Argument pentru alegerea temei [310473]
Argument pentru alegerea temei
,,[anonimizat]! Mulți oameni primesc minunile acestei lumi și par să nu vadă nimic. [anonimizat] a mai existat niciodată nu se va mai întoarce în veci. Fiecare copil ar trebui să-i spunem ,,știi ce ești tu? Ești un miracol. Ești unic”.
Într-o [anonimizat], într-o [anonimizat], copilul/[anonimizat]-l ocupe, [anonimizat]. Copiii/adolescenții trebuie respectați ca o persoană distinctă. [anonimizat].
[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] o vârstă la care ar trebui să aibă alte preocupări.
[anonimizat], emoțional și social. [anonimizat]. Toate acestea pot să ducă la: agresivitate, izolare, pierderea noțiunii de sprijin din partea familiei și a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].
Rolul sistemului și serviciilor de asistență socială este de a [anonimizat], de a [anonimizat] a oferi informații și consiliere asupra dezvoltării și oportunităților existente.
[anonimizat]-am propus o scurtă analiză a fenomenului în rândul adolescenților și a unor metode eficiente de prevenire a acestuia. Ea include o [anonimizat] o [anonimizat], precum și unele metode de prevenire ale acestuia.
În cadrul cercetării am utilizat cazuistica Serviciului pentru Copilul Maltratat aferentă anilor 2006 -2008 [anonimizat], [anonimizat]-demografică a adolescenților-victime, precum și consecințele maltratării în dezvoltarea fizică și psihică a adolescentului.
Pentru ilustrarea intervenției realizate în cazurile de maltratare am realizat și o serie de studii de caz.
[anonimizat] a unor proiecte de intervenție personalizate utilizate de către specialiștii Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț.
Lucrarea se încheie cu câteva considerații generale privind situația actuală a fenomenului maltratării precum și direcții de acțiune politică, comunitară și de specialitate privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Capitolul 1
Abuzul și maltratarea adolescentului: teorii și forme de manifestare
1.1. Istoricul apariției termenului și variabile care influențează definiția
Citându-l pe Robert, Șerban Ionescu (2001, p.13) spune că termenul de maltratare a apărut în limba franceză în anul 1987. „Substantivul maltratare face referință la relele tratamente ale căror victime pot fi copiii: violențele fizice, psihologice, neglijările grave, abuzurile sexuale etc.”. Pentru a fi operaționale, definițiile diferitelor forme de maltratare trebuie să fie adaptate și adaptabile fiecărui context socio-cultural.
Și Dicționarul explicativ al limbii române (Dicționarul explicativ al limbii române,1975) definește maltratarea ca „acțiunea de a trata pe cineva cu asprime, ai provoca dureri fizice sau morale, a chinui, a brutaliza”, însă nu face nici o referire la acțiunea îndreptată împotriva copilului și la consecințele acesteia asupra dezvoltării psihosociale a acestuia, fapt ce dovedește că fundamentele politico-sociale ale României dinainte de 1989 nu permiteau analize și considerații asupra erorilor educaționale grave în formarea copilului/adolescentului. Lipsa acestor analize poate conduce și la ideea că aspectele la care fac referire nu constituiau un „fenomen”, însă părerea mea este că toate dramele copiilor/adolescenților se consumau la adăpostul „sacrosant” al familiei, că erau foarte puternice „tabu”-urile referitoare la spațiul familial și că actele de cruzime și violență împotriva copilului/adolescentului erau privite ca oricare alt act de natură penală.
Cu toate că se spune că abuzul asupra copilului/adolescentului există de când erau documente scrise, atenția profesioniștilor se îndreaptă asupra fenomenului în jurul anilor 1960, când medicul pediatru american Henry Kempe, în același timp cu radiologul și pediatrul american Silverman, prezintă rezultatele unor studii referitoare la fracturile multiple ale copiilor bătuți, alcătuind un ”tablou” care va fi denumit sindromul copilului bătut sau sindromul Silverman.
Termen introdus în literatura de specialitate de relativ puțin timp, maltratarea face referire la relele tratamente care pot fi aplicate copiilor/adolescenților: violențe fizice, neglijări grave, abuzuri emoționale, abuzuri sexuale, etc.
Conceptul de maltratare a adolescentului unește un larg și complex grup de comportamente umane caracterizate prin interacțiuni traumatice între părinți sau persoana de îngrijire și adolescenții de vârste cuprinse într 14 – 18 ani, aflați în îngrijirea lor, ca și între străini și adolescenții aflați în timpul unor contacte cauzale. După Kari Killén (1998, p.23) maltratarea „afectează un mare număr de copii fără apărare, prin diverse forme de privare; ea îi afectează, de asemenea, și pe adulții care și-au trăit propriile neajunsuri, frustrări sau speranțe spulberate ca părinți”.
Maltratarea este o problemă extrem de complexă, ramificațiile ei extinzându-se în domeniile medicinii, sociologiei, dreptului, psihologiei, dezvoltării copilului/adolescentului, religiei, psihiatriei, biologiei și antropologiei. Toate aceste discipline contribuie în mod semnificativ la elucidarea și înțelegerea fenomenului de maltratare. Maltratarea adolescentului nu e boală, o afecțiune psihiatrică în sens obișnuit, ci poate fi cel mai bine înțeleasă în cadrul bio-psiho-social.
Definiția abuzului, acceptată de Organizația Mondială a Sănătății, acoperă în întregime acest concept:
„Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice și/sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, produse de către părinți sau orice altă persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau încredere, ale căror consecințe produc daune actuale sau potențiale asupra sănătății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui.” (Coventia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, art.19)
Maltratarea este „orice formă de acțiune sau de omitere a unei acțiuni, care este în detrimentul copilului și are loc profitându-se de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi” (Popescu, Răduț, 1989, p.2) sau „orice formă de violență, de tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare, inclusiv violență sexuală, în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre aceștia, sau a reprezentanților legali ai acestora, sau în îngrijirea oricărei alte persoane căreia i-a fost încredințat.” (Conventia O. N.U.cu privire la drepturile copilului,art.19)
Maltratarea este un concept-amalgam. Adolescentul maltratat este adolescentul victimă a violențelor fizice, a abuzurilor sexuale, emoționale, a neglijențelor grave cu consecințe asupra dezvoltării psihice și fizice. Fiecare dintre aceste forme cuprinse în definiție răspund unor profiluri psihologice, sociale și culturale caracteristice, care cer răspunsuri adaptate.
Definirea termenului de maltratare a adolescentului poarte fi făcută din punct de vedere legislativ, cultural, psihologic.
„Există câteva elemente definitorii ale maltratării copilului:
– raport inegal de forțe între victimă și agresor;
victima copil se află în îngrijirea agresorului;
agresorul are un acces permanent la victimă;
imoralitatea/iresponsabilitatea agresorului;
efectele se răsfrâng asupra dezvoltării copilului: încetinirea, stoparea sau regresia în dezvoltarea copilului;
maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) sau prin comiterea cu intenție a unor acte agresive împotriva copilului (abuz);
abuzul se face cu intenție distructivă;
neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței parentale față de nevoile copilului.” (Ana Muntean, 2001, p.56)
Dacă avem în vedere aceste lucruri putem spune că folosind cuvântul maltratare ne referim la părinți sau persoane care îngrijesc copilul/adolescentul într-un asemenea grad încât starea sănătății lui fizice și psihice precum și dezvoltarea sunt în pericol. Luând în considerare aceste aspecte, rezultă că maltratarea adolescentului depinde deopotrivă de acte deliberate comise împotriva lui, care definesc abuzul, dar și de lipsa sau omiterea satisfacerii unor nevoi de bază ale adolescentului, aspecte care definesc neglijarea. Abuz asupra copilului/adolescentului reprezintă „profitarea de pe urma diferenței de putere dintre un adult și un copil prin desconsiderarea personalității celui de-al doilea” (Roth-Szamosközi, 1999, p.45) sau „orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.” (Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 89)
1.2.Variabile care influențează definirea maltratării
„Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv și este condiționat de diverse variabile.” (Șerban Ionescu 2001, p.15)
Prima variabilă este limita morală între bune tratamente și maltratare.
Este greu de stabilit limita între normal și patologic, fie că este vorba de lipsa îngrijirii (limita între o educație prea puțin adecvată și una neadecvată care motivează o semnalare), modul de a exprima afecțiunea (limita între o demonstrație de afecțiune potrivită sau nu) sau pedepsele aplicate (limita intensității acceptabile a unei palme dată unui adolescent neascultător).
A doua variabilă este durata actului de maltratare. Toate familiile trăiesc perioade de tensiune, momente în care părinții pot acționa nepotrivit. Chiar și părintele mai calm poate să-și piardă răbdarea și să „zgâlțâie” adolescentul care face o criză într-un anumit moment. Acest părinte nu va ajunge la o înlănțuire de comportamnete violente care să se constituie în abuz. O altă variabilă de care trebuie să se țină seama atunci când se definește pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este contextul socio-cultural în care trăiește familia, pentru că nu există o accepțiune universal valabilă referitoare la cea mai bună metodă de a crește un copil/adolescent, de a fi „părinte suficient de bun” după cum spune pediatrul și psihanalistul Winnicott.
„Pentru a fi operaționale, definițiile diferitelor forme de maltratare trebuie să fie adaptabile fiecărui context sociocultural.”(Mădălina Constantin, 2004, p.33)
Definiția diferitelor aspecte menționate în termenul de maltratare depinde și de obiectivele profesioniștilor.
„În profesiile juridice, pentru a lua o decizie juridică, se pune accent pe dovezile de abuz, în funcție de legea în vigoare, în timp ce pentru a realiza o intervenție în favoarea copilului, profesioniștii din domeniul sănătății mintale sunt preocupați mai ales de afectele maltratării.” (Mădălina Constantin, 2004, p.33).
1.3. Teorii explicative privind abuzul asupra copilului/adolescentului
„Pentru ca protecția copiilor împotriva abuzurilor să poată dobândi consistența procedurală, profesioniștii au elaborat modele explicative care să le permită înțelegerea elementelor constitutive și contextuale ale apariției relelor tratamente.”(Roth-Szamoskozi, 1999, p.133)
1.3.1. Concepția medicală privind abuzul asupra adolescentului
Una dintre primele, dar încă influente concepții privind abuzul comis asupra adolescentului este cea care consideră fenomenul ca făcând parte din categoria celor patologice.
Pentru a sublinia caracterul patologic al maltratării, Roth-Szamoskozi (1999) spune: „Descriind simptomele după care pot fi diferențiate traumatismele neaccidentale de cele accidentale suferite de sugari, pornind de la sindromul abuzului fizic pe care l-a descris la sugari („battered baby sindrom”), Kempe(1962) a fundamentat concepția medicală privind abuzurile. Pornind de la criterii medicale, s-a considerat că abuzul asupra copilului este o boală suficient de bine delimitată pentru a fi considerată o unitate specifică de diagnostic. Patologia specifică acestei „boli” constă, primordial, în tulburări de personalitate ale părinților, tulburări care se manifestă în relația lor cu propriul copil, sub acțiunea unor factori stresori specifici relației părinți-copii.” (Roth-Szamoskozi apud Constantin, 2004, p.41)
Caracteristicile părinților care își maltratează adolescenții pot fi clasificate astfel:
– imaturitate;
– izolare socială;
– stima de sine diminuată;
– teama de a încuraja și răsfăța adolescentul;
– încredere în valoarea educativă a pedepsei (utilizarea exagerată a modelului superioritate-inferioritate în detrimentul modelului echivalențelor);
– incapacitate în a empatiza cu adolescentul, în a admite și a răspunde adecvat la nevoile acestuia.
Este foarte dificil să se asocieze o anumită tipologie patologică la cazuistica părinților care abuzează în mod frecvent adolescenții. Unii părinți care comit abuzuri aparțin tipului de personalitate lipsit de autocontrol, imatur, cu impulsuri violente și agresivitate cronică; într-un alt tip se pot încadra cei care prezintă personalități rigide, lipsite de căldură și de capacitatea de a empatiza cu nevoile copilului/adolescentului; la unii părinți care comit abuzuri s-a găsit un grad scăzut de inteligență; unii părinți sunt anxioși, se culpabilizează excesiv, suferă de depresii cronice, pe când alții sunt lipsiți total de remușcări. Analizând situația socială a copiilor abuzați, din cazuistica proprie, s-a constatat că mulți dintre ei proveneau din sarcini nedorite, nelegitime ori aveau părinți prea tineri. Factorii legați de statusul socio-economic pot contribui la creșterea stresului suportat de părinți. În concepția medicală, factorii sociali nu au valoare explicativă și directă în deteriorarea relației părinte-copil, însă se consideră că acționează asupra factorilor de personalitate, capacitatea de rezistență la stres fiind în concepția medicală, o caracteristică de personalitate.
„Pornind de la constatarea că părinții își tratează adesea în mod diferit proprii copii naturali, s-au identificat anumite caracteristici ale copiilor care, din cauza stresului indus părinților, sporesc riscul comportamental abuziv. Este vorba de factori ca greutatea scăzută la naștere, prematuritatea, un anume handicap sau o boală cronică a copilului, temperamentul irascibil, neliniștit al acestuia. Acești factori pot conduce la dificultăți sporite ale părinților, ceea ce contribuie uneori la deficiențe ale relaționării părinte-copil.” (Roth-Szamoskozi, 1999, p.134) Toate încercările de a stabili o tipologie foarte clară a părinților de tip abuziv par să demonstreze că nu există un singur tip de trăsături psihice sau de caracteristici ale copilului/adolescentului sau ale situației de viață a familiei, care să cauzeze instalarea unor tulburări grave în relația părinte-adolescent, de tipul maltratării copilului/adolescentului. Concepția medicală are menirea de a descrie, la fel ca în cazul altor tulburări patologice, simptomele, de a le cunoaște și a le diferenția, dar și de a preveni din timp instalarea bolii. Cunoșterea simptomelor și a etiologiei permite nu numai diagnosticarea abuzului, ci și identificarea preventivă a personalităților predispuse să comită abuzuri. În medicină metodele principale de prevenire constau în împiedicarea contactului cu agentul cauzal sau distrugerea acestuia și tratamentul pentru reducerea efectului agentului cauzal care nu a putut fi evitat. În maltratarea copilului/adolescentului, agentul cauzal este adultul de încredere care comite abuzul. În concluzie, modelul medical de analiză a cazurilor de abuz are avantaje incontestabile. El are o clară tendință spre obiectivitate, dorind să stabilească manifestările măsurabile ale ale abuzului și neglijării copilului/adolescentului. Cu ajutorul simptomatologiei descrise, pe baza modelului medical, s-au inițiat studii de prevalență a fenomenului de rele tratamente îndreptate împotriva copilului.” (Roth-Szamoskozi, 1999, p.142)
1.3.2. Teoria transmiterii multigeneraționale a abuzului
Concepția prin care problemele psihosociale se consideră a fi transmise din generație în generație este larg răspândită. Investigațiile în cazurile de abuz asupra adolescentului au constatat că părinții abuzivi proveneau din familii cu un grad crescut de violență, respectiv au fost ei înșiși abuzați în copilărie. Rutter (1989) „consideră că atitudinile și comportamentele parentale sunt complexe și nici transmiterea lor nu poate fi privită unimensional. Nu stilul parental este cel care se transmite genetic, ci, de exemplu, predispoziția către unele tulburări psihice”.
Intergenerațional se transmit de asemenea, dar pe căi sociale și nu genetice – condițiile defavorizante de locuință, de venit, care acționează ca factori de stres social. Susținătorii acestei concepții scot în evidență transmiterea familială a anumitor modele culturale, de creștere a copiilor, modele în care autoritarea parentală, agresivitarea verbală și fizică, ignorarea sentimentelor copiilor/adolescenților (sau opusul acesteia) sunt caracteristice. Steele și Polack (1968) au intervievat 60 de părinți, participanți la un program de tratament psihosocial, care și-au abuzat copiii. Autorii au susținut că toți părinții din grup fuseseră abuzați în copilărie.
Deși invocat adesea ca punct de referință în cercetările care relevă transmiterea modelelor parentale peste generații, studiul a folosit o definiție neclară (prea largă) pentru a defini ceea ce înseamnă experiențe traumatice datorate abuzului în copilărie și nu a recurs la un grup de control, pentru a verifica diferențele de frecvență în privința experiențelor raportate prin interviu. Sintetizând concluziile a numeroase cercetări care au examinat transmiterea multigenerațională a relelor tratamente adresate copiilor, Kaufman și Zigler (1989) trag concluzia că nu se poate neglija pericolul repetării istoriei abuzului, care este de aproximativ 30%, de 6 ori mai mare decât în populația neselecționată (de 5%).” (Roth-Szamoskozi, 1999, p.146-147)
1.3.3. Teoria atașamentului
După Bowlby, citat de Killén ( Kari Killen, 2003, p. 41) conform teoriei atașamentului: „[…] toți copiii se atașează de persoanele cu responsabilități de îngrijire, indiferent de felul în care sunt tratați.” Bowlby dezvoltă cadrul de referință teoretic pentru studiul atașamentului dintre părinți și copii, prin integrarea teoriei psihanalitice, a teoriei sistematice și a etologiei. Teoria atașamentului se concentrează asupra sistemului comportamental de bază și asupra comportamentului de atașare.
Acest sistem este biologic și în consecință, caracteristic speciei. Copilul se naște cu o serie de tipare comportamentale caracteristice speciei, tipare care promovează o apropiere față de persoanele cu responsabilitate de îngrijire (plânsul este folosit de copil pentru a determina îngrijire din partea celor care-l îngrijesc). Pe măsură ce crește, copilul devine din ce în ce mai capabil să se apropie și mai mult de persoana față de care se atașează. Studiile lui Bowlby au pus în lumină nevoia puternică a oricărui copil pentru stabilirea unor legături puternice de atașament cu persoane, în primul rând cu părinții, apoi cu bunicii și cu alte rude, ori vecini sau educatori, și rolul fundamental al imaginii pe care și-o fac copiii despre acele persoane.
În lipsa unei asemenea imagini puternice, și deci în lipsa unui atașament adecvat, dezvoltarea copilului este periclitată, iar evoluția lui spre o viață de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. Stabilitatea și forța personalității adulte își au originea în stabilitatea și profunzimea sentimentelor de atașament afectiv din copilărie. (Vasile Miftode,1999, p.212) Atașamentul are caracter dinamic, în sensul că apare, se formează, atinge apogeul în anumite etape ale copilăriei, se poate deteriora sub influența anumitor factori, slăbește și poate chiar să dispară dacă dispare persoana de atașament.
Interacțiunea dintre părinți și copilul lor este decisivă pentru felul cum se percepe copilul pe el însuși și lumea din jurul său, și cum se dezvoltă. Ainsworthet al.(1971), citat de Killén (Kari Killen, p.190-191) a descris trei tipuri de atașament:
– atașament sigur – copilul are încredere că părinții vor fi disponibili, receptivi și îi vor acorda ajutorul dacă s-ar afla în situații dificile sau de teamă;
– atașament anxios – copilul este nesigur dacă părinții vor fi disponibili; copilul trece prin anxietate, teama de separare, este timorat în experimentul de explorare a mediului său;
evitarea anxioasă a atașamentului – copilul se așteaptă la respingere; el luptă pentru a deveni independent emoțional, încearcă să se descurce fără dragostea și ajutorul celorlalți.
„Un atașament față de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauți apropierea și contactul cu persoana în cauză și, mai presus de toate, atunci când situația este nesigură. Pare a fi o presupunere comună că există un atașament pozitiv față de părinți. Nu este așa. Calitatea interacțiunii decide calitatea atașamentului. Comportamentul de atașament poate fi cel mai bine observat atunci când copilul este obosit, speriat, bolnav sau are o nevoie specială de îngrijire.”
( Kari Killen, 1998, p. 190)
Mai multe cercetări efectuate au studiat în special modelele de atașament asociate cu abuzul și neglijarea copilului.
„Schneider, Braunwald, Carlson și Cichetti (1985) au arătat că un copil maltratat, spre deosebire de alți copii, are un atașament nesigur față de persoanele care îi acordă îngrijire. Crittend (1985) a descoperit că toți copiii abuzați și neglijați au prezentat atașament nesigur față de părinții lor. Atașamentul între părinți și copii apare ca un fir invizibil între ei. Acolo unde părinții și-au privat copilul și au negat interacțiunea și stabilitatea în relația cu ei, este greu să precizezi comportamentul de atașament al copilului.” (Kari Killen, 1998, p. 191)
Când inițiativa și lipsa de răspundere din partea celui care oferă îngrijire este mai slabă sau absentă, adolescentul nu dezvoltă un comportament orientat spre atașament. În evaluarea calității îngrijirii oferite adolescentului este important să observăm calitatea interacțiunii dintre persoanele de îngrijire și copii/adolescenți și tipul semnificativ de atașament. Calitatea atașamentului este factorul central în dezvoltarea copilului/adolescentului și în relaționarea lui cu alte persoane.
1.3.4. Concepția ecologică-interacționistă privind abuzul
Analiza ecologică care studiază relația dintre individ și mediu este o metaforă sugestivă pentru concepția care are ca fundament de bază analiza și înțelegerea interacțiunii dintre individ și propriul mediu. Modelul ecologic aplicat în asistența socială a fost preluat din teoria sistemelor de către Germain, în 1973.
„Pentru a surprinde varietatea influențelor de mediu, Bronfenbrenner (1979) propune studiul unei probleme sociale concomitent la diferite nivele ale sistemului pe care îl reprezintă mediul social: al microsistemului, al mezosistemului și al macrosistemului.” (Roth-Szamoskozi, 1999, p.154-155)
Analiza la nivelul subsistemului ontogenetic se preocupă de factorii individuali care privesc părintele ce comite agresiuni împotriva copilului/adolescentului (istoria parentală, nivelul de dezvoltare intelectuală, înțelegerea nevoilor copilului/adolescentului). Microsistemul se referă la relațiile familiale care constituie mediul de viață proxim al copilului/adolescentului (tipul și mărimea familiei, influența copilului/adolescentului asupra dinamicii familiale, evenimente familiale care pot avea un rol declanșator în producerea unor fenomene de tipul maltratării). Mezosistemul este mediul mai larg de existență al unei familii nucleare. El cuprinde familia extinsă a copilului/adolescentului (bunicii, alte rude), vecinătatea în care locuiește familia, comunitatea (etnică, religioasă) de care aparține. Macrosistemul se referă la toate elementele care pot influența viața de familie (atitudinea societății față de violență și abuzul asupra copilului/adolescentului, așteptările față de școală, politicile sociale etc.).
