Argumentarea In Constituirea Imaginii

Comunicare

Argumentarea In Constituirea Imaginii

Byadmin ianuarie 1, 2024

Capitolul I

INTRODUCERE. RETORICĂ, ARGUMENTARE, STRATEGII DISCURSIVE

1. Societatea contemporană și revirimentul retoricii

2. Argumentare și interacțiune discursivă

3. Inculcarea orientării argumentative

4. Relația ethos/logos/pathos

Capitolul II

INCURSIUNE ÎN DIACRONIA RETORICII ȘI ARGUMENTĂRII

1. Geneza sistemului retoric

2. Cele cinci elemente ale sistemului retoric

3. Orientări argumentative contemporane

3.1. Neoretorica

3.2. Argumentare și logică naturală

3.3. Argumentarea în perspectivă lingvistică

Capitolul III

TIPURI DE ARGUMENTARE

1. Premisele și cadrul argumentării

1.1. Argumentarea și filosofia lui nu

1.2. Argumentarea ca raport între explicit și implicit

1.3. Fapte/ adevăruri/ prezumții

1.4. Valori/ ierarhii/ toposuri

1.5. Acordul ca fundament sau cadru argumentativ

2. Argumente quasi logice

2.1. Contradicție și incompatibilitate

2. 2. Identitate și argumentare

2.3. Argumentul reciprocității sau simetriei

2.4. Argumentul tranzitivității

3. Argumente bazate pe structura realului

3.1. Legăturile de succesiune

3.2. Legăturile de coexistență

3.3. Argumente care creează structura realului

Introducere

Încercările istorice asupra argumentării au arătat că relaționările cele mai la îndemână sunt cele care au în vedere cercetarea logică. Ele rămân, poate, și cele mai relevante, fie și numai prin faptul că în centrul analizei argumentării stă raționamentul. Fără îndoială există legături strânse cu teoria comunicării (orice argumentare este și rămâne un act de comunicare); structural vorbind, adică din punct de vedere al organizării interne a unui act de argumentare, relațiile cele mai semnificative sunt și rămân cele cu logica: argumentarea este și rămâne până la urmă o practică logică, un demers aplicativ integrat imperativelor raționalității.

Argumentarea investighează latura dinamică și aplicativă a raționamentului: nu putem lăsa realitatea umană în afara posibilității utilizării acestui instrument ingenios – precum celebrul cosor al lui Moceanu – care este raționamentul ale cărui condiții de funcționare și corectitudine în absolut sunt stabilite de logică. Despre condițiile de funcționare și corectitudine in concreto dă seama argumentarea.

Argumentarea este, am putea spune, logica în acțiune, logica utilizată în situațiile în care omul intră în relație cu semenii pentru a-i convinge.Din acest motiv ea a fost asociată unei logici a cotidianității, în măsură să explice, dar și să eficientizeze relațiile discursive ale individului cu cotidianul. Delimitările acestea ar putea constitui o bază pentru asumarea unui risc, acela de a propune o definiție a argumentării care să funcționeze ca explicație teoretică a unui concept, dar și ca instrument de lucru în încercarea de a identifica în cotidian situațiile de argumentare.

Argumentarea este prezentă peste tot: o regăsim într-o pagină de jurnal, într-o dezbatere de televiziune, în răspunsul studentului la examen, în discursl politicianului din Parlament. Indiferent de amplitudinea sau de domeniul în care se manifestă, argumentarea este un demers orientat către celălalt. Ea are nu anumit destinatar, pe care urmărește să-l convingă: argumentarea din jurnal urmărește să convingă cititorii, cea din dezbaterea televizată se adresează telespectatorilor, studentul argumentează ca să-l convingă pe profesor (eventual pe colegi), politicianul face același lucru pentru a-și convinge confrații din camerele Parlamentului.

Capitolul I

Introducere. Retorică. Argumentare

1. 1 Societatea contemporană și revirimentul retoricii

Deschisă și plurală, gândirea modernă sondează (în mai mare măsură decât în paradigmele anterioare) necunoscutul, căutând în real nu ceea ce confirmă, ci ceea ce contrazice cunoștințele anterioare, preferă întrebările răspunsurilor, accentuează solidaritatea conceptuală, complementaritatea teoriilor: “Nu există decât o modalitate de progres în știință: negarea științei deja constituite”. În această perspectivă constituirea cunoașterii este tocmai diacronia obstacolelor, a “rupturilor epistemologice” pe care o epistemă a trebuit să le traverseze.

Or, o asemenea ruptură este reprezentată și de viguroasa reabilitare a retoricii la mijlocul secolului nostru: macroretorica (prin lucrările lui C. Perelman și L. Olbrechts-Tyteca, vizând reinterpretarea teoriei aristotelice a argumentării într-o lume guvernată de imperativul comunicării, inclusiv în cadrul activității științifice) și microretorica sau teoria figurilor de stil, reteoretizate de Grupul în-Retorica generală.

„Noua retorică nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunicării persuasive: argumentarea devine o componentă esențială a activității discursive în general, a celei politice, publicitare în particular. Problema care se pune este chiar aceea a transformării retoricii într-un fel de matrice a științelor umane.”1

Retorica renaște când ideologiile se prăbușesc. Ceea ce era obiect al certitudinii se relativizează devenind problematic.

În această privință epoca noastră se poate compara cu cea a democrației ateniene și renașterii italiene, două mari momente ale retoricii. În primul caz asistam la înlătuarea explicațiilor mitice și a ordinii sociale aristocratice, iar în cel de-al doilea la ocultarea vechiului model scolastic și pregătirea erei burgheze.

Epoca noastră “pour le meilleur et pour le pire” trăiește ora retoricii. E suficient să deschidem televizorul, să privim mesajele publicitare, să-i ascultăm pe oamenii politici. Discursul și imaginea trebuie să:

intereseze – DOCERE

seducă – DELECTARE

convingă – MOVERE.

“De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relațiile se fac și se desfac prin exces sau lipsă de retorică”.2

Ansamblul științelor umane și nu doar filosofia sunt marcate de condiția retorică, fie că e vorba de analiza estetică sau poetică a fenomenului literar, fie că e vorba de hermeneutică (interpretarea trecutului și a mesajelor plurivoce).

În științele politice și psihologie ea este sursa jocurilor de influență, a mobilizării pasiunilor și căutării consensului.“Fie că vrem, fie că nu vrem retorica s-a insinuat în cotidian cu multiplele sale forme și constructe, modificând modul nostru de gândire.”3

În gândirea actuală a reorganizării, resemantizării, reinterpretării cunoștințelor (“eră a bănuielii” în formularea Nathaliei Sarraute), argumentarea devine un fel de asimptotă a activității discursive care interrelaționează aspecte constructive și reflexive, informative și persuasive.

Dacă grecii din teama de asianizare, de anarhie și violență au căutat un organon care să extindă jurisdicția rațiunii dincolo de hotarele silogismului, cu atât mai mult societatea modernă a conflictelor, confruntărilor are nevoie de sistemul retoric ca modalitate de negociere a diferendelor. “Cheie de boltă a culturii noastre”, retorica este “mai mult decât un set de reguli …; prin amploarea observațiilor, precizia definițiilor și rigoarea clasificărilor ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului”.4

1. 2 Argumentare și interacțiune discursivă

Dat fiind că asistăm astăzi la extinderea interacțională a cercetării lingvistice: introducerea, alături de parametrii strict lingvistici, a unor factori socio-psihologici (“background knowledge” la J. Searle, “comuniunea de interese” la C. Perelman), încorporarea de reguli ținând de o antropologie generală a comunicării (principiul cooperării la P. Grice, al raționalității la A. Kasher, al pertinenței la Wilson & Sperber), includerea dimensiunii rolurilor, statutului partenerilor, ni se pare legitim să integrăm aceste elemente într-o modelare plurinivelară a interacțiunii discursive reprezentate de argumentație.

De fapt, această focalizare dialogică concordă cu orientarea generală a științelor omului preocupate de intercomprehensiune, de problematica receptării (estetica receptării, pedagogia receptării, “discourse comprehension”) și cu postulatul (explicit sau implicit) că orice discurs fără a fi necesarmente dialogat este întotdeauna dialogic.

Deci în locul discursivității lineare, telegrafice (de la stânga la dreapta) a anilor “60, vom defini o logică polifonică în cadrul căreia “A vorbi înseamnă a anticipa calculul interpretativ al celuilalt” (conform pertinentei formulări a lui Francois Flahault – La parole intermédiaire), pentru că interacțiunea reprezintă realitatea fundamentală a limbajului.

Trebuie să subliniem de la început funcția praxiologică a limbajului în general; considerăm că dimensiunea acțională caracterizează toate instanțele situației de comunicare: acțiune asupra referentului (decupaj, selecție, ierarhizare specifică), asupra interlocutorului (influență directă în cazul actelor factitive de tip “a ordona” sau influență epistemică indirectă în cazul actelor non factitive de tipul “a aserta, a afirma”), asupra codului (introducere de semnificanți și semnificați noi), asupra locutorului .

În perspectivă logico-lingvistică și acțională argumentarea se constituie ca dispozitiv discursiv complex interacțional (subîntins de o logică a schimbării – modificarea universului de credințe și cunoștințe, precum și a dispozițiilor acționale ale interlocutorului în cazul unui act reușit), dialogic (ce mobilizează destinatarul- “alteritate constitutivă” a interacțiunii discursive), coerent (sau bine format sintactic, semantic și situațional), inferențial (construind un parcurs interpretativ orientat) și pertinent (esențială va fi nu problematica figurilor în ansamblul ei, cât descrierea funcționării anumitor figuri, în primul rând metafora a cărei prezență se explică prin nevoile argumentării).

