ARGUMENT…pag. 3 [307242]

CUPRINS .

ARGUMENT…………………………………………………………………………………………………………………..pag. 3

PLAN DE IDEI: DEZVOLTAREA STUDIULUI TEORETIC ……………………………………………………pag. 4

GLOSAR ……………………………………………………………………………………………………………………….pag. 6

PATRIMONIU ARHITECTURAL INDUSTRIAL……………………………………………………….pag. 7

-definire,noțiuni,concepte

1.1. PATRIMONIU INDUSTRIAL……………………………………………………………………….

1.2. PROTECȚIA LEGALĂ A PATRIMONIULUI INDUSTRIAL ÎN ROMÂNIA………………….

1.3. EVOLUȚIE ȘI CARACTERISTICI PARTICULARE…………………………………………

1.3.1. EVOLUȚIE-DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ÎN PREZENT

1.3.2. CARACTERISTICI PARTICULARE

1.4. ARHEOLOGIE INDUSTRIALĂ.REPERE INTERNAȚIONALE…………………………

1.5. PATRIMONIU INDUSTRIAL ROMÂNESC

1.5.1 EVOLUȚIE LA NIVEL NAȚIONAL

1.5.2. [anonimizat]

1.6. CONFIGURAȚII ȘI TIPOLOGII DE CLĂDIRI INDUSTRIALE………………..

1.6.1. CLĂDIRI-HALE CU UN SINGUR NIVEL

1.6.2. CLĂDIRI MULTIETAJATE

INTEGRAREA ÎN VIAȚA CONTEMPOANA PRIN RECONVERSIE…………………………..pag. 21

2.1. REINVENTAREA SPAȚIULUI INDUSTRIAL PRIN RECONVERSIE.DE LA SPAȚIU ABANDONAT LA SPAȚIU PUBLIC.

2.2. METODE DE INTERVENȚIE

2.2.1. INTERVENȚIA PRIN MARCARE DISCRETĂ

2.2.2. INTERVENȚIA PRIN MARCARE EVIDENTĂ FĂRĂ A SE CREA UN RAPORT DE SUBORDONARE

2.2.3. CONCEPTUL DE SPAȚIU VAG

2.3. STUDIU FUNCȚIUNI POSIBILE ÎN LEGĂTURĂ CU NEVOILE SOCIETĂȚII CONTEMPORANE

2.4. [anonimizat] A PATRIMONIULUI INDUSTRIAL

STUDIU COMPARATIV………………………………………………………………………………………..pag.32

PATRIMONIU INDUSTRIAL ÎN ROMÂNIA: STUDIU DE CAZ UZINELE WOLFF………..pag. 37

4.1. ISTORIC- [anonimizat]

4.2. ANALIZĂ ANSAMBLULUI

4.3. SITUAȚIA ACTUALĂ

4.4. [anonimizat]……………………………………………………………………………………………………….pag. 42

ARGUMENT

„We should not live in a [anonimizat] a comfortable pastiche of the past. [anonimizat] ,[anonimizat]”

David Chipperfield

„Este important să păstrezi cât și să creezi. [anonimizat] a păstra (…) în bună stare, (…) încât să merităm mulțumirile trecutilor regi,a [anonimizat]”

Teodoric către Sabinus

O [anonimizat]-patrimoniul industrial. [anonimizat] o dorință intrinsecă a [anonimizat] a [anonimizat] o atitudine responsabilă și demnă din punct de vedere ecologic și al dezvoltării durabile. [anonimizat], în facultățile de arhitectură se pune accent pe descoperirea valorilor trecutului, aducerea în contemporaneitate cu mijloace moderne, a unor clădiri încărcate de semnificație istorică,și aici exemplele sunt nenumărate. Clădirile industriale, spre exemplu, au o importantă valoare,atât în ceea ce privește materialitatea-formele,cât și în ceea ce privește memoria lor,ca mărturii vii ale perioadei industriale.

Cronologic, industrializarea a fost o perioadă de schimbări sociale și economice în care o societate agrară s-a transformat într-una industrială. Aceasta este o parte a unui proces mai larg de modernizare, în care schimbarea socială și dezvoltarea economică sunt strâns legate de inovatiatehnologică, în special cu dezvoltarea producției de energie și metalurgie, la scară largă. De asemenea, industrializarea constituie organizarea extensivă a unei economii în scopul de fabricație. Mai apoi,ceea ce a afectat ascensiunea economică a fost dezindustrializarea. Numeroase foste zone industriale și-au schimbat funcțiunea ,trecând de la cea de producție la cea de comerț,depozitare,spații de birouri etc. Ansamblurile rezidențiale a fost inițial construite la periferia orașelor,însă ulterior, prin reorganizări urbane, acestea au ajuns să fie astăzi chiar în zone considerate centrale,acesta fiind un argument solid pentru reutilizarea lor. Ce a urmat ? Ansamblurile industriale au fost închise sau privatizate, producția en-gross a fost mutată în afara zonei metropolitane ,iar în urmă au rămas spații urbane dezorganizate,mari,neîngrijite,care însă,astăzi,pot fi reutilizate,schimbându-se funcțiunile,și pot fi,astfel, reintegrate în circuitul arhitectural.

Părăsirea spațiilor industriale a rezultat din dezvoltarea capitalistă și căutarea asiduă de profit. Dezvoltarea tehnologiei, apariția unor noi instrumente de producție,toate acestea,în prezent,nu mai necesită,ca odinioară,spații vase de producție; instabilitatea pieței imobiliare are și ea un cuvânt de spus,drept consecință,companiile își restrâng zona de activitate sau chiar se mută în alt loc. Astfel,e de la sine înțeles faptul că aceste clădiri rămase în urmă,aceste mărturii ale industrializării,nu mai sunt folosite în scopul funcțiunii lor inițiale. Ele sunt pline de posibilități, sunt predilecte metamorfozei.

funcțiunii; acestea oferă un material maleabil de „joaca” arhitecților,deoarece coexistă diferite forme ale clădirilor ce fac parte din patrimoniul industrial,în funcție de perioada în care au fost construite ,de stilul arhitectural,de ramura industriei pe care au deservit-o s.a.m.d.

Inițial,s-a considerat că aceste ansambluri industriale sunt lipsite de valoare,această gândire având și consecințe nefericite. Un exemplu bun este cel al Halei Matache Măcelarul. Criterii neștiute,ambiții politice poate chiar,nepăsare, lipsa de cunoștințe în domeniu,toate au dus la eradicarea acesteia,cu toate chiar,că aceasta era înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice.

Spre deosebire de țările vest-europene,unde conversia zonelor industriale prezintă o istorie mai îndelungată, în Europa de Est, fenomenul este mai nou și mai puțin răspândit,fostele fabrici și uzine nefiind,din păcate,utilizate deloc darămite la potențialul lor maxim.

Avem la dispoziție astăzi,așadar, o mărturie a generațiilor trecutului care se numește patrimoniu național,în prezenta lucrare fiind abordată o categorie a sa,patrimoniul industrial. Clădirile ce aparțin acestuia din urmă sunt,astăzi, repere în cadrul orașelor,și excepție nu face metropola bucureșteană. Apare provocarea de a le reînsufleți și de a aduce beneficii societății actuale,prin intermediul lor.

PLAN DE IDEI: DEZVOLTAREA STUDIULUI TEORETIC

Acest studiu are scopul de a oferi o înțelegere a moștenirii arhitecturii industriale în România, raportarea făcându-se la etapele istorice, la reperele internaționale și la gradul de conștientizare actual la nivel național. De asemenea, se dorește aprofundarea subiectului de reintegrare a fondului existent cu valențe istorice, în viața contemporană. Prezenta lucrare este un suport teoretic ce stă la baza dezvoltării subiectului de diplomă, acesta constând în reconversia unei clădiri industriale, fostele Uzine Wolff din București, într-un centru educațional-cultural.

Studiul se dorește a avea un caracter cronologic de sinteză, pornindu-se de la general și ajungând până la particular, de la un întreg la părțile lui, de la universal la microcosmos. Lucrarea pune accent în mod special pe reconversia patrimoniului industrial urban, situat în apropierea actualelor centre ale orașelor și, în consecință, în incompatibilitate funcțională cu restul construcțiilor aflate în vecinătatea lor. Printr-o analiză a calităților patrimoniului industrial, a potențialului său de transformare, și o analiză critică a teoriei și a practicii internaționale existente în acest domeniu, prezenta lucrarea urmărește a dezvolta un fundament pentru conservare, reconversie și (re)valorificare.

Primul capitol privește patrimoniul industrial sub un spectru general, pornind de la definiții ajungând până la analiza apariției industrializării și la perioada dezindustrializarii alături de toate consecințele ce au decurs din aceste etape istorice. Prezentul studiu privește evolutiv ceea ce s-a întâmplat trecut, cu toate efectele pe care le resimțim prezent. Succint trecem prin subiectul protecției legale patrimoniului industrial , urmând apoi reperele internaționale legate de acest domeniu.

Restrângem apoi de privire domeniului la spațiul , menționând evoluția acestuia dar exemple de patrimoniu industrial . Tot primul capitol, se regăsește o trecere configurațiilor tipologiilor de clădiri industriale cu avantajele și dezavantajele fiecăreia dintre ele.

Urmează al doilea capitol care se concentrează pe abordarea subiectului de reconversie. Câteva cuvinte la început de capitol prezintă etapa determinantă din istorie care ne aduce în fața alegerii exploatării fondului construit existent prin reconversie și anume, dezindustrializarea- aducerea în incapabilitate a producției de uzină și necesitatea de reformare, de găsire a unor noi metode de reinventare și reintegrare în testutul urban a vechilor componente arhitecturale. Se va aborda tema reconversiei și se va încerca ajungerea la răspunsuri într-un mod echidistant și bazat pe argumente pragmatice. Studiul teoretic se va opri și asupra posibilelor funcțiuni în strânsă legătură cu nevoile societății contemporane, iar ultimul subcapitol va privi obiectiv o temă de dezbatere controversată: „De ce să nu demolăm? De ce să alegem reabilitarea, reconversia?, „ Din ce puncte de vedere este utilă reinventarea și refunctionalizarea fondului construit?

Cel de-al treilea capitol este dedicat studiilor de caz și strategiilor de reconversie la nivel internațional, la sfârșitul căruia îmi doresc sa rămână în mintea fiecărui cititor întrebarea: „Ce putem învăța din exterior?” și „Cum putem să adaptăm soluțiile care au avut succes pe plan internațional la țara noastră?”

În cel de-al patrulea capitol, sfera de fundament teoretic se restrânge, lucrarea se particularizează asupra subiectului propriu de prediploma. Acest capitol este dedicat analizei istorice a fostelor Uzine Wolff și a zonei industriale bogate din care face parte; apoi ne îndreptăm privirea asupra analizei ansamblului și a situației actuale, după care voi prezenta planul personal de reconversie care va fi dezvoltat și în formă grafica în proiectul de prediploma și diplomă.

GLOSAR

Reinventare

Prin reinventare se înțelege a crea din nou ceea ce a fost deja inventat.

Reciclare

A prelucra în vederea folosirii lor din nou. /<fr. recycler

Reconversie

(‹ fr.) Modificare, adaptare a obiectivului activitătii unor întreprinderi sau a unor ramuri industriale, a forței de muncă etc. la noi necesităti

Refolosire

A da o nouă întrebuințare unor materiale, obiecte etc., după o prealabilă prelucrare.

„Refolosirea este fără indoială forma cea mai paradoxală, indrăzneată și dificilă de punere în valoare a patrimoniului”

Reabilitare

Prin reabilitare înțelegem a readuce în stare activă unele funcții alterate; a restabili prestigiul știrbit / <fr. réhabiliter

Conservare

O îngrijire constantă și anticipativă chiar este conservarea,care dacă este făcută la timp nu mai necesită o ulterioară restaurare,în caz că este dorită.

„Aveti grijă de monumentele voastre și nu veți avea nevoie să le restaurați.(…) Urmăriți construcțiile vechi cu grijă,păstrați-le cât puteți mai bine,cu orice preț feriți-le de orice modificare sau distrugere”.