„Există o distincție între factorii situaționali stabili și cei tranzacționali, atât în categoria factorilor compensatori cât și în cea a factorilor de risc. Printre factorii care contribuie în mod stabil la creșterea riscului de abuz pot fi înșirate caracteristicile de personalitate ale adultului, respectiv copilului, cum ar fi: lipsa stimei de sine, experiența unui abuz suferit în copilărie, dar și izolarea socială, sărăcia. De asemenea, se mai pune în evidență existența factorilor de la nivelul macrosocial, cum ar fi acceptarea culturală a violenței, a pedepselor fizice etc.”
(Roth-Szamoskozi, 1999, p.166)
Factorii tranzacționali de risc sunt purtători ai unor evenimente stresante care acționează pe durată mai scurtă (dificultăți în viața de cuplu, șomajul, schimbările din viața familiei etc.).
Dintre factorii compensatori de durată se pot enumera climatul familial stabil precum și încrederea părintelui în capacitățile lui parentale. Printre factorii biologici pot fi remarcați cei legați de sănătatea membrilor familiei, printre cei economici se remarcă stabilitatea socio-economică, iar dintre factorii culturali, promovarea modelelor nonviolență de educare și socializare a copilului/adolescentului. Factorii compensatori cu valoare tranzacțională pot și ei aduce progrese în atitudinea de nemaltratare a copilului/adolescentului (perioadele fericite și de armonie din viața unui cuplu marital).
„Acțiunea factorilor stabili și tranzacționali de risc nu poate fi determinată prin ea însăși, pentru declanșarea unui comportament abuziv la adresa copilului.”(Mădălina Constantin, 2004, p.48)
Maltratarea este explicată în acest model prin interrelația factorilor compensatori și a celor de risc. Abuzul împotriva adolescentului este un fenomen multicauzal în care factorii care privesc dezvoltarea și personalitatea acestuia interacționează cu factorii personalității părinților, interacțiunea lor trebuind a fi analizată din perspectiva interacțiunii între nivelele individuale, familiale, interpersonale, organizaționale și macrosociale.
„Perspectiva ecologică asupra riscului privind copilul ne trimite la principalele relații de interacțiune dintre copil, părinții săi (sau alți susținători) și subsistemele modului lor de trăi.” (Roth-Szamoskozi, 1999, p.169)
În conformitate cu principiul interacțiunii factorilor, riscurile pentru adolescenți provin din relațiile părinților cu proprii copii, ambele componente prezentând anumite particularități, caracteristici și experiențe psihologice date. Aceste interacțiuni sunt influențate de elementele microclimatului social, care are propriul nivel de stres influențat la rândul său de factori sociali independenți de individ sau de familie. Acțiunile și atitudinile parentale de abuz sau neglijare a adolescenților pot fi concepute ca reacții inadecvate la stresul social. Părinții care maltratează adolescenții sunt, conform acestei teorii, indivizi normali în marea lor majoritate, care încearcă să facă față condițiilor severe de viață cu ajutorul unor mecanisme adaptative individuale, formate pe parcursul propriilor lor dezvoltări personale.
1.3.5. Concepții de factură sociologică
În analizarea situațiilor familiilor care își maltratează adolescenții, atenția se concentrează și asupra modului în care acestea încearcă să facă față problemelor socio-economice, pe lângă problemele din interiorul familiei. De foarte multe ori aceste familii întâmpină greutăți economice considerabile, se confruntă cu o proastă acomodare socială, cu condiții de muncă nesigure sau chiar cu lipsa locurilor de muncă. Factorii aceștia sunt, de regulă, interrelaționați, iar modul în care determină apariția fenomenului maltratării poate fi evaluat.
„Simons (et al., 1966) a studiat abuzul fizic exercitat de părinți în familiile cu multe probleme. El a arătat că numai factorii socio-economici nu sunt o cauză a abuzului. A fost stabilită o interacțiune între factorii sociali, psihici și emoționali. În orice caz, abuzul apare mai des în regiunile cu familii ce au un venit redus (Garbarino, 1976) și o rată mare a șomajului (Cochran și Brassard, 1979). Flatten (1983) a arătat că venitul familial și tipul familiei determină cine va deveni client al serviciului pentru bunăstarea copilului. Cu toate ecestea, o situație materială bună poate, de asemenea, să ascundă maltratarea. Tot așa cum situațiile economice pot fi ele însele motivele abuzului. De exemplu, lipsa de control a impulsurilor poate conduce atât la probleme economice cât și la abuz.”(Kari Killen, 1998, p. 206)
Din ce în ce mai mulți cercetători ai fenomenului maltratării includ factorii legați de situația economică printre determinanții comportamnetului parental. După Mădălina Constantin (2004, p.50-51) mediul socio-economic (scăzut sau ridicat) și calitatea suportului social al familiei: „…sunt considerate astăzi de autori ca Aberet al. (1989), Mill și Aldgate (1996), Thoburn (1997) ca fiind factori care influențează nu numai declanșarea relelor tratamente, dar și consecințele abuzului asupra dezvoltării copilului, precum și posibilitățile de intervenție în aceste cazuri.”
„Alături de nivelul socio-eonomic scăzut și nu independent de acest nivel – se constată adesea ponderea crescută a relelor tratamente în familii cu mulți copii. Pentru a ilustra semnificația acestui factor, Zigler și Mall (1989) notează că 40% din cazurile de maltratare din S.U.A. se petrec în familiile cu 4 sau mai mulți copii, deși aceste familii sunt reprezentate doar 20% în populația totală.”(Maria Roth-Szamoszi, 1999, p. 161)
Alături de starea materială și numărul de membri, un alt factor social relevant pentru expunerea adolescenților la riscul producerii abuzului sau neglijării lor este gradul de izolare socială a familiei, respectiv modul în care familia poate mobiliza un suport social adecvat în favoarea ei, în cazul în care nu face față singură presiunilor sociale.
Riscul de rele tratamente crește în familiile nucleare față de cele tradiționale, în care conviețuiesc simultan mai multe generații. „Un alt factor social important este apartenența la un grup minoritar. Din studiul de la Cluj (Studiu realizat de World Vision și Universitatea Babeș-Bolyai, 1996) a rezultat că numărul copiilor cărora li se aplică pedepse fizice (în general), pedepse fizice grave etc. este mai mare în populația de rromi cuprinsă în lot. Indicatorii dintr-un asemenea grup etnic, religios etc. nu acționează separat, ci sunt cu ceilalți factori de natură comunitară, ca rata delincvenței, condițiile de locuit, gradul de școlarizare, accesibilitatea la servicii sociale.”(Roth-Szamoskozi, 1999, p.163)
1.4. Forme ale maltratării adolescentului
Analizând caracteristicele conceptului de maltratare, Ionescu (Șerban Ionescu, 2001, p.16) scrie: „În DSM-IV (American Psychiatric Association, 1996), conceptul de maltratare grupează trei componenete principale: abuzul fizic (sau violența), abuzul sexual și neglijarea, reunite sub titulatura „Probleme legate de abuz sau neglijare.” Abuzul fizic sau abuzul sexual se referă la comportamente inadecvate din partea persoanelor care se află în raport de încredere sau de autoritate cu copilul/adolescentul. „Este vorba, de obicei, despre adulți, dar poate fi vorba și despre adolescenți (Heston, 1993)” (Ionescu, 2001, p.33). Neglijarea se referă la omiterea unor gesturi, acțiuni necesari dezvoltării armonioase a copilului/adolescentului.
Maltratarea este de două tipuri (Ionescu, 2001, p.16): maltratarea de criză apare în familiile cu o funcționare armonioasă, dar al căror ciclu de viață trece prin momente de adaptare care le pune în pericol echilibrul intern, și maltratarea transgenerațională întâlnită în familiile a căror mod de viață este haotic, ale căror relații sunt dezorganizate și în care carențele, violențele, confruntările de roluri se repetă de-a lungul mai multor generații.
Din punctul de vedere al „intervenției în maltratare se identifică două categorii de copii: copii în situație de risc de maltratare și copii victime ale maltratării.” (Ana Muntean, 2003, p. 697)
Sintagma copii „în situație de risc” se referă „la o populație de copii necunoscută ca număr sau ca pondere, în privința cărora avem cunoștință despre comportamente și situații care indică posibilitatea unor rele tratamente suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent” (Rotariu și col, 1996), iar cea de „copii victime ale maltratării” se referă la relele tratamente aplicate minorului prin „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinți sau de orice persoană căruia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.” (Codul Penal al României, art. 306)
Maltratarea adolescentului are două componente, una activă, abuzul, prin comiterea de acte cu caracter voit și alta pasivă, neglijarea, prin omiterea de acte de îngrijire ale acestuia.
Abuzul, varianta activă a maltratării, poate fi definit din mai multe perspective ca: o încălcare a legilor/a codului penal, un act cu consecințe medicale și/sau psihologice, un fenomen multidimensional rezultat din interacțiunea mai multor elemente: caracteristicile părinților și ale adolescenților, procesul de interacțiune familială, contextul comunitar, cultural și societal.
1.4.1. Abuzul fizic
Abuzul fizic asupra adolescentului reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziție de răspundere, putere sau încredere, care are drept consecință vătămarea fizică actuală sau potențială. Forme ale abuzului fizic sunt: lovirea, rănirea, legarea, așezarea în genunchi, otrăvirea, intoxicarea sau arderi produse intenționat. După Ana Muntean (Ana Muntean, 2001, p. 48) „abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz.”
Abuzul fizic presupune folosirea forței fizice de către cel care îngrijește copilul/adolescentul (părintele, tutorele, părintele de plasament, baby-siter) sau care se află într-o poziție de încredere sau de autoritate față de acesta (cadre didactice, polițiști, cadre medicale), având ca rezultat vătămarea adolescentului. Categoria adolescenților abuzați fizic îi include pe cei care au fost răniți în mod deliberat, precum și pe cei răniți datorită insuficientei supravegheri.
Conform noii legislații, în România sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum și privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie, cât și în orice instituție care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor (Legea 272/ 2004, art. 90).
Gelles și Straus (1996, p. 26) evidențiază două stadii de dezvoltarea a patternurilor abuzive și de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori ai abuzului: expresivitatea violenței în abuzul fizic, văzută ca modalitate de reducere a tensiunilor acumulate, dar și ca reacție de răspuns la acțiunea violentă a altei persoane asupra abuzatorului și legitimitatea actului violent explicat prin folosirea forței în situații sociale speciale.
Deseori apare problema diferențierii abuzului de accident (accidentarea adolescentului este neîntemeiată și se referă la rănirea acestuia când adultul este mai puțin precaut: oboseală, stres, furie…, și nu constă în acte sadice premeditare). Pentru aceasta trebuie cunoscute câteva caracteristici ale abuzului:
existența unei perioade inexplicabil de lungi de la incident până la prezentarea la medic (în cazul unui accident, părinții se adresează medicului într-o oră, maxim două);
existența unor rapoarte medicale anterioare, răniri, accidentări;
diagnosticul pus de medicul care a examinat adolescentul confirmă abuzul;
părinții nu oferă o explicație coerentă și concisă în legătură cu leziunile adolescentului;
părinții devin iritabili dacă sunt întrebați despre împrejurările care au condus la producerea accidentului, manifestă ostilitate, au o atitudine diferită de suferința parentală;
părinții încearcă să schimbe subiectul abordând alte probleme;
comportamentul non-verbal al adolescentului: manifestă teamă, plânge când se apropie cel care l-a abuzat, devine neliniștit la despărțirea de celălalt părinte și are tendința de a cere acestuia tot mai multe favoruri, de a sta tot mai mult timp împreună. De asemenea, manifestă reluctanță în a explora restul lumii și trăiește sentimentul că îi lipsește dragostea și sprijinul.
Categorii de abuz fizic:
vătămări corporale ușoare: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe față, pe zone mari de pe corp, spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe) în forme neobișnuite, agregate sau oglindind instrumentul cu care au fost produse, în stadii diferite de vindecare;
arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă (arsuri de țigară sau trabuc, arsuri pe fese și organele genitale indicând imersia în lichid fierbinte; arsuri provocate de funie pe brațe, membre inferioare, gât sau trunchi, arsuri a căror configurație indică forma obiectului cu care au fost produse);
vătămări corporale grave (oase, mușchi) sau vătămări ale organelor interne caracterizate prin schimbarea colorației normale, durere, deformare sau imobilitate: fracturi ale oaselor lungi (braț, picior), fracturi în diferite stadii de vindecare, fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, hemoragie internă, lovituri la nivelul capului (fracturi craniene, ale mandibulei, ale piramidei nazale, edem cerebral, hematom subdural, hemoragii retiniene).
Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului chiar dacă acestea nu sunt observate imediat (de exemplu, copilul care a fost trântit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se oprește din plâns.” Aceste lovituri pot avea serioase consecințe, cum ar fi: epilepsia, paralizia și întârzierea în dezvoltare;
acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătatea, securitatea sau bunăstarea adolescentului) – introducerea în organismul adolescentului, altfel decât sub control medical, a oricărei substanțe care ar putea afecta temporar sau permanent funcțiile unuia sau mai multe organe și țesuturi (de exemplu, folosirea inadecvată a substanțelor cu regim special, a medicamentației prescrise, a medicamentelor curente și a cantităților mari de alcool. Folosirea de către femeile gravide din neglijență și/sau nechibzuință a substanțelor toxice pentru făt și care pot determina nașterea unui copil cu dependențe sau deficiențe fizice sau neurologice, administrarea unei diete necorespunzătoare vârstei copilului (diete bizare, sare în exces), electrocutarea, înecarea sau sufocarea, lovirea capului copilului/adolescentului de zid sau de alte obiecte, trasul de păr, conducerea mașinii sub influența alcoolului și având un copil în mașină, lovirea copilului cu bățul, cureaua sau cu alte obiecte în cap, peste organele genitale sau în alte părți moi ale corpului, răsucirea forțată sau îndoirea, disciplinarea fizică a unui copil mic;
folosirea armelor mortale în apropierea unui adolescent. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivității și a neprotejării adolescentului. S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului/adolescentului să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este dificil de evaluat, gradul de intenție este adesea neclar chiar părinților;
pedepsele crude sau inumane (acte ce cauzează suferință fizică și/sau psihică extremă): refuzul de a da copilului/adolescentului mâncare sau apă pe perioade îndelungate; constrângerea copilului/adolescentului de a sta în cada cu apă rece, deprivarea de somn, încuierea copilului/adolescentului afară pe vreme rece și fără haine potrivite, încuierea copilului/adolescentului în locuri întunecoase pentru lungi perioade de timp, constrângerea copilului/adolescentului să mănânce materiale necomestibile (de exemplu, săpun, țigări, trabuc), imobilizarea copilului/adolescentului în cătușe sau frânghii, folosirea unor șocuri electrice de tensiune joasă;
minori exploatați prin muncă – folosirea copilului/adolescentului la activități care depășesc capacitățile și rezistența sa fizică. Aceste tipuri de activități pot afecta echilibrul psihic al copilului/adolescentului dacă sunt contrare preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (de exemplu, cerșitul) și împiedică realizarea sa școlară sau profesională.
Forme grave ale muncii copilului/adolescentului:
formele de sclavie sau practicile similare, ca de exemplu: vânzarea/comerțul de copii/adolescenți, munca de servitor, munca forțată sau obligatorie, recrutarea forțată a copiilor și utilizarea lor în conflicte armate;
utilizarea/recrutarea/oferirea copiilor/adolescenților în scopul prostituării, producerii de material pornografic sau spectacole;
utilizarea/recrutarea/oferirea copiilor/adolescenților în scopul unor activități ilicite, mai ales pentru producția și traficul de stupefiante;
muncile care prin natura lor sau prin condițiile în care se exercită sunt susceptibile să dăuneze sănătății, securității sau moralității copilului/adolescentului.
1.4.2. Abuzul sexual
Abuzul sexual reprezintă implicarea unui copil/adolescent într-o activitate sexuală pe care el nu o înțelege, pentru care nu are capacitatea de a-și da încuviințarea informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabu-urile sociale. Abuzul sexual asupra copilului/adolescentului presupune antrenarea acestuia într-o activitate realizată cu intenția de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau unui alt copil/adolescent, care prin vârstă și dezvoltare se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere.
Forme ale abuzului sexual includ:
– îndemnarea sau obligarea copilului/adolescentului de a se angaja în orice activitate sexuală nelegală;
– exploatarea copilului/adolescentului în prostituție sau în alte practici sexuale ilegale;
– exploatarea copiilor/adolescenților pentru spectacole și materiale pornografice.
„Abuzul sexual implică agresiuni sexuale sau exploatarea sexuală din partea adultului sau a persoanei mai în vârstă decât copilul. Este vorba despre atingerea adusă integrității corporale sau psihice a copilului.
Adultul se folosește de copil pentru a-și satisface nevoile sexuale. Poate fi vorba despre contact sexual sau atingeri, penetrare, sodomie, folosirea minorilor în mod obscen (de exemplu, pentru realizarea de fotografii sau filme pornografice) sau incitare la prostituție infantilă.” (Șerban Ionescu, 2001, p.18)
După Meston, citat de Șerban Ionescu (Ionescu, 2001, p.18) „activitățile sexuale între copii pot fi asimilate exploatării sexuale, dacă diferența de vârstă sau putere este semnificativă”.
Abuzul sexual presupune implicarea de către adult a copiilor dependenți, imaturi, a adolescenților în activități sexuale pe care nu le înțeleg și la care ei nu sunt în măsură să consimtă în cunoștință de cauză sau care violează normele tradiționale ale vieții de familie. Termenul de abuz sexual asupra copiilor/adolescenților este un termen generic ce acoperă mai multe tipuri de comportamente abuzive ce nu implică neapărat contact fizic direct, dar sunt considerate tratamente abuzive din punct de vedere sexual. Dintre formele de abuz sexual menționăm: nuditatea, exhibiționismul, palparea, masturbarea, penetrarea sexuală pe cale orală, genitală sau anală, actul sexual simulat, hărțuirea sexuală, exploatarea sexuală (Araji, 1997, p.35).
Se includ în categoria abuzului sexual toate formele de relații și comportamente hetero- sau homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrare, în care sunt implicați un adult și un minor, persoane înrudite sau nu. Chiar și atunci când relațiile sexuale dintre un adult și un copil/adolescent par să fie liber consimțite și nu au o componentă de recurgere la forță, se folosește tot noțiunea de abuz sexual.
Atunci când agresorul este minor, diferența de vârstă care înseamnă totodată un nivel superior de maturitate psihică de la care se vorbește despre relații de tip abuziv este de cinci ani.
Dintre formele de abuz sexual, menționăm: hărțuirea sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual), comportamentul exhibiționist în fața unui copil/adolescent, comiterea de acte sexuale în prezența copilului/adolescentului, manipularea organelor sexuale ale copilului/adolescentului, intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului/adolescentului, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală, exploatarea sexuală, obligarea minorului la pornografie, prostituție, trafic în folosul (cel puțin parțial) al adultului.
În cadrul familiei, abuzul sexual se numește incest, iar în afara familiei, se numește pedofilie.
Tipurile de incest (Laviola, 1992) cele mai des întâlnite sunt: tată cu fiică sau tată vitreg cu fiică vitregă, urmate de tați cu fii sau tați vitregi cu fii vitregi. Și incestul între frați biologici și cel între frați vitregi este la fel de des întâlnit, mai ales în forma mai puțin gravă de activitate de explorare.
Deși nu au legătura biologică a mediului familial tradițional, partenerii sexuali ocazionali pot iniția relații sexuale cu copiii partenerului, tot așa cum au făcut-o și tații lor vitregi, dar fără acoperirea legală a căsătoriei. În comparație cu bărbații, incidența incestului la femei este extrem de scăzută.
Nu sunt disponibile statistici foarte exacte, dar incestul comis de mamă cu fii sau fiii vitregi apare mai des decât se recunoaște. Femeile care abuzează sexual fac aproximativ aceleași lucruri. Ele pot stimula sexual copiii foarte mici în timpul unor activități de rutină, cum ar fi baia zilnică, îmbrăcatul, schimbarea scutecelor, acest proces fiind cunoscut sub numele de „atenție sexualizată” (Haynes-Seman și Krugman, 1989).
Pedofilii sunt asemănători, ca și antecedente și dinamică, cu cei care comit incestul, dar se diferențiază prin faptul că se axează pe copii ca sursă primară de obținere a satisfacției sexuale.
De asemenea, au tendință de a crede mai mult în ideea că sexul este modul cel mai potrivit și mai bun de a exprima dragostea dintre adult și copil (distorsiune cognitivă). Femeile sunt rareori pedofili, acest comportament este în mod aproape exclusiv masculin (Steele, 1997).
Se poate să fie adevărat ceea ce spunea Freud, și anume că „anatomia este destinul”, dar modul cum se folosește anatomia este învățat, nu înnăscut, iar ingeniozitatea umană poate produce variații foarte multe… Ceea ce oamenii consideră ca fiind potrivit sau nepotrivit se bazează pe idei culturale care variază de la atitudini extreme care privesc pe adulți, cât și pe copii/adolescenți până la restricții extrem de punitive și interdicții care neagă existența sexualității.
Aprecierea gravității abuzului sexual se face în funcție de: vârsta copilului, cu cât aceasta este mai mică, cu atât faptele sunt considerate mai grave; relația dintre abuzator și victimă, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât relația abuzatorului cu victima este mai strânsă; tipul actului sexual la care a recurs agresorul; durata abuzului, un singur eveniment are efect mai ușor de suportat decât situațiile abuzive care se întind pe o durată mare de timp; gradul forței aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă cu cât forța utilizată este mai mare.
