Argila Refractara
Introducere
Plecând de la premisa că accidentele de muncă și bolile profesionale sunt rezultatul disfuncțiilor din cadrul sistemului de muncă datorate existenței și manifestării factorilor de risc de accidentare, problema prevenirii producerii unor asemenea evenimente se reduce la identificarea factorilor și la eliminarea sau anihilarea acțiunii lor.
Din momentul în care omul a început să muncească, respectiv să desfășoare conștient o activitate de transformare a elementelor de mediu pentru a-și asigura existența, datează și primele preocupări de îmbunătățire a condițiilor sale de muncă.
Finalitatea instituției protecției muncii în dreptul românesc o reprezintă diminuarea riscului relativ la viața, sănătatea sau integritatea corporală a celor ce prestează munca.
Necesitatea și obligativitatea existenței unui sistem legislativ în domeniul protecției muncii sunt recunoscute prin legea fundamentală a României – Constituția, care stipulează:
(Art. 22(1)) "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritatea fizică și psihică ale persoanelor sunt garantate "
(Art. 38(2)) "Salariații au dreptul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție privesc securitatea și igiena muncii, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele, precum și alte situatii specifice."
Locul și rolul legislației protecției muncii în sistemul legislativ național este relevat prin sistemul de reglementări prin care se urmărește asigurarea protecției cetățenilor, respectiv pentru un segment specific de populație – activă, împotriva riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională generate de prestarea oricărui proces de muncă.
Îmbunătățirea securității și sănătății în muncă este o problemă centrală și pentru statele membre ale Uniunii Europene, care în baza Directivei-cadru 89/391/CEE au dezvoltat o legislație, în continuă perfecționare, menită să asigure prevenirea accidentelor și îmbolnăvirilor profesionale, precum și condiții cât mai bune de muncă, pentru categorii cât mai largi de lucrători. Această directivă cuprinde principii generale referitoare la prevenirea și reducerea riscurilor profesionale, informarea – consultarea și participarea lucrătorilor sau a reprezentanților lor la implementarea principiilor de securitate și sănătate în muncă, precum și instruirea corespunzătoare a acestora.
Capitolul 1
Noțiuni generale privind argila refractară și metode de exploatare
1.1. Generalități privind argila refractară
Argila refractară (lb. franceză „réfractaire”, latină „refractarius”) este un material care rezistă la temperaturi înalte fără a-și schimba structura, compoziția și caracterele sale. Argila este un amestec de alumosilicați (sare naturală a acizilor silicici, în a cărei structură cristalină o parte din ionii de siliciu sunt înlocuiți cu cei de aluminiu), care conține siliciu, aluminiu, mangan, titan, potasiu, calciu și sodiu. Este de asemenea, bogată în substanțe active din punct de vedere biologic, săruri minerale și microelemente (magneziu, bariu, beriliu, fier, galiu, cupru, cobalt, molibden), care influențează în mod nemijlocit sistemul endocrin uman. Argila este un lutit (pelit) format din minerale argiloase (caolinit, montmorillonit, clorit). Diametrul particulelor este sub 0,002 mm; permeabilitatea efectivă este nulă după atingerea gradului de saturație; este stratificată, uneori lentiliform în alte roci sedimentare. Au aspect pământos, sunt unsuroase la pipăit, se zgârie cu unghia și au spărtura netedă.
Argila conține foarte multe săruri minerale cum ar fi: potasiu, cupru, zinc, seleniu, cobalt, mangan, siliciu, aluminiu, magneziu, calciu, fier, fosfor, sodiu. Argila are efecte antiinflamatorii și cicatrizante, antiseptice și dezinfectante.
În natură se găsesc mai multe feluri de argilă, printre care deosebim:
argila albă;
argila verde;
argila roșie;
argila galbenă;
argila albastră;
argila gri.
În Munții Pădurea Craiului se întâlnesc argilele albe – cenușii, galbene și roșii.
Argila albă – cenușie sau caolinul constă în general, din silicat de aluminiu cu adaos de silicat de magneziu și calciu. Prezența magneziului, a fierului și a calciului permite folosirea caolinului în cazurile de extenuare și de demineralizare a organismului, în anemie, în afecțiunile de natură oncologică.
Argila galbenă Denumirea: illite. Istorie: încă din antichitate, egiptenii au utilizat ocru galben (un derivat din argilă) pentru tratamentul leziunilor. Proprietăți: argila galbenă este foarte bogată în minerale, având un efect stimulant la nivelul pielii, efect de revigorare și reoxigenare a celulelor. În plus, față de proprietățile specifice, argila galbenă are proprietăți comune cu alte argile. Argila este o rocă sedimentară ce conține în principal silicat de aluminiu hidric, dar și numeroase minerale esențiale și foarte specifice pentru corpul uman. Datorită compoziției și structurii sale, absoarbe toxinele și bacteriile de pe piele facilitând procesul de vindecare.
Argila roșie este argilă oxidată, bogată în oxid de fier, se folosește în tratarea anemiilor și a bolilor de sânge.
Argila verde conține siliciu (49 %), aluminiu (5,6 %), oxid de fier (4,4 %), magneziu (4,2 %), oxizi alcalini de fier (3 %), apă (7,4 %). Datorită conținutului ridicat de siliciu, argila verde este folosită în tratarea bolilor care apar o dată cu înaintarea în vârstă, ateroscleroza, tuberculoza.
Zăcămintele de argilă refractară sunt amplasate, după cum se poate vedea și în fig. 1.1 în următoarele zone:
Bălnaca, Recea, Zece-Hotare, Hapatag, în Munții Pădurea Craiului, județul Bihor;
Dumbrava – Pleșcuța, în Munții Bihor, județul Arad;
Aleșd, Aghireș în Munții Apuseni.
În județul Neamț se găsesc acumulări uriașe de argilă utilizabile la fabricarea cărămizilor și a blocurilor ceramice și sunt distribuite proporțional pe raza județului astfel:
cariera de argilă Ciritei, la periferia municipiului Piatra Neamț, rezervele ajung pe o perioadă de 40 ani;
cariera de argilă Sagna – cantități extrase 10-20 mii tone/an, rezerve 5-10 milioane tone, se folosesc la fabricarea cărămizilor și blocurilor ceramice;
cariera de argilă de – se folosesc la fabricarea cărămizilor și blocurilor ceramice, iar rezervele însumează mai multe milioane de m3.
Zăcăminte de argilă refractară se mai întâlnesc și în județul Gorj, Jimbolia, Cărpiniș (județul Timiș). Alte zone cu acumulări de argilă: Gîdinți, Tașca-Bicaz, Roman, Vânători-Tg. Neamț, Anina (S.C. Miniera Banat S.A.), Alba Iulia, Ucea, Făgăraș, Codlea, Feldioara, Bodoc, etc.
Figura 1.1 Amplasarea zăcământului de argilă refractară (după Pop P. Grigor, 2000)
1.2. Metode de exploatare a argilei refractare
Conceptul de deschidere cuprinde totalitatea lucrărilor miniere în subteran sau la suprafață, care asigură condițiile necesare pentru exploatarea rațională și eficientă a zăcămintelor. Deschiderea zăcămintelor trebuie înțeleasă ca o etapă deosebit de importantă în procesul de valorificare a lor. Este un proces tehnologic complex, de durată, a cărei importanță depășește cadrul strict al procesului. Prin acțiunea de deschidere începe etapa propriu – zisă de valorificare, deci cercetările geologice dobândesc o finalitate concretă prin executarea lucrărilor de deschidere. O exploatare minieră poate fi definită ca un complex de lucrări miniere și auxiliare care asigură exploatarea (extragerea) rațională a zăcămintelor în scopul valorificării eficiente.
Condițiile geologo – miniere speciale în care se găsește zăcământul de argilă refractară din Munții Pădurea Craiului au generat și dezvoltat o tehnologie de exploatare adaptată acestora și care poate fi considerată originală și pe plan mondial. În funcție de adâncimea la care este cantonat minereul de argilă refractară, exploatarea lui se poate face astfel:
Exploatare în subteran prin lucrări care se execută pentru extragerea minereului de adâncime mare. Pentru stabilirea corectă a metodei de deschidere, se au în vedere o serie de factori care influențează alegerea metodei. Principalii factori de influență sunt de natură geologică, tehnică și economică. În scopul înțelegerii metodelor de deschidere și ținând seama atât de condițiile geologice ale zăcămintelor din România, cât și de experiența acumulată în exploatarea acestor minereuri sunt prezentate o serie de metode de deschidere cu utilizare frecventă și tendințe de generalizare și anume:
deschiderea cu galerii de coastă;
deschiderea cu plane înclinate;
deschiderea cu puțuri;
deschiderea prin metode combinate.
Exploatarea la zi sau în carieră este un complex de lucrări realizate în vederea exploatării zăcămintelor care se găsesc la adâncime mică. Exploatarea la suprafață se realizează prin utilizarea unor mijloace simple de mecanizare, care se justifică economic pentru microcariere. În funcție de natura minereului, excavarea și încărcarea se realizează direct cu excavatorul sau cu exploziv și încărcarea cu excavator. Alegerea metodei de exploatare este o operație foarte importantă, realizată în faza de proiectare, iar metoda odată aleasă, se aplică după executarea operațiilor de deschidere și pregătire a zăcămintelor (Radu Brejea, 2008).
1.3. Suprafețe ocupate de carierele de la exploatarea argilei refractare din Munții Pădurea Craiului
În continuare se prezintă situația terenurilor afectate de exploatarea argilei refractare prin cariere de suprafață de către Exploatarea Minieră Recea, comuna Șuncuiuș. În cazul E.M. Recea suprafața ocupată de cariere este de 1 448 169 m2 la care se adaugă și alte terenuri care au fost scoase din circuitul agricol sau silvic fie temporar sau definitiv, aceste terenuri provin de la drumurile de acces, haldele de steril rezultate de la exploatarea de subteran precum și de la iazul de decantare.
Suprafețele ocupate de cariere de argilă refractară aflate în comuna Șuncuiuș
Tabel 1.1
Restul terenurilor aferente perimetrului Șuncuiuș este proprietate privată (terenuri agricole, pășuni, păduri), proprietate ROMSILVA, pășune comunală.
Capitolul 2
Descrierea perimetrului minier din Comuna Șuncuiuș, județul Bihor
2.1. Localizarea Comunei Șuncuiuș
Comuna Șuncuiuș se află în nord-vestul României, în partea de est a județului Bihor, la poalele Munților Pădurea Craiului, pe cursul mijlociu al râului Crișului Repede și cuprinde patru sate: Șuncuiuș, care este și centrul de comună, Bălnaca, Zece Hotare și Bălnaca – Groși, ocupând o suprafață totală de teren de 7204 ha.
Figura 2.1 Harta comunei Șuncuiuș, județul Bihor (după www.aspbihor.ro.)
Teritoriul Administrativ al Comunei Șuncuiuș se învecinează cu comunele: Borod la nord, Bratca la est și nord-est, Vadu-Crișului la vest și nord-vest, Dobrești la sud-vest și Roșia în partea sudică, față de acestea are o poziție centrală: 7 km față de Vadu Crișului, 7 km față de Bratca și 11 km față de Borod, localități din care, înainte de 1989, provenea un număr mare de angajați pentru agenții economici din localitate, în special în domeniul mineritului. Comuna Șuncuiuș dispune de forme variate de relief cum sunt dealurile: dintre care cele mai importante sunt: Cărmăzan (855 m), Recea (750 m), Dealul Popii (683 m), dealul Rujetului (845 m), dealul Hapatag (730 m), și multe altele cu altitudini mai mici. Pe lângă dealuri, teritoriul comunei cuprinde și o zonă muntoasă joasă din cadrul Munților Pădurea Craiului (Vârful Runcului). O altă formă de relief care se găsește pe teritoriul administrativ al comunei Șuncuiuș este cea depresionară întâlnită în zona centrului de comună (satele Șuncuiuș și Bălnaca). Această fâșie depresionară de pe teritoriul comunei face parte din Compartimentul Depresionar Vad-Borod, care desparte Munții Pădurea Craiului de Muntele Seș. Zona de deal și de munte a comunei cuprinde în principal un subsol dominat de argilă și calcar, în acesta din urmă, apa a „construit” de-a lungul istoriei formațiuni carstice, cum ar fi: peșteri (în număr de aproximativ 70) – dintre care cea mai reprezentativă este Peștera Vântului, doline, ponoare, izbucuri și văi carstice, unice prin anatomia lor și prin multitudinea de informații despre perioadele demult apuse pe care le ascund.
Comuna Șuncuiuș este străbătută de Râul Crișul Repede, pe o lungime de 7 km, și de afluenții acestuia: unii permanenți Valea Izbândișul, Valea Mișidului care izvorăsc de pe teritoriul comunei, precum și o serie de pâraie care curg în funcție de sezon și de precipitații: valea Groși; Valea Măguranului, Valea Țarinii, Valea Făgetului.
Din punct de vedere administrativ, Șuncuiuș-ul este comună, înființată în anul 1964 în urma reorganizării administrative, și cuprinde terenuri care înainte de această dată au aparținut comunelor din jur. În componența comunei intră patru sate: Șuncuiuș, care este și centrul administrativ, cu un număr de 1832 de locuitori (date de la recensământul din anul 2002), Bălnaca cu un număr de 1013 locuitori, Zece Hotare cu un număr de 499 locuitori și Bălnaca – Groși cu un număr de 167 de locuitori. În centrul de comună (satul Șuncuiuș), predomină numărul de familii care locuiesc în apartamente la blocurile construite înainte de 1989, cu rețea centralizată de distribuție a apei potabile și canalizare, satul Bălnaca are o distribuție de asemenea cât de cât compactă, iar în celelalte 2 sate, Zece Hotare și Bălnaca – Groși predomină gospodăriile disipate, specifice satelor de munte cu distanțe medii și mari între locuințe.
În ceea ce privește infrastructura rutieră și feroviară, comuna Șuncuiuș este străbătută de o cale ferată, respectiv, calea ferată București – Oradea, cu stație CFR. În ceea ce privește rețeaua de drumuri care străbat comuna, aceasta este străbătută de 2 drumuri județene: DJ 764 Aleșd – Beiuș și DJ 108-I Tileagd – Bratca; și 5 drumuri comunale respectiv DC 177 Șuncuiuș – Zece Hotare, ce face legătura între cele 2 drumuri județene; DC 273 Bălnaca – Bălnaca – Groși; DC 36 Corn – Cărmăzan și DC 38 Topile (DC 177), Pojorâta. DC 165 Bălnaca-Chirămaș, care străbat comuna în lungime totală de 48 km.
Populație
Comuna Șuncuiuș are o populație de 3511 locuitori (conform recensământului din anul 2002), împărțiți pe cele patru sate după cum urmează: Șuncuiuș 1832, Bălnaca 1013, Zece Hotare 499 și Bălnaca Groși 167. În ceea ce privește structura în funcție de etnie, majoritatea populației este de etnie română: 90,71%; rromi: 5,50%; maghiari: 4,01% și alte naționalități: sub 1% (ruși, germani și slovaci). În ceea ce privește clasificarea populației în funcție de vârstă, aceasta se caracterizează printr-un grad relativ mare de îmbătrânire, datorată migrației populației tinere înspre orașe, pentru studii și locuri de muncă.
