Argoul Elevilor Si Studentilor (tinerilor)

=== a0cfad392834694743eab3e2bc069d92983f2802_519304_1 ===

Argument

Validarea premisei că argoul se identifică într-o normă, are avantaje sigure în studierea fenomenului. Luând în calcul faptul că argoul reprezintă o normă ce se constituie la nivel colectiv și se manifestă la nivel individual, premisele precedente sunt incluse într-o perspectivă unitară și coerentă în ceea ce privește identitatea lingvistică și a potențialului expresiv al argourilor. Sub denumirea generalistă de „argou” se pot grupa o multitudine de variante de întreprindere a normei, a căror funcționare, existență și evoluție poate fi reliefată în raporturile verbale din unele comunități sociolingvistice precum minoritățile sexuale, precum grupurile de răufăcători, precum consumatorii de droguri, precum deținuții, precum militarii ori studenții și elevii. Între aceste distincții ale normei sunt dezvoltate relațfii interdependente determinate de forța limbii în raport cu cea socială.

Din punct de vedere diacronic, conturarea argourilor este realizată ca parte integrantă a procesului de dezvoltare lingvistică. Din perspectivă metodologică, criteriul temporal conduce la realizarea unei periodizări în ceea ce privește apariția și evoluția unor fenomene de limbaj.

În istoria cercetării de ordin științific a argoului, această periodizare expune interes în ceea ce privește diferența între argourile vechi și cele moderne, evidențiind prezența aspectelor arhaice în argouri.

Potrivit filologului român Șăineanu, distincțiile între limbajul vechi al răufăcătorilor (practicat până la mijlocul celui de-al XIX-lea secol) și norma argotică modernă care s-a dezvoltat ulterior anului 1850 sunt definitorii în contextul în care aspectul arbitrar și fantezist conturează limita dintre argoul vechi, sistematic și conștient și argoul modern ce nu poate fi categorisit din punct de vedere metodic.

Poate fi demonstrabil faptul că orice argou modern se descrie printr-un aspect sistematic în reflectarea lingvistică a unor termeni ori în înclinația către folosirea unor procedee lexical – formative de determinare a însemnătăților argotice. Absolutizarea criteriului legat de timp în scopul ilustrării opoziției dintre argoul vechi și argoul modern devine din ce în ce mai dificil de acceptat în conjuncturile în care argoul se identifică într-un fenomen lingvistic ce reflectă legătura dintre societate și limbaj.

Așa cum observă Angelescu, continuitatea dintre argoul „tradițional” și cel modern încuviințează studierea istoriei termenilor argotici. Prin prisma dinamismului intensificat din orice argou, transformarea diacronică devine principalul aspect util în scopul întreprinderii unor comparații între argotismele utilizate în diverse perioade istorice în scopul de a descrie, din perspectiva deprinderilor de ordin lingvistic, mentalitatea și preocupațiile argotizanților.

În același timp în care un anumit termen a pătruns în argou prin împrumut ori prin specializare semantică, tradiția îl menține, de cele mai multe ori și ulterior dispariției sale din limba actuală.

În cadrul mai vast al istoriei limbii, orice argou relevă dezvoltarea inovațiilor de ordin lingvistic în cadrul unor grupuri defăimate ori neglijate din punct de vedere social.

Pe lângă scopul academic pe care întreprinderea acestei lucrări îl are, teza prezentă poate fi la fel de bine adresabilă și unui lector nespecialist care intenționează să înțeleagă în profunzime ce reprezintă argoul prin abordarea incursiunilor în domeniul cunoștințelor actuale ale științei, expuse în prezentul material.

Motivul optării pentru lucrarea “Argoul elevilor și studenților (tinerilor)” derivă în primă instanță, din dorința și nevoia personală de documentare în acest domeniu în vederea unei aprofundări a acestui subiect precum și în vederea unei orientări spre o profesie în domeniu. În instanță secundă, abordarea subiectului se bazează pe lipsa de lucrări cu tematică asemănătoare (cel puțin în perioada contemporană) motiv pentru care se vor accentua, în mod expres, specificitățile argoului utilizat de generația ultimelor decenii, în contextul educațional al societății prezente.

Lucrarea este structurată în trei capitole.

Primul capitol, cu titlul „Apariția argoului românesc” analizează, în primă instanță, maniera în care a fost denumit argoul și din ce limbi a fost împrumutat, în instanță secundă, sensurile argoului și care sunt motivele existenței acestuia iar în instanță finală apartenența argoului la limbajul familiar.

Cel de-al doilea capitol, cu titlul „Specificități ale argoului” analizează tipurile de argou, funcțiile argoului și modalitățile de argotizare.

Cel de-al treilea capitol, cu titlul „Argoul în limbajul tinerilor” expune distincții între termenii „argou” și „jargon” precum și gradul de influență al argoului în limbajul tinerilor.

Bref, prin tematica abordată și prin structură, prezenta lucrare se adresează tuturor celor interesați de problematica argoului în existența actuală a generației tinere românești în conjunctura transformărilor globale (educaționale și nu numai) în privința cărora s-a încercat crearea unei familiarități.

CAP. I Apariția argoului românesc

1.1 Denumirea

Cele dintâi apariții ale argoului românesc și, totodată, cele dintâi atestări scrise au apărut după mult timp, comparativ, de pildă, cu argoul francez, a cărui primă folosire scrisă datează, potrivit opiniei unor cercetători ai acestui fenomen, din anul 1200. Cel dintâi glosar argotic francez a apărut în anul 1455, sub termenul de „coquillards”, care a avut loc la Dijon și de-a lungul căruia procurorul Jehan Rabustel a înregistrat cu meticulozitate mărturiile, audierile și interogatoriile acestora. Actul a fost descoperit la mijlocul celui de-al XIX-lea secol, accidental, de un arhivist din Dijon, ce a publicat în anul 1842, sub o serie de extrase.

În condițiile în care francezii au categorisit timpuriu argoul – în anul 1690 -, reacția elitelor românești a fost chiar dacă necondiționată, fără folos. De aproximativ două sute de ani este interzisă utilizarea unor termeni „de țărani”, „de mahala” ori „de cartier”.

Cea dintâi atestare a argoului românesc se identifică în lista de termeni pe care a expus-o umoristul Orășanu, între anii 1860 – 1861. Autorul și-a utilizat experiența carcerală în scopul furnizării celei dintâi culegeri de lexic argotic. Lista sa cuprindea o multitudine de termeni standard ori populari, transformați, prin intermediul metaforei în argotisme – câteva dintre aceste exemple identificându-se în „ladă”, în „cânepă” sau în „păr” – însă și un număr reprezentativ de noțiuni împrumutate din limba rromă, precum „a pili”, „barosan”, „lovele” ori „gagiu” ce au fost păstrate în utilizare până astăzi. Vremelnice au fost metaforele vieții de zi cu zi, înlăturate de modificarea sistemului clasic de referință ori de modificarea obiectelor – „câine = zapciu” sau „pistol = picior de porc”. Lista lui Orășanu implică unele câmpuri specializate, desemnate ca atare – de pildă, jargonul jucătorilor de cărți – ori înțelese din conținut precum limbajul găinarilor ori a hoților de buzunar.

După o pauză îndelungată (timp în care preocupările raportate la acest fenomen lingvistic s-au amplificat, în mod expres ulterior celui de-al doilea război mondial), a apărut glosarul lui Cota. Lucrarea lui Iordan, apărută în anul 1944, reprezintă cea din urmă lucrare în care argoului românesc i-a fost dedicat un studiu, ulterior pe parcursul celor 40 de ani de comunism, în cadrul lingvisticii românești nemaiaparând decât rar articole legate de acest subiect.

Istoria argoului românesc confirmă că o multitudine de cazuri în termenii argotici au intrat în limbajul familiar. La incipitul celui de-al XX-lea secol, erau văzuți drept argotici termeni precum „șpagă”, „șmecher”, „pilă” ori „fraier”, transformați, actualmente, în noțiuni colocviale. Mai dificilă este tranziția de impediment al intrării în limbajul standard – în acest context, de o conjunctură de această natură se apropie termeni precum „tun = afacere ilicită”, „banc = anecdotă” ori „blat = acord ilicit”.

Autorii ce s-au ocupat de argou l-au numit într-o multitudine de moduri: limba „cârâitorilor”, limba „hoțească”, limba „șmecherească”, limba „șmecherilor”, limba „miștocărească”. Autenticitatea celui mai antic termen, „cârâitori”, nu a fost limpezită totalmente: poate să facă aluzie la rromi – notorii și drept „ciori” și, deopotrivă, să indice o limbă „păsărească”. Din altă perspectivă, argoul a fost înțeles într-o manieră mult mai fluidă, în primă instanță sub identitatea unei modalități de a vorbi într-un alt fel: „la șmecherie”, „la caterincă”, „la mișto” ori „la derută”. Unele expresii sunt utilizate rareori, desemnând, în principiu, vorbirea lipsită de seriozitate ori codată: „la ușcheală” ori „pe blat”.

În limba româna non – standard s-a extins și o folosire a noțiunii „argou”, la plural, cu înțelesul de „termen ori expresie argotică”, de „argotism”.

Argoul s-a inventat întrucât indivizii doreau să își ascundă intențiile. Argoul se identifică într-un cod ce a ajuns simultan cu trecerea timpului să se transforme într-un limbaj cotidian. Printre cei mai frecvent întâlniți termeni în zonele periferice bucureștene se încadrau „mișto”, „lovele “sau „diliu”. O multitudine de termeni de această natură sunt utilizați și în actualitate.

În era modernă, a fost dezvoltată și o variantă lingvistică vorbită, în mod expres din considerente de expresivitate însă și din nonconformism și din solidaritate prin raportare la acele categorii sociale mai vaste, de generație ori de grupuri. Acest tip de argou se focusează pe limbajul colocvial, preluând în mod expres procedee și aspecte din zona nepermisă a argoului interlop.

1.2 Limbile de imprumut

Despre împrumuturi se poate discuta doar în condițiile în care termenii utilizați în limba română au fost preluați direct de argou, din registrul prezent al altor limbi ori din argourile limbilor respective.

Împrumuturile țigănești

Reprezintă cea mai specifică și cea mai bogată caracteristică a argoului românesc. Aceste tipuri de împrumuturi conturează un areal de stabilitate, păstrându-și, câteodată, înțelesurile și forma de la primele atestări – respectiv de la jumătatea celui de-al XIX-lea secol – până în prezent. O poziție reprezentativă între aceste împrumuturi este ocupată de verbe, din care au reieșit serii complexe de derivate. Participarea limbii romaní la dezvoltarea vocabularului se identifică într-un fapt explicabil din punct de vedere social – prin caracterul marginal și prin sărăcia rromilor, ce reprezentau o parte semnificantă a spațiului interlop – și cu o extindere notabilă pe plan european. Noțiunea spaniolă „caló” indică limbajul țiganilor spanioli, în același timp în care în portugheză, „calão” reprezintă o denumire a argoului. Cele două provin din țigănescul „calo” = negru – ce a conferit în limba română substantivul „călău”.

În argoul maghiar, atât inventarul cât și procentajul împrumuturilor din romaní sunt similare celor din limba română.

Izolate și lipsite de transparență, elementele țigănești și-au modificat câteodată înțelesul, drept urmare a unor reinterpretări și a unor confuzii (de pildă, termenul „târșă” este utilizat – în mod expres în sintagma „mi-e târșă” – cu înțelesul de „lipsă de chef” în ciuda faptului că înțelesul etimonului țigănesc rezidă în teamă). Prin etimologia populară, unele țigănisme au fost reinterpretate, fiind apropiate în ceea ce privește forma de termeni românești mai vechi (de pildă, verbul „a cordi” = a întreține raporturi sexuale a fost apropiat de termenul românesc „coardă”). O multitudine de cuvinte consemnate în dicționarele de argou se identifică în țigănisme lipsite de adaptare, utilizate în mod expres de vorbitorii bilingvi: „foro” = oraș, „somnacai” = aur, „grast” = cal sau „hamos” = mâncare.

Substantivele țigănești sunt adaptate obținând o compatibilitate finală cu sistemul morfologic al limbii române și, implicit, cu desinențele de plural. Cele ce se finalizează în consoană rămân aproape nemodificate la singular (precum termenul „manuș” = polițist) însă pot să își modifice genul („vast” = mâna, este în romani la genul masculin, iar termenul „mol” = vin este la genul feminin însă cele două se transformă în substantive neutre în limba română). Finalele vocalice ieșite din tipar sunt adaptate (ca în cazul cuvântului „șuriu” = cuțit, substantiv de genul neutru, provenit din substantivul țigănesc „ćhurí”, la genul feminin). Unii termeni au fost împrumutați în formă de plural, de pildă „lovele” – din pluralul termenului țigănesc „lové”. Alte substantive de natură țigănească se identifică în „biștari” = bani, în „baftă” = noroc, în „dumă” = vorbă ori în „benga” = drac. O multitudine dintre substantive au familii lexicale complexe, unele derivate fiind mai dese în raport cu termenii fundamentali: „gagică”, „bulan”, etc.

Adjectivele de natură țigănească au o frecvență ridicată, reprezentând însușiri fundamentale. Cel mai notoriu termen, în acest context, „mișto”, este invariabil, fiind utilizat ca adverb – provenind din adverbul țigănesc „mișto” – și tot invariabil este și termenul „cașto”. Ceilalți termeni sunt adaptați din punct de vedere morfologic și fonetic: „șucar” = bun, frumos, „diliu” = nebun, „nasol” = urât, rău sau „nașparliu „= urât, rău.

Foarte numeroase sunt verbele de natură țigănească ce au fost încadrate în genul de conjugare productiv în româna populară, cu sufixul suplimentar „- esc” la conjunctiv prezent și la indicativ și cu sufixul „-i” la infinitiv. Majoritatea verbelor au fost alcătuite din participiul și din perfectul verbelor țigănești: „a ușchi”, „a cardi”, „a hali”, „a ciordi”, „a pili”, „a dili”, a paradi”, „a mangli” ori „a mardi”. Unele verbe au fost formate în cadrul argoului românesc, prin pornirea de la termeni împrumutați din țigănește respectiv „a (se) matoli”, rezultat din „matol”.