Abuzul sexual asupra copilului/adolescentului poate fi considerat un abuz pe mai multe planuri: abuz al trebuințelor de tandrețe ale copilului/adolescenților, abuz al dorinței copilului/adolescentului de relație diadică; abuz al disponibilității copilului/adolescentului pentru obediență; abuz al disponibilității copilului/adolescentului de a crede cele spuse de părinți și al incapacității copilului/adolescentului de a diferenția o apropiere tandră și plină de dragoste de o aservire sexuală; abuz al temerii copilului/adolescentului de o distrugere a familiei (consemnul tăcerii); abuz al disponibilității copilului/adolescentului pentru fantasmele oedipiene (relație excitantă duală cu excluderea celui de-al treilea) (Fischer, Riedesser, 2001, p. 257).
1.4.3. Abuzul emoțional
Abuzul emoțional reprezintă eșecul adultului de care copilul/adolescentul este foarte legat de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau/și actele comportamentale comise de către adultul de încredere care pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale. Aceste comportamente inadecvate față de copil/adolescent pot fi restricții de deplasare, discriminare, ridiculizare, umilire, denigrare, amenințare sau alte forme de tratament ostil și de respingere. Abuzul psihologic constă în practici ale adulților care blochează posibilitatea de autonomizare a copilului/adolescentului și care se exprimă în comportamentul acestuia prin incapacitatea de gestionare a relației cu mediul fizic și social, prin a nu ști cum să acționeze în situații de viață cotidiană. Abuzul psihologic alterează competențele individuale și sociale ale copilului/adolescentului. Copilul/adolescentului este supus abuzului psihologic când în mediul său de viață nu sunt create condiții pentru structurarea achizițiilor de practici și de comportamente sociale susținute și cerute.
Abuzul emoțional este cel mai greu de definit dintre toate formele de abuz și poate să apară în situații foarte diferite de viață. Poate fi definit ca o „atitudine sau acțiune cronică a părinților sau a altor persoane de îngrijire, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.”( Kari Killén, 1998, p. 32)
Categorisirea diferitelor forme de abuz emoțional poate fi făcută pe baza tipului de situație la care copilul/adolescentul este expus. Astfel, amintim:
respingerea intenționată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoașterea consecventă a nevoilor și meritelor sale constituie o formă specifică de abuz emoțional. Ea exprimă negarea legitimității dorințelor copilului și transmiterea ideii că el este lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior și lipsit de speranța de a fi acceptat (Goodman, Scott, 1997, p.160);
terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecințe grave, creează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Amenințările adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar înfricoșătoare, care pot pune în pericol pe copilul însuși sau pe o persoană iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această atitudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv folosește o gamă largă de amenințări destinate să împiedice copilul de a dezvălui secretul relației sexuale. Pentru copilul terorizat prin amenințări cu pedepse, cu părăsirea sau alungarea, se creează o stare de anxietate, căreia copilul cu greu îi face față. Bowlby (1975) susține că amenințările cu separarea sunt probabil mai dăunătoare decât adevărata separare;
ignorarea nevoilor copilului constituie abuz în măsura în care adultul privează copilul de stimulii esențiali dezvoltării sale psihice și cognitive (Pecora et all., 1992). Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea adulților la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu propriul copil, neobservarea intenționată a dorințelor exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei sau a colectivității în dezvoltarea abilităților copilului sau a performanțelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor frați sau a altor copii sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea;
izolarea copilului de experiențele sociale firești ale vârstei sale îl rupe de mediul social care îi poate asigura acestuia relațiile sociale necesare dezvoltării competențelor sociale și formării identitare. Interzicerea sistematică a jocului cu alți copii, a distracțiilor cu cei de aceeași vârstă, împiedică copilul sau adolescentul să lege prietenii și să-și formeze puncte de reper în mediul social exterior familiei (Roth-Szamosközi, 1999, p. 51-52);
coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activități și comportamente antisociale (în domeniul delincvenței, al violenței, al consumului de alcool sau droguri). Manipularea în această direcție a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în pornografie, prostituție, trafic și consum de droguri, cerșetorie, furt, contrabandă, muncă în condiții ilegale. Caracteristică pentru acest tip de abuz este antrenarea copilului în activități ale căror consecințe îi depășesc capacitatea de înțelegere și îi pervertesc judecățile morale. Copilul este forțat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul și spre profitul acestuia (Whitman, 1998). Este cazul numeroșilor copii-cerșetori utilizați de familiile lor pentru a le asigura traiul, copii degradați emoțional și moral începând de la vârste fragede, care își pierd stima de sine și demnitatea;
deprivarea copilului de demnitate (degradarea în accepția lui Brassard, Germain, Hart, 1987) poate fi analizată separat, înțelegând prin aceasta recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităților intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovățirea lui pentru eșecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activități degradante.
Alte situații în care copiii sunt victime ale abuzului emoțional întâlnim atunci când:
copiii sunt percepuți negativ de părinții lor (uneori chiar de la naștere). Acești copii sunt expuși la diferite grade de respingere. Ei sunt trecuți cu vederea, ridiculizați, respinși și văzuți ca sursă a problemelor părinților. De asemenea, poate fi observat și „sindromul Cenușăresei” – în acest caz copilul fiind abuzat nu numai de părinți, ci și de către frații săi. Ceilalți frați, simțindu-se deja în nesiguranță și suferind de o anxietate cronică datorată atitudinii părinților, aleg ca o ușurare posibilitatea de a se alia cu părinții puternici și periculoși. Ei definesc fratele sau sora ca fiind „proastă”, „handicapată” și ca pe cineva care este vinovat de tot ceea ce e rău în familie;
copiii ai căror părinți sunt violenți unii cu alții (Hershorn și Rosenbaum 1985, Silvern și Kaersvang 1989, Kocinsky 1993) – acești copii trăiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înșiși, și în mod ironic, chiar și de părinții lor. Ei sunt adesea forțați să-și asume responsabilități în situații pentru care nu sunt suficient de maturi să le facă față. Nu le mai rămâne decât foarte puțină energie și bucurie pe care să o investească în joacă, în relațiile cu alți copii și în învățătură. Mulți ani mai târziu pot fi observate probleme de identitate ale acestor copii, a conștientizării propriei valori și a identității sexuale;
copii ai căror părinți divorțează: copilul este plasat în mijlocul unui conflict cronic în care unul dintre părinți îl acuză pe celălalt, iar copilul poate fi forțat să „ia partea unuia dintre ei.” Copilul devine anxios și se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte fără să-i fie permis să fie necăjit sau să ceară și să primească ajutor. Furia, asociată cu disperarea copilului deseori nu sunt exprimate direct, copilul devenind deprimat și/sau dificil. El trece printr-un proces care îi poate afecta legăturile cu cei apropiați, într-un mod negativ și pe timp îndelungat. În literatura de specialitate se menționează câteva aspecte legate de separare și divorț care pot fi identificate ca abuz emoțional: copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare și sentimentul de vină din cauza faptului că a fost de partea unuia dintre părinți; copilul a fost folosit în mod conștient sau inconștient pentru „a ajuta” unul dintre părinți, de exemplu, trimiterea de mesaje, spionare etc. În asemenea situații copilul va dezvolta adesea tulburări psihosomatice și de comportament; cazul răpirii copilului sau al separării ilegale a acestuia de părinți; cazul în care părinții se bat în prezența copilului (Killén K., 1998, p. 32-39);
copiii ai căror părinți consumă droguri sau alte substanțe psihoactive (Hansen 1991, Skog și Olofsson 1992): copiii aflați în asemenea situații observă faptul că adulții sunt prea preocupați de propria lume, de propriile lor nevoi și probleme încât nu mai pot avea grijă de ei și de nevoile lor. Copilul este expus la anxietate și la situații neprevăzute pe care nu le poate înțelege. Consumatorii de droguri folosesc adesea negarea și proiecția ca mecanism de apărare. Ei neagă, minimalizează și raționalizează abuzul pe care îl săvârșesc. Se întâmplă adesea ca acela care consumă droguri să realizeze proiecția asupra copilului pe care s-ar putea să-l facă să se simtă răspunzător de orice problemă ar apărea. Un consumator de droguri poate distorsiona percepția copilului asupra realității la fel de mult ca un părinte psihotic. La fel ca în cazul abuzului fizic și al celorlalte forme de abuz emoțional, copilul trăiește sentimentul vinovăției pentru ceea ce se întâmplă. Consumul de droguri contribuie, de asemenea, la izolarea și stigmatizarea familiei;
eșecul non-organic de dezvoltare (Ayoub și Miller, 1985) a fost definit ca o formă de neglijare emoțională a cărei consecință este retardul în creștere și greutate. Este cunoscut în psihiatria copilului ca tulburare de atașament primar ce are drept consecință nanismul staturo-ponderal;
Sindromul Müchhausen prin intermediar (Rosenberg) în acest caz părinții inventează o boală pe care o atribuie copilului și în urma căreia copilul este supus la o serie de investigații și tratamente. (Alexiu, 2001, p. 94)
Abuzul emoțional îi afectează mai mult pe unii copii, în timp ce pe alții mai puțin, dar cert este că produce o întârziere a dezvoltării sociale și intelectuale a copilului. Abuzul emoțional este frecvent în familiile disfuncționale, iar efectele sale se văd atât în mediul familial, cât și în cel școlar. Bowlby (1975) susține că, acest abuz este suficient de grav, deoarece cel abuzat nu este în mod necesar, conștient că este abuzat iar cel care abuzează nu este în mod necesar conștient de abuzul său.
1.4.4. Neglijarea
Neglijarea este incapacitatea adultului de a asigura dezvoltarea copilului/adolescentului în toate sferele: sănătate fizică și psihică, educație, atașament emoțional, nutriție, condiții adecvate și sigure de viață, în situația în care există resurse acceptabile în acest sens. (Gabriela Irimescu 2004)
Există mai multe forme de neglijare:
– neglijarea hrănirii copilului/adolescentului;
– neglijarea îmbrăcămintei lui;
– neglijarea curățeniei și a siguranței locuinței;
– neglijarea supravegherii copilului/adolescentului;
– neglijarea îngrijirii sănătații lui, a protejării de vătămare;
– neglijarea educației școlare;
– neglijarea nevoilor sale afective și de comunicare;
– abandonul copilului/adolescentului.
„Vorbim de neglijare atunci când persoana care răspunde de copil omite gesturile necesare unei bune dezvoltări a acestuia. Neglijarea gravă se întâlnește atunci când viața copilului este în pericol, prin ignorarea nevoilor sale vitale. Se descoperă atunci o malnutriție severă sau un eșec în menținerea copilului într-o bună stare de sanătate. Miller-Perrin și Perrin (1999) fac distincția între acest tip de neglijare și cea generală, care corespunde neacordării de îngrijiri adecvate în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală și supravegherea copilului de care suntem răspunzători.” (Șerban Ionescu, 2001, p.18)
Neglijarea, forma pasivă a maltratării, este definită ca reprezentând „condițiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenționat, fie din neatenție, permite copilului să experimenteze suferințe care pot fi evitate și/sau nu reușește să asigure una sau mai multe condiții care sunt esențiale pentru dezvoltarea capacităților fizice, intelectuale și emoționale ale unei persoane.” (Gaudin, 1993, p. 4)
Conform legislației românești „prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.” (Legea 272/ 2004, art. 89)
Neglijarea poate avea caracter general, atunci când copilului/adolescentului nu i se acordă îngrijiri adecvate în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală și supravegherea existând riscul cronicizării și episodic mai puțin grav, afectează doar unul dintre elementele menționate anterior și ia sfârșit odată cu dispariția factorilor de risc. Din categoria copiilor/adolescenților neglijați fac parte: copii/adolescenți abandonați de către părinți sau persoana care ar trebui să se ocupe de creșterea și îngrijirea lor, copii/adolescenți care se află în stradă ca urmare a rele lor tratamente din familie, copii/adolescenți care sunt puși de către părinți să muncească, pentru a contribui la întreținerea familiei, copii/adolescenți care sunt trimiși la cerșit, copii/adolescenți victime ale sărăciei în familie, copii/adolescenți din familiile cu consum mare de alcool, copii/adolescenți din familii monoparentale sau familii dezorganizate.
Forme ale neglijării
a) Neglijarea fizică presupune: neasigurarea de către părinte a condițiilor decente de trai; neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent de părinte; neasigurarea măsurilor de supraveghere și protecție; neasigurarea îmbrăcăminții adecvate; neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranța condițiilor de locuit; neasigurarea necesarului zilnic de vitamine și substanțe nutritive, a necesarului caloric în rația copilului (erori în formula de preparare a hranei sugarului și a copilului mic care generează scăderea în greutate și instalarea distrofiei);
b) Neglijare educațională: susținerea absenteismului este considerată ca fiind formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra problemei și nu a luat nici o măsură; neînscrierea copilului/adolescentului într-o formă de învățământ – omiterea înscrierii într-o formă de educație adecvată nivelului copilului/adolescentului, ignorarea nevoilor speciale de educație, refuzul acordării sau eșecul în obținerea serviciilor educaționale recomandate sau neglijarea obținerii tratamentului pentru o dificultate de învățare diagnosticată a copilului/adolescentului sau a nevoilor speciale de educație fără un motiv rezonabil. Neglijare este considerată și situația în care copilului/adolescentului i se permit practici contrare interesului său, privitul la televizor timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecventă a scuzelor pentru nefrecventarea școlii (Ciofu, 1993, p.18);
Lipsa interacțiunilor cu persoana de îngrijire în domeniul verbal constituie o formă gravă de neglijare. Pe lângă neglijarea nevoilor de bază ale copilului/adolescentului, părintele sau persoana de îngrijire pot eșua în creșterea și educarea acestuia, prin nesatisfacerea nevoilor psihice de educație stimulativă, de acompaniere, sau să nu poată oferi un model în ceea ce privește interrelaționarea. Bebelușii par să aibă un impuls înnăscut de a rosti diverse sunete și de a comunica. Persoana de îngrijire, prin faptul că vorbește cu copilul, ajută și armonizează procesul prin aprobarea și ghidarea sunetelor produse de copil pentru ca acestea să devină cuvinte. Acest lucru formează baza funcțiilor simbolice ale minții, de care depinde învățarea cognitivă de mai târziu (Steele, 1997, p. 82).
c) Neglijarea medicală: lipsa de interes a părintelui față de sănătatea copilului, ajutor inadecvat dat de către părinte, comportament neglijent al părintelui față de copilul bolnav și față de tratamentul prescris, neasigurarea medicației, neprezentarea la medic;
d) Neglijarea sexuală: pune copilul în situația de risc pentru a fi abuzat. Copilul nu este protejat și educat de cei care-l îngrijesc și poate fi supus activităților sexuale ale adulților, unor materiale pornografice, într-un mediu promiscuu, nepotrivit pentru un copil ( Ana Muntean, 2003, p. 698);
e) Neglijarea emoțională: îngrijirea și afecțiunea inadecvate – neglijarea evidentă a nevoii copilului/adolescentului de afecțiune, sprijin emoțional, atenție, refuzarea îngrijirii psihologice, refuzarea asigurării tratamentului necesar și disponibil pentru problemele emoționale sau de comportament ale copilului/adolescentului în acord cu recomandările unui profesionist, întârzierea în îngrijirea psihologică – eșecul în căutarea sau asigurarea tratamentului necesar pentru o problemă emoțională sau de comportament a copilului/adolescentului, problemă pe care ar fi recunoscut-o orice persoană neavizată ca necesitând îngrijire psihologică de specialitate (de exemplu: depresie cronică, tentativă de sinucidere etc.). Alte tipuri de neglijare emoțională: alte neglijări ale nevoilor emoționale ale copilului/adolescentului care nu au fost clasificate mai sus (restricții exagerate evidente, așteptări nepotrivite față de vârsta/sexul copilului/adolescentului sau nivelul de dezvoltare, etc.). Este ușor de deosebit nereușita părinților de a le asigura copiilor/adolescenților hrana potrivită, îmbrăcăminte, securitate, protecție, o igienă corespunzătoare și o vaccinare periodică din cauza sărăciei de cea a părinților/persoanei de îngrijire a căror singură scuză este lipsa de empatie și de dragoste pentru proprii copii.
Abuzul poate fi de ordin fizic, emoțional sau sexual, forme ce se includ una pe alta, dar nu în mod obligatoriu. Astfel, abuzul sexual poate include abuzul emoțional și/sau fizic, iar abuzul fizic poate include abuzul emoțional. Regula se aplică și în cazul neglijării. Relația dintre abuz și neglijare este una de intercondiționare, una sau mai multe forme ale neglijării se poate transforma în prezența anumitor factori cauzali în una sau mai multe forme de abuz în fapt, abuzul și neglijarea îmbrăcând rând pe rând fețele maltratării.
Abuzul și neglijarea asupra copilului/adolescentului pot fi mai mult sau mai puțin grave, pot fi de scurtă sau de lungă durată, asociate cu situații particulare sau pot fi cronice. De asemenea, pot avea o singură dimensiune, sau mai multe, existând însă și elemente comune, în principal, cele legate de lipsa de cunoaștere și respectare a nevoilor și drepturilor copilului.
Capitolul 2
Prevenirea abuzului, maltratării adolescentului
,,Tratamentul e vocea trecutului, prevenirea e soapta lui astăzi,,
,,Să previi înseamnă să acționezi în așa fel încăt problematica apariției unui eveniment să se reducă, iar consecințele umane și sociale ale acesteia să se limiteze (Sclasse 1991).”
Prevenirea se referă la un ansamblu de măsuri luate pentru a lupta împotriva apariției și dezvoltării unei probleme precum maltratării. Societatea este cea căreia îi revine datoria de a preveni maltratarea, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un fenomen determinant în principal de contextul socio-cultural. (Șerban Ionescu, 2001, p. 97)
Cercetările efectuate până acum în acest domeniu încadrează modalitățile de prevenire a abuzului asupra copilului/adolescentului pe trei nivele (Thompson Ross,1995, p.137-138):
prevenirea primară – acționează în context social și se referă la implementarea prin politici sociale a programelor de prevenire a individului și grupului;
prevenirea secundară – constă în elaborarea de programe și oferirea de servicii orientate spre individ sau grupul care a fost abuzat; prin depistarea precoce și prin tratarea primelor semne se încearcă evitarea proliferării fenomenului;
prevenirea terțiară – care ca scop eliminarea, pe cât posibil, a efectelor negative ale abuzului și prevenirea recidivei.
După Daro (1999), citat de Killén (Kari Killer, 2003, p.19) prevenirea primară devine prevenire universală, prevenirea secundară devine prevenire selectivă, iar prevenirea terțiară devine prevenire de indice.
Kari Killén definește în felul acesta tipurile de prevenire introduse:
prevenirea universală – are ca scop împiedicarea apariției problemelor și se îndreaptă către toate grupurile de populație, sub formă de măsuri pentru promovarea sănătății;
prevenirea selectivă – are ca scop identificarea timpurie a factorilor de risc și prevenirea dezvoltării ulterioare a problemelor apărute;
prevenirea de indice – are ca scop reducerea și prevenirea consecințelor problemelor deja apărute.
„Acolo unde prevenirea universală și cea selectivă nu se pot dovedi eficiente, trebuie folosită activitatea preventivă de indice.” (Kari Kille, 2003, p. 22)
Printre obiectivele procesului de prevenire putem menționa: paticiparea tuturor profesioniștilor din domeniul protecției copilului la prevenirea abuzului; prin educarea copiilor și a adolescenților, sprijinirea familiei, cunoașterea și transmiterea către comunitate a legislației de protecția copilului, care face posibilă o strategie de prevenire și depistare a situațiilor de abuz. (Gabriela Irimescu, 2006, p.222)
2.1. Prevenirea primară
Măsurile de prevenire primară se adresează populației în totalitatea ei. Ameliorarea condițiilor de locuit, a condițiilor de muncă contribuie la reducerea situațiilor de criză familială, situații care pot favoriza apariția abuzului precum și la prevenirea abandonului și instuționalizării.
Dintre măsurile specifice care au în vedere protecția mamei și copilului/adolescentului avem:
– programe de educație pentru dezvoltarea parentalității a relaților afective mamă-copil încă din perioada prenatală;
– programe destinate copiilor/adolescenților care sunt învățați cum să reacționeze când sunt acostați de un potențial agresor;
– educarea reală a opiniei publice prin difuzarea de filme, broșuri, pliante destinate familiilor;
– îmbunătățirea calității îngrijirilor acordate copiilor/adolescenților din centrele de plasament și alte unități de ocrotire, spitale;
– creșterea calității serviciilor acordate către asistenții maternali și pregătirea temeinică a acestora înainte de a lua copilul/adolescentul în plasament;
– formarea continuă a tuturor profesioniștilor care se ocupă de copii/adolescenți.
2.2. Prevenirea secundară
Prezentarea secundară este legată în mod mai direct de domeniul medico-social. Aceasta cere realizarea unor intervenții eficiente, pe cât posibil înaintea apariției abuzului. Se preconizează ca acțiunile de prevenire să fie orientate către perioada sarcinii și cea neo-natală, al familiilor cu risc și/sau în dificultate. Prevenirea secundară creează servicii orientate spre grupurile care prezintă un risc ridicat de a deveni victime ale maltratării sau de a deveni agresori. Prevenirea secundară include o serie de inițiative reușite care se pun în prezent în practică sub impulsul ONG-urilor și al Direcțiilor de Protecție a Copilului: servicii de sprijin telefonic, locuri de întâlnire și informare pentru părinți, centre de primire a mamelor maltratate etc. (Crossou-Tower, 2003)
2.3. Prevenirea terțiară
După cum afirmă Gabriela Irimescu (2006, p. 224) prevenirea la nivel terțiar a abuzului propune ca prin acțiunile conduse, cei care au fost abuzați să nu devină la rândul lor agresori și să perpetueze ciclul transmiterii transgeneraționale. Un astfel de model este cel al folosirii familiei de sprijin (Jourdou Colette, 2001, p.113), al părinților voluntari ca strategie complementară ce permite prelungirea intervenției realizate de profesioniști. Membrii familiei de sprijin pot oferi ajutor, susținere și acompaniere în viața cotidiană mai ales pentru că se găsesc în afara circuitelor obișnuite de intervenție (centre de protecția copilului, justiție, servicii sociale) și totodată reprezintă un model de identificare pentru familia țintă (Gabriela Irimescu, 2006, p. 224).
Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protecție ai fiecărui membru a familiei țintă pentru a le reda speranța. Pentru părinții din familia țintă, efectele acestui tip de intervenție sunt: sentimentul de control asupra educației propriilor copii, însușirea unui rol valotizant de părinte, reducera crizelor familiale, folosirea unor strategii de reducerea problemelor, apariția momentelor de complicitate cu copiii si inbunătățirea calitatii vieții de familie.
Prevenirea terțiară se poate realiza în colaborare cu sistemul școlar. Astfel, s-a dezvoltat un proiect demonstrativ (PACT) pentru a determina dacă învățarea abilităților sociale ar putea fi o strategie eficientă de prevenire și reducere a violenței la adolescenți afro- americani cu risc crescut determinat în principal de istoria abuzului în antecedente sau de prezenta ca martori la violențele familiale. Prevenirea terțiară are la baza programele terapeutice pentru cei care au suferit un abuz prin ajutorul oferit părinților pentru a răspunde solicitării copilului/adolescentului, pentru a se autocontrola, pentru a elimina stresul și a crește stima de sine.
2. 4. Protecția socială a copilului/adolescentului aflat în dificultate
Conceptul de copil în dificultate este utilizat pentru categoriile de copii care necesită protecție și asistență socială. Convenția ONU privind drepturile copilului (Legea 18/1990) definește categoria copiilor care necesită o protecție deosebită prin „copil care trăiește în situații deosebit de dificile”, iar legislația în domeniu (Legea nr. 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului) stipulează faptul că un copil se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este pereclitată.
Categoriile de copii/adolescenți la care se referă sistemele de protecție a copilului sunt: copii/adolescenți supuși unor rele tratamente (abuzați sau neglijați), copii/adolescenți abandonați temporar sau permanent, copii/adolescenți cu boli cronice, cu tulburări de dezvoltare, deficiențe, copii din comunitățile minoritare marginalizate, copii/adolescenți orfani de unul sau de ambii părinți, copii/adolescenți aflați în plasament familial sau adopție, copii/adolescenți victime ale calamităților naturale, războaie.
2.5. Serviciile de prevenire existente în România
În România există legi care au ca obiective monitorizarea stării de sănătate a copilului, în special a copilului mic, planing familial și asistență medicală a copilului/adolescentului în școli și grădinițe. Sistemul de asistență socială organizat în prezent în maternitățile din România oferă puține șanse dezvoltării relațiilor de atașament precoce între mamă și copil, relații atât de importante în dezvoltarea psiho-emoțională a copilului.
Conform Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cap.1, art.9 – unitățile sanitare care au în structură secții de nou-născuți sau de pediatrie au obligația de a angaja un asistent social sau după caz, de a desemna o persoană cu atribuții de asistență socială. Aceeași lege prevede ca în situația în care copilul este părăsit de mamă în maternitate, unitatea medicală are obligația să sesizeze telefonic și în scris Direcția generală și organele de poliție în termen de 24 ore de la constatarea dispariției mamei. În termen de 15 zile de la sesizarea prevăzută la alin.1, să se întocmească un proces verbal de constatare a parăsirii copilului, semnat de reprezentantul Direcției generale, reprezentantul poliției și al maternității. De asemenea, se prevede ca atunci când starea de sănatate a copilului permite externarea în baza procesului–verbal, Direcția generală să stabilească măsura plasament în regim de urgență pentru copil. Prin studiul realizat (Studiul abandonului copiilor din România) pentru Ocrotirea Mamei și Copilului „Alfred Roșescu” cu sprijinul UNICEF România arată că doar 20% din unitățile sanitare pediatrice aveau angajați asistenți sociali și doar 10% aveau angajați din cadrul Departamentului pentru Protecția Copilului înscriși în foaia de observație și 43% din unitățile sanitare dețineau hotărârea/dispoziția Direcției generale.
2.6. Seviciile de prevenire în sistemul de educație
În ultimii ani sistemul de educație este din ce în ce mai preocupat pentru asigurarea unor servicii de prevenire a abandonului școlar și familial, de educație parentală și de educație pentru copii//adolescenți care au ca scop prevenția și intervenția în situații de abuz, neglijare, exploatare a copilului/adolescentului.
Programele dezvoltate în acești ani vizează școala părinților, consilierea copiilor/adolescenților și a părinților în cadrul cabinetelor de consiliere școlară, orientarea școlară și profesională, precum și programe de educație pentru sănătate din școli. Tot mai multe programe desfășurate de unitățile de învățământ în colaborare cu organizațiile neguvernamentale vizează educația copiilor și tinerilor în vederea reducerii riscului de abuz și trafic, precum și promovarea drepturilor copiilor.
2.7. Servicii de prevenire în centre pentru copii/adolescenți cu dizabilități
Problema copiilor/adolescenților cu nevoi speciale este încă deschisă. Numărul serviciilor existente este insuficient. Problema copiilor/adolescenților din internatele școlilor speciale este foarte serioasă, multe școli speciale fiind desființate, iar copiii/adolescenții care au beneficiat de acest tip de învățământ fiind integrați forțat în școli de masă, fără să se țină cont de nevoile lor și de crearea de condiții în concordanță cu abilitățile și capacitățile acestora.
Problema prevenirii abuzului în cazul copiilor/adolescenților cu handicap este una din preocupările autorităților și a întregii comunități. Serviciile de suport și consiliere a părinților și copiilor/adolescenților cu handicap s-au dezvoltat în ultimii ani în cadrul unor programe naționale și internaționale implementate de organizații neguvernamentale, în colaborare cu autoritățile locale și cu instituțiile de educație și îngrijire a copilului cu handicap.
2.8. Servicii de prevenire în centrele de plasament
Serviciile de prevenire în cadrul acestor instituții sunt suficient dezvoltate, atât în ceea ce privește dezvoltarea copilului cât și în ceea ce privește educația și respectarea drepturilor copilului.
Studiul realizat de Institutul de Maketing și Sondaje (I.M.A.S) și Autoritatea UNICEF în România arată că 63 de instituții de tip vechi au fost închise și mai mult de 300 de centre de tip familial sunt funcționale în prezent în țară. Deși condițiile s-au îmbunătățit în multe centre de plasament, atitudinea și implicarea profesioniștilor lasă uneori de dorit. Cercetarile de teren arată că în multe cazuri personalul din centrele de plasament are atitudini nepotrivite față de copil/adolescent – indiferența până la pedeapsa fizică.
2.9. Servicii de prevenire în asistența maternală
Plasamentul în asistența maternală și plasamentul la rude au fost măsurile care au schimbat practic structura distribuției copiilor pe diferite forme de plasament. Plasamentul în instituții rezidențiale a fost în parte înlocuit de aceste două noi tipuri de servicii.
Asistenții maternali profesioniști sunt angajați ai serviciilor publice specializate sau ai organismelor private autorizate. Aceștia beneficiază de programe de formare inițială și continuă în cadrul acestor instituții și sunt în permanență monitorizați.
Capitolul 3
Adolescența: caracteristici generale ale evoluției adolescenței
Adolescența este subiectul privilegiat și controversat al psihopedagogilor, generator de opinii și discuții contradictorii. Unii o consideră „vârstă ingrată”, alții, dimpotrivă, „vârsta de aur”; pentru unii ea este „vârsta crizelor, anxietății, nesiguranței, insatisfacției”, în timp ce pentru alții este „vârsta marilor elanuri”; este „vârsta contestației, marginalității și subculturii”, dar și „vârsta integrării sociale”; este „vârsta dramei, cu tot ce are ea ca strălucire, dar și ca artificiu” – decretează unii, ba nu, ripostează alții, este „vârsta participării la progresul social”; cei mai mulți o consideră ca fiind în totalitate o „problemă moral-psihologică”, dar sunt și unii care cred că este aproape în exclusivitate o „problemă socială”. Diversitatea opiniilor referitoare la adolescență derivă din complexitatea în sine a acestei etape din viața omului, cu o dinamică excepțională în timp, cu multe determinări și multicondiționări, dar și din poziția oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în sistemul perioadelor evolutive ale vieții. Locul lui în sistemul relațiilor sociale este mai bine conturat și precizat decât cel al puberului. Totuși adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului între copilărie și maturitate, fiind însă întors mai mult cu fața spre adult.
La ieșirea din copilărie și începutul adolescenței, ca și în tot decursul acestei perioade, avem în fața noastră dezvoltarea impetuoasă a unei personalități cu trăsături în plină formare.
Adolescența este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioadă de numeroase și profunde schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc, perioadă a dezvoltării, în care dispar trăsăturile copilăriei, cedând locul unor particularități complexe și foarte bogate, unor manifestări psihice individuale specifice.
Pe planul dezvoltării biologice, adolescentul tinde spre echilibru și spre adoptarea unei conformații apropiată de cea a adultului; în schimb, în plan psihologic, transformările sunt extrem de rapide, spectaculoase și de maximă complexitate cu salturi la nivelul unor funcții, cu evoluții mai lente la nivelul altora. Diversitatea dezvoltării psihice generează noi conduite și noi modalități de relaționare cu cei din jur, forme originale de înțelegere și adaptare. Traversarea acestei perioade nu se face în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existența unor conflicte și trăiri dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspirațiilor și cu tendința de a evita teama față de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sale de viitor. Adolescentul este un nonconformist și un luptător activ pentru îndeplinirea dorințelor sale, un original în adaptarea soluțiilor urmărite, în modul de a privi și de a se adapta la lumea înconjurătoare.
Adolescența cuprinde două faze:
una timpurie între 10-11/13-14 ani, perioadă a transformărilor profunde fizice și fiziologice, a unor conturări complicate a intereselor, aptitudinilor și concepției morale a copilului; această perioadă se numește preadolescența sau pubertate.
a doua perioadă 13-14/17-18 ani este cea a adolescenței propriu-zise ce se caracterizează printr-o echilibrare puternică, intimă a concepției despre lume și viață, prin clarificarea și intensificarea elaborării idealurilor omului, printr-o mare dezvoltare a laturii cognitive, afective și voliționale a personalității.
Preadolescența este etapa în care au loc profunde transformări. Aspectul exterior se caracterizează prin lipsa de armonie, mâinile fiind mai lungi decât trunchiul, nasul disproporționat în raport cu fața, întreaga conformație lăsând impresia unei ființe deșirate.
Schimbări evidente se constată și la nivelul vieții psihice. Actele de autoritate ale părinților sunt cu greu suportate, fiind supuse unui acut discernământ critic dacă nu sunt întemeiate și necesare. Se manifestă o schimbare și în comportamentul copilului. Acesta venind în contact cu cunoștințe variate și profunde și având o gândire dezvoltată la capacitatea realului, observă insuficiențele părintești care până acum treceau neobservate.
La această vârstă se dezvoltă conștiința de sine, preadolescentul fiind animat de dorința de a-și cunoaște propriile sale posibilități, pentru a-și da seama în ce măsură poate fi util celor din jur.
Idealul preadolescentului este de a deveni un om util societății, cu o înaltă conștiință a datoriei.
Adolescența este o etapă mai liniștită decât perioada anterioară, tânărul adoptând o poziție mai conștientă față de mediul social. Copilul se orientează mai mult către lumea externă, dar își îndreaptă atenția și către propria-i viață psihică.
Caracteristicile cele mai importante ale adolescenței sunt:
– dezvoltarea conștiinței de sine;
– afirmarea propriei personalități;
– integrarea treptată în valorile vieții.
3.1. Dezvoltarea conștiinței de sine
Adolescența se manifestă prin autoreflectare, prin conștiință proprie ca existență proprie se deosebește substanțial de a celorlalți oameni, reprezentând o valoare care trebuie prețuită și respectată. Adolescentul încearcă, cu înfrigurare, să se cunoască și să se autoevalueze în raport cu realizările sale și ale altora. El se întreabă adeseori, „cine sunt eu?”, iar răspunsurile ce și le dă se bazează pe maturizarea intelectual-afectivă foarte evidentă pentru unii adolescenți, chiar de la 16 ani, iar pentru alții la 18 ani.
Conștiința de sine este un proces complex care include pe de-o parte, raportarea subiectului la sine însuși, la propriile trăiri, iar pe de altă parte confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăiește. Cel mai înalt nivel al conștiinței de sine este atins de elev atunci când el se poate privi ca subiect al activității sociale, ca membru al colectivului. Un factor de seamă al conștiinței de sine îl constituie activitatea școlară și natura relațiilor cu adulții, aprecierile acestora față de calitățile și munca adolescentului.
O caracteristică a adolescenței este și proiectarea idealului în viitor; un aspect al acestei preocupări este interesul pentru profesia pe care o va îmbrățișa, determinându-l la reflecție asupra vieții sale interioare. Capacitatea de a se preocupa de propria persoană nu înseamnă însă fuga de societate. Caracteristica principală a adolescentului este un puternic impuls către acțiune. Acum dispar dorințele vagi și apar țelurile bine conturate, visarea ia forme conștiente.
3.1.1. Afirmarea propriei personalitați
Descrierea oricât de schematică a „portretului” adolescenței nu poate ignora problema originalității ca atribut predilect al indivizilor care o traversează. Dorința de originalitate reprezintă, din punct de vedere psihologic, o caracteristică esențială a adolescenței, numită tendința afirmării de sine, tendința de afirmare a propriei personalități.
Dorind să atragă atenția asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele. Forțele proprii sunt considerate superioare față de ale celorlalți oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaștere de sine. Acesta dorește ca toate acțiunile sale să fie cunoscute și apreciate de adult.
Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenții căutând să se evidențieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferențiază, care scoate în relief propria persoană. Vizibilă este și o altă expresie a tentației originalității în adolescență – limbajul „colorat”, presărat cu expresii „căutate”, cu neologisme și arhaisme. Adolescentul își alege cu grijă cuvintele, utilizează din abundență citate și expresii celebre, maxime și cugetări savante despre care insinuează că i-ar aparține. În privința limbajului, adolescenței îi este proprie și tendința de ermetizare a acestuia, de folosire a unei vorbiri „cifrate”, și anume, a unei vorbiri populate de expresii argotice. De obicei, circulația acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în grupuri spontan constituite și combaterea acestui fenomen necesită eforturi educative prelungite.
În strânsă legătură cu limbajul, tentația originalității se exprimă și în corespondența adolescenților, caracterizată prin aceeași „ploaie” de citate, prezentă în limbajul lor.
Dominantă pentru tentația originalității la această vârstă este prezența spiritului de contradicție. În special discuțiile dintre adulți, la care iau parte și adolescenții, ajung repede să fie monopolizate de întrebările iscoditoare ale acestora din urmă, de afirmarea spiritului lor de contradicție. Nu de puține ori, adolescentul se contrapune în discuție chiar când e conștient de faptul că nu are dreptate. El e mobilizat atunci de aceeași statornică tentație de a atrage atenția asupra sa, de a se afirma, de a fi luat în seamă.
Adolescenții manifestă tendința de a se afirma nu numai individual ci și în grup: vor să activeze, să se distreze împreună. Ei sunt atrași și de viața politică; în politică adolescentul vede o înaltă activitate socială.
3.1.2. Integrarea socială
Esența integrării sociale constă în atașamentul din ce în ce mai conștient și mai activ la grupul căruia îi aparține (clasă, școală, marele organism social). Cu cât înaintează în vârstă, cu atât el este mai obiectiv în judecățile sale, aprecierile efectuându-se în funcție de criteriile sociale pe care și le-a însușit. Dorința de a cunoaște valorile sociale și culturale se manifestă riguros și tenace. Integrarea adolescenților în aceste valori ale colectivității contribuie la formarea concepției despre lume și viață.
Datorită experienței de viață limitată și a lipsei unor criterii de autoapreciere corectă, adolescenții au nevoie de consiliere și îndrumare discretă, fiind sprijiniți să-și formeze idealul de viață, să-și perfecționeze judecățile morale și să-și ridice nivelul conștiinței și al conduitei morale.
3.2. Dezvoltarea biologică
În această etapă are loc procesul de trecere spre organismul adult. Unele măsurători pun în evidență faptul că între 14 și 20 de ani creierul atinge aproximativ greutatea maximă și se apropie de finalizare osificarea diferitelor părți ale craniului. Procesul de osificare al scheletului se realizează însă progresiv, încheindu-se între 20 și 25 de ani. Concomitent, se dezvoltă volumul mușchilor și se mărește forța musculară. La începutul perioadei adolescenței se înregistrează o dezvoltare mai intensă la nivelul mușchilor mari, iar apoi procesul se extinde și la nivelul mușchilor mici, ceea ce influențează perfecționarea și coordonarea mișcărilor fine. Pe la mijlocul perioadei, se constată și o stabilizare relativă a creșterii adolescenților în înălțime și greutate. Corpul câștigă în înălțime între 20 – 30cm, iar în greutate câte 4 – 5kg anual. Creșterea în talie și greutate dă corpului proporția, vigoarea, grația și frumusețea care îl caracterizează pe adolescent. Maturizarea treptată a aparatului circulator asigură o funcționare normală a inimii. Ca urmare a creșterii suprafeței plămânilor, volumul de aer introdus prin inspirație este mai mare.
Dintre factorii care influențează procesele de creștere un rol deosebit îl au glandele cu secreție internă. Astfel hipofiza secretă mai mulți hormoni. Unii din aceștia influențează creșterea, alții stimulează și reglează funcția altor glande endocrine. Glanda tiroidă exercită, de asemenea, acțiune asupra sistemului nervos central, asupra funcțiilor organismului, precum și asupra dezvoltării psihice.
Cercetările efectuate au demonstrat existența unor diferențe, ce sunt specifice sexului. Adolescentele capătă o înfățișare generală feminină, concretizată în proeminența bustului și conformația bazinului, dezvoltarea șoldurilor etc.
Așadar, dezvoltarea biologică a întregului organism tinde la această vârstă, spre un anumit echilibru și stabilizare, în timp ce evoluția psihică se realizează prin tensiuni și conflicte. Totuși, se constată un anumit paralelism între dezvoltarea biologică (sexuală mai ales) și cea psihică, cu o evoluție pertinentă spre maturizarea socială, ce determină implicarea adolescenților în rezolvarea complicatelor probleme ale lumii contemporane.
3.3. Dezvoltarea psihică
Sensibilitatea
Activitatea senzorială crește, ceea ce determină modificări ale pragurilor minimal, maximal și diferențial ale analizatorilor, făcându-se posibilă reflectarea mai fină și mai analitică a obiectelor și fenomenelor realității.
Senzațiile vizuale – În perioada pubertății acuitatea vizuală crește simțitor, convergența ochilor are o mare capacitate de acomodare. Se constată o creștere a sensibilității și fineții cromatice. Se câștigă experiența denumirii tuturor culorilor și a nuanțelor acestora.
Senzațiile auditive – Se dezvoltă în direcția capacității de diferențiere și reproducere a sunetelor muzicale, auzul tehnic, auzul fonematic – pe linia înțelegerii celor mai neînsemnate nuanțe și semnificații din vorbire, ca și pe linia identificării obiectelor, ființelor, după anumite însușiri perceptive și auditive.
Senzațiile gustative și olfactive – Capacitatea de a diferenția, clasifica și denumi substanțele după miros crește foarte mult.
Datorită creșterii experienței generale de viață, ca și datorită maturizării, în adolescență are loc procesul de erotizare a sensibilității.
Percepțiile și spiritul de observație devin foarte vii, capătă o mare adâncime. Preadolescența și adolescența sunt perioade ale observației analitice. Percepțiile sunt incluse într-o problematică mai largă, sunt supuse sarcinilor gândirii. Preadolescenții și adolescenții observă pentru a verifica, pentru a înțelege, pentru a surprinde ceea ce-i interesează.
Atenția
În această etapă se dezvoltă atenția voluntară, iar cea involuntară și cea postvoluntară devin mai eficiente. Funcțiile intensive ale atenției sunt deplin dezvoltate, crește capacitatea de concentrare. Dezvoltarea cunoștințelor diverse dezvoltă spiritul de observație și a diferitelor interese gnosice, organizează noi particularități ale atenției: natura începe să fie privită cu ochi de „naturalist”, cu ochi de „fizician” etc.
Memoria
Conținutul memorial la adolescent reflectă în mare măsură interesele lui. Astfel el reține ușor și cu plăcere acele date și fapte care se leagă de orientarea sa generală îndreptată spre științele realiste sau cele umaniste, adesea această selecție făcându-se în detrimentul celorlalte preocupări.
Memoria ajunge la performanțe foarte mari în această perioadă; ea este una din laturile cele mai solicitate ale activității intelectuale. Dacă în pubertate memoria de scurtă durată este foarte activă, în adolescență memoria de lungă durată se organizează prin acumulări și stocări de informații cu ajutorul algoritmilor de organizare ce contribuie la sistematizarea, codificarea și decodificarea factorilor cu care se operează.
Angajarea adolescenților în activitatea de învățare și în stocarea de informații se realizează în conformitate cu anumiți paterni personali specifici. „Personalitatea în întregime, își datorează liajul și consistența sa formativă memoriei și capitalurilor ei. Ea construiește tezaurul cognitiv”.
Dezvoltarea memoriei, a capacităților intelectuale facilitează desfășurarea activității școlare. Adolescentul descoperă faptul că învățarea este de câteva ori mai eficientă decât până atunci. Totuși, el simte nevoia de a restructura materialul de informație pe care trebuie să-l fixeze. Astfel, procesul învățării și al memorării capătă unele însușiri noi.
Condițiile fixării, păstrării și reproducerii devin de mare randament. Ele vădesc nu numai creșterea capacităților de stocaj, dar și construirea, la adolescenți, a clasificărilor spontane interne în cadrul stocurilor de cunoștințe. Există o evidentă tensiune, un interes și extensiune a activității intelectuale.