Nivelele de analiză ale dispozitivului argumentativ cuprind:

i) lexicul (“citadinită”, “cotrocenizarea puterii” la O. Paler, “jirinovskizarea” lui Elțîn apud-Ion Cristoiu devin cuvinte ale limbii, ale limbajului publicistic);

ii) secvența de acte de vorbire (-” Serviți cafea?” -” Vreau să dorm peste două ore”, în care răspunsul este o argumentare a unui refuz indirect) și

iii) textul integral (bazat pe o strategie narativă, polemică, metaforică etc. ca în celebra arhitectură metaforică pascaliană: “Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare”).

În investigarea limbajului este urgentă depășirea etapei asimetrice de analiză exclusivă a producerii în detrimentul receptării. Ni se pare util să analizăm interrelația acțiunilor într-o perspectivă macrostructurală (macroacte de limbaj, secvențe de acte, coerență textuală) și să stabilim înlănțuiri argumentative, posibile argumentative, dat fiind că acțiunea verbală produce o modificare a universului epistemic al agenților, mobil al unor acțiuni non verbale viitoare. Este evident faptul că acțiunea verbală a locutorului poate produce atît o acțiune verbală cît și una non verbală a interlocutorului (întrebarea “Cât e ceasul?” poate furniza fie replica “E ora 11,00”, fie plecarea precipitată a invitatului care a înțeles în virtutea datelor contextului, că e momentul să plece; deci nu este lipsit de interes să examinăm în paralel acțiunea agentului și reacția co-agentului.

Neoretorica (Perelman & Olbrechts-Tyteca) situează argumentarea preponderent la nivelul produsului (schemele argumentative calchiate pe modele logice: tautologia: A = A – “Une femme c’est une femme”, tranzitivitatea: A = B, B = C, A = C – “Les amis de nos amis sont non amis” etc.). Aceste scheme se întemeiază la nivelul conținutului pe anumite sisteme de valori, ierarhii și toposuri, iar la nivelul expresiei pe modapeste două ore”, în care răspunsul este o argumentare a unui refuz indirect) și

iii) textul integral (bazat pe o strategie narativă, polemică, metaforică etc. ca în celebra arhitectură metaforică pascaliană: “Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare”).

În investigarea limbajului este urgentă depășirea etapei asimetrice de analiză exclusivă a producerii în detrimentul receptării. Ni se pare util să analizăm interrelația acțiunilor într-o perspectivă macrostructurală (macroacte de limbaj, secvențe de acte, coerență textuală) și să stabilim înlănțuiri argumentative, posibile argumentative, dat fiind că acțiunea verbală produce o modificare a universului epistemic al agenților, mobil al unor acțiuni non verbale viitoare. Este evident faptul că acțiunea verbală a locutorului poate produce atît o acțiune verbală cît și una non verbală a interlocutorului (întrebarea “Cât e ceasul?” poate furniza fie replica “E ora 11,00”, fie plecarea precipitată a invitatului care a înțeles în virtutea datelor contextului, că e momentul să plece; deci nu este lipsit de interes să examinăm în paralel acțiunea agentului și reacția co-agentului.

Neoretorica (Perelman & Olbrechts-Tyteca) situează argumentarea preponderent la nivelul produsului (schemele argumentative calchiate pe modele logice: tautologia: A = A – “Une femme c’est une femme”, tranzitivitatea: A = B, B = C, A = C – “Les amis de nos amis sont non amis” etc.). Aceste scheme se întemeiază la nivelul conținutului pe anumite sisteme de valori, ierarhii și toposuri, iar la nivelul expresiei pe modalități dominante (injonctivul, asertivul de tip maximă, slogan) și pe figuri preferențiale de natură sintactică (simetria, repetiția, anafora) și semantică (ironia, metafora, metonimia).5

În raport cu neoretorica bazată pe analiza organizării argumentative și figurale, în logica naturală (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux), argumentarea este definită ca instituire a unei schematizări, inevitabil legată de sistemul simbolic al unei limbi naturale și de situația de comunicare. Ancorarea în context se realizează prin intermediul modelului situației, a acestei forme-sens numite schematizare, efect al unei alegeri discursive: selecție (a actanților), restricție ,determinare, modalizare și al unor operații logice: inferență, deducție, inducție, analogie. Un exemplu pregnant de modulare a schematizării o reprezintă cele 100 de variante ale călătoriei cu autobuzul (R. Queneau – Exercices de style) sau tema cu variațiuni caragialiană (Groaznica sinucidere din strada Fidelității).

1. 3. Inculcarea orientării argumentative

Încercând să reformulăm în perspectivă argumentativă maximele griciene ale comunicării eficiente, am putea conecta intențiilor și maximelor locutorului, maximele complementare ale interlocutorului.

Dat fiind că discursul este adesea conflict și presiune ideologică și/sau acțională (“Pretenția de a descrie realitatea nu este decât travestirea unei pretenții fundamentale și anume aceea de a exercita o presiune asupra opiniilor celorlalți”), argumentarea este lexicalizată de acte angajante de tipul “a contrazice”, “a contesta”, “a ridica o obiecție”, “a susține”, “a menține” și de un ansamblu de strategii de insistență, insinuare, ignoranță simulată etc. care constituie macro-acte de limbaj (“a contrazice”, “a presupune”).6

1. 4. Relația ethos/logos/pathos

Recent situată ca interdisciplină în câmpul științelor comunicării, argumentarea face parte din familia acțiunilor umane avînd drept finalitate convingerea, alături de manipulare, propagandă, seducție și demonstrație. Argumentarea diferă esențialmante de violență, seducție sau demonstrare. A argumenta nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. A nu putea argumenta este o altă cauză de inegalitate culturală care se suprapune tradiționalei inegalități economice. Or, sistemul democratic acordă tuturor cetățenilor dreptul de a lua cuvântul prin instituirea libertății de expresie ca drept constituțional de bază. De aceea în secolul XX, după căderea regimurilor totalitare istoria retoricii se va confunda cu istoria politică.

Tradițional asociată lui “ars bene dicendi”, retorica trimite de fapt la o multitudine de semnificații contextuale:

persuasiune și convigere, altfel spus crearea asentimentului;

seducție sau manipulare;

instituirea verosimilului, opiniei sugerând inferențe sau chiar calculându-le în locul interlocutorului;

sugerarea implicitului prin explicit;

instituirea unui sens figurat, descifrat pe baza sensului literal;

utilizarea unui limbaj figurat și stilizat (limbajul literar);

decelarea intențiilor locutorului sau autorului textului prin intermediul “urmelor” enunțării în enunț.

Din punctul de vedere al oratorului ceea ce contează în primul rând este varietatea formelor “retorice” de persuadare a auditoriului: manipulare, seducere, propagandă. Propaganda reprezintă o violență mentală (viol al mulțimii în formularea memorabilă a lui Serge Tchakotine), manipularea psihologică subliminală funcționează ca “persuasiune clandestină” (Vance Packard), iar seducția se bazează pe contactul direct cu publicul vizat (celebrele “bains de foule” ale oamenilor politici).7

Diferite maniere de a convinge:

Convingere

Manipulare

Știință

Propagandă

Demonstrație

Seducție

Retorică Argumentație

(P. Breton, 1996:5)

Din punctul de vedere al auditoriului ceea ce contează cel mai mult sunt descifrarea intențiilor vorbitorului, a sensului impus derivat din sensul expus, a orientării argumentative induse.

În sfârșit mesajul în sine se bazează pe sensul lingvistic și condițiile pragmatice ale utilizării sale, pe genurile discursive utilizate (în variantă tipologică: discurs cotidian /vs/ literar /vs/ mediatic și structurală: discurs narativ /vs/ discurs descriptiv /vs/ discurs prescriptiv etc.).

De fapt relația între sine (ethos) și ceilalți (pathos) via logos reprezintă esența principalelor modele lingvistice din antichitate până în zilele noastre.

(M. Meyer, 1993:23)

De aici pertinenta definire a retoricii în recenta sinteză a lui Michel Meyer: “retorica este întâlnirea dintre oameni și limbaj în prezentarea diferențelor și identităților lor. Ei afirmă identitatea prin limbaj pentru a se regăsi, a se respinge, a găsi un moment de comunicare sau dimpotrivă a constata că îi desparte un “zid”.

În istoria raportului dintre aceste trei componente au existat momente de hegemonie a logosului (viziunea logicizantă, carteziană a limbajului), de dominare a pathosului (în retorica manipulatoare – propaganda) sau de supralicitare a ethosului (rolul determinant al subiectului, problema moralei sale). Platon îi situa pe poeți și pe sofiști în aceeași tabără pentru efortul lor de a face să pară adevărate sau măcar verosimile, discursuri neadevărate. De fapt ar trebui opusă argumentarea care ridică probleme ce separă interlocutorii de retorica ce prezintă chestiunile ca fiind rezolvate; prima este rațională, ultima manipulatoare. Roland Barthes utilizează conceptul de retorică neagră pentru această strategie falsificatoare, manipulatoare a discursului și retorică albă, analiza critică, lucidă a procedeelor discursive.

Pentru a restabili acest echilibru și a întemeia retorica și argumentarea ca științe critice, vor trebui abandonate o serie de prejudecăți precum ruptura afectivitate/argumentare sau suprapunerea afectivitate = iraționalitate. De fapt, această schimbare de paradigmă a fost deja amorsată prin noul rol al subiectivității în știință, ca și prin ponderea metaforicului în toate tipurile de discurs, inclusiv cel cotidian și științific.

În perspectiva raționalității profunde a schimbului discursiv, raționalitate ce nu exclude dimensiunea figurală, argumentarea îmbogățește însăși semnificația libertății umane: numai existența unei argumentări care să nu fie nici constrângătoare nici arbitrară acordă un sens libertății umane, condiție de exercitare a unei alegeri rezonabile.

