ARGUMENT ……………………………………………………………………………………………………………. 8 CAPITOLUL I…. [631188]

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE LITERE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific :
Conf. Dr. Cosmin Căprioară

Student: [anonimizat]
2018

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE LITERE

DIFICULTĂȚI ȘI INTERPRETĂRI
ÎN MORFOLOGIA VERBULUI

Coordonator științific :
Conf. dr. Cosmin Căprioară

Absolvent: [anonimizat]
2018

2

CUPRINS
ARGUMENT ……………………………………………………………………………………………………………. 8
CAPITOLUL I. FLEXIUNEA VERBALĂ. ASPECTE TEORETICE ………………………. 10
1. VERBUL -NUCLEUL ENUNȚULUI …………………………………………………………………… 10
2. FLEXIUNEA …………………………………………………………………………………………………….. 10
2.1. Definiție și particularități ………………………………………………………………………………. 10
2.2. Flexiunea verbală …………………………………………………………………………………………. 11
2.2.1. C ategorii lingvistice specifice verbului ………………………………………………………… 11
2.2.2. Categorii lingvistice nespecifice verbului …………………………………………………….. 12
2.3. Clasificarea flexionară a v erbului …………………………………………………………………… 13
2.3.1. Verbe cu flexiune regulată ………………………………………………………………………….. 13
2.3.2. Verbe cu flexiune neregulată ………………………………………………………………………. 15
2.3.3. Verbe defective …………………………………………………………………………………………. 16
CAPITOLUL II. CATEGORII GRAMATICALE SPECIFICE ȘI NESPECIFICE
ALE VERBULUI …………………………………………………………………………………………………….. 18
A. CATEGORII GRAMATICALE SPECIFICE ……………………………………………………….. 18
1. DIATEZA ……………………………………………………………………………………………………… 18
2. MODUL ……………………………………………………………………………………………………….. 19
a) După particularitățile flexionare (dacă în flexiune au sau nu marcate categoriile
gramaticale de persoană și număr): ………………………………………………………………………. 19
b) După particularitățile sintagmatice (dacă pot sau nu pot apărea independent, dacă pot
sau nu pot forma singure nucleul comunicării): ……………………………………………………… 20
2.1. Moduri personale (moduri finite) …………………………………………………………………… 20
2.1.1. Modul indi cativ ………………………………………………………………………………………… 20
2.1.2. Modul conjunctiv (subjonctiv) ……………………………………………………………………. 21
2.1.3. Modul condițional (condițional -optativ; potențial) ………………………………………… 21
2.1.4. Modul prezumtiv ………………………………………………………………………………………. 21
2.1.5. Modul imperativ ……………………………………………………………………………………….. 22
2.2. Forme verbale nepersonale (forme non- finite) …………………………………………………. 23
2.2.1. Infinitivul …………………………………………………………………………………………………. 23
2.2.2. Gerunziul …………………………………………………………………………………………………. 24
2.2.3. Participiul ………………………………………………………………………………………………… 25
2.2.4. Supinul …………………………………………………………………………………………………….. 26
3. TIMPUL ……………………………………………………………………………………………………….. 26
3.1. Prezent ……………………………………………………………………………………………………….. 28
3.1.1. Prezentul indicativ …………………………………………………………………………………….. 28
3.1.2. Prezentul condițional …………………………………………………………………………………. 28
3.1.3. Prezentul prezumtiv …………………………………………………………………………………… 29
3

3.1.4. Prezentul conjunctiv ………………………………………………………………………………….. 29
3.2. Perfect (trecut) …………………………………………………………………………………………….. 30
3.2.1. Perfectul compus ………………………………………………………………………………………. 30
3.2.2. Perfectul simplu ………………………………………………………………………………………… 31
3.2.3. Imperfectul ……………………………………………………………………………………………….. 32
B. CATEGORII GRAMATICE NESPECIFICE ………………………………………………………. 33
1. PERSOANA ………………………………………………………………………………………………….. 33
2. NUMĂRUL …………………………………………………………………………………………………… 34
CAPITOLUL III. DIFICULTĂȚI ȘI INTERPRETĂRI ÎN MORFOLOGIA
VERBULUI …………………………………………………………………………………………………………….. 36
CONCLUZII …………………………………………………………………………………………………………… 42
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………….. 44

4

ABREVIERI

A = atribut
adj. = adjectiv/ adjectival
C.ct. = complement circumstanțial de timp
C.cz. = complement circum stanțial de cauză
C.d. = complement direct
C.i. = complement indirect
comp. = compară
cond.- opt= condițional -optativ
conj. = conjunctiv
d. = desinență
ex. = exemplu
fr. = limba franceză
imp. = imperfect
ind. = indicativ
inf. = infinitiv
lat. = limba latină
livr. = livresc
loc. adj. = locuțiune adjectivală
m. = masculin
m.m.c.p. = mai -mult- ca-perfect
NP = nume predicativ
p. = pagină
P = predicat
pert. = participiu
pers. = persoană
pl. = plural
PN = predicat nominal
PNi = predicat nomina l incomplet
pop = popular
PR = propoziție predicativă
PR = prezent
PV = predicat verbal
PV
= predicat verbal incomplet
5

R = radical
reg
= regional
S = sufix
s. = substantiv
Sb. = subiect
sg. = singular
sin
= sinonim
T = terminație
ur
= urm ătoarea/ următoarele
vb. = verb
vb.
= verb auxiliar
vb.
= verb copulativ
vb.
= verb predicativ
vs.
=versus „față de”

CONVENȚII GRAFICE

* Asteriscul indică agramalitatea unei forme.
[ ] Parantezele drepte încadrează diferitele tipuri de explicații sau transcrierea fonetică.
{} Acoladele încadrează diferitele tipuri de afixe flexionare.
− Sublinierea unei litere marchează locul accentului.
/ Bara oblică notează variante.
ø Semnul ø indică nerealizarea fonetică a unui component/ a unei secvențe.
√ Semnul pentru radical √ indică absența unei secvențe.
+, − Semnele + și −, plasate înaintea cuvântului aflat între paranteze pătrate, marchează
prezența sau absența unei trăsături.
g' Litera g' notează grupurile [g'i] / [g'e], și [g'] redate în ortografie prin gh+e, i: veghe
[veg' e], vegheai [veg'aj].
i = Litera i notează sunetul palatal asilabic, devocalizat, de obicei final, redat în ortografie
prin i .
1,2 = Cifra pusă la unele cuvinte indică numărul de ordine al om onimelor.
6

SIGLE

= Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II -a, Editura
Univers Enciclopedic. București, 1998.
= Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române,
Ediția I, Editura Academiei R.S.R., București, 1982).
= Dicționar ul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române,
Ediția a II -a revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, București,
2005.
= Gramatica limbii române, Vol. I -II, Editura Academiei R.P.R.,
București, 1954.
= Gramatica limbii române, Vol. I -II, Ediția a II -a, Editura
Academiei R.P.R., București, 1963.
= Gramatica limbii române, Vol. I -II, Ediția a II -a revăzută și
adăugită, Editura Academiei R.S.R., București, 1966.
= Gramatica limbii române, Vol. I -II, Cuvântul – Enunțul, Editura
Academiei Rom âne, București, 2005.
= Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic
Gold, București, 2010.
= Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a IV -a,
Editura Academiei R.S.R., București, 1983.
DEX
DOOM sau DOOM 1
DOOM 2
GALR (1954)
GALR (1963)
GALR (1966)
GALR (2005)
GBLR
ÎOOP
7

ARGUMENT
Limba și literatura român ă constituie o disciplină prioritară în învățamântul
românesc, fiind importantă ca limba maternă și ca limbaj de elaborare a textelor literare,
model de exprimare nuanțată și expresivă. Ea ajută la realizarea comunicării, prin
intermediul limbajului dintr e indivizi, la dezvoltarea gândirii și exprimarea ideilor.
Datorită limbii, oamenii au acces la cultura scrisă a lumii,adică la stocul de texte
care înmagazinează memoria și învățăturile pe care umanitatea le-a creat.Stăpânirea
corectă a limbii române, ca limba maternă, constituie, pe lângă toate argumentele de mai
sus, o îndatorire față de cultura și civilizația românească, față de valorile pe care poporul
român le-a creat în existenta sa.
Gramatica este o disciplină cu care elevii fac cunoștință încă din primele clase, când li se
dezvăluie treptat că limba pe care o vorbesc este alcătuită din cuvinte care își schimbă forma și
se combină între ele după anumite reguli. Domeniul aplicării în practică a cunoștințelor de
gramatică este constituit de exprimar ea corectă.
Sistemul limbii înglobeză alte sisteme ( fonetica, vocabularul, sintaxa, ortografia și
punctuația) între care se stabilesc relații de interdependență. Prin studiul lor, aceste subsisteme ale limbii asigură exprimarea corectă, fluentă a elevilo r, capacitatea acestora de a dialoga , de a
folosi cuvintele cu sensurile adecvate.
Morfologia oferă posibilitatea de a intra în contact cu bogăția și sensul formelor existente
în limba română și a însuși regulile flexiunii cuvintelor, formele gramaticale corecte, formele
populare.
Cu toate că importanța funcțională a verbului a fost revelată în majoritatea tratatelor de
gramatică și lingvistică generală, această parte de vorbire ridică, în fața cercetătorilor, o serie de probleme pe care am încercat să le soluționez pe parcursul acestei lucrări.
În lucrarea intitulată Dificultăți și interpretări în morfologia verbului am prezentat și am
grupat problemele pe care le întâmpină vorbitorii limbii române, cel mai mult elevii, în studiul
flexiunii verbale, dar și aspectele gramaticale incorecte în raport cu normele limbii literare.
Verbele reprezintă cheia comunicări, partea flexibilă prin care se exprimă acțiuni în sens
larg al termenului. . Nu există nicio propoziție fără verb, iar în lumea înconjurătoare se
desfășoară acțiuni , procese , evenimente, reprezentate din punct de vedere gramatical prin
verbe.
Categoriile morfologice ale verbului sunt diateza, modul, timpul , persoana, numărul,
genul și cazul. Dintre acestea, diateza, modul și timpul sunt specifice pentru verb, persoana este
8

o categorie comună cu unele pronume, iar numărul, genul și cazul sunt comune tuturor părților
de vorbire flexibile.
În lingvistica românească verbului i- au fost consacrate studii valoroase din punct de
vedere gramatical și stilistic atât în plan diacronic, cât și în plan sincronic .
Lucrarea este organizată în trei capitole. Primele doua capitole , Flexiunea verbală.
Aspecte teoretice și Categoriile gramaticale specifice și nespecifice ale verbulu, sunt dedicate
teoretizării asp ectelor esențiale referitoare la verb și are rolul de a prezenta principalele clase
flexionare, de a circumscrie categoriile gramaticale verbale: modul, timpul, aspectul, numărul, persoana și diateza. Dintre părțile de verbire flexibile, verbul cunoaște cea mai bogată flexiune.
Am urmărit abordarea verbului din perspectiva gramaticilor tradiționale și moderne,
prezentarea părților componente ale acestuia, expunerea pozițiilor adoptate de ligviști de -a
lungul timpului cu privire la clasificarea verbului. P rin această lucrare am făcut o descriere a
sistemului verbal, am prezentat câteva carecteristici alei acestei părți de vorbire și am dezbătut pe larg această noțiune din punct de vedere morfologic, sintactic, semantic și pragmatic.
În ultimul capitol, și cel mai important, Dificultăți și interpretări în morfologia verbului,
am evidențiat câteva confuzii și dificultățile, cele mai frecvente, cu care se confruntă atat elevii, la clasă și în afara ei, cât și, în viața cotidiană, vorbitorii limbii române, precum și rolul importat
pe care îl ocupă verbul în cadrul gramaticii, în cadrul limbii române, în dezvoltarea competențelor de comunicare și în evaluarea capacitățilot elevilor de a utiliza corect și adecvat
limba română.
O bună cunoaștere și respectare a normelor actuale ale limbii române va duce la
înlăturarea oricăror dificultăți de exprimare scrisă și orală.