La nivel de localitate se manifestă o tendință de scădere a numărului de locuitori, atât ca urmare a migrației (fenomen care a cunoscut o escaladare continuă odată cu restructurarea întreprinderilor cu specific minier din localitate, care a dus la scăderea continuă a numărului de locuri de muncă, astfel, oamenii au fost obligați să-și caute un loc de muncă în altă parte), cât și ca urmare a scăderii natalității la nivel de comună, situație de altfel specifică pentru întreaga țară în această perioadă.
Turism
În perimetrul comunei Șuncuiuș există mai multe locuri unde este permisă camparea cu corturi, de exemplu în zona izvorului Izbândișului, în apropierea Castelului (frântura), zona Ciunta, Peștera Bătrânului, și altele. De asemenea, există pensiuni agro-turistice care oferă servicii din cele mai diverse pentru turiști, cum ar fi: cazare, masă, organizarea de diferite evenimente (partide de vânătoare). În ceea ce privește spațiile de cazare din localitate, un loc aparte îl reprezintă Castelul de la Șuncuiuș, așezat într-un cadru natural foarte pitoresc, este direcționat în principal activităților de tabără pentru elevi.
În domeniul speologic, comuna Șuncuiuș deține, în cadrul teritoriului său administrativ, un adevărat arsenal de peșteri și formațiuni carstice dintre cele mai diverse, unele dintre ele unice în țară sau chiar în întreaga lume. Cea mai importantă dintre peșteri este Peștera "Vântului”, descoperită la data de 7 aprilie 1957, unică atât prin lungime, cât și prin morfologia specifică a formațiunilor carstice din interior. De asemenea, de o importanță deosebită în rândul peșterilor sunt și Peștera „Ungurul Mare”, Peștera „Mișid”, Peștera „Moanii”, Peștera „Bătrânului”- din cadrul platoului carstic „Imașul Bătrânului”, Peștera „Izbândiș”, Peștera „Lesiana” și multe altele.
Economie
Economia locală este marcată de pierderea celei mai importante activități generatoare de venituri și creatoare de locuri de muncă, care a fost întreprinderea minieră din localitate, care în prezent mai are un număr de 14 angajați. În prezent, Fosta Exploatare Minieră Șuncuiuș, este parte a grupului de firme S.C. Bega Minerale S.A. din Timișoara. Pe lângă exploatarea de argilă în comună mai sunt și alți 26 de agenți economici, toate cu capital integral privat, care își desfășoară activitatea în diferite domenii, cum ar fi: comerț, producție (brutării, detergenți și produse de curățenie, produse alimentare), servicii, etc. În viitor se mizează pe o creștere a numărului de unități economice care își desfășoară activitatea în domeniul turistic. În prezent, din acest punct de vedere, în localitate există un număr de 5 pensiuni agro-turistice și un spațiu de cazare cu 100 de locuri situat chiar în centrul comunei. O dată cu restrângerea sectorului minier, Comuna Șuncuiuș a fost declarată zonă defavorizată, creându-se astfel o serie de avantaje pentru investitorii care veneau în comună. Dintre aceștia, astăzi își mai desfășoară activitatea pe teritoriul comunei doar 2, respectiv: S.C. Benfatto S.A. Oradea, care desfășoară activitate de producere detergenți și produse de curățenie, și S.C. Food Company S.A. Oradea, cu profil de activitate în domeniul producției de produse alimentare.
2.2. Modul de exploatare a argilei din perimetrul Comunei Șuncuiuș, județul Bihor
Zăcământul de argilă refractară a cărei exploatare constituie obiectul activității de bază al societății S.C. ARGIREF S.A. este situat în partea nordică a Munților Pădurea Craiului, pe teritoriul comunei Șuncuiuș, județul Bihor. Perimetrul de exploatare Șuncuiuș este constituit din 2 sectoare de exploatare Recea și Bălnaca, despărțite de Valea Mișidului.
Sectorul Recea este delimitat la nord de Crișul Repede, la est și sud de Valea Mișidului, iar la vest de Valea Izbândiș.
Sectorul Bălnaca este delimitat la nord de Crișul Repede, la est de Groapa Sturzului, la sud de platoul carstic Ponorași, iar la vest de Valea Mișidului.
Relieful este accidentat, având văi cu pereți abrupți, în zonele unde apele și-au săpat cursul în calcare triasice. Altitudinea zonei este de 300 m – Valea Crișul Repede și 837 m – Vârful Cărmăzan. Înălțimile cele mai importante sunt: Vârful Runcu, Cornilor, Fântânele, Hapatag. Perimetrul face parte din bazinul hidrografic al Crișului Repede, care are ca afluenți principali de stânga: Valea Groșilor, Valea Izbândiș, Valea Mișidului cu afluenții săi: Valea Ciorasca și Valea lui Precup. Datorită fundamentului calcaros apar frecvent fenomene carstice, peșteri, doline, avenuri chiar și în zonele unde calcarele sunt acoperite de formațiuni mai noi, necarstificabile. Regiunea este în mare parte împădurită, predominând pădurile de foioase.
Figura 2.2 Plan de situație 3D perimetrul Șuncuiuș, județul Bihor
(scara 1:5 000, după APM Bihor)
Accesul în sectorul Bălnaca se face din DN 1 Bratca-Damiș-Beiuș, cu o ramificație spre sectorul minier Bălnaca. Accesul în sectorul Recea se face pe un drum uzinal ce urcă din satul Șuncuiuș spre sectorul minier Recea, mina Cornu și Cariera principală Recea.
2.2.1. Realizarea și funcționarea obiectivului
Exploatarea carierei de argilă este estimată pe o perioadă de 20 ani.
Necesarul de forță de muncă pentru realizarea lucrărilor se stabilește ținându-se seama de operațiunea ce se execută.
La cariera Recea se efectuează următoarele lucrări:
decopertare prin perforare/pușcare (forare găuri, încărcare cu explozibil și pușcare, control front de lucru și ranguire) și încărcare în autobasculante a materialului excavat;
excavarea sterilului din coperta zăcământului la haldele de steril;
extracție mecanizată material util;
încărcare în mijloacele de transport.
La mina Hapatag: perforare, pușcare, încărcare manuală a materialului derocat, transport subteran cu vagoneți, încărcare în mijloacele auto, transport la depozitul de la sediu.
Explozivii utilizați pentru derocarea argilei refractare sunt depozitați în depozitul de explozivi din sectorul minier Recea – gestionat de către un artificier autorizat, conform reglementărilor în vigoare.
Descrierea activității propuse, S.C. ARGIREF S.A. își propune să exploateze sistematic zăcământul de argilă refractară din perimetrul Șuncuiuș, județul Bihor în două sectoare: Recea și Bălnaca.
Zăcământul de argilă refractară Șuncuiuș este compus din 2 sectoare de exploatare: Bălnaca și Recea, despărțite de Valea Mișidului.
În sectorul Recea, exploatarea se face în carieră, lucrările de pregătire necesare a fi executate constau în lucrări de decopertă, realizată pe trepte cuprinse între cotele +620 m și +710 m cu o creștere de 10 m pe treaptă.
Rocile sterile neconsolidate sunt dislocate direct din masiv, prin tăiere mecanică cu excavatorul. În cazul rocilor tari și extratari, dislocarea sterilului se face prin împușcare cu explozivi introduși în găuri perforate vertical cu ajutorul instalațiilor de perforare motopercutante.
Încărcarea sterilului se face cu excavatoare cu cupă dreaptă, cu capacitatea cupei de 2,5-3,4 m3. Pentru volume reduse de steril rezultate prin decopertare directă și pentru materialul util se folosesc excavatoare hidraulice cu cupă inversă, cu capacitatea cupei de 1,0 m3.
Transportul sterilului din cariere la haldele exterioare adiacente se efectuează cu autobasculante. Metoda de exploatare utilizată în sectorul Recea este în carieră pe trepte descendente și transportul rocilor sterile la halde exterioare.
Lucrările de exploatare constau în:
derocarea cu explozivi în găuri de împușcare (roci tari) sau prin dislocarea direct din masiv, prin tăiere mecanică cu excavatoare electrice tip SKODA sau termică tip S 1202 și încărcarea decopertei;
transportul sterilului la haldă cu autobasculante ROMAN de 16 t;
derocarea materialului util prin tăiere mecanică cu excavatoare termice S 1202;
încărcarea materialului util cu excavatoare termice S 1202;
transportarea materialului util în depozitul incintei centrale cu autobasculante.
2.2.2. Descrierea principalelor faze ale activității de exploatare în carieră
Organizarea de șantier necesară exploatării argilei refractare din perimetrul Șuncuiuș este complexă și diferită pentru fiecare sector în parte.
Sectorul Recea – Cariera Recea
Cariera Recea este situată la o distanță de 8 km de sediul societății S.C. BEGA MINERALE S.A. Șuncuiuș, accesul fiind realizat pe o porțiune de drum comunal (1,5 km) și pe un drum uzinal betonat până în incinta carierei.
Figura nr. 2.3 Harta Carierei Recea, localitatea Șuncuiuș, județul Bihor
(după APM Bihor)
Suprafața totală a exploatării miniere este de 3,6 km2, din care suprafața carierei Recea este de 75 ha, împreună cu haldele: nr. 2008 exterioară, inactivă cu suprafața de 15 ha; nr. 1011 interioară, parțial activă, cu suprafața de 7,5 ha; nr. 2063 interioară, parțial activă, cu suprafața de 7,2 ha. Deschiderea acestei exploatări miniere s-a realizat în anul 1975 și continuă până în prezent, funcționând doar în cazul în care se primesc comenzi.
Cariera este structurată în două secții:
Secția de excavație, extracție, haldare a masei miniere (steril + material util);
Secția de transport a masei miniere.
Cariera Recea este alimentată cu energie electrică de către SC.ELECTRICA.SA. printr-o rețea de înaltă tensiune – 6 kv, care are continuitate până la PTM-urile ce alimentează stația de transformatoare de 6/0,4 kv ce deservește incinta construită a carierei.
Sectorul minier Recea dispune de un depozit de explozivi ce deservește ambele sectoare miniere: Recea și Bălnaca.
2.3. Dotare tehnologică
Infrastructura carierei Recea este constituită din: clădiri pentru sedii, ateliere, magazii, rețele electrice și stații de transformatoare, instalație de aer comprimat, drumuri.
Utilajele folosite la exploatarea argilei refractare din Cariera Recea sunt următoarele:
instalații de perforare motopercutante d;
excavatoare cu cupa dreaptă cu capacitatea cupei de 2,5-3,4 m3;
excavatoare hidraulice cu cupa de 1,0 m3;
buldozere, camioane.
În procesul de exploatare a argilei vor fi folosite următoarele materii auxiliare:
combustibilul folosit pentru toate utilajele din dotare este motorina;
explozivi folosiți pentru derocări;
lubrefianții utilizați din gama uleiurilor de motor, transmisie, hidraulic și a unsorilor consistente;
apa va fi utilizată în scopuri menajere și pentru perforare;
piese de schimb și materiale pentru menținerea la parametrii optimi de funcționare a utilajelor și instalațiilor utilizate în carieră.
La nivelul carierei Recea funcționează și un depozit de carburanți lubrefianți care este sistematic alimentat de depozitul central de carburanți lubrefianți.
Capitolul 3
Impactul produs de cariere și halde asupra mediului înconjurător
3.1. Descrieri generale a carierei și ale haldelor
3.1.1. Descrierea generală a carierei
Deschiderea Carierei Recea s-a realizat prin săparea unor tranșee atacate din puncte dispuse radial față de centrul carierei, astfel încât, în timp s-a realizat traversarea carierei pe direcția NE-SV. Prin această traversare s-a realizat și posibilitatea transportului pe două variante de drum.
Figura nr. 3.1 Exploatarea argilei refractare din cariera Recea
În prezent, exploatarea se desfășoară pe trepte de cote diferite începând cu +720 m și terminând cu +670 m, pe perioada de licență urmând a se ajunge la cota +620 m.
Lucrările de pregătire necesare a fi executate, constau în lucrări de decopertă, realizate pe trepte cuprinse între cotele +620 m și +710 m cu o creștere de 10 m pe treaptă.
Lucrările de pregătire au ca și scop îndepărtarea stratelor de steril care acoperă sau se interpun între lentilele de argile refractare, în vederea exploatării fiecărei lentile/strat de argilă refractară în parte.
Sterilul din decopertă și din intercalațiile dintre lentile/strate este format din gresii silicioase sau argile nerefractare. Intercalațiile situate între lentilele de argilă refractară pot avea grosimi cuprinse între 0,5-10 m.
Figura nr. 3.2. Sterilul rezultat din decopertă
În corpul lentilelor de argilă refractară pot fi întâlnite intercalații de steril până la 1,0 m grosime. Rocile sterile neconsolidate sunt dislocate direct din masiv, prin tăiere mecanică.
În cazul rocilor tari și extratari, dislocarea sterilului se face prin împușcare cu explozivi introduși în găuri perforate vertical cu ajutorul instalațiilor de perforare motopercutante. Încărcarea sterilului se face cu excavatoare având cupa dreaptă.
Pentru volume reduse de steril rezultate prin decopertare directă și pentru materialul util se folosesc excavatoare hidraulice având cupa inversă.
Transportul sterilului din cariere la haldele exterioare adiacente se efectuează cu autobasculante.
Lucrări de exploatare
Tehnologia de exploatare constă în:
avansarea frontului de lucru al carierei, în trepte tehnologice organizate pentru derocare, încărcare și transport, având aceeași înălțime indiferent dacă treptele cuprind material util sau steril;
împărțirea în trepte de lucru, este necesară pentru a se putea realiza o exploatare dirijată și condiții optime de lucru pentru utilaje grele (excavatoare) și mijloace de transport auto;
când în secțiunea unei trepte apare atât argilă refractară cât și roci sterile care impun aplicarea a două procedee diferite de dislocare (mecanic sau cu exploziv, încărcare cu cupa dreaptă sau inversă), treapta de lucru se împarte în subtrepte, fiecare exploatându-se independent;
subtreptele se mențin până la epuizarea rezervelor de argilă refractară din corpul interceptat sau până la dispariția rocilor sterile care au impus dislocarea cu exploziv, după care se revine la treapta inițială;
exploatarea treptelor se face menținându-se în permanență lățimea bermelor programate.
Activitatea de exploatare se desfășoară simultan și pe mai multe trepte în vederea:
echilibrării raportului material util/steril;
asigurării accesului la blocurile de exploatare sau sorturi diferite de argile refractare în funcție de programul de producție;
asigurării liniei de front în carieră, necesară amplasării utilajelor și realizării transportului.
Excavatoarele electrice cu cupa dreaptă sunt amplasate pe vatra treptei de exploatare, iar utilajele cu cupa inversă (hidraulice) pe suprafața superioară a treptei sau subtreptei de exploatare.