Capitolul II

Incursiune în diacronia argumentării și retoricii

1. Geneza sistemului retoric

Cea mai bună introducere în retorică este istoria însăși a retoricii, disciplină bimilenară care a cunoscut trei mari momente importante într-o traiectorie de umbre și lumini, de blam și apologie (T. Todorov, 1977):

geneza;

instituționalizarea;

generalizarea (retorica devenită în secolul XX proza societății de comunicare).

„Deja fondatorul tehnicii retorice, Gorgias afirma că discursul este un tiran puternic; discursul, acest element infim din punct de vedere material și total invizibil, având plenitudinea creațiilor divine poate atenua spaima, liniști durerea, spori compasiunea.”8

Dacă în antichitate aspectul practic prevala, în zilele noastre asistăm la edificarea unei filosofii a retoricii (în problematologia lui Michel Meyer, neoretorica lui Perelman etc.), ceea ce continuă în fapt programul lui Cicero pentru care retorica înseamnă:

o formă – oratio

un subiect – quaestio

o energie – vis oratoris

Retorica – ars bene dicendi acționează asupra interlocutorului, limbajul fiind esențialmente acțiune de instruire, delectare și impresionare a acestuia: docere/ delectare/ movere.

Lector asiduu al predecesorilor săi, Quitilian, ultimul mare retor al epocii greco-latine se distinge de amoralismul sofiștilor pentru a se apropia de moralismul platonic, dar la polul diametral opus: retorica este necesarmente morală pentru că nu poți vorbi bine decât dacă ești un om de bine. Inversând preceptul socratic “nu există retorică fără virtute”, Quintilian pare să afirme ”nu există virtute fără retorică” instaurînd în acest fel o estetizare a moralei.

Începând cu secolul al XVII-lea vom asista la restrângerea retoricii (La Rhétorique restreinte) de care vorbește Genette datorată supremației evidenței raționale a cartezianismului, personale a protestantismului și sensibile a empirismului. În viziunea lui Descartes elocința și poezia sunt calități apreciabile ale spiritului, inferioare însă raționamentului: “Cei care au raționamentul cel mai puternic și se exprimă în mod clar și inteligibil reușesc să convingă chiar dacă vorbesc în bretonă și nu au studiat niciodată retorica”.9

Respinsă de empiriști în numele adevărului (John Locke afirma în Essay on Human Understanding că retorica insinuează idei false în spirit) și de romantici în numele sincerității (injoncțiunea lui Victor Hugo “Paix à la syntaxe / Guerre à la rhétorique”), retorica va cunoaște un reviriment extraordinar abia în mijlocul secolului nostru cu neoretorica, logica naturală, pragmatica lingvistică etc.

Retorica tradițională distinge după categoria subiectului tratat trei situații comunicaționale, trei genuri retorice. Primul scenariu a fost de natură juridică producând un discurs pronunțat în fața unui public constituit în tribunal: acest tribunal va judeca fapta și persoana care a comis-o, iar autorul discursului va apăra sau acuza această persoană. Situația juridică nu se limitează doar la tribunal; o putem întâlni ori de câte ori receptorul ocupă un post de autoritate în raport cu emițătorul (copilul în fața părinților sau elevul în fața educatorului).10

În cel de-al doilea gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelență, autorul încearcă să determine publicul să gândească sau să acționeze ca el, să-i inculce o animită opinie sau decizie; este cazul marilor discursuri ideologice de natură politică sau religioasă. În sfârșit, al treilea scenariu este epidictic – demonstrativ. El confirmă valori admise atât de emițător cât și de receptor (situația toastului aniversar, a necrologului sau panegiricului).

Acesta din urmă oscilează între funcțional și ornamental. Platon și Aristotel îl corelează eticii (elogiul este un răspuns adresat virtuții iar blamul replica împotriva viciului). În general epidicticul îndeplinește o funcție civică și socială, consolidând normele moralității publice.

Această triadă de situații discursive a fost definită pe baza unor criterii tematice (just/injust, avantaj/dezavantaj), criterii textuale (acuzare/apărare, elogiu/blam), criterii emoționale (clemență/severitate, teamă/speranță, bucurie/ură), criterii temporale primare (dimensiunea temporală dominantă: trecutul în cauzele juridice, viitorul în deciziile politice, prezentul în elogierea sau critica unei personalități). Celor trei tipuri discursive li se subsumează câteva modele funcționale: 1) discursul în tribunal, critica socială, drama, satira; 2) discursul politic, textul publicitar, poezia didactică, utopia, predica; 3) elogiul, panegiricul, pamfletul, epitaful.

Pentru teoria modernă a textului, retorica și diviziunea sa în genuri nu are doar o semnificație istorică. Pragmatica textului poate fructifica acest concept de situație textuală integrându-l într-un model textual funcțional.

2. Cele cinci elemente ale sistemului retoric

Întrebându-se cum se constituie textul, retorica antică propune un model cu cinci etape ce descriu diversele stadii ale producției textuale în jucxtapunerea lor temporală:

INVENTIO invenire quid dicas subiectul

(euresis) discursului

DISPOSITIO inventa disponere ordonarea

(taxis) tematică

3. ELOCUTIO ornare verbis figuri

(lexis)

4. MEMORIA memoriae aemandare apelul la

(mneme) memorie

5. ACTIO agere et pronuntiare interpretarea

(hypocrisis) discursului

Dacă Aristotel a divizat retorica în INVENTIO, DISPOSITIO, ELOCUTIO și ACTIO, tradiția romană (tratatele lui Cicero și Institutione oratoria a lui Quintilian redactate între 100 î.c. și 95 e.n.) adaugă MEMORIA acestor patru componente.

INVENTIO permite să se răspundă la întrebarea “Despre ce este vorba?”, altfel spus să prezinte o cauză pluzibilă și admisibilă. În acest prim moment oratorul dispune de topică sau ansamblul locurilor comune utile tuturor subiectelor (topoi konoi, loci communi). Bazându-se pe un fond comun de raționalitate toposurile reprezintă acordul tacit între emițător și receptor.

Cea de-a doua categorie de argumente cuprinde probele extra-tehnice ( mărturii, texte de lege și jurăminte) și tehnice furnizate prin intermediul discursului. Formele cele mai frecvent utilizate ale argumentului retoric sunt entimema sau silogismul prescurtat, exemplul (istoric sau ficțional) și analogia.

DISPOSITIO este arta compoziției sau structurării sintagmatice a discursului distribuit în câteva elemente după o schemă quasi invariabilă:

i) exordiu, având drept scop captarea auditoriului (captatio benevolentiae) pe care oratorul se străduiește să-l facă atent și binevoitor;

ii) propositio sau macrostructura esențializată a întregului discurs;

iii) narratio (diegesis): expunerea faptelor reale sau prezentate ca atare. Nararea acțiunilor poate lua forma poveștii legendare (fabula), istoriei (historia) sau ficțiunii (res ficta);

iv) confirmatio este momentul probei, altfel spus al consolidării argumentelor proprii însoțite de respingerea argumentelor adversarului;

v) peroratio reprezintă finalul discursului care conține o recapitulatio și o indignatio (apelul final la compasiune și simpatie).

ELOCUTIO este dimensiunea estetică a discursului sau arta stilului (corectitudine gramaticală, efecte de ritm, tropi și figuri). Terminologia sa este împrumutată din gramatică, muzică și arhitectură. Stilul trebuie să fie nu doar corect din punct de vedere lingvistic ci să convină subiectului, genului discursului. În lumina retoricii lui Quintilian tratatele vor distinge între tropi, figuri ale cuvântului și figuri ale gândirii, distincții reluate în secolul XX de Retorica generală a grupului µ. În aceeași perspectivă stilistică genurile discursului se distribuie după noblețea materiei sau a cauzei în umil, mijlociu și sublim.

MEMORIA. Odată elaborat discursul trebuie reținut: este obiectul memoriei a cărei primă dezvoltare apare în Retorica către Herenius. Principiile mnemotehnicii (reținerii discursului) constau în impregnarea în memorie a unei serii de spații frapante (încăpere, boltă, casă) și imagini (forme, semne, simboluri). Mecanismul constă în crearea de spații mentale. Ordinea acestor spații urmează ordinea discursului; imaginile ne reamintesc lucrurile.

ACTIO. În sfârșit, odată elaborat și reținut, discursul trebuie pronunțat, altfel spus reglat comportamental (voce, debit, gesturi) în funcție de cuvintele și temele implicate. Punctul de pornire îl reprezintă arta actorului și o serie de observații riguros codificate privind intonația, mișcarea și gestica.

Această schemă nu este doar un model de generare a textului ci și unul de analiză/interpretare, dar reconstrucția hermeneutică nu va începe cu ACTIO pentru a se încheia cu INVENTIO; este vorba mai degrabă de o competență retorică arhitecturală, comportând un anumit număr de competențe parțiale ce corespund fazelor clasice de elaborare a textului. Codul structural va avea în vedere dispunerea elementelor, cel argumentativ inventarul de toposuri, cel figural repertoriul de tropi, figuri sonore, figuri sintactice și cel expresiv acțiunea completă de materializare a discursului în cadrul interacțiunii reale “face-to-face”.

Destinul retoricii s-a confundat după epoca antică și clasică cu cel al învățământului, altfel spus cu un corp de precepte descriptive și normative. Reforma lui Ramus a răpit retoricii teoria argumentării (inventio și dispositio au fost corelate logicii), nealocându-i decât componentele elocutio și actio.

Amputată de componenta filosofică și privilegiind doar teoria figurilor de stil, retorica nu mai este arta discursului în general, ci arta stilului rezervată esențialmente studiului formelor limbii literare.

