Arheologia Trecutului Sovietic

Victoria Jigoranu,

anul II, masterat

Referat pe tema :

Arheologia trecutului sovietic

(cu aplicație pe cărțile Născut în URSS de Vasile Ernu și Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu)

„Uniunea Sovietică nu a fost doar o țară, a fost mai mult decât atât, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernității” – afirmă Vasile Ernu încă în introducerea cărții sale Născut în URSS. Mai mult, el își recunoaște apartenența la această țară: „un produs made in URSS”, un „homo sovieticus, un produs al acestei țări și culturi”.

Într-un interviu publicat în Observatorul cultural, atunci când este întrebat de ce nici în rândurile cărții, nici în nota biografică din carte nu menționează unde exact este născut în URSS, și dacă a omis acest detaliu biografic în mod intenționat, Vasile Ernu mărturisește : „mă identific cu URSS, ca țară unde m-am născut. Eu am fost cetățean al URSS. Nu am o identitate regională. (…) Eu am venit din URSS, nu din Republica Moldova. ” Afirmând acestea, mai explică cititorilor că el nu neagă apartenența sa la Republica Moldova și nici faptul că s-a născut la Odessa, dar a fost educat să gândească că țara sa este URSS. „ Cum spune un cîntec sovietic: adresa mea nu are oraș și stradă, adresa mea este / era Uniunea Sovietică.”

Încă de când scria această carte, Vasile Ernu a intuit că ea va stârni o serie de reacții contradictorii, ba chiar pare că ne avertizează în această privință : „indiferență cu siguranță nu va fi”. Așadar, el ține să explice încă de la început scopul lucrării sale, maniera în care a fost concepută și apoi scrisă de către el : „ceea ce încerc să fac este un fel de arheologie a vieții de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metaforă a culturii și civilizației sovietice”. Autorul mai adaugă că această carte nu propune o judecată morală sau valorică, ci doar asigură, într-o oarecare măsură, o familiarizare cu acele vremuri , care ne poate ajuta pe „toți” – pe noi, cititorii, cât și pe el, autorul, „să înțelegem mai bine ce a fost Uniunea Sovietică și ce înseamnă lipsa ei”. În această afirmație, observăm caracterul îndoielnic al lui Vasile Ernu; poate că acest text are și menirea de a scoate la lumină propriile lui convingeri și idei, de care nici el nu este foarte sigur?!

Într-adevăr, reacțiile asupra cărții Născut în URSS nu au întârziat să apară. Într-un articol intitulat „Literatură, vodcă & muștar”, Marius Oprea povestește experianța lecturii acestei cărți : „Trebuie să mărturisesc că rareori am trăit atît de intens sentimente contradictorii ca atunci.(…) Căci Născut în URSS e parcă scrisă anume să-i scoată din sărite pe anticomuniști. (…) M-am enervat foarte tare.” În interviul despre care am menționat mai sus, Ovidiu Șimonca i se adresează direct lui Vasile Ernu: „ Cărții tale i se pot face mai multe reproșuri. Primul: ești nostalgic!”. La acest reproș, Vasile Ernu aduce următorul argument : „Cine vorbește despre copilărie și n-are elementul nostalgic? În orice ține de trecut există un element nostalgic pe care nu poți să-l lichidezi. Dar nu sînt deloc nostalgic, n-aș mai vrea să mă întorc să trăiesc în URSS și în comunism.” Acest argument, am putea noi spune, este unul care are puterea de a convinge cititorul, dar un detaliu vine să contrazică această opinie și să sublinieze oscilația lui Vasile Ernu, nehotărârea lui de a se dezice de URSS– iar acesta este chiar afirmația autorului din introducerea cărții : „Din când în când mai vreau să iau un bilet spre URSS”. Pe de altă parte, în articolul său „Ghidul aventurii unei cărți românești în Rusia”, scris cu ocazia traducerii cărții sale în limba rusă și editarea ei în Rusia, Vasile Ernu recunoaște, totuși, că textul său are un caracter nostalgic, însă această „abordare nostalgico-ironică”, afirmă dânsul, nu pare să îi deranjeze sau să îi mire pe ruși, ba mai mult, acestora pare chiar să le placă. Tot despre nostalgia cu care rememorează scriitorul trecutul său sovietic scrie și Sorin Antohi în postfața cărții Născut în URSS : „nu i-am reproșat autorului nostalgia pentru o lume pe care eu însumi o detest…”.