Figgura nr. 3.3 Excavator hidraulic folosit la exploatarea argilei refractare
Tehnologia de exploatare descrisă, presupune următoarele faze de lucru:
Derocarea materialului util și sterilului
Pentru rocile sterile moi, dislocarea se face direct din masiv, prin tăiere mecanică. Utilajele folosite sunt: excavatoare cu cupa dreaptă (acțiune electrică).
Pentru subtreptele de înălțime redusă cu roci consolidate și pentru curățirea materialului util de sterilul superficial din cuprinsul stratului, se utilizează excavatoare hidraulice (acțiune termică) și buldozere.
În cazul rocilor tari și extratari, dislocarea sterilului se face prin împușcare cu explozivi introduși în găuri perforate vertical cu ajutorul instalațiilor de perforare motopercutante.
Figura nr. 3.4 Derocarea materialului util și sterilului
2) Încărcarea materialului util și sterilului
Încărcarea sterilului se face cu excavatoare cu cupa dreaptă.
Pentru volume reduse de steril rezultate prin decopertare directă și pentru materialul util se folosesc excavatoare hidraulice cu cupa inversă.
3) Transportul sterilului și materialului util
Transportul sterilului din cariere la haldele exterioare adiacente se efectuează cu autobasculante.Pentru transportul materialului util din fronturile de lucru la depozitul intermediar sau la depozitul central din Șuncuiuș, se utilizează autobasculante.
Elemente geometrice ale treptelor carierei:
înălțimea maximă a treptei de decopertare – 10 m;
înălțimea maximă a treptei de exploatare – 10 m;
decalajul minim între treapta de decopertare și treapta de exploatare – 36 m;
lățimea minimă a treptei (berma) – 16 m, la dislocarea mecanică și 30 m la dislocarea cu explozivi;
lățimea minimă a treptei de exploatare – 12 m;
unghiul maxim de taluz frontal al treptei de decopertare și exploatare – 75º;
unghiul maxim de taluz lateral al treptei de decopertare și exploatare – 60º;
unghiul general de taluz al treptei de decopertare și exploatare 25º-37º.
Figura nr. 3.5 Elemente geometrice ale treptelor carierei
Descrierea principalelor faze ale activităților de prelucrare a materialului extras
Argila extrasă din perimetrul Șuncuiuș (cariera Recea și mina Hapatag) se livrează beneficiarilor în stare brută sub formă de sorturi calitative.Cantitatea de argilă refractară extrasă din cariera Recea este reprezentată în figura 3.6. În anul 2007 s-au extras 30 000 t/an argilă, în anul 2008, 34 000 t/an, în anul 2009, 25 000 t/an, în anul 2010 s-au extras doar 7 000 t/an, iar în ani 2011, 2012 cantitate de argilă extrasa a scazut.
O parte a argilei este introdusă în instalația de micronizare la uzina de preparare de unde rezultă 3 tipuri de argilă micronizată prin procedeul uscat. În tabelul 3.1. sunt prezentate parametrii fizico-chimici a celor 3 tipuri de argilă micronizată.
Tipuri de argilă micronizată
Tabel 3.1.
Descrierea activităților de încărcare și transport
Cariera Recea și Mina Hapatag, cele două sectoare de exploatare ale perimetrului Șuncuiuș sunt dotate cu mijloace de transport suficiente pentru argilele refractare ce sunt livrate la depozitul de la sediul societății. Transportul argilei refractare din fronturile de exploatare la depozitul construit la sediul societății se face cu autobasculante.
Figura nr. 3.7. Schema flux privind procesul tehnologic
Din fluxul tehnologic rezultat, doar deșeul tehnologic, din care o parte se va transporta la halda de steril, iar o altă parte va fi utilizat la repararea și întreținerea drumurilor. Deșeul obținut este un material inert, nepoluant care nu se poate revalorifica (nu constituie substanță agresivă și poluatoare).
3.1.2. Descrieri generale ale haldelor
Sterilul rezultat din lucrările de deschidere, pregătire și extragere selectivă a intercalațiilor sterile din treptele de exploatare este încărcat în autobasculante și transportat la haldele exterioare sau interioare, după care este depozitat prin basculare în mai multe puncte și apoi este împrăștiat în straturi relativ subțiri și tasat cu ajutorul buldozerului.
Figura nr. 3.8. Aspecte privind haldele de steril din cariera Recea
Depozitarea sterilului este organizat în 3 halde tehnologice:
Halda exterioară 2008 – haldă cu volumul cel mai mare proiectat de 9 000 000 m3, iar volumul de steril depozitat este de cca. 5 000 000 m3, capacitatea ocupată = 4 966 000 m3, capacitatea disponibilă = 4 034 000 m3, suprafața este de: S = 150 000 m2. Este cea mai nordică haldă, la vest de drumul de acces în carieră, având două platforme, cea mai întinsă în partea de nord având cota +668 m și una mai mică la sud cu cota platformei la +687 m. Înălțimea haldei variază, atingând valoarea maximă de 32 m în partea vestică a platformei +687 m. Depunerea în continuare a sterilului nu va afecta extinderea în suprafață a haldei, ci doar o creștere a cotei acesteia și un avans înspre carieră. Zona nord-vestică a haldei prin efectuarea unor lucrări de stabilizare și renaturare prin acoperire cu un strat de sol vegetal și revegetare prin plantarea de puieți, va face obiectul redării în circuitul silvic.
Halda exterioară 1011 – haldă cu volum proiectat de 7 000 000 m3, are în prezent un volum de steril depozitat de 2 000 000 m3, iar suprafața acesteia este de S = 75 000 m2 (perioada 2000-2007). Este situată în extremitatea sudică a carierei, cota suprafeței superioare, de pe care se realizează haldarea având cota de +704 m. Înălțimea maximă a haldei este de 10 m. Sterilul se depune în strate succesive pe verticală, respectând unghiul de taluz natural, efectuându-se lucrări de consolidare a acestuia pe latura sud-estică ce are tendința de lunecare spre Valea Seșii. În acest sens, la limita de contur înspre această vale, se va depozita sterilul provenit din roci tari (rezultate și din pușcare) pentru stabilizarea peretelui liber al acestuia.
Halda exterioară 2063 – haldă cu volum proiectat de 5 000 000 m3, are un volum de steril depozitat de cca. 2 700 000 m3, iar suprafața haldei este de S = 72 000 m2. Este situată în flancul estic al carierei, având dezvoltarea pe verticală la limită care să-i confere stabilitate. Este constituită dintr-o singură treaptă cu platforma de bază la cota +710 m. Înălțimea haldei este variabilă, valoarea maximă de 48 m înregistrându-se în partea estică a acesteia. Depozitarea sterilului în continuare se va face cu avansare pe latura nord-vestică (spre interiorul carierei), corelat cu efectuarea exploatării rezervelor de argilă din zona respectivă.
Elementele geometrice ale haldelor:
înălțimea maximă a treptelor de haldare – 20 m;
înălțimea maximă a haldelor – 40 m;
unghiul maxim de taluz al treptelor de haldare – 45º;
unghiul general definitiv al haldelor – 34º;
unghiul general de taluz natural – 38º.
3.1.2.1 Impactul produs de halde asupra solului și subsolului
Din activitatea care se va desfășura în perimetrul Șuncuiuș se pot identifica următorii poluanți care ar putea afecta calitatea solului și subsolului zonei:
carburanții utilizați pentru utilajele acționate cu motoare Diesel (în procesul de exploatare a utilajelor pot apărea scurgeri accidentale de carburanți datorită unor defecțiuni, scurgeri care sunt în cantități mici). Măsuri de limitare a infiltrării carburanților în sol: utilizarea de materiale absorbante (nisip, rumeguș, pământ);
lubrefianții utilizați pentru toate tipurile de utilaje aflate în dotarea carierei (sub formă de uleiuri și sub formă de unsori consistente);
deșeurile industriale și cele menajere (deșeurile industriale rezultate din activitatea care se va desfășura în cariera Dealul Simionului sunt constituite din steril și ambalaje).
noxele emise în atmosferă (NOx, SO2, pulberi) ce se depun pe suprafața solului și produc fenomenul de acidifiere a solului. Pulberile sedimentabile datorită conținutului de metale grele devin solubile într-un sol acid și pot deveni principalii factori de poluare.
Impactul asupra solului este sever prin modificarea formelor de relief preexistente și formarea altora noi, cu subminarea stabilității versanților și distrugerea vegetației afectate direct de exploatare.
Figura nr. 3.9 Impactul produs de halde asupra solului
3.1.2.2 Impactul produs de halde asupra apelor subterane și de suprafață
Factorul de mediu apa nu este afectat în mod deosebit, nivelul hidrostatic legat de văile adiacente fiind situat la cote inferioare platformei de bază preconizate pentru carieră și sub nivelul limită de exploatare a argilei refractare în mină.
Apele de șiroire sunt drenate de văile din vecinătatea carierei.
Pentru zonele de haldare se iau următoarele măsuri:
platformele se vor nivela cu o ușoară pantă spre exterior, pentru a reduce fenomenul de acumulare al apelor și asigurarea unei scurgeri naturale a acestora spre exterior;
apa de pe platforma de lucru și drumurile de acces va fi dirijată către șanțurile de gardă efectuate la baza haldei sau pe marginea drumurilor;
apele pluviale ce vor spăla haldele de steril vor fi colectate și evacuate printr-un canal de scurgere.
Figura nr. 3.10 Canal de colectare a apelor pluviale de pe haldele de steril
3.1.2.3 Impactul produs de halde asupra aerului
Impactul asupra factorului de mediu aer produs de activitatea de exploatare din perimetrul Șuncuiuș este negativ, dar moderat. Sursele de poluare a aerului sunt date de:
arderea combustibililor lichizi în cazul activității de suprafață (exploatare carieră, transport);
activitățile generatoare de pulberi în suspensie: perforare, împușcări, activitatea de încărcare-transport.
Acestea afectează calitatea aerului doar în incinta carierei și în imediata ei apropiere. Ca măsură de limitare a poluării aerului cu praf, operatorul va asigura stropirea perimetrului a drumurilor în perioadele secetoase. Concentrațiile de poluanți nu depășesc valorile maxime admise în normativele în vigoare.
În cazul minei Hapatag, praful provine din operațiunea de perforare și exploatare.
Aerajul este condus pe bază de proiect de aeraj întocmit în fiecare an și reactualizat trimestrial dacă este cazul. Modificările față de proiectul anual de aeraj se pot face în cazuri bine justificate, numai cu avizul și aprobarea organelor care l-a vizat și aprobat inițial.
În rețeaua de lucrări miniere se stabilesc circuitele principale și secundare de aeraj. Fiecare circuit de aeraj este deservit de o stație de ventilație montată pe suitorii de aeraj sau la gura galeriei.
Aerajul locurilor de muncă sau aerajul parțial este de tip aspirant și asigură:
diluarea gazelor toxice, explozive sau asfixiante, produse în urma procesului tehnologic;
eliminarea căldurii provenite din schimbul cu rocile înconjurătoare sau formate prin funcționarea instalațiilor electrice și mecanice;
îndepărtarea prafului format în procesul tehnologic.
Aerajul parțial asigură mișcarea aerului de la intrarea în lucrarea minieră până la frontul de lucru, prin intermediul coloanelor de tuburi în care sunt amplasate unul sau mai multe ventilatoare, în funcție de lungimea coloanei de aeraj.
În ceea ce privește haldele existente și activitatea de haldare, împrăștierea materialului mărunt (praf) datorită vânturilor, nu se produce întrucât materialul haldat nu este antrenat, acesta tasându-se în timp.
3.1.2.4 Impactul produs de halde asupra vegetației și faunei
Depunerea pe frunze a prafului rezultat din procesul tehnologic de extracție, contribuie la modificarea albedoului plantelor și a proceselor de metabolism. Aceste depuneri sunt de scurtă durată, nu aderă pe frunze, fiind scuturate de vânt sau spălate de ploi.
Fauna este afectată de zgomotul produs în carieră și de șocurile de la împușcări, estimându-se o eventuală migrare a speciilor faunistice din imediata vecinătate a carierei spre zone mai liniștite. Acest factor de mediu va avea un impact negativ, dar moderat.
3.1.2.5 Impactul produs de halde asupra așezărilor umane
Sectorul în care se execută lucrările de exploatare din perimetrul Șuncuiuș se află la cca. 2,5 km distanță de cea mai apropiată localitate. În apropierea carierei sau a minei, nu sunt așezări umane și nu există nici monumente istorice și arhitecturale ocrotite. Determinările de zgomot, vibrații și radioactivitate din sol și plante au evidențiat valori sub pragul de atenție. Este menționat și efectul socio-economic benefic al activității asupra comunității locale, prin crearea de locuri de muncă.
Capitolul 4
Securitatea și sănătatea în muncă în Uniunea Europeană și România
4.1. Armonizarea obiectivelor naționale cu cele comunitare
4.1.1. Securitatea și sănătatea în muncă în UE
Uniunea Europeană (UE) reprezintă rezultatul eforturilor depuse de către promotorii Europei comunitare începând din 1950. UE constituie organizația cea mai activă de integrare multisectorială, având scopul declarat de a acționa în domeniile economic, social, politic, al drepturilor cetățenești și al relațiilor externe ale statelor membre.
Tratatul de la Paris din 1951, de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului (ECSC/CECA), a deschis piața comună a cărbunelui și a oțelului între cele șase state fondatoare (Belgia, R.F.G., Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos).
În 1957, după ce proiectul constituirii unei armate europene s-a izbit, în 1954, de refuzul de ratificare al Adunării Naționale Franceze, cele șase state membre au decis, prin Tratatul de la Roma, constituirea Comunității Economice Europene (CEE), bazată pe libera circulație a mărfurilor, serviciilor și forței de muncă (Piața Comună), precum și a Comunității Europene de Energie Atomică (EURATOM). Două articole din acest tratat (articolele 117 și 118) se referă la îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă și a protecției contra accidentelor de muncă și bolilor profesionale. Cu toate acestea, baza juridică conferită de aceste articole este limitată. Astfel, dacă articolul 117 subliniază necesitatea promovării îmbunătățirii condițiilor de viață și muncă, articolul 118 limitează acțiunea comunitară în domeniul social la o colaborare strânsă între Comisie și statele membre, rezumându-se în final la studii, avize și consultații.
În 1957, ca urmare a unui grav incendiu declanșat în 1956 în minele Bois du Cazier (Marcinelle-Belgia) și care s-a soldat cu moartea a 264 de mineri, Consiliul de Miniștri al CECA a convocat o conferință tripartită referitoare la îmbunătățirea securității și sănătății în muncă. Această conferință s-a finalizat prin crearea Organului permanent pentru securitate și sănătate în minele de huilă și alte industrii extractive (denumit, pe scurt, Organul permanent), al cărui rol este de a ajuta Comisia în pregătirea inițiativelor legislative (directive) din acest domeniu.
În 1974, prin decizie a Consiliului a fost creat Comitetul Consultativ pentru securitate, igienă și protecția sănătății la locul de muncă (denumit, pe scurt Comitetul Consultativ). Acesta a fost recunoscut de Comisie ca forum privilegiat de consultare a partenerilor sociali.