„Dispariția retoricii ca disciplină de învățământ a caracterizat întregul secol XIX, dar a permis un secol mai târziu redefinirea raporturilor între argumentare și expresie în filosofie, studiile literare, lingvistică în special în varianta lor pragmatică și enunțiativă.”11

Printr-o recuperare a tradiției aristotelice retorica rediviva (infra 2.3.) va reintroduce jurisdicția rațiunii în domeniul opiniei (doxa) și al credinței.

3. Orientări argumentative contemporane

În perioadele de relativă democrație retorica trăiește ca artă a argumentării; într-adevăr doar un univers de referințe în care domină pluralismul, autorizează dezbaterea și deci arta de a gestiona diferențele și contradicțiile exprimate. În fazele de democrație minimală retorica se reduce la un pur exercițiu formal, restrângându-se la studiul ornamentelor, ținând de elocutio. Această oscilație între o concepție socială și una formalistă este în egală măsură balansul între o concepție largă și una restrânsă a retoricii.

Revitalizarea retoricii în secolul XX este marcată de două direcții principale: distinse după criteriul obiectului, conceptelor centrale și statutului epistemologic.

Neoretorica (reabilitarea retoricii aristotelice de către școala de la Bruxelles în frunte cu C. Perelman) focalizată pe mecanismele discursului social (argumentarea prin legătura cauzală, mijloc/scop etc.) își are geneza în filosofia dreptului și spațiul de manifestare în propaganda politică, publicitate, controversa juridică.

Cea de-a doua neoretorică – retorica generală a grupului – s-a consacrat studiului lui elocutio.

În prima orientare conceptul dominant este cel de schemă argumentativă, în cea de-a doua, cel de figură.

În sfârșit, prima neoretorică are o vocație socială unificatoare (reducerea distanței epistemice între interlocutori), cealaltă valorizează excepția, ineditul, surpriza.

Totuși ambele sunt discipline pragmatice bazate pe principiul fundamental al cooperării (P. Grice), raționalității (A. Kasher) și medierii. Medierea este o condiție sine qua non a hermeneuticii figurii și a calculului interpretativ: identitatea totală face orice comunicare inutilă, diferența exacerbată o face însă imposibilă.

Pe de altă parte însă față de retorica antică empirică, noua retorică actuală analizează a posteriori faptele de limbă degajând reguli fundamentale de generare.

3.1. Neoretorica

În viziunea noii retorici (C. Perelman & L. Olbrechts-Tyteca, 1958, La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation)12 argumentarea înseamnă ruperea de raționamentul cartezian more geometrico și de valoarea evidenței, pentru a promova adeziunea epistemică, domeniul opiniei, al plauzibilului, al consensului, dar și al conflictului.

Argumentarea poate fi concepută atît la nivelul produsului (adică al schemelor argumentative), cît și la cel al producerii (actul argumentării).

Din punctul de vedere al patternurilor argumentative distinse de Perelman-Tyteca, la nivelul conținutului se poate vorbi de: valori (universale: binele, adevărul, frumosul sau particulare; valori abstracte: egalitate, dreptate și concrete: Franța, biserica catolică etc.), ierarhii (abstracte: superioritatea a ceea ce este drept față de ceea ce este util, superioritatea principiului față de efect; sau ierarhii concrete: superioritatea omului față de animal, a omului față de mașină etc.) și toposuri (toposul cantității, al calității, al ordinii, al esenței-infra), iar la nivelul expresiei de modalități dominante (asertivul, injonctivul, apostrofa, întrebarea retorică), de construcții specifice (construcția hipotactică este construcția argumentativă prin excelență) și de figuri prioritare (epitetul, metafora, definiția retorică, repetiția, simetria, ironia, liota) – cu observația esențială că limbajul filosofilor și chiar al oamenilor de știință nu e mai puțin figurat decît cel al poeților.

Dacă în diacronie opoziția convingere/persuasiune sau demonstrație/argumentație era net în favoarea primului termen, la ora actuală prin lucrările lui Perelman (La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, 1958; Le champ de l’argumentation, 1970; L’Empire rhétorique, 1977) argumentația nu mai este considerată seducție a auditoriului, ci un ansamblu de tehnici discursive menite să provoace adeziunea (printr-un proces de calcul interpretativ, de inferență) interlocutorului la o teză problematică.

Concepția interacțională a activității discursive readuce în actualitate faptul (adesea pus între paranteze) că discursul nu este numai discurs despre ceva, ci și discurs produs de cineva și adresat cuiva.

3.2.. Argumentare și logică naturală

În viziunea școlii elvețiene (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux) argumentația este efectul logicii discursive, ireductibilă la logica matematică, dar compatibilă cu ea.

Logica limbajului natural este o logică-proces, în timp ce logica sistemelor formale este o logică-sistem. Logica naturală este virtual dialogică.

„Corelarea structură/funcție, esențială pentru funcționarea discursului este și sarcina analitică fundamentală a logicii naturale. Studiul logicii naturale se situează la mijlocul drumului între un studiu structural care caută să descrie ansamblul posibilităților intelectuale ale unui nivel determinat și un studiu funcțional concret care se ocupă de probleme de eficiență, de erori, de efecte, de atmosferă.”13

O idee importantă lansată de grupul de la Neuchâtel este cea a teatralității argumentării la nivelul urmelor enunțiative (intertext, clișeu, topos, mărci ale interacțiunii) și al actelor de limbaj angajate (a susține, a replica, a polemiza etc.)

3.3. Argumentarea în perspectivă lingvistică

În sfîrșit, într-o a treia perspectivă lingvistică, discursul argumentativ este un tip discursiv alături de narativ (centrat pe desfășurarea temporală), de descriptiv (organizat spațial, paradigmatic), de injonctiv (incitînd la acțiune). De fapt, nu există discurs real care să nu actualizeze mai multe tipuri textuale, iar discursul argumentativ este subiacent tuturor tipurilor: prezent în narativ prin ordonare, în descriptiv prin valorizare, în injonctiv prin componenta de persuasiune.

O altă perspectivă -lingvistică- asupra argumentării este cea reprezentată de cercetătorii Jean-Claude Anscombre și Oswald Ducrot, care vizează resituarea enunțării în contextul său enunțiativ, refuzînd să considere analiza conținutului explicit al enunțului suficientă pentru înțelegerea mecanismului argumentativ.

Enunțul este definit ca indisociabil legat de presupozițiile și implicațiile sale, adică de implicitul situat în amontele și avalul discursului.

Această analiză reprezintă o retorică integrată structurii pragmatico-semantice a discursului. Ea examinează principiile argumentării (mai exact ale argumentativității) în limbă, în timp ce Perelman și cercetătorii americani se situează la nivelul discursului. Pentru Ducrot argumentarea este o influență care constă în a impune destinatarului nu numai informații, ci și un parcurs interpretativ vizînd admisibilitatea unei concluzii.

„Față de paradigma retoricii clasice: deliberativ, avînd drept scop decizii de interes public (în agora), judiciar (vizînd apărarea/acuzarea) și demonstrativ (avînd ca finalitate blamul/elogiul), domeniile argumentativului modern cuprind: argumentația cotidiană (în forme extreme de reclamă și propagandă), argumentația juridică, argumentația specifică diverselor ramuri și nivele de abstractizare ale științei; argumentația a fost considerată infrastructura interacțiunii cotidiene, partea nevăzută a aisbergului guvernat de opinie, topos, implicit atît de neoretorică.”14

Capitolul III

Tipuri de argumentare

1. Premisele și cadrul argumentării

1.1. Argumentația și filosofia lui “nu”

Profilul gândirii contemporane este dominat de ceea ce Gaston Bachelard numește filosofia lui nu, filosofie care nu este dorință de negație, ci propensiune spre noțiuni dinamice și dialectizate (general și particular, rațional și experimental), acțiune polemică neîncetată.

Valoarea gândirii științifice actuale rezidă tocmai în această polaritate epistemologică, ce reunește complementar teoria și practica, numenul și fenomenul, discursul instituit și discursul “destituit”.

1.2. Argumentarea ca raport între explicit și implicit

Noua retorică își propune prin chiar titlul emblematic reîntoarcerea la Aristotel și reabilitarea raționamentului practic, precum și a mijloacelor de probă utilizate în domeniul științelor umane, altfel spus a domeniului verosimilului, plauzibilului, probabilului evacuat de cartezianism timp de trei secole.

„Ca discurs de acțiune, discursul argumentativ se bazează pe anumite noțiuni încărcate cu un potențial afectiv și care constituie obiectele acordului sau premisele argumentării: fapte, adevăruri, prezumții, valori, ierarhii, toposuri (în sensul antic al termenului).”15

1.3.Fapte/adevăruri/prezumții.

Practica și teoria argumentării devin corelatele unui “raționalism critic” care transcende dualitatea judecăți de valoare/judecăți de realitate, ambele solidare cu personalitatea actorului discursiv, responsabile pentru deciziile în domeniul cunoașterii ca și al acțiunii. Tipurile de argumente susceptibile de a genera acordul sunt dependente de sfera realului:fapte, adevăruri, prezumții sau a preferabilului:valori, ierarhii, toposuri.

Elementele cu grad maxim de credibilitate sunt cele de natura faptelor (faptele de observație fiind fracțiunea cea mai importantă a premiselor) și adevărurilor (ca sisteme complexe, referitoare la legăturile între fapte, reprezentate de teorii științifice, credințe religioase, sisteme filosofice). Distincția fapt/adevăr poate fi comparată cu antinomia contingent/necesar sau real/schematizare (modelare).