Prelucrarea adâncă a informației începe în însuși momentul mnemic al fixării (învățării). Adolescentul restructurează materialul de memorat, ca să-l facă mai sistematic și mai inteligibil. Păstrarea se sistematizează mult în continuare, ceea ce reprezintă o altă prelucrare a materialului. Recunoașterea reconstituie materialul în aspecte analitice detaliate prin coordonatele lui logice. Recunoașterea cuprinde numeroase momente de originalitate, deoarece adolescentul include în relatările sale verbale numeroase elemente de explicație, sublinieri, asociații, comparații, ceea ce face ca în genere reproducerea să fie evident deosebită de materialul de memorat. De data aceasta, originalitatea se obține prin mijloace personale, nu prin imitare, cum se întâmplă de obicei la puberi.
Gândirea
În procesul dobândirii diverselor cunoștințe are loc asimilarea bazelor științei. Elevul trebuie să învețe să sistematizeze, să lege între ele diversele cunoștințe, să-și însușească diverse procedee de activitate mintală. Aceasta înseamnă că se creează condițiile de a proceda amplu, inductiv, apoi deductiv, adică de a raționa logic. De aceea în procesul însușirii noțiunilor se constituie și se întăresc sisteme de a raționa într-un mod interogativ mai larg, se dezvoltă deci capacități operative intelectuale generale, cu exigențe față de exactitatea și succesiunea logică în expunere; se dezvoltă, treptat, formele abstracte ale gândirii, gândirea propozițională.
Specific pentru această perioadă este procesul de constituire a unor moduri mai complicate de a utiliza analogia, ca mijloc de comparație între fenomene din domenii relativ diferite, fapt ce atestă o simțitoare creștere a folosirii criteriilor logice analitice în scheme de sinteză. Sub influența solicitării școlare, are loc dezvoltarea criteriilor logice ale clasificării. Dezvoltarea și întărirea proceselor gândirii logice se exprimă în favoarea deprinderilor de a gândi cauzal, logic, dialectic.
Pentru adolescenți, o mare însemnătate capătă ideile și discuția de idei. Gândirea se străduiește să desprindă adevărul, în condițiile unei puternice plăceri pentru discuții controversate și pentru sofisme. Rolul teoriei crește foarte mult. Adolescența se exprimă ca o fază a câștigării capacității de a filozofa, de a căuta răspunsuri explicite la diferite probleme.
Astfel, în perioada adolescenței, structura generală a solicitărilor intelectuale tot mai largi, mai complexe și multilaterale duce la modificări profunde ale gândirii și la dezvoltarea gândirii diferențiate: gândire matematică, gândire gramaticală, gândire fizică etc. Studiul diferitelor obiecte de învățământ îl apropie tot mai mult de însușirea unei concepții proprii despre lume și viață, înțelege legăturile obiective ale dezvoltării naturii și societății, stabilește relația cauzală și de finalitate a producerii diferitelor fenomene.
În procesul însușirii cunoștiințelor se constituie deprinderi specifice de a gândi, se întăresc sisteme de a observa, se dezvoltă, deci, capacități operative, intelectuale. Se generalizează algoritmi în cadrul aceleiași discipline, treptat apar transferări de operații între discipline. Pe această bază se dezvoltă formele operaționale abstracte ale gândirii, se dezvoltă posibilitățile determinării logice a relațiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv și inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a trăsăturilor și diferențieri între clase și fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. Se dezvoltă spiritul critic al gândirii – ca urmare a logicii și adâncirii acesteia, a dezvoltării posibilității de a analiza determinarea inclusă în fenomene, precizia gândirii.
Trecerea către formele extensive, verbale ale gândirii logice face necesară preluarea în termeni personali a cunoștințelor. Stilul muncii intelectuale constituie o aderare conștientă, logică la cerințele sistematizării, ca și ale lărgirii intereselor teoretice și practice și este dictat de volumul și calitatea cerințelor activității școlare.
Pe măsură ce se dezvoltă sistemul informativ de cunoștințe, se petrece o ierarhizare latentă a valorii celor cunoscute, dar se manifestă și preferințe, urgențe etc, ceea ce oglindește aspectele caracteristice individuale ale felului cum conștiința umană primește ceea ce-i vine din afară. Reflectarea se petrece în mod activ și selectiv.
Astfel, adolescența este vârsta creșterii deosebite a posibilităților intelectuale și a abstracției, vârsta în care se învață arta gândirii și a discuției, dezvoltându-se strategiile euristice.
Limbajul
Limbajul se deosebește la preadolescent și adolescent de perioadele anterioare prin bogăția și varietatea lexicului, precum și prin surprinderea sensurilor variate ale cuvintelor. Vorbirea devine aleasă, literară. Adolescentul poate să susțină verbal o idee timp îndelungat, făcând asociații noi față de cele cuprinse în textul model sau în tezele expuse de interlocutorul său.
Și în privința debitului verbal scris există o evoluție. Conținutul celor scrise este relativ relaxat, dat fiind faptul că mișcările scrierii și stereotipul de ansamblu al acestora s-au automatizat.
Începând cu adolescența, crește grija pentru exprimarea corectă a ideilor, precum și interesul pentru utilizarea figurilor de stil în limbajul scris: epitete, comparații, personificări, metafore. Datorită lecturii diversificate, ei reușesc să-și formeze un stil propriu de vorbire orală și scrisă, afirmându-se din ce în ce mai pregnant ca individualități distincte. Lexicul preadolescentului conține numeroase cuvinte legate de factorul senzorial, dar este sărac și imprecis în analiza proceselor interioare. La sfârșitul adolescenței, datorită unei experiențe de viață mai ample și datorită îmbogățirii vocabularului, încep să înțeleagă și să redea mai adecvat și cu mai multă siguranță procese psihice complexe.
Acordând credit teoriei lui N. Chomsky, ce consideră limbajul ca o structură generativă, înnăscută, adolescentul are capacitatea de a folosi combinații de flexionări în nenumărate situații a cuvintelor ce sunt învățate.
Referindu-se la varietatea formelor de învățare specifice adolescenților, Gagné le menționează pe următoarele: învățarea prin ghidaj emoțional, învățarea cu ajutorul stimulilor relevanți, învățare de algoritmi aplicativi, învățarea cu algoritmi ce conțin paradigmele domeniului, învățarea de cunoștințe, prin intermediul potențialului verbal evocator de experiență, învățarea prin discriminare multiplă, învățarea sistemelor de rezolvare și a determinanțelor incluse într-o astfel de activitate.
Strategiile rafinate ale învățării, întâlnite la adolescenți, presupun aspirații și interese variate, cu stimulări complexe ale potențialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare psihică. Întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de autoreglare și autoperfecționare a întregii activități psihice și comportamentale.
Imaginația
Concomitent cu capacitățile intelectuale, adolescentul se caracterizează și prin dezvoltarea deosebită a imaginației. Mai evident este progresul imaginației reproductive, a cărei prezență se simte puternic în întreaga activitate a tânărului, acesta având importante însușiri originale. În afară de imaginația reproductivă care ajută în însușirea sistemului de cunoștințe transmise în procesul instructiv, se dezvoltă tot mai sensibil imaginația creatoare, a cărei material ce o alimentează preadolescența și adolescența îl găsește în realitatea în care trăiește, trecutul istoric, diverse amintiri în legătură cu propria persoană, anumite acțiuni umane, atitudini, defecte, perspectivele profesiei, sentimentul de dragoste care începe să se manifeste. Prin creațiile lor, își exprimă propriile judecăți și atitudini în legătură cu problemele ce-i frământă. În repertoriul creației artistice se exprimă exuberanța, bucuria, dragostea de viață, sentimentul de iubire.
Imaginația se intercorelează complex în perioada adolescenței cu gândirea, cu afectivitatea, dar și cu alte planuri complexe ale personalității, în cadrul condițiilor generale de armonizare a acesteia.
În perioada adolescenței cunoaște o mare dezvoltare reveria, visul, se dezvoltă fantezia, uneori chiar la paroxism. Procesul acesta are la bază dezvoltarea deosebită a aspirațiilor și dorința impetuoasă de a proiecta în viitor aceste manifestări debordante ale vieții interioare.
Afectivitatea
Maturizarea organismului se manifestă de obicei cu o evidentă maturizare intelectuală și afectivă a copilului. Viața afectivă se complică și se diversifică, preadolescentul și mai ales adolescentul admiră, iubește, simte, aspiră, știe să dorească, are idealuri afective, îi înțelege pe cei din jur cu intențiile, reacțiile acestora. Intensitatea, amploarea și valoarea emoțiilor sunt dependente de însemnătatea pe care o au pentru adolescent diverse fenomene, obiecte, persoane.
În dezvoltarea generală a vieții afective, trei direcții apar mai importante. În primul rând, dezvoltarea sensibilității și a concepției sale morale. În al doilea rând, creșterea și afirmarea conștiinței de sine, ca mobil al dorinței evidente de a deveni independent. Situația de tutelă, de tipul aceleia din copilărie, este mai greu suportată. În fine, a treia constă în erotizarea, în continuarea vieții afective. Se dezvoltă sentimente superioare – morale, estetice, intelectuale – baza lor reprezentând-o lărgirea cunoașterii.
Intensitatea trăirilor afective face ca perioada adolescenței să se caracterizeze adesea ca perioadă a pasiunilor și a furtunilor afective, o perioadă de romantism în viața omului și de spontaneitate, de poezie. Totodată, ea este perioada autonomizării morale. E o etapă de mare sensibilitate morală, ce se caracterizează prin încercarea și dorința de a se ajunge la un sistem moral explicit.
Voința
Este perioada în care se modifică, devenind deosebit de bogat, momentul deliberativ al actului volitiv, când între motivele acțiunilor s-a ajuns la o ierarhizare care este în strânsă legătură cu experiența în domeniul în care urmează să se acționeze.
În luarea hotărârii, preadolescentul este prompt, dar la adolescent timpul este mai îndelungat, deoarece el reflectă mai temeinic asupra mijloacelor realizării acțiunii precum și a consecințelor ce decurg din aceasta.
În execuția hotărârii preadolescentul nu trece totdeauna imediat la execuția ei, ci adesea amână îndeplinirea celor propuse. Adolescentul dă dovadă de mai multă perseverență, scopurile acțiunilor sale având o motivație mai puternică. Pe această perseverență se dezvoltă calitățile voinței: inițiativa, perseverența, principialitatea scopului etc.
Interesele
Sfera intereselor se lărgește ca urmare a creșterii orizontului cultural și a îmbogățirii experienței de viață. În primul rând interesul pentru munca școlară trebuie să atragă în mod deosebit atenția cadrelor didactice și a părinților. Uneori, interesul pentru munca școlară poate scădea. Acest fenomen este provocat de cauze foarte diferite: dezvoltarea unei adevărate pasiuni pentru sport, lectură etc., nedezvoltarea unui stil de muncă intelectual, conflictele elevilor cu profesorii, preocupările extrașcolare mai intense etc.
Interesele adolescentului nu gravitează doar în jurul activității școlare, ci se extind și la alte domenii ale științei, tehnicii, artei.
Interesele devin mai stabile, fiind legate de domenii mai cunoscute, sau spre care se manifestă aptitudini evidente. Interesele devin mai conștiente, ele fiind urmărite cu tenacitate în vederea unui scop anumit; capătă caracter selectiv și de eficiență, iar sub aspectul conținutului este de remarcat marea diversitate: cognitive, pentru tehnică, pentru lectură, politico-sociale, pentru sport, pentru muncă etc.
Aceste interese sunt, mai ales la vârsta adolescenței, legate de idealul profesional, generând motivele care-i determină pe adolescenți să se orienteze și să-și aleagă o anumită profesiune: aptitudinile pentru profesia respectivă, șansele de reușită în învățământul superior, posibilități de câștig, condiții de muncă avantajoase, posibilități de afirmare, dorința de a fi util societății și a răspunde unei comenzi sociale. Dezvoltarea psihică, a intelectului îl maturizează în deosebi sub raport social și cultural, îl face să devină avid de cunoaștere și de participare cu responsabilitate, în deplină cunoștință de cauză, la activități cu caracter social, se antrenează în elaborarea de lucrări originale în literatură, artă, știință, tehnică.
Capitolul 4
Analiza caracteristicilor și factorilor de risc ai maltratării adolescentului
,,Oamenii care își bat copii ar trebui
să fie pedepsiți aspru pentru că iau
zîmbetul, pentru ca iau bucuria și
chiar viața celei mai pure ființe, copilul.,,
Prin natura lor, adolescenții sunt deosebit de vulnerabili, ca victime a infracțiunilor, ei sunt mai mici și mai slab fizic, mai puțin dezvoltați intelectual și emoțional, mai naivi. Adolescenții dacă sunt victimizați, ei sunt mai puțin capabili să-și exprime experiențele și sentimentele în ,,limbajul puterii, mai puțin capabili să se apere singuri și, în general depind de adulții care formează cercul lor de familie și prieteni. Din păcate, această realitate este contrazisă de faptul că uneori chiar persoanele care-i agresează fizic, sexual sau emoțional sunt acele persoane care în mod natural ar trebui să-i protejeze și să-i îngrijească (familia, prietenii și cei având autoritate asupra lor).
Oricare ar fi faptele comise împotriva unui adolescent (abuz fizic, emoțional, educațional sexual, neglijare) ele au nu numai efecte imprevizibile și traume psihice, acestea fiind de foarte lungă durată și în general imprevizibile. Efectele negative pe care le generează maltratarea fizică, emoțională sau sexuală a adoelscentului îi deformează caracterul și personalitatea, încă de la începuturile formării ei, astfel încât adolescentul sau chiar adultul devine un individ asocial/antisocial.
Consecințele pe termen lung ale victimizării adolescentului se exprimă în plan psihic și se manifestă prin tăceri, încăpățânări, reacții neașteptate (crize de nervozitate), fenomene de depresie, capacitate de reactivitate redusă, sentimentul de a fi respins de cei din jur, tentative suicidale.
În realizarea documentării m-am bazat pe consultarea literaturii de specialitate, a studiilor naționale și internaționale realizate până la momentul analizei, cât și a cazurilor concrete de maltratare care au fost instrumentate de către Serviciul pentru Copilul Maltratat, Exploatat și Delincvent din cadrul Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț în perioada 01 ianuarie 2004 – 01 decembrie 2008. Au fost analizate fișele de identificare a abuzului asupra adoelscentului, contractele și rapoartele de consiliere, fișele de convorbiri telefonice, precum și planurile de intervenție utilizate în depistarea, identificarea și instrumentarea cazurilor.
În lucrare am urmărit:
identificarea factorilor favorizanți care influențează abuzul asupra adolescentului;
analiza prelevanței factorilor și a modului în care contribuie la constituirea unui mediu favorizant al abuzului;
realizarea unei diagnoze a fenomenului;
stabilirea unei strategii de prevenire a fenomenului prin activități educative în școli și prin intermediul campaniilor media.
Se remarcă în primul rând faptul că numărul de cazuri de abuz instrumentate în anul 2008 (514 cazuri) de către Serviciul pentru Copilul Maltratat, Exploatat și Delincvent, comparativ cu anii anteriori, este mult mai mare așa cum reiese din graficul de mai jos.
Graficul nr. 1 Număr de cazuri de maltratare/an
*datele sunt exprimate în frecvențe absolute
Sursa: Situațiile statistice 2004-2008 ale Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț
Consider ca această creștere a numărului de cazuri sesizate își are explicația în prezentarea și popularizarea atât în mass-media (la nivel național și local), cât și prin instrumente proprii (pliante, afișe, fluturași), ale noului pachet legislativ în domeniul protecției copilului, intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2005 (în special Legea 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).
4.1. Distribuția cazurilor pe tipuri de abuz în anul 2008
Din totalul de 514 sesizări înregistrate la Serviciul petru Copilul Maltratat, Exploatat și Delicvent în anul 2008, în urma evaluării se confirmă un număr de 408, distribuite astfel în funcție de tipul abuzului:
Tabel Nr. 1 Distribuția cazurilor confirmate, pe tipuri de abuz
Sursa: Situația statistică –anul 2008 a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț
Graficul Nr. 2: Distribuția cazurilor confirmate, pe tipuri de abuz
*datele sunt exprimateîn frecvențe absolute
Sursa: Situația statistică – anul 2008 a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț
4.2. Scopul cercetării
Analiza prevalenței factorilor favorizanți ai maltratării adolescentului și optimizarea intervenției.
4.3. Contrucția ipotezelor
Ipoteza nr. 1
Am presupus că adolescenții cuprinși în segmentul de vârstă 14-18 ani sunt mai predispuși a fi afectați de fenomenul maltratării.
Ipoteza nr. 2
Am presupus că adolescenții de sex masculin sunt mai predispuși maltratării.
Ipoteza nr. 3
Am presupus că cele mai multe cazuri de maltratare se comit în mediul rural.
Ipoteza nr. 4
Am presupus că nivelul de școlarizare scăzut al părinților este un factor favorizant maltratării adolescenților.
Ipoteza nr. 5
Am presupus că alcoolul consumat în exces în familie este asociat de cele mai multe ori cu maltratarea adolescentului.
Ipoteza nr. 6
Am presupus că majoritatea agresorilor sunt de sex masculin.
Ipoteza nr.7
Am presupus că cel mai frecvent în cazuri de maltratare, vârsta agresorului este cuprinsă între 26-35 ani.
Tipul cercetării
Tipul cercetării efectuate este standard.
Loturile de subiecți
Lotul investigat este reprezentat de 129 adolescenți de sex masculin și feminin din județul Neamț.
Surse de informare
Pentru studiera factorilor favorizanți și a modului care constituie un mediu favorizant al abuzului am apelat la următoarele instrumente:
planuri de intervenție personalizate pentru adolescenții cuprinși într-un program de consiliere;
protocoale de identificare a abuzului asupra adolescentului: testul persoanei, testul familiei, un test de evaluare a stimei de sine, un test de personalitate – chestionarul W-M.
anchete sociale;
studii de caz.
4.4. Prezentarea instrumentelor de investigație
1) Testul Persoanei – este un test proiectiv de personalitate.
Tehnica constă în următoarele: se prezintă subiectului o foaie de hârtie (de forma A4), un creion și o gumă de șters și i se cere să deseneze o persoană sau suplimentar o persoană de sex opus pe altă foaie. Principiul de bază al testului este acela ca desenând o siluietă umană, subiectul își proiectează imaginea de sine și starea de spirit pe care o are la momentul respectiv, precum și eventualele probleme emoționale. Examinatorul notează pe altă foaie identitatea, timpul de execuție a desenului, comentariile spontane ale subiectului și ordinea în care a desenat diferitele părți ale corpului.
La interpretarea desenului vom urmări: diferitele părti ale corpului: cap, gură, picioare, haine, tema, mișcarea, simetria, mărirea, locul figurii în pagină, perspectiva și calitatea liniei.
Desenul persoanei este proiecția unei personalități care nu este nimic altceva decât un corp care trăiește în mediul său. Personajul desenat evocă imaginea acestui corp, această imagine saturată de experiențe emoționale și ideative trăite de către individ.
Am aplicat textul pe 129 de adolescenți de sex masculin și feminin.
2) Testul Familiei – este un test proiectiv, de personalitate.
Tehnica constă în următoarele: prezentăm clientului o foaie de hârtie A4, creion sau creioane colorate și se cere să ,,desenează o familie” sau ,,desenează familia ta”. Trebuie să dispunem și de ceas. Vom observa și nota dacă subiectul este dreptaci sau stângaci, orientarea mișcării grafice, observații asupra mimicii, gesticii, verbalizării subiectului, precum și faptele care sunt sau nu legate de desen. Când desenul este gata examinatorul solicită persoanei să dea un nume familiei desenate și eventual să scrie deasupra fiecărui personaj numele, sexul, legătura cu restul familiei și cu ce personaj se identifică. În timpul examinării vom observa și nota:
– timpul de execuție;
– compoziția familiei desenate în raport cu familia reală;
– aspectele dezvoltării;
– amploarea desenului;
– dimensiunea, linia, dispunerea;
– factorii agresivi;
– dispunera fiecărui personaj;
– culoarea, expresia;
– aspecte detaliate – detalii corporale, sexualitate, adăugiri, identificări, analiza relației dintre personaje.
Nu poate fi făcut o interpretare valabilă a desenului familiei decăt ținănd cont de mediul, de realitatea actuală și istorica a subiectului.
3) Test de evaluare a stimei de sine
Chestionarul cuprinde 60 de întrebări. Cu ajutorul acestor întrebări putem să analizăm sentimentele pe care le aveți față de propria dumneavoastră persoană și pe baza lor să evaluăm nivelul de eficacitate al acțiunilor dumneavoastră. Citim cu atenție întrebările și alegem răspunsul da (cifra 1) când afirmațiile aparțin conduitei dumneavoastră obișnuite, respectiv cu nu (cifra0), când acesta nu se potrivește. În cazul care propoziția începe cu nu, alegerea răspunsului dat nu, prin introducerea dublei negații și se ajunge la anularea acesteia. La sfărșitul chestionarului verificați dacă ați răspuns la toți cei 60 de itemi.
4) Chestionarul de personalitate W-M (Woodorth –Matheus)
Chestionarul W-M cuprinde 76 de întrebări. Se folosește individual sau colectiv în grup de 15-20 indivizi. Timpul de investigare 10-15min. Timpul de corectare 10-15 min. Etalon –distribuție normală în 5 clase.
Proba pune în evidență tendințele nevrotice accentuate care prezintă risc adaptativ în procesul de adaptare, de la nuanțe voalate până la tendințe puternice patogene. Adaptarea acestui chestionar pentru adolescenți a fost operată de Mathews.
Descrierea testului: prima pagină este destinată cunoașterii unor date ce aparțin subiectului (nume, vârstă, data nașterii, școlarizare, data examinării, diagnostic clinic); o rubrică în care se consemnează rezultatele obținute la text sub forma punctajului obținut în cadrul celor 8 tendințe pe care le reclamă proba. Urmează itemii, la sfârșitul probei se comentează concluziile. Întrebările oferă două alternative de răspuns da/nu.
