Arheologul Radu Vulpe

Radu Vulpe (29 decembrie 1899, comuna Albești, Ialomița – 1982, București) – arheolog, istoric al antichității și profesor universitar. Își face studiile liceale la București și tot aici pe cele universitare (1920-1924). Chiar în anul terminării studiilor devine membru al „Școlii române” din Roma (1924-1926). Apoi doctor în filosofie și litere (1927). Curând după aceea devine membru al Școlii române din Franța (1928-1929). Funcționează în calitate de copist-paleograf la Arhivele Statului (1921-1923) și apoi asistent la Muzeul Național de Antichități (1923-1926). Devine asistent și apoi docent la catedra de istorie antică a Facultății de Litere și Filosofie din București (1926-1939), conferențiar la această facultate (1939). Se mută ca profesor definitiv la catedra de arheologie a Facultății de Litere și Filosofie din Iași (1939-1945).

Este consilier și director de secție la Institutul de studii balcanice din București (1943-1948). Mai târziu (din 1953) este consilier științific și șef de secție la Institutul de arheologie din București. Cu un an înainte devenise membru în Consiliul permanent al Uniunii internaționale de științe pre și protoistorice (1952-1964). Devine membru al Academiei de științe sociale și politice (din 1970). Opera lui Vulpe este pe cât de bogată pe atât de variată având în vedere domeniile de cercetare pe care le-a abordat. Firește însă că ea se constituie din trei mari direcții de activitate: opera scrisă, cea practică (săpăturile la diferite centre arheologice, unele șantiere fiind deschise de Vulpe) și activitatea la catedră sau în diferite institute de specialitate. Cele trei direcții se completează reciproc în activitatea lui Vulpe.

Student al lui Vasile Pârvan, Vulpe a urmat exemplul și îndrumările magistrului său în ceea ce privește bogata documentare și informare, rigoarea actului de cercetare, viziunea și intuiția în interpretare. Vulpe abordează astfel teme fundamentale de arheologie a comunei primitive (preistoriei) cât și a epocii geto-dace (ca epocă preferată a autorului) cu care ocazie studiază și istoria, tradițiile și obiceiurile tracilor sud-dunăreni (vezi explicarea principiului agnaților în sistemul de succesiune al regilor macedoneni și traci), apoi elemente de epigrafie și istorie (cultură și civilizație) greco-romană. Efectuează săpături în așezările din epoca neolitică de la Huruești, Izvoarele, Corlăteni și Calu; în stațiunile getice de la Piscul Coconi, Poiana și Popești; în centrele de cultură bastarnă, carpică și de tip Sântana de la Poienești și Izvoare. Prin aceasta, Vulpe contribuie substanțial la întregirea cunoștințelor despre geneza și cronologia culturii Cucuteni, temeinica analiză a vieții și culturii materiale la geți, la punerea în lumină a unor culturi noi de tip bastarnic și carpic.Totodată Vulpe se preocupă și aduce contribuții de seamă în domeniul istoriei și culturii celor două ramuri ale indo-europenilor, tracii și ilirii. Pe alt plan, Vulpe își concentrează atenția asupra istoriei Dobrogei în antichitate și dă istoriografiei o valoroasă sinteză în acest sens. Pornind de la această lucrare, cercetările și concluziile stabilite de Vulpe privind istoria Dobrogei în antichitate servesc și astăzi cercetărilor cu privire la’ această veche vatră de istorie românească. În general opera sa scrisă rămâne un moment istoriografie de referință pentru cercetarea istorică și arheologică a trecutului. Vulpe rămâne însă nu numai creator de istorie, de cărți și studii cuprinzând teze și teorii originale, ci prin vasta sa activitate la catedră și experiența în investigarea trecutului pe șantierele arheologice citate, unul dintre cei care au crescut și pregătit generații de istorici și arheologi.

Lucrări de referință

• Bărăganul în antichitate, București, 1922;

• Les fouilles de Tinesul, în colaborare, în „Dacia”, 1924;

• Gli Illiri dell’Italia imperiale romana, Roma 1925;

• Les fouilles de Poiana: compagne de 1927, în colaborare, în „Dacia”, III-IV, 1927-1932;

• Activitatea arheologică în Dobrogea în cei 50 de ani de stăpânire românească, București, 1928;

• Civilizația ilirică, Vălenii de Munte, 1928;

• L’âge de fer dans les regions thracs de la Peninsule Balcanique, în „Melanges”, 1929; Paris, 1930;

• Securile de bronz de tip albano-dalmat și domnia lui Cadmes la Enchelei, Cluj, 1931;

• Noutăți arheologice dobrogene, extras din „Analele Dobrogei”, an IXV, Cernăuți, 1934; idem, an XVIII, Cernăuți, 1937;

• Prioritatea agnaților la succesiunea tronului în Macedonia și Tracia, extras din volumul În memoria lui Vasile Pârvan, București, 1934;

• Trofeul de la Adamclisi. Studiu actual al problemei, extras din revista „Analele Dobrogei”, an XVIII, Cernăuți, 1937;

• Histoire encienne de la Dobroudja, București, 1938;

• La Dobroudja a travers les siecles. Evolution historique et consideration geopolitiques, București, 1939;

• Concepțiile moderne despre arheologie și preistorie, Iași, 1940;

• Descoperirile arheologice de la Isvoare – Neamț, extras din „Anuarul liceului de băieți Piatra Neamț pe anul 1935-1936”, Piatra Neamț, 1937;

• Dobrogea meridională în antichitate, Cernăuți, 1938;

• Vasile Pârvan și originea neamului românesc, Alba Iulia, 1944;

• Angustia, București, 1944;

• Isvoare: Săpăturile din 1936-1948, București, 1957;

• Argedava, București, 1960;

• Așezări getice din Muntenia, București, 1966;

• Din istoria Dobrogei, perioada principatului, 1968;

• Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor, text ales, stabilit și cuvânt înainte de Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, București, 1988