ARGUMENT ………………………………………………………………………………..5 CAPITOLUL I CONCEPTUL DE FERICIRE ȘI TEORII DESPRE FERICIRE ……………. 6 1.1.DEFINIȚIE… [604116]

5
CUPRINS

ARGUMENT ………………………………………………………………………………..5
CAPITOLUL I CONCEPTUL DE FERICIRE ȘI TEORII DESPRE FERICIRE ……………. 6
1.1.DEFINIȚIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 6
1.2.TEORII ALE FERICIRII ………………………….. ………………………….. ……………………….. 7
1.2.1. VIZIUNEA LUI PASCAL BRUCKNER ……………………………………………………7
1.2.2.VIZIUNEA LUI GRAYLING ………………………….. ………………………….. …………….. 11
1.2.3.VIZIUNEA LUI LIPOVETSKI ………………………….. ………………………….. ………….. 15
CAPITOLUL II PE ROMÂNEȘTE DESPRE FERICIRE ………………………….. ……………… 25
2.1.FERICIREA N ĂSCUT Ă DIN NEPUTIN ȚĂ………………………………………..25
2.2.BUCURIA IN LUMEA DE AZI……………………………………………………..29
CAPITOLUL III REȚETE PENTRU FERICIRE ………………………….. …………………………. 32
3.1. CĂRȚILE MOTIVAȚIONALE ………………………….. ………………………….. ……………. 32
3.2. CONSUMUL NON -STOP DE FERICIRE ………………………….. …………………………. 40
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 45
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 51
STUDII; ARTICOLE; SITE -URI ………………………….. ………………………….. ……………….. 52

6

ARGUMENT

Lucrarea de dizertație intitulat ă Fericirea: Avatarurile unui concept în cultura
contemporan ă prezintă, așa cum sugerează și titlul, o cercetare asupra acestui concept
complex în funcție de diversele tipuri de discurs în care este abordat. Prin cercetarea pe care
am întreprins -o ne-am propus analiza conceptului de fericire din perspectiva teoriilor propuse
de cercetători din diverse domenii epistemologice (filosofi, soci ologi, eseiști), în scopul
descrierii caracteristicilor generale identificate de către aceștia, dar și al evidențierii
elementelor diferențiatoare, a modalităților individuale de a percepe și aborda același subiect.
Primul obiectiv a fost acela de a încerc a, pe baza unor teorii diverse asupra condiției omului
contemporan (surprins în 'orizontul fericirii'), să propunem o definiție personală a conceptului
avut în vedere. Ne ocupăm, prin urmare, de ideile unor autori precum Bruckner, Grayling,
Lipovetski, Lyubomirsky, Pleșu, Steinhardt și mulți alții.
Pentru c ă spațiul și cultura autohtone au un specific aparte, am evidențiat acest aspect
prin examinarea lucrărilor unor autori români, luând în discuție fericirea născută din neputință
sau revoltă (literatura carcerală) și diferența dintre trăirea acestui sentime nt în culturi diferite
(Est și Vest), așa cum o percepe un conațional.
De la domeniul culturii înalte, ne -am îndreptat atenția asupra culturii de mas ă.
Discursul se schimbă dramatic în funcție de palierul pe care ne plasăm: de la cel speculativ,
filosofic , la cel aplicativ, proiectiv. Ca în toate domeniile gândirii postmoderne, masificarea
presupune simplificare, uneori chiar simplism. Omul de astăzi, în calitate de consumator al
realităților și visurilor multiple, vrea să fie fericit acum și aici, în regi m de urgență. Pentru
milioanele de hedoniști (mulți dintre ei neavând măcar cuvântul în vocabularul lor activ) s -au
elaborat „rețetele” fericirii, propuse prin intermediul mass -meda și al cărților motivaționale.
Utilitatea teoretic ă a lucrării constă în a naliza unei noțiuni complexe care constituie
preocupare constantă pentru cercetători din diverse domenii, dar și pentru cei nespecializați,
pentru a evidenția elementele de bază ale acesteia, ce vor putea fi incluse la nivel aplicativ în
viitoare lucrări d e specialitate, pornind de la premisa că, într -o societate în permanentă
schimbare, datele luate în discuție vor servi ca elemente de comparație și diferențiere pentru
perspective diacronice din viitor.

7
CAPITOLUL I CONCEPTUL DE FERICIRE ȘI TEORII DESPRE FERICIRE

1.1.Definiții

Cuno ștințele sunt situaționale și relaționale, iar progresul determină permanente
modificări prin stabilirea unor noi trăsături conceptuale care precizează sau modifică
conceptele. Termenul și conceptul se află într -o legătură indisolubilă, termenul fiind sinteza
lingvistică a conceptului. Termenilor li se asociază denumiri create prin scheme definiționale,
în contexte diferite același termen activând trăsături semantice variate. Termenul corespunde
nivelului lingvistic, iar con ceptului celui cognitiv, caracterizat prin trăsături conceptuale
corespunzătoare elementelor definiționale din schema definițională ce stă la baza definiției (v.
Conceiç ão 1999, p. 34).
Conceptul de fericire are o complexitate deosebit ă și a determinat ab ordări diverse,
aparținând unor discipline ca biologia, psihologia, filozofia și, nu în ultimul rând, religia, care
au încercat să -l definească și să identifice sursele sale. Științele exacte au încercat să elaboreze
o metodă științifică prin care să răspu ndă de la întrebări despre această temă așa cum vom
exemplifica ulterior în această lucrare.
Pentru no țiunea pe care o înțeleg intuitiv chiar și receptorii nespecializați, s -au utilizat
numeroase definiții, cea mai uzuală fiind cea propusă pe Wikipedia la articolul corespunzător:
„Fericirea este o stare mentală de bine, fiind caracterizată de emoții pozitive sau plăcute, de
la mulțumire la bucurie intense” ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Fericire ).
Substantivul comun fericire (happiness, felicity, bliss în engl., bonheur în fr., Glück în
germ.), pentru care dicționarele propun sinonimele 1. (livr.) beatitudine , (înv. și pop.) ferice,
(înv.) fericie . (Stare de ~.) 2. noroc, (pop.) norocire . (A dat ~ peste el.) (sv Sinonime 2002) și
antonimul nefericire (sv Antonime 2002), este format cu ajutorul sufixului substantival -re
(fiind un derivat sufixal nume de noțiune abstract ă, substantiv provenit de la bază verbală: a
ferici ). Verbul, la rândul său, este un derivat al adjectivului ferice, moștenit de limba română
din latină : fēlix, felīcis . Definiția din DEX 2009 face trimitere c ătre verbul a ferici,
menționând și locuțiunea adverbială: „ FERICÍRE, fericiri, s. f. Stare de mulțumire
sufletească intensă și deplină. ◊ Loc. adv. Din fericire = printr -un concurs de împrejurări
favorabile. – V. ferici ”. Din aceeași familie lexicală menționăm adjectivul fericit , uneori
substantivat, și substantivul masculin cu aceeași formă, cu sensul „primul grad de sfințenie
acordat de sinod sau de papă” (sv DEX, 2009).

8
Pentru filozofi, Fericirea este un concept major, la fel ca Binele sau Adev ărul. Prin
urmare, cei mai mulți s-au străduit să -i ofere o definiție personalizată în funcție de
convingerile proprii sau tendințele curentelor culturale ale epocii. De pildă, pentru Gautama
Buddha „Nu există nicio cale spre fericire: fericirea este calea“, pentru acesta, prin urmare,
călătoria este destinația, evidențiind faptul că oamenii ar trebui să descopere fericirea în
experiența însăși de a trăi ( http://adevarul.ro/life -style/stil -de-viata/secretele -fericirii -viziunea –
celor -mai-mari-filosofi -istorie -1_5807e2565ab6550cb8b7c694/index.html ).
Desigur, abord ările au, ca și în cazul cărților motivaționale, puncte comune. De
exemplu, pentru Socrate „Secretul fericirii nu este găsit dacă îl cauți din răsputeri, ci prin
dezvoltarea capacității de a te bucura pentru puțin“, ceea ce subliniază ideea că fericirea nu se
găsește în realizările sau recompensele externe, ci în aprecierea plăce rilor simple, idee
formulată și de John Stuart Mill, titanul liberalismului: „Am învățat să -mi caut fericirea
limitându -mi dorințele mai degrabă decât să încerc să mi le satisfac“ sau de Albert Camus:
„Nu vei fi niciodată fericit dacă vei continua să cauți fericirea. Nu vei trăi niciodată dacă vei
căuta sensul vieții“. În schimb, Platon reliefează metoda prin care se poate ajunge la fericire:
„Omul care face totul pentru a atinge fericirea și se bazează pe el însuși nu pe alții a adoptat
cel mai bun plan pe ntru a trăi fericit“, ca și Seneca „Cele mai mari binecuvântări ale omenirii
sunt în noi și la îndemâna noastră. Un om înțelept este mulțumit cu soarta lui, oricare ar fi
această, fără a -și dori ceea ce nu are“ , iar Aristotel evidențiază rolul fiecărei fi ințe umane în
câștigarea acesteia: „Fericirea noastră depinde doar de noi“(v. http://adevarul.ro/li fe-style/stil –
de-viata/secretele -fericirii -viziunea -celor -mai-mari-filosofi -istorie –
1_5807e2565ab6550cb8b7c694/index.html ).
Vom încerca la sfârșitul acestui capitol s ă construim o definiție a conceptului de fericire.

1.2. Teorii ale fericirii
1.2.1 Viziu nea lui Pascal Bruckner

În Euforia perpetu ă. Eseu despre datoria de a fi fericit , Pascal Bruckner schimbă tenta
violent -erotică pe care romanele sale mizau din Luni de fiere si Hoții de frumusețe , la fel și
eseistica scrisă în colaborare Alain Finkelkraut , Noua dezordine amoroasă , cu o abordare
care, la prima vedere, ar părea moralistă și demonstrativă. Totuși, cartea tradusă de Cristina și
Costin Popescu și apărută la Editura Trei din București nu se încadrează în categoria tratatelor

9
despre virtuți, ce propun coduri pentru un comportamentului etic normat. Subtitlul Eseu
despre datoria de a fi fericit și abordarea propriu -zisă propusă de către autor demonstrează
faptul că eseistul francez având ca suport teoriile filosofilor contemporani pe care le
prezentăm în continuare, adoptă o poziție de frondă printr -o analiză critic -ironică asupra
proiectului de fericire ce caracterizează modernitatea apuseană.
În opinia autorului, exist ă trei principale paradoxuri răspunzătoare de imposibilitatea
împlinirii visului fericirii: imprecizia și caracterul abstract al modelului propus, care în
profunzime este rezultatul invidiei și conformismului; plictiseala datorată unei viziuni laice,
burgheze și etatiste, g eneratoare de platitudine, gust pentru kitsch, vulgaritate și mediocritate
și, nu în ultimul rând, refularea suferinței din modelul modern al fericirii, cauzând lipsa de
apărare în fața neprevăzutului și limitarea la evitarea cu orice preț a durerii. Bruck ner critică
modul în care este percepută fericirea, care nu trebuie să presupună constrângeri, ci să se
bazeze pe autodeterminare și liber arbitru: „Prin datoria de a fi fericit înțeleg așadar ideologia
proprie celei de -a doua jumătăți a secolului XX care evaluează totul din unghiul plăcerii și al
neplăcerii, constrângerea la euforie care îi acoperă de rușine sau îi umple de neliniște pe aceia
care nu o acceptă. Dublu postulat: pe de o parte să iei ce -i mai bun de la viață; pe de alta parte,
să te întristez i, să te pedepsești dacă nu reușești. Pervertire a celei mai frumoase idei care
există: posibilitatea acordată fiecăruia de a -și domina destinul și de a -și ameliora
existența“( ibidem , p. 10). Eseul în sine este un atac virulent la adresa totalitarismului
modelului modern al fericirii, care pune în prim -plan imperativitatea voinței de a fi fericit.
Sentimentul, așa cum se postulează de la Freud încoace, este sinonim cu plăcerea și confortul,
cu asigurarea securității personale și cu promovarea sistemului de valori la care individul
aderă. De aceea, în viziunea lui Bruckner, acest model nu mai are valabilitate, pentru că și -a
depășit cadrul și limitele istorice. Prin urmare, încercarea devenită obsesie de „obținere” a
fericirii va fi tratată cu ironie: „astăzi nu mai facem copii pentru a le transmite valori sau o
moștenire spirituală, ci pentru a înmulți numărul fericiților pe pământ” (Bruckner, 2000, p. 7),
idealul exaltat formulat în epoca Luminilor de Mirabeau, transformându -se, pentru cel care nu
poate acce de la cumulul de reușită profesională, sentimentală, morală și familială, într -o
adevărată penitență prin constrângere ( ibidem , p. 8). Greșeala, în opinia lui Bruckner, constă
în faptul că mijloacele prin care se obține fericirea, „sănătate, bogăție, corp, confort,
bunăstare” ( ibidem , p. 10), au fost transformate în scopuri care se dovedesc ineficiente.
Autorul explică astfel confuzia: „că trebuie să o revendicăm ca pe un drept, să o învățăm ca pe
o materie de școală, să o construim ca pe o casă” ( ibidem , p. 10) care stă la baza dorințelor de
a o cumpăra sau vinde ori de a -i imita pe cei care par că o dețin.

10
Chestionarea asupra existenței fericirii poate fi echivalentul momentului când ne d ăm
seama că nu trăim acel sentiment. Fericirea este cât se poate de vagă și poate fi percepută din
numeroase puncte de vedere: „fericire a acțiunii și alta a contemplației, una a sufletului și alta
a simțurilor, una a prosperității și alta a sărăciei, una a virtuții și alta a crimei” (ibidem , pp. 8,
9). Viața poate însemna deopotrivă suferință, tristețe, obstacole care, prin voință, pot fi
controlate și învinse.
În capitolul întâi, Viața ca vis minciun ă, interesul lui Bruckner se concentrează asupra
fericirii în istorie și evidențiază faptul că aceasta nu a fost o idee nouă în Europa, deoarece
creștinismul, fidel moștenirii grecești, a recunoscut aspirația la fericire, deși nu a lăsat -o ca
posibilă pe pământ, prin opunerea spaimei de pierzanie celor de suferință și moarte, fiindcă
procesul mâ ntuirii trebuie să fie mai presus de„ preocuparea pentru fericire” (ibidem , p. 19).
Abia în Iluminism „plăcerea și bunăstarea vor fi în sfârșit reabilitate” ( ibidem , p. 28), iar
suferința îndepărtată, fără însă a determina și o rezolvare a problemei. Feric irea modernă se
regăsește, afirmă Bruckner, în fraza lui Voltaire din poemul Le Mondain : „Paradisul terestru
este acolo unde sunt” ( ibidem , p. 30) și în marea încredere în capacitatea omului de a crea
binele cu ajutorul științei, educației, comerțului. C a urmare a progreselor materiale și tehnice,
viața „ a încetat să mai fie considerată o penitență sau o greutate” ( ibidem , p. 31), iar trupul va
fi considerat un prieten, „singura noastră luntre pe pământ” ( ibidem , p. 32). Spre deosebire de
diversele orând uiri care promiteau fericirea și nu au reușit s -o materializeze, precum
comunismul, religia are câștig de cauză, afirmă eseistul, pentru că nu propune promisiuni
aflate pe o scară umană sau temporală, deci verificabile ( ibidem , p. 35), și nici nu -și propun e
„eradicarea răului pe pământ” ( ibidem , p. 36). Bruckner analizează în capitolul al treilea al
părții întâi manifestările voinței de fericire a Occidentului în mod cronologic, începând cu
revoluțiile franceză și americană, și observând transformările prop rii fiecărei etape în privința
ideii de fericire. Sunt amintite nume reprezentative și ideile de bază ale acestora: filozoful
Alain în Franța anilor 1911 -1925, cu ale sale Considerații asupra fericirii și ideea identității
bucuriei cu exercițiul fizic și a melancoliei cu capriciile (v. ibidem , p. 42), André Gide cu
Fructele pământului (1897)și Noile fructe (1935), prin care se înnobilează bucuria simțurilor
și se deschide era fericirii ca drept, mișcarea din Mai 1968, dintre fusese anunțată prin cartea
din 1967 a lui Raoul Vaneigem, Tratat despre arta de a trăi pentru tinerele generații , care
propunea „ o luptă fără milă între spiritul de supunere și forțele libertății” ( ibidem , p. 43) sau
Dalai -Lama. Tonul eseului devine pe alocuri sarcastic: „Oricare ar f i situația, arsuri la stomac,
zi ploioasă, portmoneu gol, «este o datorie față de ceilalți să fii fericit»”( ibidem , p. 42);
„Fanaticii prelungirii vieții iau până la 80 de «molecule» pe zi pentru a depăși bariera fatidică