Tendințele nevrotice accentuate se grupează în clase, după cum urmează:
1 – emotivație simplă:1, 2, 8, 9, 10, 11, 12, 19, 20, 21, 34, 40 = 12, 13
II – obsesii și psihastenie: 3, 4, 5, 6, 7, 25, 26, 32, 33, 36, 38, 40, 41, 42 = 15
III – tendințele schizoide: 27, 33, 43, 46, 48, 49, 50, 51, 53, 54 = 11, 12
IV – tendințe paranoide:1, 35, 43, 44, 45, 53, 55, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65 = 15,18
V – tendințe depresive și ipohondrice: 19, 22, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 46, 54, 56 = 12,14
VI – tendințe impulsive și epileptice: 9, 10, 31, 37, 65, 66, 67, 69, 70 = 9,10
VII – tendințe către instabilitate: 14, 15, 16, 17, 18, 35, 36 = 7
VIII – tendințe antisociale: 20, 71, 72, 73, 74, 75, 76 = 7
Întrebările: 1, 9, 10, 19, 20, 25, 26, 27, 31, 35, 40, 45, 44, 46, 54, 53, 56, 65 sunt ambivalente, adică aparțin mai multor rubrici.
Interpretarea textului
În funcție de punctajul obținut se consemnează rezultatul răspunsurilor raportate la etalon. Proba pune în evidență tendințele psihice accentuate, pe cele normale cât și pe cele cu caracter psihopatologic. Rezultatele obținute la fiecare tendință sunt suma, iar totalul este analizat pentru a se putea releva nuanțele psihopatologice ale personalității subiectului.
Modalitați de prelucrare:
Normal, prin numărare.
4.5. Elaborarea catalogului variabiilor
Principalele variabile care trebuie luate în considerație când evaluăm și apreciem reacțiile adolescenților la situația de maltrare sunt următoarele:
1. Tipul de maltratare: Exprimarea emoțională a experiențelor traumatice trăite va fi complet diferită, în funcție de această variabilă.
2. Vârsta adolescentului în momentul comiterii maltratării: Literatura de specialitate descrie o mai bogată simptomatologie la adolescenți, fiind mai vulnerabili.
3. Nivelul de comprehensiune al victimei
4. Caracteristicile personale ale victimei: vulnerabilitatea sau rezistența.
5. Relația adolescentului cu abuzatorul: Studiile realizate arată că, în timp ce abuzatorii cunoscuți adolescentului îl fac să se simtă trădat, străinii abuzatori îi induc un sentiment de frică.
6. Sexul și vârsta abuzatorului: Studiile realizate în acest domeniu au arătat că abuzatorul mai în vârstă provoacă copilului traume mai grave, iar trauma este mai gravă atunci când abuzatorul este de sex masculin.
7. Caracteristicile abuzului – Această variabilă trebuie să aibă în vedere:
a) durata și frecvența abuzului: pentru întelegera importanței acestei variabile pe care o luăm în dicuție, elementele ei sunt deosebit de importante. Lenore Terr propune diferențierea între un eveniment traumatic singular care provoacă o surpriză intensă, cum este abuzul sexual comis în mod neprevăzut, care are loc o singură dată, se produce în mod brutal de către o persoană cunoscută, apropiată adolescentului și un eveniment complex, repetat pe o durată mare de timp.
b) nivelul de agresiune al abuzatorului: uzul de forță, agresivitatea și violența sunt de obicei asociate cu o reacție traumatică puternică.
Suportul postabuz pe care îl primește de la rețeaua socială, familie, prieteni, rude.
Dintre acestea am folosit în cercetare:
mediul de proveniență al adolescentului;
sexul adolescentului;
nivelul de școlarizare al părinților;
consumul exagerat de alcool, droguri în familie.
4.6. Date de cercetare și interpretarea lor
Verificare ipotezei nr. 1
Am presupus că adolescenții cuprinși în segmentul de vârstă 14-18 ani sunt mai predispuși a fi afectați de fenomenul maltratării.
Comportamentul adolescentului se realizează totdeauna prin identificarea și interiorizarea cu sine și cu ceilalți. Neînțelegerile dintre părinți pun în pericol sentimentul de securitate al adolescentului și în consecință armonia dezvoltării personalității sale. Absența mediului familial, a oricăror modele parentale și a identificării adolescentului cu părinții săi, pot duce la depersonalizare și de realizare ca puct de plecare al indiferenței, opoziției sau ostilității. De aici apare adolescentul depresiv, aflat în continuă căutare de afectivitate, de înțelegere din partea celor din jur.
Din tabelul nr. 2 și graficul nr. 3 am constatat că din cele 408 cazuri instrumentate în anul 2008, în 5 cazuri copiii au vârsta sub un an, în 45 cazuri între 1-2 ani, în 72 cazuri între 3-6 ani, în 47 cazuri între 7-9 ani, în 109 cazuri între 10-14 ani, în 129 cazuri între 14-18 ani, iar într-un singur caz sesizat și instrumentat victima avea peste 18 ani.
Tabelul nr. 2: Distribuția cazurilor de maltratare după vârsta copiilor
Graficul nr. 3: Distribuția cazurilor de maltratare după vârsta copilului
*datele sunt exprimate în frecvențe absolute
Sursa: Situația statistică 2008 a Direcției Generale de Asistență Sociala si Protecția Copilului Neamț
Aceste date susțin ipoteza în sensul că segmentul de vârstă cuprinsă între 14-18 ani este foarte vulnerabilă în fața fenomenului maltratării.
Verificarea ipotezei nr. 2
Am presupus că adolescenții de sex masculin sunt mai predispuși maltratării.
Din tabelul nr. 2 și graficul nr. 3 am constatat că din cei 129 cazuri de adolescenți instrumentați în anul 2008, în 69 cazuri au fost băieți, iar în 60 cazuri sunt fete.
Tabelul nr. 3: Distribuția cazurilor de maltratare pe sexe
Graficul nr. 4: Distribuția cazurilor de maltratare pe sexe
*datele sunt exprimate în frecvențe absolute
Sursa: Situația statistică 2008 a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț
Ipoteza se infirmă, în sensul că nu există diferențe semnificative între frecvențele absolute ale celor categorii ale variabilei, deci niciuna dintre categorii nu este favorizată.
Verificarea ipotezei nr. 3
Am presupus că cele mai multe cazuri de matratare se comit în mediul rural.
Zeci de adolescenți sunt instituționalizați anual ca urmare a cazurilor de abuz în familie. Cea mai mare parte a acestor cazuri se petrec în mediul rural, în familii dezorganizate și cu venituri mici, fiind dependenți de ajutor social. Situația economică a familiilor poate condiționa conflicte și tensiuni între părinți și pe altă parte între părinți și adolescenți.
Astfel, din tabelul nr. 4 si graficul nr. 5, am constatat că din totalul de 129 adolescenți instrumentați, 89 adolescenți proveniau din mediul rural, iar 40 din mediul urban.
Tabelul nr. 4: Distribuția după mediul de proveniență al adolescentului
Graficul nr. 5: Distribuția după mediul de proveniență al adolescentului
*datele sunt exprimate în frecvențe absolute
Sursa: Situația statistică 2008 a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț
Deci, ipoteza se confirmă în sensul că se remarcă o valoare mai mare a numărului de cazuri de maltratare produse în mediul rural, asociată și cu gradul de promiscuitate din unele familii.
Verificarea ipotezei nr. 4
Am presupus că nivelul de școlarizare scăzut al părinților este un factor favorizant maltratării adolescentului.
Astfel în tabelul nr. 5 și graficul nr. 6, am constatat că din totalul de 129 adolescenți, în 78 dintre aceștia, părinții aveau sub 8 clase, iar în 51 dintre cazuri, părinții aveau studii gimnaziale sau chiar superioare.
Tabelul nr. 5: Distribuția după nivelul de școlarizare al părinților
Grafic nr. 6: Distribuția cazurilor de abuz în funcție de nivelul de școlarizare al părinților
*datele sunt exprimate în frecvențe absolute
Sursa: Situația statistică 2008 a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț
Carențele de ordin educativ joacă un rol deosebit în determinarea unor forme comportamentale aberante, neadecvante. Ele depind în mod direct de personalitatea părinților.
Deci ipoteza se confirmă, remarcându-se faptul că nivelul de școlarizare scăzut al părinților este un factor determinant în apariția fenomenului maltratării în familie.
Verificarea ipotezei nr. 5
Am presupus că alcoolul consumat în exces în familie este asociat de cele mai multe ori cu maltratarea adolescentului.
Atât din studiul anchetelor sociale, cât și din interviurile avute cu abuzatorii, a rezultat următoarea situație prezentată în tabelul nr. 6 și graficul nr. 7:
– 79 cazuri de maltratare s-au produs pe fondul consumului excesiv de alcool;
– în 30 de cazuri consumul de alcool este ocazional;
– în 14 cazuri nu se consumă alcool în familie.
Un important număr de consumatori de alcool prezintă tulburări de personalitate, în special labilitate emoțională, slabă inserție familială și socio-profesională, manifestări antisociale. Personalitatea alcoolicului se degradează progresiv. La început el disimulează și încearcă să salveze aparențele, apoi devine indiferent, lipsit de inițiativă.
Tabel nr. 6: Distribuția cazurilor de abuz în funcție de consumul de alcool
Graficul nr. 7: Distribuția cazurilor de abuz în funcție de consumul de alcool
* datele sunt exprimate în frecvențe absolute
Sursa: Situația statistică 2008 a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț
Aceste date confirmă ipoteza, întrucât un număr foarte mare de cazuri de consum exagerat de alcool în familie, exprimat în frecvențe absolute (79) este asociat cu producerea de acte abuzive asupra adolescenților.
Verificarea ipotezei nr. 6
Am presupus că majoritatea agresorilor sunt de sex masculin.
Cele 129 cazuri de maltratare a adolescentului au fost comise de către 102 agresori din care 91 au fost adulți. Din totalul agresorilor, 41 au fost femei, iar 61 bărbați, așa cum reiese din tabelul nr.7 și graficul nr.8. Au fost implicați în acele acte de maltratare 102 agresori, o parte din ei abuzând doi sau mai mulți adolescenți.
Tabelul nr.7: Distribuția pe sexe a agresorului
Graficul nr. 8: Distribuția pe sexe a agresorilor
*datele sunt exprimate in frecvente absolute
Sursa: Situația statistică 2008 Direcția Generală de Asistență și Protecția Copilului Neamț
Aceste date susțin ipoteza, deoarece cel mai mare număr de abuzatori, exprimat în frecvențe absolute (102) sunt bărbați. Abuzatorii bărbați prezintă anumite trăsături de personalitate: nivel scăzut de empatie, o slabă stimă de sine, compulsivitate, posesivitate, dependență, imaturitate emoțională, diferite slăbiciuni de caracter la care se poate adăuga consumul de alcool sau droguri, care conduc adultul la o lipsă de inhibiție în exprimarea frustărilor sale și a comportamentelor impulsive. Adultul abuzator a fost el însuși un adolescent abuzat.
Verificarea ipotezei nr.7
Am presupus că cel mai frecvent în cazurile de maltratare, vârsta agresorului este cuprinsă între 25-35 ani.
Din tabelul nr. 8, precum și din graficul nr. 9 am constatat că agresorii au fost adulți, 13 dintre ei având vârste cuprinse între 19-25 ani, 69 între 25-35 ani, 11 între 35-50 ani, iar 9 peste 50 ani(bunici).
Tabelul nr. 8: Distribuția pe sexe a agresorilor
Graficul nr. 9: Distribuția pe sexe a agresorilor
* datele sunt exprimate în frecvențe absolute
Sursa: Situația statistică 2008 a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț
Aceate date susțin ipoteza în sensul că cel mai mare număr de agresori este circumscris segmentului de vârstă 26-35 ani (69).
Concluzii în urma interpretării testelor administrate adolescenților
1. În urma interpretării desenului persoanei am obținut la majoritatea subiecților următoarele trăsături de personalitate: nesiguranța (poziția corpului), dificultăți de identificare cu sex-rolul, preocupări sexuale, dorința de a primi suport emoțional în mod necondiționat. În relaționare au o atitudine agresivă, iar în plan afectiv starea predominantă este tristețea. Imaginea de sine scăzută indică existența unui conflict. Majoritatea adolescenților abuzați au o slabă capacitate de adaptare la mediu, sunt labili emoțional, prezintă un slab interes față de ceilalți.
2. În urma interpretării desenului familiei la adolescenții testați am observat că relațiile dintre membrii familiei sunt distante, fapt care îi determină pe subiecții de sex masculin să își asume un rol feminin și pe subiecții de sex feminin să își asume un rol masculin. De asemenea, se constată devalorizarea propriei imagini, investind afectiv în mod excesiv figurile persoanelor apropiate, probleme de relaționare, imagine de sine scăzută, compexul de nesiguranță, sentimente de inferioritate și de vinovăție.
3. În urma interpretării chestionarelor de personalitate W-M am observat la majoritatea adolescenților abuzați:
tendințe depresive – dispoziție tristă ,deprimare;
impulsivitate;
trecere de la o stare la alta: visător, agresiv-pasiv, agresiv;
complexul de frustare afectivă, de excludere, respingere;
complexul de nesiguranță;
complexul de vinovăție;
complexul de inferioritate;
izolare socială, competențe sociale reduse.
4. În urma analizei chestionarelor privind stima de sine am constatat că în ceea ce privește exprimarea emoțiilor:
adolescenți neglijați au manifestat puțină afecțiune;
adoelscenți abuzați fizic exprimă afecte negative;
adolescenți violați dau dovadă de hipervigilență și au reacții rapide la stimulii agresivi, reacții de evitare, reacționează agresiv la exprimările emoționale ale celorlalți;
nivel ridicat de anxietate, de depresie care duce la atitudini de mânie, de rigiditate la cel mai mic stres, imagine de sine scăzută, stima de sine scăzută, sentimente de vinovație, ură și neputință, incapabili de a stabili relații armonioase cu cei din jur.
La școală sunt fără inițiativă, anxioși și dependenți de cei din jur, nu relaționează cu colegii, ducând la eșec școlar.
Concluzie Finală
De cele mai multe ori adolescentul este supus maltratării de persoanele cele mai apropiate lui, care pot fi membrii ai familiei sau ai comunității și în unele cazuri persoane străine pe care adolescentul îi întălnește în activitățile cotidiene. Maltratarea apare în toate mediile în care adolescentul interacționează cu adulții, în familie, în societate, instituții. În fiecare din aceste medii pot exista și se pot manifesta factori care pun în pericol sănătatea, supraviețuirea sau dezvoltarea lui. Anumiți factori asociați cu familia, comunitatea, părinții și adolescentul au fost identificați pentru a stabili probabilitatea incidenței cazurilor de maltratare.
În urma ipotezelor formulate și a interpretării testelor aplicate adolescenților am constatat că grupa de 14 – 18 ani este cea mai vulnerabilă, fetele sunt la fel de frecvent abuzate ca băieții, agresorii sunt mai frecvent bărbați (25-36 ani ), este mai des întâlnit în mediul rural, în familie, iar consumul de alcool, lipsa de educație duce la creșterea maltratării. Toate acestea conduc la apariția caracteristicilor de mai sus.
4.7. Studii de caz care susțin ipotezele cercetării
Studiul de caz nr. 1
1. Date personale
Numele și Prenumele: B.B.
Starea de sanătate: bună
Naționalitatea: română
Religie: ortodoxă
Vârsta: 16 ani
2. Prezentarea cazului
B.B. este adolescenta – victima abuzului emoțional din partea concubinului mamei, acesta prezentând un comportament agresiv, manifestat prin acțiuni de automutilare în fața adolescentei și amenințarea acesteia cu moartea în mod constant.
B.B. prezintă dificultăți de adaptare și integrare în colectivul clasei, în general într-un grup.
Grupul de prieteni: B. nu are prieteni. De cele mai multe ori în timpul liber se plimbă singură, lucrează pe calculator. Consideră că celorlalți le este rușine să se plimbe cu ea din cauza defectelor ei („este grasă”).
Colegii de clasă: Cu aceștia B are relații tensionate, nu se simte acceptată de către colectivul clasei, motiv pentru care este retrasă. A preferat să stea singură în bancă. Uneori devine ținta ironiilor unora dintre colegi și este percepută ca fiind „ciudată”, antipatică.
3. Caracterizarea familiei
B.B. a fost adoptată la vârsta de 2 ani, moment în care mama era căsătorită cu un alt bărbat. După doi ani, aceasta a divorțat copilul ramânând în grija mamei. De atunci, tatăl adoptiv nu s-a mai implicat în creșterea și educarea copilului. Fetei nu i s-a adus la cunoștință niciodată că este adoptată, însă intuiește aceasta, întrucât copiii de joacă îi spuneau ca este „copil înfiat” și a văzut poze cu botezul ei de când avea trei ani, fotografii mai recente de la această vârstă neavând. Eventimentele traumatizante din viață ei sunt: decesul băiatului de care era foarte atașată când ea avea 13 ani, în clasa a IX-a rămâne corigentă pe vară la matematică, fapt ce intensifică starea de conflict interior și cel cu tatăl ei.
În familie: relațiile dintre membrii familiei sunt conflictuale, concubinul mamei manifestă un comportament adictiv față de alcool. Față de B.B., acesta adoptă o atitudine agresivă, o amenință cu moartea. Concubinul mamei este o fire introvertită, autoritară, impulsivă, cu manifestări agresive numai față de adolescentă. De multe ori acesta, sub influența alcoolului, se tăia cu lama pe mâna stânga, ca o formă de descărcare a furiei ce o avea față de adolescentă, obligând-o pe aceasta să fie martora acțiunilor sale („îmi vine să-l lovesc în acele momente”). Concubinul are o afacere și mult timp petrece la muncă. Responsabilitățile sale în familie sunt reduse doar la cel de nivel financiar. S-a implicat puțin în creșterea, îngrijirea și educarea copiilor, doar cât aceștia erau de vârstă mică. Are o relație mai apropiată cu fiul, în vârstă de 10 ani, împreună cu care merge în drumeții.
Mama este o fire extravertită, grijulie, hiperprotectivă, oscilează între putere – slăbiciune. Nu se simte valorizată, apreciată de către partenerul ei. Este „fac totum”, toate atribuțiile, responsabilitățile din familie revenindu-i ei, fiind suprasaturată de sarcinile și factorii de stres cărora trebuie să le facă față. Relația dintre ea și fiică pendulează între momente de înțelegere, cooperare și cele de conflict, când nici nu-și vorbesc. Însă, mama reprezintă un punct de sprijin afectiv și moral pentru fată.
Fratele este cu 6 ani mai mic decât B. și au o relație mai puțin apropiată. Uneori îl mai bate, ceea ce regretă foarte mult. Întrebat fiind ce apreciază la sora sa, acesta a răspuns că nimic.
4. Profilul psihologic al adolescentei
Adolescentei i-a fost administrată o baterie de teste psihologice, incluzând chestionarul de personalitate W-M, un test de stimă de sine, desenul familiei și testul persoanei. Astfel s-a conturat următorul profilul psihologic: prezintă inteligență peste nivel mediu; în relațiile interpersonale adoptă un stil activ, manifestă interes crescut față de oameni, însă nu-i înțelege prea bine, ceea ce poate duce la așteptări nerealiste privind relațiile; se simte inconfortabil în familie și în situații sociale, tinde să perceapă greșit implicațiile relațiilor sociale, ceea ce indică și o slabă capacitate empatică; prezintă tendințe spre izolare; are capacitate slabă de a se atașa de oameni, de a stabili relații de cooperare, iar în cazul în care se întâmplă să se atașeze, poate deveni dependentă pentru a obține ajutor și suport.
Își reprimă foarte mult sentimentele, le exprimă mai greu, ceea ce creează disconfort. Din această cauză descărcările emoționale nu vor fi în concordanță cu situațiile reale. Manifestă stări de furie, mânie, în prezența concubinului mamei, și-i afectează întreaga funcționare psihică, luarea deciziilor, precum și stilul de adaptare.
Investește multă energie pentru a-și încapsula, controla foarte mult sentimentele, afectele. Capacitățile în situațiile de stres sunt fragile, acestea având un impact mare asupra subiectului, determinându-i stări de anxietate, tensiune, disconfort. Prezintă vulnerabilitate adaptativă. Sentimentul de a fi neajutorată reprezintă principala sursă de stres situațional.
Percepția de sine nerealistă, fantezistă, imatură, precum și rigiditatea în gândire duc la o înțelegere greșită a celorlalți, precum și a situațiilor sociale.
Tinde să fie mai egoistă, arogantă, să acorde un interes mai mare propriilor nevoi.
5. Identificarea cauzelor
Comportamentul partenerului mamei de automutilare și amenințare a adolescentei, provoacă o stare de stres interior și frică de a mai dormi sub același acoperiș cu acesta.
Conflictualitatea familiei, tensiunile în relațiile dintre părinți, precum și cele dintre ea și părinți, subminează nevoia ei de protecție, de sprijin și afecține.
Păstrarea în continuare a secretului de familie, cum că a fost înfiiată, întreține starea de tensiune interioară a fetei și neîncrederea în părinți.
Comunicarea deficitară cu mama, precum și atitudinea autoritară și agresivă concubinului mamei îi produc serioase dezechilibre emoționale.
Obezitatea îi întreține complexul de inferioritate, imaginea de sine negativă; ea își disprețuiește corpul.
6. Modul de identificare a cazului
Cazul a fost sesizat de către diriginta adolescentei, care a intuit că aceasta provine dintr-o familie cu „probleme”, deoarece aceasta nu reușește să relaționeze cu colegii și uneori devine ușor agresivă față de aceștia.
Cazul a fost sesizat prin prezentarea dirigintei la sediul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț.
7. Resurse de intervenție
Mama fetei – cooperantă;
Diriginta de la școală – este atașată de fată;
Specialiștii din cadrul Direcției (psihologi);
8. Prognosticul -Soluții
Prognosticul este favorabil dacă se recurge la următoarele modalități de intervenție:
– includerea fetei într-un program de intervenție psihologică ce va avea ca scopuri: activitatea și optimizarea capacității de relaționare;
– dobândirea echilibrului emoțional;
– dezvoltarea capacității empatice;
– asistența psihologică acordată întregii familii;
Studiu de caz nr. 2
1. Date personale:
Numele și prenumele: B.C.
