Arhetipul României Altfel

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

STUDII EUROPENE

Lucrare de seminar

-Istoria Imaginarului European –

-ARHETIPUL ROMÂNIEI ALTFEL –

Asistent Universitar Studentă

Dl. Cornel Micu Vizanti Ana-Maria

Anul I, Grupa IV

ARHETÍP, arhetipuri, s. n. Model, tip inițial după care se călăuzește cineva; (în special) manuscris care stă la baza altor manuscrise (copii ale aceleiași opere; original.

           Problema etnogenezei românilor ocupă un loc important prin complexitatea sa. Ea a devenit o problema politică din secolul al XVIII-lea, odată cu afirmarea mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania.

Ce ne demonstrează ca ȋntregul spațiu CARPATO-DANUBIANO-PONTIC este locuit ȋnainte și după cucerirea romană de către geto-daci, sunt izvoarele narative și arheologice. Mircea Eliade afirmă: "anonimi ai istoriei, tracii au urcat ȋn lumea civilizată a Antichității prin cea mai remarcabilă seminție a sa: « dacii» ", pe care părintele istoriei, Herodot  ȋi socotea "cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci". Tot el ne spune ca după indieni, familia neamurilor trace a fost cea mai numeroasă ȋn Antichitate, ocupând o suprafață foarte mare. Pe vremea unor regi iluștri, ȋnțelepți și viteji, dacii au intrat ȋn orizontul lumii civilizate.

Conștiința istorică se naște din încercarea de a construi identitatea unui popor, și reprezintă sentimentul, intuiția pe care ființa umană o are despre propria existență care reflectă apartenența sa la un anumit grup social, neam, națiune. Conștiința istorică se naște din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei națiuni, prin raportare la alte popoare, la alte națiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp și spațiu, evenimentele istorice, limba, cultura și civilizația, mentalitățile. Orice comunitate, de la trib până la națiunea modernă se legitimează prin recursul la origini. În toate timpurile și în toate culturile acestea sunt puternic valorizate și fără încetare memorate și comemorate. Miturile fondatoare condensează conștiința însăși a comunității. Originile nu se impun de la sine, ci sunt în toate cazurile o alegere, făcută începând de la fondul ideologic și de la proiectele curente ale comunității.

Identitatea poporului român ȋncepe să se definească odată cu statornicirea limbii române și a dezvoltării literaturii moderne. Despre o adevarată conștiință națională și literară se poate vorbi abia din 1840, anul apariției revistei "Dacia literară", un rol determinant având publicarea primului manifest literar important, "Introducție", care pledează pentru o literatură originală inspirată din folclorul, istoria și frumusețile patriei. Atracția pe care a exercitat-o literatura populara asupra pașoptiștilor și romanticilor amplifică interesul pentru elementul getodacic al etnogenezei prelungit ȋn perioada interbelica, fapt ce a creat o ideologie aparte ȋn cadrul curentului Tradiționalism, numită sugestiv "dacism" și definită, ȋn principal, de către Vasile Pârvan.
Procesul de formare identitară, este structurat ȋn patru etape cronologico-istorice și politice, precum:apariția conștiinței naționale, originile mișcărilor naționaliste radicale, rolul și responsabilitatea ȋn crearea politicilor identitare radicale și relația dintre comunism și naționalism. Acesta din urmă este o particularitate a României ȋntre regimurile comuniste central și cel est-european. Cultivarea identității naționale ȋn timpul jumătății de secol comuniste s-a manifestat prin intermediul interpretării trecutului, al menținerii ideii superiorității românești ȋn raport cu Europa, al utilizării excesive a unui discurs de forma “noi vs ei”, ȋn care eticheta “ei” era atașată tuturor celor ce nu serveau intereselor stabilite de elitele regimului.

De asemenea, autorul identifică, pe lângă multiple nuanțe contextuale, trăsături colective ale românilor de-a lungul câtorva secole.