9

CAPITOLUL I. FLEXIUNEA VERBALĂ. ASPECTE TEORETICE

1. VERBUL -NUCLEUL ENUNȚULUI
Verbul este o clasă lexico -gramaticală unitară, bogată și deschisă, distingându -se, în
raport cu alte părți de vorbire, prin mai multe trăsături.1
Morfologic , verbul se caracterizează printr -o flexiune bogată, numită prin tradiție
conjugare. Categoriile gramaticale ale verbului sunt: modul, timpul, aspectul (categorii
specifice), persoana și numărul (categorii întâlnite și la alte clase de cuvinte).
Sintactic, verbul este centrul grupului verbal, care, la rândul său, reprezintă nucleul
enunțului. Verbul impune (prin „valențele” sale, actualizate prin complemente) o anumită
configurație sintactică. O categorie gramaticală specifică verbului, având o manifestare
sintactică, este diateza.
Semantic, verbele denumesc acțiuni, evenimente sau stări.
Pragmatic, verbele realizează, prin morfemele de timp, mod, persoană și număr
(morfemele predicativității), o ancorare în realitate care transformă un grup verbal în enunț.2
Verbul este „centrul” enunțului, deoarece, cu rare și nesemnificative excepții, în jurul
verbului la mod personal se organizează întregul enunț. Verbul este consti tuentul care asigură
structurarea enunțurilor, determinând o anumită structură sintactică și semantică a acestora.
Afirmația că verbul este centrul enunțului își găsește argumentarea în faptul că, în funcție de
compatibilitățile sintactice și semantice ale verbelor, enunțurile limbii române au structuri
diferite.3
Diversitatea și specificitatea posibilităților combinatorii ale verbelor sunt supuse unei
analize deseori deosebit de minuțioase în cercetările de sintaxă transformațională, unde „subcategorizarea ” verbelor se realizează având in vedere compatibilitatea lor cu diferite tipuri
de determinanți, dar și restricțiile semantice, precum și selecțiile conjuncționale și compatibilitatea cu anumite transformări.
4
2. FLEXIUNEA
2.1. Definiție și particularități
Flexi unea este un procedeu morfologic specific unui anumit tip morfologic de limbi
1 Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Rămâne, București , 2005, p. 323.
2 Coord. Gabriela Pană Dindelegan, Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold,
București , 2010, p. 232- 233.
3 Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa grupului verbal , ediția a II-a. Editura Aula, Brașov, 1999, p. 31.
4 Coord. Ion Coteanu, Limba română contemporană – Fonet ica. Fonologia. Morfologia, Editura Didactică și
Pedagogică, București , 1985, p. 166.
10

(limbile flexionare), constând în atașarea la o parte invariabilă a cuvântului a unora sau a mai
multor afixe gramaticale pentru a marca, în cursul vorbirii, diversele categorii gramaticale.
Avându- se în vedere variația morfologică proprie fiecărei limbi, manifestată printr -un
inventar diferit de categorii gramaticale și printr -o organizare diferită a categoriilor comune, se
poate vorbi despre o flexiune a limbii române, în raport cu flexiunea limbii latine, a limbii ruse,
a limbii maghiare etc. In funcție de marcarea sintetică, flexionară a categoriilor gramaticale vs.
marcarea analitică, se poate vorbi despre o flexiune nominală, numită declinare, vs. una
verbală, numită conjugar e, iar în cadrul flexiunii nominale, se pot distinge: flexiunea
substantivală vs. flexiunea adjectivală vs. flexiunea pronominală.
Termenul flexiune este atribuit și totalității formelor unui cuvânt flexibil, reprezentând
variațiile lui morfologice dintr -o anumită limbă (sin. paradigma). Astfel, pentru română,
flexiunea cuvântului „a merge” grupează formele: merg, mergi, merge …; mergeam, mergeai,
mergea …; am mers, ai mers, a mers …; mersei, merseși, merse…; mergând etc.5
Flexiunea românească se realizează în cazul verbului prin accent, prin flective și prin
variația radicalului. Intonația nu are caracter relevant decât în anumite zone ale paradigmei
imperativului.
2.2. Flexiunea verbală
2.2.1. Categorii lingvistice specifice verbului
Categoriile gramaticale care diferențiază verbul de celelalte clase lexico – gramaticale
sunt: modul, timpul și aspectul. Alături de aceste categorii gramaticale se menționează, de
obicei, pentru verb, și categoria de diateză.
Modul și timpul sunt categorii deictice, redând, primul, implicarea vorbitorului în enunț,
pe care îl consideră – în funcție de selecția modului – real (indicativ) sau posibil/ nonreal
(condițional, conjunctiv, imperativ, prezumtiv). Modul și timpul se deosebesc de toate celelalte
categorii gramaticale p rin faptul că, deși sunt exprimate prin sufixe și afixe mobile, care
alcătuiesc și caracterizează formele verbale, sunt purtătoare ale unor informații privind enunțul în totalitatea lui.
6
Categoria gramaticală a timpului interferează cu cea a modului (în s ensul că valorile
temporale se delimitează diferit în funcție de mod) și implică, în limba română:
a) raportarea directă a procesului la momentul enunțării (față de care poate fi simultan,
posterior sau anterior);
5 Angela Bidiu -Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu -Ruxăndroiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană
Dindelegan, Dicționar general de științe. Științe ale limbii, Editu ra Științifică, București , 1997, p. 203.
6 cf. L. Hjelmslev, Essais linguistiques (Travaux du cercle linguistique de Copenhague, XII, 1959), p. 155- 156.
11

b) raportarea indirectă, prin intermediul altui proces, la momentul enunțării;
c) calitatea aspectuală, perfectivă sau imperfectiva a procesului.
Aspectul este o categorie nondeictică și privește modul de conceptualizare a intervalului
temporal în care se desfășoară procesul denotat de verb. în română, trăsăturile aspectuale (dintre
care relevantă pentru întreaga paradigmă verbală este distincția perfectiv/imperfectiv: am scris
vs. scriam ) sunt redate prin intermediul formelor temporale. Alte trăsături aspectuale sunt redate
lexical.7
Considerând diateza o categorie gramaticală specifică flexiunii verbale, diversele
gramatici românești – tratate și manuale școlare – menționează trei diateze (sau forme de
conjugare): activă, pasivă și reflexivă, distincție bazată, cel puțin până la un moment dat, pe
diferențele de expresie, înțeleasă în mod rudimentar: pasivul e caracterizat prin „forme
compuse”8, realizate din a fi și participiu, reflexivul e caracterizat prin prezența pronumelui
reflexiv; în celelalte cazuri avem de- a face cu diateza activă. Deși distincțiile au în vedere
expresia, definițiile sunt strict semantice: diateza activă exprimă faptul că subiectul face
acțiunea, este autorul acțiunii, pe când, în cazul diatezei pasive, subiectul este cel care „suferă”
acțiunea.
2.2.2. Categorii lingvistice nespecif ice verbului
Categoriile gramaticale comune cu alte clase lexico -gramaticale sunt persoana și
numărul.9 Verbul are în comun cu pronumele categoria persoanei, ca urmare a specificului
semantico -pragmatic al acestor clase lexico -gramaticale de a reda o situație de comunicare cu
unul sau mai mulți participanți.
Categoria persoanei se manifestă, în cazul verbului, ca formă de acord cu subiectul,
având diferite valori, în cazul subiectului pronominal (eu cânt, tu cânți, el cântă, noi cântăm,
voi cântați, ei cânt ă), dar de formă unică:
• de persoana a 3 -a, în cazul subiectului exprimat prin nominale care nu cunosc categoria
persoanei (Copilul cântă.) sau prin propoziție subordonată (Cine învață, reușește.), precum și
în cazul verbelor fără subiect (Plouă. Se înserează.).
• de persoana a 2 -a, în cazul imperativului (Cântă! Cântați!).
Categoria numărului, comună cu substantivul, cu adjectivul și cu pronumele, apare tot
ca formă de acord cu subiectul (Copilul citește. – Copiii citesc.), așa cum, în cazul adjectivului,
7 Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedeku. Morfosintaxa limbii române: sinteze
teoretice și exerciții , Editura Universității din București , 2010, p. 51.
8 cf. Guțu Romalo (1973), p. 169
9 Genul, categorie gramaticală a nominalelor, este responsabil, m cazul verbului, de selecția anumitor forme dictate
de acord (acordul cu subiec tul nominal).
12

apare ca o formă de acord cu regentul.
Categoria gramaticală a persoanei este exprimată, de obicei, solidar cu categoria de
număr, fie prin desinențe, fie prin forma „auxiliarului” în așa -numitele forme compuse.
2.3. Clasificarea flexionară a verbului
2.3.1. Verbe cu flexiune regulată
Cea mai mare parte a verbelor prezintă flexiune regulată și se repartizează în mai
multe conjugări (subclase care au aceleași particularități flexionare).
Conjugarea este un tip de flexiune caracteristic verbului. Verbul se conjugă, adică îș i
schimbă forma în funcție de categoriile gramaticale de mod, timp, aspect, diateză, persoană,
număr, adăugând la radical afixe gramaticale. în limba română, conjugarea se realizează atât
prin forme sintetice (cu afixe gramaticale legate), cât și prin form e analitice (cu afixe
gramaticale mobile) sau prin forme mixte, marcarea făcându -se simultan cu afixe mobile și
legate.10
În gramatica tradițională, se disting patru tipuri de conjugări (patru subclase de verbe) în
funcție de sufixul de infinitiv scurt, car e se numește caracteristică a conjugării. Cele patru
conjugări din limba română se organizează precum urmează:
a) Verbele care formează infinitivul cu sufixul -a aparțin conjugării I: a activa, a
aduna, a lega, a lucra, a tăia.
O serie de verbe terminate în g rupul -ea, ca împerechea, veghea, aparent, grafic, aparțin
conjugării a II -a; în realitate însă sunt de conjugarea I, ceea ce se vede la persoana a 2 -a plural
a indicativului prezent, la perfectul simplu și la participiu: îngenuncheați, vegheați,
îngenuncheai, îngenuncheat, față de plăceți, cădeți etc.
Toate sufixele, cu excepția celui de conjugarea a III -a (-e), sunt accentuate.11
Stabilirea claselor de conjugare a constituit unul dintre obiectivele prioritare ale
morfologiei de tip structuralist, care, în dorința de a stabili clase cât mai omogene, a abandonat
criteriile istorice în favoarea celor sincronice. Astfel, pentru română sau pentru franceză, s -a
abandonat criteriul sufixului de infinitiv, relevant pentru flexiunea verbului latinesc, dar devenit insuficient pentru flexiunea din limbile actuale, și s -au urmărit afixele din întreaga flexiune
verbală, ajungându -se, pentru română, la 10 conjugări (Valeria Guțu Romalo), iar pentru
franceză, la 61 de conjugări (Le Robert) sau 82 de conjugări (Bescherelle) . Diferența de număr
de conjugări între cele două limbi se explică, dincolo de diferențele de sistem, prin criteriile
10 Angela Bidu -Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu -Ruxăndoiu, Mihaela Mancas, Gabriela Pană
Dindelegan, op. cit, p. 126.
11 Gramatica limbii române, vol. I, Editura Academiei R.S.R.. București , 1966, p. 246.
13

clasificării: pentru franceză s -au avut în vedere toate verbele, inclusiv cele neregulate, iar
afixele s -au urmărit la nivelul realizărilo r fonetice, în timp ce pentru română s -a operat o
reducție a variantelor, afixele fiind urmărite nu la nivelul alomorfelor fonetice, ci al celor
morfologice și, în plus, s -au eliminat din clasificare verbele neregulate.12
Verbele au fost clasificate în 10 conjugări, clasificare care cuprinde în clase omogene sub
aspectul flexiunii toate varietățile paradigmatice ale verbului românesc. Conjugările astfel
stabilite reprezintă clase de verbe care se deosebesc prin prezența în flexiune a unor omonimii
și a unor afixe (sufixe și desinențe) caracteristice.13
La un număr, desigur limitat, de verbe, Valeria Guțu Romalo are în vedere formele
flexionare sintetice de la diateza activă, în structura cărora distinge, în mod firesc, radicalul
și flectivul, cel din urmă alcătuit din sufix și desinență. Sufixele și desinențele care pot apărea
la timpuri și persoane diferite, indiferent de originea acestor morfeme, sunt considerate
omonime, spre deosebire de sufixele și desinențele care se realizează diferit pentru fiecare timp
și persoană14.
Gramatica de bază a limbii române (GBLR) propune clasificarea flexionară a verbelor
în funcție de toate flectivele relevante (sufixe și desinențe) din paradigma verbală și de
omonimiile pe care acestea le stabilesc. Astfel, în funcție de sufixul de infinitiv se obțin cinci
clase de conjugare:
 verbele cu sufixul de infinitiv în – a;
 verbele cu sufixul de infinitiv în – ea;
 verbele cu sufixul de infinitiv în – e;
 verbele cu sufixul de infinitiv în – i;
 verbele cu sufixul de infinitiv în – î.
În inte riorul claselor cu același sufix de infinitiv, cu excepția celor cu sufix de infinitiv
-ea, se disting și alte sufixe, în funcție de care cele cinci clase se împart în subclase:
• în funcție de sufixul de indicativ prezent se separă: verbele cu sufix de i nfinitiv -a (iară
sufix -ez; cu sufix – ez), verbele cu sufix de infinitiv – i (fără sufix -esc; cu sufix – esc), verbele cu
12 Angela Bidu -Vrănceanu, C ristina Călărașu, Liliana Ionescu -Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană
Dindelegan, op. cit, p. 127.
13 Valeria Guțu Romalo, Morfologie structurală a limbii române. Editura Academiei R.S.R., p. 274 -275.
14 Pentru simplificare, autoarea reprezintă prin A prezentul indicativului, prin A prezentul conjunctivului, prin B
imperfectul, prin C perfectul simplu, prin D participiul, prin E infinitivul, prin F gerunziul, prin G imperativul
afirmativ, prin H mai-mult- ca-perfectul, iar prin cifre arabe (de la 1 la 6) , indică persoana și numărul, primele trei
cifre simbolizând cele trei persoane la singular, ultimele trei – formele de plural. Prin d reprezintă desinența, iar prin
S sufixul.
14

