de 000 ani (248 î.e.n. — <>51 e.n.), este deschisă influențelor elenistice, romane și bizantine, dar prevalentă rămâne acțiunea tradițiilor antice locale, mesopotamiene și ahemenide. Orașele au planuri circulare, reflex al unor tradiții central-asiatice, întărite, poate, cu o componentă mesopotamiană și asiriană, sau planuri rectangulare de factură elenistică. Recurgând la piatra brută sau fățuită, la cărămidă crudă sau arsă, arhitectura partă și sasanidă dă prioritate structurilor boltite. Transpunerea la o scară majoră a tipului popular generează programul sălilor monumentale de ceremonie, componenta fundamentală a grandioaselor palate. Arhitectura de cult cultivă formula simplă a unui chioșc deschis, boltit, și cca a altarelor săpate în stâncă, iar cea funerară, tipul de mausoleu elenistic sau de mormânt rupestru ahemenid.
ARHITECTURA STATELOR PART ȘI SASANID (248 î.e.n. —651 e.n.)
O revoltă a triburilor iraniene împotriva dominației selenice din jurul anului 250 î.e.n. conduce la constituirea în Parthia (provincia iraniană, de astăzi, Khorasan) a unui regat cu capitala la Nișa condus de dinastia Arzacizilor. În timpul domniei lui Mithradates I (171—138), statul part ajunge să stăpânească Media, Persia și Blamul, substituindu-se, în aceste teritorii, regatului elenistic, iar capitala se mută la Ctesiphon pe Tigru. Confruntările diplomatice și militare cu Imperiul Roman culminează cu victoriile (114—117) lui Traian și pierderea unor teritorii devenite provinciile romane Mesopotamia și Assiria, la care va renunța Iiadrianus, revenindu-se la frontiera de pe Eufrat (117). Deși dinastia Arzacizilor, pe de o parte, se consideră moștenitoarea Regatului Ahemenid, pe de altă parte, cultivă tradițiile elenistice, în arhitectura Regatului Part, multinațional, capătă prevalentă clemente locale, fără să conducă la cristalizarea unui stil unic.
Sunt revitalizate vechile orașe: Babilon, Assur, Ecbatana, Seleukis, Dura Europos: iau ființă orașe noi: Ctesiphon, Hâtra , Hekatonpilai, amplasamentul celui din urmă rămânând necunoscut. Orașul Assur se reconstruiește în interiorul vechilor sale incinte și, conform tradiției mesopotamiene, noile edificii se ridică peste ruinele celor dispărute. Etapa partă a existenței orașului Dura Europos se subordonează structurii sale hippodamice. Formularea specifică a urbanismului part este ilustrată de incintele de ziduri circulare ale orașelor Ctesiphon, situat pe celălalt mal al Tigrului în fața orașului Seleukis, și Hâtra, la 50 km de Assur, derivate din tipologia unor tabere militare. Orașul Hâtra, acoperind un teritoriu de 330 ha, cu rețeaua sa stradală apropiată de o schemă rectangulară, era apărat de o incintă cu trei rânduri de ziduri și un val cu un traseu poligonal apropiat de forma unui cerc oferind, în condițiile unor suprafețe egale, cel mai scurt perimetru de apărat. Materialele folosite în construcții depind de resursele și tradițiile locale: piatra brută sau fățuită, cărămidă crudă sau arsă. Astfel, palatul din Hâtra a fost construit din piatră fățuită, cel din Assur, din cărămidă arsă, iar cel din Kohi Helga, din cărămidă crudă. I.a fel, incintele urbane erau construite din piatră fățuită sau din piatră spartă legată cu mortar de alabastru formând un emplecton placat cu piatră fățuită. De cele mai multe ori însă zidurile erau executate din cărămidă crudă pe fundații de piatră brută sau fățuită. Incinta orașului Hâtra era formală din două ziduri de cărămidă crudă și un zid de piatră brută. Absența lemnului a condus la adoptarea bolților de piatră sau de cărămidă și la utilizarea, alături de bolți cilindrice executate cu cintre, a bolților cu profil parabolic executate fără cofrag.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arhitectura Bisericilor (ID: 167190)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.