Din limba romani au fost împrumutate și pronume („mandea” = eu) sau „canci” = identificabil în pronumele negativ „nimic”.

Unele expresii și unii termeni țigănești au fost transformate în exclamații familiar – argotice, lipsite de analiză (de pildă, „mucles” = taci, din „muk les” = las-o).

Imprumuturile turcesti

Chestiunea problematică a componenței turcești a argoului românesc este vastă deoarece implică o distincție aplicativă dificilă de întreprins, între două conjuncturi. În argou, pot fi identificabili unii termeni de origine turcă ce au fost preluați din româna clasică sau din variantele învechite ale acesteia, regionale ori populare, fiind integrate între argotisme prin modificarea înțelesului. Există termeni preluați de argou din turcă, în perioadele de schimburi balcanice, de bilingvism ori de legături puternice. Numai în condițiile din urmă poate intra în discuție influența turcească raportată la lexicul argotic.

Distincția celor două conjuncturi poate avea loc prin datarea fiecărei noțiuni propriu-zise însă, din păcate, vechimea în limbă a termenilor argotici este, în lipsa atestărilor scrise, foarte nesigură. Un argument în scopul poziționării în categoria influenței turcești se identifică și în tipul sursei: în condițiile în care termenul provine din argoul turcesc, șansele să fi fost preluat direct, la nivel oral, crește reprezentativ. Argoul românesc a absorbit atât grecisme cât și turcisme în etapa veche a acestuia, de incipit din cel de-al XVIII-lea secol.

Înainte de intrarea în registrul familiar, au aparținut argoului termeni de origine turcă precum „cacealma”, „sanchi”, „chiul” ori „puști”. În listele ce se dau, în genere, drept exemple în scopul influențării turcești, în argou apar noțiuni cu statut discutabil – ori prin evoluții interne ori prin împrumuturi – ca „bani”, „ogeac” = hogeac, „petrecere” = bairam sau „bidiviu” = tânăr, etc. De folosiri recente și inovații în cadrul limbii române beneficiază și termeni precum „belea” = extraordinar, foarte bun, pluralul „parai” – în loc de „parale”, etc.

Evoluția termenilor „acaret” ori „martalog” a avut loc tot pe teren românesc, similar derivatelor „ciumeg” ori „a cafti”.

O multitudine de turcisme au rămas în registrul familiar și popular, de unde au putut trece foarte facil în argou, printre acestea numărându-se termeni precum „lichea”, „ciufut” ori „haimana”.

Interes prezintă și influența turcească în terminologia jocurilor de noroc, ce reprezintă o posibilă sursă în ceea ce privește sensurile argotice (termenii identificându-se, astfel, în „cacealma” ori în „barbut”).

O multitudine de termeni de origine turcească pot să intre facil în argou, indiferent cât de târziu, întocmai pentru că aceștia au, în cadrul limbajului popular, o folosire depreciativă, glumeață, o expresivitate ce poate fi ușor cercetată.

Imprumuturile grecesti

Grecismele ridică, în principiu, probleme identice turcismelor: cei mai mulți dintre termenii de origine greacă au pătruns cu mult timp în urmă în limbajul popular și familiar, de unde au fost preluați de argou, cu modificări de înțeles ce pot fi considerate ca existente în cadrul limbii române: „marafeți” ori „matracucă”. Sensurile depreciative și ironice specifice unei multitudini de termeni familiari și populari de origine grecească stimulează, similar turcismelor, preluarea acestora de argou.

Un exemplu mai recent de grecism ce pare să fi intrat direct în argou se identifică în termenul „paranghelie”.

Imprumuturile germane

Idișul, limbă provenită din germana dialectală, descrisă printr-o multitudine de împrumuturi din limba ebraică, vorbită de numeroși evrei din Europa Estică și din Europa Centrală, a influențat într-o formă sau alta limbajul familiar – argotic al statelor din proximitate. Acestei influențe îi este caracteristic faptul că a avut loc în registrul colocvial orășenesc. Unii dintre termeni ajung și în argoul interlop – „blat” – însă nu acesta reprezintă centrul lor de iradiere.

Din limba idiș provin astăzi termeni vechi însă familiari precum „a (se) abțigui” = a se îmbăta.

Câteodată, este greu de decis în condițiile în care un cuvânt a intrat în limba română prin germană ori prin idiș. În principiu, unele cuvinte din idiș au intrat în limbajele argotice și familiare ale unei multitudini de state ale Europei Estice și Centrale, aspect ce face ca sursa directă să fie mai dificil de descris ori să fie multiplă, ca în conjunctura lui „blat”, preluat și din limbile rusă și din idiș, având însă rosturi facile distincte.

Din limba germană colocvială a intrat în argoul românesc de altfel și în cel al statelor proximale, termenul „fraier”. Tot de origine germană este și termenul ‚chix”, din jargonul biliardului și noțiunea de „șmecher” (în primă instanță, termenul reprezentativ al argoului românesc, astăzi devenit un termen colocvial pare a fi tot de origine germană).

Rusismele au intrat în limbă de o perioadă îndelungată de timp, pătrunzând și prin filieră rusă, deși mai există unele cuvinte originare din limba idiș.

Imprumuturile ucraineene

Din limba ucraineană provine „șpagă”, un termen extrem de folosit în limba română. Există termeni slavi care aparțin, mai degrabă, registrului colocvial precum „șmotru”. Unii trimit direct la limba rusă, fiind utilizați ironic – „mahoarcă” = „tutun de țigară de proastă calitate” sau „balșoi” = „mare”.

În lipsa unor contacte directe, împrumuturile romanice se descriu printr-un număr foarte scăzut. Unele dintre acestea – de pildă, „tavernă”, „bombă” ori „cârciumă – au fost explicate prin argoul contrabandiștilor, afectați de schimburile din porturile mediteraneene.

Este foarte probabil ca termenii străini ce deveniseră mai notorii în spațiul românesc – prin spectacol ori prin muzică – să obțină noi folosiri în argou, cu înțelesul lor fundamental: „solo” = singur. În argoul mai vechi se regăsește adjectivul invariabil „giorno” care înseamnă frumos, ce a fost explicat prin plecarea de la sintagma „luminatie a giorno” = ca ziua.

Imprumuturile englezesti

Până recent, influența engleză a fost absentă aproape total din argoul românesc. Termenii „bișnițar” și „bișniță” reprezentau excepții, intrate rapid în registrul familiar.

Actualmente, anglicismele absentează în continuare din limbajul interlop clasic însă au pătruns puternic în spațiul drogurilor, prin împrumut. Aparte, imperativul englezesc „shut up” a intrat în circulația original populară apărând sub variante – ironice ori nu – ca „șatap”, „șarap” ori „șadap”.

În limbajul tinerilor, numărul anglicismelor a crescut foarte mult, respectând, în principiu, pronunția engleză: „luzăr”, „cool”, „party”, s.a..

Un fenomen specific argoului actual se identifică în adaptarea anglicismelor prin intermediul sufixării: sufixul „-an”, augmentativ însă, în mod expres, afectiv, include termenii străini: „gipan” = jeep, „gipsan” = țigan. Și alte sufixe sunt folosite în scopul de a atribui rapid un aspect popular împrumuturilor – acest procedeu este aplicat cu intenție umoristică: astfel, „bullshit” se transformă în bulșitură, notat și „bulshitură”.

Actualmente, există o multitudine de termeni argotici cărora originea nu le-a fost limpezită („cașcarabetă”). Schimbările fonetice, în mod expres cele prin jocuri de termeni, pot uneori ascunde „împrumutul intern”. În ciuda acestuia aspect, este foarte posibil ca termenii descriși printr-o etimologie necunoscută să fie împrumuturi a căror sursă nu a fost încă identificată.

Cap. 2 Sensurile argoului. Manifestarea argoului

Este un adevăr bine cunoscut că acțiunea de a vorbi a unui individ cultivat este imperios să îndeplinească o multitudine de condiții calitative de ordin stilistic: puritate, claritate, corectitudine, proprietate și precizie. Cea din urmă calitate rezidă în utilizarea unor metode lingvistice care sunt consacrate prin uzul curent și tradiția literară, prin optarea pentru termenii care să exprime cel mai exact ideile care fac obiectul comunicării, ceea ce conduce la înlăturarea excesului de barbarisme – elemente de jargon și de argou -, de neologisme, de provincialisme și de arhaisme.

Limbaj social „codificat” și convențional, folosit ori de grupuri limitate de vorbitorii din lumea interlopă – vagabonzi, cerșetori, hoți – în scopul de a nu fi intelesi de restul societății ori de studenți ori elevi, în situația cărora „discreția” comunicării se identifică în expresia teribilismului adolescentin și a dorinței de a „scandaliza”, de a îi surprinde pe cei din jur printr-o exprimare „colorată” și diversificată, argoul reprezintă un vocabular special format și din termeni obișnuiți – însă întrebuințați cu alte înțelesuri – și din cuvinte regionale și străine – în mod expres țigănești – a căror utilizare în limbajul standard este nerecomandabilă întrucât trădează, pe de o parte o afinitate pentru termenul inestetic și obscur iar pe de altă parte lipsa de educație și de cultură.

Argoul nu trebuie combatut ci limitat la acele conjuncturi comunicationale unde poate fi folosit. Ideal ar fi ca tinerii sa dispuna de registre stilistice diversificate si sa stie unde si cand sa le utilizeze intr-o maniera potrivita. În acest context, am selectat spre exemplificare câțiva termeni din Dicționarul de argou al lui Dan Dumitrescu:

„vrăjeală” = vorbărie care are drept scop inducerea în eroare, convingerea cuiva în scopul întreprinderii unei acțiuni

„a agăța” = a se lega de cineva

„a ușchi” = a fugi

„bestial” = extraordinar

„a șuti” = a fura

„bicicletă” = ochelari

„șme” = șmecher

„blat” = acțiune întreprinsă fără ca indivizii din preajmă (ce au anumite răspunderi) să realizeze

„șase” = pericol, atenție

„a cafti” = a bate, a lovi

„strâmbă” = minciună

„a camufla” = a ascunde fițuicile pentru copiat

„roiu” = „Pleacă!”

„canci” = nimic, deloc

„profa”, „proful” = profesoara, profesorul

„ciripitor” = denunțător

„nasol” = obiecte de proastă calitate; individ ridicol ori urât

„diliu” = nebun

„mucles” = ” Nu vorbi nimic!”, „Taci!”, „Liniște!”

„diriga”, „dirigul” = diriginta, dirigintele

„mișto” = foarte frumos, foarte bun

„fasole” = dinți

„mate” = matematică

„fraier” = prost, individ facil de păcălit

„lovele” = bani

„gagiu” = individ, om, tip, persoană; amant, iubit.

Argoul îi face elevului „nonconformist” un deserviciu. Odată cu dezvoltarea vieții urbane, a orașelor, la marginea societății circulă (sub identitatea unui „cod”) o multitudine de expresii și de cuvinte argotice – cele mai multe de origine țigănească – care oglindesc, pe de o parte limbajul caracteristic lumii interlope, pe de altă parte, moravurile. Utilizarea argoului în spațiul penitenciarelor ori în mediile rău – famate reprezintă o realitate ce nu poate fi ignorată – organele de poliție fiind obișnuite, prin natura profesiei pe care o au, cu vocabularul argotic al celor certați cu legea.

În continuare, va fi făcut cunoscut cuprinsul unor argotisme de un interes generalist – cu mențiunea că limba literară ce exclude din primă instanță prezența elementelor argotice în exprimarea individului instruit, permite utilizarea acestora într-o singură conjunctură respectiv în textele acelor opere beletristice unde argoul, ajută, din punct de vedre stilistic, la caracterizarea personajelor:

„șmenar” = individul ce se ocupă cu schimbul și cu traficul de valută

„mahăr”, „barosan” = individ temut și respectat de toți, persoană cu funcție, șef

„sifon” = prăduitor

„zarzavat”, „biștari”, „mălai”, „material” = bani

„pont” = informație legată de locul de unde s-ar putea sustrage bani sau materiale; casă ce urmează a fi jefuită

„boschetar” = vagabond; individ care doarme pe unde apucă, prost îmbrăcat, fără masă, casă și pretenții, murdar

„tomberonist” = individ care adună resturi de mâncare de prin tomberoane

„gabor”, „curcan” = polițist

„pârnaie” = închisoare

„pungaș”, „șutitor” = hoț de buzunare

„parai” = dolari, valută

„cioflingar” = amărât, sărac

„mulatru” = țigan

„lache” = individ facil de păcălit

„mititica” = carceră, izolator.

Argoul se identifică într-o variantă socială a limbii, prin care o categorie limitată ori vastă sau un grup de vorbitori “marginali” își trasează coeziunea internă și distincția în raport cu limba standard și față de cultura oficială. Actualele ipostaze ale argoului se identifică în limbajul tinerilor și în limbajul spațiului interlop însă și în cel al comunicării originale între egali. Într-o accepțiune comună, argoul se identifică într-un aspect caracteristic limbajului unor categorii de vorbitori poziționați, atât din punct de vedere intelectual cât și din punct de vedere social, pe o treaptă inferioară a existenței. Altfel spus, argoul se identifică într-un limbaj special, adică indică maniera specifică de a vorbi a unui grup ce se deosebește prin vocabular, de masa vorbitorilor și de comunitatea în care conviețuiește.

În altă ordine de idei, argoul presupune existența unui limbaj secret, expus de un grup social închis, spre a nu fi înțeles de ceilalți vorbitori, existența unui limbaj caracteristic unor grupuri socio – profesionale ori sociale, prin care este afirmată apartenența la grupul respectiv și care este folosit în scopul ca vorbitorii să nu fie înțeleși de ceilalți. În consecință, argoul este un limbaj criptat.

Argoul „șmecherilor”, al „manglitorilor”, al „escrocilor”, al „pungașilor”, al „teșcarilor”, al „milogilor” ori al „șutitorilor” este sursa perfectă în scopul definirii unei categorii neglijate. Argoul „hoților” a reprezentat o tentație pentru o multitudine de scriitori întrucât mai mult decât alte „limbaje” specializate, are puterea de a recrea o lume, în lipsa prea multor detalii suplimentare – de pildă intrigi, decor ori atmosferă.