Restaurare

„In restaurare există o condiție esențială care trebuie întotdeauna să fie ținută minte. Este cea conform căreia orice porțiune îndepărtată trebuie înlocuită cu materiale mai bune,mai puternice și într-o manieră fără greșeală.Ca rezultat al operațiunii căreia i-a fost subiect,clădirea restaurată trebuie să capete o nouă speranța de viață,mai mare decât cea care tocmai s-a scurs”

Același Viollet-le-Duc, în Dictionnaire Rasonne de l’Architecture, spune că restaurarea nu este conservare,aceștia fiind doi termeni diferiți. Pe de o parte este a conserva,a repara sau a reconstrui,și pe de altă parte este conceptul de restaurare : „ a restaura o clădire (…) este a o restabili într-o integralitate care poate să nu fi existat niciodata”

Revitalizare

(obiecte arhitecturale) A da din nou putere; a reanima; a readuce la „viata”, a reintegra în circuitul arhitectural contemporan.

Patrimoniu industrial

„Clădirile și structurile construite pentru activităti industriale, procesele și

uneltele folosite, orașele și peisajele în care sunt amplasate, impreună cu

manifestările lor tangibile sau intangibile, sunt de o importantă fundamentală. Ele

trebuie studiate, istoria lor trebuie predată, înțelesul și semnificația lor trebuie

demonstrate și subliniate în ochii opiniei publice, iar exemplele cele mai

semnificative și caracteristice trebuie identificate, protejate și întreținute, în sensul

Cartei de la Veneția, spre folosul prezentului și viitorului.”

Extras din preambulul Cartei Patrimoniului Industrial

Patrimoniul provine din lat. „patrimonium”, fr. „patrimoine”, și desemnează :

Patrimoniu, patrimonii, s.n. 1. (Jur.) Totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare economică, precum și a bunurilor materiale la care se referă aceste drepturi, care aparțin unei persoane (fizice sau juridice); (sens curent) bun moștenit prin lege de la părinti (sau de la rude); avere părintească. ◊ Separație de patrimoniu = separare legală a bunurilor personale ale cuiva de bunurile moștenite sau a averii soțului de zestrea soției. 2. Totalitatea bunurilor care aparțin colectivitătii și sunt administrate de către organele statului; bun public. ♦ Bunuri spirituale care aparțin întregului popor (fiind transmise de la strămosi); moștenire culturală; p. ext. bunuri spirituale, culturale etc. care aparțin omenirii întregi.

Ce este concret patrimoniul industrial? Răspunsul ni-l da,succint, Carta Patrimoniului Industrial

„Patrimoniul industrial este constituit din mărturiile culturii industriale care au semnificație istorică, tehnologică, socială, arhitecturală și stiintifică. Aceste mărturii pot fi clădiri, mașini și instalații, laboratoare, mori și fabrici, mine și situri pentru procesare și rafinare, depozite, locuri în care energia este generată, transmisă și folosită, structuri și infrastructuri de transport, precum și locuri folosite pentru activităti sociale legate de industrie cum ar fi locuințe, lăcasuri de cult, clădiri pentru educație.”

Valorile patrimoniului industrial sunt diverse,conform Cartei Patrimoniului Industrial :

Patrimoniul industrial:

– Reprezintă dovada activităților care au avut și continuă să aibă profunde consecințe istorice

– Are valoare socială; permite reconstituirea vieții cotidiene a oamenilor și dă un important simț al identității

-Are valoare tehnologică și științifică pentru istoria manufacturii,ingineriei,construcțiilor

– Poate avea o importanță estetică considerabilă datorită calității designului,arhitecturii și conceptului

Aceste valori sunt intrinseci sitului,structurii,componentelor și peisajului sau industrial;sunt intrinseci,de asemenea, documentației scrise și componentelor intangibile ale industriei păstrate în memoria colectivă.

Patrimoniul industrial reprezintă o instanță specifică a patrimoniului arhitectural și se încadrează în contextul mai larg al patrimoniului cultural. O privire istorică,ne arată faptul că noțiunile de patrimoniu își au originea în conceptul de monument istoric.

Monumentul istoric-identitate și percepere vizuală în viziunea lui Alois Riegl

-Monument-obiect apriori încărcat cu semnificație

-Monument istoric- obiect încărcat cu semnificație a posteriori

Monumentul istoric a căpătat un rol decisiv în cultura modernă odată cu contribuțiile unor reputați teoreticieni,precum Alois Riegl menționat anterior,John Ruskin, Camillo Boito. Conceptul de monument istoric a apărut ca reacție la idustrializarea societății moderne,la „brutalitatea cu care ea vine să divizeze istoria societatilor”, generând acel „ niciodată nu va mai fi ca inainte” .

În prezent,discutăm de o societate post-industrială.Totuși,după cum arată Francoise Choay,concepția actuală legată de monumente,de restaurare,conservare a valorilor istorice, conturată prin Carta de la Veneția din 1964 ,se află într-un cadru teoretic și practic, asemănător cu cel al secolului XIX. Revoluția industrială,acea „frontiera a iremediabilului”,după cum spunea tot Francoise Choay, reprezintă în istorie un moment de ruptură,un catalizator al evoluției economice și culturale accentuate. Tocmai din cauza consecințelor de sorginte economică,culturală,civică și socială, mărturiile acelei epoci industriale merită atenție din partea noastră,ele având o valoare umanistica universală. Patrimoniul industrial nu trebuie condundat cu patrimoniul erei pe-industriale care „ ține de alte valori și de alte mize”. Mărturiile fizice ale erei industriale,clădirile,halele,uzinele,fabricile s.a.m.d. au o valoare afectivă de aducere aminte tocmai pentru oamenii pentru care acestea,la un moment dat,au însemnat „teritoriul și orizontul,și care caută să nu fie deposedați de ele” . Pentru oamenii aflați la distanță prin neimplicare directă,acestea au valoare de document al unei ere istorice.

Din punctul meu de vedere,această este cea mai de preț valoare a clădirilor aparținând patrimoniului industrial,valorea afectivă, semnificația lor intrinsecă,faptul că acestea au fost edificate într-un anumit moment al istoriei arhitecturale,atunci când erau necesare,și cu ajutorul cărora,societatea a avut de câștigat. Astfel, o persoană foarte bine ancorată în era contemporană,având la îndemână toate posibilitățile tehnologiei curente, are nevoie de mărturii ale perioadelor de avânt și/sau declin ale epocii bunicilor și străbunicilor. Este necesară această înrădăcinare a ființei în valorile trecutului,iar cu caracterul viu și maleabil al prezentului,se poate construi,astfel,viitorul.

Protecția legală a patrimoniului industrial în România

Actualmente,protecția legală a patrimoniului industrial este asigurată de 2 formulări legislative,respectiv Legea 422/2001 și Legea 182/2000 și Legea 6/2008 ,legi pe care le voi analiza în acest capitol.

Legea nr. 422 din 2001 privește protejarea monumentelor istorice.Conform acesteia, monumentele istorice sunt „bunuri imobile, construcții și terenuri situate pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura și civilizația național, și universala”,acestea făcând parte integrantă

din patrimoniul cultural național. Protejarea patrimoniului cultural înseamnă un ansamblu de măsuri care asigură:

-identificarea

-cercetarea și inventarierea

-clasarea și evidența

-conservarea ,paza și întreținerea

-consolidarea,restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice

De asemenea,pe lângă toate acestea, conceptul de protejare se extinde și la integrarea social-economică și culturală a monumentelor în viața colectivităților locale. Așadar,deducem că nu este de ajuns a avea grijă de un monument istoric,trebuie să-l și integrăm în contemporaneitate. Nu este de ajuns să îl privim admirativ de la distanță;el trebuie să își justifice prezența și să emane în continuare semnificația sa istorică și generațiilor viitoare. Este rolul nostru,în prezent,să ne asigurăm că acest lucru se va întâmpla.

Legea 422/2001 permite clasarea în regim de urgență a unui sit, prevede obligații și de asemenea dă posibilitatea creării de facilități proprietarilor de monumente. Protecția legală este departe de a fi eficientă,fie că vorbim de exemplul răsunător al demolării Halei Matache Măcelarul (monument istoric LMI/2010 B-II-m-B-18181 ) fie de scăpările importante ale acestei liste de monumente. Și de aici converg două situații:

-una în care informațiile legate de monumentele deja clasate sunt deseori limitate; lipsa unei ierarhizări valorice a numeroaselor corpuri de clădiri sau un inventar coerent al utilajelor conținute. Acestea sunt necesare și trebuie urgentate, spre exemplu,urgențe de salvare a unor monumente istorice sau intervenții de conservare prompte.

-cealaltă presupune o nouă inventariere care,cu siguranță, ar conchide în descoperirea,pe hârtie în ultimă instanță,a unor obiecte unice de valoare deosebită. Este necesară o imagine coerentă și concretă a patrimoniului existent ,altfel,existând riscul că acesta să se piardă,în lipsa intervențiilor de reabilitare și/sau conservare.

Un exemplu bun este și subiectul meu de diplomă: fostele uzine Wolff,care deși reprezintă o valoarea a patrimoniului industrial bucureștean,nu este clasat ca monument istoric,însă acest subiect îl voi detalia pe larg într-un capitol separat.

Legea nr. 182 din 2000 privește protejarea patrimoniului cultural mobil. instituie regimul juridic bunurilor aparținând patrimoniului cultural mobil, patrimoniului cultural , reglementând activitătile specifice de protejare acestora.

„Patrimoniul cultural cuprinde ansamblul bunurilor identificate atare, indiferent de regimul de proprietate acestora, care reprezintă o mărturie o expresie valorilor, credințelor, cunoștințelor tradițiilor aflate continuă evoluție; cuprinde toate elementele rezultate din interacțiunea, de- lungul timpului, factorii umani cei naturali.”

Pe ,pe aceste legi care reglementează patrimoniul cultural, deci, patrimoniul industrial, este o formulare la obiect acestuia,respectiv Legea nr. 6 din 2008, legea privind regimul juridic patrimoniului tehnic industrial. Aceasta nu numai că reglementează regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial, dar vizează și protejarea acestuia, ca parte integrantă a patrimoniului cultural național.

Totalitatea bunurilor mobile, imobile și a unor ansambluri ale acestora, reprezentând mărturii semnificative ale activităților tehnice și de producție care au stat la baza evoluțiilor socio-economice ale societății umane,reprezintă patrimoniul tehnic și industrial.

Conform articolului 3 formulat în Legea nr. 6 din 2008, patrimoniul tehnic și industrial compune mai multe categorii, însă le voi cita doar pe cele în directă legătură cu subiectul abordat, respectiv

a) construcții industriale în care se păstrează componentele materiale și/sau funcționale ale unei activități tehnice și de producție determinate,spre exemplu : ateliere, hale, turnuri de apă s.a.m.d.

b) construcții civile, alte clădiri în relație cu producția industrială, de tipul: locuințe, clădiri cu caracter administrativ, religios sau folosite pentru educație ori recreere;

În prima categorie, intră marea parte a fostului ansamblu Wolff, iar pentru cea de-a doua categorie, dau exemplul corpului administrativ din cadrul fostelor uzine Wolff, în prezent având funcțiunea de „cladire”de birouri pentru compania HESPER S.A.

Evolutie si caracteristi particulare

„Tot ceea ce devine perfect prin progres, dispare tot prin progres”

(Blaise Pascal)

Evolutie- de la inceputuri pana in prezent

Ceea ce astăzi categorisim ca patrimoniu industrial, a apărut ca urmare a unei necesități a timpului, s-a marcat granița dintre producția manuală la producția cu ajutorul mașinilor-unelte, de la stadiul manufacturier la stadiul producției mecanizate de mare amploare. Revoluția industrială a fost declanșată la mijlocul secolului al XVIII-lea, marcând o schimbare de fond, atât a vieții în general, cât și a imaginii aglomerărilor urbane. A fost o perioadă de avânt constructiv fără precedent,de revoluționare economică, acest lucru văzându-se clar în structura orașelor. Voi reveni la efectele acestui prag hotărâtor, atât la nivel social,economic, cât și la nivel vizual în cadrul orașului, în capitolul destinat subiectului meu de prediploma.

Au avut loc, așadar, transformări semnificative, la nivel social, economic, arhitectural și de percepție. A apărut migrația din zone rurale în zone urbane, datorită creșterii nivelului de trai și a necesității forței de muncă care să susțină acest avânt. Populația oareselor a crescut, deci, considerabil, mijloacele de producție și transport s-au transformat, în câteva cuvinte, dezvoltarea urbană s-a accentuat. De asemenea, nu greșim dacă spunem că a fost o perioadă de schimbări culturale,sociale, schimbări progresive dar de o viteză impresionantă pentru acele timpuri, industrializarea a fost un motor al urbanizării, al progresului tehnic și economic.