Vârsta:17 ani
Sex: masculin
Religie: ortodoxă
2. Prezentarea cazului
Tânăr de 17 ani, ajunge în Secția de Urgențe a Spitalului Județean, însoțit de medicul școlar, pentru ajutor în caz de intoxicație cu heroină. S.J.U. sesizează Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț (D.G.A.S.P.C. Neamț), care desemnează un manager de caz. Specialiștii D.G.A.S.P.C. Neamț bănuiesc că este vorba și despre neglijare emoțională din partea tatălui.
B.C. este elev al Liceului ,, X ”, în clasa a XI-a, fiind considerat unul dintre elevii cei mai buni din clasa sa.
În ultimele 5 săptămâni, profesorii și colegii observă o scădere a randamentului școlar al lui B.C., precum și o rată ridicată a absenteismului de la cursuri. Dirigintele are o discuție cu el, în care îl anunță că dacă nu își revine, va avea o discuție cu tatăl său și îl trimite către consilierul școlar cu care să vorbească despre ceea ce se întâmplă. B., îl roagă pe diriginte să nu-l anunțe pe tatăl său și promite să discute cu un consilier școlar în vederea schimbării comportamentului.
După două zile de absență de la școală, B.C. revine la cursuri, însă manifestându-se ciudat, cu momente de moleșeală și somnolență. Este sesizat medicul școlar care, pe baza simptomelor de hipotensiune și deprimare centrală întâlnite la adolescent, stabilește un diagnostic prezumtiv de consum de droguri (inhibatoare ale S.N.C., opioide sau medicamente).
Medicul școlar cheamă ambulanța și însoțește tânărul la spital, unde i se evaluează funcțiile vitale și i se administrează antidotul (Naloxonă), după care este trimis la Secția Neuropsihiatrie Infantilă.
La intervenția tatălui, tânărul nu este internat în spital, deși în urma observațiilor medicale se constată semne evidente ale consumului de droguri: urme de înțepături la nivelul antebrațelor, iar testarea toxicologică confirmă consum de heroină.
3. Caracterizarea familiei
Tânărul are o relație foarte strânsă cu bunica, relația cu tatăl este tensionată pe fondul unor neînțelegeri cauzate de vinovăția morții bunicului – B.C. se consideră vinovat pentru moartea bunicului, întrucât erau amândoi la pescuit și în acel moment bătrânul a căzut în apă, iar el nu a reacționat decât mai târziu după ce bunicul se înecase – tatăl nu îl disculpă pe B.B. de această vină.
Bunica maternă a murit pe când avea 3 ani, iar bunicul matern cu care nu a avut o relație apropiată din cauza consumului accentuat de alcool al acestuia, a murit pe când avea 11 ani.
În ultima vreme, bunica a observat o schimbare de comportament: neatenție, somnolență, „sete deosebită”.
Pe motiv că „merge la discotecă cu niște prieteni”, a început să lipsească de acasă câte 2 nopți.
Atât bunica cât și tatăl nu au bănuit că ar fi vorba despre un posibil consum de droguri.
Probleme familiale: lipsa afecțiunii materne, moartea mamei și ulterior a bunicului, constituie probleme importante ale băiatului, în condițiile în care acesta își pune întrebarea dacă nu cumva este vinovat pentru că mama nu i-a acordat atenție și crede că ceilalți membrii ai familiei îl consideră răspunzător de a nu fi intervenit la timp pentru salvarea bunicului de la înec. Lipsa atenției din partea tatălui plecat mai mereu în călătorii legate de serviciu este, de asemenea, un factor care a ajutat la crearea condițiilor optime pentru debutul consumului. Credința că ceilalți îl văd ca pe un „viitor ratat”, îl determină pe B. să adopte o atitudine de respingere a propriei valori și îl fac să acționeze în consecință.
Probleme la școală: relațiile slabe cu colegii de clasă, precum și nesiguranța pe propriile resurse și prejudecățile îl determină pe adolescent să găsească atenție și valorificare într-un alt anturaj care pare interesat mai mult de situația lui materială decât de propria lui persoană.
Dificultăți de relaționare: Relația tensionată pe care a avut-o cu ambii părinți, îl face să se considere vinovat de a nu-și fi putut apropia mama, iar despre tatăl său crede că acesta îl vede ca pe „un ratat”.
4. Observații psihologice
Pentru investigarea subiectului am aplicat mai multe probe psihologice corelând rezultatele obținute: chestionarul de personalitate W-M, un test de stimă de sine, desenul familiei și testul persoanei.
În cadrul interviului semistructurat aplicat de către specialiștii D.G.A.S.P.C. Neamț, tânărul mărturisește că se simte foarte singur în ultima vreme și nu a discutat cu bunica lui despre problemele care-l frământă pentru că are „impresia că ea nu îl poate înțelege”.
Băiatului îi este teamă de faptul că toți din familie îl consideră răspunzător pentru moartea bunicului, deși nimeni nu îi spune acest lucru. Consideră că dacă nu ar fi fost atât de speriat, poate ar fi reușit să își salveze bunicul de la moarte. Acesta se simte vinovat pentru moartea bunicului, pe care l-a iubit cel mai mult. Din cauza celor întâmplate consideră că viața lui „este un eșec” și crede că nimeni nu îl consideră în stare să reușească în viață, el împărtășind părerea celorlalți.
B. nu are cu tatăl său o relație foarte strânsă, considerându-l mai mult un „musafir” în casă, acesta fiind mai tot timpul plecat în diferite călătorii legate de propriul serviciu.
Băiatul nu consideră că este un dependent și consideră că poate renunța la droguri în orice moment, dar nu face acest lucru, pentru că „îi fac bine”; în momentul în care ia o doză – a început să își injecteze „doar de 2 săptămâni”, se detașează de toate problemele lui și pătrunde „într-o lume extraordinară, deosebită, fără probleme”; consumă heroină o dată pe zi, dar în ultimele 3 zile, simte că ar mai avea nevoie de încă o doză pe zi, „pentru a se simți la fel de bine, ca mai înainte”. Acesta recunoaște că are ceva probleme cu prietena sa, dar nu știe din ce cauză, deși el a „ajutat-o mereu când a avut nevoie de bani pentru vreo doză sau pentru orice altceva”;
B.C., momentan, este supărat pe tatăl său pentru că „i-a făcut morală”, spunându-i că este „un drogat” și că „nu mai are voie să iasă din casă decât ca să se ducă la școală”;
Băiatul crede că are nevoie „să stea de vorbă cu cineva despre problemele lui, o persoană necunoscută de el sau de tatăl lui ”. B. crede, de asemenea, că această persoană ar putea fi asistentul social și își dorește să se mai vadă „pentru că e singura persoană, în afară de bunica, care nu l-a judecat pentru ce a făcut sau ce face”.
Psihologul a stabilit de comun acord cu adolescentul, o nouă întâlnire peste o zi, în cursul căreia i se vor cere câteva informații. B.C. și-a manifestat acordul pentru aceasta.
Această evaluare are în vedere mai multe aspecte:
Tipurile de doguri consumate: heroina;
Frecvența consumului: 1/zi;
Momentul debutului: la scurt timp după ce a cunoscut-o pe prietena sa. Inițial aceasta i-a ascuns faptul că este consumatoare de heroină. A descoperit-o într-una din zile, când își injecta o doză de heroină. La început a avut o atitudine de compasiune față de ea, dar văzând stările de bine care urmau după consum, i-a propus să încerce și el heroina. Cea care îl învață „să tragă pe nas” și mai apoi să își injecteze heroina este prietena lui;
Modalitatea de consum: inițial prin prizare nazală, apoi injectare.
Corespunzător cu datele obținute în urma interviului, structura personalității și motivației reflectă frustările și sentimentele de inferioritate profunde pe care le trăiește clientul dar și importanța influentă prietenei asupra consumului de droguri. Motivele dominante ale clientului sunt cele de ordin erotic.
5. Modul de identificare a cazului:
Specialiștii D.G.A.S.P.C. Neamț s-au autosesizat, aflând despre cazul lui B.C. din presa scrisă.
Cu ajutorul evaluării detaliate, specialiștii au o imagine destul de clară asupra băiatului. Cu toate acestea, pentru a-i crește motivația de a intra în circuitul terapeutic, aceștia au nevoie de echipa terapeutică multidisciplinară, din care mai fac parte psihologul și medicul Secției de Neuro-psihiatrie Infantilă din cadrul Spitalului Județean de Urgențe, alături de dirigintele tânărului.
6. Resurse de interventie
– Tatăl adolescentului – cooperant;
– Dirigintele de la liceu – preocupat de rezolvarea problemelor psihologice ale clientului.
7. Soluții
Pentru a conștientiza și stimula conflictul motivațional care va genera în final luarea unei decizii: rămânerea în consum sau renunțarea la consum, psihologul, împreună cu membrii echipei terapeutice, au decis utilizarea mai multor tehnici specifice:
balanța decizională – cu ajutorul căreia se discută „costurile” și „beneficiile” consumului;
detalierea problemei – analiza în profunzime a dezavantajelor consumului;
utilizarea extremelor – „Care ar fi cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla în timpul consumului?”;
explorarea trecutului, explorarea viitorului și a valorilor personale – aceste tehnici vor fi utilizate pentru a arăta discrepanța dintre valorile clientului și comportamentul actual, precum și proiectarea sa în viitor – „Cum crezi că vei fi la 25 de ani, dacă vei continua să consumi?” ;
utilizarea modelelor – „Cine e modelul tău în viață acum?”;
creșterea încrederii în propria capacitate și valorizarea deciziilor băiatului.
De asemenea, cu ajutorul psihologului din echipa terapeutică, se vor utiliza tehnici pentru reconstruirea imaginii despre propria persoană a adolescentului.
Tatăl lui B.C. a colaborat cu echipa multidisciplinară pentru a îndeplini obiectivele propuse în planul de intervenție, iar dirigintele tânărului a urmărit progresele acestuia la școală. Toată echipa de sprijin a raportat schimbări pozitive în comportamentul B.. El a început programul de terapie în cadrul Secției NPI și a început să interacționeze mult mai bine cu tatăl său, cu dirigintele și să aibă mai multă încredere în aceștia.
B.C și-a format un cerc de prieteni în grupul de suport la care i-a luat parte, reacționează bine în urma programului de terapie în cadrul Secției NPI și se speră într-o recuperare totală a acestuia.
Obs. Cazul se află încă în lucru.
Studiul de caz nr. 3
1. Date personale:
Numele și prenumele: A.A
Starea de sănătate: bună
Naționalitate: română
Religie: catolică
Sexul: feminin
2. Prezentarea cazului
A., adolescentă în vârstă de 14 ani, a avut o tentativă de suicid, prin ingerare de substanțe medicamentoase. Aceasta a fost transportată în stare de comă la Secția de Pediatrie a Spitalului Județean Neamț, iar după stabilizare, este transferată la NPI. Din relatarea medicului neuropsihiatru reiese că A. ar putea fi victima unui presupus abuz sexual.
În familie: Mama are de 5 ani o relație consensuală cu un bărbat (asupra acestuia se îndreaptă suspiciunile de abuz sexual) și dorește să-și legalizeze relația; partenerul mamei este o persoană agreabilă, îngrijorată sincer de problema lui A., cu care încearcă să stabilească relații apropiate, întâmpinând însă răceala și distanța fetei;
Relațiile în casă sunt ușor tensionate, atât din cauza lui A., cât și datorită inabilităților în rezolvarea situațiilor conflictuale, generate în special de gestionarea veniturilor.
La școală: situația la învățătură și purtare pe primul semestru este una bună, făra absențe, exceptând perioada când a stat în spital, pentru starea indusă de anorexie; din discuțiile cu dirigintele, ceilalți profesori, colegii de clasă, reiese că stabilește cam greu relații cu ceilalți, este mai retrasă, însă investește mult în persoanele de care se apropie, suferind și retrăgându-se în momentul când nu i se răspunde pe măsură.
3. Caracterizarea familiei
Istoricul personal: A. provine dintr-o relație de coabitare a mamei. În urmă cu 5 ani, mama l-a întâlnit pe actualul partener și de atunci sunt nedespărțiți. Tot în acea perioadă, mama a decis să încheie relația pe care o avea cu tatăl lui A., deoarece acesta manifestă un comportament adictiv față de alcool. A. nu a reușește să accepte ideea că mama sa chiar ar putea fi îndrăgostită de partener și că partenerul nu vrea să o rănească pe mama sa.
Istoricul problemei: A. are dintotdeauna probleme de relaționare. Odată cu plecarea din casă a tatălui natural, și venirea unui alt pretendent la locul de tată, adolescenta a început să se închidă în ea din ce în ce mai des, devenind o persoană extrem de introvertită, singurele metode de manifestare și de opunere pe care le-a găsit folositoare, pentru a atrage atenția.
Istoricul familial: Mama este implicată pentru a doua oară într-o relație consensuală cu un bărbat. Din prima relație de genul acesta, a rezultat A.. Când mama s-a despărțit de fostul partener, A. avea 9 ani și nu i-au rămas decât amintirile plăcute cu tatăl său. Mama a decis să pună punct acelei relații deoarece partenerul său era dependent de alcool, iar aceasta a considerat că este cel mai bun lucrul pe care îl poate face pentru a-și proteja fiica.
4. Observații psihologice
Adolescentei i-au fost administrate o serie de teste psihologice, dintre care – chestionarul de personalitate W-M, un test de stimă de sine, desenul familiei și testul persoanei, conturându-se următorul profilul psihologic: A. prezintă inteligență peste nivel mediu; se simte inconfortabil în familie, datorită concubinului mamei pe care îl consideră „un intrus”; are tendința spre izolare. Inițial A. manifestă neîncredere, chiar ostilitate; comunică greu, evită privirile, nu este participativă; acceptă apoi consilierea în cadrul serviciului nostru, la început părând a fi doar interesul și curiozitatea, în scurt timp stabilind o relație suportivă și de încredere reciprocă cu noi, în special cu psihologul echipei.
A. a mai fost internată în secția NPI în februarie, pentru o anemie avansată provocată de anorexie; pe perioada internării a răspuns bine la tratament, refuzând însă să continue psihoterapia inițiată în spital.
5. Identificarea cauzelor
Comportamentul extrem al lui A. a fost indus în special de teama că atitudinea mamei se va modifica în urma legalizării relației cu partenerul ei (acesta este și motivul pentru care nu l-a acceptat încă de la început) și că nu va mai beneficia de tot suportul afectiv al acesteia; presupusul abuz sexual din partea partenerului mamei a fost invocat pentru a o determina pe aceasta să renunțe la relația cu el.
Stima de sine scăzută a adolescentei a determinat și comportamentul alimentar aberant, în ciuda faptului că nu depășește standardele de greutate determinate de vârstă, înălțime și sex precum și dificultatea în stabilirea de relații caracteristice vârstei.
Eforturile echipei de specialiști trebuiesc direcționate către normalizarea relațiilor de familie și asistarea în procesul de valorizare eficientă a propriilor calități, în vederea creșterii stimei de sine.
6. Modul de identificare a cazului
Cazul a fost sesizat de către medicul de gardă al Secției de Pediatrie a Spitalului Județean Neamț.
7. Resurse de intervenție
– mama fetiței – prezintă interes pentru rezolvarea situației;
– învățătoarea de la școală-interesată de situația fetiței.
8. Prognostic-soluții
Asistarea familiei în procesul de învățare a gestionării și depășirii stărilor conflictuale în timp util pentru a-i permite lui A.să-și încheie situația școlară pe anul în curs; pentru ca A. să accepte ideea că legalizarea relației între mama ei și partenerul acesteia nu diminuează dragostea mamei pentru ea și că aduce, de fapt, un plus de stabilitate și de încredere în relațiile din cadrul familiei.
Soluții:
– S-a încheiat contract de servicii cu toți membrii familiei, care prevede un număr de două ședințe de grup săptămânale și una individuală pentru A., revizuibil în funcție de realizarea obiectivelor;
– S-au învățat unele tehnici de gestionarea bugetului familiei, prin implicarea tuturor membrilor; pentru început s-a propus ca banii prevăzuți pentru cheltuielile pentru o săptămână (care erau până acum doar la dispoziția adulților) să fie la dispoziția tuturor, fiecare menționând într-un caiet sumele folosite și destinația lor;
– Exersarea, împreună cu mama lui A. și cu viitorul ei soț, a unor metode creative de rezolvarea problemelor (Floare de Lotus, DO IT) și menționarea obligativității acestora de a le exersa și acasă.
În urma intervenției realizate constatăm atinse obiectivele propuse. Astfel familia a fost asistată în procesul de învățare a gestionării și depășirii stărilor conflictuale. A. și-a încheiat situația școlară pe anul în curs. De asemenea, a acceptat ideea că legalizarea relației între mama ei și partenerul acesteia nu diminuează dragostea mamei pentru ea și că aduce, de fapt, un plus de stabilitate și de încredere în relațiile din cadrul familiei.
Cazul a fost închis.
Capitolul nr. 5
Concluzii și modele de bune practici în prevenirea maltratării
Lucrarea reprezintă un exercițiu de conștientizare, identificare, analiză și evaluare a unor situații de maltratare, care trec uneori neobservate.
Având în vedere amploarea și complexitatea fenomenului precum și gravitatea problemelor cu implicațiile negative se impune intervenția concretă a tuturor instituțiilor implicate, în sensul reevaluării sistemului legislativ, juridic și de protecție socială, reevaluarea organizării și funcționării instituțiilor implicate în domeniu, precum și crearea unor instituții noi și servicii noi.
Măsurile de politică socială și penală trebuie să fie centrate pe adolescent și să aibă ca obiective prioritare prevenirea fenomenului abuzului și preîntâmpinarea situației de repetare a faptei. Pentru aceasta trebuie respectate câteva principii de bază:
Maltratarea este o problemă a întregii societăți;
Se impune coordonarea activității diferitelor instituții cu responsabilități în domeniu;
Reforma trebuie să se bazeze pe o bună cunoaștere a fenomenului;
Politica de control trebuie să presupună prevenirea situației de repetare a faptei;
Intervenția trebuie să se bazeze și pe cauzele fenomenului; aici este vorba, în special de crearea unor programe și măsuri de protecție la nivel familial, dar și la nivelul școlii;
Intervenția pentru sensibilizarea, responsabilizarea și conștientizarea societății românești privind fenomenul;
Abuzul și neglijarea adolescentului au consecințe grave asupra dezvoltării și sănătății acestuia, pe termen lung și scurt.
Având în vedere consecințele grave pe care le are abuzul asupra adolescentului, necesitatea intervenției și recuperării psihoterapeutice este evidentă. Abuzul nedepistat și netratat are efecte devastatoare în timp pentru individ și comunitate.
De aceea, raportarea imediată, intervenția în cazurile de abuz și tratarea adolescenților abuzați și neglijați reprezintă o prioritate esențială a politicilor publice și sociale.
În urma numeroaselor sesizări de maltratare, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț a inițiat în perioada aprilie 2007-aprilie 2008, un proiect de informare și sensibilizare a comunității – model de bună practică, privind prevenirea neglijării, maltratării și exploatării copiilor/adolescenților denumit „STOP COPILĂRIEI FĂRĂ COPILĂRIE!”
Scopul proiectului:
Proiectul și-a propus să informeze și să sensibilizeze familiile, comunitatea în general, asupra factorilor de risc și a factorilor etiologici ai maltratării copiilor/adolescenților, asupra efectelor maltratării în dezvoltarea acestora, în scopul favorizării unei dezvoltări normale pentru toți copiii/tinerii din comunitate. De asemenea, prin proiect s-au realizat următoarele: abilitarea adulților, recunoașterea unei forme de abuz și semnalarea cazurilor de abuz serviciilor specializate sau altor instituții din proximitatea spațiului lor social.
Aria de acțiune:
Zonele de interes social din județul Neamț.
Beneficiari:
Copiii/adolescenții, cărora li s-a asigurat un climat familial suportiv, stenic, favorabil dezvoltării psiho-fizice normale; familiile din arealul circumscris ariei de derulare a proiectului; comunitatea în întregul ei.
Parteneri:
Sistemul de mass-media (posturi de televiziune, de radio, publicații cotidiene și săptămânale locale);
Inspectoratul Județean de Poliție (Direcția Generală de Prevenire a Crimei Organizate și Antidrog);
Consiliul Județean Neamț;
Inspectoratul Școlar Județean;
Direcția Județeană de Sănătate Publică;
Protopopiatul Bisericii Ortodoxe;
Agenția Județeană de Ocupare și Formare Profesională;
Serviciul de Reintegrare Socială și Supraveghere al Tribunalului Județean;
Organizații non-guvernamentale cu activitate în domeniul social;
Autorități publice locale implicate în protecția copilului.
Obiectivele proiectului:
1. Să realizeze, prin intervenții în mass-media locală, sensibilizarea întregii comunități asupra riscurilor și consecințelor abuzului asupra dezvoltării psiho-sociale a copilului/adolescentului.
2. Să informeze, prin intermediul altor mijloace (pliante, broșuri, implicarea actorilor comunitari locali), populația care nu are acces la mijloacele de informare în masă amintite, asupra acelorași probleme referitoare la maltratarea copiilor/adolescenților.
3. Să contribuie la o concertare a tuturor serviciilor din sistemul educativ (grădinițe, școli), de sănătate (cabinetele medicilor de familie, centrele de planing familial), juridic, de protecție a copilului/adolescentului, poliție, a bisericii, a organizațiilor non-guvernamentale în realizarea activităților de prevenire a maltratării copilului/adolescentului.
4. Să realizeze activități de informare și abilitare a specialiștilor din domeniile sociale sus-menționate pe tema prevenirii abuzului, neglijării și exploatării copilului/adolescentului, a consecințelor violenței domestice, a riscului transmiterii inter-generaționale a tiparelor de comportament violent și a practicilor inadecvate de relaționare în familie.