În cadrul literaturii române, exploatarea argoului este descrisă printr-o utilizare rară, aceasta limitându-se la intervenții punctuale în mod expres prin faptul că, în acest context, argoul este subînțeles: autorul nu își asumă lexicul argotic utilizat, distanțându-se de acesta, comentându-l și interpretându-l.

2.1 Tipuri de argou

Prin raportare la apartenența socială a vorbitorilor, cele mai răspândite categorii de argou se identifică în cel al „răufăcătorilor”, al „hoților” și al „vagabonzilor”. În publicația sa, „Întemnițările mele politice”, Orășanu a înregistrat mai mult de cincizeci de expresii și de cuvinte de ordin argotic, dintre care unele sunt utilizate și în limbajul cotidian actual: „răcoare” (corespondentul termenului „închisoare”), „sticlete” (corespondentul termenului „polițist”), „a o buli” (corespondentul verbului „a o păți”), „lovele” (corespondentul termenului „bani”), „șpaga” (corespondentul termenului „mită”), mardeală (corespondentul termenului „bătaie”), „bulan” (corespondentul termenului „picior”), „a vrăji” (corespondentul verbului „a spune”), „a cafti” (corespondentul verbului „a bate”), etc.

Bine ilustrat în limbă este și argoul elevilor. Atât în cazul elevilor cât și în cel al studenților, la fundamentul utilizării argoului stă adolescența, perioada în care predomină emanciparea lingvistică și socială precum și predominarea fanteziei și a unei atitudini de „răzvrătire”. Utilizarea termenilor argotici îi conferă, în principiu, adolescentului, raționamentul unei stări de libertate a personalității proprii, aceștia refuzând orice normă legată de vorbire, de îmbrăcăminte, de gândire, de comportament ori de atitudini și intensificând sentimentul de individualitate.

Din argoul elevilor fac parte termeni precum „tocilar”, „chiul”, „fițuică”, „fereastră” sau „a freca” (corespondent cu ascultarea unui elev pentru o perioadă lungă, din toată materia). Acestora le mai sunt adăugate și argouri reieșite din trunchieri respectiv „bio”, „bac”, „mate”, etc.

Din argoul studenților, câteva exemple reprezentative se identifică în „a fi în plop”, „babac” (corespondentul termenului „tată”), „boboc”, etc.

Per genere, cele două categorii de tineri – studenți și elevi de liceu care provin din clasele terminale ale gimnaziului – utilizează termeni precum „rupt”, „praf”, „cafteală”, „ratat”, „a se înțoli”, „praștie”, „pileală”, „belea”, „bazat” („corespondentul expresiei „cu situație materială bună”), „bairam”, „meseriaș”, „mortal”, etc.

Termenii ce descriu prin frecvența cu care sunt utilizați, limbajul actual al tinerilor, se identifică și în “varză”, “arfe”, “motor” (corespondent al termenului „motocicletă”), “expirat”, “fițos”, “faze” și, totodată, într-o multitudine de împrumuturi din engleza americană ori din engleza britanică regăsite în “trendy”, “cool”, “party”, “horror”, “funny” ori “loser”.

Alte categorii de argou bine reprezentate în studiile de specialitate rezidă în cel militar prin termeni precum „tablagiu” (corespondent al gradului militar inferior), „cățea” (corespondentul termenului „mitralieră”), „răcan” (corespondentul termenului „recrut”) sau „lent” (corespondentul termenului „locotenent”), în cel al tipografilor prin verbe precum „a vorbi spațiat” (corespondentul verbului „a vorbi articulat”) ori „a se uita cursiv” (corespondentul verbului „a se uita cu coada ochiului”), în cel al sportivilor ori în cel al frizerilor prin verbe precum „ia-i piuitul”, etc.

Utilizat din dorința de individualizare a unui grup în raport cu altele, argoul este descris printr-o predispoziție către înnoire mai accentuată decât cea a limbii comune. Numai schimbându-se, tipul primordial de argou (identificabil în limbajul grupurilor marginale, în mod expres al hoților), poate să își împlinească țelul practic de păstrare a secretului. Alte tipologii de argou sunt reînnoite din motive de ordin estetic, cu alte cuvinte, în scopul de a fi întotdeauna libere, expresive și inventive.

Există, însă și termeni ce pot fi încadrați în măcar două tipuri de argou cum ar fi termenul „piesă” care asociat cu superlativul său, “piesă de elicopter”, ce denumește o femeie foarte frumoasă, poate face parte deopotrivă din argoul adolescenților și din argoul infractorilor.

Cum se menționa anterior, prototipul argoului, cel mai concret diferențiat de limba comună, se identifică în limbajul apartenent spațiului interlop, identificabil în vagabonzi, în hoți, în cerșetori, în escroci, în prostituate ori în pușcăriași.

Identificabilă în cea mai notorie și veche formă de argou, specificitățile argoului interlop aparțin limbii populare însă și limbajului tehnic (prin raportare la o terminologie profesională prin exemple precum “tiră”, “pontoarcă” ori “fartițier”) și procedeelor proprii, ale limbajului secret. Totodată, argoul interlop împrumută, în genere, expresii și termeni din limbile grupurilor marginale și sărace – emigrant, nomazi, s.a.

În era modernă, a evoluat și o formă lingvistică vorbită, în mod expres din motive de expresivitate însă și din solidaritatea pentru generație și din nonconformism, de categorii sociale și de grupuri mai vaste.

Argoul comun este pliat pe limbajul colocvial, preluând major procedee și elemente din zona nepermisă a argoului interlop.

Limbajul tinerilor se înnoiește foarte repede.

Același tip de argou este descris prin termeni legați de preocupări ale vârstei – respectiv video – jocuri, muzică sau sport – ori de mediul caracteristic – respectiv armata, școala sau facultatea.

Argoul recurge la o multitudine de repere culturale – clasice ori ale culturii media respectiv publicitate sau TV și împrumută termeni din limbi străine învățate într-o manieră sistematică – în ultimii zeci de ani, din engleză.

Indiferent de tipul de argou, specificitățile acestuia sunt, în principiu similare:

utilizarea argoului ilustrează tendința de a fi “la modă”, o atitudine de nonconformism juvenil, necesitatea de a face parte dintr-un grup (necesitatea de apartenență), tendința de respingere a adulților sau solidaritatea de generație

predispoziția pentru blazare, pentru ironie și păstrarea tonului indiferent.

Existența necesității de a provoca și de a șoca are loc prin folosirea frecventă a termenilor vulgari, ce se transformă rapid în mărci discursive (în automatisme).

2.2 Funcții ale argoului: caracter expresiv, caracter secret, caracter social

Actuala comunicare în conjuncturi neoficiale este accentuată printr-un grad mai ridicat de libertate de exprimare – comparativ cu varianta scrisă – și de folosirea de vorbitori a unei multitudini de elemente de limbaj, ce au rolul de a dinamiza dialogul și de a îl face mai activ, mai expresiv.

Caracteristicile fenomenului oralității sunt distincte de la un autor la altul. De pildă, conform academicianului Iorgu Iordan, specificul popular al limbii lui Creangă este manifestat și în utilizarea unui vocabular propriu-zis, mai ales în elementele lexicale care pot fi văzute ca fiind expresive, cu alte cuvinte, separat de însemnătatea lor, acestea determină existența unei ambianțe populare țărănești, prin faptul că se identifică într-o specificitate a vorbirii celor din zona rurală. Termeni care se încadrează în categoria mai sus – descrisă, se identifică în „a se zghihui”, „anapoda”, „a se zbânțui”, „bazaconie”, „tălpășiță”, „bezmetic”, „a tăbârci”, „a bodogăni”, „șugubăț”, „a boscorodi”, „a șterpeli”, „catrafuse”, „soție”, „a se cărăbăni”, „scofală”, „chelfăneală”, „potaie”, „a se ciondăni”, „a se mocoși”, „clăpăug”, „a huzuri”, „coclauri”, „hârjoană”, „a cotrobăi”, „hapsân”, „dihanie”, „a flocăi”, etc.

Inclus în oralitate, argoul este evident prin expresivitate, printr-o multitudine de noutăți și printr-o libertate oferită în folosirea metodelor de exprimare, aspect ce face comunicarea mai emoțională, mai dinamică, mai „jucăușă”, distanțând-o de regulile academice.

Argotizarea mesajului se petrece prin implicarea voluntară a unor elemente caracteristice comunicării de grup. În dicționarele argotice, există puține cuvinte considerate a fi argouri, nici acestea nefiind folosite de toate categoriile de vorbitori, unele fiind deja învechite și nemaifiind utilizate. Pe lângă acestea, o multitudine de termeni expuși de dicționare drept argotice, așadar nerecomandabile într-un mod îngrijit de vorbire sunt, actualmente, populare, vorbitorii nemaiconștientizând sensul lor de element argotic. În acest context, exemplificând, poate fi expus termenul originar țigănesc „baftă” (corespondent al termenului „șansă”) apare în cele mai neașteptate conjuncturi, de pildă, ca urare la aniversări, la zile de naștere ori la nunți, unde exprimarea este imperios să fie îngrijită și, în mod expres, monitorizată.

Cu o omniprezență similară în comunicarea ordinară, în special la radio și în televiziune, sunt utilizate țigănismele „nasol”, „mișto” sau „gagică”. Alți termeni argotici originar țigănești ori familiari, din punct de vedere stilistic, consemnate în dicționare, sunt folosite, câteodată, drept elemente expresive, de pildă „mardeală” (corespondent al termenului „bătaie”), „a ciordi” (corespondent al verbului „a fura”), etc.

Trecând peste bariera lingvistică (prin raportare la limba din care fac parte), argourile, se descriu printr-o multitudine de specificități comune, ce vizează în primă instanță, maniera de formare, motivarea și tematica.

La nivel local, în interiorul unui grup mai limitat, cele mai mari distincții se simt pe plan lexical. Astfel, iese în evidență, în mod expres, argoul basarabean, unde elementele expresiv argotice își au originea în limba rusă, tot din argou așadar împrumutul se identifică în procedeul pe care pariază cei care folosesc acest tip de argou.

În argoul basarabean, elementele împrumutate din limba rusă sunt utilizate spre a obține o cât mai multă expresivitate și spre accentuarea ponderii oralității, de a conferi limbajului un aspect cât mai distinct de forma sa literară. Cu toate acestea, unele secvențe comunicative pot fi atât de intens înglobate în argoul basarabean, încât, în lipsa unui glosar, priceperea lor este aproape imposibilă.

Este mai dificil de descoperit o conjunctură unde să fie utilizați doar termeni argotici, de exemplu, o discuție care, pentru un vorbitor de limba română fără experiență este dificil de înțeles. Recomandabilă este integrarea anumitor elemente expresive în limbajul cotidian.

Prin prisma specificităților expresive, argoul cotidian a cărui latură aplicativă ține mai degrabă de necesitatea de expresivitate și de revoltă decât de caracterul secretos, a fost din ce în ce mai dovedit în reviste, în cărți actuale și în ziare și reviste atunci când publicații și-au propus o abordare degajată și lipsită de convenționalism.

În ceea ce privește limbajul tinerilor (dar și în domeniile specifice), expresivitatea „jucăușă” are un rol mai signifiant comparativ cu funcția caracterului secret.

De pildă, Iordan face distincție între un jargon fotbalistic – ce include termeni precum „lumânare” sau „bicicletă,” (corespondent al tipurilor de dribling) – și un argou fotbalistic – infinit mai umoristic, mai expresiv, mai agresiv și mai colorat, ce include sintagme precum „a da la ghici” corespondent al expresiei „a lovi mingea la întâmplare”.

Indiferent că apare ca o formă a limbajului secret, tehnic, ori că reprezintă un limbaj exclusiv expresiv, utilizat din nevoia de individualizare a unui grup în raport cu altele, argoul se descrie printr-o predispoziție către înnoire mai intensă comparativ cu cea a limbii ordinare.

Ca argoul nu se poate studia facil o dovedește lipsa legăturilor acestuia cu civilizația oficială precum și caracterul său secret, izolat sub identitatea de nucleu al limbajului marginal, așadar etapele prin care a trecut pentru a progresa nu au lăsat o urmă vizibilă. Argoul se descrie ca fiind „vizibil” în condițiile în care proximitatea este una redusă față de limbajul colocvial.

Sub identitatea de limbaj secret, realizați de către un grup social închis spre a nu fi pricepuți de cei din jur, termenii argotici sunt des schimbați întrucât specificitatea de mister nu rămâne valabilă mult timp, existența redusă a acestora fiind generată și de faptul că circulă mai mult pe cale orală.

Analizele mai vechi se focusau pe rolul criptic al argoului, pe tipologia sa de limbaj secret, imposibil de abordat de cei din afara grupului. „Majoritatea” sensului argoului, însă, nu are statusul de cod secret, fiind util, în primă instanță, legăturii și solidarității: prin învățarea limbajului, este trecut un prim nivel în scopul acceptării în grup. Cei care utilizează argoul – de pildă, tinerii în curs de pregătire a unei petreceri ori hoții care plănuiesc o lovitură – o fac în cele mai multe dintre cazuri în scopul de a nu fi înțeleși de alți indivizi însă, cel mai frecvent, în scopul de a se integra grupului acestora.

Funcționând după normele funcție de care evoluează limba, în principiu, unele expresii și cuvinte argotice pot dispărea din vocabularul grupului social în care și-au făcut apariția. De exemplu, în perioada interbelică, în argoul militarilor se regăsea cuvântul „ață” (corespondent al termenului „administrație”, ce provenea de la prescurtarea „ad-ție”), „ațiat” -ul reprezentând subofițerul ori ofițerul ce se ocupă de chestiuni problematice legate de administrație, noțiune necunoscută astăzi așadar dispărută din limbă.

Antonime ca „nașpa” ori mișto și ca „nasol” ori „cool” redau senzația că limba reprezintă un organism viu, ce reflectă limbajul tuturor categoriilor sociale și vârstelor, în ciuda faptului că aceste cuvinte menționate pot avea șanse, însă reduse, de a rămâne în limba română.