Cadrul argumentării este constituit și de prezumții ,bazate tot pe acordul universal și legate de caracterul rațional, cooperativ al schimbului discursiv. Dacă teoria actelor de limbaj și analiza conversațională s-au axat pe analiza intențiilor instanței emițătoare, neoretorica a încercat să codifice și comportamentul receptorului. C. Perelman & Olbrechts-Tyteca definesc următoarele “premise receptive”: credulitatea (care prescrie destinatarului să considere drept adevărat ceea ce îi transmite emițătorul, pandant al maximei calități, formulate de Paul Grice), interesul (replică la principiul cantității formulat de Grice – enunțarea trebuie să fie suficient de informativă pentru a suscita interesul) și raționalitatea (subsumând relația și maniera din sistemul lui Grice). Este absolut necesar să fie luate în considerare scopurile, intențiile, așteptările ambelor instanțe ale interacțiunii discursive (interacțiune guvernată de principii acționale foarte generale precum cooperativitatea sau raționalitatea și de principii specific discursive precum: coerența, pertinența, orientarea argumentativă).

1.4. Valori/ ierarhii/ toposuri

Orice fenomen se descrie prin inserarea în clasificări preexistente; ele pot fi desigur criticate, modificate (e vorba în primul rând de clasificările științei), dar constituie grile, repere valorice fără de care nu este posibilă viața socială și argumentarea ca logică socială este fundamental dependentă de sistemele valorice.

„Pe lângă valorile universale: Binele, Adevărul, Frumosul (cu maximă eficiență persuasivă) există valori particulare legate de aspirațiile unui anumit grup; alături de valori abstracte: libertate, egalitate, justiție apar și valori concrete, circumscrise spațial, temporal etc.: Franța, Biserica ortodoxă etc. Oricare ar fi valorile dominante într-o cultură, viața spirituală nu poate fi construită în afara acestor două tipuri de valori, care delimitează tipuri culturale (raționalismul abstract față de romantismul concret) și tipuri caracteriale (în diacronie s-a acordat mai mult credit fie unora, fie altora: “Platon îmi este prieten, dar mai prieten mi-este adevărul” – opțiunea pentru valoarea abstractă a adevărului/vs/Erasm care prefera o pace nedreaptă unui război drept – opțiune pentru concret).”16

Spre deosebire de valori, ierarhiile analizează două paradigme între care se stabilesc priorități valorice. Ca și valorile, ierarhiile sunt concrete: superioritatea omului față de animal, a divinului față de uman, a omului față de mașină, a valorilor legate de persoană față de cele legate de lucruri (deosebit de actuala opoziție între a fi și a avea sau în ironica formulare a lui Noica opțiunea cultură sau unt, de creștere spirituală sau limitare la bunăstarea materială) și abstracte: superioritatea a ceea ce este drept față de ceea ce este util, superioritatea cauzei, principiul față de consecință.

În domeniul ierarhiilor interesează în primul rând certitudinea cunoștințelor și interesul suscitat (Isocrate și Thomas din Aquino preferau formularea de opinii rezonabile despre subiecte utile unor cunoștințe exacte privind lucruri inutile).

Toposurile (“loci” – locuri comune) sunt premisele cele mai generale, adesea subînțelese, care infrastructurează argumentarea.

Aristotel a definit în Topice paradigma toposurilor: toposul cantității – un lucru este considerat mai valoros decât altul din rațiuni cantitative: un bun ce servește mai multor scopuri este preferabil altuia cu mai puține utilizări; ceea ce este util în orice ocazie este preferabil (Aristotel consideră dreptatea și cumpătarea preferabile curajului din acest punct de vedere).

Legat de preferința acordată probabilului, dar pregătind trecerea la toposul calității acționează principiul eficienței la Cicero : lucrurile complete sunt preferabile celor incomplete; lucrurile aflate în puterea noastră sunt preferabile celor ce depind de alții, după cum lucrurile ce nu ne pot fi luate sunt de preferat celor de care putem fi deposedați.

Toposul calității apare când se contestă argumentul numărului; este cazul reformatorilor, al celor ce se revoltă contra opiniei comune. La limită toposul calității ajunge la valorizarea unicului (în opoziție cu banalul, vulgarul).

Toposul ordinii accentuează superioritatea cauzei, a principiilor față de fapte, de concret (în gândirea non empiristă); în schimb teoriile finaliste valorizează scopul (cf. și omul ca proiect în existențialism).

Toposul esenței nu se referă la o semnificație metafizică, ci are în vedere acordarea unei valori superioare individului care întruchipează esența (eroii lui Saint-Exupéry sunt chintesența eroismului lucid, pasionat, viril din orizontul acțiunii umane solidare).

1.5. Acordul ca fundament sau cadru al argumentării

Adeziunea auditoriului este efectul pe de o parte al convergenței toposurilor (același scop argumentativ poate fi realizat prin cumularea toposurilor: pentru a accentua oroarea unui regim se vor utiliza toposul cantității, în măsura în care acel sistem însumează toate erorile trecutului, dar și cel al calității pentru propunerea noului model inexistent anterior), pe de altă parte al caracterului ritual, al anumitor convenții de promulgare sau pronunțare (jurământul la tribunal, jurământul lui Hipocrate etc.)

2. Argumente quasi-logice

Autorii Tratatului argumentării au construit o teorie a raționamentului argumentativ bazându-se pe modalitățile de justificare din științele juridice, filosofie și științele omului.

Punctul de plecare al argumentării este conceptul de acord obținut pe baza faptelor, adevărurilor, prezumțiilor (dependente de real) și a valorilor, ierarhiilor, toposurilor (legate de preferabil).

Constatând că macro-actul de limbaj argumentativ est puternic influențat de mecanisme logice, Perelman & Olbrechts-Tyteca stabilesc o clasă de argumente numite quasi-logice, subcategorizate în:

a) argumente în legătură cu structurile logice (identitate, tranzitivitate, contradicție);

b) argumente în legătură cu relații matematice (raport parte-întreg, mare-mic, raport de frecvență).

2.1. Contradicție și incompatibilitate. Argumentarea se va strădui să arate că tezele combătute duc la o incompatibilitate (cauzată nu de rațiuni formale ca aserțiunile contradictorii, ci de natura lucrurilor sau a deciziilor umane).

Pe lângă incompatibilitate – efect a două reguli diferite, există autofagia care opune regula consecințelor rezultând din aplicarea ei:

i) Un polițist dorind să împiedice intonarea Marseillaisei la sfârșitul unui spectacol, se urcă pe scenă anunțând: “Este interzis tot ce nu figurează pe afiș”; la acest anunț, sala replică: “Dar dumneata figurezi pe afiș?”.

Dacă demonstrația evidențiază contradicția prin reducere la absurd, argumentația introduce ridicolul. O afirmație este ridicolă dacă intră în conflict cu o opinie admisă, se înșeală în prezentarea faptelor sau comite o greșeală de logică.

2.2. Identitate și argumentare. Identitatea poate fi totală (tautologia) sau parțială (definiția).

Tautologia A = A implică o interpretare alternativă uneori (infra ii).

ii) “Une femme c’est une femme” poate inaugura fie argumentarea toate femeile sunt la fel (conotată negativ), fie o argumentare meliorativă “o femeie este (trebuie să fie) feminină”.

Identitatea fundamentează regula justiției, a precedentului facilitînd, odată recunoscută identitatea, includerea cazului într-o speță.

2.3. Argumentul reciprocității sau simetriei bazat pe raportul între antecedentul și consecventul unei relații pare argumentul quasi-logic prin excelență (datorită aspectului formal și derivând din natura lucrurilor.)

2.4. Argumentul tranzitivității a = b, b = c, a = c (“Prietenii prietenilor noștri sunt prietenii noștri” transformat de Churchill în:”Dușmanii dușmanilor noștri sunt prietenii noștri” referitor la alianța cu Rusia împotriva dușmanului Germania) se actualizează în relații discursive de comparație, superioritate, incluziune.

O categorie interesantă de argument este argumentul prin sacrificiu. Sfera sa de acțiune cuprinde toate structurile de schimb (troc, vânzare, schimburi de servicii).

3. Argumentele bazate pe structura realului

„Majoritatea argumentelor bazate pe structura realului fac apel la relațiile de succesiune (un fenomen în raport cu cauzele sau consecințele sale) și de coexistență (ce leagă persoana de actele sale și în genere o esență de manifestările sale).”17

În prima categorie sunt incluse:

legătura cauzală;

argumentul pragmatic;

argumentul bazat pe mijloace și scopuri;

argumentul risipei;

argumentul depășirii;

argumentul direcției.

Din cea de a doua categorie fac parte:

argumentul de autoritate;

argumentul bazat pe legătura simbolică;

argumentul dublei ierarhii.

3.3.1. Legăturile de succesiune

Legătura cauzală este o relație fundamentală, ambele direcții de analiză fiind la fel de importante: a) dat fiind evenimentul să se ajungă la decelarea și definirea cauzei; b) fiind dat un eveniment să se poată prognoza efectul (Raymond Aron afirmă în Introduction a la philosophie de l’histoire că orice istorie pentru a explica ce a fost, se întreabă ce ar fi putut să fie).Datorită decalajului termporal între cauză și efect suntem tentați să asimilăm succesiunea cu cauzalitatea; de aici paralogismul lui Post hoc, ergo propter hoc (După aceea, deci din cauza aceea) actualizat în superstiții, glume, dar și în discursuri politice care din rațiuni propagandistice prezintă pure succesivități ca înlănțuiri cauzale.

Argumentul pragmatic permite aprecierea unui act sau eveniment în funcție de consecințele sale favorabile sau defavorabile; unii teoreticieni au văzut în el schema unică a logicii judecăților de valoare. În orice caz pentru a aprecia un eveniment, trebuie judecate efectele sale.