sufix de infinitiv – î (fără sufix -ăsc; cu sufix – ăsc);
• în funcție de sufixul de perfect simplu și de participiu , verbele cu sufix de infinitiv
-e se împart în: verbe cu sufix de perfect simplu – u și de participiu -ut, verbe cu sufix de perfect
simplu – se și de participiu – s, verbe cu sufix de perfect simplu – se și de participiu – t;
Pentru clasa de flexiune cu sufixul de infinitiv – i sunt relevante și omonimiile formelor
de prezent. Astfel, verbele fără sufix -esc se împart în: verbe care prezintă omonimia pers. 1sg.
= pers. 3pl. și verbe care prezintă omonimia pers. 3sg. – pers. 3pl.
2.3.2. Verbe cu flexiune neregulată
Gruparea verbelor în r egulate și neregulate o întâlnim în gramatica oricărei limbi, cu
condiția ca, în l imba respectivă, verbul să aibă o flexiune. Acest mod de prezentare a celor două
clase de verbe a fost adoptat și de Gramatica limbii române a Academiei R.P.R.15, tratat în ca re
verbele regulate simt discutate în primul rând sub aspectul „temelor flexionare”16, iar verbele
neregulate sunt definite prin opoziție ca fiind „acelea la care temele nu se formează după
regulile date sau la care unele timpuri primesc alte desinențe decâ t cele stabilite”17.
Variația flexionară literară liberă, admisă de lucrările normative actuale, însemnând
acceptarea, pentru unele zone din paradigmă, a formelor flexionare paralele, poate constitui și
ea o sursă de neregularități flexionare. De exemplu, conform DOOM 1, paradigma de mai -mult-
ca-perfect plural, în care sunt asociate numai forme cu desinența -ră-, alături de altele cu
desinență (pentru pers. 4 -5), reprezintă un tip special de neregularitate, fiind posibilă asocierea
unei forme dintr -o serie și a alteia din cealaltă serie (noi cântasem – ei cântaseră). DOOM 2
revizuiește inventarul de variante literare libere, adoptând o singură formă, cea cu -ră- pentru
pluralul mai- mult- ca-perfectului, și un singur set de forme, cele identice cu ale lui a sta pentru
verbul a consta, nemaiexistând, în cazul acestor verbe, sursa de neregularitate. Alte modificări
de variante recomandate în DOOM 2, au ca efect apariția de noi verbe cu flexiune neregulată:
verbul a continua are desinența -i la pers. l sg. ind. prez., ca și a tăia, a mângâia, dar diferă de
acestea la alte forme flexionare: continuă, să continue (față de taie, să taie; mângâie, să
mângâie). Verbul a azvârli prezintă desinența -e la pers. 3 sg. ind. prez. și la pers. 3 sg. conj.
prez. (el azvârle – să az vârle, ca și el contribuie — să contribuie, el suie – să suie ), dar desinența
-ă la pers. 3 pl. ind. prez. (ei azvârlă, ca și acoperi, referi ); la pers. 3 sg. ind. prez. are desinența
15 Cf. ediția I și a II-a.
16 Cf. ibidem , ed. a II -a, vol . II, p. 248, unde verbe le regulate de conjugarea I și a IV-a sunt caracterizate ca având „o
singură temă flexionară de bază”, pe când conjugările a II -a și a III-a „au două teme flexionare de bază, a
prezentului și a perfectului…”, cu excepția câtorva verbe care „ca a frânge și a sparge au participiul diferit de
perfectul simplu” și ca atare „au trei forme flexionare de bază, a prezentului, a perfectului și a participiului”.
17 Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, București , 2005, p. 288.
15

proprie – ø (azvârl).18
Alte neregularități se explică prin apariția în flexiune a unor flective proprii (a avea:
desinențele -m, [eu am], – u [ei au]: a bea: desinența -u [eu/ ei beau]; a fi: sufixul -a- de
imperfect [eram, față de veneam]: a ști: sufixul de perfect simplu – u- [știui, față de sării]) sau
prin prezența unor omoni mii particulare (a vrea: pers.3 sg. ind. prez. = pers. 3 sg., 3 pl. conj.
prez. = – ø [el vrea – să vrea, față de el tace – să tacă]; a lua: pers. 3 sg. ind. prez. = pers. 3 sg.,
3 pl. conj. prez. = – ø [el ia – să ia, față de el cântă – să cânte]).19
2.3.3. Verbe defective
Verbele defective sunt caracterizate printr -o conjugare incompletă, fiind deci imposibil
de folosit pentru unele valori din paradigmă, valori cu care majoritatea verbelor pot apărea.
Explicațiile paradigmelor defective simt multiple:
• unele prives c „vârsta” lingvistică a verbelor (există împrumuturi foarte recente care nu
și-au creat încă paradigma, dar există și verbe arhaice, păstrate cu forme izolate din paradigmă);
• altele privesc omonimia unor forme verbale (de ex. formele de imperfect ale verb ului
a vrea sunt înlocuite cu forme din paradigma verbului sinonim a voi, astfel, paradigma primului
verb devenind incompletă);
• semantica verbului, incompatibilă cu semantica anumitor categorii gramaticale, în
special a unor moduri explică, de exemplu, imposibilitatea unor verbe de a accepta imperativul.
Verbele unipersonale reprezintă un tip de verbe defective. Aceste verbe au o flexiune
incompletă de persoană, având forme numai pentru persoana a 3 -a, sg. și / sau pl.: a se oua, a
necheza, a ploua etc.
Unele verbe sunt mereu unipersonale (a mieuna, a necheza, a se cuveni, a se întâmpla),
iar altele dobândesc această trăsătură în anumite construcții (impersonale): Se citește mult.
Toate verbele impersonale au, ca reflex morfologic, unipersonalitatea, dar nu toate verbele
unipersonale sunt și impersonale (a guița, a germina, a se oua, a mieuna, a gâgâi, nu sunt și
verbe impersonale). În anumite contexte, prin devieri stilistice, verbele unipersonale pot deveni
personale:
Exemple: (1) „ (…) la Crăciun necheza m ca mânzii. (…)”20
(2) „Ruxandra Dragomir tună și fulgeră după eșecul României din Cupa
Davis ”.21
18 Gramatic a limbii române, vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, București , 2005, p. 563.
19 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), op. cit., p. 272.
20 http://ww.povesti -pentru-copii.com/ion- creaiga -amintiri -dm-copilarie -I.html
21 http://www.pro5port.ro/alte -sporturi/tenis/ruxandra -dragomir -tuna-si-fulgera -dupa -esecul -romaniei -dig- cupa –
davis -rusinica -conducerea- federatiei -e-formata -pe-interese -si-orietenii- george -cosac -o-ironizeaza –
16

(3) „ … soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre
…” (C. Hogaș, ) .22
Datorită sensului lor figurat, unele verbe impersonale se persona lizează, situație în care
ele pot avea subiect gramatical.

22 http://biblior.net/munt ii-neamtului/'floi'icica.html'?page=2
17

CAPITOLUL II. CATEGORII GRAMATICALE SPECIFICE ȘI NESPECIFICE
ALE VERBULUI

A. CATEGORII GRAMATICALE SPECIFICE
1. DIATEZA
Diateza este o categorie morfosintactică și pragmatică interesând verbul, dar și ansamblul
propoziției, pentru că angajează verbul și argumentele lui: Agentul (Subiect) și Pacientul
(Obiect). Sintactic, diateza exprimă relația Verb -Agent -Pacient, iar pragmatic, realizează o
deplasare a focusului, deci a interesului comunic ativ, de la Agentul -Subiect (diateza activă) spre
Pacientul -Subiect (diateza pasivă), spre acțiunea însăși, fără referire la Agent și Pacient
(diateza impersonală), spre Agent și Pacient (Subiect și Obiect), în același timp (diateza
reflexivă). Fiecare ter men al diatezei se manifestă printr -o construcție sintactică proprie și
reprezintă, în raport cu structura activă, considerată termenul nemarcat al diatezei, o deplasare de componente și, implicit, o reorganizare a structurii sintactice, al cărei obiectiv este
focalizarea, de fiecare dată, a altuia dintre cele trei componente ale enunțului. Un exemplu îl
constituie, pentru română, construcțiile opozabile: Ion apără pe Gheorghe. / Gheorghe este
apărat (de Ion). / Ion se apără (pe el însuși). / Ion și Gheorghe se apără (unulpe altul), sau Ion
citește cartea. / Cartea este citită (se citește) de către Ion. ¡Aici se citește mult. Din această
reorganizare sintactică, în raport cu structura activă, s -a născut ideea gramaticii generative de a
propune, pentru fiecar e diateză, altă transformare, capabilă de a converti structura de bază activă
într-una derivată: pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală.23
În limba română există trei diateze: activă, pasivă și reflexivă.
a) Diateza activă arată că acțiunea este tăcu tă de subiectul gramatical. în cazul
verbelor tranzitive, acțiunea este suferită de complementul direct, diferit de subiectul
gramatical.
b) Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă acțiunea, iar autorul, când
este exprimat, e redat prin complement ul de agent. Pasivul apare numai la verbele tranzitive și
se exprimă cu ajutorul verbului a fi și cu participiul verbului de conjugat. Pasivul mai poate fi
însă exprimat și prin verbe construite cu pronume reflexive în acuzativ care, datorită sensului
lor, pasiv, pot fi înlocuite cu aceleași verbe la diateza pasivă cu a fi: Cartea se citește ușor
(depublic). ~ Cartea este citită ușor (de public).
c) Diateza reflexivă e mai puțin precizată și organizată decât celelalte diateze.
Verbele reflexive sunt numeroase și se caracterizează prin aceea că se conjugă după conjugarea
diatezei active, dar sunt întotdeauna însoțite de pronume reflexive în acuzativ sau în dativ.
18

Dintre aceste verbe, puține au însă conținut specific, distinct de al diatezelor activă și pasivă.
Când pronumele reflexiv care stă pe lângă verb poate fi înlocuit printr -un pronume
personal sau printr -un substantiv în același caz cu el, are funcție de complement direct sau
indirect. În această situație, nu avem a face cu verbe la diateza reflexivă, ci cu verbe active
însoțite de complemente exprimate prin pronume reflexive. Când verbul împreună cu
pronumele reflexiv poate fi înlocuit cu același verb la diateza pasivă cu a fi, el aparține diatezei
pasive.
Așadar, în cadrul diatezei reflexive intră numai v erbele însoțite de pronume reflexive care
nu pot fi înlocuite cu pronume personale sau cu substantive în același caz. în aceste situații
pronumele reflexiv îndeplinește rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive. Reflexivul se
reduce astfel la grupări le realizând semnificațiile „reflexiv dinamic” (se gândește, se teme) și
„impersonal” (se vorbește, se merge). Restrângerea rezultă din punerea în evidență – prin
introducerea criteriului sintactic, alături de cel semantic – a caracterului de combinație si ntactică
liberă a unora din grupările „pronume reflexiv + verb”.
2. MODUL
Modul este categoria gramaticală flexionară definită semantic ca exprimând aprecierea
vorbitorului față de proces, felul în care acesta prezintă procesul. Categoria gramaticală a modului cuprinde, în limba română, două valori fundamentale: aceea de acțiune prezentată ca
reală, sigură, și cea de acțiune posibilă. Singurul mod care corespunde acțiunii reale este
indicativul, acțiunea posibilă putând fi exprimată prin mai multe moduri, î n funcție de nuanța
suplimentară cu care este asociată: posibilitatea propriu -zisă – prin conjunctiv, posibilitatea
condițională – prin condițional; posibilitatea dorită – prin optativ; posibilitatea realizabilă – prin
potențial; posibilitatea concepută ca ordin, îndemn, sfat, rugăminte – prin imperativ;
posibilitatea probabilă — prin prezumtiv. Distincția realitate – posibilitate vizează în primul
rând modurile personale. Fiecare mod se caracterizează însă prin anumite particularități de
flexiune, prin anumite particularități de ordin sintagmatic, prin anumite particularități de ordin
morfematic, printr -o valoare specifică. Definit gramatical, modul reprezintă deci totalitatea
acestor particularități, a acestor valori distincte și opozabile una alteia.23
Având în vedere aceste trăsături, în gramatica tradițională, modurile pot fi clasificate
astfel:
a) După particularitățile flexionare (dacă în flexiune au sau nu marcate categoriile
gramaticale de persoană și număr):
23 Gheorghe Constantinescu – Dobridor, Gramatica limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București ,
2001, p. 151.
19

• moduri personale : indicativul, conjuncti vul, condițional -optativ -potențialul,
imperativul și prezumtivul (conjunctivul și prezumtivul numai parțial, întrucât conjunctivul
perfect și prezumtivul construit cu conjunctivul nu dispun de asemenea morfeme);
• moduri nepersonale : infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.
Gerunziul și infinitivul au o situație intermediară în ceea ce privește caracterul nepersonal,
deoarece, neavând forme flexionare care să marcheze persoana și numărul, ele au uneori
posibilitatea de a exprima aceste categorii cu ajutorul subiectului sau al pronumelui reflexiv.
Exemple:
(1) Venind ei, am început să lucrăm.
(2) Mi-e cu neputință a mă gândi la aceasta.
(3) „ Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână.”24
(4) „Cum îți poți da seama dacă cineva minte sau spune adevărul”25
b) După particularitățile sintagmatice (dacă pot sau nu pot apărea independent, dacă
pot sau nu pot forma singure nucleul comunicării):
• moduri predicative: indicativul, conjunctivul , condițional -optativ -potențialul,
imperativul și prezumtivul ,
• moduri nepred icative infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.
În mod excepțional, în construcții în care are valoare de imperativ, infinitivul și supinul
sunt predicative.
Exemple: (1) A nu se arunca în foc după golire!
(2) De citit cu atenție prospectul!26
În noua gramatică, GALR, 2005, modurile verbului sunt: indicativul, conjunctivul
(subjonctivul), condiționalul, prezumtivul și imperativul. Modul indică actul de limbaj la care
participă verbul (aserțiune, ordin, urare etc.) sau aprecierea acțiunii din punct de vedere cognitiv
(siguranță, dubiu, posibilitate etc.). Infinitivul, gerunziul, participiul și supinul sunt tratate
separat, ca forme verbale nepersonale sau ca forme non -finite.27
2.1 Moduri personale (moduri finite)
2.1.1.Modul indicativ
Indicativ ul este modul personal, alcătuit dintr -un ansamblu complex de forme atât simple,
24 http:// www.istorie -pe-scurt.ro/scrisoarea -lui-stefan -cel-mare -catre- reai-crestini/
25 http:// www.roinanialibera.ro/stii -de-yiatf sfaturi -practicecum -iti-roti-da-seama -daca-cineva- miiite -sau-
spune -adevanii -pasn-pentru-a-desei fra-iitibaiui -nonverbal -2803181i tnil
26 http:// www.sfatmedical.ro/Pictionar medicamente. OSPEXIN 250 mg capsule
27 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), op. cit, p. 233.
20