11
a celor o sută de ani” ( ibidem , p. 51). Dezrobirea trupului de sub tutela credinței sau a
conveniențelor, constată Bruckner, nu este urmată de bucurie pentru că „ oamenii au transferat
interdicția în interiorul plăcerii” ( ibidem , p. 47), care îl condamnă în numele insuficienței, prin
insta larea Supraeului. Eseistul stabilește ca „domenii privilegiate ale datoriei de fericire”
(ibidem , p. 49) sexualitatea și sănătatea, cu repercusiuni asupra modului de hrănire cu
alimente sănătoase/ nesănătoase și asupra obsesiei pentru longevitate, ca și cu m omul ar putea
stăpâni timpul. Totul este măsurat prin intermediul sănătății, cu rol în „reconcilierea tuturor
valorilor” ( ibidem , p. 52), căci „acestea sunt atestate științific„( ibidem , p. 53) (de pildă,
credința în Dumnezeu este excelentă pentru sănătate, credincioșii cunosc o longevitate
mărită” ( ibidem , p. 53)), drept urmare, putem spune „Adio nepăsării” ( ibidem , p. 52).
Partea a doua, Împărăția căldicelului sau inventarea banalității , este dedicată analizei
existenței situate în rutină, ale c ărei urmări sunt dezolante: „dramatizării creștine a mântuirii și
pierzaniei îi corespunde dramatizarea laică a reușitei și insuccesului” ( ibidem , p. 68).
Cotidianul are rol de neutralizare, de abolire a contrastelor, de aplatizare a conținuturilor,
transf ormând existența în cenușiu (v. ibidem , p. 72). Bruckner îi amintește pe extremiștii
rutinei, de pildă călugării care sunt supuși unor munci care să nu -i dea răgazul plictisului, dar
și pe cei care transformă banalul într -o „febră a zădărniciei” ( ibidem , p. 79), ca elvețianul
Henri -Frédéric Amiel, autorul unui jurnal de 16.000 de pagini, „monument de vid absolut”
(ibidem , p. 79). Oamenii pot face o pasiune pentru meteorologie ( ibidem , pp. 82 -86), pentru
FUN, pentru experimentarea bolii, pentru teroare ( ibidem, pp. 92 -94), dar, observă autorul,
adevărata viață nu lipsește” ( ibidem , p. 95) dacă știi unde s -o cauți: „ cel mai rău lucru care se
poate întâmpla este să treci pe lângă fericire fără să o recunoști” ( ibidem , p. 96) fiindcă „există
multe vieți posibil e interesante” ( ibidem , p. 104) și mai importantă decât fericirea este
„bucuria de a trăi pur și simplu, bucuria de a fi aici pe pământ pentru o aventură efemeră și
necugetată” ( ibidem , p. 106).
În partea a treia, Burghezia sau abjecția bun ăstării , eseistu l caută premisele care au
permis asocierea acestei clase sociale cu mijlociul și mediocrul, vulgaritatea și rapacitatea.
Burghezul a fost asociat cu tipul omului docil și modest, standardizat, de serie, care a inspirat
operele lui Flaubert, Zola și Cehov. Autorul observă că din 1989 încoace ura față de
capitalism crește (deși nu se întrevede o alternativă) concomitent cu cea față de clasa
burgheză fiindcă ”modernitatea nu se iubește” ( ibidem , p. 128). De asemenea, Bruckner
abordează problematica vulgarități i ca „o consecință a egalității”, a aplatizării valorilor și
ștergerii diferențelor ( ibidem , p. 132). Dacă „fericirea unora este kitsch -ul altora” ( ibidem , p.
139), modul de viață pe care îl adoptă clasele de mijloc va fi părăsit de cele superioare,

12
vulgar itatea acționând ca „ o igienă a spiritului” ( ibidem , p. 139). În opinia eseistului, banul
poate fi încadrat în categoria lucrurilor preferabile, problema constând în repartizarea lui
inegală și separarea dintre „banii scop și banii mijloc” ( ibidem , p. 151 ). Marile schimbări ale
secolului al XX -lea au avut ca urmare nu doar redistribuirea „prăjiturii sociale”, ci și crearea
„de noi bogății pentru cei mulți: timpul liber, poezia, dragostea, liberalizarea dorinței, simțul
transformării cotidiene” ( ibidem , pp. 154, 155).
Ultima parte, a patra, intitulat ă retoric Nefericirea, în afara legii ? este dedicată legilor
secolului al XX -lea, negarea nefericirii și „interdicția morții” ( ibidem , p. 159). Bruckner
sesizează că și în contemporaneitate se produc confuzii „între adversitate și nefericire […]
între dureros și neplăcut, între nefericit și anevoios” ( ibidem , p. 164), dar și că prin
dezvăluirea încercărilor, greutăților se creează legături între semeni. Concluzia eseului se
referă la firea specific umană, simbo lizată de doamna Verdurin a lui Proust. Pentru om există
„o fericire provocată de alții, dar cercul acestora se limitează la câțiva intimi” ( ibidem , p. 196)
mulțumirea individuală fiind departe de cea colectivă. Viziunea lui Bruckner este sintetizată
în co ncluzia:„ secretul vieții bune se află în capacitatea de a nu -ți păsa de fericire, de a nu o
căuta ca atare, de a o primi fără să te întrebi dacă o meriți […], de a nu o reține, de a nu -i
regreta pierderea” ( ibidem , p. 197).
Prin sintagma -titlu „Euforia pe rpetu ă” Pascal Bruckner a descris iluzia că scopul
existenței umane este fericirea, a cărei ambiguitate ca noțiune se datorează faptului
incontestabil că este, mai presus de toate, ceea ce fiecare dorește să fie. Cartea se dorește un
răspuns la stabilirea unicului scop a lui Mirabeau: „iubesc prea mult viața ca să vreau să fiu
doar fericit!” (ibidem , p. 11).

1.2.2.Viziunea lui Grayling

Anthony Clifford Grayling filozof și autor britanic, scriitor și comentator de radio și
de televiziune, descrie aspectele contemporane ale lumii, precum drepturile omului,
secularismul, crimele de r ăzboi, legalizarea drogurilor, eutanasia etc. Considerând că filosoful
trebuie să se angajeze în dezbaterea publică, Grayling se exprimă cu privire la etica umanistă
și istorie, l a libertate în viața civică. Religia în societatea contemporană este analizată printr -o
dezbatere metafizică privind componența universului a ateului, o dezbatere despre baza eticii,
prin care omenirea să se gândească singură la drept și la bine a umanistu lui și o dezbatere

13
despre locul mișcărilor religioase și organizațiile din domeniul public a secularistului (v.
https://en.wikipedia.org/wiki/A._C._Grayling ).
În lucrarea Alegerea lui Hercule. Pl ăcerea și datoria în secolul XXI, Grayling își
dezvăluie s piritul polemic și eseistic abordând o temă de permanentă actualitate, etica
secolului XXI, pornind de la cunoscutul laitmotiv al dilemei lui Hercule, pus să aleagă între
datorie și plăcere.
Filozoful analizeaz ă modelul de viață al contemporaneității, car e trebuie să depășească
dihotomia dintre hedonism și morala rigidă, considerând că anumite cerințe și plăceri sunt
necesare. Dezbaterea începută de Socrate, care -și punea problema cum trebuie să trăim, a
generat răspunsuri ale unor curente de gândire difer ite, care fie au analizat conceptele
dihotomiei dintre Viața Bună având la bază Datoria și, respectiv, Plăcerea, fie au apelat la
povețe și „sfat consolator” (Grayling 2009, p. 8) ori au deschis conversația chibzuită,
meditativă, între cei ce știu ceva des pre lume și […] eseiștii englezi” (ibidem, p. 8) sau au
recurs la cărți de rugăciuni religioase. Abordarea lui Grayling se înscrie în cea de -a treia
categorie și se adresează cititorului nespecializat, îndemnându -l la reflecție.
Cartea, așa cum sugereaz ă și coperta ce reproduce capodopera pictorului italian
Annibale Carracci din 1596, tratează subiectul alegerii lui Hercule.
(https://en.wikipedia.org/wiki/The_Choice_of_Hercules ). Hercule, ze u și erou roman,
echivalentul viteazului grec, Heracles, fiul al lui Zeus, este cunoscut pentru forța sa și pentru
numeroasele aventuri, supranumite și „Twelve Labors”
(https://en.wikipedia.org/wiki/Herc ules). Tabloul îl reprezint ă pe
Hercule cu dou ă femei, reprezentări opuse ale vieții: Virtutea, care îndeamnă la calea cea grea
ce duce la glorie prin învingerea unor greutăți, și femeia comună, simbol al plăcerilor lumești,
al viciului, care propune calea mai ușoară. În lucrarea plastică sunt reprezentate și un palmier,
simbol al victoriei militare și al faimei pe care avea să o atingă Hercule, și recompensa
acestuia, Pegasus, calul înaripat, în partea de sus a celui mai greu drum.
Grayling atrage atenția asupra faptului c ă plăcerea este o „parte esențială a vieții bune”
(2009, p. 11), concept ce poate fi interpretat ca viață valoroasă, care merită a fi trăită și viață
plăcută, împlinită prin „dragoste, râs, împlinire și frumusețe” (2009, p. 12). Dihotomia dintre
etica religioasă și cea „umanistă” este rezolvată de Grayling prin răspunsurile oferite la
întrebarea „What is good? Filozoful pornește de la premisa că individul face alegeri și își
propune scopuri, hotărând pentru el însuși, de aceea este responsa bil pentru cea mai bună
viață posibilă. Desigur, aceasta din urmă este dependentă și de societatea în care omul
trăiește, care ar trebui să fie inteligentă, tolerantă, liberă, deschisă, pașnică (v. ibidem , p. 14).

14
Prima parte a c ărții este dedicată eviden țierii trăsăturilor care definesc o viață bună și
pornește de la mitul „ alegerii lui Hercule” între viața trăită în „scopuri pământești” și cea
trăită „virtuos”. Dat fiind că problema se punea în perioada Renașterii târzii, continuându -se
în cea a Ilumini smului, Hercule alege Datoria/Virtutea și va fi primit printre nemuritorii
Olimpului. O astfel de abordare presupune excluderea reciprocă a celor două modalități de
trăire a existenței. Partea întâi, intitulată „Binele individual”, argumentează faptul că m itul
alegerii lui Hercule a fost utilizat în perioadele menționate în ciuda faptului că „legendele îl
prezintă ca pe un huligan pus pe harță” ( ibidem , p.19) și că plăcerea este diferită în funcție de
gusturile personale. Epicur, fondatorul școlii care îi poartă numele din sec. al treilea î. Hr.,
considera că „plăcerile adevărate sunt cele ale discursului intelectual și ale prieteniei”( ibidem ,
p. 23), îndemnând „a urmări plăcerea și evita durerea ” și „cumpătarea în toate lucrurile”, dar
epicurian „ a ajuns să însemne ceva cu totul diferit, ba chiar ceva opus: o viață îmbelșugată,
cu băutură, petreceri, desfătări” ( ibidem , p. 23, 24). Despre „plăcerea adevărată” vorbește, la
mai mult de 2000 de ani după Epicur, John Stuart Mill, făcând distincția între „plă ceri înalte și
plăceri inferioare” (ibidem, p. 24). Pentru Grayling însă, nu „altitudinea plăcerii” este cea care
contează, ci „existența ei” ( ibidem , p. 25), autorul considerând valoroasă contribuția lui Pico
della Mirandola cu „Orație despre demnitatea o mului” prin faptul că printre trăsăturile
definitorii ale vieții ce merită a fi trăită include plăcerea, frumusețea și guvernarea rațiunii
(ibidem , p. 31). Printre „notele binelui”, Grayling enumeră: nota sensului, ce presupune
identificarea valorilor și a scopurilor, a intimității, privind legăturile personale, nota
strădaniei, care descrie acțiunile întreprinse pentru trăirea unei vieți în conformitate cu
valorile proprii, nota adevărului, ce pornește de la onestitatea intelectuală, nota libertății, ce
face referire la autonomie, nota frumuseții, care are în vedere calitatea ambianței vieții și nota
împlinirii, prin care toate celelalte șase note sunt integrate în proiectul personal (v. ibidem , p.
34, 35).
Capitolul 3 al lucr ării, intitulat Când se lasă în tunericul , demonstrează teza conform
căreia „a trăi înseamnă a încheia un contract pentru pierderi” ( ibidem , p. 64), în topul celor
mai importante trei Grayling enumerând pierderea celor pe care -i iubim, suferința ce are drept
cauză nedreptatea și sentimen tul de vinovăție (v. ibidem , p. 63). Printre celelalte cauze ale
nefericirii, autorul enumeră „boala, sărăcia, eșecul, dezamăgirea, respingerea, disperarea,
depresia psihică” ( ibidem , p. 66).
Autorul subliniaz ă, într -o „pauză” situată între părțile întâi și a doua ale cărții, că „și
cele mai bune vieți au în ele impasuri și durere, eșec și suferință” ( ibidem , p. 14), propunând
soluții pentru contracararea acestora: curajul, răbdarea, rezistența (v. ibidem , p. 68).

15
Părțile a doua și a treia abordează proble matica atitudinilor morale față de aspecte
importante ale vieții precum libertatea, șansa, toleranța, generozitatea și modul cum se
manifestă acestea la nivel de reciprocitate, adică în relațiile cu ceilalți. Dar viețile bune depind
și de mediul social și politic sau juridic. În capitolul 4, Morala practică , Grayling pornește de
la mitul lui Hercule, care a fost supus la douăsprezece munci pentru crima înspăimântătoare
de a-și ucide soția și copiii, sub influența nefastă a Herei, soția lui Zeus. Simbolul ac estor
munci este, în viziunea filozofului, acela că „existența înseamnă fapte și faptele presupun
alegerea, adoptarea unor atitudini și transformarea acestora în premise pentru acțiune”
(ibidem , p. 72). Destinul moral al omului presupune lupta între „valor ile liberale” și cele
„conservatoare” (v. ibidem , p. 73) și asumarea acestuia nu ca prestabilit, ci ca rezultat al
hotărârii proprii. În plus, deși pentru majoritatea oamenilor moralitatea este legată de „familie,
sex, droguri, infracțiuni, implicațiile pr ogreselor medicale și standardele de viață publică”
(ibidem , p. 76), caracterul acesteia este dependent de social și de momentul istoric. De aici
diferențele dintre occidentul anglo -saxon, țările musulmane sau China, ceea ce presupune
acceptabilitatea sau caracterul tabu al aceluiași lucru, dar și necesitatea reexaminării propriilor
valori. Problemele morale majore contemporane rămân, în viziunea lui Grayling, „încălcările
drepturilor omului, războiul, sărăcia din Lumea a Treia” ( ibidem , p. 78) și cele eco logice,
datorită impactului major al acestora.
În capitolul 5 al p ărții a doua, Atitudinile morale și etica , Grayling face distincția între
cele două concepte, pentru ca în capitolul 6, Valorile familiei , să argumenteze de ce, de pildă,
divorțul poate deveni un lucru pozitiv, ca în cazul poetului John Milton (v. ibidem , p. 96). În
capitolul 7, Sexul și sexualitatea , filozoful evidențiază faptul că activității sexuale i se acordă
mai multă atenție tocmai d atorită prohibițiilor, pe principiul „fructului oprit”., aspect valabil și
în cazul drogurilor (v. ibidem , p. 124). Capitolul 9, Moartea și murirea , dezvoltă idea că omul
ar trebui să decidă dacă este un beneficiu să recurgă la eutanasie. Viziunea privind religia și
rațiunea sunt exprimate de Grayling prin „umanism”, pe care îl denumește „concepție etică
având o fundamentare explicit nereligioasă, ce se sprijină în schimb pe cea mai bună
înțelegere a naturii umane și a condiției umane” ( ibidem , p. 146).
În partea a III -a a c ărții ( Societatea ), autorul evidențiază influența mediului social
asupra vieții individului, dat fiind că societățile contemporane se caracterizează prin deficit de
toleranță, rasism și lipsa stăpânirii de sine ( ibidem , p. 156). Aleger ea individului, ca și în
cazul lui Hercule, devine o problemă de etică și nu de morală: „cum să trăiești în mod prosper
ca persoană deplină și în modalități ce respectă opțiunile altora și deosebirile lor față de tine”
(ibidem , p. 155) Citându -l pe Roland Dworkin, Grayling evidențiază rolul celor trei virtuți –

16
libertatea, egalitatea și comunitatea –și demonstrează că acestea nu intră în incompatibilitate
(ibidem , p. 165), deoarece „noțiunea de egalitate, acum respinsă, n -a fost niciodată viabilă”
(ibidem , p. 166), dar trebuie înțeleasă ca grijă egală a guvernului pentru cetățenii săi și
„egalitatea resurselor sau a șanselor” ( ibidem , p. 166), în timp ce libertatea se manifestă în
responsabilitatea individuală pentru utilizarea adecvată și eficientă a resur selor pentru a obține
o viață prosperă. Filozoful ia în discuție și drepturile omului și etica universală, considerând,
ca și Jeremy Bentham și Edmund Burke, că primele nu sunt inerente, ci se acordă prin decizii
ale guvernului sau prin tradiție ( ibidem , p. 170). În privința războaielor și a crimelor datorate
acestora (capitolul 13), Grayling amintește teoria Sf. Thomas d’Aquino, conform căreia un
război drept îndeplinește condițiile: o cauză dreaptă, inițiere „pe baza unor informații demne
de încredere” și este „purtat cu intenție corectă” ( ibidem , p. 183), adăugând și alte două
condiții propuse de teoreticienii moderni: șansele de succes rezonabile și mijloace
proporționale cu țelurile ( ibidem , p.183). Pentru autor însă, „un război drept cu adevărat ar fi
un război al ideilor care caută să pună capăt rivalităților” ( ibidem , p. 186).
Îndemnul lui Grayling, exprimat în capitolul -concluzie al lucr ării, al 15 -lea, Înapoi la
Hercule , este ca așa -zisul Hercule să încerce, oricât de greu ar părea, să -și construias că o viață
chibzuită, responsabilă, informată, rezultat al propriei alegeri ( ibidem , p. 195).

1.2.3.Viziunea lui Lipovetski

Cunoscut filosof și sociolog, profesor la Universitatea din Grenoble, Gilles Lipovetsky
(n. 1944) abordează problematica fericirii în Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de
hiperconsum, lucrare în care sunt analizate minuțios o serie de elemente ale lumii
contempo rane prin punere în relație cu corelativele lor anterioare, cu cauzele și cu
interdependențele care au determinat evoluția fenomenelor. Valorificând o bibliografie vastă,
statistici și cercetări de durată, viziunea lui Lipovetski este bazată pe observații juste,
construite într -un stil persuasiv, în care argumentele și contraargumentele pornesc de la
realități și exemple de necontestat. Multitudinea de interogații și studii de caz fac din lucrare o
producție interesantă și convingătoare, în care cititorul e ste imposibil să nu recunoască lumea
contemporană și să nu se recunoască, în unele elemente, și pe sine, ca individ integrat în
aceasta.