În 1980, este elaborată prima directivă – cadru: 80/1107/CEE, referitoare la protecția lucrătorilor împotriva riscurilor datorate expunerii în timpul lucrului la agenți chimici, fizici și biologici. Aceasta a fost completată cu mai multe directive specifice, legate de expunerea la anumiți factori de risc considerați deosebit de agresive pentru sănătate (plumb metalic și compușii săi ionici, azbest, zgomot).
Conștienți de necesitatea de a relansa cu vigoare eforturile de integrare în scopul creării unei veritabile piețe unice, Comisia publică în iunie 1985 o Carte Albă intitulată "L'achevement du marche interieur", în care se enumeră peste 300 de propuneri legislative însoțite de un calendar pentru adoptare.
Printre aceste propuneri se află și cea referitoare la "Noua abordare".
În 1987, prin Actul Unic European se face o importantă revizuire a Tratatului de la Roma, prin introducerea articolelor 100 A și 118 A, care creează baza juridică specifică deschiderii pieței interne și realizării securității și sănătății în muncă.
Anul 1989 este marcat de o serie de acțiuni importante pentru domeniul social. Astfel, se adoptă: Directiva-cadru 89/391/CEE și primele trei directive specifice: Directiva "Mașini" 89/392/CEE; Carta Socială.
În februarie 1992 se semnează Tratatul de la Maastricht de înființare a Uniunii Europene, a cărei funcționare era preconizată să înceapă la 1 noiembrie 1993.
Printre punctele importante cuprinse în Tratatul de la Maastricht este și cel care se referă la extinderea Europei sociale, prin punerea în practică a Cartei Comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, adoptată în 1989. Această Cartă conține un capitol referitor la realizarea securității și sănătății la locul de muncă.
Pentru a pune în aplicare aceste prevederi, Consiliul European a decis la reuniunea de la Bruxelles, din 29 octombrie 1993, crearea Agenției europene pentru securitate și sănătate în muncă. Aceasta are sarcina de a strânge și difuza informații în domeniu, de a promova schimbul și difuzarea rezultatelor cercetărilor și de a oferi asistență tehnică și științifică instituțiilor comunitare, precum și statelor membre. De asemenea, are strânse legături cu serviciile competente ale Comisiei și cooperează cu organele UE.
Baza juridică a acțiunilor în acest domeniu sunt articolele 100 A și 118 A ale Tratatului de la Roma.
În legislația UE se elaborează două mari categorii de documente:
legislația primară;
legislația secundară.
Legislația primară a UE are aplicabilitate generală, este în întregime obligatorie și se aplică în mod direct tuturor statelor membre.
Din legislația primară fac parte:
Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (ECSC/CECA) din 1951.
Tratatul de la Roma din 1957, de constituire a Comunității Economice Europene (CEE), cu modificările din 1987 aduse prin Actul Unic European, care stabilește regulile de bază pentru Piața internă unică;
Tratatul de la Maastricht din 1992 de înființare a Uniunii Europene (UE);
Tratatul de la Amsterdam din 1997.
Legislația secundară este compusă din următoarele tipuri de acte:
directive – documente obligatorii în ceea ce privește rezultatele care trebuie atinse, lăsându-se la latitudinea statelor membre alegerea formei și a metodelor de transpunere și implementare în legislația națională;
decizii – documente obligatorii pentru persoanele juridice cărora li se adresează;
recomandări și opinii – documente care nu au caracter de obligativitate, dar al căror spirit reflectă opinia majoritară.
În cadrul acordurilor de asociere între Comunitate și țările din Europa Centrală și de Est (printre care se înscrie și România), în perspectiva aderării acestora la Uniunea Europeană, Comisia UE în domeniul securității, igienei și sănătății în muncă are obligația de a veghea asupra realizării programului în domeniul protecției muncii, în special prin punerea în aplicare a măsurilor vizând îmbunătățirea securității și sănătății în muncă, pe baza legislației comunitare existente în acest domeniu. În plus, în cadrul acordurilor de parteneriat și cooperare între Uniune și statele respective se acordă o mare atenție punerii în aplicare a elementelor acordurilor referitoare la securitate și sănătate în muncă.
4.1.2. Directivele UE derivate din Tratatul de la Roma
Directivele de securitate a produselor derivate din art. 100 A din Tratatul de la Roma au ca obiectiv protecția utilizatorilor față de riscurile care pot să apară ca urmare a utilizării produselor.
Ele stabilesc cerințele de securitate pe care trebuie să le îndeplinească produsele, precum și informațiile ce trebuie să le însoțească pentru libera circulație și comercializare în spațiul UE; de asemenea, procedurile pe care producătorul (sau cel care comercializează produsul în cadrul UE) trebuie să le urmeze pentru a "certifica" îndeplinirea condițiilor obligatorii cerute și pentru a le putea identifica cu marca "CE".
În mai 1986, Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene a aprobat propunerea Comisiei Uniunii Europene (la acea dată, Comunitatea Europeană) cu privire la politica de armonizare tehnică și de standardizare, așa cum este ea expusă în documentul COM 85, cunoscut sub denumirea de "Noua abordare".
Acest document a fost creat în scopul atingerii următoarelor obiective principale în înfăptuirea pieței interne libere:
îmbunătățirea forței competitive internaționale a industriei europene;
eliminarea din calea comerțului liber a barierelor tehnice existente, prin adoptarea de:
directive cuprinzând diferite cerințe referitoare la securitatea produselor;
directive referitoare la sănătatea și protecția mediului.
La baza "Noii abordări" stau următoarele principii:
a) armonizarea legislativă în statele membre se limitează la adoptarea cerințelor esențiale din directivele derivate din art.100 A al Tratatului de la Roma, iar produsele care satisfac aceste cerințe beneficiază de libera circulație;
b) în majoritatea cazurilor, aceste cerințe esențiale sunt legate de aspectul securității, dar pot fi incluse și alte aspecte de interes general, cum ar fi compatibilitatea electromagnetică, siguranța comunicațiilor; sarcina de elaborare a specificațiilor tehnice armonizate este încredințată organismelor competente de standardizare; standardele rezultate se consideră "standarde armonizate";
c) "standardele armonizate" nu sunt obligatorii și își păstrează statutul de standarde facultative;
d) autoritățile naționale au obligația de a recunoaște că produsele realizate în conformitate cu aceste standarde armonizate corespund prevederilor "cerințelor esențiale".
Ca urmare a adoptării de către UE a directivei care cuprinde cerințe esențiale (vizând securitatea), statele membre au obligația să elaboreze reglementări naționale în acord cu aceste directive.
Urmând strategia stabilită în "Noua abordare", UE și-a elaborat politica în acest domeniu, așa cum este expusă în Rezoluția Consiliului 90/C10/01 cu privire la o "Abordare globală a evaluării de conformitate".
Conform acestui act, în fiecare directivă de produs vor fi enunțate cerințele de îndeplinire a obligațiilor de evaluare a conformității, ca și a procedurilor, de către producători.
Din 1985, elaborarea directivelor de securitate a produselor se realizează în conformitate cu conceptul "Noua abordare", care stabilește ca principii:
armonizarea totală a reglementărilor, cele naționale fiind anulate de cele comunitare;
– recurgerea la standarde pentru conformitate, făcând totodată elastic procesul de reglementare prin standarde.
Fiecare directivă abordează o gamă largă de produse și stabilește cerințe de securitate cu caracter general, a căror interpretare se face pe baza a numeroase de elaborate în acest scop de către organismele europene de standardizare; produsele fabricate după aceste standarde se presupun a fi "conforme" cu cerințele directive.
Directivele de securitate a produselor se situează, cu unele excepții, în domeniul reglementărilor industriale și în cel al securității și sănătății în muncă. Complementaritatea celor două tipuri de reglementări este evidentă. Prin intermediul celor dintâi, producătorul nu poate să comercializeze produse "nesigure", așa încât patronul nu poate să le achiziționeze și să le pună la dispoziția muncitorului. Prin intermediul celorlalte, se cere ca patronul să aibă grijă ca produsele puse la dispoziția lucrătorilor să fie utilizate și păstrate corespunzător, urmărindu-se instrucțiunile pe care fabricantul trebuie să i le pună la dispoziție.
Directivele au fost grupate tematic în 6 grupe.
Primul grup cuprinde Directiva 92/59/CEE, care înglobează toate produsele ce nu sunt tratate de o directivă specifică, precum și directive referitoare la produse utilizate la "locul de muncă", dar care, în general, nu sunt considerate ca "mijloace de muncă".
Directivele privind produsele utilizate ca mijloace de muncă sunt împărțite în patru grupe: mașini (echipamente tehnice); recipiente și aparate sub presiune sau "cu gaz"; material electric, inclusiv cel utilizat în atmosferă cu potențial explozivă, substanțe și preparate periculoase.
Obiectivul principal al Uniunii Europene este crearea Pieței Unice, fără bariere comerciale interne și cu menținerea sau impunerea, dacă este cazul, a unor niveluri comune de securitate și sănătate, care să permită circulația liberă a forței de muncă.
Acest obiectiv se atinge prin următoarele mijloace:
– directivele (obligatorii) – stabilesc cerințele esențiale de securitate și sănătate;
– standardele armonizate (caracter voluntar – oferă o bază de conformitate cu cerințele (obligatorii) formulate în directive;
– procedurile de atestare și marca de conformitate (CE) – oferă dovada conformității cu cerințele esențiale din directive.
Statele care doresc să adere la Uniunea Europeană, printre care și România trebuie să se conformeze legislației din UE.
Art. 118 A, adoptat în 1987, stipulează că "Statele membre se angajează să promoveze în special îmbunătățirea mediului de muncă, pentru a proteja securitatea și sănătatea lucrătorilor, și să aibă ca obiectiv armonizarea progresivă a condițiilor existente în acest domeniu". Pentru a evita orice diminuare a nivelului de securitate din țările puternic dezvoltate, prin el se acordă libertate statelor care doresc să impună reguli mai severe decât cele legiferate de dreptul comunitar. De aceea, sistemul legislativ instituit are caracter de "sistem de prescripții minimale".
Articolul 118 A a permis umplerea vidului juridic al articolelor 100 și 118, autorizând adoptarea, pe calea directivelor și cu majoritate calificată (ceea ce permite evoluția rapidă a textelor), a prescripțiilor minimale de securitate, care vor fi respectate obligatoriu de către fiecare stat membru. Majoritatea acestor directive sunt "orizontale" și vizează acoperirea unui număr cât mai mare de lucrători expuși la riscuri profesionale.
Succesiv adoptării Actului Unic, în 1987 s-a adoptat cel de al III-lea program de acțiune în domeniul securității și sănătății în muncă, pe care Consiliul l-a recunoscut drept cadru util pentru începerea aplicării art. 118 A la nivelul comunității.
Cel de al treilea program de acțiune se bazează pe trei mari obiective:
– îmbunătățirea continuă a securității și sănătății muncitorilor în domenii multiple;
– protejarea lucrătorilor împotriva riscurilor de accidentare în muncă și îmbolnăviri profesionale;
– contribuția, prin realizarea Pieței Unice, la garantarea unui bun nivel de securitate și sănătate în muncă.
Programul abordează cinci teme majore: securitatea și ergonomia la locul de muncă; sănătatea și igiena în muncă; informarea și formarea lucrătorilor; întreprinderile mici și mijlocii; dialogul social.
Strategia Comisiei s-a bazat pe adoptarea unei directive – cadru, din care decurg toate directivele ulterioare. Directiva – cadru trebuie să fie completată prin directive speciale referitoare la domeniile specifice; ea fixează, de asemenea, cadrul general pentru viitoarele directive la care se raportează.
La 12 iunie 1989 s-a adoptat cea mai importantă directivă derivată din art. 118 A: Directiva – cadru 89/391/CEE. Obiectivul ei este acela de a acoperi toate aspectele privind securitatea și sănătatea în muncă și de a asigura un nivel de protecție ridicat și egal tuturor lucrătorilor din toate statele membre. Ea reprezintă cadrul juridic în baza căruia s-au dezvoltat și continuă să se elaboreze toate directivele particulare referitoare la domeniile specifice.
În acest scop, directiva cuprinde principii generale referitoare la prevenirea și reducerea riscurilor profesionale, informarea – consultarea și participarea lucrătorilor sau a reprezentanților lor la implementarea principiilor de securitate și sănătate în muncă, precum și instruirea corespunzătoare a acestora. Directiva – cadru este aplicabilă tuturor lucrătorilor comunitari, din sectorul privat sau public, cu excepția personalului casnic și a lucrătorilor independenți.
Principiile generale pe care le instituie se pot rezuma astfel:
– prevenirea apariției riscurilor profesionale;
evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
o dată evaluate, combaterea acestor riscuri la sursă;
adaptarea muncii la om, acționând asupra concepției, organizării și metodelor de lucru (adoptarea principiilor ergonomice);
realizarea acestor obiective ținând seama de progresul tehnic;
înlocuirea a "ceea ce este periculos" prin ceea ce nu este periculos sau este mai puțin periculos;
prioritatea măsurilor de protecție colectivă și recurgerea la protecția individuală numai în cadrul riscurilor reziduale;
instruirea adecvată în domeniul securității și sănătății în muncă.
Tot în baza art. 118 A a fost modificată Directiva 80/1107/CEE, prin Directiva 88/642/CEE și completată cu trei directive specifice.
4.1.3. Standardele europene armonizate
În vederea realizării pieței libere, începând din 1986 se recunosc la nivelul UE trei funcții importante: de administrare; de standardizare; de evaluare a conformității (testare – certificare). Funcția de administrare o îndeplinesc UE și AELS (Asociația Economică a Liberului Schimb). Funcția de standardizare revine CEN (Comitetul European de Standardizare), CENELEC (Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică) și ETSI (Institutul de Standardizare Europeană în Telecomunicații). Funcția de evaluare a conformității este asigurată de EOTC (Organizația Europeană pentru Testare și Certificare).
În 1986, CEN și CENELEC au luat hotărârea ca, după aprobarea unui standard european (EN), membrii CEN și CENELEC să fie obligați să-l implementeze ca standard național și să retragă orice standard național contradictoriu. Această combinare de măsuri privind directivele și standardele europene a dus la crearea unui instrument puternic în vederea înlăturării barierelor tehnice din calea comerțului.
Standardele care cuprind "cerințe esențiale" pentru aspecte care vizează securitatea, compatibilitatea electromagnetică etc., sunt elaborate de organismele de standardizare europene, cu contribuția specialiștilor Comisiei UE, în vederea asigurării respectării cerințelor esențiale cuprinse în directive. În acest mod se asigură armonizarea diverselor categorii de acte legislative pe probleme de securitate și sănătate în muncă.
Pentru ca un standard european (EN) să fie armonizat, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să se refere la produse sau grupe de produse;
– să fie elaborat pe baza unui mandat din partea UE sau AELS;
– să fie adoptat de cel puțin un stat membru;
– să fie publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Având în vedere diversitatea aspectelor de securitate a muncii necesar a fi standardizate, atât organizațiile internaționale de standardizare (ISO și CEI), cât și organizațiile europene de standardizare (CEN, CENELEC, ETSI) au considerat necesar să stabilească o ierarhizare a standardelor de securitate, astfel încât fiecare standard să se limiteze la aspecte specifice și să fie corelat cu alte standarde de securitate, în funcție de aria de aplicabilitate a problemelor pe care le abordează.