Argoul se identifică într-o variantă socială a limbii, prin care un grup sau o categorie mai limitată ori mai largă de vorbitori “marginali” își dovedește distincția și coeziunea internă în raport cu limba standard și cu cultura oficială și, totodată, o varietate lingvistică urbană, ce implică diferențieri sociale, aglomerări impuse ori prompte precum și o mobilitate a indivizilor.

O variantă socială mai dificil de limitat rezidă în limbajul transmis de păturile urbane marginale, în afara celor exclusive interlope însă suprapunându-se cu acestea. În anii ’30, unii analiști au văzut în argou un limbaj “periferic” sau un limbaj al „mahalalelor”. Ulterior anului 1989, a apărut, în mod expres prin forme caracteristice de afirmare – prin muzică hip – hop și rap – limbajul “de cartier”, ce indică o realitate nouă – evoluată în cartierele zonelor muncitorești părăsite.

Spațiul argotic al lumii interlope, similar comunităților urbane conturate prin zona de locuire și prin solidaritatea de vârstă – asemănătoare, din această perspectivă, celor sătești – apelează la porecle: în acest context, numele individului reprezintă efectul unei interacțiuni de ordin social.

Limbajul vulgar se identifică în registrul inferior cel mai marcat, din perspectivă socială, ce nesocotește înțelegerile sociale ale limbajului cult și tabu-urile.

Acest tip de limbaj apare în corelație cu limbajul argotic și cu limbajul popular sătesc.

Limbajul vulgar implică:

acte de limbaj caracteristice, identificabile în insultă și în imprecație

un inventar lexical descris prin cuvinte vulgare

termeni ce indică noțiuni tabu identificabili în părți ale corpului și în funcții fiziologice.

Limbajul vulgar se descrie printr-un potențial agresiv, ce variază funcție de conjunctură în mod expres când lexicul vulgar contrastează anume cu limbajul cult și când este asociat cu actele agresive de limbaj.

2.3 Modalități de argotizare

Chestiunile legate de definirea argoului precum și de limitele sale nestatornice se reflectă și în maniera în care sunt înregistrați termenii argotici în dicționarele specifice acestora (neintrând, aici, în discuție dicționarele specializate).

În limbajul argotic românesc (ca și în limba populară) cuvintele compuse nu se regăsesc în aceeași măsură în care se regăsesc, spre exemplu, în limbajul argotic românesc.

Mulți termeni compuși sunt, însă, regăsiți în argoul celui de-al XIX-lea secol (in exemple precum „ochi de vulpe” ori „spală – varză”). Un exemplu distinct este cel raportat la sintagma „ia-mă, nene” (=„autostop”), situație în care formula de apel se transformă într-o metonimie prin raportare la denumirea mijlocului de transport.

Similar tuturor variantelor limbii române, conversiunea funcționează într-o manieră sistematică în argou. În acest context, adjectivele sunt facil substantivizate („un urât”, „o ilară”), obținând la fel de facil și întrebuințări de ordin adverbial („cântă comic “).

În limbajul argotic, derivarea se identifică într-un proces reprezentativ al formării termenilor în limba română.

În cele mai multe dintre cazuri, înțelesurile cuvântului derivat sunt conectate de cele pe care cuvântul fundamental le obține într-o anumită expresie. Prin urmare, derivarea este formată de la o expresie.

Derivarea cu prefixe este prea puțin prezentă în limba româna populară și, în mod expres în argou, în afara unor prefixe precum „dez”, „ne- „ „des- „și „răs- „.

În ceea ce privește derivarea regresivă, în argoul românesc sunt facil formate derivate regresive pornind de la verbe, prin înlăturarea sufixului infinitival în exemple precum „caft”  b taie (din verbul a cafti ), potol”  mâncare (din verbul a potoli ) sau mozol”  sarutari (din verbul a mozoli ).

În unele conjuncturi, etimonul este unul incert, așa că nu se poate cunoaște dacă intră în discuție un verb derivat prin intermediul sufixării de la un substantiv ori un derivat regresiv de la un verb. În unele situații, derivatul regresiv este îmbinat cu un verb generalist, în scopul de a forma o locuțiune egală cu verbul incipient.

Prin raportarea la derivarea cu sufixe, sufixarea se identifică în cea mai productivă metodă derivativă în argotica și în limba româna populară. În argou sunt utilizate sufixe moderne – „-ită”, „-ist” sau „” -iză” – și populare, vechi – „-eală”, „-os” sau „-giu”.

Îmbinările între sufixe și baze cu conotații stilistice diverse pot conduce la producerea efectelor comice.

Drept urmare a derivării, în argoul românesc există familii lexicale dezvoltate ca în exemplul următor: „mișto”  mi_tocar  a mi_toc ri  mi_toc resc  mi_toc real .

Sufixele de agent (identificabile în „-tor”, „-(n) giu” „-ist”, „-ar”, sau „-aș”) formează în unele conjuncturi derivate structurate în perechi și în serii sinonimice ca în exemplul „țepar”  țepuitor”.

Sufixul turcesc „-angiu”/ „-giu” este specific popular, având conotații depreciative.

Într-o multitudine de termeni familiar – argotici (de tipul „tablagiu”, „chiulangiu”), sufixul este unul productiv; în contextul actual, unul dintre ce mai notorii termeni este cel de „drogangiu” (= individ care se droghează).

Un cuvânt transformat în argou – individual ori în cadrul unei expresii, cu înțelesul schimbat prin metonimie ori prin metaforă – se poate substitui cu echivalentele sale, ce decid procese metaforice identice și există într-o construcție identică, acest proces conducând la derivarea sinonimică.

În principiu, intră în discuție termeni din același spațiu semantic ori care au în comun specificități precum: „a băga la bufet – a băga la ghiozdan” (= „a mânca”) sau „bostan” – „dovleac” (=„cap”).

Recunoașterea argoului permite explicarea unor corelări nejustificate ori prea puțin motivate întrucât în multe situații înlocuirile se depărtează stadiu cu stadiu de logica incipientă a metonimiei ori a metaforei. Aceasta se întâmplă, în mod expres, când în cadrul derivării sinonimice intervine și estetică terenului, atragerea fiind avantajată de similitudinile fonetice, în mod expres ale sunetelor inițiale din cuvânt. Cu alte cuvinte, asemănarea funcțională și asemănarea formei sunt într-o continuă competiție ori, mai degrabă, se completează reciproc, în conturarea seriilor argotice.

Procesul derivării sinonimice a fost corelat, în principiu, cu metafora și funcționează, cel mai eficient prin intermediul analogiei. Metonimiile sunt mai mărginite și mai concrete.

În cazul oricărui argou, sunt specifice abrevierile existente în oralitate și scurtările formelor sonore a termenilor. Cu toate acestea, în măsura în care folosesc și comunicarea scrisă, argotizanții pot să preia în vorbire unele dintre abrevierile/prescurtările codului grafic.

În ultimii ani, comunicarea prin telefonia mobilă și prin internet a adus în limbă o multitudine de abrevieri ce au apărut în primă instanță în scris începând să treacă, mai apoi și în codul oral.

În formarea cuvintelor nou-aparute – prin abreviere, prin derivare, prin conversiune și prin compunere – se valorizează tiparele și resursele existente în limbă însă și cele împrumutate, în principiu, din limba engleză. Folosirea în conversațiile directe ale mărcilor caracteristice comunicării online împrumutate din limba engleză – respectiv, „cmz” = „ce mai zici?”, „d.n.d.” = „do not disturb”, „LMA” = „La mulți ani!” sau „B.R.B.” = „be right back” se identifică în sigle ale apartenenței de grup.

În ceea ce privește abrevierile orale, scurtarea cuvintelor se identifică într-un fenomen de oralitate populară notoriu. Funcție de poziția ocupată în cuvânt și de secvența pierdută, intră în discuție sincopa – pierderea unor sunete din cadrul cuvântului -, apocopa, afereza – căderea segmentului inițial – și trunchierea – căderea segmentului final.

Siglele se identifică, în principiu, în abrevieri grafice, ce au trecut și în formă orală – prin diverse variante de pronunțare a literelor ce le alcătuiesc. Siglele atipice, argotice sunt realizate având la bază o intenție glumeață: abreviază expresii cu un caracter particular, în unele situații producând și omonimii ilare. Cele mai statornice sigle din cadrul argoului românesc aparțin jargonului carceral și militar prin exemple precum „APV” (Armata Pe Viață) sau „AMR” („au mai rămas”). Din limbajul polițienesc, în argoul interlop a fost preluată abrevierea AN (= „autor necunoscut”) prin raportare la infracțiuni nerezolvate.

Comunicarea prin telefonia mobilă și prin internet a pus în circulație un număr foarte ridicat de abrevieri de mai multe genuri: prin scăderea unor expresii la literele incipiente ale cuvintelor („mdr” = „mor de râs”), prin renunțarea la ultima parte a cuvântului („sal” = „salutare”), prin utilizarea literelor în scopul pronunției complete a denumirii acestora („ftl” = „fetele, „d”, = „de”, „rpd” = „repede”, „k” = „ca”) sau prin păstrarea a două sau trei consoane din secvența inițială („vb” = „vorbesc”).

Tiparul pentru aceste abrevieri se identifică în limba engleză. În cadrul limbajului tinerilor au intrat o multitudine de abrevieri din limba engleză în exemple precum „asl” („age, sex, location”) însă au fost și altele construite apelând la resurse românești în exemple precum „ms” (= „mersi”) sau „mrgm” = „mergem”.

Unele dintre abrevieri – în cea mai mare parte consonantice ori integral consonantice – sunt impronunțabile de altfel ca și „româneștile” „vb”, „mrgm” sau „ms”. Alte abrevieri care au în structura lor vocale, au avut corespondent și în forma verbală a limbii, comportându-se sub forma unor trunchieri ori ca niște sigle obișnuite identificabile în exemple precum „aka” („as known as”) sau romanescul „sal” (= „salut”).

2.4 Aspecte expresive ale argoului

Expresivitatea argoului la nivel lingvistic, social sau cultural, a impus utilizarea termenului. Problemele de conceptualizare au ridicat această categorie în mod expres după extinderea noțiunii "argot"/"argou" de la limbajul răufăcătorilor la alte genuri de colectivități marginalizate de către societate identificabile în homosexuali sau în drogați ori care sunt considerați parte din societate cum ar fi studenții, elevii și, în genere, tinerii. Extinderea conceptului nu a putut ascunde producerea unor mutații reprezentative în principiile de alcătuire și de funcționare a argoului. Nuanțat în bibliografia temei prin opoziția "argou vechi – argou modern", fenomenul a reprezentat o chestiune ce a ridicat o multitudine de întrebări.

Potrivit perspectivei lui Oxana raportată la cele trei ipostaze ale limbii respectiv sistem, normă și vorbire și, în același timp, raportată la cele două forme ale stilisticii respectiv stilistica vorbirii și stilistica normei, argoul este văzut drept normă – model determinantă a unui stil, pe fundamentul tipului de comunicare și de cunoaștere, a stilului conversației sub formă celei familiare, în cadrul culturii orășenești. În abordarea argoului prin relația expresivitate – oralitate – limbaj criptic, intră în discuție oralitatea, specifică limbajului popular, în genere, ori în varianta conversației familiare de tip orășenesc, care – notorie și în varianta scrisă și în cea electronică – rămâne definitorie. Distincția este realizată de încifrarea semantică, fundamentată pe sursele propriu-zise ale expresivității. În altă ordine de idei, expresivitatea conduce la distincția dintre argoul autentic, (al pușcăriașilor, al hoților) și argoul elevilor, studenților, tinerilor, în genere. Expresivitatea argoului originar este predominant funcțional – lingvistic pentru argotizanți. Argoul studenților se diferențiază prin contraste expresive fundamentate funcționând în actul de comunicare lingvistică. Distincții există și între argou și limbajele specializate și din punctul de vedere al tipului de cunoaștere – științifică versus empirică – precum și din punctul de vedere al tipului de lexic – noțiuni conceptuale versus noțiuni apelative.

Stilistica argoului în comunicarea pe internet s-a transformat în canalul primordial de comunicare lingvistică prin care tinerii se pot elibera de aspectele pe care le văd drept impedimente în calea manifestării stării de libertate.

În ceea ce privește expresivitatea vocabularului argotic, aceasta nu este exteriorizată în cadrul formulelor argotice ci doar când argotismele sunt utilizate cu intenții stilistice, în primă instanță de scriitori, în instanță secundă de vorbitorii ce urmăresc captarea atenției unui anumit public.

Dumitru Irimia menționează că rolul stilistic este cel al înregistrării lumii narate în punctul de vedere al realismului său lingvistic. Reprezintă o metodă de producere a impresiei de verosimilitudine în descrierea unor personaje ori a unui grup social închis. Prin prisma dispariției categoriilor sociale ce utilizau astăzi argoul, aceste varietăți semantice sunt în scădere în limba română. Sub constrângerea sistemului limbii comune a normelor sale, prin acțiunea de cultivare a limbii, "devieri" de această natură de la normă lexicală dispar ori își pierd însemnătatea funcționala.

Potrivit cercetătorilor, este mai dificil de descoperit o conjunctură în care să fie utilizați numai termeni argotici, de exemplu o conversație ce pentru un vorbitor de limbă română e de neînțeles; în acest context, intră în discuție unele anumite elemente expresive ce sunt integrate în limbajul cotidian.

Prin prisma acestor trăsături expresive, argoul contemporan devine o variantă de circulație largă, unde latura practică, de păstrare a secretului, caracteristică pentru argoul clasic (al hoților), substituită de necesitatea de expresivitate, este din ce în ce mai certificată în ultimii ani în scris, în cărți ce refac universul cotidian, în reviste și ziare, atunci când își propun un stil lipsit de convenționalism, un stil degajat.

Activ în cea mai mare parte în cadrul unui cerc închis, argoul este văzut, pe de o parte descris printr-o sărăcire a exprimării, prin termeni polisemantici ce se repetă frecvent, cu nuanțe reprezentate numai de context și de intonație. Pe de altă parte, argoul este văzut ca fiind dotat prin inventivitate și expresivitate, manifestate la nivel metaforic, în abilitatea de înnoire continuă a acestui compartiment lingvistic.