17
Sociologul pornește de la observația c ă ameliorarea continuă a condițiilor de viață
reprezintă scopul societăților de mocratice, în timp ce spiritul consumerist s -a infiltrat în toate
domeniile, afectând chiar și în raporturile individului cu familia sau cu religia, cu politica și
sindicalismul, cu divertismentul ori cultura.
Prin eseu se realizeaz ă o analiză diacronică a capitalismului de consum. Autorul
observă că, prin cele trei faze, s -a „trecut de la o economie bazată pe ofertă la una bazată pe
cerere” (Lipovetski, 2006, p. 6) și de la „întreprinderea orientată spre producție” la cea
„orientată spre piață și spre co nsumator” (ibidem, p. 6) prin politicile mărcii înregistrate, a
creării de valoare destinată clientului, a sistemelor de fidelizare, dezvoltarea concomitentă a
segmentării și a comunicării (ibidem, p. 6). Această societate a hiperconsumului este puterni c
centrată pe consumator, văzut ca „stăpân al universului”, un „homo consumericus”, „un fel de
turbo -consumator decalat, mobil și flexibil”, detașat de prejudecățile vechilor culturi de clasă
și extrem de imprevizibil, eliberat de constrângerile poziției s ale sociale și „avid de experiențe
emoționale și de un trai mereu mai bun, preocupat de calitatea vieții și de sănătate, de mărci și
de autenticitate, de imediat și de comunicare.”(ibidem, p. 7). Hiperconsumatorul nu mai e
interesat exclusiv de bunăstarea materială, dorindu -și confort psihic, armonie interioară și
împlinire personală (ibidem, p. 9). Neoconsumatorul își pune problema fericirii interioare.
Prin schimbările de atitudini și de valori ale societăților, accentul s -a deplasat de pe
bunăstarea mate rială și securitatea fizică, pe calitatea vieții, exprimarea sinelui, spiritualitate
și preocupările referitoare la sensul vieții (v. ibidem, p. 17).
În prima faz ă a capitalismului de consum, născută în jurul anilor 1880 și se încheiată
odată cu al Doilea Război Mondial, productia și comerțul de masă au fost mărite prin profitul
obținut datorită scăderii prețului de vânzare, prin inventarea mărcilor, a ambalajului și a
publicității, concomitent cu apariția marilor magazine (v. ibidem, pp. 20 – 21). Lipovets ki
afirmă că, deși schimbările sunt continue, există reminiscențe care se perpetuează: „faza I a
inventat consumul -seducție, consumul -distracție, iar noi rămânem credincioși acestei
moșteniri ” (2006, p. 25).
Spre deosebire de faza I, care a determinat dem ocratizarea cump ărării bunurilor de
folosință îndelungată, faza II, supranumită și "societatea abundenței" (Lipovetski, 2006, p.
25), se caracterizează printr -o creștere economică de excepție și prin creșterea nivelului
productivității muncii specifice „so cietății de consum de masă" (ibidem, p. 25). Prin
extinderea creșterii salariilor și a puterii de cumpărare la categorii sociale din ce în ce mai
largi și prin utilizarea extinsă a creditării s -a ajuns la ameliorarea mijloacelor de trai, oamenii
detașându -se de „grija satisfacerii stricte a unor urgențe materiale” (ibidem, p. 26) și

18
permițându -și un mod de viață care în faza I era privilegiul elitelor sociale („bunuri de
calitate, petrecerea plăcută a timpului liber, vacanțe, modă” (ibidem, p. 26). Dezvol tarea
autoservirii, a supermagazinelor și a hipermagazinelor, stimularea nevoii de consum și
educarea gustului pentru nou și pentru modă au determinat o scădere drastică a prețurilor și o
„revoluție comercială ”(ibidem, p. 25).
Aceast ă societate de consum a creat „dorința cronică de bunuri materiale, virusul
cumpărăturilor, pasiunea pentru nou, un mod de viață centrat pe valorile materialiste”
(Lipovetski, 2006, p. 29). În același timp, „uzura morală dirijată" (ibidem, p. 29) a produselor
se accelerează, i ar publicitatea și mass -media cunosc o dezvoltare incredibilă.
Faza a treia, a hiperconsumului, se caracterizeaz ă printr -o extindere continuă a logicii
comerciale la toate sferele existenței, în care totul devine marfă. Cumpărarea nu mai este
legată tra dițional de poziția socială și de sistemul claselor, motivația consumului fiind
emoțională, subiectivă, axată pe criteriile specifice acestei noi etape, noutatea și plăcerea. Ea a
vizat transformarea „nevoilor în marfă” (Lipovetski, 2006, p. 29) și s -a nă scut prin
subminarea logicii „cheltuielilor în vederea prestigiului social” și promovarea unui „model de
consum de tip individualist”(ibidem, p. 31). În această fază, motivațiile personale primează în
fața finalităților distinctive, permițând independență și mobilitate, provoacând senzații și
experiențe pentru individul preocupat de ameliorarea calității vieții, de conservarea tinereții și
a sănătății (v. ibidem: 31 -33). Neoconsumul nu mai contribuie la diferențieri pe criterii de
identitate economică și socială, ci la cele cu privire la vârstă, gusturi particulare, identitate
culturală și individuală (v. ibidem, p. 35), ca în cazul amenajării apartamentelor, care
valorifică „senzitivul și emoționalul” (ibidem, p. 36). Individul nu mai este interesat de a se
diferenția de alții, ci de a -și autoconfirma valoarea și a fi mulțumit de propria persoană (v.
ibidem, p. 39). Democratizarea confortului a determinat trecerea de la „«gusturile pentru
necesitate» specifice claselor populare” la „«gusturile pentru lux » caracteristice claselor
înstărite” (ibidem, p. 39), iar „relația cu mărcile s -a psihologizat, s -a dezinstituționalizat, s -a
subiectivizat” (ibidem, p. 40). Mărcile și produsele „bio” sunt utilizate din „nevoia de repere
și de referințe "recunoscute" de m ass-media sau asigurate de prețuri”, „pe fondul confuziei și
al anxietății crescânde a hiperconsumatorului” (ibidem, p. 41). Dacă tinerii își doresc produse
de marcă din teama de respingere, consumatorii comuni vor „o putere crescută asupra
timpului, a spa țiului și a trupului” (ibiem, p. 42), prin individualizare. Prin goana după
consultații, medicamente, analize, tratamente, „Homo consumericus virează tot mai mult către
homo sanitas” (Lipovetski, 2006, p. 44), insecuritatea, suspiciunea, anxietatea cotidi ene
crescând odată cu inventarea de noi modalități de „a lupta contra fatalității și de a prelungi

19
durata vieții” (ibidem, p. 45). În același timp, bugetul hiperconsumatorului se îndreaptă într -o
proporție tot mai mare către activitățile din timpul liber, divertisment, cultură și comunicare,
ficțiuni, jocuri, muzică și călătorii (v. ibidem 51), „ civilizația obiectului a fost înlocuită cu o
"economie a experienței", aceea a divertismentului și a spectacolului, a jocului, a turismului și
a distracției”. ( ib idem, p. 53). Nu atât posesia lucrurilor este vizată, cât multiplicarea
experiențelor, plăcerea experienței de dragul experienței, beția senzațiilor și a emotiilor noi”
(ibidem, p. 53).
Până și „spiritualitatea devine piață de masă, produs apt pentru comercializare”
(ibidem, p. 114), iar „eticul constituie un alt "sector" de vârf al consumului mondial” prin
dezvoltarea piaței produselor echitabile și ecologice (v. ibidem, p. 115). În momentul III se
poate vorbi despre nașterea vigilenței și a nevoii de informare, de cunoștințe, de expertiză,
chiar de axacerbarea suspiciunii, de teama riscurilor alimentare și din cauza obsesiei sanitare,
„homo consumericus face neîncetat apel la homo scientificus pentru a se orienta și a alege "în
cunoștință de cauză", pentru a diminua riscul consumului de substanțe nocive și pentru a pune
la punct strategii de prevenire a riscurilor” (ibidem, p. 119).
Concomitent cu generalizarea reflexivit ății consumative, „austeritatea voluntară și
«autolimitarea nevoilor» (ibidem, p. 120), specifice anilor 1960 -1970, au fost înlocuite de
cerințele privind protecția mediului, agroecologia, gestiunea pe termen lung a resurselor
planetei. (v. ibidem, p. 120).
În privința comunic ării, (Lipovetski, 2006, p. 125), afirmă, citând studii recente, că
„relațiile virtuale nu le amenință pe cele personale”, ci le completează.
Pe de alt ă parte, înmulțirea numărului de asociații și societăți benevole și perpetuarea
valorilor precum drepturile omului, libertățile publice și individuale, toleranț a, respingerea
violenței, a exploatării celor mai slabi (v. ibidem, p. 126), vin să contracareze, în
contemporaneitate, „temerile excluderii și ale restricțiilor, obsesiile vârstei, ale sănătății și ale
securității” (ibidem, p. 128). Cu toate acestea, afir mă sociologul, asistăm la un paradox major:
deși satisfacțiile trăite sunt mai numeroase ca oricând, bucuria stagnează sau chiar dă înapoi,
iar fericirea pare la fel de inaccesibilă, deși mijloacele de atingere s -au înmulțit (v. ibidem, p.
135).
După Lipo vetski, pot fi identificate „ cinci mari modele paradigmatice care comandă
inteligibilitatea plăcerii și a fericirii în societățile noastre” (2006, p. 133).
Prima tez ă clamează faptul că „societăților consumeriste le corespunde un sistem de
stimulări nes fârșite a nevoilor, […] care sporește cu atât mai mult decepția și frustrarea, cu cât
sunt mai răsunătoare invitațiile la fericirea aflată la îndemâna oricui”. (ibidem, p. 133).

20
Al doilea model acord ă valoare „nevoilor multiplicate ca dezlănțuire a princi piului
hedonist, ca exacerbare a simțurilor, ca prevalență a dorințelor de satisfacere deplină, aici și
acum” ( ibidem , p. 135).
Modelul al treilea este în opoziție cu cel anterior, „o alt ă școală de gândire descoperă
în cultura contemporană prelungirea și accentuarea vechilor valori puritane ostile desfătării
simțurilor” ( ibidem , p. 134)
Al patrulea model propune teza conform c ăreia „era abundenței” determină
„exacerbarea conflictelor interumane, contorsiuni ale invidiei, neplăcerea de a contempla
succesul și fericirea altora” ( ibidem , p. 134).
Un ultim model evidențiaz ă „accentuarea privatizării existenței, proces specific
civilizației consumeriste”, prin „individualizarea extremă a modurilor de viață și a
aspirațiilor” (ibidem, p. 134).
Gilles Lipove tsky (2006, p. 136) trece în revist ă criticile diferitelor școli de gândire la
adresa civilizației materialiste, pornind de la curentele creștine tradiționale, care au acuzat -o
de distrugerea credinței, continuând cu republicanii, care, începând cu Roussea u, o
condamnau pentru coruperea moravurilor și a virtuților civice, cu raționaliștii, ce erau
împotriva frivolităților din modă și risipei și până la marxiști, care se declarau împotriva
capitalismului opulenței, acestora adăugându -li-se criticile privind fericirea -marfă, prin care,
în fond, se alimentează „frustrările, lipsurile și decepțiile majorității oamenilor” ( ibidem , p.
136).
Printre motivațiile care explic ă faptul că prin creșterea nivelului de trai nu se ajunge în
mod necesar la bucuria de a tr ăi, Lipovetsky amintește teza lui Scitovsky, care evidențiază
faptul că banalitatea plictisește, de unde nevoia de neobișnuit, de surpriză, de noutate (v.
ibidem, p. 138), pentru că „Omul e făcut în așa fel încât îi este imposibil să trăiască într -un
confort complet și, în același timp, să se bucure de maximum de plăcere” (ibidem, p. 138).
Așadar, între plăcere și confort este un conflict, deoarece „pentru a gusta o plăcere confortul
trebuie să nu fie total” ( ibidem , p. 138).
Într-o prim ă fază, spre deosebire de mâncare și băutură, care produc plăceri repetabile
la nesfârșit și sunt rezistente la decepție, bunurile de folosință îndelungată prilejuiesc plăceri
la început (în momentul cumpărării sau punerii în funcțiune), după care asigură numai
confortul lipsit de plăceri prin faptul că intră în firescul obișnuinței. Pe de altă parte, serviciile
(sănătate, educație, divertisment) provoacă decepție prin degradarea calității lor sau prin
neconcordanța cu așteptările. Consumatorii nemulțumiți caută noi obiecte de consum, se
acuză pe ei înșiși sau recurg la luptă și acțiune publică, luând cuvântul (v. ibidem , p. 140).

21
Treptat însă, odată cu proliferarea preocupărilor pentru sănătate, un corp frumos și alimente
„bio”, și produsele alimentare pro voacă decepție (v. ibidem , p. 143). În plus, „consumul altora
și efectele lui asupra noastră ne indispun”, în timp ce confortul privat de care ne bucurăm este
însoțit de un intens sentiment de satisfacție” ( ibidem , p. 143). Cu alte cuvinte, „satisfacție
privată, disconfort public, iată ceea ce încearcă tot mai frecvent consumatorul din faza
III”(ibidem , p. 144). Drept urmare, cohorta de nemulțumiri privind sistemul școlar, serviciile
medicale, obiectele care nu corespund standardelor cumpărătorului, emisiun ile cu prea multe
reprize de publicitate etc.
Un alt tip al decepției este cel legat de șomaj (văzut ca o umilință și o rușine
individuală) sau al „frustrării profesionale și al suferinței în câmpul muncii” ( ibidem , p. 146).
Decepția profesională se asoci ază altor tipuri (comunicațională, sentimentală și familială)
(ibidem, p. 146).
În faza a III -a, publicitatea dobândește un rol extrem de important prin insinuarea în toate
registrele vieții. Ea caut ă inovația, emoția, întinerirea imaginii (ibidem, p. 1 58), vizând „un
consumator ocazional și nomad.” ( ibidem , p. 159).
Pe de o parte, Lipovetsky (2006, p. 160) identific ă un nou tip de tragism care a pus
stăpânire pe viețile noastre: acela al „satisfacției etern nesatisfăcute", cu toate că, remarcă
sociolog ul, satisfacția devine posibilă și „în afara cadrului a ceea ce e mai frumos și mai
scump” ( ibidem , p. 161), prin noutate.
Deși dorin ța de a avea bani rămâne de actualitate, fericirea este dependentă, în cea
mai mare măsură de raportul individului față de sine și față de ceilalți. Conform sondajelor,
europenii pun fericirea în legătură cu familia, iubirea, copiii, cuplul (v. ibidem , p. 163).
Omul dobândește o imagine pozitiv ă despre el însuși deopotrivă prin „muncă,
organizarea spațiului domestic, educația copiilor, activitate sportivă sau militantă” (v. ibidem,
p. 163) și alte proiectele mai ambițioase.
Afirmațiile sociologului se refer ă, în general, la individul generic, dar fac trimitere și
la excepții, de pildă, atunci când observă că „infern nu înseamn ă spirala interminabilă a
consumativității, ci subconsum la nivelul populațiilor fragile în chiar sânul societății de
hiperconsum” ( ibidem , p. 166). Exponentul unei asemenea clase este vulnerabil la „violența
imaginilor fericirii consumeriste” ( ibidem , p. 170), sărăcia materială lipsindu -l de autonomie
și previziune, „obsesia supraviețuirii, cu sentimentul eșecului și al căderii sociale” (ibidem, p.
173). Fericirea temporară identificată în satisfacția beției sau a consumului de droguri este
proprie persoan elor incapabile să se suporte, care încercă să uite de ele ( ibidem , p. 219).

22
Datorit ă hipercompetiției, individul a devenit tot mai responsabil de propria persoană,
societatea consumeristă obligându -l „să se închidă în sine și să caute doar fericirea priv ată”
(ibidem , p. 175).
Printre factorii care favorizeaz ă nemulțumirea, Gilles Lipovetsky amintește și schimbările
considerabile survenite în educația familială prin promovarea „educației psihologizată, "fără
obligații și fără sancțiuni", urmărind înflorir ea personalității copilului, satisfacerea totală a
dorințelor lui, fericirea lui imediată” (ibidem, p. 176). Din multiple puncte de vedere, o cauză
obiectivă a suferinței devine mizeria moraIă, simțită la fel de puternic ca cea economică (v.
ibidem , p. 177 ).
Cu toate acestea, Lipovetsky reveleaz ă și aspectele pozitive din faza III, dezavantajele
fiind compensate de existența concomitentă a unor avantaje, precum posibilitatea mobilizării
pentru realizarea unor țeluri sau proiecte care „să relanseze credin ța în posibilitatea fericirii”,
fiindcă „societatea de hiperconsum este o societate a descurajării și a stimulentelor, a
suferințelor și a renașterii subiective.” ( ibidem , p. 178).
Societatea actual ă pare a fi îndreptată spre „a găsi fericirea în echilibr u, a accede la
armonia interioară, a trăi în pace, sănătos și în formă” ( ibidem , p. 186) printr -un proces de
individualizare, adică prin căutarea de divertisment și de timp pentru sine a individului.
În epoca modern ă fericirea nu se mai regăsește în schim barea sinelui, ci poate fi
identificată în progresul legilor, al justiției, al condițiilor materiale ale existenței, în stoparea
epidemiilor, în prelungirea duratei de viață, în eliminarea mizeriei și a sărăciei, în asigurarea
prosperității generale prin transformarea lumii și activitatea productivă. (v. ibidem , p. 189).
Modernizarea se manifest ă în confort, identificat deopotrivă în spațiul public și în cel
casnic, prin „recalificarea centrelor civice, estetizarea peisajului urban, demolarea unor mari
ansambluri, îmbunătățirea transportului în comun, grija pentru mediul înconjurător, protecția
peisajului și a patrimoniului” ( ibidem , p. 191). Un nou deziderat al confortului în faza III este
reprezentat de calitatea vieții, deoarece „confortul minim nu ma i e suficient, amenajările și
inovațiile tehnice trebuind să răspundă mai bine dorințelor și ritmului fiecăruia, să contribuie
la dezvoltarea calității cadrului de viață în multiplele lui dimensiuni, estetice și culturale,
conviviale și ecologice, senzoria le și imaginare” ( ibidem , p. 191). Confortul modem tehnico –
funcționalist este înlocuit de cel individualizat. De pildă, casa este „resimțită ca o bulă
protectoare în raport cu exteriorul”, răspunzând la aspirația spre intimitate și la „căutarea
plăcerilor protejate, refuzul unui mediu înconjurător uman impus și asfixiant.” ( ibidem , p.
193). Imperativul ostentației a fost înlocuit de valoarea ambianței afective, intimizate,
intrafamiliale (v. ibidem, p. 195) în ceea ce numim „confort în confort”.