Legătura cauzală mijloc-scop are în vedere posibilitatea minimalizării unui efect considerat doar consecință sau dimpotrivă a maximalizării sale prezentat drept scop.In scopul inducerii unei anumite interpretări a modelului situației un eveniment (o grevă de pildă) poate fi prezentat drept scop (greviștii urmăresc destabilizarea țării) sau drept mijloc (și atunci lectura este radical diferită:greva drept mijloc de ameliorare a condițiilor de viață).

Există desigur o serie de capcane ale argumentării cauzale:

a. pretextul sau invocarea unei false rațiuni pentru justificarea unei situații (justificarea devenită clasică în discursul politic romπnesc postdecembrist a “moștenirii dezastruoase” lăsate de guvernul precedent oferită ca unică explicație a situației economice dezastruoase);

b. inversarea cauză/consecință conform ambiguității “oul și găina” (“Beau pentru că soția mă înșeală” sau “Îl înșel pentru că bea și este violent”, punctare a evenimentelor care constituie foarte frecvent cheia de boltă a terapiei conjugale sau “Mărim impozitele pentru a mări fondurile bugetare diminuate de evaziunea fiscală”/vs/”Evaziunea fiscală se datorează nivelului prea înalt al impozitelor” și exemplele ar putea continua ad infinitum );

c. supradeterminarea sau invocarea de motive în exces, ceea ce diminuează credibilitatea discursului justificator (binecunoscuta scuză a copilului care a întîrziat la școală pentru că nu a sunat ceasul, bunica a uitat să îl trezească, a avut loc un accident de circulație etc.)

Argumentul risipei introduce o argumentare pentru continuitate; dacă s-a început deja o lucrare, s-a acceptat un sacrificiu care s-ar pierde dacă s-ar renunța la lucrarea respectivă, trebuie continuat în direcția finalizării.Exemple paradigmatice au fost oferite de Descartes în Discursul despre metodă sau mai aproape de zilele noastre de dezbaterile privind Casa poporului cînd argumentul invocat era tocmai finalizarea lucrării, investiției deja începute.In istoria recuperării împrumuturilor acordate țărilor slab dezvoltate funcționează același raționament:în absența continuării acordării sprijinului financiar posibilitatea rambursării creditului inițial devine o pură utopie.

Argumentul depășirii. În unele situații interlocutorul nu trebuie confruntat cu întreg intervalul ce separă situația actuală de scopul final; este preferabil ca el să fie plasat în fața unor scopuri parțiale a căror realizare nu provoacă o opoziție puternică. Marea artă a educației de pildă rezidă tocmai în fixarea unor etape avănd fiecare interesul său propriu. Spre deosebire de argumentul precedent, bazat pe trecut (investițiile realizate), acest tip de argument este proiectiv, încercπnd să modeleze viitorul.

„Ordinea argumentelor într-un discurs trebuie să țină seama de exigențele acestei strategii globale (fiecare etapă de persuasiune fiind realizată, interlocutorul se află într-o nouă configurare a situației, aptă să-i modifice treptat atitutdinea față de țelul final al argumentării).”18

Argumentul direcției sau al degetului prins în angrenaj (în franceză “la pente savonneuse”) discută situația extrapolării unui caz particular (“Unde vom ajunge dacă mărind salariile minerilor și ceferiștilor și alte categorii sociale vor solicita aceleași revendicări salariale?” etc.)

3.2. Legături de coexistență.

Dacă în cazul succesiunii, termenii confruntați se situau în același plan fenomenal, legăturile de coexistență unesc două realități din care una se situează la un nivel diferit de generalitate, putere explicativă.

Argumentul autorității respins de Locke și pozitiviști (ca pseudo-argument destinat să camufleze iraționalul credințelor și sentimentelor noastre) este acceptat de Perelman sub forma:

opiniei comune (“după cum se știe”);

opiniei savanților (“așa cum a demonstrat Einstein”);

tezelor filosofiei, religiei (considerate la modul impersonal) dacă vin în completarea altor argumente.

Argumentul dublei ierarhii (argumentul a fortiori) corelează termenii ierarhiei discutate cu cei ai ierarhiei admise conform devizei “cine poate mai mult poate și mai puțin” (proverb francez).

a) “Dacă Dumnezeu are grijă de toate păsările cerului, cu atât mai mult va avea grijă de oameni” (Leibniz);

b) “Nu este o rușine faptul că altădată unul singur dintre noi salva un întreg oraș, iar astăzi întreg poporul este incapabil și nici nu încearcă măcar să-și salveze patria ?” (Isocrate).

4. Argumente care creează structura realului

„În această categorie Perelman grupează două familii de argumente: a) argumentarea prin exemplu, ilustrare și model și b) argumentarea prin analogie și metaforă. Exemplul, modelul structurează lumea, impunπnd o relație de imitare bazată pe prestigiul modelului. Element cheie al platonismului, modelul fundamentează orice construcție filosofică.”19

Argumentarea prin exemplu este un pivot al argumentării, exemplul bucurându-se de statutul de fapt.

Utilizarea exemplului ca element de probă (argument decisiv) se datorează statutului de fapt și pregnanței sale (numită de Perelman efect de prezență).

Exemplele trebuie să fie cât mai diverse: confirmante și infirmante.

Înrudită cu exemplul, ilustrarea nu întemeiază regula (ca în cazul exemplului), ci consolidează adeziunea la o regulă admisă, furnizând cazuri particulare ce concretizează enunțul general.

Modelul (bazat de fapt pe argumentul autorității) furnizează în toate perioadele “paradigme” exemplare în istorie, literatură, dar și în viața privată sau publică (modelul tatălui extrapolat din familie în viața politică : de la șeful de trib la “tătucul” Stalin, model ce infantilizează și dezautonomizează cetățenii).

Analogia instituie o similitudine de structură între domeniul sensibil și cel inteligibil (A este față de B ceea ce este C față de D):

ii) “Așa cum ochii liliecilor sunt orbiți de lumina zilei, tot așa inteligența este uimită de lucrurile cele mai evidente” (Aristotel – Retorica).

5. Argumente bazate pe disocierea noțiunilor

Disocierea noțiunilor este esențială pentru gândirea occidentală, în primul rând pentru reflecția filosofică, structurπnd-o în lumi alternative:

lumea materială corp uman cunoaștere sensibilă

= = =

lumea ideilor suflet divin cunoaștere rațională

Termenul I corespunde datului, imediatului.

Termenul II nu este un dat, ci o construcție care determină o regulă, permițând ierarhizarea multiplelor aspecte.

În raport cu I, termenul II va fi normativ și explicativ.

Spiritul nostru funcționează prin asocierea și disocierea noțiunilor: asocierea subîntinde o asimilare, disocierea evidențiază o antinomie.

Marile sisteme metafizice sunt bazate pe aceste cupluri:

mijloc consecință accident relativ

scop principiu esență absolut

subiectiv particular limbaj

obiectiv general gândire

Aceste arhetipuri argumentative se constituie în matrice ale unor judecăți de valoare pe care le manevrăm spontan.

Barthes a evidențiat în Mitologii un vechi procedeu “terorist” prin care judecăm și numim în același timp, ca și cum ar exista cuvinte grele, cuvinte tarate, “cuvinte criminale” (ideologie, catehism etc.) și cuvinte nobile, cuvinte sublime, “cuvinte justițiare” ( onoare, virtute), ultimele moralizându-le pe primele.

În Traité ca și în L’Empire rhétorique Perelman ilustrează marile curente filosofice prin cupluri opuse de tipul:

esență la Bergson sau

devenire

lumea materială la Platon.

lumea ideilor

Absența disocierii resimțită ca dificultate de categorizare în demersul didactic ,poate devni însă și sursă de comic:

“Femeia se întoarce acasă în taxi și în lacrimi”.

I ARGUMENTAREA PRIN ASOCIERE

1.ARGUMENTE QUASI LOGICE

2. ARGUMENTE BAZATE PE STRUCTURA REALULUI

3. ARGUMENTE CARE CREEAZA REALUL

II ARGUMENTAREA PRIN DISOCIEREA NOȚIUNILOR

ARGUMENTARE ȘI LOGICĂ NATURALĂ

1. Logica limbii naturale

„Limbajul are logica sa proprie, propriile sale reguli (aproape imposibil de formalizat). Această logică a limbajului, numită logica naturală, este ireductibilă la logica matematică, dar compatibilă cu ea.”20

De fapt, toate raționamentele noastre sunt exprimate într-o limbă naturală și în același timp majoritatea utilizărilor limbajului natural actualizează un anumit raționament.

Argumentația este analizabilă în cadrul logicii discursive, altfel spus a logicii acționale proprii structurilor discursive, logică numită pertinent logică-proces, pentru a fi distinsă de logica-sistem (a sistemelor logice).

Dacă procedura logică înseamnă calcul de la adevăr la adevăr, logica naturală înseamnă generare de schematizări valide prin intermediul discursului.

Infrastructurată de interacțiune ca realitate fundamentală a limbajului, argumentația propusă de locutor interlocutorului său (real sau virtual) înseamnă o schematizare, un microunivers a cărui autonomie relativă ține de faptul că un conținut este inseparabil de forma sa, dependentă de modelul mental al interlocutorului, de coordonatele contextului.

Argumentarea ca elaborare discursivă manifestând proprietăți de coerență și actualizând procedee de inferență, justificare și explicare presupune o componentă socială (inseparabilă de situația de comunicare și statutul social al participanților) și o componentă cognitivă (supra inducție, deducție, analogie, metaforă).

În această perspectivă a argumenta înseamnă a căuta să determini auditoriul să facă o animită acțiune (producerea sau blocarea unui comportament), să-și formeze sau să-și transforme o opinie; ceea ce înseamnă că argumentarea este totdeauna construită pentru cineva, spre deosebire de demonstrație valabilă pentru oricine. Ea este un proces virtual dialogic.