Cum s-a menționat și în capitolele anterioare, una dintre specificitățile stilistice fundamentale ale limbajului argotic și familiar se identifică în utilizarea ironică a hiperbolei: "în disperare", "j’de mii", etc. În altă ordine de idei, prin valorizare se lucrează și cu sensul principal al adjectivelor și a căror folosire inițială expune procedeul litotei (figură de stil prin care se dorește a se spune cât mai puțin și a face să se înțeleagă cât mai mult). În contextul dat, foarte des se regăsesc în limba actuală termeni precum "valabil" și, în mod expres, "meseriaș", utilizat drept substantiv dar și drept adjectiv – "o piesă meseriașă". Sensul acestora este indicat prin intermediul conturului intonațional.

Unele dintre cele mai notorii formule utilizate atunci când se intră în vorbă cu cineva apropiat este astăzi " “Frate!". Normele gramaticale se transformă, în această conjunctură, în unele facultative, prepozițiile dispar, iar acordul se face întâmplător, topica frazelor fiind adoptată după bunul plac.

Prin raportare la numărul de prepoziții ce fac parte din alcătuirea combinațiilor lexicale argotice pot fi identificabile următoarele:

Structuri argotice ce cuprind o prepoziție: "pe neve" (= discret), "la derută" (= în mod voit confuz), "pe bune" (= fără glumă)

Structuri argotice ce cuprind două componente prepoziționale: "din lac în puț" (=din rău în mai rău), "a lăsa cu burta la gură" (= a lăsa o femeie gravidă).

O categorie deosebită se identifică în construcțiile argotice ce sunt descrise printr-o structură complexă, fundamentată pe repetarea unei prepoziții identice, ca de exemplu: "pe sub tejghea" (=pe ascuns) sau "fără cap și fără coadă" (= fără sens).

Repetiția unei prepoziții este întâlnită în argoul românesc precum și în structuri expuse în rimă precum "de chichi, richi, michi" (= pentru că așa vreau eu).

Prin raportare la structurile lexicale ale argoului limbii române, funcție de criteriul formal, se observă existența unei multitudini de posibilități combinatorii. Sub identitatea de element al unor grupări lexicale argotice, prepoziția este încadrată în diverse tipare sintactice, topica fiind una variată:

1. În poziție frontală în scopul alcătuirii unor expresii sau a unor sintagme:

Prepoziția "sub": "sub papuc" (= bărbat condus de o femeie), "sub aripa cuiva" (= sub protecția cuiva)

Prepoziția "cu": "cu schepsis" (= susținerea unui lucru bine gândit anterior)

Prepoziția "pe": "pe invers" (= homosexual), "pe bune" (= fără glumă)

Prepoziția "de": "de gașcă" (= "de treabă"), "de comitet" (= persoană pe care se poate pune baza, cumsecade)

Prepoziția "la": "la mustață" (= "la limită"), "la mișto" (= ironic)

Prepoziția "după": "după ochiometru" (= aproximativ)

Prepoziția "în": "în bani" (= individ cu o situație financiară bună)

Prepoziția "fără": "fără o doagă" (= anormal), "fără mișto" (= sincer, serios)

2. În poziție de mijloc în unele genuri de construcții argotice:

Sintagme tautologice: "chef de chef", "ban pe ban", "boss de boss", "băiat de băiat", etc

Expresii verbale și locuțiuni verbale: "a nu simpatiza pe cineva" = "a nu avea la inimă pe cineva", "a avea la mână pe cineva" = a avea informații dezonorante despre cineva

Sintagme nominale: "gabor fără buletin" (= polițist sub acoperire).

3. În poziție finală în situațiile anumitor genuri de structuri argotice:

Expresii verbale și locuțiuni verbale prepoziționale: "a nu avea față de cineva" (= a nu se potrivi cu cineva), "a avea boală pe cineva" (= a avea resentimente fața de cineva, a invidia pe cineva)

Verbe prepoziționale – o exemplificare potrivită, în acest context, rezidă în "a i se acri de cineva" (= a se sătura de cineva). Verbul este utilizat, în cele mai multe dintre situații, alături de prepoziția "de", în ciuda faptului că în dicționare este evidențiată și varianta "cu".

Multe alte verbe argotice sunt grupate cu un pronume reflexiv și cu un pronume personal.

Un alt exemplu, în același context este "a nu le avea cu" (= a nu se pricepe la ceva).

Modelele structurale ale construcțiilor argotice cu prepoziții pot fi observabile în următoarele variante:

Prepoziție + adjectiv + substantiv: "de proastă calitate"

Prepoziție + substantiv (singular): "de comă" (= extraordinar)

Adjectiv + prepoziție + substantiv: "șmecher cu legitimație" (= infractor recunoscut)

Prepoziție + adjectiv: "pe bune" (= "fără glumă")

Prepoziție + substantiv (plural): "în urzici" (= nicăieri)

Verb + prepoziție + onomatopee: "a umbla cu hau-hau" (= a trăda)

Substantiv + prepoziție + substantiv: "palton de scânduri" (= sicriu)

Verb + prepoziție + substantiv + prepoziție + substantiv: "a băga în fabrica de pumni" (= a bate)

Verb + substantiv + prepoziție + substantiv: "a face nod de cravată" (= a bate

Prepoziție + substantiv + prepoziție + substantiv: "cu burta la gură" (= însărcinată)

Verb + prepoziție + substantiv: "a da la gioale" (= a faulta, a lovi la picioare).

Într-o multitudine de contexte lingvistice prepoziția este răspunzătoare pentru sensul grupării din care este parte, concept valabil și în ceea ce privește structurile argotice.

Din perspectivă semantică, în argoul limbii române sunt remarcabile, în primă instanță, distincțiile de înțeles conferite de absența ori de prezența prepozițiilor din interiorul unei combinații lexicale identice.

Un exemplu pertinent în acest context este cel al verbelor argotice ce, în condițiile în care sunt construite prepozițional, au alt înțeles în raport cu situația unde apar în lipsa prepoziției: "a se atașa de cineva" (= "a ține la cineva"), "a lega" (= "a închide"). O altă conjunctură este exemplificată prin intermediul îmbinării lexicale "a da gol" utilizată în limba română cu înțelesul de „a marca un gol”.

Apariția prepoziției "de" în expresia anterior expusă modifică forma acesteia, "a da de gol" și în același timp generează și o deviere semantică a grupării, înțelesul ulterior fiind cel de "a deconspira".

Înlocuirea unei prepoziții cu o altă prepoziție conduce la variații semantice în ceea ce privește construcția respectivă. În acest sens, un exemplu poate fi identificabil în expresiile argotice "a da în gât" și "a da pe gât". În ciuda faptului că elementul prepozițional cu funcție de conector leagă, în ambele conjuncturi, verbul "a da" de substantivul "gât", înțelesul grupărilor respective este distinct, modificarea prepoziției fiind răspunzătoare în ceea ce privește schimbările semantice. În acest context, cea dintâi construcție, "a da în gât" este utilizată cu înțelesul de a „a deconspira “iar cea de-a doua, "a da pe gât", este folosită cu înțelesul de „a bea”.

Un alt exemplu ce validează faptul că în unele conjuncturi elementul prepozițional este răspunzător în ceea ce privește înțelesul întregii grupări rezidă în expresiile "băgător de seamă" și "băgător în seamă". Expresia "băgător de seamă" are înțelesul de individ atent, cea de-a doua expresie, "băgător în seamă" echivalează cu termenul de "denunțător" sau "informator".

În același context, verbul reflexiv "a se da" are înțelesuri distincte funcție de componentă prepoziționala cu care se construiește. În această manieră, expresia "a se da la (cineva) " poate fi înțeleasă funcție de conjunctura în care apare: pe de o parte, "a critica", pe de altă parte "a face curte". Același verb își modifică înțelesul în conjunctura în care este construit cu prepoziția compusă "pe lângă", (="a se da pe lângă cineva"), având, în acest caz, înțelesul de „a linguși pe cineva".

Unele expresii lexicale sunt folosite în argoul românesc cu înțelesuri distincte, în ciuda faptului că sunt identice din perspectivă formală. În această conjunctură, răspunzător pentru înțelesul întregii grupări este conjunctura lingvistică unde sunt folosite structurile respective.

Un exemplu concludent, din această perspectivă, este conferit de construcția verbală "a trage pe dreapta", folosită cu înțelesul de „a parcă mașina “. Pornind de la înțelesul inițial, acesta s-a extins, expresia fiind întrebuințată cu înțelesul de „a dormi”.

Unele sintagme nominale apar în argou cu înțeles metaforic în exemple precum "cireașa de pe tort" sau "bomboana de pe colivă" cu semnificația de cel mai reprezentativ aspect al unui lucru ori al unui eveniment. Din perspectivă semantica, cele două expresii se diferențiază prin faptul că "bomboana de pe colivă" este folosită într-o manieră ironică, fiind descrisă deconotații negative, în același timp în care expresia "cireașa de pe tort" este utilizată într-o manieră favorabilă, apreciativă.

În acest context, din conceptul menționat reiese faptul că înțelesul fundamental, cu care expresia a fost utilizată inițial în spațiul culinar se identifică doar într-o sursă de inspirație pentru noua semnificație.

În aceeași categorie sunt încadrate și alte construcții precum "a umple de borș" (= a bate).

În argoul românesc, expresiile tautologice cu prepoziții sunt utilizate cu semnificații speciale, în scopul de a sugera pe de o parte superioritatea calitativă – "chef de chef", "băiat de băiat" sau "boss de boss" – pe de altă parte superioritatea cantitativă – "ban pe ban".

Din perspectiva sensului unitar, între unele structuri argotice românești sunt decise o multitudine de tipuri de relații semantice. Unele expresii argotice cu prepoziții sunt poziționate în raporturi de sinonimie, în ciuda faptului că prepozițiile din formarea acestora sunt distincte de pildă, "a da cu clanța" și "a da din clanță" (= a vorbi mult). În aceeași conjunctură se află și expresiile sinonimice "a da cu gura" și "a da din gură".

O altă exemplificare rezidă în expresiile verbale argotice "a lua la mișto pe cineva" și "a face mișto de cineva", cele două fiind folosite cu sensul de a ironiza (Iordan, 1975, p. 91). Cea dintâi grupare locuțională cuprinde prepoziția "la" în poziție mediană iar cea de-a doua are prepoziția "de" în poziție finală, reprezentând o locuțiune verbală prepozițională.

Alte expresii argotice ce conțin elemente prepoziționale sunt poziționate în raporturi de antonimie. O exemplificare reprezentativă este redată de formele "cu perdea" (= exprimat în manieră indirectă) și "fără perdea" (= exprimat într-o manieră obscenă).

Comparativ cu exemplul precedent ce poziționează prepozițiile "cu" și "fără" în raport antonimic, expresiile argotice "la mișto" (= ironic) și "fără mișto" (= serios) se transformă în antonime prin variația prepozițiilor "la" și "fără", cazul identificându-se într-o situație izolată deoarece cele două prepoziții nu alcătuiesc, de obicei, opoziții semantice.

Expresiile argotice cu prepoziții sunt categorisite din perspectiva numărului de înțelesuri cu care apar folosința, în două tipuri: monosemantice și polisemantice. În acest context, prepozițiile monosemantice expun un singur înțeles, neluând în calcul situația în care sunt folosite, în același timp în care construcțiile argotice polisemantice își schimbă sensul funcție de conjunctură lingvistică în care sunt folosite.

Unul dintre exemplele de combinații lexicale argotice cu înțelesuri multiple este "a avea boală pe cineva" (= a invidia pe cineva). Această expresie argotică este folosită și cu înțelesul de a avea o grijă anume – exagerată – pentru ceva.

Rodica Zafiu evidențiază extinderea prepoziției "pe" în limbajul argotic, expunând o multitudine de exemple în militarea pentru această idee: "pe cameră", "pe Jilava", "pe secție", etc.

Cele mai relevante exemple unde unele prepoziții sunt folosite independent într-un context lingvistic este reprezentat de structurile eliptice înainte de luna decembrie a anului 1989 și după luna decembrie a anului 1989. Funcția acestor procedee este de a introduce înțelesuri noi în argoul românesc, folosirea lor fiind limitată de cunoașterea înțelesurilor presupuse.

Concluzionând, prepozițiile expun o multitudine de posibilități combinatorii, încadrându-se în tipare structurale distincte din argoul limbii române precum verbe prepoziționale, sintagme nominale, expresii sau locuțiuni.

Pe lângă acestea, construcțiile argotice cu prepoziții sunt evidențiate din perspectivă semantica prin extinderile de înțeles, oferite de folosirea expresiilor respective în anumite conjuncturi lingvistice, prin înlocuirea prepozițiilor, prin raporturile de antonimie și de sinonimie pe care le decid, prin structurile eliptice în care se încadrează, prin absența ori prin prezența prepozițiilor. Actualmente, există unele tendințe în structurile argotice cu prepoziții identificabile în folosirea anumitor prepoziții în construcții eliptice, în alegerea nemotivată a unei prepoziții într-o anumită conjunctură lingvistică sau în înlocuirea cu o altă prepoziție.

Așadar, construcțiile argotice românești însoțite de prepoziție sunt interesant de studiat atât din perspectiva structurii, cât și în ceea ce privește înțelesul unitar al grupărilor din care fac parte, prin schimbările semantice determinate.

CAP. III Argoul în limbajul tinerilor

În luna ianuarie a anului 2012, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a expus un editorial la sfârșitul căruia după enumerarea câtorva dintre termenii utilizați de tinerii de astăzi, încercând să descopere sensurile reale ale acestora, concluziona că adolescentul de astăzi utilizează frecvent termenii “gen” și “epic”, alăturare ce, în argoul juvenil, mai departe de manualul de limbă și literatură română, poate semnifica faptul că sub nepăsarea pe care o arată, tinerii doresc cu ardoare să se identifice în niște eroi ai propriei existențe (și, eventual și a celor din jur).

Sub identitatea unui subiect actual dar și controversat, una din specificitățile adolescenței rezidă în existența unui limbaj propriu, respectiv argoul adolescentului. Indiferent de naționalitate ori de origine, adolescentul se simte și întrucâtva este dintr-o multitudine de perspective diferit de adult. De asemenea, indiferent de țară apartenentă, tânărul își caută un limbaj prin care să își exprime cât mai pregnant dorințe de a nu se asemăna adulților.