„Industrializarea a fost cea mai fundamentală schimbare în societatea umană de la apariția agriculturii, și stă la baza unui confuz conflict între ideologii și credințe ale lumii noastre nelinistite” .

Cronologic, revoluția industrială și-a făcut cunoscută prezența pentru prima oară în Anglia și o să remarcăm și efectele de actualitate ale acestui lucru în capitolul destinat reconversiei. Industrializarea, a început,spuneam, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea. Mai târziu acest concept s-a răspândit în Franța , Germania, Japonia, S.U.A., Rusia ajungând și în Europa de Est, inclusiv în România. Fac trimitere la subcapitolul „ Patrimoniu industrial românesc-trecut și prezent” pentru detalii.

Câteva invenții au fost revoluționare la timpul respectiv și au determinat schimbarea producției manufacturiere. Putem enumera câteva : mașina de filat a lui Arkwright în 1769, mașina de tors „Jenny” în 1764, războiul mecanic de țesut în 1785, mașina cu abur a lui Watt în 1784, locomotiva în 1814- George Stephenson, telegraful prin fir în 1840- Samuel Morse, în 1856 inventarea convertizorului pentru producerea oțelului- Henry Bessemer. În metalurgie se fac descoperiri demne de menționat aici, precum fonta pe bază de cocs- Abraham Darby și lui Wilkinson fiindu-i atribuită laminarea oțelului. Toate aceste progrese și multe altele au impulsionat fenomenul de industrializare.

Au apărut noi ramuri de producție, noi orașe industriale, s-a modernizat structura infrastructurilor urbane, impactul tehnic a determinat apariția fabricilor, a uzinelor, schimbându-se radical fața societății și având efecte importante în epocile ulterioare.

La nivel internațional, preocuparea pentru cercetarea și patrimoniul industrial este relativ recentă, atât din punct de vedere legislativ, cât și din punctul de vedere al percepției colective și al asumării responsabilității pentru construcțiile care, astăzi, sunt dovada unei ere de un fabulos impact asupra societății. Deși, nu a existat o preocupare timpurie pentru acest domeniu, în ultimii ani, s-a manifestat un real interes pentru acesta; s-a ajuns la o conștientizare pregnantă a importanței epocii industriale, la asocierea construcțiilor acelei epoci ca mărturii vii ale unui proces fundamental din istorie. Deopotrivă arhitecți, ingineri, profesori, academicieni, dar și oameni simpli, poate care nu au studii de specialitate, au ajuns să realizeze importanța patrimoniului industrial. Se formează, astfel, organizații, asociații, adunări fără vreun statut anume, de oameni care abordează subiectul cu pasiune și cu dorința de a face văzute lumii întregi comorile industriale. Acestea au survenit din necesitate, e adevărat, și aș îndrăzni să spun și din oarece egoism al epocii, dar și din muncă asiduă, dorință de progres și evoluție, pregătirea terenului pentru generațiile ce aveau să urmeze.

Mergând pe firul evoluției acestui reper istoric- industrializarea- s-a ajuns la considerarea, pe bună dreptate, a arheologiei industriale ca o artă a contemporaneității. Ca entitate socială, am trecut de la momentul în care a fost nevoie să hotărâm dacă păstrăm trecutul istoric viu în minte și în fapt- prin mărturiile materiale- și am ajuns la momentul în care știm că răspunsul corect este „Da, trebuie să le pastram”, acum fiind datori să evaluăm aceste bunuri mobile sau imobile, și să le acordăm șansa de a se ridica la maximum de potențial, însă nu ca în trecut, ci ca acțiune a contemporaneității, ca promisiune pentru viitor.

Caracteristici particulare

Patrimoniul industrial are o dublă valoare, după cum subliniază F. Choay. În primul rând, are valoarea afectivă, aceea de aducere aminte, iar în al doilea rând, are valoare de documentare asupra unei faze a civilizației industriale și a evoluției umane.

„Putem trăi fără [arhitectură], ne putem adora Dumnezeul fără ea, dar fără ea nu ne putem aduce aminte” . Conform cu spusele aceluiași J. Ruskin în „The Stones of Venice”, arhitectura este unica modalitate pe care o avem la îndemână de a păstra vie legătură cu trecutul. Prin trecut înțelegem un tot unitar căruia îi datorăm identitatea noastră și care e parte constitutivă din ființa noastră.

Clădirile industriale reprezintă în sine un context. Un context al unor activități apărute iminent, dacă analizăm acum din punct de vedere istoric, activități noi pe care industrializarea le-a impus. Figurile materiale ale acestui context sunt mărturii ale unui eveniment care a marcat omenirea.

Arheologie industriala . Repere internationale

Termenul de „arheologie industriala” începe să fie utilizat la jumătatea anilor `50 în Anglia, acolo unde stratificările industriei marchează aproape tot teritoriul nationa, începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea. Care era propunerea? Se propunea cercetarea urmelor revoluției industriale, care nu numai că au modificat teritoriul, dar au condiționat din ce în ce mai profund viață colectivității .

Prima definiție a domeniului a aparținut lui Michael Rix, care afirmă că arheologia industrială se ocupă cu descoperirea vestigiilor timpurii produse de revoluția industrială . Din punct de vedere al terminologiei, sintagma „ arheologie industriala” a fost la început controversată. Asta pentru că asocierea acestor doi termeni, „ arheologie” și „industrial” poate fi la o adică confuză; Asociem cuvântul „ arheologie” cu ceva ce e vechi, antic, cu monumente și arte arhaice, pe când „ industrie” ne duce cu gândul la un proces complex,tehnic și economic dar care aparține unui trecut recent, și de ce nu, în actual. De asemenea, arh. Ioana Irina Iamandescu, în articolul „Arheologia industrială. Repere internaționale și contribuții romanesti” marchează un alt punct instabil al domeniului, din punct de vedere temporal, afirmând că perioada istorică la care se referă domeniul, este la rându-i controversată, termenul de „revolutie indutriala” fiind el însuși relativ. Există decalaje în evoluția industriei în diferite regiuni ale globului, așa cum comparativ, putem privi revoluția industrială în Anglia și în țara noastră;

Chiar dacă specialiștii nu au acordat o foarte mare atenție fundamentării teoretice a domeniului, este cert faptul că „ arheologia industrială exista” și s-a impus ca disciplină contemporană vastă.

În anul 1959, „Council for British Archeology” folosește în mod oficial termenul de „arheologie industriala” creând de asemenea și un Comitet de Cercetare în Arheologia Industrială. În același timp, s-au înființat cursuri specializare la câteva dintre universitățile britanice.

„Consolidarea arheologiei industriale ca disciplină are ca scop evitarea disipării sale în timp, ca „un subiect al unei singure generatii”, și trecerea de la efervescența primelor decenii de formare a sa științifică către studiul aprofundat și o teoretizare care să îi definească structura.”

(Conlin-Casella,Eleanor; James Symonds, 2005 p XII)

Peisajul industrial al Minei Burra, Australia. ( sursă foto. http://www.panoramio.com/ )

În anul 1964 în Marea Britanie, apare Journal of Industrial Archeology, ca primă publicație care s-a ocupat de domeniu. Apoi, în anul 1965, s-a înființat Național Record of Industrial Monuments (NRIM). Începutul interesului față de acest domeniu îi aparțin clar Marii Britanii, ulterior o dezvoltare practică mai rapidă s-a întâmplat peste ocean, în S.U.A.

În paralel cu concretizarea noțiunilor de patrimoniu industrial, termeni că arheologie industrială, încep să apară și primele organisme de protecție, reconsiderarea și salvarea moștenirii industriale.

Deși, după cum spuneam, preocuparea pentru recunoașterea patrimoniului industrial, datează de pe la jumătatea secolului al XX-lea, abia către anii `70 putem discuta despre o fundamentare teoretică coerentă a practicilor legate de acest domeniu. În acest sens, a apărut Carta de la Burra în anul 1979, aceasta fiind o teoretizare particularizată referitoare la protecția Minelor Victoriene Burra din sudul Australiei, survenind revizuiri în 1981, 1988, 1999 și 2013.

Un lucru care merită menționat, din preambulul Chartei de la Burra – ediția revizuită în 2013, datorită caracterului universal este un paragraf intitulat „ De ce să conservăm?” . Deși, sunt informații clar referitoare la Australia, putem la o adică să facem abstracție de ele, și să considerăm aceste afirmații ca general valabile.

Peisajul industrial al Minei Burra, Australia. ( sursă foto. http://www.panoramio.com/

„ Locurile cu semnificație îmbogățesc viața oamenilor, de multe ori oferind o modalitate de conexiune profundă și inspirațională cu peisajele și comunitatea, cu trecutul și experiențele acestuia deopotrivă. Acestea sunt mărturii istorice, mărturii ale identității și experienței. Locurile cu insemnământ cultural reflectă diversitatea comunităților, povestindu-ne despre cine suntem și despre trecutul care ne-a format. Sunt de neînlocuit și de asemenea, foarte prețioase. Aceste mărturii materiale trebuie conservate pentru generațiile prezente și viitoare.”

Charta de la Burra instigă la o atitudine precaută față de schimbare în sensul că trebuie să facem atât cât este necesar pentru a avea grijă de aceste mărturii istorice și să le facem funcționale, altfel, să le schimbăm cât de puțin posibil, astfel încât însemnătatea lor culturală să fie păstrată.

În anul 1973, se înființează Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial ( TICCIH – The Internațional Committee For The Conservation Of The Industrial Heritage ) a cărui activitate continuă până în prezent. TICCIH este organizația mondială pentru patrimoniul industrial, ale cărei obiective sunt promovarea cooperării internaționale în păstrarea, cercetarea, conservarea și/sau salvarea mărturiilor materiale ale epocii industriale. Și aici intră situri industriale, clădiri, instalații, mașini și echipamente, dar și așezări și peisaje industriale, produse, procese s.a.m.d.

TICCIH este recunoscută de către ICOMOS, în calitate de consultant desemnat în toate aspectele legate de studiul și conservarea patrimoniului industrial. În anul 2003, TICCH elaborează Carta

Patrimoniului Industrial, document de însemnătate majoră în domeniul protejării patrimoniului industrial. Politicile europene încep să demareze procese cercetare și conservare, acțiuni de reperare și inventariere a patrimoniului industrial cu scopul de a a clasa aceste mărturii fizice ale unei etape istorice, ca patrimoniu industrial. Se începe, așadar, un proces complex de conștientizare, salvagradare a patrimoniului istoric industrial. Odată cu accentuarea importanței acestui domeniu, mai multe clădiri industriale au fost incluse în Lista Patrimoniul Mondial, aceasta deoarece, rețeaua de experți ICOMOS consiliază și sfătuiește UNESCO privind proprietățile ce urmează să fie adăugate pe această listă, sau care îndeplinesc toate condițiile necesare.

Patrimoniul industrial romanesc- trecut si prezent

Evolutie la nivel national

În Europa continentală, demarajul arheologiei industriale a fost lent. În Franța, spre exemplu, deși existau multe studii în domeniu, abia în anul 1970 încep efectiv demersurile pentru cercetarea patrimoniului industrial, rezultând în anul 1980 un raport la nivel național, coordonat de Maurice Dumas. În 1983, se înființează Cellule du Patrimoine Industriel care se ocupă de cercetare, inventariere și clasare a monumentele aparatinand patrimoniului industrial. Belgia și Olanda realizează studii naționale în 1986, iar Țările Scandinave și cele din Europa de Est după 1990.

Teritoriul României beneficiază de un patrimoniu industrial imobil și mobil remarcabil, însă pe cât de bogat este, pe atât de săracă este istoria protejării și a conservării acestuia. Există diferite perioade în istoria României, referitoare la formele patrimoniului industrial, spre exmplu: perioada antică (protoindustrie: formele de exploatare a resurselor minerallle din perioada dacica). Alte exemple ar fi formele de extragere a sării sau a resurselor subsolice de aur (Roșia Montană- emblemă pentru mineritul din țara noastră).