sintetice (cu sufixe și desinențe) cât și compuse, analitice (cu auxiliare și alte morfeme
nelegate), care exprimă informații legate de situarea temporală a proceselor comunicate și,
simultan, informații referitoare la persoană și număr. Procesul comunicat, redat prin forme de
indicativ, este considerat „real”. Prin existența paradigmei temporale complete, indicativul se
opune celorlalte moduri personale, însă, prin valorile modale, intră în relații complexe cu
acestea. Astfel, prin viitor, indicativul se apropie de prezumtiv și de condițional.
2.1.2. Modul conjunctiv (subjonctiv)
Conjunctivul, modul subordonării față de un alt verb, reprezintă modul non-
referențialității, al acțiunii sau al stării prezentare ca posibilitate (potențialitate ). Folosit
independent, conjunctivul are valoare injonctivă (în enunțuri imperative: Să plece!) sau de
dubiu asupra unei acțiuni viitoare și supoziție asupra unei acțiuni prezente sau trecute (în
interogații: Să plece? ). Acest mod este caracterizat de morfemul să, care precedă forma verbală
propriu- zisă, dar care poate lipsi în propozițiile principale, la conjunctivul prezent, persoanele
3 și 6 (Fie cum zici tu!). La persoana a 2-a, poate exist a o concurență între conjunctiv și
imperativ, diferența fiind cea dintre sugestie și ordin ( Să pleci repede!, Pleacă repede!).
2.1.3. Modul condițional (condițional -optativ; potențial)
Condiționalul este modul ipotezei și al consecinței acesteia într -o construcție condițională
(Dacă aș încerca, aș reuși.) sau exprimă o modalizare volitivă (dorința), în enunțuri optative
(Aș pleca la munte.) și exclamative (De-aș dorm i puțin!).28 Frecvența extrem de ridicată a
condiționalului se datorează în primul rând valor ilor modale care acoperă sfera posibilității, cu
diferitele ei grade. în funcție de context, condiționalul realizează două valori modale situate pe
axa IMAGINA – CREDE – ȘTI – EXISTA și două valori modale situate pe axa VREA –
POATE 1, 2 – TREBUIE – FACE. Dintre cele patru valori, două exprimă procese considerate
nonreale, false (zona lui IMAGINA) și, respectiv, dorite (zona lui VREA), iar celelalte redau
procese incerte, probabile (zona lui CREDE) și respectiv, realizabile (zona lui POATE 1). 29
Formele condi ționalului sunt compuse cu auxiliarul aș, ai, ar, am ați, ar (variabil după persoană
și număr), urmat direct de infinitiv (forma de prezent) sau de morfemul invariabil fi și de
participiu (forma de perfect).
2.1.4. Modul prezumtiv
Prezumtivul este modul supoziției, al presupunerii, indicând faptul că o aserțiune este
produsul unui proces mintal, deci are un grad înalt de incertitudine. Valoarea specifică a prezumtivului este modalizarea epistemică. Descrierea prezumtivului a suferit multe variații,
28 Ibidem., p. 238.
29 Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, București , 2005, p. 365.
21

inclusiv negarea statutului său de mod. El s -a specializat, mai târziu și incomplet, din valorile
viitorului cu sens epistemic.
Prezumtivul include două serii de forme de prezent (o dormi și o fi dormind / va fii
dormind) și una de prefect (o fi dormit / va fi dor mit). Singura specifică este perifrază cu
gerunziul (o fii dormind / va fi dormind). Celelalte sunt identice cu o variantă populară de viitor
I (o dormi) sau cu variantele populară și standard de viitor anterior (o fi dormit / va fi dormit).
În alte gramat ici, prezumtivul apare cu forme fie mai puține, pentru că se exclud seriile
omonime cu cele ale indicativului viitor (o dormi și o fi dormit ), fie mai multe, pentru că se
includ în prezumtiv și forme cu valoare epistemică ale condiționalului (ar fi dormind, ar fi
dormit) și ale conjunctivului (să fi dormind, să fi dormit)30.
2.1.5. Modul imperativ
Imperativul este modul injoncțiunii (ordin, rugăminte, sfat etc.) și al enunțului imperativ,
caracterizat de o intonație specifică. El se deosebește de celelalte moduri prin câteva trăsături
morfosintactice:
– nu are forme pentru toate persoanele gramaticale;
– nu are forme care să marcheze distincția temporală prezent – trecut,
– are forme diferite pentru a marca distincția afirmativ – negativ,
– nu poate să apară în propoziții subordonate (cu excepția unei construcții populare în
care raportul sintactic poate fi interpretat fie ca subordonare finală, fie ca o coordonare
copulativă: Vino de mănâncă!);
Sufixul de imperativ e întotdeauna identic cu cel de prezent indicativ; de asemenea,
totdeauna omonime sunt desinențele de pers. a 2 -a pl. a celor două paradigme: cântați! =
cântați, veniți! = veniți.
Desinența de pers. a 2 -a sg. este omonimă. în cazul celor mai multe verbe, cu desinența
de pers. a 2 -a sau a 3 -a sg. a prezentului indicativ.
Omonimia cu una sau alta dintre cele două forme ale prezentului indicativ este
condiționată morfologic, dar, în anumite cazuri, și sintactic. De o determinare strict morfologică
putem vorbi în cazul verbelor în – a și în -î, indiferent de realizările sufixului de prezent: ( el)
cântă = cântă (tu)!, (el) coboară = coboară (tu)! , precum și în cazul verbelor în -î, cu sufix
realizat pozitiv în toate formele prezentului: ( el) citește = citește (tu)!, sau cu sufix ø de prezent
și radical cu finală vocalică: (el) suie = suie (tu)!
În cazul verbelor în – i, al căror sufix de prezent cunoaște și realizarea ø, precum și al
verbelor în – ea și -e, intervine, în repartizarea omonimiilor, și criteriul sintactic:
30 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), op. cit., p. 240.
22

– verbele intranzitive prezintă omonimia pers. a 2 -a sg. imperativ = pers. a 2 -a sg. prezent
indicativ: (tu) fugi =Jugi (tu)l;
– cele tranzitive se caracterizează, dimpotrivă, prin omonimia cu forma de pers. a 3 -a a
prezentului indicativ: culege!, pune!, o excepție constituind verbele a auzi și a vedea, care, deși
tranzitive, au la imperativ formele auzi! și vezi!.
În multe cazuri, același verb are două forme, după cum e intranzitiv sau tranzitiv: plângi!/
plânge -l!
Imperativul negativ se deosebește de cel afirmativ prin forma de pers. a 2 -a sg., om onimă,
la toate verbele, cu cea de infinitiv: cântă!/ nu cânta!, vino!/ nu veni!.
2.2.Forme verbale nepersonale (forme non -finite)
Formele verbale nepersonale ( infinitivul, gerunziul, participiul și supinul), considerate
prin tradiție ca aparținând modului , nu exprimă semnificații modale, deoarece niciuna dintre
forme nu exprimă atitudinea vorbitorului în legătură cu evenimentul exprimat de verb. Ele sunt
numite forme verbale non -finite, ca urmare a imposibilității grupurilor pe care le constituie de
a form a enunțuri de sine stătătoare.
Formele non -finite se îndepărtează, într -un măsură mai mare sau mai mică, de
comportamentul verbului prototipic, înțelegând prin verb prototipic formele modale propriu-zise (personale), iar această îndepărtare constă în:
– pierderea predicativității (a autonomiei în comunicare), ceea ce înseamnă incapacitatea
grupurilor pe care le formează de a constitui un enunț de sine stătător; excepție fac infinitivul
și supinul;
– pierderea flexiunii de număr și de persoană, de mod, și de tim p; excepție face infinitivul,
care diferențiază un infinitiv perfect de unul prezent;
– imposibilitatea de a realiza legarea de regent prin conjuncții subordonatoare. Legătura
cu regentul se realizează fie prin prepoziție, în cazul infinitivului și al supinu lui, fie prin atașare
directă, în cazul gerunziului și al participiului;
2.2.1. Infinitivul
Ca formă verbală nepersonală, infinitivul se Îndepărtează de statutul verbal, dar se
apropie de substantiv, fără însă a fi ajuns la statutul substantivelor postverbale, adică la
denumirea acțiunii, a evenimentului sau a stării. Incapacitatea de selectare a articolului îl face
inapt semantic de a avea comportamentul unui substantiv.
Infinitivul are două forme:
– infinitivul nontemporal, caracterizat prin valori temporal e proprii și valori aspectuale,
acomodabil la valoarea temporală a regentului verbal personal sau/ și la valoarea lexicală a construcției temporale precedente;
23

– infinitivul perfect, caracterizat prin trăsăturile [+ Trecut, + Anterioritate (în raport cu un
punct de reper)].
Infinitivul, formant invariabil și iară morfemul liber a, intră în structura condiționalului
prezent (aș vedea), a unor forme de viitor (voi vedea / pop. o vedea) și a uneia dintre formele
prezumtivului prezent (o vedea).
În raport cu un regent verbal și în funcție de regimul regentului (tranzitiv, intranzitiv,
impersonal, copulativ), infinitivul ocupă poziția de: complement direct (Continuă a lucra.),
complement prepozițional (Se teme (de) a refuza.), complement secundar (Mă învață a socot i.),
subiect ( Rămâne a mai discuta ), nume predicativ (Dorința este (de) a reuși ), predicativ
suplimentar (Mă face a plânge.).
În propozițiile principale imperative, infinitivul este predicativ și apare cu funcție de
predicat:
Exemple: (1 ) A nu se fumai
(2) A se păstra liniștea!
(3) A se consuma treptat, pe parcursul zilei. A se agita flaconul înainte de
fiecare administrare!31
2.2.2.Gerunziul
Gerunziul este o formă nepersonală a verbului, cu comportament verbal, adverbial și,
într-o măsură redusă, nominal și adje ctival.
Gerunziul se realizează ca formă unică, construită cu sufixul specific -ând, care are și
varianta -ind. Realizarea -ând caracterizează morfologic verbele cu infinitivul în -a (conjugarea
I: cântând și a II -a: lucrând), cu infinitivul în – î (conjug area a III -a: coborând ș i a V I I -a:
hotărând), cu infinitivul în – ea (conjugarea a VIII -a: putând) și cu infinitivul în -e (conjugarea
a IX-a: făcând, a X-a: punând și a XI -a: rupând). Varianta -ind apare în combinație cu verbele
care au sufixul de infiniti v -i, respectiv verbele de conjugarea a IV -a (acoperind) , a V-a (venind)
ș i a V I -a (citind). Tot -ind este realizarea fonetică a sufixului -ând, atunci când acesta se
atașează unor verbe (de conjugarea I, a II -a sau a X -a) cu finala radicalului în -i vocalic (a
apropia: apropiind: a scrie: scriind ), semivocalic (a încuia: încuind) sau în consoană palatală
(a veghea: veghind).
Forma negativă a gerunziului se realizează cu ajutorul morfemului de negație verbală (de
tip prefix) ne -: neștiind. Între forma de gerunziu și prefixul de negație se poate intercala
adverbul mai: nemaiștiind sau particula prea: nepreaștiind.
Gerunziul poate apărea în construcție activă (văzând), pasivă (fiind văzut) și reflexivă
31 http: //www .olafar.net/cosmerice/ingrijire -ochl-si-buze. b iocye -owgene -forte -50-ml-flacon -bioevte.html
24

(văzându- se). Uneori, în cazul gerunziului, pot apărea ambiguități sintactice, construcției
gerunziale putându- i-se da două soluții sintactic corecte:
Exemplu: Am văzut -o venind în grabă.
 (predicativ suplimentar: Am văzut -o pe ea care venea în grabă.);
 (circumstanțial de timp: Am văzut -o pe ea când v enea în grabă.).
2.2.3.Participiul
Participiul este o formă nepersonală a verbului a cărei caracteristică este comportamentul
intermediar între adjectiv și verb. El se apropie prin numeroase trăsături de adjectiv, dintre care
cea mai importantă este raport area obligatorie la un regent nominal (substantiv, pronume,
numeral), cu care se și acordă. Participiul este o formă simplă, marcată sufixai, cu structura R
+ S part., unde R reprezintă radicalul verbal, iar S part., sufixul participiului.
Pentru unele clase de verbe, radicalul verbal este același indiferent de forma flexionară
(cânt-at, cânt -ăm, cânt -am, cânt -ând, cânt -ai), iar, pentru altele, este distribuit numai la
participiu și la perfect simplu, precum și la formele derivând din acestea ( mer-s, mer -sei, cop-
t, cop- sei).
Sufixul are realizări diferite în funcție de clasa de conjugare:
→ -at, pentru toate verbele cu infinitivul în – a , de conjugarea I (a cânta – cânt at) și de
conjugarea a II -a (a lucra – lucrat);
→ -ut, pentru cvasitotalitatea verbelor cu infinitivul în – ea, de conjugarea a VIII -a (a
vedea – văzut) și pentru verbele cu infinitivul în – e, de conjugarea a IX -a (a trece — trecut );
→ -s, pentru verbele cu infinitivul în – e, de conjugarea a X -a (a merge – mers );
Sufixul participiului este – s pentru verbul a mâne a (mas), cu utilizare strict limitată,
populară și regională, deși are infinitivul în – ea.
→ -t, pentru o serie restrânsă de verbe cu infinitivul în – e, de conjugarea a XI -a (a rupe –
rupt, a frige – fript);
→ -it, pentru toate verbele cu infinitivul în – i, de conjugarea a IV -a (a acoperi – acoper it),
a V-a (a veni – venit) și a VI -a (a citi – citit);
→ -ât, pentru toate verbele cu infinitivul în – î, de conjugarea a III -a (a coborî – cobor ât)
și a VII -a (a hotărî – hotăr ât).
Participiul in tră în componența unora dintre formele verbale compuse: perfect compus
(am citit), viitor anterior (voi fi citit), conjunctiv perfect (să fi citit), condițional perfect (aș fi
citit), prezumtiv perfect (voi/oi fi citit), infinitiv perfect (a fi citit). în acest caz, el este lipsit de
autonomie gramaticală, rămâne invariabil, indiferent de genul și de numărul nominalului –
subiect și caracterizează orice verb, cu excepția câtorva formații neologice recente defective de
participiu și de formele compuse cu acest a (a accede, a concede, a desfide) și a verbului a rage.
25