Argoul tânărului are diverse surse. Una dintre cele mai reprezentative este necesitatea unui limbaj, “cifrat” în așa fel încât să nu poată fi priceput de cei din jur, în condițiile în care acest lucru se impune. În acest context a apărut notoriul (a ține de) “șase”, expresie ce ajută elevii în a înțelege că e timpul ca ghidușiile să ia sfârșit pentru că “pericolul” se apropie.

Alte concepte precum “geogra’, profa”, “info”, dirigă” ori “bio” își regăsesc sursa în necesitatea adolescentului de a trata familiar unele realități.

Adolescenții au un apetit deschis către modern, către nou mai intensificat comparativ cu persoanele în vârstă. Din acest motiv, limbajul lor este îmbogățit de cuvinte apartenente altor limbi și de neologisme adaptate într-o formă sau alta, graiului românesc. În acest context, astăzi adolescenții trebuie să fie, “cool” iar pentru ca acest lucru să se întâmple, aceștia trebuie să își schimbe, “look-ul”, notoriul “bună ziua” se transformă în “hello”, s.a.

În același context, mass-media are o funcție reprezentativă: în filme, în revistele destinate tinerilor ori în emisiunile de divertisment se regăsesc mereu expresii mai mult sau mai puțin de bun gust.

Teribilismul vârstei se identifică în cauza unui fenomen vast răspândit printre tineri respectiv moda superlativelor absolute utilizate pretutindeni în sensul că totul este “super” (muzica, hainele, obiectele, existența, etc). Câteodată, se ajunge la răsturnări totale ale însemnătății termenilor, de genul antifrazei, similar cazurilor conceptelor “de comă”, “bestial”, “mortal” ori “demențial” ce au obținut valori de superlativ pozitiv de tipul “formidabil”, “extraordinar” ori “nemaipomenit”.

Până într-un anumit punct, lucrurile sunt pozitive, argoul tânărului “distruge” limbajul de lemn care îi rutinează pe adolescenți. Primejdia, în acest context, rezidă însă în a nu se transforma acesta într-un limbaj de lemn, care va conduce la lipsa de originalitate, ajungand la penibil.

Mai grav decât aceste aspect este faptul că în limbajul unor adolescenți predomină o multitudine de termeni grosolani încât sunt imposibil de ascultat. Sintagmele sunt dificil de ascultat și este trist faptul că acestea se regăsesc și în vocabularul fetelor, nu doar al băieților. În acest context, argoul se transformă în lipsa de educație și într-o dovadă de incultură.

Existența unui argou al tinerilor nu trebuie pusă la îndoială ci trebuie acceptată deoarece indiferent cât ar încerca părinții, școala ori lingviștii, acest fenomen nu se poate desființa ori anula. Există posibilitatea ca printr-o educație calitativă să apară în rândul tinerilor abilitatea de a conștientiza limitele până la care poate să se meargă cu înnoirea limbajului. În același context, “cuvântul e o haină care trebuie să-ți vină bine nu să te facă ridicol.”

La nivelul chatului, tinerii nu dau o extraordinară importanța folosirii limbii corecte din perspectivă ortografică ori sintactică. Erorile gramaticale și de tastare sunt frecvente. Specifică, în cazul chaturilor, este utilizarea exagerată a expresiilor caracteristice de argou, a anacolutelor, a interjecțiilor, a abrevierilor ori a elipselor. Atât majusculele cât și semnele de punctuație lipsesc, în majoritatea situațiilor dar adesea se apelează la emotigrame (de pildă, “: -o” sau “:)”) ori la acronime nestandardizate din engleză (de pildă, “lol” de la “laughing out loud”) sau din română (“nb” – “noapte bună” sau “vb” – “vorbim”). „Lol„ reprezintă un acronim folosit în internet, provenind din expresia englezească „lot of laughts” ori „laughing on line” putând fi tradus sub forma „râzând în hohote”. Totodată, în scopul ca acest cuvânt să aibă la origini un emoticon, „o” poate semnifica gura larg deschisă iar cei doi „l”, ochii celui care râde. Traducerea românească a lui „lol „este reprezentată de acronimul „mdr„ („mort de râs”), mai puțin folosit decât „lol„ ).

Finalmente, efectul rezidă în oportunitatea de exprimare instantanee, rapidă, cu cât mai puține apăsări pe tastatură. Un alt efect se identifică în acela că o multitudine de indivizi văd argoul utilizat în cazul chatului ca subcultură.

Pe de altă parte, stilul cult actual este apropiat de oralitatea familiară de unde împrumută mereu procedee stilistice, termeni, tipare sintactice ori locuțiuni. Pătrunderea majoră a elementelor de oralitate în stilul scris se identifică într-un fenomen deosebit de evident, ce a fost în mai multe rânduri analizat din perspectivă lingvistică și care a trezit reacții paradoxale pornind de la mulțumirea în fața expresivității, a pitorescului și a vivacității aduse în scris de către registrul colocvial până la iritarea determinată de indolențele exprimării, de trecerea peste norme, de prezența unui lexic văzut ca fiind, în genere, vulgar.

Un aspect evident rezidă în acela ca stilul jurnalistic prezent preia o multitudine de elemente din oralitate, fixând la nivel scris forme argotice și populare. Caracterul oral reprezintă unul din inovațiile primordiale produse în acest registru în România, ulterior anului 1989. În ceea ce privește variantele non – convenționale ale limbii apare o chestiune problematică terminologică.

Astfel, funcție de caz, intră în discuție dacă sintagmele și cuvintele cu înțelesuri și cu forme de negăsit în dicționarele de limbă contemporană, ce apar în conversațiile adolescenților tinerilor se încadrează în categoria limbajului familiar, a argoului ori a jargoanelor. În scopul acestei încadrări, prin raportare la argou trebuie să se ia în calcul o multitudine de specificități ale acestuia printre care:

existența unui rol mai reprezentativ al expresivității ludice comparativ cu caracterul secret

înnoirea foarte rapidă

existența unei dorințe de a provoca, de a șoca ce are loc prin folosirea frecventă a termenilor grosolani, ce se transformă rapid în mărci discursive respectiv în simple automatisme

existența unor termeni legați de spațiul caracteristic – armată, școală, facultate – și de hobby-uri ale vârstei – videojocuri, muzică, sport, etc

preferința pentru blazare, pentru ironie ori pentru un ton de indiferență

recurgerea la o multitudine de repere culturale – publicitate, clasice, televiziune, ale culturii de masă, etc

existența unei atitudini de nonconformism de ordin juvenil, de respingere a adulților, de solidaritate de generație, necesității de a coexista cu ceilalți în cadrul grupului și în mod expres dorinței de a fi la modă

împrumutarea majoră din limbi străine învățate sistematic – în mod expres, în ultimii zeci de ani, din engleză.

Argoul de Internet reprezintă un limbaj utilizat de copii și de tineri, pe de o parte în scopul simplificării, în scopul transmiterii rapide a informației – prin acronime și abrevieri -, pe de altă parte în scopul de a nu fi pricepuți de ceilalți, respectiv de adulți.

Adulților le este imposibil să țină pasul cu acest limbaj, întrucât zilnic apar noi termeni la care copilul este tot timpul atent. Termenii inventați, acronimele și abrevierile din limba engleză se identifică, în principiu, în limbajul utilizat de copii și de tineri în comunicarea de tip text, pe rețelele de socializare, pe forumuri, pe site-uri și pe bloguri.

Pe părinți ar trebui să îi intereseze argoul de Internet pe care proprii copii îl utilizează, în mod expres dacă cei dintâi doresc să își înțeleagă copiii sau să aibă idee despre ce vorbesc cei mici (tineri) cu ceilalți atunci când vorbesc într-un limbaj criptat ori când tastează.

Numai pentru că tinerii utilizează argoul de Internet nu semnifică faptul că aceștia se ascund de părinți, ci că aceștia comunică în limbajul prezent al adolescenților însă părinților nu dăunează să fie la curent cu cele mai utilizate abrevieri ori acronime.

În acest context, cele mai utilizate abrevieri și acronime ale argoului de Internet se identifică în următoarele:

IDKWTD – I don’t know what to do

LMK – Let me know

FNA – For Necessary action

WYCM – Will you call me?

WTB – Want to buy

PIR – Parent in room

INCYDK – In case you didn’t know

POS – Parent over shoulder

QAP – Quickly as possible

KPC – Keeping parents clueless

KOTL – Kiss on the lips

YW – You`re welcome

FYI – For your information

DBA – Don’t bother asking

YKWIM – You know what I mean

FHO – Friends hanging out

TLTR – Too long to read

(L) MIRL – Let’s meet în real life

Părinții pot găsi însemnătatea noțiunilor de argou de Internet tot pe Internet, în scopul de a clarifica ceea ce intenționa copilul/tânărul să transmită.

3.1 Confuzia argou – jargon

Există o multitudine de indivizi cu specializări înalte, cu studii ori cu masterate și ce fac confuzie între argou și jargon. Pe de altă parte, există vorbitori care combină cei doi termeni, obținând noțiunea de „jargou”, inexistentă, de altfel.

În acest context, este benefică distingerea între jargon și argou. Jargonul se identifică într-un limbaj caracteristic anumitor categorii sociale însă în mod expres celor profesionale, ce reflectă ori dorința celor care îl rostesc de a se deosebi de masa vorbitorilor, ori predispoziția de a utiliza termeni caracteristici respectivelor profesii. Este caracterizat prin abundența expresiilor și a termenilor pretențioși, în genere, împrumutați din alte limbi, ori a celor de specialitate.

Totodată, jargonul poate reprezenta și un limbaj specific al unui grup profesional ori social, descris printr-o gramatică proprie și prin termeni convenționali, codificați, de pildă, jargonul hoților. Prin urmare, jargonul reprezintă un limbaj specializat, cu o circulație limitată precum și cu termeni proprii unei meserii anume.

Astfel, există un jargon al oamenilor de afaceri, notoriu drept “afacereza”, un jargon al medicilor – distrucție tisulară -, un jargon marinăresc ori al lucrătorilor feroviari – artimon, tambuchi, trinchet – și un jargon juridic, notoriu drept “legaleză” – preempțiune, parte vătămată -, un jargon al informaticienilor și al indivizilor ce lucrează în televiziune.

Aceste tipuri de limbaj cuprind termeni cu o arie limitată de răspândire, ce se utilizează destul de rar în exteriorul profesiei de care se conectează.

Pe de cealaltă parte, argoul reprezintă un limbaj convențional utilizat, în mod expres, de vagabonzi, de infractori ori de interlopi în scopul de a nu fi pricepuți de ceilalți indivizi. Prin raportare la jargon, argoul se descrie printr-o conotație negative, fiind utilizat în mod expres de straturile periferice ale populației. În condițiile în care jargonul implică, în genere, un stadiu ridicat de educație, argoul se identifică într-un subsistem lingvistic inventat, unde cuvintele au, în cele mai multe rânduri, o sonoritate comică, intenția vorbitorului fiind de a se face înțeles numai de cei cu care colaborează și sub nicio formă de ceilalți. Potrivit lui Țântaș:

“primar” = deținut închis pentru prima dată

„crocodil” = telefon mobil

“burete” = bețivan

„factură” = sentință penală

„coajă de portocală” = portofel.

Luând în calcul complexitatea, limba română provoacă o multitudine de dificultăți. După paronime și omonime, una din cele mai majore confuzii făcute rezidă în confundarea argoului cu jargonul.

În scopul de a le diferenția mai ușor, trebuie să se rețină faptul că argoul reprezintă un limbaj propriu-zis, un vocabular distinct, creat anume de vorbitorii ce necesită un cod secret. Pe de altă parte, jargonul se identifică în utilizarea termenilor de specialitate dintr-o anumită zonă.

În același context, va fi expus un exemplu ce va indica faptul că limba romană este vorbită fără a fi cunoscută: patronul unei echipe de fotbal a fost deranjat de un alt patron, cel dintâi descriindu-l pe celălalt ca fiind obraznic și ca fiind un individ care umblă “cu tot felul de jargoane care nu e bine să le dai la presă”.

În acest context, poate intra în discuție o raționalizare fonetic – empirică, ajungându-se la concluzia că termenul „jargon” este o noțiune descrisă printr-o conotație negativă.

Bref, jargonul este, prin urmare, un limbaj specializat descris printr-o circulație limitată și prin termeni proprii unei anumite meserii. Așadar, cuvântul propriu-zis nu are nimic negativ, ofensator sau infamant.

Cei ce folosesc argoul, își conturează o identitate distinctă de restul societății, cu alte cuvinte, un semn de recunoaștere reciprocă. Din perspectivă socio – lingvistică, argoul poate fi descris prin necesitatea vorbitorilor săi de afirmare ori de izolare prin limbaj a solidarității de grup, prin subversiune și marginalitate în raport cu limba oficială și prin cultură. Argoul se descrie prin două fațete primordiale: pe de o parte, limbajul tinerilor (respectiv al nonconformismului juvenil, mai proximal de registrul colocvial, schimbător și expresiv dar și deosebit de dependent de modele actuale), pe de altă parte, limbajul mediilor interlope (respectiv al închisorii, al furtului și al prostituției – destul de stabil și de tehnic dar și mai eficient individualizat).

Internetul a ușurat apariția dicționarelor de limbaj “romglez – român” ori “urban”.

Apariția Internetului a facilitat pe de o parte apariția dicționarelor online (cele mai multe dintre ele interactive) – așadar la care oricine poate participa – însă și a acestei noi metode de exprimare. O multitudine de termeni au fost împrumutați din limba engleză, în așa măsură încât s-a ajuns la situația de a strecura în aproape fiecare etapă câte un termen sau doi din această limbă. În aceeași manieră au apărut prescurtările și predispoziția către a simplifica scrierea cât mai mult, câteodată prin omiterea utilizării cratimei.