Din punctul de vedere al ariei de aplicabilitate a prevederilor, clasificarea standardelor de securitate a muncii este următoarea:
a) standarde fundamentale de securitate (standarde de tip A) – cuprind concepte fundamentale, principii și cerințe privind aspecte generale de securitate aplicabile tuturor tipurilor de produse;
b) standarde pe grupe de securitate (standarde de tip B) – cuprind cerințe referitoare la aspecte de securitate aplicabile unui grup de produse și țin seama de prevederile standardelor fundamentale pe care le completează cu cerințe specifice de securitate pentru grupa respectivă de produse;
c) standarde de securitate de produs (standarde de tip C) – conțin cerințe de securitate pentru un produs sau grup de produse specifice și sunt necesare în vederea utilizării prevăzute a acestora.
Aceste standarde țin seama de prevederile din standardele fundamentale și din standardele pe grupe de securitate, pe care le completează.
4.2. Legislația din România în domeniul securității și sănătății în muncă
Finalitatea instituției protecției muncii în dreptul românesc o reprezintă diminuarea riscului relativ la viața, sănătatea sau integritatea corporală a celor ce prestează munca.
La realizarea ei contribuie dispoziții din diferite ramuri ale dreptului.
Reglementarea principală este cuprinsă în materia dreptului muncii. La ea se adaugă normele de drept administrativ referitoare la răspunderea contravențională, cele de drept penal privind infracțiunile, precum și ale dreptului civil, care completează Codul muncii în materia răspunderii patrimoniale a unității față de persoanele angajate, pentru daunele produse ca urmare a nerespectării normelor de protecție a muncii. Necesitatea și obligativitatea existenței unui sistem legislativ în domeniul protecției muncii sunt recunoscute prin legea fundamentală a României – Constituția, care stipulează:
(Art. 22(1)) "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritatea fizică și psihică ale persoanelor sunt garantate " și (Art. 38(2)) "Salariații au dreptul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție privesc securitatea și igiena muncii, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele, precum și alte situatii specifice."
Ultimul articol relevă clar locul și rolul legislației protecției muncii în sistemul legislativ național: o componentă a sistemului de reglementări prin care se urmărește asigurarea protecției cetățenilor, respectiv pentru un segment specific de populație – activă, împotriva riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională generate de prestarea oricărui proces de muncă (fig. 4.1). (după Alexandru Darabont, 2001)
Figura nr. 4.1. Locul și rolul sistemului legislativ al protecției muncii în
sistemul legislativ național (după Alexandru Darabont, 2001)
Primul pas în acest sens a constat în adoptarea acelorași principii care sunt respectate și în legislația comunitară, în baza cărora au fost concepute și continuă să fie emise actele juridice cu caracter național și particular.
În esență, principiile menționate pot fi exprimate astfel:
a. Protecția muncii – drept fundamental al tuturor participanților la procesul de muncă. Constituția României, afirmând dreptul la protecție socială, face referire și la măsurile de securitate și igienă a muncii (Art. 38 alin.2). Legea nr. 90/1996 a protecției muncii (art. 1) stabilește că normele de protecție a muncii "reprezintă un sistem unitar de măsuri și reguli", care sunt aplicabile tuturor participanților la procesul de muncă și se stabilesc prin lege. Pentru realizarea acestui drept, legea – cadru impune obligații în sarcina angajatorilor și a angajaților lor și stabilește organele specializate ale administrației de stat care să urmărească modul în care unitățile și salariații aplică și respectă normele de protecție a muncii.
b. Legătura indisolubilă dintre dreptul la muncă și protecția muncii. România fiind un stat social (art. 1 alin.3 din Constituție), dreptul la muncă nu numai că este consacrat ca un drept fundamental cetățenesc, dar el se află în strânsă corelație cu dreptul la protecție socială al angajaților, care include și protecția muncii și este garantat. În acest sens, organele administrației de stat desemnate prin lege au obligația de a organiza, coordona și controla activitatea în domeniu. Pentru realizarea integrală a dreptului la muncă este necesară asigurarea unor asemenea condiții de desfășurare a procesului de muncă încât viața, sănătatea și integritatea corporală a celor care își exercită acest drept fundamental să fie apărate. În caz contrar, însuși dreptul la muncă nu s-ar putea realiza deplin, ar avea caracter formal.
c. Integrarea protecției muncii în procesul de muncă. Acesta este un principiu clar exprimat în Legea nr. 90/1996 a protecției muncii, care prevede că obligații pentru realizarea securității muncii au atât conducerea persoanei juridice (persoana fizică), cât și, la locul de muncă – organizatorii și conducătorii proceselor de muncă.
d. Caracterul preventiv al protecției muncii. Prin esența sa, protecția muncii are un caracter preventiv, menirea ei fiind preîntâmpinarea producerii accidentelor de muncă și/sau a îmbolnăvirilor profesionale. Reglementările legale în domeniu sunt astfel stabilite încât să apere viața, sănătatea și integritatea corporală ale celor care participă la procesul de producție. Teoretic, dacă normele de protecție a muncii sunt realizate și respectate întocmai, accidentele și îmbolnăvirile profesionale pot fi prevenite.
În același timp, diferitele forme ale răspunderii juridice pentru încălcarea normelor de protecție a muncii sunt menite să contribuie efectiv la realizarea caracterului preventiv al acesteia.
e. Abordarea prevenirii accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale ca problemă unică. Ținând seama că, din punctul de vedere al cauzelor determinante, al spațiului de manifestare, al subiecților susceptibili să le suporte, ca și al măsurilor și mijloacelor de combatere, fenomenele de accidentare și îmbolnăvire profesională sunt identice, legiuitorul a urmărit tratarea lor ca o problema unică.
4.2.1. Structura sistemului legislativ român privind securitatea și sănătatea în muncă
În funcție de subiectul reglementării, respectiv de natura problemei legiferate, structura sistemului legislativ al protecției muncii cuprinde două categorii de acte juridice:
Acte care legiferează strict numai activități în legătură directă cu măsurile de protecție a muncii, formând o "legislație de bază", dintre care fac parte:
– Legea nr. 90/1996 cu privire la protecția muncii; normele de protecție a muncii; standardele de securitate a muncii;
– dispoziții legale privind organizarea și funcționarea organelor administrației de stat cu atribuții de îndrumare și control în domeniul protecției muncii;
Acte care conțin, și norme juridice de protecție a muncii (Constituția României, art. 22 și art. 38, Codul muncii – capitolele referitoare la protecția muncii și asigurările sociale, precum și la munca femeilor și a tinerilor), sau norme de drept care contribuie prin aplicarea lor la apărarea vieții și sănătății persoanelor încadrate în muncă:
– dispozițiile privind durata timpului de muncă și a celui de odihnă, munca de noapte, orele suplimentare etc.;
– prevederi privind disciplina în muncă;
– dispoziții referitoare la regimul produselor și substanțelor toxiee, al unor instalații cu grad ridicat de risc, al materialelor explozive;
– dispoziții care reglementează drepturile angajaților, ale sindicatelor etc.
4.2.2. Legea nr. 90/1996 a protecției muncii
Actul normativ în baza căruia se desfășoară întreaga activitate de protecție a muncii în România îl reprezintă Legea nr. 90/1996 a protecției muncii care îndeplinește rolul de lege fundamentală pentru realizarea securității și sănătății în muncă, fiind din acest punct de vedere elementul generator pentru toate prevederile normative cu caracter de protecție a muncii. În virtutea rolului menționat, Legea protecției muncii îndeplinește o serie de funcții care asigură caracterul unitar al sistemului legislativ al protecției muncii și modului său de aplicare:
– stabilirea principiilor de prevenire;
– trasarea cadrului general pentru întregul proces de legiferare în domeniul protecției muncii;
– trasarea cadrului general pentru modul de desfășurare și organizare a activității de prevenire a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale.
Legea nr. 90/1996 a protecției muncii are cel mai mare nivel de aplicativitate, fiind obligatorie în toată economia națională, respectiv în toate unitățile în care se desfășoară procese de muncă utilizându-se personal angajat printr-una din formele prevăzute de lege.
4.2.3. Normele de protecție a muncii
Din punctul de vedere juridic, normele ("tehnice") de protecție a muncii sunt acele norme de conviețuire socială care, garantate sau nu prin forța de constrângere a statului, reglementează conduita oamenilor în cadrul unor comunități productiv determinând condițiile în care urmează să efectueze diferite operații concrete de utilizare a uneltelor și obiectelor muncii și excluzând orice riscuri, urmărind cu prioritate apărarea sănătății, a integrității corporale a executantului.
Normele de protecție a muncii pot fi definite ca o măsură legislativă de realizare a securității muncii; conținutul lor este format din colecții de prevederi cu caracter obligatoriu, prin a căror respectare se urmărește eliminarea comportamentului accidentogen al executantului în procesul muncii. Fiecare prevedere reprezintă în sine o măsură de prevenire, tehnica sau organizatorică, a producerii accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale. Rolul normelor de protecție a muncii este de a stabili acele măsuri de prevenire necesare pentru anihilarea factorilor de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională dependenți de executant.
Funcțiile normelor de protecție a muncii pot fi descrise astfel:
– normele constituie principalul instrument în realizarea instruirii în domeniul securității și sănătății în muncă.
– normele constituie unul dintre instrumentele în baza cărora, în cazul cercetării accidentelor de muncă, se stabilesc cauzele producerii acestora și vinovăția.
– normele reprezintă unul dintre instrumentele cu ajutorul cărora se realizează controlul și autocontrolul de protecție a muncii.
– normele reprezintă unul dintre principalele acte juridice în funcție de care se stabilesc și se sancționează abaterile în domeniul protecției muncii.
– normele constituie unul dintre principalele criterii în fundamentarea politicii generale și a programului de activitate pentru realizarea securității muncii la nivelul agenților economici.
Sistemul național de norme de protecție a muncii cuprinde:
– normele generale de protecție a muncii;
– norme specifice de securitate a muncii;
– instrucțiuni proprii de securitate a muncii (legislație terțiară) – acte juridice de natura normelor, cu aplicabilitate restrânsă la emitentul lor.
4.2.4. Standardele de securitate a muncii
Urmărindu-se alinierea la convențiile și directivele Organizației Internaționale a Muncii și ale Uniunii Europene, dar și din alte necesități, cum ar fi: realizarea securității muncii cu costurile cele mai reduse; asigurarea competitivității produselor pe piața externă; stabilirea corectă a răspunderilor între cele două niveluri: producător și utilizator, s-a impus delimitarea reglementărilor privind produsele de cele referitoare la activități.
Standardele de securitate a muncii sunt acte juridice care reglementează aspectele de protecție a muncii vizând produsele.
Respectarea prevederilor standardelor se asigură prin certificarea produselor.
La baza includerii standardelor de securitate a muncii în sistemul legislativ stau o serie de reglementări juridice. Prima dintre ele a reprezentat-o Ordonanța Guvernului nr. 19 din august 1992, în care se preciza:
"Art. 19 – Standardele române referitoare la protecția vieții, protecția sănătății, securitatea muncii și protecția mediului înconjurător au caracter obligatoriu…
Art. 21 – Standardele profesionale și de firmă trebuie să respecte prevederile standardelor române obligatorii."
De asemenea, H.G. nr. 167/6.04.1992 privind constituirea și funcționarea Sistemului Național de Certificare a Calității a stabilit:
"Art. 6 – Certificarea produselor și serviciilor reglementate prin standarde române obligatorii referitoare la protecția vieții, protecția sănătății, securitatea muncii și protecția mediului înconjurător este obligatorie, în caz contrar fiind interzisă comercializarea lor."
Legea nr. 90/1996 a protecției muncii stipulează obligativitatea respectării standardelor și a certificării echipamentelor tehnice și de protecție.
Standardele de securitate a muncii îndeplinesc în cea mai mare parte aceleași funcții ca și normele, dar legat de echipamente:
– instrument pentru stabilirea vinovăției și a sancțiunilor corespunzătoare în cazul accidentelor de muncă;
– instrument al controlului și autocontrolului de protecție a muncii;
– instrument folosit în elaborarea programelor de prevenire la nivelul agenților economici.
Standardele reprezintă una din măsurile de prevenire cele mai eficiente pentru eliminarea factorilor de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională, ele constituind un mijloc ce poate și trebuie să fie folosit la conceperea echipamentelor tehnice și la selecționarea, prin recepție, a acelor elemente ale viitorului sistem de muncă la care să nu existe un substrat cauzal accidentogen.
Dacă certificarea produselor și a serviciilor poate fi privită ca un instrument de câștigare a pieței, calitatea de securitate trebuie obligatoriu certificată, pentru a nu permite proliferarea pe piață a unor produse în măsură să afecteze securitatea și sănătatea utilizatorului. Pentru certificarea produselor din punctul de vedere al securității muncii este necesar să fie cunoscute cerințele esențiale de securitate pe care societatea, din motive de protecție socială, consideră că trebuie să le îndeplinească respectivele produse. Există și situații în care standardele cuprind prevederi nu numai în ceea ce privește modul în care trebuie proiectate anumite produse, dar și în ceea ce privește separarea răspunderilor între producătorii și utilizatorii acestora.
În cazul apariției unor daune, standardele și certificarea au un rol foarte important, deoarece astfel producătorul poate face dovada că produsul lui are un anumit nivel de performanță (specificat în standardele de securitate a muncii menționate în documentul de certificare) și că, implicit, prezintă un anumit nivel de securitate.
Prin conținutul lor, standardele de securitate a muncii trebuie să furnizeze:
– datele tehnice necesare producătorilor profesioniști pentru a realiza produse care să corespundă prevederilor din reglementările în vigoare în domeniul securității;
– metodele de măsurare și de verificare, relevante și reproductibile, necesare atât pentru realizarea produselor, cât și pentru asigurarea și certificarea calității în producția de serie.
După criteriul conținutului, standardele de securitate a muncii se clasifică astfel:
– standarde de terminologie;
– standarde pentru forme, dimensiuni, conținut, pentru mesajele de atenționare, avertizare, interdicție (semnale, marcaje, etichete);
– standarde de cerințe (caracteristici, performanțe);
– standarde de limite admisibile și metode de evaluare a nivelului de expunere.
Ca și în sistemul UE de standarde armonizate, și în România se utilizează clasificarea în standarde de tip A (standarde de securitate fundamentale), de tip B (standarde de securitate de grup), de tip C (de produs) și conexe (nu tratează direct aspecte de securitate și nu se referă la produse specificate, sunt de interes general și au incidență și asupra securității și sănătății în muncă – standarde de terminologie, simboluri și unități, privind fiabilitatea, mentenabilitatea și disponibilitatea etc.).
În prezent, România este membră a ISO și CEI și membru observator al CEN. Având în vedere și statutul de țară în curs de aderare la UE, la completarea sistemului național de standarde se ține seama atât de ierarhizările ISO și CEI, cât și de tipurile de standarde CEN, respectiv:
– standarde europene (simbol EN);
– documente de armonizare (simbol HD);
– proiecte de standarde europene (simbol ENV).