2.2.4.Supinul
Supinul este o formă nepersonală a verbului care se caracterizează prin omonimia cu
participiul, ca distribuție, prin apariția obligatorie în contextul unei prepoziții, iar ca tip de
comportament, se caracterizează fie prin trăsături substantivale și verbale, fie prin trăsături
adjectivale și verbale, mai rar, și prin comportament adverbial, trăsături cu grad și formă de manifestare diferite de la un tipar de construcție la altul.
Forma supinului este omonimă cu a participiului, având structura R + S pars. Distingerea
celor două unități are la bază o serie de trăsături diferențiatoare:
→ existența unor mari diferențe de sens ( carte citită / carte de citit);
→ morfologia formelor, total dif erită, este general variabilă, cu o variabilitate de tip
adjectival, impusă prin acord, în cazul participiului, dar general invariabilă, în cazul supinului;
→ distribuția formelor este diferită: supinul apare obligatoriu în context prepozițional, în
timp c e participiul admite cu totul sporadic vecinătatea de stânga a unei prepoziții;
3. TIMPUL
Termenul de timp „denumește acea categorie gramaticală specifică flexiunii verbale prin
care, pe planul conținutului, se indică momentul în care se desfășoară acțiune a verbului/
verbelor dintr -un enunț în raport cu momentul vorbirii”.32 33
În lingvistica tradițională, continuă să se opereze cu cele trei secțiuni fundamentale
(prezent , trecut, viitor), care sunt subîmpărțite în funcție de numărul paradigmelor recunoscute
pentru fiecare mod. Uneori, în zona modului indicativ se vorbește de un trecut recent pentru că
sunt limbi care și- au creat forme compuse speciale sau au specializat, regional, anumite
paradigme (în rom., dialectal, în Oltenia, perfectul simplu este utilizat pentru a indica o acțiune
petrecută în ultimele 24 de ore). Prin opoziție cu cel dintâi, se vorbește și de un trecut
îndepărtat, exprimat prin mai -mult-ca-perfect.
Termenul timp este adesea asociat cu numele paradigmelor care funcționează în sfera
diferitelor moduri. în analiză, pentru identificarea exactă a acestora, se întrebuințează
denumirile: imperfect , perfect simplu, perfect compus, mai -mult-ca-perfect, viitor, condițional
perfect etc.35
Timpurile pot indica plasarea relativă a acțiunilor una față d e a l t a s a u f a ț ă d e u n a l t
moment sau interval pe axa temporală. Timpurile verbale sunt absolute, când se raportează doar
la reperul momentului comunicării, și relative (sau de relație), când se raportează și la un alt
34 Angela Bidu -Vrănceanu, Cristina Călărași , Liliana Ionescu- Ruxăndoiu, Mihaela Mancas, Gabriela Pană
Dindelegan, op. cit, p. 510.
33 Ibidem., p. 512.
26

reper.
În raport cu situația de com unicare se configurează o axă de orientare în care punctul de
reper (de perspectivă ) este momentul enunțării (ME = to). In funcție de intervalul în care se
desfășoară comunicarea, câmpul semantic al temporalității este segmentat în trei zone
semantice, are constituie așa -numitul timp de referință (TR) al formelor verbale:

Fixarea unui punct de reper (to) înseamnă, implicit, redarea unei ordonări pe axa
temporală, ordonar e care se manifestă prin stabilirea anumitor raporturi temporale. Procesele
cu timpul de referință prezent se află într -un raport de simultaneitate (coincidență) cu
momentul enunțării, cele cu timpul de referință trecut intră într -un raport de anterioritat e cu
momentul enunțării, iar cele cu timpul de referință viitor se găsesc într – un raport temporal de
posterioritate cu momentul enunțării/6
Categoria timpului se exprimă:
• gramatical, prin formele specializate ale verbului – timpurile verbale;
• lexical, prin circumstanțiale, realizate prin adverbe de timp (acum, cândva), grupuri
prepoziționale (de ieri, până săptămâna viitoare) sau propoziții subordonate introduse de
locuțiuni conjuncționale și adverbe relative – dintre care unele sunt specializate pentru se nsul
temporal (în timp ce…, când…).
O serie complexă de timpuri verbale apare doar în cadrai modului indicativ, pentru că
acesta este modul aserțiunii, al enunțurilor despre stări de lucruri trecute, prezente și viitoare.
La modurile conjunctiv, condiț ional și prezumtiv există doar o opoziție între prezent și
trecut (perfect), care înseamnă, de fapt, distincția între posibilitate reală și posibilitate
nerealizată sau între supoziție asupra prezentului ori asupra trecutului. In ceea ce privește
corelarea cu „timpul de referință”, condiționalul prezent, conjunctivul prezent și prezumtivul
prezent sunt forme verbale a căror semnificație temporală se stabilește în context: prin formele
verbale respective procesele pot fi plasate sau în zona prezentului (Aș m erge acum.) sau în cea
a viitorului (Aș merge mâine.). Formele de trecut ale acelorași moduri se raportează la timpul
de referință tot contextual, semnificația lor proeminentă fiind, în fapt, modală:
Aș fi preferat să ne fi întâlnit ieri. / Aș fi preferat să ne fi întâlnit mâine. (to)
-oo + 00
Trecut Prezent viitor
(„până acum") („acum") („de acum încolo ”)

27

[-Real], [+Trecut] [-Real], [+Viitor]
Imperativul nu are distincții temporale (pentru că se referă, inerent, la acțiuni viitoare).
Categoria timpului apare și la forma verbală nonfmită, infinitivul, care are și un trecut
(perfect). Deși nu intră în sistemul de opoziții temporale, participiul trimite, în marea majoritate
a cazurilor, la timpul de referință „trecut”. Dintre formele verbale 34nepersonale, în construcții
rare, supinul anumitor verbe poate exprima opoziția trecut viitor:
3.1.Prezent
3.1.1.Prezentul indicativ
Prezentul indicativ este o formă simplă, care are structura radical (R) + flectiv (F). La
rândul lui, flectivul este alcătuit din sufix (S) și desinență (d). Așadar, structura este următoarea:
radical (R) + flectiv (F) + element sufixai (S) + element desinențial (d).
Prototipic, prezentul verbului se referă la un interval de timp (mai mare sau mai mic),
care include momentul comunicării (Sunt elev pentru încă doi ani.), uneori, chiar coincide cu
el (Acum vorbesc cu tine și te privesc drept în ochi.). Prin valoarea sa prototipică, prezentul este
un timp de ic tic, care trimite la situația de comunicare.
Prezentul românesc are o folosire specială, deviantă în raport cu valoarea prototipică,
atunci când reper ul său nu mai este momentul enunțării, ci un interval următor acestuia: Mâine
plec la Ploiești. In acest caz, prezentul este echivalent cu viitorul. Prezentul cu valoare de viitor
adaugă valorii temporale o valoare modală, de certitudine.
Din prezentul cu valoare de viitor s -a dezvoltat un prezent cu valoare modală de
imperativ, care presupune o intonație diferită a enunțului: Mâine pleci la Ploiești!
Prezentul narativ (sau istoric) apare în situația în care reperul prezentului nu mai este
momentul enunțări i, ci un moment din trecut, folosirea lui având în acest caz un rol stilistico –
pragmatic, de actualizare a unei perspective interioare asupra faptelor narate: Napoleon se naște
în 1869. [reper trecut: 1869].
3.1.2.Prezentul condițional
Prezentul condiț ional se caracterizează prin prezența unui element mobil cu formele: aș,
ai [a fi\ , ar, am, ați [ats'], ar, asociat cu o secvență morfemică identică cu infinitivul:
34 Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române , București , 2005, p. 39 6.
Aceasta este o haină de căpătat.
(care a fost căpătată)
[TR „trecut”] Am luat carne de gătit. (care
urmează să fie gătită)
[TR „viitor”].
cânta, veni, merge etc. cânta, veni, merge etc.
28

Punctul de junctură precedă direct radicalul. în formele de prezent, disocierea se face atât
prin intercalarea adverbelor menționate: aș mai veni, cât și, mai rar, prin postpunerea
elementului mobil. în acest ultim caz, secvența care conține radicalul se amplifică în finală cu
-re, când elementul mobil i se alătură direct: închinare -aș. Amplifica rea nu se produce când
între cele două secvențe indisociabile se intercalează o formă atonă a pronumelui personal sau
reflexiv: arde -te-ar (focul)!
Condiționalul prezent, exprimând o acțiune potențială, nu are o valoare temporală
propriu- zisă. Cu valoare optativă, indică o dorință manifestată în prezent; acțiunea vizată s -ar
putea realiza în viitor {Acum aș mânca ceva.). Cu valoare epistemică, prezentul condiționalului
exprimă o rezervă, o distanță față de adevărul unui fapt prezent {Se zice că ar fi la Par is).
În subordonare, reperul nu mai este momentul enunțării, ci un alt moment exprimat în
construcția regentă:
Ți-a spus (atunci) că ar mânca ceva.
O să-ți spună (mâine)
3.1.3.Prezentul prezumtiv
Prezentul prezumtivului cunoaște o serie de forme paralele , derivate din viitorul anterior
sau din perfectul conjunctivului sau al condiționalului. Afixele mobile din aceste forme se
asociază, în structura prezumtivului prezent, cu gerunziul.
Prezumtivul prezent se deosebește de viitorul anterior și de perfectul conjunctiv și
condițional prin prezența gerunziului în structura formelor sale:
a) {v)oi fi știind b) să fi știind c) ar fi știind
va {o) fi știind
Disocierea formelor de prezumtiv prezent se realizează prin introducerea adverbelor mari
cam etc. după primul component mobil: o mai fi știind ar mai fii știind să mai fi
știind
Prezumtivul prezent este un timp absolut: Cine o fi fiind acea personalitate, nu știm. Rar,
prezumtivul prezent poate fi utilizat însă și ca timp relativ: Nu știm și nu vom ști niciodată cine
o fi răspândind asemenea zvonuri. El nu se folosește ca timp relativ, în subordonare față de
verbe de declarație.
3.1.4.Prezentul conjunctiv
Prezentul conjunctiv se realizează cu ajutorul elementului mobil să asociat cu o secvență
variabilă în raport cu persoana și numărul, secvență ce este identică cu formele prezentului
indicativ la toate persoanele, cu excepția persoanei a 3 -a sg. și pl. (totdeauna omonime în
paradigma conjunctivului prezent). Aceste două forme se deosebesc de forma de pers. a 3 -a sg.
a indicativului prezent printr -o repartizare inversă a desinențelor: verbele care au la prezent
29

indicativ -ă au la conjunctiv – e și invers: cântă – să cânte, vine – să vină. Se deosebesc, de
asemenea, în cazul verbelor cu sufix pozitiv în această formă, prin realizarea sufixului: lucrează
– să lucreze, povestește – să povestească. Formele de pers. a 3 -a sg. și pl. pot fi folosite, datorită
acestor deosebiri de expresie față de prezentul indicativ, și fără elementul mobil să: Trăiască
pacea!
Prezentul co njunctivului reprezintă paradigma de forma:
să vin să venim să lucrez să lucrăm
să vii să veniți să lucrezi să lucrați
să vină să vină să lucreze să lucreze
Disocierea se produce după să prin intercalarea nu numai a adverbelor: mai, prea, tot,
cam, dar și a adverbului nu (să nu vină / să mai vină), precum și a formelor atone ale
pronumelui personal (să le spună) sau reflexiv (să se ducă). Intercalările pot fi reprezentate prin
cel mult trei termeni adverbiali (Să nu mai tot insiști) și cinci termeni adver biali și pronominali
(Să nu li -l mai tot lăudații)35
3.2. Perfect (trecut)
3.2.1. Perfectul compus
Disocierea formelor de perfect compus se realizează în mod curent prin intercalarea
câtorva adverbe (mai, și, prea, cam, tot): a mai venit, precum și prin postpunerea elementului
mobil: văzut -ai. în acest caz, între cele două componente se poate intercala un pronume personal
sau reflexiv, formă atonă: văzutu- l-ai, văzutu- s-a.36
Perfectul compus este folosit pentru a desemna acțiunea sau starea care precedă momen tul
vorbirii, fără raportare la alte repere temporale. În mod prototipic, perfectul compus este un
timp deictic (raportat la situația de enunțare), de aceea el nu se folosește în narațiunile ficționale,
în enunțurile care, în mod voit, nu au un locutor mar cat în text. Perfectul compus este, tot în
mod prototipic, un timp absolut, care nu se raportează la alte repere temporale în afara
prezentului situației de comunicare. In anumite situații, perfectul compus poate fi folosit non-
deictic și relativ. În combi nație cu alte mărci temporale (circumstanțiale de timp), perfectul
compus poate indica, mai ales în limba vorbită:
(a) o acțiune anterioară altei acțiuni trecute, într -o retrospecție (A găsit ieri scrisoarea.
A pierdut -o acum o săptămână.), preluând, în asemen ea contexte, rolul mai – mult-ca-
perfectului;
(b) o acțiune anterioară unei acțiuni viitoare (O să merg la Ploiești și, când am terminat
35 Ibidem.. p. 195- 196.
36 Ion Coteanu(coord.), op. cit., p. 192-193
30