În secolul al XIX-lea este un moment important al procesului de industrializare din România, atunci când factorii istorici politici și teritoriali reprezintă, din punct de vedere economic, o intensificare a valorizării resurselor subsolice. Se marchează o etapă care poate fi considerată drept începutul revoluției industriale pe teritoriul țării noastre. Este perioadă, când Imperiul Habsburgic și ulterior Austro-Ungar vor genera un intens proces de valorificare a resurselor subsolice din Banatul Montan și ulterior din bazinul carbonifer Pertosani, fapt ce va antrena și o dezvoltare a sistemului de transport, în special a celui feroviar, în această perioadă fiind construite primele linii de cale ferată din România, care inițial au avut ca scop tranportul de mărfuri . De asemenea, România se înscrie printre țările europene producătoare de locomotive de abur (fabrica de la Reșița și ulterior la București uzinele Malaxa).

În perioada comunistă se implementează o politică de dezvoltare intennsiva a industriei desfășurată pe două planuri, respectiv intensificarea zonelor de exploatare deja existente alături exploatarea unor perimetre miniene noi și cosntruirea unor numeroase centre industriale de producție mari, toate din dorința de emancipare a țării.

În prezent, o multitudine de unități industriale au fost închise, iar altele vor urma să devină nefuncționale; se ridică astfel problema reconversiei lor ca soluție optimă de reintegrare a lor în peisajul contemporan. În general, privind din perspectiva și din experiența pieței imobiliare recente, din diverse motive ce țin de dezvoltatori, sunt preferate construcțiile noi în detrimentul unor intervenții de reabilitare,restaurare și reconversie. „Reprezentand procente impresionante din suprafața orașelor și situându-se acum relativ aproape de centre, ariile industriale destructurate, foste industrii de marcă ale orașului, sunt văzute ca o imensă rezervă urbanistică în așteptare de destinații. Proprietarii și investitorii interesați de amplasamentele foarte avantajoase, nu dores însă să investească în reconversie, simțindu-se condiționați de restricții și probleme de restaurare pentru ceea ce ei considerau ca spațiu sau teren disponibil pentru orice fel de intervenție profitabila” .

Poate fi dezbătut aici și profilul psihologic al eventualilor beneficiari. Din experiența personală, cunosc oameni care asociază uzinele, fabricile s.a.m.d. cu un sistem care le provoacă repulsie, respectiv regimul comunist. Deși, multe dintre acestea datează de dinaintea instaurării acestui regim, totuși se pare că el a avut o puternică influență asupra mentalului colectiv, parcă ștergând trecutul de dinaintea acestei dictaturi politice. Pe de altă parte, cred că cei mai tineri, asociază aceste mărturii vii ale patrimoniului industrial cu o perioadă înfloritoare, o etapă de dezvoltare economică și tehnică, o amintire a ceea ce a avut o pregnantă influență asupra bunicilor lor.

Ce e drept, din punct de vedere legislativ, există legea nr. 6/ 2008, lege privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial. Observăm faptul că în România, nu numai că industrializarea a fost tardivă față de alte zone ale Europei, cu atât mai mult față de Marea Britanie, dar și apariția unei protecții legislative, de asemenea, a survenit cu întârziere.

Începând cu anul 1992, în România se organizează evenimente culturale în cadrul Zilelor Europene ale Patrimoniului (ZEP), care se desfășoară pe parcursul lunii septembrie. Pentru a atrage interesul asupra bogăției patrimoniului, în fiecare an este formulată o temă de dezbatere. În anul 2015 a fost desemnat Anul European al Patrimoniului Industrial și Tehnic. În România, evenimentele au acceptat tema sugerată, rezultând o particularizare acesteia „ De la la industrie – patrimoniul tehnic industrial Romania”

1.5.2. Exemple de patrimoniu industrial – bucurești

Numeroase exemplele de clădiri ale patrimoniului industrial București. clădire tipografiei „ Romaneasca”, Antrepozite, de bere „Bragadiru fiind exemple de clădiri ce au fost reintegrate circuitul urban prin acțiunea de reconversie.

De asemenea, Rahova-Filaret, din care fac fostele uzine Erhardt Wolff Hesper S.A., ce reprezintă subiectul pe care voi cadrul proiectului de , este o patrimoniului industrial bucureștean. apropierea fostelor uzine Wolff, se Filaret, de Chibrituri, de Timbre, cele ansambluri menționate , respectiv de bere București Antrepozite.

Uzina Electrică Filaret

Societatea de Gaz și Electricitate obține concesiunea iluminatului public electric, astfel că în perioada 1907- 1908, construiește pe terenurile proprii de la Filaret, după proiectul inginerului francez Alin Lonay, prima uzină electrică comunală a Bucureștilor. Uzina era una de vârf la nivel european, dotată cu motoare Diesel Carels Frères de 675 cp. Clădirea inițială, executată în cărămidă aparentă, amplasată perpendicular pe strada Candiano Popescu, este extinsă cu un corp realizat în același stil și dispus paralel cu strada. Acesta este la rândul lui prelungit în etape (ajungând la o lungime de cc.a 120 m) odată cu creșterea consumului și necesitatea instalării de grupuri mai mari. Considerată ca depășită tehnic, uzina a fost dezafectată în anii 1970 și golită de toate instalațiile. În prezent, uzinele se află în proprietatea Electrica Serv .

Sursă foto: http://www.oviatabuna.ro

Fabrica de Timbre

Sursă foto: http://www.fabricadetimbre.ro

Istoria Fabricii de Timbre începe la 29 februarie 1872, când a fost adoptată Legea timbrului și a înregistrării, prin intermediul căreia se reglementa folosirea timbrelor fiscale în România. La acea vreme, fabrica era dotată cu 4 prese tipografice de mână aduse de la Viena. De-abia la patru ani de la înființarea Fabricii de Timbre atelierul a început să imprime și mărci poștale cu ajutorul clișeelor galvanice aduse de la Paris, care au fost folosite de francezi la gravarea timbrelor cu Regele Carol I. De aproape 145 de ani, Fabrica de Timbre nu și-a oprit producția, toate timbrele și cărtile poștale, calendarele și materialele similare pe care le realizează fiind produse cu instalații din anii ’70.

Fabrica de Chibrituri

Lângă Fabrica de Timbre, despre care Chelcea mentionează că "a fost modernizată în 2004, o parte din echipamentul vechi fiind conservat pentru a fi predat Muzeului Poștei, aflat în clădirea MNIR. Este probabil unul dintre puținele cazuri în care o fabrică a avut reprezentarea valorii instalațiilor vechi și le-atransmis unei instituții de conservare , se află și Fabrica de Chibrituri.

Conform lui Liviu Chelcea, anul de construcție al Fabricii de Chibrituri a fost 1879. După instituirea monopolului asupra producției de chibrituri, statul a răscumpărat această fabrică, continuând să o modernizeze. În prezent, "fabrica de chibrituri constituie […] un ansamblu arhitectural absolut remarcabil și bine păstrat, cu căi ferate Decauville și cu multe detalii de la începutul secolului XX păstrate bine."

Prezentul fabricii este sumbru "deși putea produce până la 250 milioane de cutii de chibrituri anual, în prezent și-a încheiat activitatea, trăind din închirierea spațiului".

Configuratii si tipologii de cladiri industriale

Configurația clădirilor industriale depinde de mai mulți factori pe care îi alege beneficiarul. Conform Neufert, un lucru definitoriu pentru o clădire industrială este amplasamentul și aici există câțiva factori determinanți pentru locație, respectiv materiile prime, piață și forță de muncă. Ordinea de prioritatea a factorilor în stabilirea sitului este în funcție de aprecierea acestora de către întreprinderea în cauza ( costuri de materii prime, transport și mână de lucru).

De asemenea, foarte importantă este și alegerea terenului în funcție de spațiul necesar pentru clădiri, dar și programul. Cel din urmă cuprinde date despre tipul de exploatare, dimensiunea necesară a spațiilor, numărul de anagajati, căi de evacuare spre exterior, extinderi prevăzute sau posibile s.a.m.d.

Clădirile industriale au caracteristici și forme variate, în funcție de perioada în care au fost construite și de activitățile pe care le-au adăpostit.

Conform unuia dintre studiile lui Michael Stratton, clădirile industriale pot fi clasificate după cum urmează:

-clădiri cu un singur nivel

-clădiri multietajate

-clădiri monumentale

-non – clădirile (obiectele tehnologice aferente fabricilor și uzinelor)

Voi prezenta în acest subcapitol doar două dintre ele, cele mai întâlnite, respectiv clădirile industriale cu un singur nivel și pe cele multietajate.

1.6.1. Clădiri-hale cu un singur nivel

Clădirile cu un singur nivel, denumite și hale industriale sunt, în principiu,

acelea care se întind pe o suprafață mare, dar sunt de o înălțime relativ mică. Există câteva avantaje ale acestor construcții și anume costuri mici de construcție pe mp, lumină naturală uniformă, sunt posibile încărcări mari ale terenului, pot fi construite pe terenuri dificile și există pericol redus de accidente. Pe de altă parte, există și dezavantaje, respectiv pierderi mari termice (luminatoare), costuri mari de întreținere și, de asemenea, necesită terenuri mari.

1.6.2. Clădiri multietajate

Sursă Neufert

Există câteva avantaje ale acestor clădiri industriale față de cele precedente, cele neetajate și anume, suprafața construită este mai mică, dezvoltarea având loc pe verticală; de asemenea, circulațiile sunt mai scurte față de diferitele secții, trasee mai scurte pentru conducte, întreținere și încălzire mai ieftine, sistem de aerisire mai simplu. Acest sistem de construcție este adecvat pentru fabrici de bere, fabrici de hârtie, depozite și alte clădiri în care materiile prime sunt transportate întâi la nivelurile superioare și apoi coborâte cu ajutorul propriei lor greutăți. Acest tip de clădiri mai este adecvat pentru industria optică, mecanică fină și electrică, alimentară dar și pentru industria textilă .

Țesătoriile engleze timpurii erau construite după acest sistem și aveau trei sau patru etaje și o lungime de aproximativ 20 metri, iar spre sfârșitul secolului al XIX-lea, acestea s-au extins, având până la șase etaje și o lungime de 60 metri. După cum am mentionat anterior, producția de bere poate funcționa în clădiri multietajate. De regulă, acestea erau amplasate în orașe, în apropierea zonelor centrale și în apropierea unor gări și linii ferate. Un exemplu pe plan internațional este Beraria Lamot, centru de producție al faimoasei beri Lamot, situată în centrul orașului Malines, Belgia. Construită în anul 1922, aceasta a făcut parte, între anii 2000-2005 dintr- operație de regenerare urbană, fiind transformată într-un centru cultural și de congres. Pe plan național, un exemplu este Fabrica de Bere Bragadiru, din București sau Fabrica de Bere din Timișoara.

Imagine corp clădire Fabrica de Bere Bragadiru

Sursă foto: rezistenta.net

Clădirile industriale multietajate sunt produsul principal folosit în reconversia industrială, această deoarece ele sunt lăudate pentru „functionalismul” arhitectural, folosirea inovativa a metalului și contribuției pe care o aduc peisajului urban.

Deși în majoritatea clădirilor nu mai există echipamente ce funcționau odinioară, ele rămân totuși pline de valoare, existând încă dovezi care relevă programul operațional al acestor fabrici, spre exemplu, podurile rulante sau costurile de fum.

Fabrică de Bere din Timișoara

Sursă foto: www.pressalert.ro

„Where there is danger, the rescue grows as well”

(Friedrich Holderlin, Patmos, 1803)

„Acolo unde intenția orginară a devenit complet de nerecunoscut sau unde unitatea acestei intenții a fost distrusă de prea multe alterări consecutive, cladirea însăși va deveni incomprehensibilă”

( Hans – Georg Gadamer) .

Dezindustrializarea, începută în anii `60-`70, este procesul prin care o țara sau o regiune trece de la o economie industrială la o economie a serviciilor și a informațiilor. Liviu Chelcea și geograful Gabriel Simon afirmă: „ Spațiile industriale care nu sunt dezasamblate sau înnoite imediat ce devin neprofitabile au fost folosite în vest pentru activități diferite de cele industriale, fie în sfera serviciilor (locuri de depozitare, birouri, centre comerciale, magazine), fie care proiecte culturale alternative” .

În opinia mea, etapa de tranziție post-dezindustrializare s-a concluzionat într-o deziluzie arhitecturală, o vânare de interese, un amalgam de păreri contradictorii. Pe de-o parte sunt nostalgicii care duc dorul economiei de odinioară; pe de altă parte sunt dezvoltatorii imobiliari, anteprenorii, investitorii care văd în fostele fabrici, uzine s.a.m.d. niște oportunități de afaceri profitabile. De luă în seamă sunt mai ales cei care văd în aceste mărturii istorice ale unei etape istorice o dimensiune estetică, culturală, memorială și afectivă, respectiv oamenii de specialitate arhitecții, arheologii.