Standardele EN trebuie implementate la nivel național de către toate statele afiliate la CEN, prin publicarea lor și retragerea standardelor naționale cu care intră în conflict.
Documentele de popularizare suportă aceeași procedură, în timp ce proiectele trebuie doar făcute publice, fără să implice retragerea standardelor naționale.
4.3. Sistemul organizatoric național al protecției muncii în România
În conformitate cu prevederile legislației în vigoare, activitatea de protecție a muncii în România este structurată pe două niveluri – național și întreprindere. Organizarea activității privind securitatea și sănătatea în muncă la nivel național. Prin Legea nr. 90/1996 a protecției muncii s-a stabilit (art. 4 alin. (1)) că "Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății, prin organele lor de specialitate centrale și teritoriale, organizează, coordonează și controlează activitatea de protecție a muncii". Prin urmare, cele două organisme publice constituie organele de specialitate ale administrației centrale care aplică strategia și programul României în domeniul muncii și protecției sociale.
Există și alte ministere care îndeplinesc acest rol, dar pentru propriile domenii foarte înguste de activitate: Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul Român de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Serviciul de Protecție și Pază.
H.G. nr. 767 din 20.09.1999, prin care se instituie Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Muncii, stipulează: "Inspecția Muncii este organul de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Ministerului Muncii prin care se exercită atribuții de autoritate de stat în domeniul muncii, relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă". În subordinea Inspecției Muncii funcționează în fiecare județ și în municipiul București inspectorate teritoriale de muncă.
Inspecția Muncii are ca principal scop urmărirea îndeplinirii obligațiilor legale ale tuturor categoriilor de angajatori, din sectorul public, mixt și privat, în domeniul relațiilor de muncă, precum și a celor referitoare la condițiile de muncă, apărarea vieții, integrității corporale și sănătății salariaților și ale altor participanți la procesul de muncă, în desfășurarea activității.
Inspectoratele teritoriale de muncă exercită atribuțiile de îndrumare și control ale Inspecției Muncii în toate unitățile aflate în raza lor teritorială de activitate.
Sub coordonarea metodologică a Ministerului Muncii se află și Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecția Muncii. În esență, acesta realizează:
– cercetări fundamentale de bază și orientate pentru diferite domenii ale protecției muncii;
– cercetări aplicative pentru prevenirea și combaterea riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională, respectiv de dezvoltare tehnologică;
– studii și cercetări privind fundamentarea și elaborarea sistemului național de reglementări privind securitatea și sănătatea în muncă a lucrătorilor;
– studii și cercetări privind fundamentarea și elaborarea noului sistem național de instruire, perfecționare și formare a specialiștilor în securitatea și sănătatea în muncă;
– studii și cercetări privind elaborarea de metode de evaluare a riscurilor, respectiv de auditare a sistemelor de muncă.
Organizarea activității privind securitatea și sănătatea în muncă la nivelul agenților economici. În cazul angajatorilor, legiuitorul are în vedere următoarele principii:
– principiul integrării securității muncii în producție – transferul centrului de greutate de la factorul "conducere" la cel "executiv" (de producție);
– principiul separării funcțiilor și competențelor – în virtutea căruia s-a considerat necesară instituirea unei funcții specializate, care să furnizeze datele necesare deciziei manageriale, în domeniul securității și sănătății în muncă.
4.4. Controlul (inspecția) activității de realizare a securității și sănătății în muncă
Inspectorii de muncă sunt independenți față de orice schimbare guvernamentală și sunt încadrați prin concurs sau examen. Ei trebuie să aibă pregătire superioară, tehnică, juridică, economică, psihosociologică sau de medicină a muncii. Sarcina acestora este de a pune în practică atribuțiile pe care le are în domeniu respectiv Inspecția Muncii și care au la bază prevederile Legii nr. 90/1996 a protecției muncii. Astfel, s-a stabilit că sunt autorizați:
– să exercite controlul în unități privind modul în care se respectă legislația de protecție a muncii și să cerceteze accidentele de muncă colective, mortale și invaliditate;
– să aibă acces liber, permanent și fără înștiințarea prealabilă, în sediul persoanei juridice și al persoanei fizice și în orice alt loc de muncă organizat de acestea;
– să ceară informații oricărei persoane participante la procesul de muncă cu privire la activitatea de protecție a muncii;
– să solicite persoanei juridice, precum și persoanei fizice, documentele sau informațiile necesare realizării controlului sau efectuării cercetării accidentelor muncă;
– să efectueze sau să solicite măsurători și determinări pentru clarificarea unor situații cu potențial accidentogen și să ia probe de produse și materiale pentru examinarea lor în afara unității, atunci când situația constatată o impune;
– să propună conducerii Inspecției Muncii retragerea autorizației funcționare a persoanei juridice din punctul de vedere al protecției muncii, în cazul în care constată că prin modificarea condițiilor care au stat la baza emiterii acesteia, nu se respectă normele de protecția muncii;
– să aplice sancțiuni, potrivit legii, în situația în care constată încălcări ale prevederilor actelor normative în domeniul protecției muncii.
Totodată, inspectorii de muncă sunt obligați:
– să nu aibă un interes patrimonial direct în raporturile cu persoana juridică sau fizică, în executarea atribuțiilor sale;
– să nu dezvăluie, inclusiv după încetarea calității de inspector, secrete de fabricație sau de comerț, ori procedee de exploatare, precum și alte date cu caracter secret, cunoscute cu ocazia exercitării atribuțiilor sale;
– să păstreze confidențialitate asupra sursei de informare în legătură cu sesizările sau plângerile primite, referitoare la defecțiunile din instalații, la încălcarea dispozițiilor legale.
Pentru asigurarea verificării tuturor agenților economici, inspectoratele teritoriale stabilesc anual, prin periodicitatea controlului, repartizarea unităților pe inspectori, numărul controalelor, caracterul lor – de fond sau prin sondaj – și durata pentru fiecare control și întreprindere, în baza următoarelor criterii orientative: potențialul de periculozitate al unității, situația accidentelor și a îmbolnăvirilor profesionale înregistrate în anii anteriori, gradul de dispersie a locurilor de muncă.
Programarea perioadei în care se desfășoară fiecare control se stabilește pe baza graficelor de control lunar. Prin grafic se fixează principalele obiective ale activității de control și se precizează modul de realizare a acestora (eventual în colaborare cu reprezentanții altor organe ale administrației publice). Controlul preventiv se efectuează în baza unei tematici stabilite de către inspectori în funcție de specificul unității controlate.
Există și instituții abilitate să efectueze control asupra altor domenii reglementate și care au incidență și asupra asigurării unor condiții adecvate de muncă din punctul de vedere al protecției muncii: Comisia Națională pentru Activități Nucleare, Inspecția de Stat pentru Cazane, Recipiente sub Presiune și Instalații de Ridicat, Comandamentul Pompierilor etc.
Capitolul 5
Accidentele de muncă și bolile profesionale
5.1. Accidentul de muncă
Noțiunea de accident, în general, desemnează un eveniment neașteptat, care apare brusc, este imprevizibil și întrerupe desfășurarea normală a unei activități. Noțiunea de "accident de muncă" trebuie circumscrisă unui proces de muncă și implică obligatoriu factorul uman. Accidentele de muncă constau în lezarea componentei biologice a factorului uman, în mod neașteptat, brusc și violent, în cursul desfășurării unui proces de muncă.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 90/1996 a protecției muncii, în țara noastră se înțelege prin accident de muncă "vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care se produc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natură juridică a contractului în baza căruia se desfășoară activitatea și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile, invaliditate sau deces".
Se mai consideră accident de muncă:
accidentul suferit de elevi, studenți și ucenici în timpul efectuării practicii profesionale;
accidentele survenite în incinta unității înainte de începerca sau după terminarea lucrului, dacă cel accidentat se află la locul accidentului pentru interese legate de serviciu, precum și în timpul pauzelor care au loc în desfășurarea programului de muncă;
accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă pentru prevenirea sau înlăturarea unui pericol care amenință avutul public sau pentru salvarea de vieți omenești;
accidentul survenit în timpul și pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu și invers;
alte tipuri de accidente, precizate prin lege.
De remarcat că definiția accidentului de muncă nu surprinde decât aspectul vătămării componentei biologice, fără să includă latura psihică a personalității umane. Cercetările recente pledează pentru extinderea noțiunii de accident de muncă și la aspectele legate de lezarea componentei psihice.
5.1.1. Elementele accidentului de muncă
Noțiunea de accident implică ideea de element fortuit, cu repercusiuni dăunătoare asupra integrității persoanei sau a unor bunuri. Elementul "dăunător" nu este prezent în toate situațiile de accidentare (de exemplu, un om cade de la înălțime fără să suporte consecințe negative). Termenul de "accident de muncă" se utilizează întotdeauna cu referire la factorul om (executant) care a suferit o anumită degradare a capacității sale de muncă sau a decedat în condițiile desfășurării activității sale profesionale și din cauza acesteia.
Urmările pe care le au asupra persoanei, asupra nivelului de trai al familiei, asupra întreprinderii și a societății în ansamblu, au impus necesitatea unei intense activități de prevenire a producerii accidentelor de muncă. Îmbunătățirea securității și sănătății în muncă este o problemă centrală și pentru statele membre ale Uniunii Europene, care în baza Directivei-cadru 89/391/CEE au dezvoltat o legislație, în continuă perfecționare, menită să asigure prevenirea accidentelor și îmbolnăvirilor profesionale, precum și condiții cât mai bune de muncă, pentru categorii cât mai largi de lucrători.
Printre caracteristicile accidentului de muncă se pot menționa: imprevizibilitatea, cauzele și efectele, acțiunile sau neacțiunile executantului la un moment dat. Specifică este disproporția dintre cauză și efect; de cele mai multe ori, cauze mici produc efecte grave (de exemplu, o neatenție de scurtă durată la volanul unui autoturism se poate solda cu numeroase victime). De cele mai multe ori, accidentele se produc din cauza unor neglijențe, greșeli de percepție, prelucrări incorecte ale informației, etc.
Din definiția accidentului de muncă rezultă că, pentru ca un accident să poată fi calificat accident de muncă, trebuie să fie întrunite mai multe condiții referitoare la:
– vătămarea violentă a organismului;
– timpul și locul producerii accidentului;
– calitatea celui accidentat.
Vătămarea organismului presupune o lezare a integrității anatomice, conducând la anularea sau diminuarea uneia sau a mai multor funcții fiziologice. În cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie violentă și involuntară. Vătămarea violentă a organismului trebuie să aibă loc independent de voința victimei, deoarece autovătămarea efectuată în mod deliberat, indiferent de locul și timpul în care a avut loc, nu se consideră accident de muncă.
În funcție de natura factorilor care le provoacă, vătămările organismului pot fi:
mecanice: se materializează prin tăieturi, striviri, fracturi, înțepături și sunt cauzate de diverse corpuri în mișcare;
termice: se manifestă sub forma arsurilor și sunt cauzate de contactul victimei cu flacăra deschisă, cu obiecte calde, de radiațiile calorice intense sau de temperatura ridicată a aerului din spațiul de lucru;
chimice: datorate substanțelor toxice și caustice, care produc intoxicații sau arsuri chimice;
electrice: datorate trecerii curentului electric (de o anumită tensiune și intensitate) prin corpul uman; se concretizează prin electrocutare, arsuri și metalizarea pielii (căpătarea unei culori metalice pe corp);
prin iradiere: datorate expunerii organismului la radiații;
combinate: produse de mai mulți factori de natură diferită.
Timpul în care se produce este un alt element al accidentului de muncă.
Raportat la desfășurarea procesului de muncă, se disting accidente care au loc:
– în timpul procesului de muncă;
– în timpul îndeplinirii sarcinilor de stat sau de interes public;
– înainte și după încetarea lucrului;
– în timpul pauzelor ce au loc în desfășurarea procesului de muncă;
– în timpul practicii profesionale pentru studenți, elevi și ucenici sau al vizitelor cu caracter didactic etc.
Locul în care se produce este un alt element determinant al accidentului de muncă și el poate fi:
– în incinta unității economice la care este angajată victima;
– în incinta altei unități, la care victima se află în deplasare sau detașare sau în îndeplinirea unor sarcini de stat sau de interes public;
– traseul normal de la domiciliu spre serviciu și invers.
Calitatea victimei – se consideră accident de muncă numai acea situație în care victima a fost vătămată în legatură cu participarea sa la procesul de muncă. Conform legislației în vigoare, această participare este înțeleasă în sens larg, nu numai ca executare de operații propriu-zise de muncă. Astfel, în procesul de muncă sunt incluși timpii de muncă, dar și timpii neproductivi (pauzele tehnologice, cele pentru masă și pentru necesitățile firești), precum și timpul necesar pentru deplasarea (pe traseul normal și într-un timp rezonabil) de la domiciliu la serviciu și invers, deci și acțiunile aferente (servitul mesei în timpul pauzei, deplasarea de la locul de muncă în altă zonă a întreprinderii sau în afara unității etc.). Dacă victima se găsea, în mod legal, în oricare din aceste momente, accidentul produs va fi încadrat în categoria celor de muncă.
Efectele accidentului asupra victimei. Accidentul de muncă poate provoca victimei incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces. Acestea pot surveni imediat după accident sau la un anumit interval de timp.
Incapacitatea temporară de muncă – consecința cea mai puțin gravă a unui accident de muncă – constă în incapacitatea temporară a victimei de a-și desfășura activitatea, ca urmare a tulburării unei stări funcționale (de cel puțin trei zile de muncă, conform programului unității respective). Deoarece are un caracter reversibil, prin aplicarea unui tratament adecvat ea dispare. Aprecierea incapacității temporare de muncă o face medicul și trebuie atestată printr-un certificat.
Invaliditatea ca urmare a unui accident de muncă constă într-o infirmitate permanentă, care conduce la pierderea totală sau parțială a capacității de muncă.
Constituie invaliditate pierderea unui simț, a unui organ, traumatismele craniene, toracice, abdominale sau lombare, fracturile coloanei vertebrale sau ale bazinului, fracturile deschise sau cele soldate cu deplasarea fragmentelor, arsurile de gradul II și III etc. De remarcat că nu se consideră invaliditate pierderea unui organ sau încetarea funcțiunii acestuia, dacă astfel este afectat doar aspectul estetic, capacitatea de muncă rămânând intactă.
Aprecierea dacă accidentul de muncă a produs invaliditate se face de către medicul care eliberează certificatul medical.
Invaliditatea are caracter ireversibil; prin tratament și îngrijire medicală se obține doar repararea vătămării produse organismului, nu și vindecarea tulburării funcționale.
În funcție de gradul de afectare a capacității de muncă, se recunosc următoarele grade, de invaliditate:
– gradul I, când persoana afectată și-a pierdut total capacitatea de muncă și nu are posibilitatea autoservirii (în caz de orbire, de pierdere a ambelor mâini sau picioare etc.);
– gradul II, când persoana afectată și-a pierdut total capacitatea de muncă, dar se poate autoservi;
– gradul III, când persoana afectată și-a pierdut parțial capacitatea de muncă, dar își poate continua activitatea la același loc de muncă sau la altul, însa în condițiile unui program redus.