23
În faza II I confortul presupune și soluții la sentimentul de insecuritate, individul
câutând „vecin ătăți liniștitoare” și „spații private protejate.” ( ibidem , p. 197). Ciberspațiul și
cibercomerțul creează un nou tip de confort (ibidem, pp. 198 -199), într -o lume în care
„sănătatea, longevitatea, frumusețea au devenit noile sisteme de referință în raporturile cu
mesele zilnice” ( ibidem , p. 203). Individul dorește să fie informat, conștient de riscuri,
responsabil. Excesele la masă de origine colectivă au devenit pentr u contemporanii noștri
individuale, prin trecerea de la festivism la nevroză și de la imaginea fericirii colective la
culpabilizare (ibidem, p. 205). Sub imperiul amenințărilor, al incertitudinii și al riscurilor,
privind „locurile de muncă, noile tehnolo gii, planeta, mondializarea, viața sexuală, alegerea
studiilor, pensiile, imigrația, cartierele de la „periferie" ( ibidem , p. 207), individul apelează la
expertiza medicală și psihologică. Importantă e nu bucuria de a trăi, ci aspecte precum
„intoleranța l a durere, patologizarea crescândă a persoanei, supraconsumul de medicamente,
extrema sensibilizare la problemele de sănătate” ( ibidem , p. 208). De asemenea, în faza III
„se înregistrează un consum estetic de masă, o creștere a cererii de artă și de frumus ețe, de
stiluri și de experiențe estetice în toate dimensiunile existenței” (v. ibidem , p. 313).
Prin îngrijirea permanent ă a corpului și a sănătății, schimbarea comportamentelor
pentru a întârzia efectele vârstei, a preveni bolile și a depista factorii de risc, „carpe diem„
este înlocuit de „knock” prin proiectarea ființei în viitor, supravegherea trupului și
prelungirea duratei vieții ( ibidem , p. 209).
În privința vieții sexuale și a pl ăcerilor ce derivă din aceasta, Gilles Lipovetsky
observă că „modelu l dominant rămâne acela al unui hedonism temperat, puțin excesiv.”
(2006, p. 214), iar explicația rezidă în „ponderea idealului relațional -afectiv” asimilat cu
"fericirea în doi" și în „exigența majoră de recunoaștere subiectivă” ( ibidem , p. 215). Relația
sentimentală este importantă deopotrivă prin identificarea cu o viață bogată în emoții și prin
aspirația de a fi recunoscut ca subiectivitate unică, de neînlocuit, iubit pentru ceea ce ești
(ibidem , pp. 215 -216).
Este promovat ă exprimarea afectelor prin satisfacerea plăcerilor și a nevoii de
divertisment, printr -un „sistem de referință axat pe ludic, pe prezentul recreativ, pe fantezie:
expresivitate emoțională, destindere și spontaneitate ( ibidem , p. 222). Epitaful secolului al
XIX-lea „Munca a fost via ța sa" a „Viața sa n -a însemnat doar muncă", deoarece în societatea
de hiperconsum, oamenii își plasează interesele și plăcerile în viața de familie și în cea
sentimentală, în odihnă, concedii și călătorii, în divertisment sau în activități recreative
(ibidem, p. 232). Starea depresivă în mediul profesional se datorează unor cauze precum
suprasolicitarea și lipsa de apreciere (v. ibidem , p. 236).

24
Satisfacția datorat ă sportului are la origine dorința de a învinge, de a excela și a căuta
performanța prin oric e mijloace (ibidem, p. 239) și „provoacă un entuziasm, o fervoare
colectivă care nu -și găsesc echivalent în nicio altă sferă a vieții sociale” ( ibidem , p. 240). În
același timp sunt evidente reculul valorilor competitive și tendința de migrare către activi tăți
mai libere, axate pe divertisment și evadare, precum sporturile nautice și de iarnă (v. ibidem,
p. 242). Societatea de hiperconsum a determinat inactivitatea fizică a individului hipermodern
care își dorește un corp perfect, dar mănâncă excesiv, se hr ănește prost și face tot mai puțină
mișcare ( ibidem , p. 244).
Gilles Lipovetsky identific ă în contemporaneitate o comprimare a spațiului și
timpului și o demolare a frontierelor dintre spațiul privat și cel public, prin expunerea vieții
personale pe scena mediatico -politică și „promovarea celebrităților anonime” ( ibidem , p. 268),
a ființelor comune, cu experiență de viață asemănătoare.
Sociologul ia în discuție și sentimentul invidiei, citându -l pe Jules Renard, care afirma
că „nu -i suficient să fii tu fericit, mai trebuie și ca ceilalți să nu fie" ( ibidem , p. 270).
Lipovetsky observă că „publicitatea nu e un multiplicator, ci un reductor al invidiei”, atât prin
promovarea celebrităților, care sunt apropiate și totuși nu se află în anturajul indivizilor , ca să
provoace sentimentul în discuție, cât și prin emisiunile de televiziune cu „indivizi obișnuiți ale
căror vise frumoase se împlinesc chiar sub ochii telespectatorilor”(ibidem, p. 275). Prin
încurajarea traiului și a iubirii de sine, „societățile co nsumeriste au înlocuit obsesia invidiei
cu etalarea fericirii, teama de blestem cu indiferența față de celălalt”(ibidem, p. 278).
Individul evită să fie descurajat, cultivându -și încrederea în propria persoană. (v. ibidem, p.
281) și a sentimentului de înc redere reciprocă. Acesta nu se teme de este invidia celorlalți, ci,
de variabilele pe care nu le poate controla și de incapacitatea de a fi „la înălțimea obiectivelor
propuse” ( ibidem , p. 282). Cu toate acestea, constată Lipovetsky, nu se poate observa un
progres al fericirii pentru că atenuarea invidiei se datorează, în mare parte, creșterii
indiferenței față de celălalt (v. ibidem , p. 291).
Lipovetsky observ ă existența, începând cu anii '50, a trei modele corespunzătoare
imaginarului social al fericirii: primul model viza polii vieții materialiste și a celei afective;
cel de -al doilea s -a născut din revolta adolescentină bazată pe „exaltarea eliberării individuale,
în opoziție cu normele consumului și cu morala tradițională”, în timp ce a treia opunea
„fericirea materialistă fericirii spirituale, fericirea -mișcare fericirii -echilibru” ( ibidem , p. 306).
Viziunea lui Lipovetsky este totuși una optimist ă, sociologul remarcând faptul că
societatea consumeristă nu a reușit să transforme individul astfel încâ t să-și dorească numai
distracție și prelungirea speranței de viață, pentru că valori și aspirații de a crea, de a construi,

25
de a te autodepăși și de a face mai bine se perpetuează în continuare orientându -ne existența
(v. ibidem , p. 318). Deși „simultan cu dominația tehnico -științifică a lumii, se perpetuează și
neputința de a genera fericirea”, deoarece ea „scapă cu încăpățânare autorității oamenilor”
(ibidem, p. 310), autorul este de părere că în viitor, prin muncă și educație oamenii vor reuși
„să-și găsească o identitate și satisfacții în altă parte decât în paradisul efemer al consumului”
(ibidem, p. 321), concluzionând că „fericirea trebuie reinventată” și „nimeni nu are cheile care
deschid porțile Pământului făgăduinței” ( ibidem , p. 324), iar datul cel mai prețios al nostru
este bucuria de a trăi. Gilles Lipovetsky se distanțează atât de criticile alarmiste ale societății
de consum, cât și de entuziasmele superficiale generate de societatea bunăstării, demonstrând
că perpetua căutare a fericirii în diversele ei forme nu se rezumă la bunurile materiale, iar
etica de tip consumerist nu presupune înfrângerea gândirii, ce se manifestă în tot mai
puternica individualizare a consumului și în impunerea de către individ a propriilor repere.

26
CAPITOLUL II PE ROMÂNEȘTE DESPRE FERICIRE

2.1. Fericirea n ăscută din neputință (literatura carcerală)

Literatura carceral ă abordează problematica fericirii dintr -un unghi aparte, acela al
sentimentului născut din neputința de a se opune unei stări de fapt impuse. Pentru a rezista
într-un univers carceral de infern, individul contracarează prin bunătate, prin acceptarea unor
valori și norme pe care numai credința sinceră le descoperă celui năpăstuit. O astfel de
abordare întâlnim la Nicolae Aurelian Steinhardt , critic literar , eseist , jurist , publicist și
scriitor român , de origine evreiască , doctor în drept constituțional , convertit la religia creștină
ortodoxă în timpul petrecut în cunoscuta închisoare de la Jilava (v.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt ). Fratele Nicolae – acesta este numele pe
care-l primește – s-a călugărit după eliberare. Puternic influențat de colegul de liceu cu trei
ani mai mare, Constantin Noica, N. Steinhardt descoperă drept cale de salvare „calea făptuirii
în prezent și despre prezent” (Steinhardt, 2008: 25), descoperind, în fapt, supraviețuirea prin
literatură.
Jurnalul fericirii este o oper ă antitotalitară, un memorial aparținând literaturii
confesive în care apar discontinuități spațio -temporale, oprindu -se, dintre planurile
existențiale, la numai două: universul concentraționar impus de dictatura comunistă,
caracterizat prin dezumanizare și exterminare, și soluția credinței, ce reprezintă unica
posibilitate de salvare din acest infern. N. Steinhardt finalizează jurnalul la î nceputul anului
1972, referindu -se, în cadrul acestuia, la perioada cuprinsă între 1928 (Viena) și 1971
(București). Titlul cărții este metaforic, pentru că nu îndeplinește cele trei condiții ale unui
jurnal: notația cotidiană, referitoare la toate manifes tările existenței și continuitate, fiind un
„amestec […]de notație cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică” ( apud N. Manolescu,
Steinhardt, 2008, p. 29).
Când, în 1958, Constantin Noica este arestat de c ătre autoritățile comuniste împreună
cu grupul său de prieteni, Steinhardt, ca apropiat, este chemat la Securitate unde i se cere să
depună mărturie împotriva acestuia. Acesta refuză să fie martor al acuzării în „lotul Noica” și
va fi trimis la pușcărie, la Jilava, Gherla și Aiud, fiind eliberat în au gust 1964. Mottoul cărții
(„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. Marcu 9, 24”) ( ibidem , p. 51) sugerează legea
contradicției. A crede în Dumnezeu reprezintă pentru Steinhardt „să dorești ca El să existe și
în plus să te porți ca și cum ar exista” ( ibidem , p. 662).

27
Tatăl autorului, un „ovrei bătrân”, mititel, grăsun, voios” ( ibidem , p. 73), un „patriarh
din Pantelimon” este un personaj important în această odisee a găsirii fericirii prin credință.
Cu un dezvoltat simț al onoarei, el se străduiește să zâm bească și să -i dea fiului sfaturi „ ca
antrenorul înainte de meci” ( ibidem , p. 73), îndemnându -l spre jertfă: „Ți -au spus să nu mă
lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă -i vorba așa, n -am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu
mă faci de râs. Să nu fii ji dan fricos și să nu te caci în pantaloni.” ( ibidem , p. 73). Îl așteaptă,
mult gârbovit între timp, iar când află de botez îl spune că speră să fi fost sincer și îl sfătuiește
să nu -și băge în cap că Dumnezeu o să se ocupe numai de el, fiindcă oamenii sun t mulți.
Ca deținut politic, a isp ășit 5 ani (între 1959 – 1964). Așa cum mărturisește încă de la
început, Steinhardt nu a respectat, cu riscul asumat de a părea artificial, ordinea cronologică a
faptelor prezentate în jurnal: prin urmare, trece pe nesimți te de la o plimbare pe străzile
Londrei anilor ’30 la relatarea unei bătăi crunte administrate în celulele din Gherla sau la
rememorarea unei discuții filozofice ori teologice cu alți deținuți. Anii detenției au născut
prilejul botezului întru creștinism î n 1960, în cadrul unei slujbe improvizate de către
ieromonahul Mina Dobzeu, Jurnalul urmărind itinerariul convertirii. Steinhardt, cu
spiritualitatea sa ce poartă marca geniului, face permanent trimitere la referințe culturale,
filosofice, literare, științ ifice și religioase, pe care le utilizează pentru a contracara frica și a se
îndepărta de rău, fanatism, minciună, prin impunerea adevărului și descoperirea propriei
demnități umane. Cartea abundă de vorbe de duh, de anecdote care prezintă realitățile din
unghiuri nebănuite, pentru că în atmosfera carcerală totul se simplifică, se reduce la a
supraviețui și a rămâne cu mintea zdravănă. Cu umor, Steinhardt redă secvențe din închisoare,
dar nu zugrăvește numai experiențele din închisoare, ci tratează deopotri vă probleme de
morală sau aspecte simple din viața cotidiană. De pildă, își pune întrebarea de ce suferim și de
ce există nedreptate și găsește explicația că, printre altele, și pentru că viața este o aventură,
este Aventura.
In paginile Jurnalului este ev idențiat ă ideea de suferință și de purificare prin aceasta
datorată creștinismului, prin urmarea unor modele precum sfinții, eroii sau soldații,
constituindu -se astfel într -un izvor de învățătură și de energie pe un ton profund ecumenic.
Jurnalul fericiri i este o oper ă inițiatică, autobiografică, o adevărată explozie de lumină
și pozitivism. motivând concepția autorului față de lume, față de sine și de propriul crez și
luând forma unui testament politic ce propune soluții izbăvitoare în iubire și credință .
Personajele care populează această lume sunt reale, au făcut parte efectiv din destinul
autorului, care este analizat fără menajamente, opunând universului opresiv perenitatea
valorilor spirituale ale neamului.

28
Jurnalul Fericirii începe cu un „Testament politic” ( ibidem , p. 43) prin care autorul,
semnând cu pseudonimul Nicolae Niculescu, propune trei solu ții „strict lumești”, cu „caracter
practic” și „accesibile orișicui” care dorește ieșirea „dintr -un univers concentraționar – și nu e
neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniță ori o altă formă de încarcerare” ( ibidem , p. 43),
pentru că „teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluția (mistică) a
credinței” ( ibidem , p. 43). Prima soluție a supraviețuirii este cea a lui Soljeni țîn (acceptarea
morții: insul e salvat și nu i se mai poate face nimic), apoi soluția lui Alexandru Zinoviev
(ibidem , pp. 44, 45: transformarea într -un Zurbagiu, un nebun sau neadaptat îmbrăcat în
zdrențe, care muncește pe apucate, își petrece vremea prin pușcării ori lagăre de muncă,
doarme pe unde apucă, hoinărește și, firesc, nu poate fi subjugat de sistem) și soluția lui
Winston Churchill și Vladimir Bukovski ( ibidem , pp. 46, 47: vitejia nefirească din fața morții
datorată faptului că tirania, asuprirea , mizeria ori nenorocirile și primejdiile determină „o
poftă nebună de a trăi și de a lupta” ( ibidem , p. 46), bazându -se pe tărie de caracter, voință de
oțel și sănătate spirituală). Cu alte cuvinte, „moartea consimțită, asumată, anticipată,
provocată; nep ăsarea și obrăznicia; vitejia însoțită de o veselie turbată” ( ibidem , p. 48).
Steinhardt precizează că soluțiile „sunt certe și fără greș” ( ibidem , p. 48), fiindcă „secretul
celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viața, nu moartea”, cea pe care
„Singur, a învins -o Cel ce cu moartea o a călcat” ( ibidem , p. 49), însă trebuie precizat că
primele două metode nu prea funcționează în țara noastră, pentru că, indiferent de context sau
de circumstanțe, România „e țara lui Ion”, nu e Cehia, Franța sau Germania.
După Virgil Bulat (v. Steinhardt, 2008, p. 39) pot fi identificate trei chei de lectură a
Jurnalului fericirii : a) lectura naivă, simplistă, conform căreia Steinhardt crede în afirmațiile
scriitorilor și oamenilor de știință, ceea ce determină abateri, rătăciri de la dogma creștină
prezente în paginile cărții; b) „inițierea de gradul întâi”, prin care „inclusiv în știință,
Steinhardt caută de -rezonabilul, inexplicabilul” ( ibidem , p. 39), extrăgând motivații pentru
alimentarea p asiunii mistice și c) „inițierea superioară”, bazată pe dreapta socotință,
cumințenia și nu pe fanatismul religios, „de unde fericirea: prin trăire sufletească și făptuire
echilibrată, senină” ( ibidem , p. 39), aceasta avându -și izvorul, în concepția autoru lui,
deopotrivă în creștinism și în specificul spiritual românesc.
Îmbinând stilul elevat și cultura vast ă cu registrul colocvial, intertextualitatea cu
rememorarea unor momente din propria viață, Steinhardt cultivă, în același timp, eseul
hermeneutic și paradoxul, propunând ca tinerilor modele pe Brâncoveanu, Don Quijote,
arhiepiscopul Affre, Péguy, martirii creștini. Premisa indispensabilă a credinței este, pentru
autorul Jurnalului, curajul. Steinhardt face parte din grupul de intelectuali de marcă ai