Apare în urma dezindustrializarii, în cel mai bun caz, un fenomen numit reconversie, care după părerea mea, poate fi văzut ca un compromis între conservarea istorică și demolarea. Un compromis util societății, o salvare a identității teritoriale și temporale a popoarelor: „ […] patrimoniul unei națiuni reprezintă imaginea trasată în timp a acelei civilizatii” afirmă Șerban Sturdza, vicepreședintele Ordinului Arhitecților din România .

Reconversia unei clădiri poate fi înțeleasă ca o transformare, adică ca o schimbare a conținutului (sau a funcțiunii), fără schimbarea formei, de-a lungul unui traseu de la funcțiunea veche la cea nouă. Înțelegerea reconversiei ca un traseu ce trece dincolo de formă și face legătură între funcțiunea inițială a clădirii și cea nou atribuită, implică un parcurs ce presupune continuitate. În consecință, reconversia înseamnă schimbare, dar în același timp, înseamnă și păstrare, evoluție și continuitate.

2.1. Reinventarea spațiului industrial prin reconversie. De la spațiu abandonat la spațiu public

Edificiile industriale, la momentul lor, au fost entități de sine stătătoare care se susțineau singure prin prisma funcțiunii lor și datorită faptului că împreună, coexistând, duceau la înflorirea perioadei istorice de care aparțineau. Cu toate acestea, a urmat perioada de apus a acestei etape, iar numeroase spații industriale au fost abandonate, au ajuns să fie scoase din context și la extreme au devenit poate chiar neplăcute, respingătoare, în dezacord cu peisajul urban actual; timp acestor edificii-stins.

În acest sens, apare întrebarea „ Ce e de făcut?”. primul rând, o reluare ceea ce am menționat anterior, înainte de toate imperios necesare cercetarea, inventarierea, organizarea abia apoi valorificarea patrimoniului prin diferite mijloace. Este, de fapt, o problemă de fond, o problemă legislativă, metodologică și socială. Vicepreședintele OAR, Șerban Sturdza are o părere vehementă la adresa interesul pe care noi îl avem ca popor față de valorile naționale: „ […] Nepăsarea este rezultatul lipsei de informație, atâta timp cât în societatea civilă, în mass-media și în aparatele statului nu există nimeni care să fie preocupat de elaborarea unei viziuni de ansamblu a valorilor pe care le avem”, făcând o comparație cu ceea ce se întâmplă în Occident „ Britanicii, prin documentarele BBC, reușesc să facă din cercetarea unui sit arheologic un spectacol intrigant, cu toate că rămășițele Sarmisegetusei ar putea fi mai interesante și mai valoroase că subiect” . Acest exemplu este întrucâtva diferit de subiectul acestei lucrări – patrimoniu industrial -, însă extrapolând, exemplul dat de Șerban Sturdza, este unul general și reprezintă o problemă de fond actuală, o meteahnă a României actuale.

Se impune, așadar, intervenția care ar trebui să reactiveze aceste spații uitate care au darul de a prezerva o parte din identitatea noastră națională. Se cuvine a reinsera activitatea umană cotidiană în aceste spații, acest lucrând realizându-se prin intermediul reconversiei, în contextul în care, desigur, a devenit imposibilă activitatea industrială. Reconversia siturilor industriale trebuie să se facă cu precauție, în spiritul unei dezvoltări durabile respectând mediul, încadrarea urbană, fondul construit existent și aspectul social.

Prin traducere directă din limba engleză, termenul de reconversie funcțională poate fi înlocuit cu cel de reutilizare adaptivă (adaptive reuse), adică o reutilizare a unei clădiri ce se adaptează pentru a corespunde cerințelor contemporane. De asemenea, echivalentul reconversiei în limba engleză poate fi și termenul de re-architecture, folosit de Șerban Cantacuzino în cartea sa cu același nume. Acest tip de intervenție asupra unei structuri existente este definită ca un proces. Reconversia unei clădiri poate fi înțeleasă ca o transformare, adică ca o schimbare a conținutului (sau a funcțiunii), fără schimbarea formei, de-a lungul unui traseu de la funcțiunea veche la cea nouă. Înțelegerea reconversiei ca un traseu ce trece dincolo de formă și face legătura între funcțiunea inițială a clădirii și cea nou atribuită, implică un parcurs ce presupune continuitate. În , reconversia înseamnă schimbare, dar același timp, înseamnă păstrare, evoluție continuitate.

„Refolositi case veci, desemantizate, de foste case, adecvându-le la noi folosințe. (Re) conversiile un semn de utilizare resurselor. Casele avea multe vieti” .

Premergător unui rezultat final restructurării urbane prin reconversie fostelor uzine, fabrici, turnuri de ..m.d. se poate un proiect de conștientizare care implice propriu-zis comunitatea la schimbare. Același Augustin Ioan la lucrul cu comunitatea indivizii careian destinate unitatea de vecinătate, ..m.d. „Implicarea acestora reduce costurile, facilitieaza apropierea construcțiilor de destinatari la constituirea comunității invecinarii” .

Întrucât resuscitarea acestor valori imobile este aproape imposibilă și nu mai are coerență în era în care trăim, eră a altor revendicări economice, este necesară „injectarea” unei noi vieții, a unui nou cod genetic, diferit de cel inițial, însă a cărui esență să coexiste în armonie cu realitatea înconjurătoare, cu nevoile vremurilor contemporane. Aceste clădiri au un potențial mare de a fi convertite, cu structuri solide, fiind ușor adaptabile normelor de utilizare actuale.

2.2. Metode de intervenție

„ Unless the memory of its previous social uses retained, all earlier associations are erased” .

(Neil Leach)

2.2.1. Intervenția prin marcare discretă

„ […] există două datorii ale arhitecturii naționale care nu pot fi ocolite: să facă astfel ca arhitectura prezentului să dăinuiască la scara istoriei, și să o pastreze, ca o bijuterie de neprețuit pe cea a epocilor trecute”

Pentru integrarea unei opere în circuitul contemporan, există la un moment dat două opțiuni, respectiv aceea care se fundamentează pe principiul conservării istoriciste a clădirilor, punându-se accent pe prelungirea existenței doar prin reabilitare/ restaurare și aceea de a aborda o atitudine activ – creativă în procesul de revitalizare a clădirilor vechi.

Dacă sunt necesare schimbări morfologice la nivelul unei clădiri și se dorește păstrarea caracterului locului, totuși, aceasta nu înseamnă că intervenția trebuie să fie uniformă, omogenă la adresa elementelor vechi. Rezultatul dorindu-se a fi o imagine a monumentului apropiată de cea originală, marcarea intervenției este necesar, însă, a fi vizibilă. Aici apare diferența între această metodă și cea din subcapitolul următor. Intervenția va fi marcată discret, prin folosirea acelorași materiale, puse în operă în locurile unde existau inițial, dar finisarea ar trebui să fie diferită ca o tușă a contemporaneității. Astfel, se vor distinge, discret și elegant ce-i drept, perioadele diferite de construcție, clădirea oferind o imagine a unui proces continuu, a unei îmbunătățiri făcute într-o perioadă diferită de cea a creării sale.

Din acest tip de intervenții reiese respectul față de trecut, față de perioadele prin care a trecut

Sursă foto: http://www.c20society.org.uk/

edificiul și față de contextul social, economic s.a.m.d. căruia i-a supraviețuit. Spre exemplu, în Germania, Hans Döllgast a realizat proiectul pentru reabilitare Pinacotecii Vechi din Munchen avariată în timpul bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial.

Pinacotecă din Munchen este,astfel, produsul a două perioade diferite din istoria și arhitectura Germaniei : începutul secolului al XIX-lea și perioada de după război, în secolul al XX-lea. Este rodul muncii lui Leo von Klenze și al lui Hans Döllgast. Cel din urmă a găsit soluția prin metoda de

„reconstructie creativa”, care a luat în seamă toată istoria clădirii, inclusiv perioada în care a fost aproape distrusă. Rămășițele clădirii au fost păstrate și reinterpretate. Părțile lipsă nu au fost pur și simplu imitate, ci au fost interpretate într-o manieră modernă.

Sigur că astăzi, la decenii după Charta de la Veneția, deja suntem familiarizați cu contrastul între vechi și nou, dar în contextul de la vremea aceea, soluția lui Döllgast, se poate spune că a fost revoluționară; cu atât mai mult cu câte alți arhitecți pledau pentru demolarea ruinelor și construirea unui nou edificiu . Așadar, acesta a realizat reconstrucția într-o viziune modernă respectând logica structurală inițială, dar și urmele pe care istoria le-a lăsat asupra construcției. A schimbat circulațiile verticale astfel încât să lase libere locurile în care bombele au determinat goluri în structură clădirii. În fațadă a păstrat ritmul ferestrelor marcând intervențiile prin materiale cu nuanțe ușor diferite de cele ale elementelor originale și prin forme simplificate.

Făcând o paralelă, reconversia și deci, schimbarea funcțiunii originale, se poate baza pe același principiu, astfel încât să se țină cont de istoria clădirii, dar să se adauge o notă modernă ansamblului. Atunci când restaurarea fără abateri de la modelul original nu este soluția optimă, este necesară o abordare creativă, contemporană cu respect, însă, față de valorile trecutului. De aici vine și sintagma „ marcare discretă a interventiei”.

2.2.2. Intervenția prin marcare evidentă fară a se crea un raport de subordonare

Spre deosebire de marcarea discretă a intervenției, în acest subcapitol vorbim de o intervenția relativ ostentativă. În acest tip de intervenție se pune accent pe aducerea în contemporaneitate prin folosirea materialelor actuale în contrast cu cele tradiționale folosite în varianta originală, după cum afirmă și Augustin Ioan „ […] o re-functionalizare și aducere la standarde tehnologice, contemporane a unei mase de construcții vechi” .

Camillo Boito afirmă : ”Adaugirile nu trebuie privite ca veritabile restaurări,ci ca părti noi de edificiu,în care expresia veritabilă a artei contemporane nu numai că nu strică […] autenticității arheologice a monumentului,dar servește a ilustra arta epocii noastre ” .

În Franța, la Lyon, Jean Nouvel a aplicat această metodă în cazul Operei din Lyon, unde a păstrat anvelopanta existentă, construind un volum nou în interior, acoperind totul cu un semicilindru, vitrat de mare proporție spre fațada principală.

Proiectul lui Jean Nouvel a folosit vechea clădire, în fațadele sudice, estice și vestice ale parterului și etajului ca un punct de plecare și referință pentru nou, contemporan. În acest fel, Nouvel a reintegrat clădirea în contextul urban prin conexiunea cu edificiile din împrejurimi .

Interior Opera din Lyon Sursă foto: www.lyon.fr Exterior Sursa foto: www.dboc.net

Un exemplu de abordare a acestei metode de intervenție vine de această dată de pe plan național. Este vorba de ”o ruină cu valoare ambientală, arhitecturală și istorică, înscrisă în Lista Monumentelor Istorice, poziția 621, cod 41B0621,care a fost integrată urbanistic și ambiental într-un prezent arhitectural” . În secolul al XX-lea-Casa Păucescu, ulterior Legația Austro-Ungară,a fost sediu al unei direcții a Securitătii în perioada comunistă,iar ulterior a a fost distrusă în Revoluția din decembrie 1989. Restaurarea din 2003-2007 (arhitecți Dan Marin și Zeno Bogdănescu) menține ruina ca memorie a revoluției și introduce un volum contemporan independent. Astăzi este sediul OAR România.

De asemenea, Hotelul Novotel din București păstrează principiile aceleiași metode. Este o clădire nouă, dar care păstrează „apendicele” care vrea să amintească de vechiul edificiu al Teatrului Național.

Construit între anii 1848-1852, clădirea teatrului a fost bombardată pe 24 august 1944. Au avut loc încercări eșuate, din cauza instabilității politice de a reconstrui această clădire, rămânând timp de 60 de ani un teren viran.