Dincolo de toate aceste afirmații, cartea lui Vasile Ernu reprezintă o rememorare a perioadei sovietice, o „arheologie” a trecutului sovietic, o carte ce conține o serie de momente savuroase din experianța lui sovietică, de manifestări, resuscitarea unor personalități politice sau a unor eroi de neuitat, de imagini ce descriu stilul de viață din acea perioadă. Interesant este faptul că, în timp ce construiește „puzzle-ul” amintirilor sale, el nu rămâne doar un povestitor, ci participă în mod activ, este și actorul propriului scenariu.

Vasile Ernu ne relatează în cartea sa, Născut în URSS, că obiectele ce făceau parte din viața cotidiană a cetățeanului sovietic, pe lângă faptul că erau standardizate, erau și foarte puține la număr, așadar și foarte greu de obținut și nu de către oricine. Din această categorie a obiectelor, cele mai râvnite de către cetățeanul sovietic al acelor vremuri erau articolele vestimentare de blugi. În acea perioadă, dacă cineva avea o pereche de djînsî, era considerat blatnoi, adică șmecher, respectat de către toată lumea. Astfel, autorul ne povestește cum, prima lui pereche de blugi coincide cu intrarea Uniunii Sovietice în Afganistan – anul1979. Pe atunci avea 10 ani și era printre primii din școală care purtau pantaloni „de care nici fiul directorului nu avea – și nici măcar cel al primului secretar de partid”. (pag.16) Mai târziu avea să primească o cămașă de blugi, iar asta a însemnat pentru el mai mult decât un răsfăț vestimentar. Avea apoi să-și dorească o geacă de blugi, se și visa în ea – iar când o purta (în vis) era o cu totul altă ființă. Aceste obiecte, mărturisește autorul, le-a luminat cu adevărat viața tinerilor acelor vremuri, însă capitalismul este cel care le-a luat această plăcere, plăcerea de a obține lucrurile cu greu.

Un alt obiect care făcea furori printre copii și tineri era jvacika – guma de mestecat. Autorul își amintește că atunci când erau întrebați de tovarășa educatoare ce vor să se facă când vor fi mari, unul dintre colegii săi spunea că vrea să se facă diplomat ca să aducă multă jvacikă. Astăzi, pentru noi acest obiect este unul mult prea banal, însă autorul este cu adevărat impresionat atunci când primește de la fratele său jvacika în formă de țigară. „Asta era prea de tot. A făcut furori. Suflete zdrobite, invidii peste invidii, admirații și neplăceri (…)”. (ibidem, pag.24)

După 1946 avea să apară cel mai iubit și mai visat obiect al poporului sovietic pentru mulți ani – motocicleta Jawa 250. Autorul ne explică, nu fără o notă de ironie, că „În URSS nu se știe de ce a murit Lenin, însă orice tânăr sovietic știe că, dacă te apleci pe ghidonul motocicletei Jawa, poți atinge viteza de 130 km/h (…)”. (ibidem, pag.59)

Komunalka era locuința sovietică, microcosmosul vieții de zi cu zi, unde se împart cu alții spații comune, precum toaleta, dușul sau bucătăria și care este considerată o sinteză a civilizației sovietice, „un soi de micro-uresese”, care „joacă rolul unei bule de oxigen”. În capitolul consacrat acestor locuințe, Vasile Ernu creează în rândul cititorilor o încîntătoare confuzie: reușește să fie în egală măsură patetic și plin de umor. „Aș spune că această komunalkă este Grădina Edenului, locul unde se află pomul cunoașterii binelui și a răului, pentru unii iad, pentru alții rai. Iar cum noi nu prizăm opiul poporului, vă voi spune cu sinceritate că pentru noi komunalka este locul dragostei și al urii, al prieteniei și al despărțirii, al invidiei și al tandreții, al bucuriei și al tristeții, sau, mai simplu, e însăși viața noastră”. (ibidem, pag.44)

Un spațiu de-a dreptul sacru era cel al bucătăriei – kuhnea. Acest loc era parte integrantă a vieții : „Dacă ni s-ar fi luat bucătăria, ni s-ar fi luat aproape totul. Puteau să ne ia totul, nu însă bucătăria. Viața noastră, sufletul nostru devenise parte a bucătăriei, iar bucătăria parte a sufletului nostru (…) Kuhnea avea rolul unui club, al unui salon, al unui cenaclu”. (ibidem, pag.45) Acest spațiu de folosință în comun era locul unde se întâlneau îndrăgostiții, unde se cânta la chitară sau se asculta muzică la casetofon, unde se făceau marile beții, se puneau la cale planuri, se citeau poezii sau se medita pur și simplu.