Noțiunea de “jargon” se descrie printr-o anumită ambiguitate: în pofida definițiilor de dicționar ori a diferențelor din articolele de specialitate, utilizarea sa oscilează între o multitudine de accepții: sub identitatea de sinonim pentru argou, sub identitatea de sinonim pentru limbajul etnic ori de specialitate sau cu sensul mai generalist de limbaj amalgamat. Originea termenului – în franceză – îl conectează de prima accepțiune – sub identitatea de tip de argou documentat din punct de vedere istoric.

În limba engleză a fost impusă, în mod expres, cea de-a doua variantă – de limbaj profesional. Tradiția românească îi asociază în special semnificații sociale – jargonul franțuzit.

Noțiunea își dovedește folosul în mod expres când denumește varianta colocvială a limbajelor de specialitate: aceea care nu are specificitățile culte ale unui real limbaj științific, ci amestecă forme și registre, tratându-le cu destulă libertate. Unul dintre cele mai tipice jargoane actuale este cel informatic, descris printr-o puternică influență (a unei limbi străine, parțial adaptată), prin răspândire extinsă, printr-o terminologie de specialitate, prin evoluție rapidă și prin elemente familiare, terminologie de specialitate, puternică influență. Fenomenul contemporan are, totodată, un aspect spectacular și imprevizibil: în acest context, jargonul se reapropie de argou. Cea mai îndrăzneață parte a sa regăsește condițiile reprezentative de existență a argoului sub identitatea de limbaj subversiv, secret utilizat paradoxal cu legalitatea.

Cu alte cuvinte, aici intră în discuție "jargonul hackerilor". În texte, în engleză, termenul “jargon” este tot mai frecvent utilizat în această accepțiune specializată, în lipsa altor determinări – un inventar terminologic vast consemnat sub acest nume a fost deja adaptat și tradus în limba română, de către Baiski. Expresiile și termenii informatici pot fi luați în calcul funcție de nivelul de asimilare al acestora și de oportunitățile de impunere în limba comună. Jargonul hackerilor își asumă caracterul expresiv, perisabilitatea și caracterul marginal, transformându-se într-o sursă perfectă pentru exemple caracteristice de “amalgam” lingvistic. Întrucât interesul celor ce îl utilizează este de a se face înțeleși numai de un anume grup, atenția cu privire la adaptarea lingvistică este una minimă.

3.2Influența argoului în limbajul tinerilor

Limba vorbită actualmente de tinerii români nu mai este deloc similară cu cea deprinsă în școală. Termenii de “jargon” ori de “argou” folosiți cu precădere astăzi, au pătruns tot mai mult în limbă vorbită în mod curent, determinând că limbajul unor grupuri să se transforme în unul inaccesibil celor mai mulți dintre indivizi. În altă ordine de idei, a apărut o nouă limbă ca urmare a abordărilor celor tineri a celor două limbi: “romgleza”. Pe lângă acestea, pregnante sunt astăzi și ticurile verbale utilizate frecvent: “frate” s-a transformat într-o formulă uzuală de adresare, indiferent dacă cei doi vorbitori sunt sau nu înrudiți sau dacă sunt de sex masculin ori feminin.

“Romgleza” este o “limbă” care nu este înțeleasă de toți. Similar jargonului și argoului, “romgleza” are atât adepți cât și oponenți. Exemple de utilizare exagerată a termenilor din engleză ce au corespondenți în limba română sunt o multitudine. De pildă, “a oferi suportul cuiva” (de la verbul “to support” = “a sprijini”), în loc de “a sprijini pe cineva”. Indiferența, oboseala și comoditatea reprezintă factorii ce denaturează limba română și în exteriorul hotarelor statului.

“Dezvoltarea” vocabularului românesc prin termeni și expresii spaniole s-a transformat într-o obișnuință pentru tinerii români ce trăiesc în Spania. Copiii uită limba maternă deoarece la școală învăța numai în limba spaniolă, acasă părinții fiind indiferenți în a purta cu copiii discuții în limba română, în a îi atrage să lectureze în română ori în a îi îndemna să urmărească filme cu subtitrare românească. Astfel, există și un termen ce definește noul dialect, respectiv noțiunea de “rumaniol”. Dintre termenii cel mai frecvent utilizați fac parte: “comercial” = agent de vânzări, ”regalo” = cadou, “hola” = bună ziua, “trabajo” = muncă, “cole” = coleg, etc. Câteodată, unii dintre acești termeni sunt romanizați (de pildă,” mi-a regalat” = mi-a oferit un cadou).

Utilizarea acestor elemente argotice este frecvent conectată cu intenția ludică însă și cu intenția ironică și sarcastică. Comunicarea orală este foarte productivă și receptivă prin raportare la formațiile argotice de tipul “a upgrada” (to upgrade), “a drinkui” (to drink), “a sharui” (to share) sau “a șpăgui” (șpagă), întâlnite, în mod expres, la categoriile vorbitorilor tineri.

Atât pentru copii cât și pentru tineri, noțiunile argotice sunt deosebit de atractive prin prisma „noutății” lor însă și a faptului că atrag atenția părinților ce frecvent se plâng de ceea ce copiii lor învață în școli.

Faptul că micii școlarii mai sunt încă la vârsta la care părinții au un ultim cuvânt de spus are o deosebită influență în alcătuirea comunicării lor. Frecvent, aceștia vor să nu fie pricepuți de adulți întrucât în condițiile în care le-ar cunoaște fiecare mișcare, cu certitudine le-ar impune unele restricții. Prin intermediul conflictului generat și prin universal nonconformist evocate, folosirea elementelor argotice conferă un sentiment de individualizare, de civilizare, de autonomie.

În același context, internetul reprezintă mai mult decât o serie de informații accesibile într-o bibliotecă. Indivizii comunică în lumi virtuale, își creează propriile pagini de web, intră în liste de discuții, își trimit e-mail-uri, comunică cu cei apropiați prin programe de messenger ori intră în contact cu străini în chatroom-uri.

Specificitatea primordială a acestora se identifică în abrevierea realizată prin combinații de litere, semne sau cifre ca “22ror” (tuturor), „&”, 2day (today), etc. Formele aduse în discuție nu sunt rezumate doar la utilizarea în sms-uri ci sunt folosite și în chatgrup-uri ori în e-mail-uri.

Prin raportare la dicționarele de argou, prescurtările își au „definirile „lor, de pildă „aslp„ semnifică „age„, „sex„, „location„, „picture„.

În limba română a fost preluat modelul american ce obține termeni prin reducerea vocalelor, în mod expres a lui „e”.

Pe lângă identificarea cu tiparul american, limba româna reduce atât vocalele, cât și o parte mai mare a cuvintelor – de pildă, „ek „(ești ok?) sau „qlsc „(chiulesc).

Acronimele pot să creeze efecte comice în condițiile în care sunt corelate cu alți termeni comparativ cu cei prescurtați. Noțiunea „lol„ atrage atenția prin intermediul propriei acustice deoarece surprinderea poate să se exprime într-o manieră mai fortificată prin prelungirea vocalei funcție de intensitate – „lool„, „looooool„ ori mai puțin puternic – „lol„. O diferență identică de intensitate este exprimată ori prin utilizarea majusculelor – „LOL„ ori prin utilizarea literelor mici – „lol„. Termenul mai poate fi utilizat la plural – „lolz„ ori în repetiție – „lololol„.

Termenii din universul informaticii dezvoltă înțelesuri inovative de tipul: „a-și formata mintea „= a se regândi, „a se upgrada„ = a se înnoi, „a da eject„ = a respinge, a alunga, etc.

Un alt termen des întâlnit este „blank” în exemple precum „X este blank„ (răvășit, tulburat), „Totul este blank„ (gol, lipsa), „Gândirea lui X este un blank„ (nimic), „Aseară eram blank„ (beat), etc. Termenul provine din limba franceză unde „blanc„ înseamnă „alb„. În limba engleză, „blank” este adjectiv și semnifică „absolut, gol, intens, cu spații – de completat, confuz, lipsit de expresie, vid”.

Sub identitatea de termen din universul informaticii, acesta este substantiv și înseamnă DVD ori CD gol. În limba română este utilizat și în tipografie, însemnând spațiul alb ce desparte doi termeni tipăriți ori televiziune – pauză albă ce apare câteodată la emisiunile TV, oferind senzația că „s-a rupt filmul”.

Sensul argotic românesc preia elemente din aceste semnificații. Astfel, termenul este utilizat sub identitatea de adjectiv în scopul de a se referi la un individ ce nu dă semne că totul este în regulă cu acesta. În cele mai multe dintre rânduri ori este folosit drept sinonim al termenului argotic „varză”. Noțiunea apare și cu înțelesul de „beat”, fiind utilizat de cineva în condițiile în care acesta face referire la anumite momente ale beției din care nu se mai reține nimic.

Componenta ludică este reliefată prin prisma unor expresii șocante și a caracterului lor determinant de conotații glumețe. Prin alăturarea înțelesului unui termen românesc cu unul englez, asociere fundamentată pe similitudinea de formă între cei doi termeni, este creat un efect comic.

Un exemplu ironic este întâlnit și în expresia „Nu te ajută hardul”, unde corelarea dintre cap și componenta primordială a unui computer incită la râs. Majoritatea dintre aceste situații fundamentată pe asocierea între corpul omenesc și calculator și, totodată, între funcțiile acestora – „a da turn off„ = a sta, a tăcea, „a scana„= a privi insistent, „a da un search„ = a încerca să își amintească ceva, „a fi în stand by„ = a aștepta, a necesita un upgrade la memorie = a nu avea memorie bună. Prin prisma asocierii dintre două entități total distincte, computerul și ființa umană, ce, de multe ori, depășește individul ca rapiditate de gândire și ca rapiditate în executarea unor operații, are loc un transfer de specificități între cele două. Imaginea individului se transformă în una mai rigidă, mai rațională individul având toate specificitățile unui computer, fiind, ulterior, corelat cu un robot.

În ceea ce privește viitorul limbajului, limbajul tehnic va fi reprezentativ, standardele vor fi pierdute iar creativitatea va fi redusă deoarece globalizarea implică asemănare.

„Textspeak-ul” are efecte asupra limbajului în continuare iar intrarea sa în limbajul tinerilor va permite utilizarea sa mai deasă, indivizii vor utiliza tot mai adesea acest mijloc de comunicare întrucât este rapid, facil și ieftin.

În spatele argoului există indivizi cu foarte mult umor ce crează o limbă exotică. Această limbă are rolul de a le ascunde unele acțiuni și, totodată, de a le apăra anumite aspecte ale ingrup-ului.

În fiecare termen este regăsită puterea fanteziei celui ce îl creează, o existență ghicită fără a se dezvălui totalmente.

În limbă, modificările de sens sunt produse sub presiunea necesității permanente de expresivitate. Fiecare individ ori categorie o rezolvă în maniera sa: prin termeni din internet, prin neologizări mai puțin ori mai mult forțate sau prin expresii artizanale. În ciuda acestor aspecte, limba română este foarte flexibilă și suportă facil ajustări și îmbunătățiri, până la urmă inovațiile în limbajul tinerilor semnificând un exercițiu creativ.

Metafora de ordinul implicației – implicită sau absenta – are loc prin substituirea termenului metaforic cu cel metaforizat. Metafora satisface solicitarea fundamentală a adolescenților utilizatori ai argoului respectiv cea criptologică. Expresivitatea metaforei în argou este conturată contextual însă și prin abatere de la normă gramaticală. Metafora satisface solicitarea reprezentativă a argoului: cea criptologică. În condițiile în care se observă unele substantive comune ce se utilizează drept substantive proprii în limbajul adolescenților, se observă formarea lor prin evoluția semantică a substantivelor comune ce numesc părți anatomice de tipul „cioc„ (nas ori gură) sau „borcan„ (nas).

În argoul tinerilor, antonomaza reprezintă o altă figură semantică livrescă, prin care sunt formate substantivele proprii sugestive, substituind un nume comun printr-un nume propriu, al cuiva semnificativ pentru clasa sa, pe fundamentul unui raport de continuitate logică. De pildă, Gică Contra este adolescentul aflat într-o permanentă opoziție cu restul grupului, Gigi Brici, adolescentul ce vrea să pară superior, sub orice formă, Pinocchio, adolescentul mincinos sau Piedone, adolescentul corpolent.

Unele nume proprii din argoul adolescenților infractori numesc droguri „sub acoperire”, având intenția de a nu divulga celor din jur secretul unei îndeletniciri interzise. Astfel, „Harry Potter„ este denumirea generică a oricărui drog, „Herry„ este heroină, „Bart Simpson„ este doza de LSD iar Versace și Runner reprezintă pastilele de Ecstasy.

Activitatea infracțională a unor adolescenți conduce la internarea acestora în instituții de reeducare, pentru a căror denumire utilizează o diversitate de substantive proprii. În acest context, școala de corecție este cunoscută în rândul tinerilor ca Macarenko, iar închisoarea este notorie sub numele de „Oxford„, de „Cambridge„ ori de „Harvard„.

CONCLUZII

Limbajul reprezintă, fără îndoială, cea mai înaltă inovație a geniului uman. Pe fundamentul limbajului utilizat ca metodă primordială de comunicare, indivizii au putut pune bazele societății umane.

Limbajul omenesc se identifică într-o multitudine de semne prin intermediul cărora pot fi exprimate gânduri, sentimente ori dorințe. Indivizii pot utiliza limbajul atât subiectiv cât și obiectiv, cu alte cuvinte, exceptând ceea ce este raportat la vorbitori în sine. Aceștia pot da semnelor (ansamblului), obiective și valori generale. Astfel, prin limbaj, indivizii pot să își împărtășească conceptele legate de tot ceea ce îi înconjoară, să cunoască, să asimileze și să transmită experiența dobândită de generații odată cu trecerea timpului. Potrivit lui Engels și Marx, limba apare, similar conștiinței, din necesitatea de comunicare cu alți indivizi.

Termenii de argou utilizați, de altfel, de toți indivizii, au pătruns tot mai mult în limba vorbită în genere, determinând că limbajul unor grupuri anume să se transforme în unul inaccesibil celor mai mulți.

Optarea pentru această temă rezidă în abordarea identității argoului ca pilon în limbajul uman. Individul simte adesea necesitatea de a utiliza în conjuncturile vieții un limbaj personal. Existența unui limbaj propriu de această natură poate fi cunoscut drept argoul adolescentului (așa cum s-a menționat și pe parcursul tezei).