Sursă foto: www.bucurestiivechisinoi.ro

2.2.3. Conceptul de spațiu vag

„Spațiul vag acomodează – pe rând – funcțiuni diferite (dacă nu chiar contradictorii) fară a împrumuta până la capăt toate trăsăturile vreuneia dintre ele, astfel încât, după folosirea […] cu o anumită destinație, spațiul se poate replia în vag, în indecidabil, în vederea unei alte, diferite, folosiri”

Trebuie luat în seamă și principiul reversibilitatii intervenției, deoarece bunurile fizice de astăzi, dovezi ale istoriei stramutatoare, nu ne aparțin și de aceea, trebuie lăsate mai departe moștenire generațiilor viitoare. Scoasă din context, dar susținătoare a acestei idei, este o afirmație a lui J. Ruskin, conform căreia construcțiile din vremurile trecute nu ne aparțin. „ […] Ele nu sunt ale noastre. Ele aparțin în parte celor care le-au construit și în parte tuturor generațiilor care ne vor urma”. Așadar, trebuie să avem în vedere reversibilitatea intervențiilor, pentru o mai bună adaptabilitate la vremurile ce vor urma. Accentul trebuie să cadă din ce în ce mai mult pe geneza formelor, pe proces, și nu pe ‚produsul final” .

Un exemplu bun este reconversia spitalului Albergo dei poveri din Genova în facultate de limbi străine. Volumul masiv rămâne aproape neatins, în schimb la interior se dezvoltă o structură metalică independentă, pe alocuri având contact punctual cu volumul existent. Sub acest principiu, al minimei intervenții și al capacității ulterioare de a se transforma totul într-un spațiu vag cu valențe de adaptabilitate la noi funcții, scările de evacuare au fost amplasate în exteriorul clădirii, cu prețul unui compromis estetic. Astfel, reversibilitatea construcției este posibilă și ulterioară transformare, readaptare a funcțiunii în funcție de nevoile generațiilor viitoare, este posibilă.

2.3. Studiu functiuni posibile in legatura cu nevoile societatii contemporane

Șerban Cantacuzino scria în 1975, în cartea „ New Uses for Old Buildings”,următoarele: datorită faptului că structura lor tinde să trăiască mai mult decât funcțiunea, clădirile au fost tot timpul adaptate pentru noi utilizări, lucru ce a permis ca generații după generații să găsească sensul continuității și stabilității în mediul ambiant” . Clădirile au fost dintotdeauna supuse modificărilor pe parcursul duratei lor de viață, edificiile supraviețuind civilizațiilor care le-au construit, chiar dacă regimurile politice, condițiile economice sau cele religioase s-au schimbat.

Arhitectura industrială este o mărturie a dezvoltării tehnicii și tehnologiei, și a schimbărilor majore produse de era industrială în structurile sociale, ecnomice și culturale ale civilizației occidentale. Atât importanța istorică, cât și valoarea arhitecturală a clădirilor industriale, conferă potențialul cultural al acestora, pledând în același timp pentru conservarea lor în vederea reutilizarii contemporane. Majoritatea clădirilor industriale ce provin din secolul al XIX-lea, sunt înglobate acum de orașele aflate în continuă extindere, ajungând de multe ori să fie amplasate în imediata vecinătate a centrelor urbane. De asemenea, ele dispun de suprafețe extinse, de spații interioare vaste caracterizate de deschideri mari, ceea ce face din ele spații potrivite pentru funcțiuni precum, galerii de artă, muzee, săli de spectacole concerte, centre culturale educaționale. Astfel, caracteristicile constructive și poziția în cadrul orașului fac din arealele industriale urbane să fie adecvate pentru transformarea lor în spații destinate culturii.

În identificarea unei noi funcțiuni atribuite unei clădiri industriale sunt două probleme care se pot întâmpina. În primul rând, necesitatea integrării în spațiul urban și concordanța cu nevoile cetățenilor, iar în al doilea rând atragerea investitorilor care să-și asume investiția într-o reconversie. De asemenea, programele de arhitectură propuse trebuie să fie în concordanță cu tipolgia clădirii industriale pentru un rezultat optim. Cele mai întâlnite funcțiuni propuse pentru reconversii sunt locuințele, birourile și centrele culturale / educaționale / comerciale.

La nivel local, în România, piața imobiliară a fost într-o constantă schimbare. Au existat suișuri și coborâșuri și s-a dovedit că boom-ul imobiliar de pe la începutul anilor 2000 nu a avut efectele scontate de către marii investitori imobiliari ( astăzi vedem complexuri rezidențiale neocupate sau chiar neterminate, suprinse fiind de criza economică). O alternativă a locuirii sunt clădirile vechi. Prin reabilitarea, dacă este cazul, și reconversia acestora, pot fi găsite soluții locuibile optime, dar și foarte interesante, după cum remarcă Augustin Ioan „o casă în formă de casă este plictisitoare”, însă „o casă în formă de biserică, distilerie, antrepozit, termocentrală, devine excitanta”

Într-o epocă în care tehnologia informației este avansată, spațiile de birouri sunt din ce în ce mai utile. Există o mobilitate continuă pe piața afacerilor, așa ca noile programe de antreprenoriat au nevoie de spații în care să-și desfășoare activitatea. Prima idee la care ne gândim toți este câte un zgârie-nori dedicat desfășurării activității administrative, dar oare nu este mai economic, benefic și estetic ca firmele medii și mijlocii să funcționeze în clădiri cu prestanță, cu istorie și cu memorie afectivă? Multe din primele conversii nu erau altceva decât firme din domeniul design-ului sau al publicității care căutau spații cu forme simple, costuri mici și cu un mediu bun de exploatare. Planșeele largi și neîntrerupte ale fabricilor și halelor sunt ideale pentru spațiile de birouri de tip „open-space”. Fundația Botin, spre exemplu, are sediul administrativ în Madrid, într-o caldire industrială din anii 1920 de arh. Gonzalo Aguado. De proiect-ocupat „MVN Arquitectos”. Fațadele originale ale clădirii au făcut subiectul conservării, materialele finisajele fiind protejate .

Sursa foto: www.archilovers.com

O altă soluție este reconversia în centre culturale, educaționale sau comerciale, care prin prisma activității lor atrag un număr mari de vizitatori, și care folosesc foarte bine spațiul interior. Aceste centre, fiindcă atrag mulți vizitatori, sunt perfecte pentru mărirea profitului beneficiarilor și prin urmare prin atragerea de noi investitori. Este, așadar, o investiție excelentă de la început care poate avea repercusiuni pozitive în urma exploatării.

Din punctul de vedere al finanțării, se poate considera că proiectele de reconversie a clădirilor industriale intră, în general, în două categorii . Primele sunt proiecte publice, realizate cu susținerea și contribuția financiară a municipalităților și care au de obicei o componentă culturală, iar în cea de-a doua categorie între acele proiecte întreprinse de investitori privați, interesați în primul rând de profit,și care au funcțiuni diverse.

2.4. Reconversie versus extrema sa – demolarea

„[…] Ceea ce noi construim avem libertatea de a și demola; dar dreptul altora asupra ceea ce au realizat dându-și puterile și averile și viața nu a dispărut odata cu moartea lor […]”

(John Ruskin)

„ A construi sau a nu construi, aceasta este intrebarea”

(Alexandros N. Tombazis)

O problemă actuală a arhitecturii orașelor este reprezentată de acest duo contrastant: optăm pentru reabilitare și reconversie atunci când este imposibilă întoarcerea la functionea originală sau demolăm în vederea construirii unor clădiri noi? Aceasta este o temă de dezbatere îndelungată în funcție de mai multe aspecte (mentalitatea arhitecților, cerințele beneficiarilor, constrângerile sociale, culturale și arhitecturale etc.) Din punctul meu de vedere, aspectul ce se află în centrul acestei dezbateri este cel economic (prima variantă presupune un cost mai mic decât alternativa demolării și realizării de construcții noi), urmând aspectul dezvoltării durabile și nu în ultimul rând păstrarea caracterului urban și al identității cultural locale. Intervenția pe clădiri existente nu mai este doar o chestiune de păstrare a imaginii orașului și de conservare a clădirilor de patrimoniu, operațiunile de acest tip devenind o necesitate economică și ecologică.

În condițiile în care un edificiu, fie el cu scop locativ sau public, dispune de o structură în stare bună, se poate interveni asupra lui și, astfel, se poate refolosi ( spre exemplu la nivel național Hala Matache Măcelarul, exemplu pe care l-am mai dat în cadrul acestei lucrări – „demolarea Halei Matache aduce costuri mult mai mari în proiectul Diametralei Buzesti-Berzei, decât cazul în care Hala ar fi rămas pe poziția ei istorică “ conform studiilor efectuate de arhitecți independenți și societatea civilă ) .

“Refolosirea este fără indoială forma cea mai paradoxală, indrăzneată și dificilă de punere în valoare a patrimoniului” . Așadar, dacă daunele nu sunt ireversibile, proiectanții ar trebui să aibă în vedere înainte de toate, refolosirea edificiilor, în vederea dezvoltării durabile și păstrării testutului urban. Există multe argumente în vederea acestei cauze pe care o să le dezvolt succint.

În situația economică actuală, aspectul ce ține de domeniul financiar, consider că primează. Nu este un lucru necunoscut, mai ales în breasla arhitecților și inginerilor, faptul că reutilizarea unei clădiri prezintă o serie de avantaje economice față de extrema opusă, demolarea. Scopul ce trebuie urmarti încă de la stadii incipiente este rentabilitatea investiției; în funcție de aceasta și pe baza unei expertize tehnice temeinic elaborate, se poate da un verdict. Integrarea unei clădiri de patrimoniu, în cazul de față de patrimoniu industrial, poate fără probleme să asigure rentabilitatea investiției prin creșterea valorii de piață a clădirii. Este necesar a se lua în calcul, costul unei investiții în reintegrarea în viața contemporană, în comparație cu un cost al reconstruirii unei alte clădiri noi la care se adaugă și costurile demolării. În România, criza economică a micșorat presiunea imobiliară și a permis o analiză atentă și structurată, în raport cu experiența occidentală, a efectelor continuării dezvoltării urbanului românesc. Beneficiarii trebuie să ia în calcul,în situația actuală, aspectul financiar,care este necesarul investițiilor în ambele procese și în ce măsură îl pot acoperi. Deși are o valoare extrem de importantă,aspectul economic nu este singurul care ar trebui analizat, atunci când se dorește a se ajunge la o concluzie avantajoasă atât pentru beneficiar,cât și pentru cadrul social, țesutul urban, identitatea locală.

Foarte important este și impactul asupra mediului înconjurător, respectiv principiul dezvoltării durabile. Un beneficiu al refolosirii construcțiilor existente este că se păstrează energia încorporată în clădirea inițială. „ Comparat cu clădirile refolosite, construcțiilor noi înglobează mult mai multă energie. Statisticile arată că în anul 2001, de exemplu, clădirile noi au consumat 40% din energia anuală, 25% din producția de lemn și au produs 50 % din totalul emisiilor poluante” .

La nivel urban, s-a constatat absența unor politici coerente de dezvoltare durabilă, în sensul integrării noilor programe în funcție de patrimoniul existent. Comunitatea extra-profesională nu are acces la informații complete cu privire la implicațiile unui demers corect de reabilitare. Specialiștii și administrația locală nu au la indemană repere de bună calitate care să sprijine abordarea unor soluții corecte.

Schema intensității resurselor pentru construcții și arhitectură (raportul dintre consumul de resurse pentru construcții și arhitectură și venitul pe cap de locuitor) este similară schemelor de variație pentru : consumul energetic anual pe locuitor – venitul anual pe locuitor ; consumul de apă anual pe locuitor – venitul anual pe locuitor ; producerea de poluare ( CO2 t echivalent /zi – venitul anual pe locuitor). De-a lungul existenței sale, o clădire afectează mediul înconjurător local și global printr-o serie de activități umane interconectate și prin procese naturale. Aici intervine însă întrebarea : “Până în ce punct putem extinde comparația între a păstra o construcție existentă și a crea alta, din punctul de vedere al impactului asupra mediului?” .

În primele faze, dezvoltarea unui șantier și construcția influențează caracteristicile ecologice existente. Deși temporar, apariția echipamentului de construcție și a personalului într-un șantier și procesul de construcție influențează ecologia locală, iar procurarea și producerea de materiale de construcție au impact asupra mediului global. Procesul de extragere și transport a tuturor resurselor folosite în operațiile de construcție și exploatare au de asemenea efecte asupra mediului. Trebuie acceptat faptul că atât timp cât statutul economic al unei societăți se îmbunătățește, cererea de resurse pentru construcții și arhitectură – teren, clădiri și produse pentru clădiri, energie și alte resurse – va crește. Aceasta va conduce la creșterea impactului combinat al construcțiilor și arhitecturii asupra ecosistemului global. Scopul proiectării durabile este găsirea soluțiilor care să garanteze pe de o bunăstarea pe de celor trei grupuri care alcătuiesc ecosistemul global (elementele anorganice, organismele vii oamenii) .