Consecința cea mai gravă a unui accident de muncă o reprezintă decesul.
Spre deosebire de incapacitatea de muncă și de invaliditate, în cazul decesului nu este afectată numai integritatea organismului, ci însăși viața omului.
Un accident de muncă poate fi considerat mortal, chiar dacă decesul a survenit după un interval de timp, cu condiția să se confirme, în baza unui act medico-legal, ca acesta s-a produs drept consecință a accidentului.
5.1.2. Clasificarea accidentelor de muncă
Aceasta se face după mai multe criterii:
După numărul persoanelor afectate, accidentele pot fi:
– individuale, când este afectată o singură persoană;
– colective, când sunt afectate cel puțin trei persoane (în același timp și din aceleași cauze, în cadrul aceluiași eveniment).
După urmările (efectele) asupra victimei, accidentele pot fi:
– accidente care produc incapacitate temporară de muncă;
– accidente care produc invaliditate;
– accidente mortale.
După natura cauzelor directe care provoacă vătămarea există:
– accidente mecanice;
– accidente electrice;
– accidente chimice;
– accidente termice;
– accidente prin iradiere;
– accidente complexe (datorate unor cauze directe combinate).
După natura leziunilor provocate asupra organismului, accidentele de muncă se împart în: contuzii, plăgi; înțepături; tăieturi; striviri; arsuri; entorse; fracturi; amputări; leziuni ale organelor interne; intoxicații acute; asfixii; electrocutări; insolații; leziuni multiple.
După locul leziunii, pot fi accidente: la cap; la trunchi; la membrele superioare; la membrele inferioare; cu localizări multiple; cu alte localizări (ca urmare a intoxicației, electrocutării, asfixiei etc.).
După momentul în care se resimt efectele:
accidente cu efect imediat;
accidente cu efect ulterior.
5.2. Bolile profesionale și bolile legate de profesiune
Conform definiției date de Organizația Mondială a Sănătății, bolile profesionale constituie afecțiuni ai căror agenți etiologici specifici sunt prezenți la locul de muncă, asociați cu anumite operații industriale sau cu exercitarea unor profesiuni.
În România, Legea nr. 90/1996 a protecției muncii stabilește că, prin boala profesională se înțelege "afecțiunea ce se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de factori nocivi fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă". Prin urmare, pentru ca o afecțiune a organismului să fie calificată ca boală profesională, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții:
– să decurgă din exercitarea unei meserii sau profesii;
– să fie provocată de factori nocivi fizici, chimici, biologici caracteristici locului de muncă sau de suprasolicitări.
În cazul expunerii lucrătorului la factori nocivi, procesul patologic este lent și afectează fie starea generală a organismului, fie anumite aparate sau organe. De multe ori, vătămarea produsă este reversibilă. Prin întreruperea acțiunii factorului nociv asupra bolnavului și aplicarea unui tratament adecvat, urmările bolii se atenuează sau dispar complet.
Pentru ca o noxă din mediul de muncă să fie recunoscută ca factor etiologic al unei boli profesionale, trebuie să existe dovada unei relații cantitative între doza noxei respective absorbită de organism și efectul produs asupra acestuia. Relația doză – efect a fost stabilită pentru un mare număr de factori nocivi, impunându-se limite maxim admise.
Factorii nocivi care pot provoca boli profesionale sunt numeroși: unii dintre ei sunt bine cunoscuți și studiați din punctul de vedere al acțiunii asupra organismului, alții apar sau sunt identificați odată cu dezvoltarea unor noi tehnologii.
Există trei sisteme, principial diferite, de stabilire a acestora: global; limitativ și mixt.
În sistemul global, pornind de la conceptul de boală profesională, se caută acoperirea tuturor factorilor nocivi care pot provoca afecțiuni, lăsându-se la atitudinea medicului precizarea bolii (profesionale sau nu).
În sistemul limitativ, se stabilește în mod convențional o listă a bolilor profesionale și a meseriilor sau profesiunilor în care pot să apară, fără ca medicul să aibă competența de a modifica această listă. De asemenea, în unele țări se impun limite în legătură cu timpul de expunere sau cu durata întreruperii lucrului, peste care boala nu mai este recunoscută ca fiind profesională.
În sistemul combinat se stabilește un tabel al bolilor profesionale cunoscute ca atare, care poate să fie completat de către medic cu afecțiuni a căror origine poate fi dovedită.
În țara noastră se practică sistemul limitativ, în condițiile în care tabelul bolilor profesionale a căror declarare este obligatorie, se revizuiește periodic.
În țara noastră sunt recunoscute și bolile legate de profesiune – boli cu determinare multifactorială, la care unii factori determinanți sunt de natură profesională. Actualmente sunt incluse în această categorie afecțiunile precizate în tabelul 5.1.
Bolile legate de profesiune și principalele lor cauze potențiale
(după Alexandru Dorobant, 2001)
Tabel 5.1
5.2.1. Clasificarea bolilor profesionale
Aceasta se face după mai multe criterii:
După natura factorului nociv care le-a generat, există următoarele grupe:
– intoxicații provocate de inhalarea, ingerarea sau contactul epidermei cu substanțe toxice;
– pneumoconioze provocate de inhalarea pulberilor minerale netoxice;
– boli prin expunere la energie radiantă;
– boli prin expunere la temperature înalte sau scăzute;
– boli prin expunere la zgomot și vibrații;
– boli prin expunere la presiune atmosferică ridicată sau scăzută;
– alergii profesionale;
– dermatoze profesionale;
– cancerul profesional;
– boli infecțioase și parazitare;
– boli prin suprasolicitare;
– alte boli (care nu intră în categoriile anterioare).
După timpul de expunere la acțiunea factorului nociv, există:
– boli cronice, provocate, de regulă, de doze relativ mici, dar care acționează timp îndelungat asupra organismului;
– boli acute, generate de o expunere de scurtă durată la acțiunea factorului nociv, dar la doze mari.
După modul de acțiune a factorului nociv asupra organismului se pot distinge:
– boli cu acțiune generală, care afectează întregul organism.
– boli cu acțiune locală, care afectează o parte a organismului, un aparat sau un organ.
5.2.2. Declararea bolilor profesionale
Declararea bolilor profesionale este obligatorie și se face de către medicii unității sanitare care acordă asistență medicală participanților la procesul de muncă desfășurat de persoana juridică, precum și de persoana fizică.
Bolile profesionale se comunică inspectoratului județean de poliție sanitară și medicină preventivă, indiferent dacă sunt sau nu urmate de incapacitate temporară de muncă.
Cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale, în vederea confirmării sau infirmării lor, precum și stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri din aceleași cauze se fac de inspectoratul de poliție sanitară și medicină preventivă al județului, respectiv al municipiului București, împreună cu inspectoratul teritorial de muncă. Rezultatul cercetării bolii profesionale se consemnează într-un proces-verbal.
Intoxicația acută profesională se declară, se cercetează și se înregistrează atât ca boală profesională, cât și ca accident de muncă.
Înregistrarea bolilor profesionale se face, în baza procesului-verbal de cercetare, de către persoana juridică și de persoana fizică la care s-a produs îmbolnăvirea.
Bolile profesionale înregistrate de persoana juridică și de persoana fizică se raportează la inspectoratul de poliție sanitară și medicină preventivă al județului, respectiv al municipiului București.
Capitolul 7
Reducerea riscurilor de accidentare și de îmbolnăvire profesională
Din momentul în care omul a început să muncească, respectiv să desfășoare conștient o activitate de transformare a elementelor de mediu pentru a-și asigura existența, datează și primele preocupări de îmbunătățire a condițiilor sale de muncă.
O acțiune eficientă nu se poate desfășura decât dacă se descifrează mecanismul intim de acțiune negativă a factorilor din procesul de producție asupra omului. Plecând de la premisa că accidentele de muncă și bolile profesionale sunt rezultatul disfuncțiilor din cadrul sistemului de muncă datorate existenței și manifestării factorilor de risc de accidentare, problema prevenirii producerii unor asemenea evenimente se reduce la identificarea factorilor și la eliminarea sau anihilarea acțiunii lor.
Deoarece factorii de risc se regăsesc la nivelul fiecărui element al sistemului de muncă, măsurile de prevenire vor corespunde la cel puțin unul dintre elemente. De exemplu, măsurile referitoare la executant au ca scop eliminarea factorilor de risc proprii acestuia, generați de lipsa unor aptitudini fizice și psihice corespunzătoare, lipsa cunoștințelor profesionale etc. Totuși, corespondența factor de risc – măsură de prevenire adecvată nu este posibilă în toate cazurile, deoarece de cele mai multe ori același factor se elimină prin mai multe măsuri și invers. Analiza relației factor de risc – măsură de prevenire este deosebit de utilă, deoarece oferă posibilitatea unei abordări sistematice a problematicii prevenirii accidentelor și bolilor profesionale. Concret, reducerea riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională se obține prin aplicarea de măsuri de protecție a muncii.
Măsurile de protecție a muncii (denumite și măsuri de prevenire a accidentării și îmbolnăvirii profesionale) sunt modalități tehnice, organizatorice, igienico-sanitare de realizare a securității omului în procesul de muncă prin eliminarea, evitarea sau diminuarea acțiunii factorilor de risc asupra organismului uman. Ele includ măsuri de prevenire a apariției riscurilor și măsuri de protecție împotriva riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională.
Măsurile de prevenire a apariției riscurilor sunt măsuri de protecție a muncii prin a căror aplicare se elimină factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională din sistemul de muncă sau factorii de substrat cauzal.
Măsurile de protecție împotriva riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională sunt măsuri de protecție a muncii prin a căror aplicare se evită sau se diminuează acțiunea factorilor de risc prezenți în sistemul de muncă asupra organismului executantului.
După natura lor, măsurile de protecție a muncii se pot împărți în două categorii:
• măsuri organizatorice, care vizează în special executantul și sarcina de muncă;
• măsuri tehnice, referitoare mai ales la mijloacele de producție și modul de muncă:
– măsurile de prevenire tehnice sunt cele cu ajutorul cărora se realizează protecția intrinsecă și constau în alegerea, în etapa de proiectare a mijloacelor și a elementelor materiale ale mediului de muncă, a unor principii de funcționare, a formei sau modului de dispunere a componentelor unui echipament tehnic, astfel încât, acestea să nu prezinte nici un risc pentru executant în timpul desfășurării procesului de muncă;
– măsurile de protecție tehnice se aplică atât din faza de proiectare, cât și după constituirea și intrarea în funcțiune a sistemului de muncă; ele se împart în două mari categorii, în funcție de modul în care se realizează protecția executantului:
– măsuri de protecție colectivă – constau în adăugarea unor mijloace suplimentare sau aplicarea unor metode speciale, concepute independent de sarcinile procesului tehnologic și specifice fiecărui factor de risc, prin intermediul cărora se intervine asupra nivelului sau intensității unor factori nocivi, se împiedică contactul direct dintre om și elementul periculos, având drept scop unic securitatea personalului;
– măsuri de protecție individuală – constau în dotarea lucrătorilor cu mijloace individuale de protecție (cască, mască, costum, cizme) care au rolul de a se interpune între executant și factorul de risc, realizând eliminarea sau diminuarea acțiunii acestuia din urmă asupra omului.
Protecția intrinsecă și protecția colectivă sunt prioritare în acțiunile de prevenire a accidentelor și bolilor profesionale. Nivelul actual al progresului științific și tehnic nu permite renunțarea totală la protecția individuală, deoarece există numeroase locuri de muncă unde nu se pot elimina complet riscurile și unde dispozitivele și aparatele de protecție colectivă nu au o eficacitate de 100%. Pornind de la faptul că numai datorită prezenței omului în calitate de executant într-un sistem de muncă se poate pune problema accidentelor și bolilor profesionale, că există limite obiective în perfecționarea echipamentelor tehnice și a tehnologiilor, precum și că marja de improbabilitate a comportamentului uman nu poate fi eliminată, varianta din ce în ce mai acceptată de realizare a securității intrinseci constă în înlocuirea executanților umani prin automatizare și robotizare.
Transferul funcției de execuție a proceselor de prelucrare propriu-zisă, de transport, aprovizionare a mașinilor către sisteme mecanice, iar ulterior chiar și a funcției de comandă și decizie, permite obținerea nu numai a unor randamente mult superioare, dar și a imposibilității fizice de interacțiune dintre om și pericol. Roboții, procesele automatizate și întreprinderile automatizate constituie soluții principiale de sustragere a omului de sub posibila acțiune a unor factori de risc intrinseci unor locuri de muncă sau a căror eliminare totală este foarte costisitoare. Dintre soluțiile prezentate, riscul rezidual cel mai mare apare în cazul coabitării om – sistem tehnic robotizat sau automatizat.
Mașinile automate și ansamblurile automatizate, constituite dintr-un număr mare de automate care lucrează împreună fără intervenție umană directă, după un program prestabilit, comportă riscuri particulare. Majoritatea accidentelor produse în asemenea situații au o caracteristică comună: cel care pornește ansamblul, fiind izolat de locul de muncă pe care îl conduce, nu poate percepe viitoarea victimă sau nu poate să-și dea seama că intervenția sa poate provoca un accident a cărui victimă poate fi chiar el, deoarece organismele mecanice intră în funcțiune fără intervenție umană, succesiv și ireversibil.
În ceea ce privește riscurile particulare introduse de robotizare, ele pot fi încadrate în două categorii: riscurile "de contact", de coliziune om – robot, și proiectarea de piese, metal topit etc. Ele dobândesc nuanțe specifice datorită faptului că roboții se caracterizează printr-un mod de acțiune imprevizibil, posibilități de evoluție într-un spațiu nedelimitabil fizic și aptitudinea de a fi reprogramați.
7.1. Selectarea și angajarea personalului
Angajarea viitorilor executanți este pasul final al constituirii și intrării în funcțiune a oricărui sistem de muncă. Ea este întotdeauna rezultatul unei activități – selecția profesională – de triere, alegere și reținere, fundamentată pe anumite criterii, a persoanelor considerate cele mai în măsură să satisfacă cerințele executării unui anumit proces de muncă.
Selecția profesională se efectuează pe baza examenului stării de sănătate și a măsurării nivelului de dezvoltare a capacităților fizice și psihofiziologice cerute de realizarea în condiții optime a activității, precum și în funcție de interesul și motivația pentru această activitate.
Pentru ca ea să constituie totodată o măsură de prevenire a factorilor de risc proprii executantului, în examinarea medicală și psihologică trebuie utilizate drept criterii atât indicațiile, cât și contraindicațiile fizice și psihofiziologice corespunzătoare viitorului post de activitate.
Pentru a-și atinge scopurile, legat de eficiența economică, dar și de realizarea securității muncii, selecția profesională trebuie să fie un proces, care să continue și după angajare, prin urmărirea periodică a stării de sănătate și a nivelului funcțiilor și proceselor psihofiziologice solicitate, pentru a depista modificări ce contraindică desfășurarea în continuare a respectivei activități și reclamă schimbarea locului de muncă.