29
României ce cuprindea oamenii ce refuzaseră să „colaboreze”, fiind supuși la anchete de iad,
iar apoi la parodia unui proces și tortura detenției în regim de exterminare. Cu toții însă pun la
cale rezistența spirituală: „ Al -George predă sanscrită, Remulus Niculescu – istoria artei […],
Al. Paleologu – istoria culturii, Dinu Ranetti – filozofia dreptului, Iacov Noica – tehnologie
agricolă, r. C. Răileanu – biologie generală, Theodor Enescu – limba spaniolă […], N.
Steinhardt predă limba engleză” ( ibidem , p. 31).
În așteptarea punerii în aplicare a decretului de grațiere, Steinhardt îngenuncheaz ă în
camera lui de la Gherla și își face bilanțul celor 5 ani ai detenției: „Am intrat in închisoare orb
(cu vagi străfulgerări de lumina, dar nu asupra realității, c i interioare, străfulgerări autogene
ale beznei, care despică întunericul fără a -l risipi) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat,
râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea;
am intrat nervos, supă răcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viată îmi spuneau
puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice
curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le -am greșit, cu prietenii și
dușmanii mei, ba și cu mine însumi.“ (Steinhardt, 2008, pp. 515, 516).
După Steinhardt, între fericire și credință este o relație indestructibilă, fiindcă „prima
datorie a creștinului: a fi fericit. Prima datorie a creștinului: a simți adânc nenorocire a
condiției omenești. Ieșirea din dilemă: soluția dogmatică: credința în transfigurare și înviere”
(ibidem , p. 517). Atingerea fericirii este, așadar, posibilă deoarece creștinul se cuvine a fi
zâmbitor, tolerant, rațional, degajat, convins de relativitat ea celor lumești” ( ibidem , p. 517).
Prin credință, Steinhardt descoperă că singura bogăție e aceea a bucuriei de a trăi și că din
închisoare și de pe urma suferinței nu trebuie să pleci cu dorințe de răzbunare și cu sentimente
de acreală, ci cu liniște, î nțelegere și scârbă față de silnicii și șmecherii, și mai ales cu puterea
de a iubi.
Conștient de schimb ările profunde prin care trece, Steinhardt mărturisește că „trăisem
ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce -i aia bunătate,
bună cuviință, eroism, demnitate” ( ibidem , p. 162) și promite lui Dumnezeu că va fi „rece în
fața tuturor adversităților, piedicilor, zădărniciilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru
orice bucurie, orice vorbuliță bună care nu va fi blestem sau înjurătură; și voiesc mai bine
moartea decât să fac păcate strigătoare la cer” ( ibidem , p. 516).
La finalul scrierii memorialistice, Steinhardt concluzioneaz ă că, de n -ar fi fost creștin,
viața i -ar fi „irosită și făcută albie de porci” ( ibidem , 2008, p. 662) afirmând că „acesta -i
norocul meu” ( ibidem , p. 662), deoarece „Creștinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine
și neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat” ( ibidem , p. 662). Ultimul paragraf este

30
extrem de sugestiv, apoteotic am putea spune, prezentând viziunea despre lume și viață a
autorului și explicit relația dintre credință și fericire: „Numai creștin fiind mă vizitează – în
pofida oricărei rațiuni – fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creștinismului nu umblu –
crispat, jigăr it, pe străzile diurne, nocturne ale orașului spațiu proustian descompus de timp –
[…] nu mă număr printre cei care încă n -au înțeles – Fapte 20, 35 – că mai fericit este a da
decât a lua” ( ibidem , p. 662).

2.2. Bucuria în lumea de ast ăzi

Personalitate reprezentativ ă a Școlii de la Păltiniș, critic de artă, filozof și eseist,
fondator al Dilemei (actuala Dilema veche ), Andrei Pleșu a devenit o voce publicistică
remarcabilă a perioadei postdecembriste românești prin abordarea nuanțată și c u umor grav a
unor subiecte culturale, politice sau ale vieții cotidiene. Eseurile din Despre bucurie în est și
vest sunt, ne lămurește dintru început autorul (Pleșu, 2012, p. 5), patru conferințe publice
susținute ca urmare a solicitării unor instituții d in străinătate. De aceea, ele se adresează,
utilizând uneori pasaje explicative, unui public larg, mai puțin informat în privința realităților
din Europa de Est.
De pild ă, interpretărilor diverse privind Revoluția din 1989 drept „o lovitură de stat
comuni stă” (Pleșu, 2012, p. 10), „subtilă manevră sovietică, sau americană, sau sovieto –
americană, sau, cum altfel, iudeo -masonică”, „înșelătorie” ( ibidem , p. 11) prin care se
organizase o revoluție ce lăsase „neatinse structurile dictaturii”( ibidem , p. 11) i se opun
amintirile autorului legate de bucuria unei „vecine cumsecade” că „la magazinul din colț se
găsesc măsline! și nu e coadă!”( ibidem , p. 11), fapt ce îl determină să perceapă că „suntem în
pragul unei schimbări decisive: de -acum înainte vom avea măslin e”(ibidem , p. 11). Concluzia,
care la prima citire pare serioasă: „Din punctul meu de vedere, era o realitate suficientă pentru
a justifica o revoluție…”( ibidem , p. 11), este urmată însă de explicații grave: „Era un tip de
bucurie pe care numai austeritate a economică a unei dictaturi o putea explica și care, în scurt
timp, urma să dispară”( ibidem , p. 11). Pleșu identifică aici prima distincție între esticul care
simțea o adevărată bucurie în procurarea măslinelor și vesticul care „nu simte nimic” ( ibidem ,
p. 11) în aceeași circumstanță. Pentru acesta din urmă, lucrurile de la sine înțelese nu produc
bucurie, pentru că el nu știe „a savura din plin bucuriile minimale”( ibidem , p. 13), care „nu
trebuie confundate cu bucuriile simple”( ibidem , p. 13), accesibile, în mai mare măsură
Vestului decât Estului. Noi eram în situația de a ne mulțumi cu bucuriile minimale. Eseistul
explică faptul că regimul totalitar nu ne -a putut priva de „marile bucurii” ale oricărui om:

31
„bucuria dragostei, a prieten iei, a creativității”( ibidem , p. 14), însă, „obligându -ne să ne
concentrăm asupra bucuriilor minimale, ne -a văduvit de bucuriile simple”( ibidem , p. 14). Prin
interzicerea firescului, a traiului tihnit, nu a luxului, efectul era „monumentalizarea bucuriilo r
minimale”( ibidem , p. 14). Astfel, apare „bucuria achiziției clandestine”, în timp ce „obținerea
unei mese bune ajunsese un adevărat sport național”( ibidem , p. 11), iar una dintre formele
rezistenței la dictatură era cea „prin mâncare”( ibidem , p. 11), la care se adaugă și altele,
precum procurarea celor necesare de la „bursa neagră a hranei ”( ibidem , p. 14), conservarea
ritualului domestic al mesei și al sărbătorilor, astfel ca oaspetele străin să nu perceapă
penuria, și „samizdatul alimentației clandest ine” ( ibidem , p. 15).
Datorit ă lipsurilor perpetue, esticii nu mai percepeau catastrofalul lipsei. Autorul își
amintește, de pildă că, în februarie 1992, în Wissenschaftskolleg zu Berlin, constatând că nu
merge lumina, și -a văzut de treabă nestingherit, în timp ce „întâmplarea a provocat o acută
criză politică” pentru vestici, „cât pe -aci să cadă Guvernul” ”( ibidem , p. 17). De unde
concluzia că „Nu marea apocalipsă va fi încheierea, ci o mică apocalipsă, ușor ridicolă, dar
fatală…”( ibidem , p. 17), caz în care „contați pe Europa Centrală și de Est! Vă vom învăța,
rapid, tehnica de a trăi cu puțin, de a valorifica Ersatz -ul, de a savura nimicul” ”( ibidem , p.
17).
Un alt tip al bucuriilor identificate de Andrei Pleșu se refer ă la cele negative, ce derivă
din satisfacția „de a nu avea o experiență rea” ( ibidem , p. 18) după principiul „se putea și mai
rău” ”( ibidem , p. 18). Dacă vesticul se bucură de lipsa apariției răului, esticul este mulțumit de
„producerea «anomaliei» binelui” ”( ibidem , p. 19). Prin „bucu riile interzise”, esticii
experimentau acte de curaj moral de tipul citirii unui autor interzis, trăirii în spirit religios,
ascultării „Europei Libere” sau găzduirii unor străini”( ibidem , p. 20). Bucuriile comunismului
erau „impuse și mincinoase” ”( ibidem , p. 25), generând „bucuria interioară”( ibidem , p. 25) și
pe cea generată de fericirea altora.
A doua conferinț ă, „Despre elite în Est și Vest”, este construită pornind de la epic
(experiența unei comunicări despre îngeri ținută în Berlin, în 1992), nu de la analitic, autorul
motivând că a optat pentru o asemenea abordare datorită apartenenței la o țară fostă
comunistă, preocupată, în perioada de după 1945, de întrebarea „Cum se pot lichida elitele,
cum se poate curăța lumea de prezența lor nefastă?” ( ibide m, p. 33) și dorinței de a oferi un
fundament faptic Europei de Vest, care, după 1989, a analizat Europa răsăriteană cu
preponderență ca obiect de studiu la nivel teoretic. Eseistul atrage atenția, în cea de -a doua
conferință, asupra necesităților ființei umane în planul pragmatic, dar și în cel al psihicului,
evidențiind, ca și în prima conferință, diferențele dintre Est și Vest: „un om întreg și o

32
societate sănătoasă au nevoie în același timp de beneficiile subzistentei și de cele ale
reflecției, de șose te și vise, de pâinea zilnică și de utopii. In Est, ne lipsesc, deocamdată, și
unele, și altele. Si nu putem accepta că lotul generației actuale e acela al lui „vivere", filosofia
urmând să fie finanțată mai târziu…” ( ibidem , p. 66). În opinia lui Pleșu, este nevoie de
„sponsori culturali"( ibidem , p. 66), care să investească în „mari proiecte de educație
universitară, în cercetări despre arta guvernării, legislație, liberalism, ecologie și minorități, în
programe de revitalizare economică și instituțional ă” (ibidem , p. 66) din nevoia de a ieși din
circumstanțial „ pentru a investi intra -un joc cu mărgele de sticlă” ( ibidem , p. 66).
Eseistul atenționeaz ă asupra faptului că fericirea are și o bază spirituală: „A finanța
instalarea lui Newton sub măr sau n avigația utopică a lui Columb s -a dovedit rentabil.
Oamenii nu devin mai săraci dacă, din când în când, consimt să dea de mâncare
Serafimilor…" ( ibidem , p. 67).

33
CAPITOLUL III REȚETE PENTRU FERICIRE

3.1. C ărțile motivaționale

Lucr ările cu caracter motivațional sunt concepute după principiul caracterului
injonctiv al unor rețete, care ar trebui aplicate pentru a atinge niște rezultate dorite. Se bazează
pe exemple practice, valorifică studii și rezultate statistice, ceea ce le confe ră credibilitate.
O astfel de carte este cea a Sonyei Lyubomirsky, care, pornind de la psihologia
pozitiv ă, în cei 18 ani de cercetări la Universitatea din California a analizat fericirea din
diferite perspective, valorificând rezultatele studiilor și in terpretând statisticile realizate de
specialiști. Prin „Cum să fii fericit – o abordare științifică pentru a avea viața pe care o
dorești” , lucrare apărută în traducerea românească la Editura Amsta Publishing, din
București, autoarea demonstrează că fericirea, sau cel puțin un nivel rezonabil al acesteia, este
posibilă oricui și -o dorește. Fericirea înseamnă a nu lăsa viața să treacă fără a o savura, fără
bucurii, fără descoperirea sensului. În plus, cercetătoarea atrage atenția asupra faptului că
studiile au demonstrat că oamenii fericiți au calități care îi fac plăcuți și îi diferențiază de
ceilalți: sunt mai sociabili, mai energici, mai darnici, mai cooperanți, mai flexibili în gândire,
mai productivi, mai rezistenți în fața greutăților, mai sănătoș i. Oamenii fericiți trăiesc mai
mult, știu să fie lideri și negociatori mai buni și câștigă mai mulți bani. Între fericire și succes
există, după Lubomirsky, o relație de interdependență, fiindcă oamenii fericiți au mai mult
succes, iar fericirea vine ca u rmare a succesului, acesta, la rândul său, fiind o consecință a
fericirii.
Ideea central ă a cărții motivaționale este că potențialul individului de a -și influența
fericirea „constă în activitățile și în strategiile” (Lyubomirsky, 2007: 81) pe care autoare a le
echivalează la 40% din „graficul” unei persoane și care, în opinia acesteia, chiar dacă nu
schimbă moștenirea genetică, pot modifica nivelurile de fericire. Moștenirea genetică este
rezistentă la schimbări, influențe sau control, iar modificările priv ind circumstanțele de viață
vor determina o creștere foarte limitată a nivelului de fericire pentru că oamenii se adaptează
rapid. Interpretând studiile, Lyubomirsky observă că „Oamenii devin mai fericiți cu vârsta”
(2007: 83), vârful maxim fiind 65, fără să scadă semnificativ până la 75.
Fericirea, afirm ă cercetătoarea citând diverși specialiști și demonstrând prin statistici,
este influențată în proporție de 50% genetic (conform studiilor efectuate pe gemeni), 10% de

34
context (familie, comunitate etc.) i ar 40% este dat de comportamentele individului, de „ceea
ce facem și de modul nostru de gândire” (Lyubomirsky, 2007: 83, 84), respectiv acțiuni,
strategii intenționate, a „căuta ca lucrurile să se întâmple”(Lyubomirsky, 2007: 84), prin
înțelesuri, realizăr i, controlul gândurilor și al sentimentelor. Starea de bine, ori de mai bine
este puternic influențată de alegerea unor activități zilnice. Așa se explică de ce pot fi fericiți
indivizi care au trecut prin experiențe îngrozitoare, în manieră comparabilă cu cei care au avut
un context liniștit, favorabil.
Cartea prezint ă mai întâi o scală ce poate fi utilizată pentru a determina nivelul de
fericire, o scală pentru depresie, dar și un test prin care se pot corela activități potrivite din
lista celor 12 propu se de autoare pentru a atinge un nivel cât mai ridicat al fericirii. Pentru
fiecare dintre cele 12 activități, Lubomirsky face o trecere în revistă a beneficiilor, pornind de
la exemple de cercetări sau studii de caz, și propunând apoi o serie de exerciții adecvate
fiecărui tip. Importante pentru modificarea comportamentelor în scopul de a fi mai fericit sunt
flexibilitatea, variația activităților, menținerea motivației și atragerea unor prieteni pentru
susținere și încurajare.
Interesant este faptul c ă, în programul de 12 pași propus, Lyubomirsky pornește de la
„rugăciunea serenității” a filozofului german Reinold Niebuhr (apud 2007: 82): „Doamne, dă –
mi liniștea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba; curajul de a schimba lucrurile pe care
le pot sch imba și înțelepciunea de a ști diferită dintre ele” Cele 12 activități propuse de
Lyubomirsky pentru a produce fericirea sunt: 1) exprimarea recunoștinței, 2) cultivarea
optimismului (de pildă prin strategia celor mai bune euri posibile sau prin ideea „cum să-ți
faci un obicei din optimism”, ibidem , 2007, p.132), 3) evitarea analizării excesive și a
comparațiilor sociale, 4) actele de binefacere, 5) cultivarea relațiilor sociale (propunând ca
strategii pentru cultivarea acestora, managerierea conflictelor ș i gândul către noroc), 6)
crearea unor strategii pentru a face față problemelor (de pildă prin identificarea unei
semnificații), 7) a înveța să ierți, prin empatie, 8) creșterea experiențelor de flux (prin care
înveți cum să trăiești în prezent, bucurându -te de ce se întâmplă în fiecare moment și trăindu –
l), 9) bucuria pornind de la plăcerile vieții, 10) dedicarea unor scopuri propuse, 11)
îmbrățișarea religiei și spiritualității, 12) meditația și activitatea fizică, prin care afli cum să ai
grijă de corpul tău.
Cercet ătoarea demonstrează că stă însă în puterea noastră să încetinim procesul de
adaptare la schimbările pozitive din viață, prin a fi activi și creativi, neconsiderând că totul ni
se cuvine. Modul în care individul gândește despre el, despre lu me și despre ceilalți oameni