Locul României în raport cu Europa sau, mai precis spus, cu Occidentul sau cu țările

dezvoltate ale lumii, a fost și este o problemă crucială pentru cultura românã modernã, ca și

pentru societatea româneascã actuală. De circa două secole, Europa, înțeleasã în dimensiunea

ei de arhetip al Occidentului dezvoltat, a fost elementul principal de referință pentru societatea

româneascã, obiect al unor atitudini complexe, mergând de la admirație și dorința de imitație până la teamă și respingere.

Romania e țara care intră ȋn comunism cu cei mai puțini comuniști și iese cu cei mai mulți. Prezintă, ȋn punctul de plecare, structuri complet neadecvate comunismului, pentru ca, la capătul drumului, să se lepede cel mai greu de structurile comuniste. Afișează mai ȋntâi o stridentă ideologie antinațională, iar ȋn faza ulterioară, o ideologie naționalistă la fel de stridentă. Când ȋn aprope toate țările comuniste se atenuează “cultul personalității”, ȋn România taman bine se intensifică. Atunci când alte țări comuniste europene, mai puțin Albania, ȋncearcă o oarecare deschidere și “liberarizare”.

România, dimpotrivă, se inchide și se izolează. Comunismul “dinastic” al lui Ceaușescu nu are modelul ȋn Europa, și de altfel, nicaieri, doar ȋn Coreea de Nord.

Tensiunea dintre fond și formă a atins limite extreme ȋn România.Structural vorbind, asemănările sunt mari pe la 1900 ȋntre România și Rusia.Ȋn ambele cazuri, o societate “ȋntârziata”, predominant rurală, invelită ȋn pojghița unor elite și instituții occidentalizate.Doar că aristrocatul sau intelectualul rus, poate ȋncă și mai occidentalizat decât românul, rămâne fundamental rus, departe sufletește de Occident.

Până și așezarea pe hartă a României indică o poziție ambiguă. Țara deloc balcanică ȋn sensul strict geografic (exceptând Dobrogea, dacă socotim Dunărea ca limita de nord a Peninsulei Balcanice), și totuși pronunțat balcanică printr-o ȋntreagă țesatură de civilizație.

Nici o națiune europeana nu s-a făcut din bucăți atât de multe și de dispersate (Bucovina și Dobrogea, Basarabia și Banatul. . .), unificate totuși prin prezența românilor majoritari, dar și diferențiate printr-un multicolor evantai de minorități și printr-o varietate de amprente culturale (Italia și Germania au fost și mai fragmentate politic decât România, dar ȋntr-un spațiu de civilizație mult mai unitar).

Existența unei culturi române ca entitate autonomă nu se observa de la distanță. Se observa un mosaic sau un amestec de elemente ruse, poloneze, balcanice (sud-dunărene, inclusive grecești și sârbești), austro-ungare, franco-engleze. Putem adăuga aici un bun număr de “minorități” creatoare, precum germane, evreiești, armene, caucaziene, turcești sau grecești și altele. Ulterior, se observă episoade, vârfuri și insule in filosfie, ȋn literatură, ȋn artele plastic, ȋn istorie ȋn general, dacă preferați. Să nu-și facă nimeni iluzii, o cultura română cu personalitate marcată și stil proeminent nu există. Numele care au pătruns ȋn “lumea mare” sunt nume individuale, merituase, dar au destul de puțin de-a face cu comunitatea heterogenă aglomerată la Dunăre si la Carpați. “Romanitatea” este o dezordonată alăturare de elemente disparate. De pildă, nume precum E. Ionesco, G. Enescu, C. Brâncuși au o dimensiune românească, dar nu mai mult.

De ce este România altfel?

Țările și națiunile sunt diferite. Asemănătoare și diferite, ne spune Lucian Boia.

România intră și ea, firește, ȋn acest joc al asemănărilor și deosebirilor. Modul extravagant ȋn care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia ca țara este defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionați decât românii, obișnuiți cât de cât cu ei ȋnsiși, dar până și printre români exasperarea crește.