Prin comparație, clădirile vechi înmagazinează energie în materialele din care au fost construite, astfel încât necesarul de energie pentru refolosirea lor este mult mai mic decât cel necesar demolării și reconstrucției pe același sit. Deci, prin refolosirea clădirilor vechi, principiul dezvoltării durabile de reducere, refolosire și reciclare este perfect aplicabil.

Dorința de păstrare a clădirilor vechi este, în mare parte susținută de generațiile anterioare și de tinerii de astăzi ce acordă o mare însemnătate valorilor trecutului. În prezent, ea își găseste justificarea și în conceptul de dezvoltare durabilă. Țesutul urban s-a modificat drastic din cauza procesului evolutiv, a extinderii limitelor orașului etc., multe edificii, chiar și întregi zone, căzând în dizgrație.

Refolosirea clădirilor existente este o chestiune de economie dar, în același timp, și o practică des întâlnită de-a lungul istoriei . La începutul anilor `70, procentul investițiilor în structurile existente a crescut în proporție, în comparație cu investițiile în construcțiile noi. Apoi, anii `80 au fost acompaniați de o conștientizare asupra valorii arhitecturii trecutului, mai mult de jumătate din fondurile destinate construcțiilor, fiind folosite pentru reavilitarea clădirilor existente. De atunci, raportul dintre clădirile nou construite și reutilizarea și adaptarea celor existente continuă să crească, în favoarea lucrărilor pe structuri existente .

În același timp, a construi înseamnă în general a face rău planetei dar, cu toate acestea, a construi altfel, cu mai puțin avânt, cu mai multă grijă, este totuși un mod de a respecta natura și planeta. Principiile unei dezvoltări durabile impun gestiunea resurselor naturale astfel încât acestea să să satisfacă necesitățile vitale ale societății actuale, dar să creeze condiții de existență și dezvoltare și pentru generațiile viitoare. În acest sens, dezvoltarea durabilă (în arhitectură și construcții) se dezvoltă pe utilizarea rațională a resurselor naturale și pe reciclarea materialelor existente.

"A pretinde că vechile clădiri impiedică producția de noi clădiri, inseamnă pur și simplu a avea teamă că acestea din urmă sunt prea mediocre pentru a suporta comparația. A pretinde că vechiul impiedică dezvoltarea modernă și că trebuie înlocuit (că trebuie reînnoit țesutul urban și clădirile) inseamnă pur și simplu a avansa argumente inselătoare și de cele multe ori ascunzând interese personale, contrare interesului general: pentru creații contemporane nu lipsesc nu au nevoie să fie obținute prin substituiri” .

Închei acest subcapitol cu o afirmație de impact: „Building owners and developers have, recent years, come to realise the potențial value of our vast stock of old, redundant and obsolete buildings means of providing, through their refurbishment and re-use, high-quality ‘modern’ accommodation more quickly, and at lower cost, than the

alternative of new construction. Refurbishment provide ‘new’ accommodation only half to threequarters of the time needed for the alternative of demolition and new construction, and at only 50–80 per cent of the cost, resulting considerable financial benefits to the developer”.

4.1. Istoric

Numele acestui ansamblu industrial s-a schimbat odată cu schimbarea vremurilor cărora le-a făcut față, a regimurilor politice și a proprietarilor și anume acesta a trecut de la „Uzinele Erhardt Wolff S.A.R.” la „ Uzinele Steaua Rosie”, după naționalizarea din 1948 până la actuala „Hesper S.A.” Fostele Uzine Wolff, sunt situate în Sectorul 4 al Municipiului București, la limita Parcului Carol, în apropiera Gării Filaret, pe str. Dr. Constantin Istrati nr.1.

Zona industrială Filaret-Rahova

În acest loc sunt grupate astăzi cele mai multe fabrici vechi din capitală. Acestea au acoperit mai multe tipuri de activități: prelucrarea metalelor, utilaje de construcții și mașini, industria chimică, industria ușoară și alimentară.

O privire asupra planului din 1911, de exemplu, ne arată că deja la acea data, industria devenise un factor esențial pentru caracterul uban al zonei. Majoritatea siturilor preced chiar amenajarea Parcului Carol, considerat astăzi unul dintre cele mai importante elemente ale morfologiei bucureștene. Ele reprezintă astăzi unul din principalele elemente de continuitate istorică pentru această parte a centrului orașului.

Până în secolul al XIX-lea, Filaretul era cunoscut pentru podgoriile sale și ca loc de petrecere a timpului liber pentru bucureșteni. Aici se găsea o celebră cișmea construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea de Mitropolitul Filaret. Aflată în paragină, cișmeaua este transformată în 1825 în fabrică de testemele (basmale).

Zona industrială se dezvoltă în jurul primei gări de călători din București, gara Filaret, inaugurată în 1869, odată cu deschiderea caii ferate București – Giurgiu. Prezența unui mijloc de transport eficient, ce asigură legătura cu portul dunărean Giurgiu, a atras după sine amplasarea unor importante activități industriale: metalurgice, o turnătorie, o fabrică de încălțăminte militară și una de uleiuri vegetale. Acestea, la rândul lor vor antrena crearea unor cartiere de locuințe muncitorești în zonele adiacente și dezvoltarea arterelor de legătură cu celelalte zone ale orașului. Unitățile industriale au fost legate de linia de cale ferată (păstrată și astăzi de-a lungul bulevardului Progresului) ce unea traseul București – Giurgiu de Gara de Nord, cu ramificații în interiorul platformei Vulcan, Antrepozitele Vămii București, Fabricii Wolff, etc.

După naționalizarea din 1948, activitatea industrială se află într-o continuă dezvoltare; unitățile industriale naționalizate odată cu noile denumiri își diversifică profilul, căpătând noi hale de producție etajate, tipizate, ceea ce va schimba imaginea urbană a cartierului prin apariția unor volume masive. Continua dezvoltare a sectorului industrial va conduce la edificarea a noi hale, fără a urmări integrarea noilor construcii în vechiul țesut urban și crearea unei imagini coerente.

Cea mai mare parte a fabricilor va fi privatizată după 1989, cu puține excepții (Fabrica de Timbre, Monetăria Statului). Astăzi, pentru a face loc unor intervenții urbanistice, urmând modelul anilor `50-`60, o parte dintre construcțiile industriale au fost demolate, în special în partea de sud a Șoselei Viilor, pierzându-se și clădiri valoroase ce ar fi avut un mare potențial de reconversie ( Platforma Vulcan, Fabrica de Ulei Muntenia). Se mai păstrează însă zone compacte în jurul Gării Filaret și al intersecției Rahova-Uranus. Deși destructurate urbanistic, amplasamentul și valoarea construcțiilor justifică o revitalizare prin reconversia fabricilor, diversificare activităților și crearea unor puncte de interes. Proiecte de acest fel au fost demarate la The Ark- Bursa Mărfurilor, Vama Antrepozite și Bere Bragadiru.

Cartare plan topografic 1911

Cartare plan topografic 1989

Sursa : „Patrimoniul industrial ca resursa. Potential, principii de actiune si studiu de caz: zona Filaret- Rahova, Bucuresti (AIR Romania si Asociatia Zeppelin)

Fostele Uzine Wolff

Producția industrială pe acest amplasament începe la 1887, odată cu mutarea din Ghencea a atelierului Arbenz & Wolff. Anterior acestui moment, aici a funcționa din 1882 o dotare de învățământ puternic legată de activitatea de producție, Școala de Arte și Meserii. Construcțiile ce se păstrează pe amplasament sunt realizate pentru necesitățile fabricii Wolff, începând cu 1905, majoritatea sunt realizate în perioada interbelică și aproape jumătate din incinta industrială este construită în perioada postbelică.

Inginerul Erhard Wolff, de origine elvețiană, se stabilește în România în 1877, după ce fusese atașat ca furnizor de pansamente în timpul războiului româno-turc pe lângă cartierul general rus. Împreună cu ing. Gr. Arbenz deschide un atelier de 8 muncitori în Ghencea, iar la puțin timp se mută în Dealul Filaretului unde deschide o „fabrica pentru fabricatiunea focoaselor” pentru Ministerul de Război, ce va deveni foarte rapid o fabrică importantă.

Înaintea primului război mondial, Wolff a exportat rezervoare de fier și instalații de ars păcură în Turcia, Egipt, Italia. În preajma războaielor și în timpul acestora fabrica a produs armament, de remarcat că în 1916-1917 fabrica s-a retras la Iași unde și-a continuat producția.

Fabrica este una din beneficiarele legislației privind încurajarea industriei naționale de la sfârșitul secolului al XIX-lea- începutul secolului al XX-lea, totuși criza economică din perioada 1925-1933 afectează fabrica, mai ales în contextul apariției unor fabrici mai mari de același profil în București, și a concurenței străine. În 1928, se transformă în Societate Anonimă Română (echivalentul societății pe acțiuni). Fabrica începe să-și revină din punct de vedere economic în 1936.

După 1948 va fi naționalizată și va purta numele Uzinele Metalurgice Steaua osie. În momentul de față poartă numele S.C. Hesper S.A.

Se poate observa o strânsă corelare între evoluția continuă a paletei de produse și cea a fondului construit din incinta industrială. Clădirile istorice au structură metalică și închideri perimetrale din zidărie de cărămidă aparentă (în unele cazuri este aparentă la exterior și structura metalică). Structura metalică interioară este de asemenea vizibilă. Construcțiile postbelice sunt pe cadre din beton armat. În exterior sunt finisate cu vopsitorii, placaj de cărămidă și panouri de sticlă.

4.2. Analiza ansamblului

Toate clădirile amplasamentului concepute planimetric, spațial funcțional spre servi unor scopuri industriale, fie destinate producției propriu-zise, fie clădiri pentru funcțiuni anexe acesteia. Acuratețea exprimării funcțiunii industriale clădirea special pentru aceste funcțiuni, este tocmai care valoare cladirlo. Clădirile nu au componente decorativ-artistice notabile. Este de apreciat crearea unor imagini puternice fără ajutorul unor elemente străine minimalismului impus de program.

Menționat în PUG București,ca zonă rezervată activităților de producție de bunuri și servicii, terenul face parte din Zona protejată nr. 63-Parcelarea Inter (Filaret), însă reglementările fac referire în special la zona de locuințe. O dată cu elaborarea P.U.Z. Parcul Carol, parcela a fost inclusă în zona verde, prevăzându-se pentru construcțiile existente reconversia funcțională în spații polivalente. Un aspect important îl reprezintă deschiderea parcelei către spațiul public și parcul Carol, lucru pe care l-am luat și eu în vedere înaintea propunerii unei funcțiuni pentru acest ansamblu.

4.3. Situatia actuala

Siturile postindustriale prezintă un potențial cultural nevalorificat încă. În România, la nivel național, există o serie de situri industriale cu specific și tipologii diferite, în funcție de tipul de așezare urbană

din care fac parte, de funcțiunea pe care au avut-o inițial sau de perioada în care au fost construite. O caracteristică a acestor situri industriale este statutul lor de multe ori incert, datorat unei neinventarieri corecte pe lista patrimoniului construit, istoric și cultural, sau, în unele cazuri, chiar datorită faptului că ele nu au încă statutul de clădiri patrimoniale printre care se numără și fostele Uzine Wolff.

Starea de conservare a clădirilor este medie, deși în urmă cu câțiva ani elementele de fier au fost colectate în vederea reciclării, tot atunci majoritatea utilajelor au avut aceeași destinație. Ansamblul este utilizat parțial de firma S.C. Hesper S.A., restul clădirilor nu mai adăpostesc nicio funcțiune. Nu există proiecte de reabilitare realizate de proprietar.