Discursul cotidian, materializare emblematică a logicii naturale se caracterizează prin următoarele trăsături:

discursul se adresează unui interlocutor anume;

este generat în situație;

este un discurs de acțiune;

vizează doar o valididate locală.

2. Conceptul de schematizare

În viziunea școlii elvețiene (J.B. Grize, G. Vignaux) discursul este inevitabil legat de sistemul simbolic al unei limbi naturale și de situația vorbirii.

„Ancorarea limbii în vorbire se realizează prin intermediul schematizării ca model al situației în care este generat discursul. Realitatea nu este obiect al vorbirii decât în măsura în care este prezntată. De aceea schematizarea cuprinde acea formă-sens, lume reprezentată și prezentată, produsă de activitatea subiectului vorbitor și orientată în funcție de situație. Ea este din punct de vedere cognitiv modelul realității decupate și în același timp modelul utilizatorilor modelului (sunt bine cunoscute incidențele genurilor, nivelelor de accesibilitate: discurs de vulgarizare /vs/ discurs de specialitate asupra schematizării oferite).”21

Schematizarea este efectul:

operațiilor discursive ale subiectului în domeniul lexical (selecție, restricție, modalizare: asumare /vs/ non asumare a discursului);

operațiilor logice: de inferență, deducție, inducție, analogie.

Construirea unei schematizări valide presupune o determinare progresivă reglată de principiul coerenței.

Schematizarea ca perspectivă asupra situației include: o anumită imagine a interlocutorului, ecoul discursurilor anterioare (a se vedea ponderea intertextului preluat ludic sau polemic în motto-uri de lucrări, titluri de presă, de emisiuni radio) și chiar al discursurilor posterioare (pe care le anticipă).

„În schematizarea argumentativă rațiunea nu se separă de afect, nici teoria de practică. Schematizarea construiește, deconstruiește o lume, cu alte cuvinte transformă. Schematizarea își construiește progresiv micro-universul, ceea ce înseamnă că premisele nu sunt neapărat furnizate de la început, că obiectele discursului nu au aceleași proprietăți la început și până la sfârșit. Dacă pe parcursul demonstrării teoremei lui Pitagora conceptul de triunghi nu variază, culpabilitatea lui Dreyfuss nu mai există la sfârșitul argumentării din “J’accuse”.”22

3. Triada schematizare/justificare/organizare

3.1. Schematizarea și operațiile de determinare

Schematizarea apare drept rezultanta operațiilor de determinare:

1) operații constitutive ale obiectelor (tematizări, localizări ale obiectelor într-un preconstruct):

“Noi nu suntem mineri, nici nu putem amenința cu greva generală. Tot ce putem face e să stăm ore în șir pe la ușile instituțiilor de resort, în speranța că se va îndura cineva să ne asculte”. Astfel glăsuia în urmă cu două săptămâni, unul dintre liderii organizațiilor de pensionari, informând că bătrânii sunt deciși să picheteze zilnic sediile Guvernului și Parlamentului, până când cineva se va împiedica de ei și îi va băga în seamă.”23 (Lelia Munteanu, Adevărul, 23.02.1999);

2) operații de predicație care introduc factualul, evenimențialul corelat obiectelor selectate:

“După o întrevedere cu ușile închise, pensionarii au plecat de la Palatul Cotroceni cocoșați de promisiuni. Pentru ce s-a pus chezaș domnul Emil Constantinescu, hotărât să ofere “o protecție socială reală celor vârstnici” după cum se arată în comunicatul biroului de presă al Președinției ? Domnia sa a promis o indexare lunară a pensiilor etc.;

3) operații de restricție care marchează câmpul în care acționează predicația așa cum este formulată de locutor. Cuantificatorii (toți, toate, nimic, niciunul) și morfemele de timp, spațiu, circumstanțe etc. sunt operatorii predilecți de restricție:

“Cu câteva zile înainte ca președintele României să-și rostească pe postul național de televiziune celebrul mesaj pentru pensionari, cam la aceeași oră o bătrânică cu un cojoc ponosit povestea, și cuvintele ei foșneau trist ca niște bani de coșciug …”24 (Lelia Munteanu, Adevărul, 23.02.1999);

4) operații de modalizare indicând tipul de asumare a predicației de către locutor:

“E greu de crezut că folosindu-și întreaga influență, președintele țării va reuși să determine peste noapte accelerarea reformei, însănătoșirea economiei, premise fără de care în România nu se poate discuta despre protecție socială” (Lelia Munteanu, ibid).25

3.2. Funcția de justificare a limbajului

Schematizarea discursivă este efectul a două tipuri de constrângei: constrângei interne (vizând coerența discursului) și contrângeri externe (legate de prezența interlocutorului).

Prezența interlocutorului poate determina fie adoptarea unei strategii de explicare (în situația în care se presupune că B va adresa întrebarea inocentă a copilului “De ce este așa ?”), fie actualizarea unei strategii de justificare (în cazul în care A se vede somat de B să răspundă la o întrebare de genul “De ce spui asta ?” sau mai general “De ce faci (facem) asta ?”).

Determinată de prezența reală sau virtuală a interlocutorilor, justificarea inserează: fapte și constatări, teze și modele, întrebări și injoncțiuni, analogii și opoziții, definiții (de la cele descriptive care precizează sensul unui cuvânt într-un anumit mediu și la un moment dat, la cele metaforice numeroase în discursul didactic, de vulgaritzare, dar și în mass-media), recursul la autoritate.

În cazul întrebării și injoncțiunii participarea interlocutorului este clar stimulată prin strategia lansării problemei (questio) căreia destinatarul îi va da un răspuns mental (i) sau acțional (ii):

i) Arestat la 10 ianuarie 1997, Cozma a fost acuzat de subminarea puterii de stat …

Încadrarea juridică a barbariei a fost schimbată de judecător din subminare a puterii de stat în ultraj la bunele moravuri șu tulburare a liniștii publice;

ii) Familia, celula de bază a societății Jos cu familia ! Ce-a făcut familia în ultimii cinci ani ? Te-a așteptat cu peisajul ei acru, compus din nevastă cu bigudiuri sau bărbat în pijama și copil bâzâit, seară de seară, cât să-ți strice cheful și somnul și visul …

Deci cum spuneam jos cu familia (“Până când divorțul ne va despărți” – Național, 13.05.1998).

3.3. Funcția de organizare. Coerența.

În sfârșit, funcția de organizare corelează între ele propozițiile și obiectele conform principiului coerenței textuale (regulile de repetiție, progresie, non contradicție și relație) și al ordinii (exordium, propositio, narratio, confirmatio, refutatio, peroratio).

„Dat fiind că orice discurs presupune imbricarea realului lingvistic și a celui ideologic (în sensul larg de articulare a universului semantic colectiv al unei episteme), devine fundamental pentru analiza discursului să coreleze aceste două dimensiuni într-o sintagmatică tematizată, consistentă, pertinentă, i.e., coerentă.”26

Departe de a fi dobândit o stabilitate noțională, conceptul de coerență este totuși unul din conceptele cele mai frecvent utilizate în cercetarea actuală. După ce secole de-a rândul filologia, retorica au promovat o atitudine analitică de detaliere a diverselor componente intrapropoziționale și intrafrastice, lingvistica modernă a resimțit nevoia de a aborda de a aborda textul ca totalitate.

Concurată de alte noțiuni (coeziune, unitate semantică), coerența s-a impus o dată cu abordarea textului cu ajutorul gramaticilor textuale. Deși unii cercetători utilizează nediferențiat conceptele de coeziune și coerență (W. Dressler, M. Charolles), vom rezerva coeziunii domeniul sintactic al conexiunii explicite (mai ales intrapoziționale) și coerenței domeniul conexiunii implicite, adesea transfrastice cu incluziunea coerență coeziune.

De asemenea trebuie menționat faptul că ceea ce unui individ îi apare ca perfect coerent poate fi considerat de un altul drept lipsit de coerență, dat fiind că ei nu dispun de același set de cunoștințe enciclopedice (“background knowledge”); ceea ce îi apare coerent emițătorului poate să-i pară receptorului incoerent (de pildă un text de manual cu prea multe cunoștințe implicite), situația inversă fiind de asemenea posibilă (un text incoerent pentru emițător devine coerent pentru receptor – conversația psihanalitică).

Admițând două nivele de organizare textuală (micro- și macrostructrurală), M. Charolles formulează patru reguli principale pentru aceste două ipostaze ale coerenței:

(A) Metaregula de repetiție (condiție necesară, nu și suficientă pentru ca o secvență să fie apreciată drept coerentă) este actualizată de pronominalizări, referențializări contextuale, substituții lexicale, relații referențiale în conformitate cu encicplopedia.

Vom exemplifica această regulă printr-o actualizare adecvată:

1) Afluenții pe care-i strânge pământul patriei noastre sunt numeroși. Când trec în câmpie unii din aceștia (Someșul, Crișul, Mureșul) își lărgesc albiile. În scopul evitării inundațiilor, aceste râuri au fost canalizate și îndiguite (Geografia R.S.R. – clasa a VIII-a, 1988: 66)

2) Partea centrală a Australiei are ape curgătoare numai în timpul ploilor, iar în restul timpului seacă–coreferință incorectă (Geografia clasa a VI-a, p. 111)

(B) Metaregula de progresie prevede introducerea în sintagmatica discursivă a unui raport optim între temă și remă, între continuitatea tematică și progresia rematică (un text nu poate repeta le infinit propria sa substanță, dar nici nu poate construi o progresie rematică doar din perspectiva emițătorului, fenomen care în discursul didactic înseamnă noncoerență sau pauză în inteligibilitatea textuală). Astfel în:

1) Zona solurilor de silvostepă este formată din așa-numitele cernoziomuri spălate (levigate) (Geografie, clasa a VIII-a, 1988: 87) glosarea unui termen metaforic (spălat) cu un termen tehnic absolut necunoscut, departe de a facilita elucidarea, face textul și mai enigmatic.