Așa cum și-a obișnuit deja cititorul, Vasile Ernu îi oferă din nou o porție de umor delicios și în „oda” închinată tualetului sovietic – cel mai intim lucru din viața cetățeanului sovietic. Deși ești singur acolo, vecinii te urmăresc și comentează referitor la timpul petrecut acolo sau a faptului că te-ai pus pe citit romane. Și, într-adevăr, în semn de respect al acestui loc, trebuia să ai două lucruri la tine : o carte și hârtie igienică. Autorul ne mai aduce la cunoștință faptul că „Tualetul este sala de lectură perfectă și locul care a produs cei mai mulți și cei mai remarcabili intelectuali sovietici. (…) Tualetul bate de departe toate instituțiile de educație și cultură în ce privește formarea noastră.” (ibidem, pag.66)

Citind paginile cărții lui Vasile Ernu, ne dăm seama că omul sovietic avea un cult aparte pentru eroii sovietici, și anume „cei ieșiți din popor, fără mari poziții și grade, direcți și simpli în acțiune și gândire.” (ibidem, pag.114) Aceștia, indiferent de originea lor „sănătoasă” sau nu, făceau casă bună în sufletele sovieticilor. Unul dintre acești eroi era Iuri Gagarin, băiat simplu, care, în ziua de 12 aprilie 1961, a zis pur și simplu Poehali!, ca și cum ar fi fost un îndemn de a merge la o bere și a plecat în cosmos. Un alt erou în ochii lor era Pavlik Morozov, un pionier care și-a „turnat” tatăl autorităților deoarece a ascuns o căruță cu grâu. „Dar, a făcut-o spre binele poporului sovietic, crezând în idealurile și principiile sfinte ale comunismului, și a trecut dincolo de interesul personal meschin.” (ibidem, pag.39).

În anul 1973 apare unul dintre cele mai populare seriale sovietice care a oferit publicului un James Bond sovietic – pe Stirlitz – frumos, inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, care își iubește prietenii și își slujește cu demnitate țara. Ciapaev este unul dintre primii eroi ai noului stat sovietic, cel mai cunoscut erou al Războiului civil, el reprezenta emblema luptătorului împotriva armatelor imperialiste care doreau să curme existența tânărului stat sovietic. Dar cel mai iubit erou al său, ne mărturisește autorul, este Ostap Bender, cel mai cunoscut cetățean sovietic, după Lenin.

Cu o deosebită înflăcărare, cu un respect aparte este descrisă „personalitatea numărul unu a secolului politic XX” (ibidem, pag.55). V.Ernu încearcă să salveze câte ceva din imaginea lui Lenin și chiar pe Lenin însuși, mai întîi atunci cînd încearcă să ni-l înfățișeze ca fiind „părintele, întemeiatorul, „cel mai uman dintre oameni”,(…) simbolul, temelia, adevărul, calea și însuși sensul marilor schimbări” (ibidem, pag.55), ba mai mult, îl înalță la rangul de zeu. Apoi încearcă să ne convingă că leninismul are și o parte romantică, cînd recunoaște, cu un curaj pe care trebuie să i-l apreciem, că a renunța la Lenin a însemnat pentru el, asemenea milioanelor de cetățeni sovietici, a renunța la o parte din sine. Proces care, citind capitole precum Ulianov, Lenin sau pur și simplu Ilici, am înțeles că nu i-a reușit, pentru simplul motiv că nici nu s-a gîndit vreodată să-l asume. Faptul este cu totul evident în post-scriptumul cărții, unde susține că „între lumea din care am ieșit și lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanțe, de ambalaj”, că „represiunea economică” a luat locul „ represiunii politice” (ibidem, pag.236)