Ȋn lucrarea “De ce este România altfel?” Lucian Boia exemplifică faptul că totul ȋncepe cu o ȋntârziere. O ȋntârziere istorică, s-ar putea spune. Statele românești-Țara Românească și Moldova-se ȋncheagă abia spre mijlocul secolului al XIV-lea, ultimele, și de departe, de pe cuprinsul Europei. Ȋntârziere politică si instituțională ȋmpletită cu o ȋntârziere culturală de aceeași amploare.

Evul Mediu ȋncepe ȋn spațiul românesc atunci când ȋn Occident se aproprie de sfârșit. A fost, din pornire, un handicap. La 1300, taratul bulgăresc avea o istorie de câteva secole și se afirmase ȋn unele perioade ca o “mare putere” regională. Și Serbia avea o istorie. Ungaria să nu mai vorbim [. . .]. Polonia, de asemenea, se afirmase ca o putere ȋnsemnată. Cehia se numără printre țările componente ale Imperiului German, iar atunci când principatele române abia apăreau pe harta Europei, regele ei, Carol I, devenea ȋmpărat al Sfântului Imperiu și fonda la Praga o universitate (cu o jumătate de mileniu ȋnaintea universităților românești).

Situarea la margine a teritoriului care alcătuiește astăzi România este o trăsătura care explica multe, și poate fi urmărită secole de-a rândul. Pentru grecii antici, ca și pentru români, lumea civilizată se sfârșea, mergând spre nord, la Dunăre. Nu aveam nici un fel de documente scrise din Dacia anterioară stăpânirii române, după cum nu avem nici din Dacia părăsite de romani după ceva mai mult de un secol si jumătate. De altfel, pentru romani, Dunarea forma in Europa Centrala si Rasariteana frontiera care separa Imperiul de lumea “barbară”. A.D. Xenopol nu ezită să afirme că anexarea teritoriului dacic ar fi fost o “greșeală” a ȋmpăratului Traian. L-a contrazis, patriotic, C.C. Giurescu:poporul român nu putea fi consecința unei greșeli! Greșeală sau nu, atașarea Daciei ( de fapt, doar a unei jumătăți din spațiul locuit de geți si de daci) nu a durat prea mult, iar actualul teritoriu românesc a rămas-cum ȋi era destinul-tot “afara”.

Partea de deschidere către diversele influențe, se verifică și prin amestecul atât de caracteristic sintezei etnolingvistice românești, departe de mitologia curentă a originilor, axată pe criteriul purității (romane, dacice sau daco-romane). Rezultatul e până la urmă relativ omogen, dar elementele care s-au combinat pe parcursul istoriei pentru a-l crea pe “român” sunt de o nespusă diversitate. Fapt ce denotă o lipsă a indentității pure românești. Limba română ilustrează cât se poate de convingător proporțiile considerabile ale amestecului. Este, evident, o limbă romanică: totuși, cea mai puțin latina dintre limbile latine. Mai târziu „relatinizarea” s-a făcut tot cu material „străin”: au intrat ȋn română un număr imens de cuvinte, majoritate preluate din franceză. Elita românească, ȋn toate epocile, a ȋmprumutat masiv. Toate modelele politico-culturale sunt de import.

Ajungem ȋn secolul al XIX-lea, epoca modernizării României. Există ȋn istografia românească tentația exagerării ȋmprumuturilor occidentale anterioare. Sunt reale, dar strict punctuale.[. . .] Ce a fost ȋnainte contează mai puțin sau contează ȋn măsură ȋn care diluează, alternează sau frânează procesul modernizator. Titu Maiorescu vorbea la 1868, despre „barbaria orientală”, de care românii abia se despărțiseră.