2) Foarte răspândite sunt solurile podzolice (spodosoluri) (id.p.88), în care ambii termeni rămân neexplicați, neurmând nici o parafrază explicativă sau definițională.

(C) Metaregula de noncontradicție prevede că, spre a fi coerent, un text nu trebuie să introducă în dezvoltarea sa nici un element care să contrazică o secvență anterioară sau un conținut deductibil din ea prin inferență. Pentru acest principiu de corectitudine logică nu am găsit nici un caz de disfuncție.

(D) Metaregula de relație, de natură esențialmente pragmatică, se referă la faptul că acțiunile, evenimentele evocate trebuie să fie congruente și percepute ca atare de interpret și, adăugăm noi, congruente din punctul de vedere al nivelelor discursive. Nivelele sau registrele limbii sunt legate de diferențierea socială (limbaj standard/vs/limbaj popular/vs/argou) și funcțională (limbă comună, limbaj tehnico-științific, academic etc.) a limbii.).

Construirea și reconstruirea unei schematizări coerente nu se reduce la o simplă chestiune cognitivă, iar gπndirea nu se rezumă la dimensiunea logică, așa cum constata recent un specialist à propos de Françoise Dalto-”Un analist trebuie să vorbească lmba pacienților săi”; deci înțelegerea și acceptarea unei schematizări este facilitată de suprapunerea universurilor de discurs și a universurilor de credință, altfel spus de împărtășirea acelorași “grile” sau automatisme de gândire.27

Chiar o distincție fundamentală a gramaticii tradiționale, cum ar fi cea între coordonare și subordonare capătă o investire argumentativ-discursivă: coordonarea ar fi legată de exigența descriptivă a locutorului, iar subordonarea de exigența polemică a interlocutorului (real sau virtual).

4. Teatralitatea argumentării

Discursul argumentativ este o “mise en scène”, înscrisă într-o teatralitate socială determinată (de roluri și actori). Discursul argumentativ este mai degrabă teatru decât geometrie, construcție riguroasă – prototipul fiind logica formală; emblema sa este Calderon și nu Euclid.

B. Brecht afirma că spectacolul fără participarea activă a spectatorului este doar pe jumătate spectacol. Or, argumentarea este tocmai evidențierea spectacularului, scopul său nefiind de a construi o reprezentare fidelă a realității, ci de a asigura coerența unei anumite reprezentări pentru un lector “model” (inserat prin interogații retorice, negații polemice și toate formele eterogenității iscursive).

Printre dedublările posibile ale instanței enunțiative susceptibile să “interpeleze” interlocutorii, ni se pare util să menționăm:

prezența unei alte limbi (”veni, vidi, vici”, “to be or not to be” ca punct de plecare într-o argumentare confirmativă sau polemică în raport cu intertextul consacrat);

alt registru discursiv: familiar, pedant, infantil etc.;

alt tip de discurs: tehnic, politic, feminist;

alt cuvânt introdus sub semnul rezervei (“X, dacă se poate spune așa”), al ezitării (“X sau mai degrabă Y”), al rectificării (“X, era să spun Y”);

altă instanță, interlocutorul, diferit de locutor și în această calitate susceptibil de a nu înțelege (“dacă înțelegi ce vreau să spun”, “dacă-mi permiteți să folosesc această expresie”).

Aceste “corpuri străine” accentuează prin pregnanța formulei ceea ce Nietzsche numea forța-Kraft a limbajului, forță care este de fapt esența sa.

Funcția teatrală înseamnă pe lângă modelarea interlocutorului, libertatea subiectului de a construi și deconstrui relațiile între evenimentele introduse progresiv.

Spre deosebire de logica formală, logica naturală constituie deci o logică a subiecților (aflați în situație de interlocuție și comunicare, deci într-un context social) și o logică a obiecterlor (obiectelor de gîndire care servesc drept referenți comuni interlocutorilor).

Dacă logica naturală este studiul operațiilor logico-discursive ce permit construirea și reconstruirea unei schematizări, argumentarea este concepută ca formă fundamentală de schematizare ce vizează modifcarea reprezentărilor subiectului, provocîndu-i adeziunea la o anumită schematizare.

CONCLUZII

Studiul argumentării contribuie prin consolidarea unui principiu de comuniune sau convivialitate (subîntins de doxa interiorizată de membrii comunității) la edificarea unei noi teorii a discursului social eliberat de solipsismul și imanentismul structuralist, de fetișismul texului “nobil” (de preferință literar) sau hegemonia enunțătorului (autor, orator), discurs ancorat în acceptabilitatea socio-culturală și intertextualitatea rețelelor.

Revirimentul contemporan al retoricii și argumentării este răspunsul pragmatic pe care societatea contemporană a negocierii, comunicării, intersubiectivității îl dă neîncrederii în limbaj și retorică.

Competența argumentativă-condiție sine qua non a competenței de comunicare fundamentează luarea deciziilor, exprimarea liberă a opiniilor, contracararea erorilor (cognitive și discursive) prin manevrarea pertinentă a schemelor textuale globale, a înlănțuirilor coerente și a mecanismelor figurale.

Reabilitarea actuală a argumentării – r e t o r i c a r e d i v i v a –, amplificată de mediatizarea universului social și politic, dominat de competența strategică a comunicării implică necesitatea unei formări sistematice în domeniul tehnicilor argumentative utilizate în comunicarea orală și scrisă.Didactica argumentării va fi cel mai bun mijloc de a evita rolul de Monsieur Jourdain într-o retorică practicată, dar mai ales suportată inconștient (retorică neagră, persuasiune subliminală, manipulare).

Inițierea în argumentare face parte integrantă din educarea cetățeanului, al cărui grad de libertate depinde de comprehensiunea și stăpînirea mecanismelor persuasiunii căreia îi este supus și pe care o exercită uneori inconștient asupra celuilalt.

Studiul principiilor și strategiilor argumentării nu poate decît să contribuie la eliminarea iraționalului din numeroase practici persuasive contemporane, la imunizarea față de presiunile ideologice susceptibile să convertească opinii discutabile în dogme:

Conceptualizarea și practicarea discursului argumentativ ca discurs intențional, orientat, critic înseamnă în primul rînd recunoașterea transversalității acestui mecanism de negociere a sensurilor și distanțelor în interacțiunea comunicativă.

Bricolaj interactiv, permanent acomodat realității exterioare (prin schematizarea construită) și realității interioare, prin parcursul orientat, discursul argumentativ asigură vitalitatea disciplinelor limbajului prin:

focalizarea asupra procesului, a fenomenelor în emergență;

investigarea determinărilor eterogene;

centralitatea contextului în relația cu textul.

Mutația reprezentată de studiul interacțiunii verbale în genere și a celei argumentative în particular, congruent deplasării de la limba saussuriană (en soi et pour soi) la înțelegerea înțelegerii discursului echivalează cu depășirea stadiului rigid al lingvisticii structurale și redescoperirea centralității valorilor, intențiilor, acțiunilor umane.

Considerăm ca o concluzie implicită și ca o presupoziție a contemporaneității faptul că argumentarea trebuie să constituie obiectul unei învățări sociale care să asocieze acțiunea și educația, teoria și practica în cadrul general și generos al unei pedagogii a comunicării.

BIBLIOGRAFIE

Beciu, Camelia, Politica discursivă, Editura Polirom Iași, 2000.

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1998.

Florescu, Vasile, Retorica și neoretorica, Editura Academiei Române, București, 1973.

Larson, Charles U., Persuasiunea. Receptare și responsabilitate, Editura Polirom, Iași, 2003.

Lo Cascio, Vincenzo, Gramatica argumentării, Editura Meteora Press, București, 2002.

McCroskey, James C., Rhetorical Communication (Eighth Edition), Allyn and Bacon, Boston, London, Toronto, Sydney, Tokyo, Singapore, 2001.

Movilă, Mitu, Retorică – Curs, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1996.

Nothstine, William L., Arta convingerii, Editura Codecs, Bucure ști, 1998.

Oléron, Pierre, L’Argumentation, ediția a 4-a, Presses Universitaires de France, Paris, 1996 (ediția întâi, 1983).

Perelman, Chaïm; Olbrechts-Tyteca, Lucie, Traité de l’argumentation. La nouvelle rhétorique, ediția a 5-a, Éditions de l’Université de Bruxelles, 1988 (ediția întâi, 1958).

Pripp, Cristina, Marketingul politic, Editura Nemira, București, 2002.

Robrieux, Jean-Jacques, Éléments de rhétorique et d’argumentation, Dunod, Paris, 1993.

Rovența-Frumușani, Daniela, Argumentarea. Strategii și modele, Editura ALL, București, 2000.

Sălăvăstru, Constantin, Raționalitate și discurs, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.

Sălăvăstru, Constantin, Teoria și practica argumentării, Editura Polirom, Iași, 2003.

Sfez, Lucien, Simbolistica politică, Institutul European, Iași, 2000.

Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Editura Polirom, Iași, 2000.

Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică, Editura Humanitas, București, 2000.

Teodorescu, Gheorghe, Putere, autoritate și comunicare politică, Editura Nemira, București, 2000.

Todorov, Tzvetan, Teorii ale simbolului, Editura Univers, București, 1983.

Walton, Douglas N., Informal Logic, Cambridge University Press, Cambridge, New York, New Rochelle, Melbourne, Sydney, 1989.

Warburton, Nigel, Cum să gândim corect și eficient, Editura Trei, București, 1999.

=== Bibliografie – Argumentare ===