În anii `60 încep să fie promovate alte principii valorice, oamenii trebuiau să trăiască și să gândească liber și cinstit, să nu se mai teamă de presiuni, să nu accepte indicații. Această perioadă a însemnat dezghețul lui Hrușciov, perioadă de libertate, în care se retipăresc cărți interzise în perioada stalinistă, autori etichetați până atunci ca elemente burgheze – Esenin, Ahmatova, Țvetaeva, Bulgakov, Zoșcenko – pot fi citiți acum de către oricine. Totuși, în această perioadă paradoxal de liberă, încep să apară și primele restricții. Astfel lui Andrei Platonov îi sunt interzise cărțile Cevengur și Kotlovan, Lui Bulgakov Maestrul și Margarita, iar lui Pasternak Doctor Jivago. „Perioada dezghețului a fost paradoxală tocmai datorită acestui joc dintre libertate și interdicție.” (ibidem, pag.159)

Vasile Ernu susține că un adevărat „eden sovietic” a fost reprezentat de anii `70, în ciuda faptului că s-a numit brejnevskii zostoi. Această perioadă este caracterizată ca fiind foarte stabilă, în care mâncarea și băutura se găsea pe săturate, chiar dacă uneori se mai stătea la bine-cunoscuta oceredi coadă. Munca, educația, spitalul – toate erau asigurate și garantate. Tot în această perioadă se dezlănțuie cinematografia sovietică, care a oferit capodopere după capodopere. Au devenit celebri regizori ca Andrei Tarkovski, Vasili Șukșin, Serghei Bondarciuc, Leonid Gaidai, Serghei Eisenstein – cel mai valoros cineast a secolului XX, ș.a.

O personalitate politică influentă, care „cântă Perestroika” a fost și Gorbaciov. El a adus o serie de schimbări, cu care cetățeanul sovietic nu era obișnuit și pentru care nu era pregătit, viața lui standardizată și lentă începe să se schimbe de la zi la zi. „Toți jucam jocul pe care îl pornise el. În doar cinci-șase ani lumea a arătat altfel, iar conceptul de glasnosti o luase cu mult înaintea celui de perestroika sistemului.” (ibidem, pag.100) Cea mai mare lovitură a fost reprezentată însă de Ukazul antialcoolic, care „a tulburat mintea cristalină a cetățeanului sovietic” (ibidem, pag.99)

Ne putem da seama cu adevărat ce a însemnat acest ukaz citind capitolul Ce bea cetățeanul sovietic?, care, așa cum ne putem răspunde singuri, dinainte de a citi, bea tot. „Și încă ceva pe deasupra”, ne asigură autorul. „În URSS a amesteca berea cu vodcă e ca și cum ai pune sare-n mîncare”. (ibidem, pag.87). Și ne prezintă apoi cu lux de amănunte toate cocteilurile amețitoare care se pot imagina, de la odekolon la orice soluție de unghii,păr și picioare, de la diluant la lichidul de frână, pe care cetățeanul sovietic le-a experimentat. Ernu mai adaugă : „A construi comunismul fără alcool e ca și cum ai face capitalism fără reclamă. Dacă în capitalism reclama e motorul economiei de piață, în comunism firește că motorul mișcării a fost băutura.“ (ibidem, pag.84)

La fel de savuroase sunt paginile în care vorbește despre revoluția socialistă în materie de sex, de pudoarea cu care actul sexual era tratat atît oficial cît și neoficial, situație în care scene din filme precum Șatra, cînd o actriță își arată sânii, erau deja „pornografie curată”, acestea fiind cenzurate copiilor de către maturi acoperindu-li-se ochii; sau cînd, la rularea peliculei Micuța Vera, milioane de spectatori, membri de partid sau nu, asistă scandalizați la prezentarea unui act sexual, revolta datorîndu-se faptului că eroina e plasată deasupra partenerului. „Asta da revoluție sexuală”, punctează Ernu. (ibidem, pag.64) În primii ani postrevoluționari, era bine-știut faptul că sexul era necesar doar pentru procreație, iar relația dintre bărbat și femeie trebuia să se rezume doar la una de prietenie, „de conviețuire și de conlucrare în vederea atingerii scopului comun al tuturor proletarilor : Comunismul.” (ibidem, pag.129)

 De-a lungul cărții întâlnim referințe constante la diferențele dintre limbajul puterii și un vocabular cu totul paralel celui oficial: „fraze înaripate“, limbajul cozilor, bancuri, coduri vestimentare, dar și cărți, filme, muzică etc. Pe de o parte, avem cultura oficială a puterii, de cealaltă, crearea unor culturi independente.