În lucrarea prezentă argoul a fost abordat dintr-o perspectivă normativa însă și din una descriptivă ce au expus domenii ori conjuncturi în care se manifestă. Exemplele existente în această lucrare au fost preluate din lucrările de specialitate menționate în cadrul acesteia, din ziare – precum „România liberă„ și „Adevărul„ însă și din navigări pe internet.

O preocupare reprezentativă a societății actuale rezidă în analiza și în studiul vocabularului, în reliefarea și în îmbogățirea acestuia prin termeni noi și adaptarea acestora la sistemele limbii.

Tematica acestei lucrări nu semnifică o premieră întrucât aceasta a mai reprezentat obiectul de studiu al unor cercetări colective ori individuale ce au fost realizate de diverși cercetători notorii (invocați, de altfel și în lucrarea de față). Astfel, interesante în acest sens au fost studiile întreprinse de cercetători precum Rodica Zafiu, Iorgu Iordan sau Adriana Stoichițoiu Ichim.

Optarea pentru această temă a mai reieșit și din existenta acesteia ca un fenomen interesant, actual, ce are o influență ridicată asupra tinerilor și, totodată vocabularului de mâine întrucât tinerii se descriu printr-un apetit al modernului mult mai intens comparativ cu persoanele în vârstă, din acest motiv limbajul acestora este îmbogățit cu neologisme ori cu termeni din alte limbi mai mult ori mai puțin adaptate la graiul român.

Prin lucrarea de față nu s-a intenționat condamnarea pătrunderii unui limbaj codat în româna actuală, acest fenomen nefiind unul negativ și, astfel, neexistând motive de a numi acest fenomen un pericol pentru limba română.

Unele categorii de oameni exagerează în utilizarea argourilor ajungând întrucâtva la abuzuri. O funcție distinctă în evoluția acestui fenomen rezidă în mass-media, ce reprezintă un factor cultural – educativ reprezentativ.

Cantitatea ridicată a argourilor utilizate chiar și atunci când nu ar trebui să fie cazul este întâlnită în posturile de televiziune primordiale însă mai ales pe internet și în revistele pentru tineri ce conduc de multe ori la abuzuri și la erori de limbă, lucruri de altfel, îngrijorătoare însă care nu ar trebui să fie exagerate.

O lungă perioadă de timp, lingvistica românească nu a cercetat într-o manieră sistematică argoul. Stilistica și lingvistică nu au ignorat argoul ci l-au inclus între alte fenomene, în mod expres în condițiile în care au avut în atenție interpretarea unor creații literare din stilul beletristic cult și din limbajul popular. Ulterior anului 1990, în strânsă conexiune cu manifestarea unei libertăți ce a nimicit granița dintre limbajul familiar și limbă de cultură și limbajul familiar, argoul s-a impus tot mai mult în atenția lingviștilor.

În condițiile în care este acceptată utilizarea argoului în comunicare este reglată de acțiunea unei reguli, mai exact de manifestarea unor constante de folosire, pe de o parte la nivelul grupului, pe de altă parte la nivelul individual al vorbitorului, se poate susține că identitatea acestui gen de realizare evoluează în mod expres sub aspect semantic, fără a da la o parte specificitățile de ordin morfo – sintactic ori fonetic, determinate de randamentul funcțional al unor corelații sintagmatice. Din această perspectivă, revizuirea critică a ipotezelor raportate la identitatea argoului a avut rolul de separare a aspectelor valoroase de considerațiile conjuncturale și simplificările ocazionale metodologice, în scopul de integrare într-un concept relativ unitar a opiniilor științifice semnificative pentru evoluția ideilor raportate la identitatea lingvistică precum și la potențialul expresiv al faptelor de limbă argotice. Deoarece una dintre cele mai reprezentative probleme ridicate de cercetătorii interesați în studierea argourilor are în vedere expresivitatea argotică ori, mai exact, valorile stilistice ale întrebuințării argoului în comunicare, elementul central al lucrării a fost reprezentat de analiza unor realizări semnificative, pe de o parte în comunicarea scrisă, pe de altă parte în comunicarea orală. Fără a intenționa întreprinderea unor descrieri exhaustive, s-a considerat potrivită expunerea unor modele flexibile de analiză unde valorile expresive ale argoului nu au fost supuse unor diferențe rigide și lipsite de importantă din punctul de vedere al uzului lingvistic.

O multitudine de probleme legate de folosirea argoului în interacțiunea verbală au rămas numai enunțate – respectiv expresivitatea unor inovații ortografice apărute în comunicarea scrisă de pe internet, etc -, în același timp în care alte aspecte nu au reprezentat neapărat obiectul cercetării de față – respectiv traducerile. Utilizarea argoului în mijloacele de informare în masă reprezintă o altă temă ce a fost doar parțial problematizată. Introducerea argoului în presă se identifică într-un proces aflat în atenția mai multor specialiști. În acest context, monitorizările cerute de Consiliul Național al Audiovizualului cu privire la folosirea corectă a limbii române în cadrul discursului public au fost expuse în unele lucrări de lexicologie precum cele din 2001 și din 2006 ale lui Stoichițoiu – Ichim și în unele lucrări de stilistică precum cea din 2001 a lui Zafiu.

În literatura de specialitate americană există studii ce au indicat că presa a participat într-o manieră decisivă la punerea în circulație a unor creații argotice încă din cea de-a doua jumătate a celui de-al XIX-lea secol, cu alte cuvinte în jur de anul 1880 sau chiar mai devreme. În spațiul românesc este edificator faptul că cel dintâi glosar complex de termeni argotici a fost publicat în cotidianul „Dimineața„. Muzica, literatura și filmul au fost domenii culturale ce au asimilat elementul argotic și care, în scopul unei judecări adecvate a fenomenului, au meritat a fi cercetate în amănunt. Prin raportare la domeniul politic, lipsa de cultură sau educația fragilă a unor indivizi politici se îndreaptă către evoluția unui discurs infuzat, în unele conjuncturi cu elemente de limbaj suburban, incluse în comunicare cu intenția de a dezvolta note parodice ori ironice însă care doar reliefează slăbiciunile de limbaj și de gândire ale actanților. Cu alte cuvinte, teza prezentă nu este înscrisă în studiile ce au drept obiect de cercetare istoria argoului.

La nivel lexico – semantic, descrierea noțiunilor argotice din punct de vedere contrastiv ori diacronic implică un nivel ridicat de competență și erudiție spre rezolvarea unor controverse de ordin etimologic, în lămurirea impactului unor influențe străine și în descoperirea unor argumente care să suplinească lipsa materialelor scrise. Astfel, foarte puțini cercetători occidentali – Green în anul 1986, Noll în anul 1991, Green în anul 1993 sau Beier în anul 1995 – au întreprins studii diacronice doar pentru argourile cu atestare multiseculară. Întrucât nu există un dicționar istoric al argoului românesc și nici al documentelor precedente celui de-al XIX-lea secol care să valideze existența argoului românesc, studiile de stilistică diacronică au rămas la stadiul de doleanță.

BIBLIOGRAFIE

Agavriloaei, Gh., „Din argot-ul școlarilor”, în Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide”, vol. IV, Iași, 1937

Avram, M., Anglicismele în limba română, București, Editura Academiei Române, 1997

Baciu, M., Metafora argotică, Cercetări de lingvistică, Anul XXX, Nr. 1, Cluj-Napoca: Editura Academiei, 1985

Baciu Got, M., Argoul românesc, Expresivitate și abatere de la normă, București, Corint, 2006

Baiski, D., Război pe internet, Waldpress, 2004

Bidu-Vrănceanu, A., Călărașu, C., Ionescu-Ruxăndoiu, L., Mancaș, M., Pană – Dindelegan, G., Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2001

Bidu-Vrânceanu, A., Călărașu, C., Ionescu-Ruxăndoiu, L., Dicționar de științe ale limbii. Nemira, 2005

Breazu, I. M., Prepoziția în argoul românesc, Actele Conferinței Internaționale de Științe Umaniste și Sociale „Creativitate. Imaginar. Limbaj”, 2015

Bucurenci, D., RealK, Editura Polirom, București, 2004

Caracostea, D., 2000, Expresivitatea limbii române, Editura Polirom, Iași, 2000

Călinescu, M., A citi, a reciti. Către o poetică a (re) lecturii, Editura Polirom, Iași, 2007

Chinez, I., Lege, conștiință, păcat [Teologia morală fundamentală II], ITRC, Iași, 2004

Chițoran, D., Ionescu-Ruxăndoiu. L., Sociolingvistica, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975

Ciobanu, G., Anglicisme în limba română, Editura Mirton, București, 1997

Constantinescu, C., Lihaciu, I – C, Ștefan, A – M., Dicționar de literatură comparată, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2007

Coseriu, E., Teoria limbajului și lingvistică generală. Cinci studii, București: Editura Enciclopedică, 2004

Coteanu, I., Seche, L., Seche, M., Dicționarul explicativ al limbii române, București: Univers Enciclopedic, 1998

Croitoru Bobarniche, N., Dicționar de argou al limbii române, Slobozia: Arnina 2003

Dumitrescu, D., Dicționar de argou și termeni colocviali ai limbii române, Ed. Teora, 2000

Druță, I., Magia cuvântului. Institul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei, 2012

Evtușenco, I., Lexicologia: noțiuni introductive, 2012

Florea-Rariște, D., Din limbajul școlarilor (studenți și elevi), Buletinul Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, 1938

Frâncu, C., Evoluția reflecțiilor privind limbajul din Antichitate până la Saussure, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2005

Goga, M., Limba română. Fonetică. Fonologie. Lexicologie. Stilistică, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2006

Graur, Al., Încercare asupra fondului principal lexical allimbii române, Editura Academiei, București, 1954

Graur, Al., Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, București, 1971

Graur, Al., Probleme ale cultivării limbii, în „Limbă și literatură", 1978, nr. 3

Gumperz, J., „Comunitatea de vorbire”, în Dumitru Chițoran, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Sociolingvistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975

Guțu-Romalo, V., „Argoul și limbă vorbită”, în România liberă, 1981

Guțu-Romalo, V., Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, Editura Humanitas, București, 2002

Hoarță-Cărăușu, L., Pragmalingvistică. Concepte și taxinomii, Editura Cermi, Iași, 2004

Hristea, T., Pseudoanglicisme de proveniență franceză în limba română, în „Limba română", XXIII, 1974, nr. 1

Hristea, Th., Sinteze de limba română, ediția a III-a, revăzută și din nou îmbogățită, Ed. Albatros, București, 1984

Iliescu, M., Wald, L., Lingvistica modernă în texte, Editura Universității din București, 1981

Ionescu-Ruxăndoiu, L., „Normele lingvistice și unele aspecte ale analizei stilistice a textului literar”, în Limbă și Literatură, nr. 4, București, 1978

Ionescu, Ch., Antroponimia românească, Teză de doctorat, Universitatea din București, 1979

Ionescu-Ruxăndoiu, L., Narațiune și dialog în proza românească (elemente de pragmatică a textului literar), 1991

Ionescu-Ruxăndoiu, L., Conversația: structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, 1995

Iordan, I., Stilistica limbii române, 1975

Iordan, I., & Robu, V., Limba română contemporană. Editura Didactică și Pedagogică, 1978

Irimia, D., Gramatica limbii române, 1997

Irimia, D., Structura stilistică a limbii române contemporane, 1986

Irimia, D., Introducere în stilistică, Iași: Polirom, 1999

Irimia, D., Milică, I., Moisuc, I., Curs de lingvistică generală, Editura Universității" Alexandru Ioan Cuza", 2011

Manea, C., Termeni de argou și termeni familiari proveniți din limbajele de specialitate, Analele Universității din Craiova, 1996

Milică, I., Expresivitatea argoului, 2009

Milică, I., Norma argotică, Argotica, 2012

Moldovanu, D., Introducere În Tezaurul toponimic al României, XVIII, București: Editura Academiei Române, 1992

Oxana, C., Eufemismele în limbajul actual: particularități structurale, semantice și de utilizare, 2016

Pîrjol, F. E., Argou, mâncare și amor sau cum vorbește, mănâncă și iubește mahalaua în literatura română, Argotica, 2012

Roșca, T., Analiza textului literar, 2016

Scântee, V., „Șmechereasca”, revista “Dimineața”, 1906

Stoichițoiu-Ichim, A., Semiotica discursului juridic. Editura Universității din București, 2001

Stoichițoiu-Ichim, A., Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, 2001

Stoichitoiu – Ichim, A., Asimilarea împrumuturilor englezești, Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, 2002

Stoichițoiu-Ichim, A., Creativitate lexicală în româna actuală, 2006

Șăineanu, L., Hașdeu, B. P., Vasiluță, L., Încercare asupra semasiologiei limbei române: studii istorice despre tranzițiunea sensurilor. Editura de Vest, 1999

Șerban, V., Vocabularul românesc contemporan, Ed. Facla, 1978

Toma, I., Limba română contemporană, Editura Niculescu, București, 2001

Țânțaș, V. H., Dicționar de pușcărie: limbajul de argou al deținuților din România, Napoca Star, 2007

Vasiliu, Al., „Din argoul nostru „, Grai și suflet, Revista Institutului de Filologie și Folclor, nr. VII. București: Atelierele SOCEC & Co., S.A., 1937

Vianu, T., Studii de stilistică, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1968

Volceanov, A., Volceanov, G., Dicționar de argou și de expresii familiare ale limbii române, Ed. Livpress, București, 1992

Volceanov, G., Dicționar de argou al limbii române, 2007

Zafiu, R., Diversitate stilistică în româna actuală, Universitatea București, 2001

Zafiu, R., Modalizarea, Gramatica limbii române, 2005

Surse online

https://dexonline.ro/intrare/acri/385, accesat la data de 05 iunie 2017

https://familist.ro/intelegi-ce-spune-copilul-argoul-de-internet-limbajul-secret-al-copiilor-si-adolescentilor, 2015, accesat la data de 27.07.2017

http://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/pastila-de-limba-confuzia-dintre-jargon-si-argou-si-ce-inseamna-fiecare-498131, 2016, accesat la data de 28.07.2017