35
este mai important în atingerea fericirii decât circumstanțele obiective ale vieții
(Lyubomirsky, 2007: 107).
Prin exprimarea recunoștinței autoarea înțelege „s ă te bucuri, nu să consideri că totul ți
se cuvine […], să faci fa ță problemelor și să fii orientat către prezent” (Lyubomirsky, 2007:
108). Acest sentiment este considerat un antidot pentru emoțiile negative, deoarece
„neutralizează invidia, avariția, ostilitatea, îngrijorarea și iritarea” (Lyubomirsky, 2007: 108),
de aceea sunt importante cultivarea optimismului și evitarea analizărilor succesive și a
comparațiilor sociale. În opinia lui Lyubomirsky, există opt moduri de a exprima recunoștința
care pot conduce la intensificarea nivelului de fericire: „gândirea plină de recunoștință
conduce la faptul că te bucuri din plin de experiențele pozitive de viață” ( ibidem , p. 112),
„exprimarea recunoștinței conduce la intensificarea respectului de sine”, la depășirea cu
succes a stresului și a traumelor, a unor evenimente neplăc ute sau boli, determină un
comportament moral, ajută la menținerea și stabilirea unor legături sociale, are drept
consecință reducerea comparațiilor invidioase cu ceilalți, a emoțiilor și sentimentelor negative
și la încetinirea adaptării hedonice. Autoare a propune ca metode prin care se poate exprima
recunoștința: un jurnal, împărtășirea către cineva, reflecția asupra faptelor etc. în funcție de
personalitate, scopul și nevoile individuale.
În partea a treia a studiului s ău motivațional, autoarea analizeaz ă secretele păstrării
fericirii, propunând cinci metode: 1) emoțiile pozitive, 2) alegerea momentului potrivit și
varietatea, 3) suportul social, 4) motivația, efortul și angajamentul și 5) obieceiuri noi,
sănătoase.
În post -scriptum, Lyubomirsky definește depresia, tipurile acesteia și modalit ățile de
contracarare/ tratare, stabilind cauzele și concluzionând citând -o pe Elizabeth McCracken
„Tratamentul pentru nefericire este fericirea”(ibidem, p. 352).
Autoarea ofer ă o serie de sfaturi, exemplificând afirm ațiile făcute și propunând pașii
celui care dorește să -și îmbunătățească nivelul de fericire și, implicit, viața. Cartea reprezintă
un studiu bazat pe numeroase cercetări și exemple din perspectiva cercetătorului care -și
motivează concluziile, cu o tendin ță evidentă de contabilizare a soluțiilor, ce pentru receptorul
umanist poate deveni derutantă ori poate fi simțită ca forțată.
În aceeași categorie a c ărților motivaționale putem încadra și Arta fericirii : manual de
viață , scrisă de Howard C. Cutler, car e pledează pentru ideea că scopul vieții noastre este
fericirea, chiar dacă mulți oameni consideră că este greu de atins. Dedicația de la începutul
cărții se adresează Cititorului și poate fi interpretată ca scop al cărții, dar și ca urare către
lector: „F ie să găsești fericirea.” Tenzin Gyatso, al XIV -lea Dalai Lama („Mare -Lama"), și

36
Howard C. Cutler, psihiatru, conferențiar și scriitor, expert în știința fericirii, descriu în
această carte un drum la capătul căruia se poate ajunge la o viață mai împlinit ă. Arta fericirii
utilizează conceptele și tehnicile de meditație budiste concomitent cu studiile și argumentele
psihologiei occidentale moderne cu scopul de a oferi rezolvări pentru a face față unor situații
dureroase, dar de neevitat, a cunoaște și prețu i dușmanii, a ține piept furiei și urii, anxietății, a
crește respectul de sine. În viața zilnică trebuie, în opinia autorilor, să acordăm însemnătate
compasiunii, bunătății, iertării. Aceștia oferă sfaturi înțelepte și bine -venite care izvorăsc din
experi ența lor de viață. Sanctitatea Sa Dalai Lama, conducătorul spiritual al Tibetului, s -a
născut la 6 iulie 1935, în Tibet, într -o familie de agricultori. La 2 ani, a fost recunoscut drept
reîncarnarea ultimului Dalai Lama și de la 6 ani a început educația mo nastică, absolvind
studiile la 23 de ani, cu cel mai înalt calificativ. Între 1950 și 1959 a condus Tibetul. După
reprimarea răscoalei naționale de la Lhasa, a plecat în exil în nordul Indiei, la Dharamsala,
sediul politic al administrației tibetane din ex il, de unde a continuat să coordoneze Tibetul
până în martie 2011. Prin Carta tibetanilor din exil , elaborată în 1963, un proiect de
constituție democratică pentru Tibet, consfințește libertatea de exprimare, a credinței, cea de
întrunire și cea de mișcar e. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1989, pentru lupta sa
nonviolentă de eliberare a Tibetului și pentru grija față de problemele mondiale ale mediului.
Acesta a fost permanent preocupat de modul cum se pot obține s ănătatea mintală și de
starea de bin e. În prefață, Dalai Lama evidențiază faptul că fiecare dintre cei doi autori ai
cărții a adus o altă perspectivă asupra acestor aspecte, propunând o discuție la nivel elementar,
într-o încercare intenționată de anulare a diferențelor de sex, rasă, religie , cultură sau limbă
între oameni. Una dintre ideile liderului tibetan este aceea că problemele cu care ne
confruntăm sunt comune tuturor oamenilor. Din această idee derivă o alta, aceea a legăturii
cauzale dintre compasiune și starea de bine, ambele putând fi cultivate prin tehnici de
antrenament mintal. El consideră că scopul vieții ființei umane este unul pozitiv și trebuie să
ne cultivăm căldura, bunătatea, compasiunea, să -i ajutăm pe alții sau măcar să nu le facem rău
(v. Dalai Lama, Cutler, 2016, p. 95 ). Pe de altă parte, stările negative, precum ura, invidia sau
furia trebuie înlăturate pentru a înțelege că toți oamenii sunt asemănători și a ne raporta mai
ușor la semenii noștri. Antrenamentul mintal în scopul obținerii stării de fericire presupune, în
opinia lui Dalai Lama, învățătură, disciplină mintală și etică. În partea a doua a cărții,
intitulată Bunătatea și compasiunea , acesta ne îndeamnă să privim semenii dintr -o perspectivă
pozitivă, a căutării calităților și părților bune, ceea ce va genera o apropiere, o legătură cu
aceștia. Prin interacțiunea cu cei din jur se obține așa -numitul, în credința budhistă, „Merit”,
dat fiind că toate ființele umane sunt „ un Câmp de merit” ( ibidem , p. 104). Întărirea

37
legăturilor cu cei din jur se poate realiza pr in empatie, înțelegerea mediului din care provine
fiecare, examinarea temeliei relațiilor. Partea a treia, Transformarea suferinței , demonstrează
prin exemple și studii că „Există posibilitatea de a ne elibera de suferință” ( ibidem , p. 172)
prin starea de eliberare obținută prin îndepărtarea cauzelor (a suferinței pe care o creăm
singuri, a sentimentului de vinovăție), prin schimbarea de perspectivă, inclusiv asupra
dușmanului, și descoperirea unor noi perspective, prin flexibilizarea gândirii și găsirea un ui
echilibru, prin găsirea unui sens chiar și în durere. Partea a patra, Depășirea obstacolelor, face
referire la producerea schimbării, așteptări realiste, controlul furiei, îngrijorării și al emoțiilor
negative, prin onestitate și reflectare asupra pote nțialului propriu. Conform lui Cutler,
convingerile lui Dalai Lama nu sunt exclusiv rezultatul unei dogme religioase, ci se bazează
și pe raționamente datorate experienței directe, unei vieți întregi de studiu, posibilității de a
călători în locuri divers e pe glob și a cunoaște culturi și oameni din toate categoriile sociale:
„Vederile lui (Dalai Lama) își au rădăcinile într -o tradiție veche de peste 2500 de ani, care
rămâne însă temperată de bun -simț și de o înțelegere complexă a problemelor moderne“
(Dalai Lama, Cutler, 2016, p. 42). De aceea, el este perceput ca înțelept, optimist și, în același
timp, capabil să ofere o perspectivă realistă asupra modului în care se pot rezolva problemele
ființei umane.
La rândul s ău, Howard C. Cutler definește în prefaț ă obiectivul cărții: prezentarea
ideilor unuia dintre cei mai învățați budiști ai lumii privind modalitățile de atingere a fericirii,
explicând cititorilor de ce a durat atât de mult publicarea cărții și care au fost cauzele
nerespectării planurilor ini țiale privitoare la aceasta. De asemenea, psihologul aduce ca
argument în favoarea posibilității de a obține fericirea studiile din domeniu, care au
demonstrat că oamenii mulțumiți sufletește au mai multe șanse de a atrage parteneri, căsnicii
mai reușite, un sistem imunitar mai puternic, trăiesc cu până la 10 ani mai mult, sunt mai
rezistenți în fața problemelor și mai buni părinți, într -un cuvânt „ din cultivarea fericirii avem
de câștigat nu doar noi înșine, ci și familia, comunitatea și societatea” (Dala i Lama, Cutler,
2016, p. 23). Mesajul transmis prin intermediul cărții îi aparține lui Dalai Lama și se referă la
faptul că fericirea este posibilă și „ne putem antrena pentru fericire aproape la fel cum ne
antrenăm pentru orice altă aptitudine” ( ibidem , p. 18), prin efort și exercițiu. Cutler definește
Revoluția fericirii, inspirată de psihologia pozitivă, prin care, pentru prima dată, fericirea
devenea „un domeniu oficial de studiu științific” ( ibidem , p. 19). Psihologul a adoptat pentru
cartea în care a relatat conversațiile cu Dalai Lama un format narativ pentru că a considerat că
este mai atractiv pentru cititor, dar a ilustrat ideile și prin câteva studii de caz și anecdote.

38
Concluzia c ărții este că arta fericirii este complexă, formată din numeroase c omponente,
pornind de la înțelegerea surselor de fericire și continuând cu stabilirea priorităților în viață,
obținerea unei discipline interioare prin înlocuirea stărilor de spirit distructive cu cele
constructive, pozitive, iertarea, bunătatea și toleran ța. Elementul -cheie este spiritualitatea, ca
atitudine mentală ce poate fi practicată oricând și care se poate dezvolta și prin legături cu
oameni de alte religii în efortul comun de a construi binele omenirii.
Tot o carte motivațional ă este și Rețeta feri cirii. Schimbă ceea ce faci, nu felul în care
gândești , scrisă de Paul Dolan și publicată la Editura Litera, din București, în 2016. Autorul
este expert de talie mondială în domeniul fericirii, comportamentului și politicilor publice,
profesor de științe c omportamentale la London School of Economics and Political Science. A
lucrat ca cercetător asociat la Universitatea Princeton alături de profesorul Daniel Kahneman.
Fiind preocupat de evaluarea nivelului de fericire, este totodată consultant la Academia
Națională de Științe din Statele Unite.
Paul Dolan consider ă că fericirea poate fi atinsă prin găsirea echilibrului optim între
cele două componente de bază ale acesteia, plăcerea și motivația , prin alocarea atenției în
mod eficient și prin evitarea lucruri lor care ne provoacă durere și sunt lipsite de sens. Deși
definițiile pentru fericire sunt multe și diferite, conceptul de plăcere -motivație propus de
Dolan reprezintă un posibil răspuns la întrebarea „în ce constă fericirea?”. Comportamentul
oamenilor es te, în concepția autorului, dependent de context și de situație. Fostul economist și
actualul profesor de științe comportamentale propune cititorilor o listă cu 20 de situații care ar
putea determina fericirea la modul general, din care să poată evidenția pe primele 4 și cărora
să le poată asocia dificultatea de realizare pe o scară de la 1 la 10. Totodată, rezumă propria
experiență care l -a ajutat să facă trecerea de la balbism, efectul de vorbire care îl deranja, la
fericire, prin depășirea blocajelor și învățarea vorbirii controlate. Mărturisește că a încetat să
mai acorde atenție modului în care vorbea și, prin urmare, nu a mai fost deranjat de
logonevroză. Schimbarea de comportament a fost posibilă, explică Dolan, prin distragerea
atenției de la lucrur i negative și centralizarea acesteia pe aspecte pozitive. Așadar, fericirea
este determinată de modul în care ne orientăm atenția (v. Dolan, 2016, p. 19). Autorul afirmă
că atenția pe care o acordăm unor aspecte precum bani, căsătorie, sex, bâlbâială sau o rice
altceva ne poate afecta fericirea și dispoziția. În opinia acestuia, elementul -cheie, pe care îl
descrie în partea I a cărții, necesar pentru obținerea fericirii este „resimțirea plăcerii și a
motivației în viața de zi cu zi” ( ibidem , p. 22). De aseme nea, definește fericirea drept
totalitatea „experiențelor plăcute și utile avute pe parcursul timpului” ( ibidem , p. 23). Prin
utilitate, Dolan înțelege în primul rând motivație, în timp ce fericirea se traduce în sentimente,

39
ceea ce simțim fiind rezultatul a ce ni se întâmplă, dar și a felului de a fi al ficăruia,
respectând principiul „plăcere -motivație (PPM)” ( ibidem , p. 35) și echilibrul acestuia.
Ca răspuns la întrebarea „De ce nu suntem mai fericiți?, autorul observă, în capitolul 4,
faptul că su ntem predispuși deseori să ne alocăm greșit atenția, dar și să realizăm previziuni
nerealiste, să avem așteptări prea mari. Dolan consideră că există trei probleme majore legate
de atenție: dorinte greșite, aspirații gresite și convingeri greșite, propunân d ca soluție
reorientarea atenției.
De pild ă, el consideră greșite acele dorințe care depășesc motivația în sensul afectării
sănătății sau a relațiilor personale care afectează fericirea printr -un preț prea mare asociat, dat
fiind că „totul, cu excepț ia fericirii, trebuie să se justifice în vreun fel” ( ibidem , p. 121). De
aceea, el propune să fim atenți la ceea ce sacrificăm și la modul în care beneficiem datorită
împlinirii ambițiilor noastre (v. Dolan, 2016, pp. 114 -115). Prin aspirații greșite, auto rul
înțelege acordarea unei atenții prea mari „efectelor schimbărilor, diferențelor între două
opțiuni, sentimentelor curente sau imaginilor reprezentative ale experiențelor trecute”
(ibidem , p. 123).
În privința convingerilor greșite, care ne afecteaz ă fericirea, Dolan atrage atenția
asupra autoaprecierii greșite a propriei personalități și acceptării acesteia, a cântăririi
așteptărilor pe care le avem și a motivației pentru care facem ceea ce facem.
Partea a II -a a c ărții se constituie în sugestii pentru dăruirea fericirii propriei persoane
și celor din jur. Rețeta este organizarea vieții în moduri conforme cu natura umană și a fi
fericit fără a te gândi intens la acest lucru. Cu ajutorul unor pași simpli, inspirați din
psihologie și din ec onomie, se pot identifica modalități potrivite pentru a decide, proiecta și
obține lucrurile care aduc fericire în cazul fiecăruia. Pentru relocarea atenției către lucrurile
care ne fac cu adevărat fericiți, Dolan propune luarea deciziei analizând cum se pot micșora
obstacolele de la nivelul atenției, proiectarea mediului înconjurător pentru sporirea fericirii
fără a face eforturi intense pentru acest lucru și modalități de punere în practică a proiectărilor
făcute. Autorul propune două comportamente -cheie : cum să amânăm mai puțin îndeplinirea
sarcinilor care nu ne fac plăcere (de exemplu, prin decizia fermă dacă dorim sau dacă merită
să le îndeplinim sau nu) și cum să -i ajutăm mai mult pe ceilalți, considerând că se poate
ajunge la acestea cu ajutorul sche mei DPP – Decizia, Proiectarea și Punerea în practică:
„Luarea deciziei vă va ajuta să răspundeți la orice întrebare legată de fericirea dumneavoastră,
proiectarea va ușura implementarea răspunsului, iar punerea în practică va asigura fluxul
fluent al resur selor dumneavoastră atenționale” ( ibidem , p. 261). El reproduce și rezultatele,
respectiv concluziile obținute în urma unor experimente, precum cel al lui Daniel Kahneman,

40
prin aplicarea metodei de reconstituire a zilei (MRZ), care evidențiază sentimentele asociate
evenimentelor, completată cu cerințe privind gradul de motivare, sau SAFT, sondajul
american privind folosirea timpului, care asociază diferitelor activități grade ale fericirii
diferite, ori rezultatele la cele patru „întrebări fundamentale” (v. ibidem , p. 68) adresate de
ONS (Oficiul Național de Statistică din Marea Britanie). Ideea de bază este că trebuie să
acordăm mai mult timp activităților care au fost decise de către noi prin aplicarea principiului
prioritizării. De asemenea, este necesar să analizăm ce fac alții din jurul nostru pentru a
observa similitudini, să le cerem părerea sau să -i lăsăm să decidă în locul nostru când nu
putem să ne detașăm și să fim obiectivi în privința unui aspect. O idee interesantă este aceea
că nu trebuie să ne străduim prea tare pentru a fi fericiți, însă e important să ne pregătim
pentru a acționa în sensul creșterii gradului de fericire, să creăm prestabiliri (angajamente
pasive), să ne luăm angajamente (de pildă să îi spunem unui prieten că ne vom lăsa de f umat),
să analizăm normele celor din jurul nostru și să ne înconjurăm de semeni pentru a obține
schimbarea în bine a obiceiurilor. În concepția lui Dolan, fericirea și nefericirea sunt
molipsitoare, de aceea este importantă alegerea corectă a unor grupuri de referință în scopul
reorientării atenției în moduri care să determine creșterea gradului de fericire. Sentimentul
poate fi pus în practică prin evocarea sentimentelor plăcute, terapia prin muzică, dezvoltarea
abilității de a trăi în prezent (v. Dolan, 2 016, p. 215), alegerea persoanelor din anturajul
imediat, înlăturarea conștientă a posibilității de a fi distrași, acordarea de atenție activităților
în care suntem implicați și nu timpului afectat acestora interpretat în bani. Autorul ne
sfătuiește explic it să nu acordăm prea multă atenție banilor, deoarece concentrarea pe lipsa de
timp sau de bani determină luarea unor decizii care pun accentul pe obținerea unui surplus
din resursa deficitară la acel moment. De pildă, cu cât vom obține mai mulți bani, c u atât ne
vom gândi mai mult la ceea ce am fi putut face cu aceștia dacă am fi avut mai mult timp, ceea
ce determină un sentiment de nefericire. Un alt aspect asupra căruia ni se atrage atenția în
lucrarea motivațională este acela al motivelor de îngrijora re, care trebuie evitate prin
direcționarea atenției spre „aici și acum” ( ibidem , p. 228) și diferențierea grijilor care pot fi
controlate de cele care nu pot fi evitate.
Concluzia autorului este c ă, pentru a fi mai fericiți, trebuie să ne clarificăm țelul, să
schimbăm ceea ce facem participând la ceea ce ne face fericiți și încetând să mai acceptăm
lucrurile care ne fac nefericiți, să căutăm plăcerea și motivația în viața de zi cu zi, dat fiind că
promisiunea unei viitoare stări de bine nu poate compe nsa nefericirea prezentă.