Poporul nostru are probleme legate de formarea unei conștiințe istorice încă din secolele XVI-XVII, o vreme în care literatura nu avea în compoziție nimic românesc. Poate numai limba, care, datorită cronicarilor și din cauza copiatului a început să-și piardă din rădăcini. Încet, geneza poporului român a început să fie introdusă în scrieri. Se pare că, și acum, în secolul XXI avem nevoie de o astfel de influență care să ne arate că avem și noi sărbători, tradiții și nu avem nevoie de împrumuturi și influențe de la alte popoare. Un astfel de împrumut este Halloween-ul, care a fost adus în America de coloniștii englezi și, de acolo, în toată lumea. De fapt, Halloween are origini celtice. Era o sărbătoare a acestora numită „Samhain”. Celții care au trăit în urmă cu 2.000 de ani, în zona Irlandei și în nordul Franței, sărbătoreau Anul Nou la 1 noiembrie. Această zi marca finalul verii și recoltei. Atunci începea iarna, perioadă a anului asociată cu moartea. Celții credeau ca în această noapte granițele dintre lumea viilor și morților dispar. Atunci, morții se întorceau pe pământ. Pentru a comemora acest fapt, druzii, preoții celților, făceau focuri uriașe, iar oamenii aduceau ofrande zeilor. Celții purtau un soi de costume, în general piei de animale. Astfel, s-a ajuns la ce se întâmplă azi, costume kitsch, uneori de-a dreptul hidoase. Însă, nu asta este marea problemă, ci ignorarea altei sărbători a poporului român numită „Sâmbăta Morților”, asemănătoare cu Halloween. De câțiva ani, românii sărbătoresc pe 31 octombrie o tradiție celtică, devenită ulterior americană, dar puțin le pasă de „Sâmbăta Morților”, sărbătoare în care Biserica Ortodoxă îi numește pe cei trecuți în neființă „adormiți”, termen care are înțelesul de stare din care te poți trezi. La fel s-a întâmplat și cu „Valentine’s day”, care a căpătat amploare în rândul românilor. Sărbătorim „Ziua Îndrăgostiților”, care înseamnă, de fapt, celebrarea Sfântului Valentin, sfânt născut în anul 175, într-o regiune umbrită a Italiei. Sărbătorim „Valentine’s day”, tradiție ce vine dintr-un alt fond cultural și religios, dar uităm de „Dragobete”, sărbătoarea noastră. Celebrăm un „Valentine’s day” intens mediatizat pe 14 februarie în loc să auzim cu zece zile mai tarziu, pe 24 februarie, „Dragobetele sărută fetele”. O conștiință istorică are la bază încercarea de a construi o anumită identitate, identitatea unui popor, evenimentele istorice, limbă, cultură și civilizație, tradiții și mentalități. Odată cu această emancipare severă, am ajuns să oprit dezvoltarea unei conștiințe istorice și nu mai ținem cont de ceea ce avem deja

După scurtul moment de grație al revoluției din ’89, când românul s-a identificat cu eroicul Gavroche (Noi nu plecăm, noi nu murim. . .”), au urmat iluștrii de greață privind firea românilor, văzută mereu și mereu din perspectivă negativă. De la asemuirea cu puii de lei, s-a ajuns la asemuirea cu câinii sărmani, ca vai de capul lor, ciumații Europei.

Ȋn concluzie, putem observa faptul că, România este așa cum este ȋn momentul de față, ȋn anul 2016, nu numai datorită faptului că sistemele politice și sociale sunt deficitare, dar și datorită faptului că, a pornit ȋn formare pe baza unor decalaje istorice. Putem spune că, România este altfel datorită “handicapului istoric”.

Bibliografie:

Lucian, Boia-„De ce este România altfel?” Ediția a II-a adăugită, Editura HUMANITAS

Vasile, Borai; Sergiu, Gherghina; Radu, Murea- „Regăsirea identității națonale”. Editura POLIROM.

Ion, Russu.-„Etnogeneza românilor”-EDITURA ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ.

Bogdan, Murgurescu-„România și Europa”.Editura POLIROM.

Virgil Nemoianu-„Regăsirea identității națonale”

Magda Ursache-„Romanul Stereotip” nr.3/2007

Surse WEB:

www.SCRIBD.com

www.EVZ.ro

Dicționare:

ACADEMIA ROMÂNĂ (București). INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ “IORGU IORDAN – AL. ROSETTI”, DEX – Dicționarul explicative al limbii române, Ed. a 2-a, rev., București: Univers Enciclopedic Gold, 2009