Situatie actuala. Sursa: https://maps.google.ro/

4.4. Plan de reconversie- Studiu prediploma

Premergător regândirii spațiului se va analiza acesta prin prisma mai multor factori:

– Factorul istoric – evoluția sitului de-a lungul timpului

– Relația cu orașul

– Relația cu obiectivele importante din zonă

– Relația cu toate construcțiile din zonă (fronturi,aliniament, tramă stradală)

– Regim de înălțime actual

– Analiza zonelor protejate și conștientizarea regulilor urbanistice ale zonei (se va ține cont de dispozițiile urbanistice ale zonei și nu se va interveni decât în limitele impuse)

– Analiza de patologie a fațadelor

Tema program urmărește propunerea unei reconfigurări a spațiului exterior al fostelor uzine Wolff în două variante:

– Spațiul va avea funcțiunea de centru educațional și cultural, respectiv va fi sediul unei Școli de Arte și Meserii (în acest caz spațiul va deveni proprietatea statului)

– Spațiul va avea două funcțiuni, acesta fiind împărțit între întreprinderea ce activează în acest moment acolo, S.C. Hesper S.A., și centrul ce urmează a fi propus (proprietatea se va împarți între stat și entitatea juridică Hesper S.A.)

Se va ține cont de învecinarea cu Parcul Carol.

Se va propune în ambele variante, amenajarea interioară a spațiilor rezultate. Se va păstra configurația celor 4 construcții principale, respectiv : hală mare, hala compresoarelor, atelierele de galvanizare și corpul administrativ. Se va avea în vedere amenajarea unor studiouri/ cămine pentru elevii școlii veniți din provincie.

Centru educațional și cultural- Școala de Arte și meserii- cerințe

Minimum de activități :

Studierea muzicii: canto muzică clasică, canto muzică ușoară, chitară, improvizație jazz, percuție, pian,, studierea artelor vizuale: , , , , , , design vestimentar, decorațiuni interioare, studierea artei dramatice: actorie, film creație : cerc de

Pe amenajarea vederea practicării acestor activități amenajarea spațiilor de cazare pentru studenți, se vor :

-de curs

-de relaxare (cafenea,lounge room etc.)

-mediatecă

-restaurant- (spre uzul studenților / angajaților Hesper, funcție de

-parcări automobile

-locuri de relaxare aer liber, terase etc.

de acces carosabil pietonal

-birouri pentru angajații școlii / Hesper (în funcție de variantă)

-spații de workshop-uri

-spații de expunere (spre exemplu expunere fotografică a evoluției construcției și amplasamentului în timp, pentru cei interesați)

4.5 Concluzii

Fiecare generație are interpretare diferită a trecutului, din care își extrage noi surse de inspirație, contribuind la crearea unui capital construit pe parcursul a mai multor secole. Distrugerea unei părți a acestei acumulări memoriale nu poate decât să aducă un prejudiciu, pentru că patrimoniul cultural nu este regenerabil, nu poate fi reconstruit odată ce a fost distrus. Patrimoniul industrial este o resursă esențială în vederea dezvoltării actuale, post-industriale, fiind un element relevant al „ADN-ului” orașului și al poporului.

În vederea salvagradarii acestui patrimoniu, se impun conservarea, reabilitarea și/sau reconversia clădirilor care implică o abordare complexă a proiectelor, în spiritul regenerării urbane. Aceasta apare că o intervenție inteligentă asupra mediului construit existent, în vederea recuperării obiectelor și spațiilor urbane părăsite sau neglijate, dar care prezintă potențial de a fi transformate. Pentru multă vreme, intervenția pe o clădire veche a fost privită că pe o corvoadă de către arhitecți, aceștia preferând să-și demonstreze abilitățile prin construirea de clădiri noi. Ulterior, au realizat că nu este chiar așa, lucrul cu o structură data, ce impune anumite constrângeri arhitectului, poate să fie printre cele mai creative și fascinante sarcini ale arhitectului .

Clădirile industriale constituie un capital cultural, social și economic cu valoare de utilizare contemporană, iar reintegrarea lor în viața cotidiană a orașelor, prin reutilizarea și adaptarea lor la noi funcțiuni, contribuie la amplificarea caracterului locului într-un mod pozitiv, la păstrarea memoriei și identității unei societăți. Deci, revalorizarea patrimoniului arhitectural înseamnă păstrarea memoriei și regăsirea identității cultural-istorice prin raportarea la trecut. În cartea sa, „Scrisoare către un tânăr arhitect”, arhitectul grec Alexandros Tombazis, scrie următoarele: „Mai presus de toate, arhitectura este o artă socială ce trebuie să slujească societatea. Munca ta va afecta viețile multor oameni, pentru mulți ani de acum încolo. Winston Churchill spunea odată: << Noi modelăm clădirile; mai apoi ele ne modelează pe noi” .

Ne punem întrebarea „ Cui îi aparține responsabilitatea îngrijirii acestui patrimoniu valoros?” Fără echivoc, Neil Cossons afirmă: „Responsabilitatea administrației acestei moșteniri intră astăzi în grijă istoricilor, arheologilor și arhitecților, cu scopul de a pastra ceva din spiritul acelor vremuri, asigurând conservarea rămășițelor materiale ale patrimoniului industrial . Kenneth Frampton afirmă: „Nu ne putem debarasa de orașe ca de niște mașini uzate; ele sunt legate de destinul nostru” . Așa cum nu ne putem debarasa de orașe, fiindcă ele reprezintă trecutul și prezentul nostru, tot așa, particularizând, nu ne putem debarasa nici de mărturiile istorice ale dezvoltării noastre ca popor. Nu putem recurge la tabula rasa, ci este responsabilitatea noastră de a ajuta la construirea unui viitor măreț, folosindu-ne de istoria pe care o avem în spate.

BIBLIOGRAFIE:

CANTACUZINO ,Serban. Re-Architecture: Old Buildings New Uses, Editura Abbeville Press, Londra, 1989

CASELLA, Eleanor, si Symonds, James. Industrial Archeology : Future Directions, New York, Springer, 2005

CHELCEA, Liviu. Bucureștiul postindustrial: memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, București, Polirom, 2008

CHIRIACESCU, Dictionar Enciclopedic,Editura Enciclopedica,1993-2009

CHOAY, Francoise. Alegoria Patrimoniului,Editura Simetria,1998

COSSONS ,Neil, „Yesterday’s Industry, Tomorrow’s Legaci?” , Industrial Heritage, Editura Czech Technical University in Prague, Praga, 2008

DAICOVICIU H. (1972), Dacia de la Buebista la cucerirea romană, Editura Dacia, Cluj.

DEVILLERS, Christian. L’architecture industrielle ou la crise du monument historique, in Monuments historiques nr. 3/1997 – L’architecture industrielle

DINESCU ,A. – Teza de doctorat: Conversia arhitecturii industriale/ studiu de caz

DINKEL, René, Encyclopédie du Patrimoine, Paris 1997

ERDER ,Cevat.Our Architectural Heritage: From Consciousness to Conservation,UNESCO,Museums and Monuments XX,1986

FRAMPTON ,Kenneth Apud. Kenneth Powell, City Transformed: Urban Architecture at the Beginning of the 21st Century, Editura Laurenee King, Londra, 2000

GORSE, C. and Highfield, D., Refurbishment and Upgrading of Buildings, Second edition,Spon Press, London, New York, 2009

IOAN, Augustin. Khora. Teme si dificultati ale relatiei dintre filozofie si arhitectura, Bucuresti: Paidea, 1999

IOAN, Augustin. Pentru re-increstinarea zidirii.POVERISM – PROLEGOMENIE, Bucuresti: LiterNet, 2005

IOAN, Augustin. O (noua) estetica a reconstructiei , Bucuresti: Paidea, 2002

LACRIȚEANU S., Popescu I. (2007), Istoricul tracțiunii feroviare din România 1854-1918, Editura Asab, București.

MERCIU ,F. C., G. L. Merciu., D. Stoian, Patrimoniul arhitectural industrial românesc , 2012

NEUFERT, Manualul arhitectului. Elelemente de proiectare si constructie, Miercurea Ciuc, Alutus, 2004

PLAMER, Marylin, Neaverson, Peter, Industrial Archeology, Principles and practice, Routlege, London, 2000

PASCAL ,Blaise. Pensees, Editura GF Flammarion, Paris, 1976

POPA,Marcel D.,Alexandru Stanciulescu,Gabriel Florin-Matei,Anicuta Tudor,Carmen Zgavardici,Rodica

MARCU,Florin. Marele dictionar de neologisme , Editura Saeculum, 2000

POWEL, Kenneth. L’ Architecture Transformee – Rehabilitation, Renovation, Reutilisation. Editura Seuil, Paris, 1999

RUSKIN, John. The Seven Lamps of Architecture, 1848, cap. VI: Lampa Memoriei

SCHITTICH, Christian. Construire dans l’existant – Reconversion, Addition, Creation. Editura Detail, Basel, 2006

STRATTON, Michael. Industrial Buildings. Conservation and Regeneration, Londra, E&FN Spon, 2000

SULLIVAN, Arthur; Steven M. Sheffrin (2003). Economics: Principles in action. Upper Saddle River, New Jersey 07458: Pearson Prentice Hall.

TOMBAZIS, Alexandros N. Scrisoare catre un tanar arhitect, Editura Libro, Atena, 2008

VIOLLET-LE-DUC, E.E. . Dictionnaire Raisonne de l’ Architecture,Paris,1868-1874

Theoretical and Empirical Researches in Urban Management, Year 2, Number 3, 2007 Cercetări practice si teoretice în Managementul Urban, Anul 2, Nr. 3, 2007

WEBOGRAFIE:

http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/cladiri-de-patrimoniu-sediul-uniunii-arhitectilor-din-romania-292221.html

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/11/13098/

https://dexonline.ro

http://www.cimec.ro/Resurse/Legislatie/Legea-422-2001-republicata-2006.pdfhttp://www.unesco.org/culture/natlaws/media/pdf/romania/rom_lege_182_romorof

http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_regim_juridic_patrimoniu_tehnic_industrial_6_2008.php

http://www.cimec.ro/patrimoniuindustrial/ProtectiaPIN/0%20arheologia%20industriala.htm

http://australia.icomos.org/wp-content/uploads/The-Burra-Charter-2013-Adopted-31.10.2013.pdf

http://www.franceculture.fr/emissions/la-fabrique-de-lhistoire/patrimoine-24

https://issuu.com/zeppelin.magazine/docs/patrimoniu_issuu_f_small

Ruine industriale ale epocii de aur

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/patrimoniul-cultural-romania-este-o-chestiune-siguran-na-ionala

http://www.c20society.org.uk/botm/alte-pinakothek-munich/

http://www.mimoa.eu/projects/France/Lyon/Opera%20de%20Lyon/?abvar2&utm_expid=3171585-1.pFu_x39wQKuggy22EudlKA.2&utm_referrer=https%3A%2F%2Fwww.google.ro%2F

http://atelier.liternet.ro/articol/9361/Augustin-Ioan/Despre-conversii.html

http://www.archilovers.com/stories/6542/why-warehouses-are-still-relevant-in-the-urban-landscape.html

http://www.piatamatache.info/?p=2324

http://industrial-heritage.ro/ro/content/fostele-uzine-e-wolff-sar-steaua-roie-azi-sc-hesper-sa-0

Surse foto:

Imagini coperta: http://www.123rf.com

Imagine coperta capitol 1: http://www.exploreviews.de

Imagine coperta capitol 2: http://www.pinterest.com

Imagine coperta capitol 4: http://Halelecarol.ro

http://www.panoramio.com/, http://www.oviatabuna.ro, http://www.rezistenta.net

http://www.pressalert.ro, http://www.c20society.org.uk/, http://www.lyon.fr, http://www.dboc.net

http://www.bucurestiivechisinoi.ro, http://www.archilovers.com

Studii de caz (fotografii si informatii):

CaixaForum, „Un edifici-fabrica artistich”, Editura Fundacion „la Caixa”, Barcelona, 2002

Origin Architect transforms Beijing factory into a theatre complex

http://www.pro-wohnen.de

http://weblogyhamburg.wordpress.com

barcelona2016.aic-iac.org

http://www.arcspace.com/features/herzog–de-meuron/caixa-forum/

http://lafabriquedeparis.blogspot.ro/2011/12/la-sudac-un-siecle-dair-comprime-au.html

http://www.charleroi-danses.be/fr/charleroi-danses/2015-05-11-14-46-11/bruxelles-la-raffinerie/38-charleroi-danse/94-bruxelles-la-raffinerie

http://www.barcelonaturisme.com/wv3/en/page/445/la-farinera-del-clot.html

http://www.blogueresdesantmarti.net

https://es.wikipedia.org/wiki/Matadero_Madrid