41
3.2. Consumul non -stop de fericire

Mass -media contribuie la promovarea ideilor de tinerețe veșnic ă, frumusețe perfectă,
familie ideală. Reclamele, emisiunile televizate sau de la radio și articolele întrețin aceste
mituri ca „ rețete” de urmat, „ingrediente obligatorii” pentru obținerea fericirii. Ideile sunt
preluate din cercetările din domeniu, din cărțile motivaționale. Sunt intervievați sau citați
specialiștii și sunt preluate sau analizate statisticile realizate în legătură cu factorii recunoscuți
unanim ca fiind determinanți în ceea ce privește fericirea. Ponderea cea mai însemnată
cantitativ o au articolele din publicațiile on -line, fapt ce a determinat alegerea acestora pentru
a ilustra modul în care este abordat concept ul de fericire în mijloace de comunicare în masă.
Textele nespecializate (de popularizare) cu referire la fericire , ca domeniu de larg
interes, apar în ziare și reviste adresate publicului larg ( Libertatea, Adevărul etc.), în presa
online www. revistamagazin.ro ; www.descopera.ro . Articolele sunt, în general, construite
confo rm conceptului de lectură eficientă, ceea ce presupune că elementele informative
respectă ordinea piramidei răsturnate (lead, contextul, paragraful final ) (v. Roșca 2004: 103).
De asemenea, pot fi prezente intertitlurile, comentariile autorului, citate ale unor persoane
intervievate , ilustrații , dar și linkuri sau comentarii ale cititorilor etc.
Presa de larg ă circulație este preocupată de nou, actual, dar prezentat într -o manieră
accesibilă. Această nevoie se remarcă și la nivelul subiectelor abordate, con comitent cu cel
lexical, prin utilizarea unor elemente ce aparțin mai multor registre stilistice (literar, neologic
– cuprinzând și termeni de specialitate, colocvial, argotic, parodic, ironic, gnomic). Caracterul
veridic este asigurat prin citarea sau intervievarea unor specialiști și prin existența unor
imagini cu caracter de dovezi. În plus, sunt utilizate mijloacele specifice vulgarizării
jurnalistice: def inițiile prin glosare, prin exemple și cele elementare, fără clasificări,
parafrazarea, sinonimia. Caracterul persuasiv sau de argumentare este susținut și prin mărcile
oralității (interjecții, vocative, forme verbale și pronominale de persoana a II -a etc. ) și prin
elemente de expresivitate conferite de utilizarea unor figuri de stil sau a punctuației.
Articolele ilustrează, în general, punctul de vedere al autorului sau al publicației, ceea ce
evidențiază rolul major al acestora.
Pentru c ă se adresează unui interlocutor eterogen, emițătorul construiește discursul în
funcție de competențele lingvistice și cognitive ale acestuia. Subiectul fericire este abordat în
publicații diferite, în texte „de atitudine” și în texte informative, ceea ce demonstrează at enția
acordată unei teme de larg interes. Sunt utilizați indicii semantici de ierarhizare a informațiilor
(titlul, șapoul și paragraful inițial ), dar și componentele grafice ( așezarea în pagină,

42
dimensiunile fonturilor, repartizarea spațiului ocupat, rapor tul text -blancuri ) sau cele
tipografice (fonturi, sublinieri, culori ) (v. Roșca 2004, p. 109).
De exemplu, Marius Comper, în articolul din 27.11.2013, „Miturile fericirii – ce ne face
ferici ți cu adevărat?”, inclus la secțiunea Cultură , explică, pe înțelesul unui cititor
nespecializat, metodele ce pot fi aplicate pentru obținerea fericirii valorificând o lucrare
motivațională din domeniu, The Myths of Happiness , de Sonya Lyubomirsky. Articolul
debutează cu citatul autoarei „Aproape toți credem în ceea ce eu numesc «miturile fericirii»”,
urmat de precizarea statutului social al acesteia „profesor de psihologie în cadrul University of
California, Riverside” și al obiectului cercetărilor acesteia, fericirea umană.
Paragraful secund conțin e o definiție prin glosare a „miturilor fericirii”, „adic ă acele
credințe despre fericire împărtășite de majoritatea
oamenilor” (http://www.descopera.ro/cultura/11722997 -miturile -fericirii -ce-ne-face-
fericiti -cu-adevarat ). În același paragraf, jurnalistul oferă exemplul oamenilor care cred că
anumite realizări (căsătoria, copiii, slujbele, bogăția) sunt surse sigure de fericire, iar
problemele de sănătate, un venit mic sau lipsa unui partener de viață vor genera nefericire.
Utilizându -se și alte citate ale autoarei, respectiv informațiile oferite de c ătre aceasta în
cartea prezentată, sunt explicate apoi miturile fericirii/nefericirii și fenomenul de „adaptare
hedonică”, pentru care este oferită o definiție prin glosare: „se referă la faptul că oamenii
au o capacitate remarcabilă de a se obișnui cu majoritatea schimbărilor din viață”. De
asemenea, autorul prezintă și metodele pe care le propune cercetătoarea însoțite de
exemplele acesteia: aprecierea și exprimarea recunoștinței, varietatea, ieșirea din ruti nă.
În ultimele dou ă paragrafe ale articolului sunt rezumate informațiile din corpul
articolului: „Lyubomirsky afirmă că aceste trei elemente – aprecierea, varietatea și
surpriza – reprezintă soluțiile care previn sau încetinesc apariția adaptării hedonic e” și este
formulată concluzia că „distrugând «miturile fericirii» acceptăm că nu există o formulă
magică” ori o „garanție a nefericirii” fiindcă „nimic în viață nu este atât de îmbucurător
sau de devastator pe cât credem că este” ( ibidem ).
În aceeași publicație on -line, la secțiunea Știință, Mihaela Stănescu, în articolul din
03.18.2012, „În căutarea fericirii: o călătorie cu mijloacele științei”, abordează tema din
perspectiva științei.
Încă din lead, autoarea atrage atenția asupra dificu ltății de a defini fericirea , care este
compensată, în opinia acesteia, de faptul că noțiunea corespunzătoare este înțeleasă intuitiv de
către majoritatea oamenilor. Apoi este lansată „ÎNTREBAREA”, evidențiată prin utilizarea
majusculelor: „ce anume îi fac e astfel? (fericiți – n. ns.) O fericită (iar!) combinație de gene?

43
Mediul armonios în care au crescut? Lecțiile de viață pe care le -au primit? Poate fi fericirea
învățată sau e un dat genetic?”( http://www.descopera.ro/stiinta/9409859 -in-cautarea -fericirii –
o-calatorie -cu-mijloacele -stiintei ). Urmează enunțarea scopului articolului de a încerca să
evidențieze câteva răspunsuri la întrebarea propusă oferite de către știință.
Corpul articolului este format din subtitluri, paragrafe explicative care le dezvolt ă și
imagini în concordanță cu conținutul fiecăruia. De pildă, primul subtitlu este „Fericirea poate
fi moștenită?”, iar paragraful corespunzător începe cu răspunsul evidențiat prin subliniere și
colorit diferit „ Da, spun oamenii de știință : o fire înclinat ă spre mulțumire și optimism este,
cel puțin parțial, rezultatul unei înzestrări genetice favorabile”. Dar, adaugă autoarea,
ereditatea reprezintă o predispoziție spre fericire, în timp ce „restul ține de factori exteriori
ființei noastre”, adică de mediu.
Următorul subtitlu, „Atunci, fericirea poate fi învățată?” reprezintă o continuare
firească a afirmațiilor anterioare, aducând exemplul „lecțiilor de fericire " introduse în
programa școlară a unor instituții de învățământ, de pildă din Marea Britanie. Deși autoarea
afirmă explicit că este prea devreme pentru a constata dacă lecțiile pot face din copiii
impli cați niște adulți mai fericiți, evidențiază în același timp efectele benefice ale acestora:
rezultate mai bune la învățătură și le sporirea stimei de sine.
În scop persuasiv sunt utilizate întreb ările retorice („Până la urmă, ce îi trebuie omului
ca să se simtă fericit?”), urmate de răspunsuri aparținând tot autoarei sau unor specialiști în
domeniu care sunt citați („Întâi și întâi, relații bune, armonioase, cu cei și din jur și mai ales
cu familia, spune George Vaillant, psihiatru care beneficiază de o pan oramă unică asupra
chestiunii” – ibidem ). Exemplele sunt completate de statistici. De pildă, despre psihologul citat
anterior autoarea afirmă că este conducătorul unui studiu realizat la Harvard, Study of Adult
Development , care, prin intermediul așa-numitelor „studii longitudinale”, a urmărit 824 de
persoane pe o perioadă de peste 60 de ani, pentru a le cerceta evoluția având în vedere
variabile precum „sănătatea fizică și psihică, viața amoroasă și cea socială, cariera și hobby –
urile” ( http://www.descopera.ro/stiinta/9409859 -in-cautarea -fericirii -o-calatorie -cu-
mijloacele -stiintei ). Pornind de la cercet ările întreprinse, acesta e de părer e că unul dintre
elementele -cheie ale fericirii în viață îl constituie afecțiunea împărtășită , care poate compensa
prezența unor probleme de sănătate. O carieră de succes care implică multă muncă,
sacrificarea vieții de familie și este recompensată prin acumularea de bani și bunuri materiale
nu repre zintă un motiv suficient de fericire tocmai prin sacrificiile pe care le presupune. Ideea
prefigurată la sfârșitul paragrafului este evidențiată din nou prin subliniere și schimbarea
culorii fontului și continuată firesc în următorul subtitlu, „Fiindcă ven i vorba, fericirea

44
depinde de bunăstarea materială?” ( ibidem ). Întrebarea e calificată drept „una dintre cele mai
dificile”, fapt ce a determinat ca studiile să ofere răspunsuri contradictorii, deoarece
„locuitorii din țările sărace par să fie, în general, mai fericiți decât cei din țările bogate”, în
timp ce „sărăcia n -a fost nicicând de folos pentru fericire”, fiindcă lipsurile materiale și teama
pentru ziua de mâine sunt surse de stres pentru mulți oameni, împiedicându -i să fie mulțumiți
și bine dispuși. Nivelul de satisfacție personală se află în relație nu atât cu veniturile, cât mai
ales cu sentimentul de siguranță materială .
Ultima parte a articolu lui este subordonat ă subtitlului „Lucruri pe care, poate, nu le
luăm în seamă atât cât ar trebui” și se referă la religie , care conferă un sentiment de siguranță,
mulțumire și relaxare, la experiențele plăcute , cultură și natură , văzute ca elemente
indispe nsabile pentru obținerea stării de fericire. Ultimul dintre ele oferă ocazia autoarei să
introducă printr -o definiție prin glosare termenul biofilie („cum a fost numită această înclinare
spre natură a omului”).
Paragraful final reprezint ă o trecere în revistă a ideilor anterioare și o concluzie care
evidențiază complexitatea temei abordate: „Mereu s -a spus că fericirea e o chestie nebuloasă.
Poate informațiile oferite de știință ne vor ajuta să vedem mai clar și să luminăm puțin
imaginea încețoșată”.
În articolul „ Ecologia fericirii ”, din 19 august 2010, publicat în Revista Magazin,
Dorin Maran prezint ă în lead tema ce urmează a fi abordată „Fericirea, un subiect pe care l –
am mai dezbatut i n nr. 28/15 iulie a.c., pătrunzând în culisele mecanismelor cerebrale și
genetice, poartă nenumărate denumiri, are nenumărate motivații și poate fi privită din
nenumărate unghiuri”( http://www.revistamagazin.ro/content/view/8044/20/ ). Se remarcă
repetiția a djectivului nenumărate , ce evidențiază complexitatea temei. Sunt oferite definiții
ale psihologilor „O stare de euforie intensă și vremelnică sau o succesiune de mici satisfacții,
rezultatul unei împliniri majore” și ale neurobiologilor „o activare contin uă a circuitului
recompensei la nivel cerebral la care participă unul sau mai multe din cele cinci simțuri”,
precum și explicații privind stimulii fericirii: „o masă bună, un cadou, mirosul unui parfum,
contemplarea unui peisaj, o audiție muzicală” etc. ( ibidem ). Acestea sunt considerate
microevenimente care să determine secreția de dopamină, ultimului termen asociindu -i-se o
parafrază între paranteze rotunde: („un neurotransmitator care stimulează circuitul
recompensei)” ( ibidem ).
În context, autorul propune ca „medicamente” pentru cei care sufer ă de stres,
anxietate, sau depresii sportul, meditația, dragostea , mediul natural și fluxul creativ .

45
Tendința de a oferi „rețete” dup ă modelul cărților motivaționale este evidențiată, în
unele articole chiar p rin titlu. De pildă, Ovidiu Cercel, în articolul din 9 iunie 2016, „Rețeta
fericirii, demonstrată științific! 7 pași simpli care îți aduc bunăstarea și zâmbetul pe buze!”
(https://caplimpede.ro/reteta -fericirii -demonstrata -stiintific -7-pasi-simpli -care-iti-aduc –
bunastarea -si-zambetul -pe-buze/ ), din secțiunea Dezvoltare personal ă, subsumată rubricii
Sănătate , utilizează explicit în titlu substantivele rețetă și pași, ultimului asociindu -i și un
numeral cu valoare adjectivală, care subliniază ideea de caracter injonctiv a articolului, alături
de dubla apariție a semnului exclamării.
În lead (diferențiat pri n bold de restul articolului), este citat ă autoarea cărții
„Happiness Track”, doctorul Emma Seppälä, conform căreia „Oamenii sacrifică, deseori,
fericirea și distractia în drumul spre atingerea succesului”, fapt ce conduce, după aceeași
expertă, la sacrif icarea productivității. Ultima parte din lead introduce, prin intermediul unei
interjecții predicative („iată”), „pașii” care, potrivit științei, trebuie urmați pentru a obține
fericirea.
Astfel, autorul articolului propune: antrenarea optimismului prin păstrarea unui jurnal
pentru a nota lucrurile pentru care ești recunoscător, gândurile pozitive și relațiile sănătoase,
folosirea punctelor forte, trăirea clipei, cumpărarea experiențelor, nu a lucrurilor materiale,
voluntariatul, o alimentație corectă și practicarea sportului.

46
CONCLUZII

Exist ă om care să nu -și fi pus problema fericirii? Cu siguranță, nu! Prin lucrarea de
dizertație intitulată Conceptul de fericire ne-am propus o cercetare privind acest concept din
perspectiva teoriilor propuse de filosofi, sociologi, eseiști, astfel încât să evidențiem
caracteristicile identificate de către aceștia, dar și pe cele privind specificul național, respectiv
modalitățile individuale de a -l percepe care -i diferențiază pe autorii care au abordat subiectul.
Conceptul de fericire este complex și a determinat abord ări din partea cercetătorilor
din biologie, psihologie, filozofie, religie, care au încercat să -l definească, să stabilească
elementele de care este dependent și o metodă științifică de a răspunde la întrebări privind
aceast subiect.
Utilitatea teoretic ă a lucrării constă în analiza unei noțiuni complexe cu scopul de a
evidenția aspectele primordiale ale acesteia, similitudini și particularități ce vor constitui
premise ale unor lucrări viitoare, la nivel aplicativ .
În capitolul I, „Conceptul de fericire și teorii despre fericire” am analizat trei viziuni
asupra conceptului: a lui Pascal Bruckner, în Euforia perpetu ă. Eseu despre datoria de a fi
fericit , a lui Anthony Clifford Grayling, în lucrarea Alegerea lui Hercule. Plăcerea și datoria
în secolul XXI și a lui Gilles Lipovetsky, în Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de
hiperconsum .