treaba, o să mă întorc.), preluând, în acest context, rolul viitorului anterior;
(c) o acțiune sau o stare trecută simultană alt eia (Te-am căutat ieri la prânz. Unde ai
fost?), preluând, în acest caz, rolul imperfectului.
În subordonare (mai ales față de verbe de declarație), perfectul compus este adesea folosit
ca timp relativ, indicând un interval de timp trecut, anterior momentu lui trecut evocat de verbul
de declarație: Mi-a spus că te -a așteptat două ore. în conversație, perfectul compus poate avea
o utilizare specială, de anticipare, vorbitorul indicând hotărârea sa de a îndeplini foarte rapid o
acțiune, ca și când acțiunea s -ar fi realizat deja (Gata, am plecat!).37
3.2.2. Perfectul simplu
Formele de perfect simplu presupun o descriere mai complicată și au, în limba română, o
structură asemănătoare, cu deosebirea că elementul desinențial poate fi analizat în două
componente. Sufixul de perfect simplu – spre deosebire de cel de imperfect, totdeauna invariabil
– are în paradigma unor verbe, a celor în – a, caracter variabil. Sufixele de perfect simplu sunt:
pentru verbele în – î: (el) coborî
-i-, pentru verbele în – i: (noi) venirăm
-u-, pentru verbele în – ea: (el)putu și pentru unele verbe în – e: (voi) începurăți
-se-, pentru unele verbe în – e: (el) merse
-a ~ă -, pentru verbele în – a: (eu) cântai, (el) cânta, care poate fi realizat ca ua~ uă:
continu(u)ai, conțin (u)ă și ca -ape: veghea t, veghe ([veg'aj], [veg'e]).
Pentru verbele în – i și în -î sufixul de perfect simplu este omonim cu cel de infinitiv;
pentru cele în – a, omonimia privește numai una dintre realizările sufixului, cea care apare în
mai multe forme.38
Vorbitorii de limbă lite rară, în vorbirea cărora perfectul simplu este foarte puțin frecvent, extind
accentuarea la toate formele de plural, așa încât se produce modificarea:
Perfectul simplu desemnează acțiunea sau starea încheiată în trecut. în limba actuală,
37 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), op. cit., p. 250
38 Ion Coteanu (coord.), op. cit., p. 88 zisei devine zise

ziseși zise

Zise zise
ziserăm zise

ziserăți zise

ziseră zise

31

perfectul simplu are două folosiri independente și destul de diferite: ca timp narativ, ficțional,
în limba literară, și ca timp trecut (chiar recent, folosit pentru evenimente desfășurate în ultimele
24 de ore) în limba populară regională.
În limba standard, perfectul simplu nu se mai folosește în conversație, ci este doar un timp
narativ ficțional, al narațiunii „fără narator”, impersonale. Ca timp ficțional, perfectul simplu
se folosește în cea mai mare măsură la persoana a 3- a.
Perfectul simplu ficțional este un timp absolut, care nu se raportează la alte repere
temporale decât la cel al unui prezent neprecizat.
În limba populară, perfectul simplu are un st atut diferit în funcție de zona geografică: în
majoritatea graiurilor, a ieșit cu totul din uz, fiind înlocuit cu perfectul compus. în Oltenia,
perfectul simplu este foarte frecvent, cu o valoare specială, de trecut recent (pentru evenimente
petrecute în u ltimele 24 de ore sau în ziua precedentă).
3.2.3.Imperfectul
Imperfectul cunoaște un singur tip accentuat, pentru toate formele și toate verbele, fără
excepție: veneam, cântam etc.
Imperfectul este un timp relativ, care se raportează la prezent (faț ă de care este plasat în
trecut), dar și la un alt reper din trecut. Din punct de vedere temporal, imperfectul se poate caracteriza ca timpul unei acțiuni sau stări trecute, care este parțial simultană cu un anumit
reper. Reperul poate fi indicat de un cir cumstanțial – adverb (Atunci erai mai înțelegător.) sau
propoziție temporală (Ana dormea când a sunat telefonul.) sau de un enunț cu alt verb (Am ieșit
pe terasă. Soarele răsărea.)
În literatură, imperfectul este adesea timpul perspectivei interioare a per sonajului, un
„prezent în trecut” al monologului interior relatat în stil indirect liber. Semnalul acestui artificiu
literar poate fi combinarea imperfectului cu adverbul acum (care semnalează perspectiva
interioară): Acum își amintea totul cu precizie.
În situații de comunicare precis delimitate, și anume în jocuri de copii în care
interlocutorii se transpun, conștient, într -o lume imaginară, se folosește imperfectul
(,imperfectul infantil), în concurență cu prezentul: Eu eram mama, tu erai tata. vs. Eu sunt
mama și tu ești tata.
În textele beletristice, formele de imperfect sunt utilizate la începutul unei narațiuni.
Această semnificație contextuală este denumită imperfect de deschidere. Imperfectul de
deschidere intră în concurență cu perfectul compus ( Era odată un împărat vs. A fost odată un
împărat.) și este, de cele mai multe ori, însoțit de adverbe de fixare în timp.
În textele narative, folosit în context cu imperfectul descriptiv, mai- mult- ca- perfectul are
rolul de a fixa începutul unui nou episod, care presupune o modificare a ambientului, a stării de
32

spirit sau a înfățișării personajelor.
Prin urmare, trăsăturile de bază ale acestei forme verbale constituie sursa unui rol aparte
al mai -mult- ca-perfectului, acela de a configura un al doilea plan re trospectiv, mai îndepărtat
de momentul enunțării.
Trăsătura aspectuală definitorie a viitorului [-Perfectiv] explică folosirea lui în redarea
retrospectivelor istorice. Prin utilizarea formelor de viitor se creează un efect de sens,
deschizându- se o perspe ctivă asupra consecințelor ulterioare ale unei situații trecute.

B. CATEGORII GRAMATICE NESPECIFICE
1. PERSOANA
Persoana, categorie gramaticală aparținând deixis -ului – adică acelor categorii care trimit
la situația de comunicare, definindu -și termenii în raport cu unul dintre participanți, cu locutorul
– este categoria care gramaticalizează rolurile participanților la comunicare, distingând, în
raport cu locutorul, trei roluri: persoana 1, folosită de locator pentru a se desemna pe sine însuși;
persoana a 2 -a, folosită de locutor pentru desemnarea interlocutorului; persoana a 3 -a, folosită
de locutor cu referire la alte persoane decât locutorul și interlocutorul, prezente sau nu la
comunicare.
Categoria persoanei apare în flexiunea a două clase de cuvinte: pronume și verb. La
pronume, permite distingerea a două mari subclase, după cum pronumele realizează cele trei
(sau patru) persoane sau, dimpotrivă, nu cunosc opozițiile de persoană. Pronumele care disting persoanele asociază acestora și semnif icații suplimentare: valoarea de posesie (pronumele
posesiv), valoarea de reverență (pronumele de politețe), valoarea de întărire (pronumele de întărire), valoarea reflexivă, adică identitatea reverențială actanților (pronumele reflexiv) etc.
La verb, categoria persoanei apare ca manifestare sintactică, fiind impusă formal prin
fenomenul de acord și având rolul de a asigura coeziunea gr upului Subiect + Predicat.
Exprimarea categoriei persoanei este diferită de la pronume la verb și de la o limbă la
alta. Co mună pronumelor și verbului este însă manifestarea solidară a categoriilor de persoană
și număr. Verbul le exprimă prin flective desinențiale, în cazul formelor sintetice, sau prin variația elementului mobil, în cazul formelor compuse.
În cazul verbului, c ategoria persoanei permite stabilirea unor subclase speciale de verbe
și a unor forme speciale din paradigmă:
a) Verbele unipersonale formează o subclasă de verbe constituită pe baza trăsăturii
morfologice a unei paradigme defective de persoană, cu forme n umai pentru pers. a 3- a. ca
urmare a caracteristicii lor combinatorii de a admite numai subiecte non -personale (ex. a conta,
a reieși ) sau de a se construi tară subiect (ex. plouă, ninge).
33

Categoria cea mai bogată de verbe defective o constituie verbele un ipersonale , verbele
cu flexiune incompletă sub aspectul numărului și al persoanei. Unipersonale sunt verbele a
ploua, a tuna, a fulgera, utilizate numai la singular, dar și a gâlgâi, a măcăi, a durea, a rezulta,
care au forme pentru persoana a 3 -a singular și plural. Cele dintâi, ca și a păsa (îi pasă de toate.)
sunt unipersonale și impersonale , neadmițând construcția cu un nominativ subiect. Celelalte,
deși unipersonale, pot avea subiect: îl dor dinții. Tot unipersonale cu forme de singular și plural
sunt și a se cădea, a se cuveni.
b) Formele nepersonale (numite și moduri nepersonale sau forme nominale ale verbului)
se disting, în cadrul paradigmei verbului, prin caracteristica de a accepta contextele celor trei
persoane, deci de a admite subiecte de pers oane diferite, dar de a nu -și schimba forma în funcție
de persoana și numărul subiectului, nerealizând formal acordul.39 în limba română, paradigma
verbală cuprinde fo ne care exprimă categoria gramaticală a persoanei și forme invariabile sub
aspectul acest ei categorii.
Seria verbelor nepersonale este reprezentată prin infinitiv, gerunziu, participiu și supin.
Toate aceste forme se caracterizează prin particularitatea de a fi dependente subordonate:
folosirea formelor nepersonale cere prezența în comunicare a unei forme personale. Această
particularitate sintactică deosebește formele nepersonale de perfectul conjunctivului, care nici el nu exprimă categoria persoanei.
În cazul verbului, persoana apare ca o consecință a unor caracteristici semantico –
referenți ale definitorii ale acestei părți de vorbire: verbul, împreună cu actanții săi, redă o
situație (acțiune, eveniment, stare) în care sunt angrenați participanți (Agent, Pacient,
Experimentator, Beneficiar etc.) și simultan, poate evoca situația de comunicar e, adică,
interacțiunea verbală care presupune existența a doi protagoniști și anume, locutorul
(vorbitorul) și alocutorul (adresantul).
2. NUMĂRUL
Numărul este o categorie gramaticală prezentă în flexiunea verbului unde se impune
formal prin fenomenul de acord cu nominalul subiect.“
Categoria numărului interferează cu cea a persoanei, indicând limitarea la câte un
participant la comunicare (pers. 1 sg., pers. a 2- a sg.) sau includerea locatorului sau a
interlocutorului într -un grup (pers. 1 pl., pers. a 2- a pl.).
La persoana 1 plural, locutorul este în genere unic și inclus într -un grup ( Așteptăm de
mult dreptate.)', la persoana a 2 -a plural, interlocutorul poate fi destul de des unul multiplu
39 Angela Bidu -Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu -Ruxăndoiu, Mihaela Mancas, Gab riela Pană
Dindelegan. op. cit, p. 362.
34

(Așteptați aici de mult?) sau unul inclus într -un grup (Așa sunt eți toți!).
La persoana a 3 -a, numărul indică unicitatea sau caracterul multiplu al entităților despre
care se vorbește și care reprezintă subiectul verbului.36
Manifestarea paradigmatică a opoziției de număr (singular ~plural) privește două
mijloace grama ticale: formele flexionare sintetice redau informația de număr (și de persoană)
prin desinențe, formele flexionare analitice exprimă aceste informații prin afixul mobil / liber
al structurii lor (așa -numitul „verb auxiliar”).
Manifestarea sintagmatică a nu mărului privește modul de realizare a acordului între
subiect și verbul cu funcție de predicat. în limba română acordul este, în general, formal
(gramatical). Se înregistrează însă și fenomene de acord noțional („după înțeles”) sau de acord
prin atracție, considerate, în anumite situații, variante acceptate de limba literară.
Asocierea receptorului cu unul sau mai mulți neparticipanți la comunicare (Voi, tu și el,
ați ascultat.). Persoana 1 și a 2 -a plural implică deci obligatoriu cuprinderea emițătorului,
respectiv a receptorului, între protagoniștii procesului.
În limba română, persoana a 2- a singular poate acoperi uneori întreaga zonă a categoriei
persoanei, permițând identificarea protagonistului cu emițătorul, receptorul etc. (Ai carte, ai
parte.). Acee ași valoare generală poate fi exprimată prin forma de persoana a 3 -a („reflexiv
impersonal”): Se călătorește cu vaporul. Un sens asemănător poate avea în anumite contexte și
forma de persoana 1 plural: Mergem cu vaporul.
În asemenea situații putem vorbi de existența unui subiect general. O valoare apropiată
se poate realiza prin utilizarea unui verb la persoana a 3 -a, neînsoțit de ,,se”: Scrie în ziar. Aici
avem a face cu un subiect nedefinit (pe care vorbitoru l nu- l precizează pentru că nu poate sau
nu vrea ), care însă nu cuprinde între protagoniștii posibili ai procesului nici pe emițătorul, nici
pe receptorul enunțului.
Flexiunea verbală în raport cu numărul și persoana reiterează o informație exprimată și
printr -un nume (subiect), cu care verbul se acordă : desinențele verbale indică deci, ca și cele
adjectivale, participarea verbului la un raport de interdependență. Formele verbale de persoana
1 și a 2- a (singular) nu admit combinarea decât cu pronume personale, în vreme ce persoana a
3-a poate fi coocuren tă cu orice alt pronume sau substantiv. Persoana a 3 -a singular este singura
formă care, în cazul unui număr limitat de verbe nu este dependentă față de un nume, forma
verbală nu este deci rezultatul unui fenomen de acord. în acest caz sunt verbele defecti ve a căror
paradigmă se reduce la formele de persoana a 3- a.