O carte la fel de valoroasă atât din punct de vedere ideologic, cât și din perspectiva mărturiilor despre trecut dintr-o anumită perioadă a vieții unui popor, de data aceasta a poporului român, este cea a scriitorului Dan Lungu, Sînt o babă comunistă. Și aici sesizăm aceeași notă de umor fin, de ironie constructivă și, nu în ultimul rând, de nostalgie. La fel ca și Vasile Ernu, personajul principal al cărții Sînt o babă comunistă „ar mai dori un bilet” spre comunism : „Dacă ar fi după mine, eu și mâine m-aș întoarce în comunism.”

Romanul lui Dan Lungu este construit pe trei paliere temporale: unul în copilăria de la sat, în mintea fetei rebele – Emilia Apostoae care dorește să ajungă cât mai repede la oraș, pentru a scăpa de „înțărănirea” forțată; al doilea, în tinerețea adultă, când fata ajunsă femeie descoperă în oraș o formă de monotonie fericită, un loc de muncă stabil, bine plătit și cu stres minim, dar și beneficiile felului arhicunoscut al românului de a se descurca, specific perioadei comuniste; al treilea palier este cel al prezentului, cel care caracterizează evoluția personajului la vârsta a treia.

Cu toate acestea, romanul nu este o simplă introspecție a personajului principal pe cele trei paliere temporale, ci este chiar descrierea rezultatului luptei dintre nostalgia după comunism și efectele negative pe termen scurt ale tranziție spre capitalism. Această luptă are drept consecință formarea unei mase de oameni care spun că „înainte era mai bine”, fără a se gândi decât la beneficiile personale, ignorând atât oamenii care cred cu totul altceva, cât și evoluția pozitivă a lucrurilor sub noul regim democratic. „ – Dar ce a făcut așa teribil pentru tine comunismul, măi, mamă, de nu vrei să-l lași din brațe? În afară de minciună, teroare, cozi, frică…altceva a mai făcut? – Eu vorbesc de viața mea, Alice, nu de a altora. În primul și în primul rând, pe mine comunismul m-a făcut orășeancă.” (ibidem, pag.63)

Trezindu-se, după ani succesivi de comunism și democrație, că este catalogată drept o babă comunistă și sfătuită de fiica sa ca, la scrutinul din următoarea duminică, să nu voteze pe foștii comuniști, este nevoită să se potolească și să se gândească „la rece” despre ce a fost și este, despre acțiunile anterioare și despre modul în care se privește în oglindă: „ Până la conversația cu Alice, nu mă gândisem niciodată la mine ca la o comunistă. Mă trezisem adesea visând la perioada frumoasă din viața mea, când eram tânără și munceam voinicește, când făceam mese îmbelșugate în familie și mergeam în concedii, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap că asta poate însemna să fii comunist. Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjurată, veselia, solidaritatea, dar, nu știu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist. Adică s-ar putea să știu. Poate pentru că pe vremuri, între noi, îi numeam comuniști pe cei care țineau discursuri înflăcărate, la ședințe plictisitoare și lungi. Pe cei care țineau linia partidului fără să vadă în stânga și în dreapta, fără nicio grijă pentru oameni și fără înțelegere pentru situații particulare. Pentru noi, nu membrii de partid erau comuniștii, ci politrucii și habotnicii. Pe ăștia nu-i regretam. Acum comuniștii erau cei care au mințit, au luat cu de-a sila, au băgat la închisoare, au torturat și multe altele. Eu nu mă număram nici printre unii, nici printre alții. Eu ce fel de comunistă eram? Dacă aceia erau comuniștii, atunci înseamnă că eu vreau un comunism fără comuniști? Dar era posibil un comunism fără comuniști „din aceia”? Dacă nu, mai voiam eu comunism? Dacă numai aceia erau comuniștii, atunci nu mai voiam să fiu comunistă. Nu mai voiam să fiu, dar eram. Se poate să fii fără să vrei să fii?” (ibidem, pag.66-67)