În opinia lui Pascal Bruckner exist ă trei principale para doxuri datorită cărora visul
fericirii este imposibil de îndeplinit: modelul propus, caracterizat prin abstractizare și
imprecizie, fiindcă este rezultatul invidiei și conformismului; plictiseala datorată unei viziuni
laice, burgheze, cu gust pentru kitsch și mediocritate și refularea suferinței din modelul
modern al fericirii, care nu poate compensa lipsa de apărare în fața neprevăzutului și
imposibilitatea evitării cu orice preț a durerii. Autorul critică modul în care este percepută
fericirea, pornind de la constrângeri, propunând, în schimb, autodeterminarea și liberul
arbitru.
Rezultatul este un eseu virulent la adresa totalitarismului modelului modern al fericirii,
care propune voința de a fi fericit ca obsesie. În opinia lui Bruckner, greșeala const ă în
transformarea mijloacelor de obținere a fericirii în scopuri. Trecând în revistă fericirea în
istorie, eseistul analizează conceptul în creștinism, care a recunoscut aspirația la fericire, dar

47
nu a lăsat -o ca posibilă pe pământ, în Iluminism, care rea bilitează plăcerea și bunăstarea,
îndepărtând suferința îndepărtată, fără însă a rezolva problema, în manifestările voinței de
fericire a Occidentului (revoluțiile franceză și americană), în comunism, în lumea modernă.
Totodată, observă că religia are câșt ig de cauză, pentru că propune promisiuni neverificabile
pe o scară umană sau temporală și nu -și propune eradicarea răului.
Concluzia eseistului este c ă trebuie să avem capacitatea de a nu ne păsa de fericire, de
a o primi și nu de a o căuta ca atare, dat fiind că ea este ceea ce fiecare dorește să fie.
A doua abordare a conceptului aparține lui Anthony Clifford Grayling filozof și autor
britanic, care polemizeaz ă pe marginea unei teme de permanentă actualitate, etica secolului
XXI, valorificând cunoscutul laitmotiv al dilemei lui Hercule, obligat să aleagă între datorie și
plăcere. Eseistul analizează modelul de viață al contemporaneității, propunând depășirea
dihotomiei dintre hedonism și morala rigidă, prin acceptarea ca necesitate a unor cerințe și
plăceri. El lansează întrebarea „What is good?” pentru a evidenția faptul că individul face
alegeri și își propune îndeplinirea unor scopuri, de aceea este responsabil pentru cea mai bună
viață posibilă prin hotărârile pe care le ia pentru el însuși, desigur, rămânând dependent și de
societatea în care trăiește.
De asemenea, atrage atenția asupra faptului c ă viața înseamnă și pierderi, a celor pe
care-i iubim, datorate nedreptății sau sentimentului de vinovăție, bolii, sărăciei, eșecului,
dezamăgirea, resping erii, disperării, propunând ca soluții pentru contracararea acestora:
curajul, răbdarea, rezistența. Autorul evidențiază influența mediului social, politic, juridic, a
atitudinilor morale față de libertate, șansă, toleranță, generozitate și manifestarea
reciprocității. Îndemnul lui Grayling este ca semenul Hercule să -și construiască o viață fiind
chibzuit și responsabil, bazându -se pe informații și recurgând la propriile alegeri, dictate de
conștiință.
Cunoscut filosof, sociolog și profesor, Gilles Lipovet sky analizeaz ă minuțios, în
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum, o serie de elemente ale lumii
contemporane prin trimitere către corelativele lor anterioare, cercetând cauzele și
interdependențele care au influențat evoluția fenomen elor. Observațiile și argumentele au la
bază o bibliografie vastă, statistici și cercetări de durată, exemple sugestive.
Sociologul observ ă faptul că ameliorarea permanentă a condițiilor de viață este scopul
primordial în cazul societăților democratice, iar spiritul consumerist s -a infiltrat în toate
domeniile, modificând raporturile individului cu familia, cu religia, cu politica, cu
divertismentul. Lucrarea reprezintă o analiză diacronică a capitalismului de consum, ce
evidențiază cele trei faze de tra nziție de la o economie întemeiată pe ofertă la cea bazată pe

48
cerere și de la producție către consumator. Consumatorul își dorește bunăstare materială, dar
și confort psihic, împlinire personală, calitatea vieții, exprimarea sinelui.
Prima faz ă a capital ismului de consum, născută în jurul anilor 1880 și se încheiată
odată cu al Doilea Război Mondial, era bazată pe consumul -seducție, consumul -distracție.
Faza a doua este caracterizează prin creștere economică și a nivelului productivității muncii.
Faza a t reia, a hiperconsumului, extinde logica de tip comercial la toate sferele existenței,
totul devenind marfă, cu motivație a consumului de natură emoțională și subiectivă, vizând
noutatea și plăcerea.
Pornind de la sentimentele de insecuritate și suspiciune, individul caut ă să -și
prelungescă durata vieții și să -i sporească sensibil calitatea prin activitățile din timpul liber,
divertisment, cultură și comunicare, jocuri, muzică și călătorii.
Lipovetsky consider ă că fericirea nu mai rezidă în schi mbarea sinelui, ci în progresul
legilor, al condițiilor materiale ale existenței, în stoparea bolilor, în prelungirea duratei de
viață, în eradicarea sărăciei, în timp ce confortul modem tehnico -funcționalist este înlocuit de
cel individualizat.
Filosoful se distanțeaz ă deopotrivă de criticile exagerate ale societății de consum și de
excesele generate de societatea bunăstării, printr -o viziune optimistă, prin care constată
perpetuarea unor valori și aspirații ce demonstrează că a căuta fericirea în divers ele ei forme
nu se rezumă la bunurile materiale, iar consumul devine individualizat prin educație.
Capitolul II, „Pe românește despre fericire” este dedicat fericirii n ăscute din neputință
manifestată prin literatura carcerală, care presupune un sentiment datorat imposibilității de a
se opune unei stări de fapt impuse, de a rezista într -un univers infernal. Modul de a reacționa
al individului presupune bunătate și acce ptarea unor valori și norme bazate pe credință
sinceră. Este abordarea pe care o descoperim la Nicolae Aurelian Steinhardt, publicist și
scriitor român , de origine evreiască , convertit la religia creștină ortodoxă în timpul detenției
de la Jilava .
Jurnalul fericirii este o lucrare inițiatic ă, autobiografică, un memorial aparținând
literaturii confesive care descrie universul închisorii și soluția credinței, sub umbrela notației
cotidiane, amintirii, hermeneuticii. Cartea descrie itinerariul convertirii, utilizând stilul elevat,
dar și regist rul colocvial, intertextualitatea, rememorarea unor momente relevante, vorbe de
duh, anecdote, referindu -se la secvențe din închisoare, la probleme de morală sau la aspecte
din viața cotidiană, cu personaje reale, participante la destinul autorului. Este d ezvăluită
concepția autorului față de lume și viață, sub forma unui testament politic ce propune
izbăvirea prin iubire și credință. Autorul identifică trei soluții: a supraviețuirii, a transformării

49
într-un nebun sau neadaptat, a vitejiei nefirești în fața morții. Conștient de profunzimea
schimbărilor prin care a trece, Steinhardt mărturisește că trăise ca un orb, concluzionând că
viața i -ar fi irosită dacă n -ar fi fost creștin.
Tot în categoria percepției fericirii în spațiul autohton, în lumea de ast ăzi de această
dată, pot fi încadrate eseurile lui Andrei Pleșu din Despre bucurie în est și vest, în fapt
conferințe publice susținute în străinătate în fața unui public divers, care nu deținea informații
privind realitățile din Europa de Est.
Pleșu identi fică diferențe semnificative între modul de a percepe viața și a se bucura
specifice esticului, care simte o adevărată bucurie în lucruri mărunte precum procurarea
măslinelor, și vesticul care nu știe să savureze bucuriile minimale. Eseistul explică faptu l că
regimul totalitar nu a putut priva individul de marile bucurii precum dragostea, prietenia,
creativitatea, dar l -a determinat să se concentreze asupra bucuriilor minimale, în detrimentul
celor simple. De asemenea, el identifică bucuriile negative, pro venite din satisfacția de a nu
avea o experiență rea, pentru că se putea și mai rău, sau bucuriile interzise, precum citirea
unui autor interzis, experimentării religiei, ascultării „Europei Libere” sau găzduirii unor
străini, acestea putând fi înțelese nu mai prin prisma contextului social determinat de
comunism.
Cel de -al treilea capitolul, „Rețete pentru fericire” abordeaz ă subiectul cărților
motivaționale, cu propuneri de „rețete” pentru fericire, și pe cel al rolului mass -mediei în
promovarea miturilor tinereții veșnice, frumuseții perfecte, familiei ideale prin reclame,
emisiuni, articolele etc.
Lucr ările cu caracter motivațional sunt concepute asemenea unor rețete, care ar trebui
respectate întocmai pentru a atinge rezultatele scontate. Credibilitate a care le este asociată se
bazează pe exemplele practice, pe studiile și rezultatele statistice utilizate.
Am exemplificat acest concept prin cartea Sonyei Lyubomirsky, „Cum s ă fii fericit –
o abordare științifică pentru a avea viața pe care o dorești”, care utilizează psihologia
pozitivă, în analiza fericirii din diferite perspective, valorificând rezultatele a 18 ani de
cercetări și interpretând statisticile specialiștilor. Autoarea demonstrează că fericirea este
posibilă oricui dacă își dorește să o ob țină. Ea propune ca soluții să nu lăsam viața să treacă
fără a o savura, prin descoperirea sensului acesteia.
În opinia cercet ătoarei, individul poate să -și influențeze fericirea prin activități și
strategii care echivalează cu 40% din „graficul” unei pe rsoane și, deși nu schimbă moștenirea
genetică, pot modifica semnificativ nivelurile de fericire. Fericirea este dependentă în
proporție de 50% de factorul genetic, 10% de context (familie, comunitate etc.) și 40% de

50
comportamente și de modul de gândire. D acă moștenirea genetică este rezistentă la schimbări,
iar modificările privind circumstanțele de viață pot influența limitat nivelul de fericire,
datorită capacității de adaptare rapidă a oamenilor la schimbări, alegerea unor activități poate
influența sem nificativ nivelul de fericire. Autoarea propune 12 activități pentru care
evidențiază beneficiile, prin analiza unor exemple. Astfel, Lyubomirsky atrage atenția asupra
importanței unor aspecte precum flexibilitatea, variația activităților, motivația și com pania
unor prieteni.
Cercet ătoarea opinează că stă însă în puterea fiecăruia să încetinească procesul de
adaptare hedonică, prin a fi activi și creativi, prin a gândi pozitiv, oferind în acest sens sfaturi
și exemple. De asemenea, ea analizează secretel e păstrării fericirii, prin metode precum
emoțiile pozitive, alegerea momentului potrivit și varietatea, suportul social, motivația și
obiceiurile noi, sănătoase.
O alt ă carte motivațională ce analizează conceptul de fericire este Arta fericirii : manual
de viață , scrisă de Howard C. Cutler în urma discuțiilor cu Sanctitatea Sa Dalai Lama. Ideea
centrală a studiului este că scopul vieții este fericirea. Arta fericirii apelează la conceptele și
tehnicile de meditație budiste, la studiile și argumentele psihol ogiei occidentale moderne în
scopul declarat de a oferi soluții pentru a trece peste situații dureroase și inevitabile, a
cunoaște și prețui dușmanii, a controla emoțiile, a crește respectul de sine prin compasiune,
bunătate, iertare.
Cei doi autori ai c ărții dezvoltă perspective diferite asupra unor aspecte privitoare la
fericire, la problemele comune tuturor, printr -o anulare intenționată a diferențelor privind
rasa, religia, cultură sau limba. Între compasiune și starea de bine există, conform lui Dalai
Lama, o legătură incontestabilă, acestea putând fi cultivate prin antrenament mintal, în timp
ce stările negative (ura, invidia sau furia) se pot înlătura prin înțelegerea asemănărilor dintre
oameni, prin empatie și înțelegerea mediului de proveniență a a cestora.
Howard C. Cutler definește fericirea din punctul de vedere al psihologului, bazat pe
rezultatele studiilor din domeniu despre psihologia pozitiv ă, adăugând ideilor budiste notate
în urma conversațiilor cu Dalai Lama pe cele europene ale omului de știință privind sursele de
fericire, prioritățile în viață, disciplina interioară, iertare, bunătate sau toleranță.
O a treia carte motivațional ă analizată este Rețeta fericirii. Schimbă ceea ce faci, nu
felul în care gândești , aparținând lui Paul Dolan, expert în domeniul fericirii și profesor de
științe comportamentale. În opinia acestuia, fericirea poate fi atinsă prin găsirea unui echilibru
între cele două componente fundamentale ale acesteia, plăcerea și motivația , prin evitarea
lucrurilor care pot p rovoca durere sau nu au sens și o corectă alocare a atenției.

51
Autorul propune, în scopul obținerii fericirii, centrarea pe pl ăcere și pe motivație în
viața zilnică și o mai puțină atenție acordată unor aspecte care o pot afecta, precum dorințele,
aspirațiile și convingerile greșite.
În ultima parte a capitolului al treilea am analizat influența mass -mediei în promovarea
ideilo r privind miturile tinereții veșnice, frumuseții perfecte, familiei ideale, prin analiza unor
articole din publicații on -line. Maniera adoptat ă este de preluare, în mare parte, a ideilor din
cercetările privind fericire sau din cărțile motivaționale, prin intervievarea sau citarea
specialiștilor, prezentarea rezultatelor statistice, a modelelor și exemplelor propuse în sursele
menționate anterior. Ceea ce diferențiază textele de popularizare sunt aspectele privind
accesibilitatea, noutatea căutată a subiect elor, dar mai ales maniera de organizare a
materialelor. Aceasta din urmă se bazează pe ordinea piramidei răsturnate (lead, contextul,
paragraful final ), pe utilizarea unor elemente ce aparțin mai multor registre stilistice, a
mijloacelor specifice vulgar izării jurnalistice (definiții prin glosare, parafrazare, sinonimie
etc.), a mărcilor oralității și expresivității, a indicilor semantici de ierarhizare a informațiilor
(titlul, intertitlurile, șapoul, paragraful inițial ), a componentelor grafice ( așezarea în pagină,
dimensiunile fonturilor, raportul text -blancuri ) și tipografice (fonturi, sublinieri, culori ).
În concluzie, conceptul de fericire surclaseaz ă, prin complexitatea sa, orice tentativă de
stabilire a trăsăturilor conceptuale și de posibilă definire, studiile întreprinse neputând avea
pretenția exhaustivității și constituind, prin urmare, încercări de abordare a acestei teme ce
vor reprezenta puncte de reper în tentativele viitoare de elucidare a problemei. Lucrarea de
dizertație de față est e rezultatul cercetărilor în acest sens și sperăm că va folosi în studiile de
perspectivă privind fericirea, o himeră niciodată atinsă.

52
BIBLIOGRAFIE

 Bruckner, Pascal, (2000), Euforia perpetu ă, Editura Trei, București.
 Cutler, Howard C., Despre fericire (Dialoguri cu Sanctitatea Sa Dalai Lama) (2016)
Editura Humanitas, București.
 Dolan, Paul, (2016), Rețeta fericirii. Schimb ă ceea ce faci, nu felul în care gândești ,
Editura Litera, București.
 Freud, Sigmund, (2012), Despre vis, Traducere d e Daniela Ștefănescu, Editura Trei,
București.
 Freud, Sigmund, (2011), Disconfort în cultură, Traducere de Roxana Melnicu,
Editura All, București.
 Grayling, A.C., (2007), Alegerea lui Hercule , Traducere de Horia Florian Popescu,
Editura Polirom, Iași, tr aducere de Horia Florian Popescu.
 Guțu -Romalo, Valeria (coord.), (2005), Gramatica limbii române / Academia Român ă.
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Cuvântul , vol. I, Editura
Academiei Române, București.
 Keyes, Ken, (2002), Rețete pentru fericire, Editura For you.
 Lipovetsky, Gilles, (2007), Fericirea paradoxal ă. Eseu asupra societății de
hiperconsum , Editura Polirom, Iași, traducere de Mihai Urlgurean.
 Lorgus, Andrei, (2017), Cartea despre fericire, Editura Sophia.
 Lyubomirsky, So nja, (2007), Cum s ă fii fericit: o abordare științifică pentru a avea
viața pe care ți -o dorești , Editura Amsta Publishing, București.
 Manea, Norman, (2015), Fericirea obligatorie, Editura Polirom, București.
 Pleșu, Andrei, (2012), Despre bucurie în est ș i vest, Editura Humanitas, București.
 Roșca, Luminița, Producția textului jurnalistic , Iași, Editura Polirom, 2004.
 Sacks, Oliver, Muzicofilia. Povestiri despre muzică și creier, Traducere din engleză
de Anca Bărbulescu, Editura Humanitas, București.
 Steinhardt, Nicolae, (2008), Jurnalul fericirii , Editura Polirom, Iași.
 Williams, Bernard,(2015), Moralitatea. O introducere în etică , Editura Paideia,
București.

53
Studii; articole; site -uri

 https://en.wikipedia.org/wiki/A._C._Grayling .
 https://en.wikipedia.org/wiki/Hercules .
 https://en.wikipedia.org/wiki/The_Choice_of_Hercul es.
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt .
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Fericire .
 Cercel, Ovidiu (9 iunie 2016) „Rețeta fericiri i, demonstrat ă științific! 7 pași simpli
care îți aduc bunăstarea și zâmbetul pe buze!”, disponibil on -line la
https://caplimpede.ro/reteta -fericirii -demonstrata -stiintific -7-pasi-simpli -care-iti-aduc –
bunastarea -si-zambetul -pe-buze/ [accesat 20. 03.2018].
 Comper, Marius, (27 noiembrie 2013), „Miturile fericirii – ce ne face fericiți cu
adevărat? ”, disponibil on -line la http://www.descopera.ro/cultura/1172299 7-miturile –
fericirii -ce-ne-face-fericiti -cu-adevarat [accesat 10. 01.2018].
 Conceição, Manuel Célio, (1999), „Terminologie et transmission du savoir:
(re)constructio(s) de concepts”, în DELAVIGNE, Valérie; BOUVERET, Myriam
(eds.), Sémantique des termes spécialisés, Rouen, Publications de l’Université de
Rouen, pp. 33 -42.
 Constanda, Alexandra, (20 octombrie 2016), Secretele fericirii în viziunea celor mai
mari filosofi din istorie ,
 http://adevarul.ro/life -style/stil -de-viata/secretele -fericirii -viziunea -celor -mai-mari-
filosofi -istorie -1_5807e2565ab6550cb8b7c694/index.html ).
 Mara n, Dorin, (joi, 19 august 2010), „Ecologia fericirii”, disponibil on -line la
http://www.revistamagazin.ro/content/view/8044/20/ [accesat 13. 02.2018].
 Stănescu, Mihaela, (18 martie 2012), „ În căutarea fericirii: o călătorie cu mijloacele
științei ”, disponibil on -line la http://www.descopera.ro/stiinta/9409859 -in-cautarea –
fericirii -o-calatorie -cu-mijloacele -stiintei [accesat 13. 03.2018].