35

CAPITOLUL III. DIFICULTĂȚI ȘI INTERPRETĂRI ÎN MORFOLOGIA
VERBULUI

Limba română, atât pentru cei ce o folosesc ca limbă maternă sau secundară, cât și
pentru cei care o studiază ca limbă străi nă, provoacă o serie de dificultăți ce țin de structura
gramaticală specifică.
Tratarea problemelor de gramatică apare în programele școlare separat de alte discipline
lingvistice. Orice categorie gramaticală sau noțiune fonetică este explicată și apoi însușită în
consens cu legile actului de comunicare, oral sau scris, și nu conform principiului teoretic
gramatical, deoarece mai presus de cunoașterea teoretică trebuie să fie folosirea corectă și
eficientă a limbii în diverse contexte.
Limba română oferă o gamă variată de posibilități prin care să se cultive creativitatea
elevilor. Un rol important îl reprezintă secvențele din lecțiile destinate noțiunilor de gramatică
și vocabular.
Corectitudinea exprimării constă în respectarea tuturor normelor lingvistice: fonetic e,
lexicale si gramaticale. Ast fel, putem evidenția câteva erori, dificultăți cu care ne întâlnim la
orice pas:
 A fi: verb predicativ , copulativ, auxiliar;
Procesul de însușire a verbului se face pe baza principiului concentric al reluării
cunoștințelor de la un an de studiu la altul, prin acumularea cantitativă și calitativă a
cunoștințelor. Astfel, dacă la sfârșitul clasei a IV -a, elevul cunoaște categoriile gramaticale de
persoană, număr și timp (prezent, trecut și viitor), la sfârșitul clasei a V -a, el își lărgește sfera
cunoștințelor cu încă o categorie gramaticală, cea a modului, aprofundând modurile personale.
În clasa a VI -a, elevul îsi însuseste modurile nepersonale, precum si o altă categorie
gramaticală, conjugarea. în clasa a VII -a, noutatea o reprezintă diateza verbului.
Printre dificultățile întâlnite de elevii de clasa a V -a în studierea verbului se numără
distingerea valorilor morfologice ale verbului a fi: predicativă, auxiliară și copulativă. Este de
reținut faptul că identif icarea valorii verbului a fi se face prin raportare la subiectul propoziției.
Confuzii se realizează și între alte verbe copulative (a ajunge, a însemna) și verbele
predicative omonime:
Mărul este pe masă. (verb predicativ) / Mărul este roșu, (verb copulat iv);
Tata ajunse la serviciu.( verb predicativ) / Tata ajunse director. (verb copulativ);
Elevul a însemnat exercițiul pe carte. (verb predicativ) / Gestul ei a însemnat mult
pentru mine. (verb copulativ)
36

A fi provoacă probleme multor vorbotor i ai limbii române. Atât pe internet, pe diferite
site-uri , cât și pe micul eran, la televizor, am constatat cum verbul neregulat a fi este folosit
în mod greșit, mai exact se pune problema numarului de i -uri.
1. Modul indicativ, timpul viitor
Greșit : Eu voi fii mâine prezentă la facultate.
Corect: Eu voi fi mâine prezentă la facultate.
2. Modul conjunctiv
Greșit : Să fi fericit este scopul fiecărui om.
Corect: Să fii fericit este scopul fiecărui om.
Greșit : Să fii fost eu interogat…
Corect: Să fi fost eu i nterogat…
3. Modul condițional -optativ
Greșit : Aș fii fost accidentata, dacă nu mă feream.
Corect: Aș fi fost accidentat, dacă nu mă feream.
4. Modul imperativ:
Greșit : Nu fii trist!
Corect: Nu fi trist!
 Predicat verbal vs. Predicat nominal.
În însușirea ver bului au loc interferențe între nivelul morfologic și nivelul sintactic.
Dificultatea este cauzată de asemănarea formală dintre predicatul verbal și cel nominal, când
ambele tipuri de predicate sunt construite cu un participiu:
PN
Mărul este copt, nu crud.
PV
Mărul este copt de razele soarelui.
Uneori, formele predicativă, copulativă si auxiliară ale verbului a fi pot fi confundate:
S-a spus că ai fi în excursie. (ai fi = vb. pred., cond. – opt., PV)
Ai fi felicitat de toti, dacă rezolvi situatia, (ai fi = vb. aux., formează diateza pasivă a
verbului a felicita)
Ai fi mers, dacă erai invitat, (ai fi = vb. aux. a avea + vb. aux. a fi care formează cond. –
opt. perfect al verbului a merge )
Ai fi trist, dacă ti -as spune adevărul, (ai fi = vb. cop., cond..- opt., ai fi trist = PN)
 În ceea ce privește flexiunea verbului , la clasa a VI -a se observă confuzia dintre
conjugarea a II -a si a III -a. Verbe precum a plăcea, a apărea, a dispărea, a zăcea, a părea, a
37

încăpea, a prevedea (de conjugarea a II -a) sunt tratate eronat, ca fiind verbe de conjugarea a
III-a: a place, a apare, a dispare, a zace, a pare, a încape, a prevede. Confuzia dintre cele două
conjugări este întărită si de accentuarea greșită a acestora. Astfel, se va pronunța : bateți, faceți,
spuneți, țineți, credeți, vedeți, tăceți (nu bateți , faceți , spuneți, țineți, credeți, vedeți, tăceți) ,
întrucât la persoanele 1 si a 2 -a plural, ale indicativului si conjunctivului prezent, precum si la
persoana a 2 -a plural a imper ativului, la conjugarea a II -a, accentul stă pe sufixul conjugării ( –
e-), iar la conjugarea a III -a, pe temă.
În flexiunea verbală accentul este mobil, căzând pe temă sau pe desinentă, chiar la acelasi
mod si timp: (eu) adusei – (noi) aduserăm. Uneori, el are rolul de a diferentia formele
gramaticale: încuie, cântă, adună (prezent) – încuie, cântă, adună (perfect simplu), fugi!
(modul imperativ) – fugi (indicativ, perfect simplu). Accentul marchează distincția dintre
elemente omografe: era (substantiv) – era (verb), duduie (verb) – duduie (substantiv), masă
(substantiv) – masă (verb), pustiii (adjectiv antepus substantivului) – pustiii (verb). Dacă
DOOM 1 accepta forme paralele în paradigma de prezent a verbului a fi la persoanele 1 si a 2 -a
plural (sunt em, sunteți / suntem, sunteți), DOOM 2 înregistrează numai formele suntem, sunteți.
La unele verbe de conjugarea 1 se oscilează între conjugarea cu sau iară sufixul -ez. Un astfel
de verb este a copia, care se conjugă cu sufixul -ez. El este folosit frecven t la conjunctiv prezent
sub forma gresită să copii, paradigma de indicativ prezent singular fiind (eu) copiez, (tu)
copiezi, (el/ea) copiază, nu: (eu) copii, (tu) copii, (eî/ea) copie. În aceeasi situatie se află verbele
de conjugarea a IV -a a bănui, a che ltui în a căror paradigmă de indicativ prezent se renuntă la
sufixul -esc, utilizându -se frecvent forma (eu) bănui, (eu) cheltui în locul celei corecte bănuiesc,
cheltuiesc.
Necunoașterea formelor flexionare ale unui verb are drept consecință scrierea greș ită a
acestuia. În acest sens, se folosesc formele verbale:
– crează, agrează (indicativ prezent, pers. a 3- a, sg./ pl.), în loc de creează, agreează
(după modelul verbului a lucra) ;
– așează (indicativ prezent, pers. a 3- a, sg.), în loc de așază;
– înșeală (indicativ prezent, pers. a 3 -a, sg./ pl.), în loc de înșală (după modelul verbului
a așeza) ;
– pustii (indicativ perfect simplu, pers. 1, sg.), în loc de pustiii;
– (să) aibe, (să) aivă (conjunctiv prezent, pers. a 3 -a, sg./ pl.), în loc de (să) aibă ;
– (să) scrim, scriți (indicativ si conjunctiv, prezent, pers. 1 si a 2- a, pl.; imperativ, pers. a
2-a, pl.), în loc de (să) scriem, scrieți ;
 Frecvent se folosesc greșit plecasei , lucrasem în loc de plecaseși, lucraserăm.
La modul indicativ, timpul mai- mult- ca-perfect, persoana a 2- a, verbele au în componența
38

lor desinența -și, nu -i. La plural este obligatorie desinența -ră în formarea timpului mai-
mult- ca-perfect.
 O atenție deosebită trebuie acordată grafiei infinitivului, component al formelor
verbale compuse ( condiți onal prezent, viitor ), precum și grafiei formelor omonime cu
infinitivul ( imperativ negativ), mai ales la persoana a 2 -a sg., care, în mod greșit se asociază cu
o desinență de persoană -i. Formele: aș/ai citi, voi/vei citi, nu citi!, aș/ai ști, voi/vei ș ti se vor
scrie cu un singur i, care constituie sufixul de infinitiv, iar formele m -aș sfii, mă voi sfii, nu te
sfii! se vor scrie cu doi i, când primul i aparține radicalului. De asemenea, în cazul formelor
rare de condițional inversat, unde se conservă forma infinitivului lung verbal și unde se poate
încorpora cliticul pronominal, grafia acestora necesită o atenție sporită.

A trebui , la indicativ prezent , persoana a III -a singular și plural, are forma trebuie ( nu
trebuiește) , dar la conjuctiv prezent, aceeași persoana este să trebuiasca.
A voi face la indicativ imperfect , persoanele I si a III -a singular eu voiam, el \ea voia (
nu vroiam, vroia).
A continua se conjugă la indicativ prezent si conjuctiv, persoanele I si II -a singular la
fel:eu, tu co ntinui; eu, tu sa continui.
 Referitor la grafie , formele gerunziale însoțite de pronumele -i se confundă cu
formele personale ale verbelor la perfectul simplu, terminate în – ui (văzui). Pentru evitarea
acestei greșeli, trebuie să se țină seama de faptul că formele verbale terminate în – u, după care
poate urma pronumele -i, sunt gerunziul, care a primit la sfârșit vocala -u (văzându- i), și
imperativul verbului a duce (du-i) și al verbelor derivate de la a duce (adu- i, condu- i, redu- i).
De asemenea, gerunziul însoțit de pronumele reflexiv -se sau -și se confundă cu formele verbale
personale terminate în – use sau -uși (perfectul simplu/ mai- mult- ca- perfectul: aduse, văzuse
sau perfectul simplu: văzuși). Greșeala poate fi evitată prin observarea sufixului gerunziului și
a sensului pronumelui reflexiv. Punând verbul la gerunziu la o formă simplă a indicativului, se
observă că – se sau – și apar clar ca pronume ( văzându -se: se văzu / aducându -și: își aduse ).
 Neglijența în exprimare duce uneori la construcții pleonas tice (va dăinui
permanent, a îngheța de frig, a reveni din nou. a rămâne în continuare, a crește mare, a anticipa
dinainte) care dovedesc necunoașterea sensului sau a valorii gramaticale a cuvintelor. Probleme
deosebite le ridică acordul dintre subiect ș i predicat.
Când subiectul propoziției este un substantiv la numărul singular, determinat de un alt
substantiv la plural care indică elementele grupului, verbul se acordă adesea cu determinantul
aflat la plural, deși nu acesta este adevăratul subiect al propozitiei:
39

Un cârd de rațe străbăteau văzduhul.
Când subiectul este un pronume nehotărât sau negativ, urmat de determinanti ca: dintre
noi, dintre voi, verbul se acordă cu singularul:
Fiecare dintre voi răspunde la întrebare.
În situa ția în care subiectul ex primă o colectivitate, iar vorbitorul se solidarizează cu
acesta, acordul se face cu determinantul: Trei dintre noi s -au îmbolnăvit, (sau ne-am
îmbolnăvit ).
 La clasa a VII -a, o dificultate apare în identificarea predicatului verbal
exprimat printr -o locuț iune verbală, în posibilitatea elevilor de a stabili sensul verbal unitar,
întrucât rolul verbului din cadrul locuț iunii este imul gramatical, iar al celorlalte elemente cu
care se combină, lexical: a băga de seamă (a observa), a- și aprinde paie -n cap (a se certa). De
asemenea, predicatul nominal în componenț a căruia intră o locuț iune este dificil de observat:
El este om cu stare, (cu stare, loc. adj. = bogat, înstărit)
PN
El este în stare de orice. (în stare, loc. adj. = capabil)
 De asemenea, formele unor verbe la diateza activă , timpuri perfecte, se pot
confunda cu formele de prezent ale acestor verbe la diateza pasivă:
El ar fi așteptat o oră, dacă știa acest lucru.
El ar fi așteptat de prietenii săi, dacă ar veni.
Confuzia între aceste forme omonime se rezolvă prin criteriul complementului de agent,
introdus prin prepozitiile de, de către care apar doar după verbul la participiu din diateza pasivă.
O altă dificultate o reprezintă verbele la diateza pasivă, construite fără auxiliar care pot fi
confundate cu numele predicativ multiplu, dacă nu se analizează corect:
PN
Mărul este înalt ș i frumos.
PV
Mărul este săpat și udat.
Confuzii se pot semnala între verbele aflate la diateza activă (activ -pronominale) și
verbele la diateza reflexivă, deoarece ambele tipuri de verbe sunt însoțite de pronume reflexive.
Când pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr -un pronume personal
(substantiv), el nu mai este marcă a diatezei r eflexive, ci are funcț ia sintactică de
complement direct sau complement indirect. Verbul înso țit de acest pronume se numeste
activ -pronominal.
Eu mă îmbrac repede, (pe mine)
40

Eu te îmbrac repede, (pe tine)
dar:
Eu mă gândesc la ceva.
 O altă dificultate morfologică o constituie construcțiile verb (a putea, a ști) +
verb reflexiv la infinitiv , deoarece acestea situează verbul reflexiv înaintea primului verb,
creând confuzia că ar fi reflexiv.
Elevii se pot duce la cinema, (pot = PV, se…duce = C.d.; Elev i i p o t să s e d uc ă la
cinema.)
De asemenea, există verbe nereflexive folosite reflexiv: a râde, a merita, a risca. Din
această cauză, elevii sunt tentaț i să-l considere verb predicativ. De aceea, în identificarea
predicativei, trebuie analizat verbul copu lativ prin raportarea la subiectul propozi ției în care
se află:
El a rămas la școală, (a rămas = a stat)
El a rămas cum îl știți. (Verbul nu spune nimic singur, ci numai împreună cu propozi ția
care urmează: cum îl știți = acela și.