Cu toate aceste gânduri și oscilații, cea mai tristă concluzie este aceea că (paradoxal) deși Mica nu ar vrea neapărat să revină comuniștii la putere, fiindcă e conștientă că nu era un regim sănătos, ea e totuși nostalgică după acele vremuri, pentru că după cum spune ea: „a dus-o bine”. A avut tot ce și-a dorit, deși atunci nu-ți puteai dori prea multe, avea bani de-i întorcea cu lopata, deși atnci nu prea aveai unde să cheltuiști banii, a băut numai cafea naturală și ness, cu toate că acestea erau pe atunci o raritate, portocale, carne, ouă, caș, ba chiar și Pepsi le aducea șeful, avea blugi ce costau opt sute de lei perechea și erau o raritate, iar când îi îmbrăca, tot cartierul întorcea capul după ea. „Tot ce a vrut suflețelul am avut” (ibidem, pag.87) recunoaște Emilia, dar toate acestea se datorau faptului că lucra la un atelier ce realiza mărfuri pentru export – „boierii” li se spuneau celor care lucrau pentru export, deoarece aduceau valută, astfel, descurcându-se și cu aprovizionarea.

Putem sesiza cu ușurință că Emilia este produsul educației vremurilor comuniste; felul în care au fost învățați oamenii să privească viața, importanța pe care o puneau pe lucruri precum hrană, haine, bunuri care le-a modificat total percepția despre o viață liberă obișnuită în care fiecare are dreptul să aleagă ca set de valori ceea ce consideră cel mai bine că i se potrivește, nu ceea ce vrea statul sau ceea ce se consideră a fi indicat să facă.

Mica povestește un episod de la serviciu în care ea și colegii ei au fost nevoiți să se încuie în atelier pentru a mânca ouă roșii de Paști, cozonac, ș.a. moment în care au fost prinși și muștruluiți pentru îndrăzneala lor. Da, încălcarea tradițiilor bisericești era una dintre regulile comunismului. Dar pe lângă religie sau alte înclinații personale mai erau foarte bine controlate și uneori interzise pasiunile. Aici ne sunt oferite de către autor mărturiile Rozaliei, o vecină de-a Micăi, pe care statul nu a lăsat-o să se facă pictoriță sau croitoreasă, în schimb i-a oferit un post de profesoară de desen la care mai târziu a renunțat din cauză că trebuia să facă naveta. „Dragă doamnă, ăsta e comunismul meu : cel care a luat cu forța atelierul tatii, care mi-a retezat din fașă visul de a mă face pictoriță, care m-a lipsit de culori toată viața!” (ibidem, pag.207) Rozalia povestește cu o umbră de umor negru că, dacă steagul României nu ar fi avut culorile roșu, galben și albastru, ar fi uitat de existența acestora, deoarece comuniștii nu mai făceau decât stofe negre, maro și gri.

În ciuda încercărilor Rozaliei, dar și a surorii sale, a fiicei sale, a prietenei sale, Aurelia, ba chiar a ginerelui său canadian, care își exprimă mulțumirea pentru faptul că a căzut Ceaușescu, că altfel nu ar fi cunoscut-o pe Alice, fiica sa, în ciuda acestor încercări zadarnice de a o convinge pe Emilia de faptul că regimul comunist a fost unul „tâmpit”, „injust”, ea tot regretă acele vremuri, ba chiar începe să plângă „de-adevăratelea”. Cu siguranță cititorul nu se aștepta la un asemenea final, dar acesta ne întărește convingerea că asemenea oameni își trăiesc gândurile cu îndărătnicie, fără a dori să sustragă din ideile celor din jur.

Bibliografie :

Vasile Ernu, Născut în URSS, postfață de Sorin Antohi, Polirom, Iași, 2006, 266 pagini.

Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, Polirom, Iași, 2007, 238 pagini.

Ovidiu Șimonca, articol "Ne despărțim de comunism numai dacă îl înțelegem", Observatorul cultural, v.7, 2006, iun.1-7,nr.66.

Marius Oprea, articol Literatură, vodcă & muștar, Idei în dialog, v.4, 2007 feb., nr.2, pag.40.

Vasile Ernu, articol Ghidul aventurii unei cărți românești în Rusia, Observator cultural, Nr. 143 / 6-12 decembrie 2007.

Ovidiu Țichindeleanu, articol Născut în URSS, trăiesc în România, Observator cultural, nr.71 (328) , 12 iulie, 2006, pag.10.

Marius Ghilezan, articol Dan Lungu sau depre puterea (i)radiantă a mentalului colectiv – ca soarele pentru Icar -, Luceafărul de dimineață, nr.37 (1017), nov.2011, pag.5.