5. Să acționeze pentru valorizarea copilului/adolescentului și a familiei, pentru promovarea unor modalități de relaționare sănătoasă între părinți și copii/adolescenți, generatoare de atașament securizant, în special în cazul familiilor cu copii/adolescenți cu deficiențe, predispuși într-o măsură mai mare riscului de abuz.
Rezultatele proiectului derulat și implementat:
Informarea comunității despre serviciile existente în domeniul preveniri maltratării copiilor/adolescenților și consilierea cazurilor de abuz, despre adresabilitatea și accesibilitatea acestora;
Normalizarea percepției societății și a mass-media față de problema neglijării și maltratării copiilor/adolescenților;
O comunitate locală informată asupra factorilor de risc ai maltratării, asupra efectelor acesteia, asupra dezvoltării și devenirii copilului;
Un climat familial suportiv, stenic, într-un număr cât mai mare de familii din județ;
Profesioniști din sistemul educativ (grădinițe, școli), de sănătate (cabinetele medicilor de familie, centrele de planing familial), juridic, de protecție a copilului, poliție, reprezentanți ai bisericii, ai organizațiilor non-guvernamentale, informați și abilitați în depistarea și semnalarea cazurilor de abuz asupra copiilor/adolescenților;
Adulți sensibilizați în legătură cu responsabilitățile pe care le au față de familiile lor;
Realizarea unor studii privitoare la definirea familiilor în situații de risc și inventarierea cauzelor situațiilor de risc, în special a riscului de maltratare a copilului/adolescentului, pe baza cărora să se poată realiza și aplica programe de recuperare și reintegrare victime ale diferitelor forme de abuz și neglijare;
Schimbarea atitudinii/comportamentului populației județului, cu privire la necesitatea protejării copilului/adolescentului contra oricăror forme de abuz, neglijare și exploatare;
O creștere a coeziunii sociale determinate de sensibilizarea și conștientizarea publică;
Diminuarea numărului de cazuri de neglijare, abuzare și exploatare a copiilor/adolescenților, ca urmare a informării și sensibilizării comunității (copii și familii, populația în general, instituții ale statului și organisme non-guvernamentale implicate în protecția copilului );
Copii mai puțin vulnerabili (prin informări referitoare la drepturile lor, prin învățare de strategii care să le permită să facă față abuzurilor de tot felul, încurajând întrajutorarea și identificarea adulților de sprijin).
M E S A J E P E N T R U C A M P A N I A
D E S E N S I B I L I Z A R E
Stop copilăriei fără copilărie!
“Nimic nu este mai trist decât lacrimile pe obrazul unui copil!”
“Dăruind vei dobândi!”
Nu cu forța, ci cu blândețea vei reuși!
“Păcatul de moarte care se încuibează în noi și ne împiedică a înțelege copilul este mânia!”
Adolescenții sunt ceea ce noi formăm!
“Perfecțiunea omului adult depinde de copil.”
“Copilul zice: Țara mea nu este în acestă lume, dar am și eu o lume în care sunt domnitor, iar voi depindeți de această lume!”
Adolescenții de azi sunt părinții de mâine!
“Cu severitate în esența unui lucru, cu blândețe în procedură!”
Fă astfel încât copilul să te înțeleagă, și te va asculta!
Nu pedepsi copilul, educă-l!
Amintește-ți propria copilărie!
Nu faceți proces copilului; copilul nu este “judecat”!
În disciplinarea copilului/adolescentului, nu vă referiți la greșelile din trecut care nu au fost pedepsite, și nu le cumulați cu cele actuale!
“Să nu-i educăm pe copii pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari. Și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze!”
Scopul disciplinării nu este pedeapsa, ci confruntarea copilului cu consecințele negative ale unor comportamente!
Suntem aici să oferim o lume mai bună pentru copiii și adolescenții noștri!
Nu lăudați la modul general copilul; dacă doriți să întăriți un comportament pozitiv, atunci lauda trebuie să fie țintită, direcționată!
Nu impuneți reguli de pe poziții de forță, negociați-le!
Învață să te faci auzit fără a folosi violența!
“Dragostea este bucuria de a face altora bucurii!”
Și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului inițiază programe de interes național pentru protecția și promovarea drepturilor copilului, din fonduri alocate de la bugetul de stat cu această destinație, din fonduri externe rambursabile și nerambursabile, precum și din alte surse, în condițiile legii.
În serviciile de prevenire este foarte important ca între profesioniștii implicați să existe o strânsă cooperare. Cooperarea este diferită în funcție de fazele procesului de prevenire și de profesioniști/instituțiile implicate, întâlnirile între servicii și întâlnirile rețelei fiind necesare pentru asigurarea unui ajutor cât mai adecvat copilului/adolescentului și părinților. Coordonarea joacă un rol important în cadrul acestei abordări. Aceasta ar trebui să fie făcută de către profesionistul cel mai apropiat de caz (copil/adolescent, familie). Asumarea responsabilității este foarte importantă în acest proces. Pe cât de important este managerul de caz în rândul profesioniștilor care se ocupă de cazurile de abuz și neglijare, pe atât de importantă ar trebui să fie asistența medicală comunitară în activitatea de prevenire în primii ani de viață a copilului.
Abordarea multiprofesională și multidisciplinară este esențială în realizarea activităților de prevenire și intervenție. În abordarea multidisciplinară eficientă, ambițiile personale trebuie înlocuite cu cele profesionale, ajutorul acordat copilului/adolescentului și părinților fiind primordial. În abordarea multidisciplinară respectul pentru alte domenii de activitate și munca lor, și acceptarea punctelor de vedere diferite de cele personale sau ale profesiei pe care o ai, este esențială și este, de asemenea, o provocare. Clasificarea rolului fiecărui profesionist, în funcție de fiecare caz și situație, este necesară, atât timp cât rolul fiecărei profesii în raport cu problemele psihosociale în general, este foarte greu dacă nu imposibil de realizat.
Prin urmare, este nevoie să asigurăm condiții pentru o colaborare multidisciplinară și multiprofesională conștientă și sistematică.
Trebuie subliniat că, după anul 1996, în urma impactului avut de dezvăluirile de cazuri internaționale mult mediatizate, calitatea abordării copilului-victimă a violenței, inclusiv a agresiunii sexuale, începe să facă obiectul numeroaselor acțiuni de sensibilizare, informare și formare profesională. Organizații neguvernamentale românești (FICF, „Salvați Copiii”, Societatea pentru Copii și Părinți _ SCOP), susținute de organizații străine (IPSCAN, ECPAT, Médecins du Monde, Save the Children, SOROS) sau de organisme internaționale (Uniunea Europeană, UNICEF, ILO, OIM etc.), cu implicarea autorităților administrației centrale și locale, au avut inițiative legate de mobilizarea experiențelor și a fondurilor din străinătate pentru elaborarea de programe de formare adresate profesioniștilor. S-a constituit, astfel, o rețea pluriprofesională, Societatea Națională pentru Copilul Abuzat și Neglijat, organizație alcătuită din profesioniști implicați în prevenirea abuzului și neglijării copilului/adolescentului, care oferă expertiză în identificarea, diagnosticarea și îngrijirea copiilor/adolescenților-victime ale maltratării, la nivel național, dar și descentralizat, existând posibilitatea de a mobiliza la nivelul județelor, totalitatea actorilor din protecția copilului pentru a crea un dispozitiv local de supraveghere.
În prezent, rețeaua are și o revistă de specialitate, intitulată: Copii de azi sunt părinții de mâine. Rețeaua își propune dezvoltarea unor proiecte privind prevenirea abuzului și neglijării copilului/adolescentului în toate județele în care există membri ai rețelei.
Activitatea rețelei se află la început, dar ea reprezintă un important potențial pentru crearea și promovarea unor practici bune, a unor servicii de specialitate și a unei informări la zi pentru specialiștii implicați în privința copilului/adolescentului și familiei.
Organizația „Salvați Copiii” România a inițiat, în 2004, Campania națională „Bătaia nu este ruptă din rai”, campanie care își propune să sensibilizeze opinia publică în legătură cu fenomenul maltratării copilului/adolescentului. Campania va fi relansată la 1 iunie 2006, ocazie cu care va fi inițiată și o procedură legislativă de declarare a zilei de 5 iunie ca zi împotriva violenței asupra copilului/adolescentului.
În ultimii doi ani, în urma campaniilor de mediatizare a cunoașterii și respectării drepturilor copilului, s-a înregistrat o creștere semnificativă a numărului de cazuri semnalate la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț în care copiii/adolescenții din comunitate au fost victime ale violenței intrafamiliale, abuzurilor, neglijării sau exploatării prin muncă.
Pentru intervenția rapidă și eficientă în astfel de cazuri, s-a impus pe de o parte preluarea semnalărilor în cel mai scurt timp prin existența telefonului copilului și, pe de altă parte, intervenția rapidă prin înființarea Echipei mobile pluridisciplinare.
Astfel, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț a implementat în perioada ianuarie 2007- martie 2008 proiectul finanțat de Uniunea Europeană „Echipa mobilă de intervenție rapidă în cazuri de abuz, neglijare sau exploatare a copilului” – model de bune practici.
Beneficiarii proiectului:
– copiii/adolescenții din județul Neamț și zonele limitrofe, a căror dezvoltare fizică, psihică și intelectuală este periclitată prin riscul de a fi expuși unor forme de abuz, neglijare sau exploatare;
– copiii/adolescenții și familiile acestora, care semnalează că se află în situație de criză, generată de factori de violență intrafamilială sau externă;
– copiii/adolescenții și familiile acestora, din medii defavorizate, cu un nivel educațional scăzut și condiții materiale precare;
– autoritățile administrației publice locale și comunitățile locale.
Parteneri:
Inspectoratul Județean de Poliție Neamț;
Direcția de Sănătate Publică Neamț;
Inspectoratul Școlar Județean Neamț,;
Primăriile din toate localitățile județului.
Obiectivele proiectului:
– diminuarea și eliminarea riscului imediat de expunere la forme de abuz, neglijare sau exploatare;
– eficientizarea intervenției în cazurile semnalate de maltratare a copilului/adolescentului;
– ameliorarea stărilor conflictuale și formarea unor conduite adaptative bazate pe afectivitate și înțelegere;
– creșterea nivelului de cunoaștere și respectare a drepturilor copilului și a efectelor încălcării acestora, în mediul familial;
– conștientizarea întregii comunități asupra riscurilor și consecințelor abuzului, neglijării, exploatării asupra dezvoltării psiho-sociale a copilului/adolescentului;
– asigurarea serviciilor de intervenție în regim de urgență pentru copilul aflat în situații speciale;
– promovarea modelelor de creștere și educare a copilului conforme cu principiile etice, morale și legale;
– promovarea cunoașterii și respectării drepturilor copilului în vederea prevenirii abuzului, neglijării și exploatării copilului/adolescentului.
Rezultatele așteptate:
scăderea duratei de intervenție în cazurile de abuz, neglijare sau exploatare a copilului/adolescentului, prin funcționarea unei echipe mobile pluridisciplinare;
permanentizarea serviciilor de prevenire și combatere a situațiilor de risc la care pot fi expuși copiii/adolescenții, prin preluarea și instrumentarea semnalărilor primite la sediul Echipei mobile.
Bibliografie selectivă
Abraham D., Cârțână C. și Chindea D., Abuzul și neglijarea copilului în familie. Prevalență, factori de risc, cauze generatoare, în „Revista de Asistență Socială” nr.1/2003, Editată de Catedra de Asistență Socială, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, București;
Alexiu T. M., „Părinți care își abandonează copii”, Editura Mirton, Timișoara, 2001;
Balahur D., „Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale”, Editura All, București, 2001;
Bichescu D., „Evenimente traumatizante intenționale și efectele acestora asupra personalității” în Neculau A.; Ferréol, G., „Violența. Aspecte psihosociale”, Editura Polirom, Iași, 2003;
Buzducea Doru, „Conflicte psihosociale”, Editura Științifică și Tehnică, București, 1997;
Caluschi Mariana, „Probleme de psihologie socială”, Editura Cantes, Iași 2001;
Cyrulnik Boris., „O minunată nefericire”, Editura Elena Francisc Publishing, București, 2006;
Cojocaru Ș., „Prevenirea abandonului și dezinstituționalizarea copiilor” în „Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare”, Editura Lumen, Iași, 2002;
Constantin Mădălina, „Maltratarea copilului – între cunoaștere și intervenție”, Editura Lumen, Iași, 2004;
Cosmovici Andrei, „Adolescentul și timpul său liber”, Iași, 1985;
Filipescu I., „Tratat de dreptul familiei”, Editura All, București, 1998;
Fischer G.; Riedesser P., „Tratat de psihotraumatologie”, Editura Trei, București, 2001;
Florescu Laura, Frățiman Livia, „Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon”, Editura Fundația „Andrei Șaguna”, Constanța, 2000;
Furniss Tilman, „Manual multiprofesional pentru abuzul sexual al copilului”, Editura Waldpress, Timișoara, 2004;
Ghețău V., „Demografia anilor ’90 și populația tânără”, în Mihăilescu, I., (coord.) „Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România”, UNICEF, București, 2000;
Ionescu Ș. (coord.), „Copilul maltratat, evaluare, prevenire și intervenție, FICF, Editura Extreme Group, București, 2001M;
Irimescu G., „Asistența socială a familiei și a copilului”, Curs, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2004;
Irimescu Gabriela, „Protecția socială a copilului abuzat”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2006;
Killén K., „Copilul maltratat”, Editura Eurobit, Oradea, 1998;
Killén K., „Copilăria durează generații la rând”, Editura First, Timișoara, 2003;
Mărginean Ion, „Proiectarea cercetării sociologice”, Editura Polirom, Iași, 2000;
Miftode V. (coord.), „Populații vulnerabile și populații auto-marginalizate. Strategii de intervenție și efecte perverse”, Editura Lumen, Iași, 2002;
Miftode V., „Fundamente ale asistenței sociale”, Editura Eminescu, București, 1999;
Mihăilescu I., coord. „Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România”, UNICEF, București, 2000;
Mitrofan I., (coord.) „Cursa cu obstacole a dezvoltării umane”, Editura Polirom, Iași, 2003;
Muntean Ana, „Violența în familie și maltratarea copilului”, în „Tratat de asistență socială”, Neamțu G. (coord.), Editura Polirom, Iași, 2003;
Muntean Ana, „Familii și copii în dificultate. Note de curs”, Editura Mirton, Timișoara, 2001;
Pașa M. F., „Asistența socială în România”, Editura Polirom, Iași, 2004;
Păunescu C., „Agresivitatea și condiția umană”, Editura Tehnică, București, 1995;
Pop L. (coord.), „Dicționar de politici sociale”, Editura Expert, București, 2002;
Robert-Ouvray, S., „Copil abuzat, copil meduzat”, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, traducere Ana Muntean;
Rotariu, T. (coord), „Expunerea minorilor la abuz și neglijare în județul Cluj”, Editura Contrax, Cluj-Napoca, 1996;
Roth-Szamosközi, Maria, „Protecția copilului. Dileme, concepții și metode”, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999;
Simion E., Integrarea în comunitate și reintegrarea familială, în „Evoluția apărării și respectării drepturilor copilului în dificultate”, lucrare colectivă editată de Federația Comunităților Educative din România, Ed. Semne, București, 1998;
Spânu M., „Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului”, Editura Tehnica, Chișinău, 1998;
Stativă E., (coord.), „Abuzul asupra copilului în instituțiile de protecție socială din România”, Editura Extreme Goup, București, 2002;
Anexe
Anexa 1
Materiale realizate în cadrul Serviciului pentru Copilul Maltratat
Pliant de prezentare a serviciului (conține informații concise despre forme de maltratare, consecințe asupra copilului, mod de sesizare, adresabilitate) și fluturaș informativ (conține informații utile despre telefonul copilului):
Anexa nr. 2
Test: Stima de sine
Număr întrebări
Mă înfurii cu ușurință.
În general părinții mă înțeleg atunci când discut cu ei.
Mă descurajez cu ușurință la școală.
4. Înfățișarea mea este apreciată ca plăcută, atrăgătoare.
5. A deveni tu însuși înseamnă a-ți împlini dorințele.
6. Mă simt bine în propria-mi piele.
7. Ceilalți nu-mi fac confidențe.
8. Nu voi fi mulțumit de mine decât dacă voi realiza lucruri mari în viață.
9. Mă simt neîndemănatic, inabil, nu știu ce să fac cu mâinile.
10. Profesorii sunt multumiți de mine dacă voi realiza lucruri mari în viață.
11. Mă simt tensionat și agitat.
12. Sunt fidel prietenilor mei.
13. Nu știu să-mi organizez activitatea.
14. Sunt încântat de corpul meu (de aspectul meu fizic).
15. Singurul lucru care contează în viața este să câștigi mulți bani.
16. Mă simt mai bine atunci când folosesc stimulente cum ar fi: cafeaua, tutunul, alcoolul.
17. Nu-mi fac niciodată proiecte de viitor.
18. Sunt adesea anxios.
19. Corpul meu este bine proporționat.
20. Am rezultate slabe la școală pentru că nu învăț suficient.
21. In general am incredere în mine.
22. Țin cont de complimente și criticile pe care mi le fac ceilalți.
23. Asimilez cu ușurință cuoștințele predate la ore.
24. Mi-ar plăcea să devin o persoană importantă și apreciată.
25. Îmi place să răspund la lecții.
26. Cred că sunt prea gras (slab).
27. Îmi plac activitățile în grup.
28. Rezultatele școlare slabe mă descurajează repede.
29. Acord importanță felului în care mă îmbrac și, în general, ținutei mele.
30. Am o bună părere despre mine însumi.
31. Cred că este plictisitoare compania mea.
32. Capacitățile fizice îmi permit să mă adaptez cu ușurință la orice sport.
33. Aș vrea să-mi asum responsabilități cât mai târziu cu putință.
34. Cel mai adesea reflectez înainte de a acționa.
35. Mă cert adesea cu ceilalți.
36. Consider că fiecare om trebuie să fie util societății.
37. La ore nu îndrăznesc să cer lămuriri atunci când nu înțeleg explicațiile.
38. Aș dori nu particip la acțiuni de solidaritate.
39. Trec cu ușurință de la râs la lacrimi.
40. Mă simt stingherit atuci când privesc în timp ce dansez sau fac sport.
41. Rețin bine când învăț.
42. Nu mai cred în nimic.
43. Sunt o persoană optimistă.
44. Nu mă simt bine decât atunci când sunt singur.
45. Am încredere în viitor.
46. Deseori mă îngrijorează starea.
47. La școală, colegii îmi caută compania.
48. Am impresia că, în ceea ce fac, reușesc mai puțin bine decât ceilalți.
49. Când sunt într-un grup, îmi place să mă fac remarcat și apreciat.
50. Nu fac nici un efort pentru a învața mai bine.
51. Nu mă consider frumos și nici suficient de atrăgător.
52. Am influență asupra celorlalți.
53. Îmi pierd cu ușurință calmul cănd mi se fac reproșuri.
54. Scopul meu principal este de a avea o meserie care să-mi placă.
55. Când sunt într-un grup nu-mi place să iau inițiative.
56. Sunt mulțumiți de dezvoltarea mea fizică.
57. Când mă aflu într-un grup încerc un sentiment de izolare.
Anexa nr. 3
FIȘĂ DE SEMNALARE A ABUZULUI
SAU NEGLIJĂRII COPILULUI/ADOLESCENTULUI
I. DATE DESPRE SURSĂ
1. Identitatea celui semnalează (este asigurată confidențialitatea!)
Nume_____________________Prenume_____________________________________________
Adresa____________________Telefon__________________Ocupația_____________________
2. Mai sunt și alte persoane care pot da relații? ________________________________________
3. Menționați, pe cât posibil, numele lor și datele de contact_____________________________
4. Data la care ați sesizat abuzul___________________________________________________
5. Tipul de abuz sesizat: abuz fizic____________neglijare_________________________
abuz sexual__________abuz emoțional____________________
exploatare______________
6. Relația sursei cu copilul/adolescentul _____________________________________________
7. Acceptă continuarea implicării în sprijinirea copilului/adolescentului_____________________
______________________________________________________________________________
II. DATE DESPRE COPIL/ADOLESCENT
1. Nume___________________Prenume_____________________________________________
2. Domiciliu____________________________________________________________________
3. Vârsta___________________Școala___________________Clasa________________________
4. Locul producerii presupusului abuz: la domiciliu________la școală________în stradă_____
loc de joacă________altele______________________
5. Semne fizice: răni, cicatrici recente _______________________________________________
6. Se ferește de d-stră, deși arătați bune intenții? _______________________________________
7. Cu cine ați mai discutat (ce acțiuni ați mai întreprins), până în acest moment:
Victima________________________________________________________
Agresor_________________________________________________________
Poliție__________________________________________________________
Medic__________________________________________________________
Școală (învățător, diriginte, colegi de clasă) ____________________________
Membrii familiei__________________________________________________
Prieteni_________________________________________________________
Alții_____________Cine anume_____________________________________
III. DATE DESPRE ABUZ
1. Tipul abuzului : fizic (pumni, palme, obiecte contondente, cuțit, arsuri etc.)________________
sexual__________________________________________________________
emoțional (etichetări, injurii, privare de libertate etc.)___________________
2. Există semnalări anterioare______________________________________________________
3. Unde se află copilul/adolescentul în prezent? _______________________________________
4. Considerați că este în siguranță? _________________________________________________
5. Agresorul este: membru al familiei ________cine anume: tata_________mama________
frate________bunic ________
unchi____________________
din afara familiei __________cine anume: rude ________vecin________
prieten___________________
necunoscut ____________bărbat_______________femeie_____________
(dacă este posibil, descriere fizică sumară )_________________________
____________________________________________________________
6. Menționați orice alte date de identificare despre persoana suspectată că neglijează sau abuzează acest copil/adolescent____________________________________________________________
7. Cunoașteți și alte victime ale acestei persoane? Menționați_____________________________
8. Pe cine credeți că ne putem baza în sprijinirea copilului/adolescentului?___________________
______________________________________________________________________________
DATA______________ COMPLETAT DE____________________
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Argument pentru alegerea temei [310473] (ID: 310473)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.