41

CONCLUZII

Limba româ nă actuală a suferit în ultima perioadă modificări importante care oglindesc
schimbări ale societății.
Studiul morfosintaxei are ca scop fundamental formarea și dezvoltarea deprinderilor de
exprimare corectă orală și scrisă.
Morfologia este un mijloc de a intra în contact cu diversitatea și sensul fomelor existente
în limbă, cu regulile flexiunii, cu formele gramaticale corecte.
Intitulată Dificultăți și interpretări în morfologia verbului, lucrarea are ca obiect de
investigatție clasa verbului, mai exac t inventarierea neajunsurilor în înțelegerea flexiunii
verbale, pe care le întâmpină vorbitorii limbii române. Am evidențiat și am prezentat în această
lucrare aspecte teoretice referitoare la verb, abordarea lui din pespectiva gramaticilor
tradiționale ș i moderne, dar am și făcut o descriere a sistemului verbal. Partea cea mai
importantă este reprezentată de ultimul capitol, unde am prezentat câteva confuzii și dificultăți în înțelegerea si asimilarea verbului, atît pentru elevi, cât și pentru vorbitorii limbii române.
Lumea înconjurătoare se vazează pe acțiuni, procese, evenimente, reprezentate din punct
de vedere gramatical prin verbe. Altfel spus, verbul reprezintă o parte de vorbire cu cea mai bogată flexiune, care exprimă acțiuni în sensul larg al acestui termin și este cheia comunicării
scrise și orale.
Categoriile morfologice ale verbului sunt diateza, modul, timpul , persoana, numărul,
genul și cazul. Dintre acestea, diateza, modul și timpul sunt specifice pentru verb, persoana este
o categorie comună cu unele pronume, iar numărul, genul și cazul sunt comune tuturor părților
de vorbire flexibile.
Dincolo de dificultățile și greșelile aferente verbului, sunt urmărite atât unele aspecte
teoretice, dar și câteva exemple din morfologia verbului . E xactitatea și expresivitatea limajului
oral și scris sunt verificate prin sintaxa propozoției și a frazei.
De altfel, exprimarea corectă și fluentă, capacitatea de a dialoga și de a utiliza cuvintele
cu sensurile adecvate sunt asigurate prin studiul tuturor compartimentelor limbii: fonetică,
lexic, morfosintaxă, ortografie, ortoepie și punctuație.
În funcție de aceste subsisteme ale limbii, se slasifică și problemele frecvente apărute în
flexiunea verbală: accentuarea, pronunțarea, scrierea, formele incorecte din paradigma unor
verbe (la diverse moduri și timpuri), utilizarea formelor verbale omonine, confuzii de sensuri,
recunoașterea valorilor morfologice, confuzii între noțiunile gramaticale, dezacordul.
42

Limba, ca activitatea, dar și ca competență, are rolul de a forma și dezvolta îmbogățirea
vocabularul elevului, de a forma capacitatea de comunicare.
Procesul de însușire a verbului se face pe baza principiului concentric al reluării
cunoștințelor de la un an de studiu la altul, prin acumularea cantitati vă și calitativă a
cunoștințelor.
Aceste dificultăți au drept cauză complexitatea verbului, rezultată atâz din multitudinea
de categorii de verbe, cât și din schimbările suferite de verbe asemănătoare, în cadrul aceleiași
conjugări. În însușirea verbului au loc interferențe între nivelul morfologic și nivelul sintactic.
Printre dificultățile des întâlnite în studierea verbului se numără distingerea valorilor
morfologicea ale verbului a fi : predicativă, auxiliară, copulativă. Este de reținut faptul că
identificarea valorii verbului se face prin raportare la subiectul propoziției.
Forma trebuiesc este deseori utilizată, în locul formei trebuie , la indicativ prezent,
persoana a 3 -a plural. La indicativ prezent, forma trebuie rămâne invariabilă, indiferen z dacă
subiectul este la singular sau plural. Sufixul –esc apare doar la conjunctiv prezent.
Uneori, confuziile se datorează contextului, alteori neînsușirii corecte a terminologiei
de specialitate sau a memorării mecanice. În sudiul verbului, greșelile apar atunci când materia
este profundă, iar noțiunile de bază nu sunt fixate.
O comunicare optimă înseamnă exprimarea corectă ( sub aspect logic și gramatical),
clară, coerentă, concisă, expresivă. Stăpânirea rațională și funcțională a limbii favorizează reușita în viața socială și profesională, fiind totodată un semn al pregătirii și al dezvoltării
intelectuale.
Dificultățile de exprimare scrisă și orală pot fi diminuate cu ajutorul cunoașterii și
respectării normelor actuale ale limbii române.

43

BIBLIOG RAFIE

I. STUDII, ARTICOLE ȘI LUCRĂRI DE SPECIALITATE (LINGVISTICĂ)
• Academia Republicii Socialiste România. Institutul de Lingvistică al Universității din
București, Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație , Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1983;
• Academia Republicii Socialiste România, Gramatica limbii române, Vol. I-II, Ediția a
II-a revăzută și adăugită, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966;
• Academia Română, Institutul de Lingvistică „I orgu Iordan -Al; Rosetti”, Gramatica
limbii române, Vol . I-II, Cuvântul – Enunțul, Editura Academiei Române, București, 2005;
• Coteanu, Ion (coord.), Georgeta, Ciompec, Constantin, Dominte, Narcisa, Forăscu,
Valeria Guțu Romalo, Emanuel Vasiliu , Limba română contemporană – Fonetica. Fonologia.
Morfologia, Ediție revăzută și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985;
• Constantinescu- Dobridor Gheorghe, Gramatica limbii române, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2001;
• Croitor, Blanca, Di nică, Andreea, Dragomirescu, Adina, Mârzea, Vasile, Carmen,
Nedelcu, Isabela, Nicolae, Alexandru, Nicula, Irina, Rădulescu, Sala, Marina, Zafiu, Rodica)
Ești COOL și dacă vorbești corect!
• Florea, Melania, Diateza reflexivă și unele greșeli în folosirea ei în Limba și literatura
română, revistă trimestrială pentru elevi editată de Societatea de Științe Filologice, Anul XII,
nr.2 (aprilie – iunie), București, 1983;
• Guțu, Romalo, Valeria, Aspecte ale evoluției limbii române de azi, Editura Humanitas
Educaționa l, București, 2005;
• Guțu, Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, Editura
Humanitas Educațional, București, 2000;
• Guțu, Romalo ,Valeria, Morfologia structurală a limbii române, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucur ești, 1968;
• Hancu, Alexandru, Greșeli tipice în analiza gramaticală, Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 1999;
• Nicula, Irina, Câteva greșeli de morfologie a verbului în Limba și literatura română,
revistă trimestrială pentru elevi editată de Socie tatea de Științe Filologice din România, Anul
XXXVI, nr.2 (aprilie – iunie), București, 2009;
• Pană – Dindelegan, Gabriela, Trecerea de ia o conjugare la alta în Limba și literatura
română, revistă trimestrială pentru elevi editată de Societatea de Științe Filologice, Anul XII,
44

nr.l (ianuarie – martie), București, 1983;
• Pană – Dindelegan, Gabriela, Sintaxă și semantică. Clase de cuvinte și forme
gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, prepoziția, forme verbale nepersonale.
Tipografia Universității București, București, 1992;
• Pană – Dindelegan, Gabriela, Teorie și analiză gramaticală, ediția a II -a, Editura Coresi,
București, 1994;
• Pană – Dindelegan, Gabriela, Sintaxa grupului verbal, ediția a II -a, Editura Aula,
Brașov, 1999;
• Pană Dindelegan, Gabri ela (coord.), Dragomirescu, Adina, Nedelcu, Isabela, Nicolae
,Alexandru, Rădulescu, Sala, Marina, Zalău, Rodica, Gramatica de bază a limbii române,
Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010;
• Pană Dindelegan, Gabriela, Dragomirescu, Adina, Nedelcu , Isabela, Morfosintaxa
limbii române: sinteze teoretice și exerciții, Editura Universității din București, 2010;
• Todi, Aida, Pentru o limbă română corectă. Editura AII, București, 2007.

II. DICȚIONARE
• Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ”, Dicționarul explicativ al
limbii române, Ediția a I I-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;
• Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan -Al. Rosetti”, Dicționarul
ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ediția a II -a revăzută și adăugită, Editura
Univers Enciclopedic, București, 2005;
• Barbu, Ana – Maria, Conjugarea verbelor românești: dicționar, ediția a IV -a, revizuită,
Editura Coresi, București, 2008;
• Bidu -Vrănceanu ,Angela, Călărașii, Cristina, Ionescu -Ruxăndoiu, Li liana, Mancaș,
Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar general de științe. Științe ale limbii, Editura
Științifică, București, 1997;
• Breban, Vasile, Dicționar al limbii române contemporane, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1980:
• Duda, Gabriela, Dicționar de locuțiuni ale limbii române, Editura AII Educațional;
• Marcu, Florin, Maneca Constant, Dicționar de neologisme, ediția a III -a, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1986;
• Radu, Guciu, Ioana, Dificultăți ale lim bii române grupate pe tipuri, Editura Nomi na,
Pitești, 2006.
45

III. MANUALE ȘI PROGRAME ȘCOLARE
• Crișan, Alexandru, Dobra, Sofia, Sâmihăian, Florentina, Limba română. Manual pentru
clasa a V -a, Editura Elumanitas Educațional, 2001;
• Goian, Maria Emilia, Got, Miori ța, Manolache, Doina, Limba și literatura română.
Manual pentru clasa a V -a, Editura Teora, 2001;
• Iancu, M., Molan V., Chelaru, G., Dumitru I., Limba și literatura română. Manual
pentru clasa a V -a, Editura Petrion, 2001;
• Mazilu -Ionescu, Elena, Jercea, Val entina, Limba și literatura română. Manual pentru
clasa a VI -a, Editura Didactică și Pedagogică, 1996;
• Șerban, Anca, Șerban, Sergiu, Limba română. Manual pentru clasa a VI -a, Editura ALL
Educațional, 1996;
• Crișan, Alexandru, Dobra, Sofia, Sâmihăian, Florentina, Limba r omână. Manual
pentr u clasa a VII -a, Editura Elumanitas Educațional, 2003;
• Iancu, Marin, Olteanu ,A.Gh., Tulbă, Ana, Limba și literatura r omână. Manual pentru
clasa a VI I-a, Editura Corint, 1997/ 1998;
• Iancu, Marin, Limba și literatura română. Manual pentru clasa a VIII -a, Editura Corint,
1999;
• Vasilescu, Andra, Limba și literatura română. Manual pentru clasa a VIII -a, Editura
ALL Educațional, 1999;
• *** Programa școlară de Limba și literatura română, București, 2009.

IV. MATERIALE AUXILIARE (culeg eri de texte și exerciții)
• Capota, Teodor, Dificultăți și confuzii în analiza gramaticală. Teste și rezolvări, Editura
Dacia, Cluj -Napoca, 2001;
• Goian, Maria -Emilia, Goran, Vasile, Cîntiuc, Rita (coordonatori), Limba română.
Comunicare, ediția a I I-a, revă zută. Editura Nomina, Pitești, 2010;
• Ilian, Aurelia, Ilinca, Șt.M., Nicolescu, Petre, Limba și literatura română pentru clasa
a V-a, Grup Editorial Art;
• Popescu, Ștefania, Gramatica practică a limbii române, ediția a XI V-a, Editura
TEDIT FZH, București, 2007;
46

• Șerbănescu, Andra, Consultații de gramatică. ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura
Vestala – Editura Alutus, București, 1993;
• Todi, Aida, Limba română și norma actuală. Editura A II, București, 2006.
V. BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ:
• Site-ul Biblior.net: http://biblior.net
• Site-ul Istorie pe scurt.ro : http://www.istorie -pe-scurt.ro
• Site-ul Povești pentru copii : http ://www. povesti -pentru- copii.com
• Site-ul Prosport.ro: http://www.prosport.ro
• Site-ul România liberă.ro: http://www.romanialibera.ro
47