Examenul medical contribuie la eliminarea acelor cauze ale accidentelor de muncă care au ca substrat lipsa, insuficiența sau deficiențele unor însușiri fizice și psihice ale executantului, respectiv starea anormală de sănătate a acestuia. În condițiile muncii industriale contemporane, examenul medical are un important rol profilactic. Pe de o parte, el contribuie la micșorarea incidenței bolilor profesionale și a accidentelor de muncă, prin orientarea subiecților care prezintă o susceptibilitate anormală la acțiunea unor noxe profesionale sau deficiențe care constituie factori favorizanți pentru accidentare către profesiuni sau locuri de muncă fără riscuri profesionale. Pe de altă parte, depistarea bolilor profesionale într-un stadiu incipient previne agravarea îmbolnăvirii și posibilitatea instalării invalidității.
Sub aspect legal, în România este interzisă angajarea sau schimbarea locului de muncă al lucrătorilor fără aviz medical.
Sub aspect organizatoric, selecția medicală se realizează prin:
examenul medical la angajare și în perioada de adaptare;
examenul medical periodic.
Examenul psihologic, alături de cel medical, urmărește două obiective esențiale: asigurarea unei concordanțe cât mai depline între sarcinile și cerințele obiective ale profesiei, în general, ale locului de muncă și capacitățile reale ale individului; detectarea și prevenirea cauzelor de ordin psihologic ale disfuncțiilor și accidentelor în cadrul sistemului de muncă.
În atingerea acestor obiective, examenul psihologic este implicat la mai multe instanțe: în orientarea școlară și profesională; în selecția profesională; în repartiția la locurile de muncă în cadrul aceleiași profesii sau meserii; în avizarea periodică a menținerii în funcție (la locul de muncă dat); în promovarea pe un loc de muncă de nivel mai înalt de competență sau cu indice ridicat de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională; în expertiza și recuperarea capacității de muncă (după anumite boli, accidente).
Indiferent de contextul în care este utilizată, examinarea unui subiect în vederea stabilirii capacității sale de a răspunde exigențelor unui viitor loc de muncă cuprinde cu necesitate două etape:
– identificarea și evaluarea exigențelor activității în raport cu care urmează să se aprecieze performanța potențială a subiectului;
– evaluarea performanței potențiale a subiectului.
7.1.1. Analiza și evaluarea cerințelor activității
O primă etapă în acțiunea de adaptare a omului în activitatea de muncă, așa încât să se realizeze concordanța deplină între capacitățile sale și cerințele profesiei/locului de muncă o constituie analiza și evaluarea exigențelor, cerințelor respectivei profesiuni. Exigențele provin din: caracteristicile constructive și funcționale ale mijloacelor de muncă; natura și conținutul sarcinii de muncă; caracteristicile factorilor de mediu; caracteristicile de realizare a sarcinii.
În general, aceste exigențe se pot clasifica astfel:
exigențe față de vârstă și sex: cei foarte tineri și cei trecuți de vârsta mijlocie sunt expuși de regulă în măsură mai mare riscurilor de accidentare; de asemenea, referitor la cerințele impuse de sex, există locuri de muncă unde activitatea respectivă necesită multă forță fizică la care femeile nu pot face față;
exigențe fizice: statura omului, robustețea, estetica, poziția ortostatică corectă; există activități care nu pot fi îndeplinite decât de persoane foarte robuste sau cu o anumită statură; în unele profesiuni nu sunt indicați oamenii cu paralizii faciale, infirmități ale membrelor; altele necesită poziție ortostatică prelungită;
pregătirea necesară profesiei: nivelul pregătirii profesionale și al celei speciale (limbi străine, matematică);
exigențe manuale: care vizează o anumită dexteritate manuală, precizie motorie și coordonare motorie;
exigențe senzoriale: vizuale, auditive, tactile, olfactive, gustative, tactile;
exigențe referitoare la procesul de comunicare: limbaj, exprimare;
exigențe referitoare la inteligență: fiecare profesie solicită, în mod preponderent, fie "inteligența teoretică", fie "inteligența practică";
exigențe față de personalitate:
exigențe temperamentale, care se referă la:
– rapiditatea perceptivă și rapiditatea deciziei;
– dinamism: oamenii dinamici sunt cei care nu suportă monotonia muncii; această trăsătură de personalitate nu este compatibilă cu profesiuni executive de genul celor administrative;
– echilibrul (constanța în activitate) – necesar mai ales în activitățile repetitive;
– adaptabilitatea – capacitatea de a face față unor situații noi și a rezolva cu ușurința problemele apărute;
exigențe sociale: reclamă trăsături legate de modul de a vorbi și comportarea generală (prestanța), ușurința de a contacta pe cei din jur (sociabilitatea), capacitatea de a purta discuții, capacitatea de a conduce;
exigențe privitoare la eficiență: rezistența la monotonie; prudenția; ordinea; capacitatea de organizare; rezistența nervoasă etc.;
exigențe de natură etică: onestitatea; loialitatea; punctualitatea;
exigențe privitoare la interes: interesul manifestat de salariat pentru profesiunea exercitată determină nu numai satisfacția, ci și atașamentul față de muncă.
Prin urmare, analiza cerințelor se bazează pe o analiză complex a muncii tehnico-organizatorică și psihofiziologică, care se finalizează prin elaborarea de monografii profesionale sau psihoprofesiograme.
Monografiile profesionale reprezintă descrierea exhaustivă a unei profesii considerate sub toate aspectele – economic, tehnologic, social, medical, psihologic. Ele se realizează prin cercetări interdisciplinare, devenind un ghid nu numai pentru desfășurarea examenului psihologic, ci și pentru managementul procesului de producție în ansamblu. În general, o monografie cuprinde, în mare, următoarele capitole:
– descrierea procesului tehnologic și a utilajului;
– condiții de muncă, condiții socio-economice, organizarea muncii;
– pregătirea profesională;
– analiza psihofiziologică a activității, cu indicarea cerințelor fizice și psihice;
– analiza accidentelor de muncă.
Psihoprofesiogramele specifice descriu cerințele și solicitările psihofiziologice ale profesiei și condițiile de ordin psihologic pe care trebuie să le îndeplinească cineva pentru a putea avea acces la profesia sau locul de muncă dat. Ele se pot elabora numai pe baza cercetărilor psihologice și sunt obligatorii pentru a asigura examenului un minimum necesar de fundamentare științifică.
7.1.2. Evaluarea capacităților individuale (psihodiagnoza)
Baza științifică a orientării și selecției profesionale, a adaptării omului la muncă, o constituie posibilitatea cunoașterii însușirilor psihice individuale și măsurarea gradului lor de dezvoltare. Cunoașterea caracteristicilor dominante ale personalității se realizează prin utilizarea mai multor metode: testele, observația, analiza datelor biografice și interviul, probele de investigare a trăsăturilor de personalitate, metodele de teren (caracterizarea la locul de muncă).
Pe această bază se obține diagnoza psihică. Raportând rezultatele diagnozei la cerințele profesiunii se obține prognoza profesională, adică se evaluează posibilitățile de reușită profesională.
Testele reprezintă o măsură obiectivă și standardizată a însușirilor psihice. Pentru fiecare profesiune se elaborează baterii de aptitudini, pornind de la procesele și funcțiile solicitate și selecționându-se acele probe care investighează calități ale acestora. Probele selecționate și validate trebuie etalonate pe o populație reprezentativă pentru cei care vor fi examinați.
Observația oferă o imagine sintetică, integrală asupra omului, completând rezultatele cantitative ale testelor, care sunt mai obiective și mai ușor de interpretat, cu cele calitative.
Observația trebuie să fie consemnată fie pe loc, fie imediat după testare, pentru a nu se pierde elemente importante. De asemenea, se vor avea în vedere următoarele:
atitudinea față de examenul psihologic (tensiune excesivă, emotivitate, interes, calm, degajare);
adaptarea la situația nouă (progres rapid, ameliorare tardivă, tulburări emotive);
modul de însușire a instructajului (înțelegere rapidă, lentă);
evoluția randamentului (progresiv, regresiv, fluctuant, felul oscilațiilor, apariția sau nu a oboselii);
modificările intervenite în organism ca urmare a măririi vitezei de lucru (tulburări emotive, scădere de randament);
atitudinea față de raportul viteză – exactitate;
tempoul și ritmul de lucru;
comportarea față de erori;
analiza modului de săvârșire a erorilor (adițiuni, precipitări sau anticipări, omisiuni, substituiri, raportul dintre ele, prezența blocajelor, a erorilor în serie).
Pentru cunoașterea unor aspecte ale afectivității, motivației și caracteristicilor relațiilor sociale ale persoanei, testele trebuie completate cu metoda anchetei, care se realizează cu ajutorul chestionarelor.
Chestionarele sunt de mai multe feluri: de interese; de temperament și personalitate; psihopatologice; de atitudini.
Interviul sau convorbirea reprezintă o altă metodă necesară pentru formarea imaginii globale asupra subiectului examinat. Forma cea mai răspândită o constituie discuția desfășurată după un plan, numită și interviu dirijat. Prin aplicarea acestei metode se obțin trei categorii de informații: date biografice și felul cum a reacționat subiectul la evenimentele importante din trecut; observarea directă a anumitor trăsături individuale; atitudinea față de activitatea profesională și față de vârstă la general. Datele examenului psihologic, prelucrate și interpretate conform criteriilor etaloanelor stabilite, se înscriu într-un grafic ce reprezintă profilul psihofiziologic al subiectului. Pe baza profilului rezultat se întocmește referatul final și se emite avizul de aptitudine și utilizare în muncă; el poate cuprinde și recomandări, care să permită subiectului testat să-și corecteze, eventual, raportul dintre aspirații, dorințe, pretenții și capacitățile reale.
7.2. Organizarea ergonomică a sistemelor de muncă
La modul cel mai general, organizarea muncii poate fi definită ca modalitatea de concepere și repartizare a sarcinilor de muncă între executanți. La actualul nivel științific, ea se constituie într-o activitate bazată pe metode, tehnici și procedee specifice, desfășurată sistematic și logic pentru stabilirea parametrilor organizatorici naționali, în vederea asigurării unor condiții optime pentru desfășurarea proceselor de muncă. Scopul final urmărit îl reprezintă realizarea celor mai bune condiții de muncă în cadrul sistemului de muncă, în strânsă concordanță cu promovarea progresului tehnic, perfecționarea profesională a lucrătorilor, stimularea creativității, economisirea de muncă vie și materializată în scopul creșterii eficienței economice, cu confort maxim și efort minim de muncă.
Din punctul de vedere al securității muncii, organizarea muncii, reglementând activitatea executantului, poate constitui o sursă de erori, prin insuficienta pregătire a lucrătorului (lipsa de utilaje, unelte de lucru, de timp, formare insuficientă), norme de producție prea mari, timp insuficient pentru îndeplinirea sarcinilor auxiliare.
Constrângerile temporare datorate unor metode greșite de muncă, a atribuirii unor sarcini de muncă excesive pot conduce la grabă, anxietate, dezorganizare, favorizând apariția situațiilor periculoase. Același efect îl are deservirea defectuoasă a locului de muncă, amenajarea neadecvată a acestuia. Organizarea activității și a locului de muncă trebuie privită ca o activitate dinamică, ce începe încă de la proiectarea obiectivului sau a produsului și continuă pe timpul desfășurării procesului de producție, fiind necesară punerea permanentă de acord a organizării existente cu noile condiții create, cu realizările cele mai noi ale științei și tehnicii. În condițiile proceselor tehnologice contemporane, s-a constatat prevalența incidentelor și accidentelor produse din cauza unor "erori umane". Din analize a rezultat că 50 – 80% dintre ele rezultă din inadaptarea în muncă a omului, precum și din inadecvarea echipamentului tehnic în raport cu limitele fizice și fiziologice ale organismului uman.
A apărut astfel necesitatea proiectării și organizării sistemelor de muncă urmărindu-se adaptarea reciprocă a elementelor acestora, astfel încât omul să lucreze eliberat de sentimentul constrângerilor de tot felul, de senzația de efort, disconfort și ambiguități. În final, acțiunile sale sunt corecte, sigure, prompte, capacitatea sa de muncă se menține la un nivel ridicat și sănătatea îi este protejată. Realizarea procesului de muncă permite reproducția zilnică forței de muncă.
Prin intervenția ergonomică trebuie să se asigure optimizarea legăturilor de condiționare multidimensională ce se creează în procesul muncii între om, mașină și mediu, așa încât să se ajungă la creșterea continuă a productivității muncii, cu minimum de cheltuieli suplimentare, în condițiile folosirii raționale a resurselor materiale, reducerii efortului uman și creșterii gradului de confort în muncă. La nivelul fiecărei unități, organizarea ergonomică a sistemelor de muncă presupune, pe de o parte, conceperea procesului de muncă și a sarcinii de muncă, iar pe de altă parte, organizarea efectivă a locurilor de muncă.
Locul de muncă este considerat zona (spațiul) strict delimitată în spațiu, înzestrată cu mijloace de muncă (utilaje, unelte, mijloace de transport, mobilier etc.) și obiecte ale muncii necesare (materii prime, materiale, semifabricate) organizată în vederea realizării unei operații, lucrări sau pentru îndeplinirea unei funcții, de către un executant (individual sou colectiv) cu pregătirea și îndemânarea necesare, în condiții tehnice, organizatorice și de protecție a muncii precizate. În cadrul locului de muncă, un lucrător sau o formație de lucrători acționează cu ajutorul mijloacelor de muncă asupra obiectului muncii, în vederea extragerii sau a transformării acestora din urmă potrivit scopului urmărit. Analiza locului de muncă reprezintă elementul de bază în identificarea factorilor de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională, evaluarea riscurilor generale, respectiv a securității muncii, și stabilirea măsurilor de prevenire și protecție.
Caracteristicile și limitele ființei umane adresează cerințe specifice celorlalte componente ale sistemului, cu care interacționează. Ca urmare, acestea trebuie să prezinte anumite caracteristici ergonomice concretizate în parametri (sau calități) care pot fi măsurați, apreciați, cuantificați. Raportând rezultatele măsurătorilor sau aprecierilor la prevederile standardelor, normativelor sau ale altor reglementări, se pot obține indicatori privind gradul de corespondență dintre caracteristicile sistemului și cerințele ergonomice.
O dată stabilite scopul și funcțiile sistemului de muncă și realizată repartizarea acestora, organizarea ergonomică a sistemului de muncă necesită parcurgerea în continuare a anumitor etape. O parte dintre ele constituie și măsuri de prevenire a producerii accidentelor și îmbolnăvirilor profesionale:
raționalizarea circulației obiectelor muncii;
amplasarea optimă a locurilor de muncă, astfel încât să se realizeze un circuit rațional în prelucrarea diferitelor repere, evitarea acțiunii factorilor de risc proprii mijloacelor de producție și mediului de muncă de la un anumit loc de muncă asupra executanților de la locurile de muncă învecinate;
raționalizarea activității executantului, prin reducerea duratei ciclului de muncă și ocuparea optimă a lucrătorului, pe baza analizei mișcărilor și selectarea în funcție de acestea a metodelor de muncă optime;
organizarea ergonomică a locului de muncă;
asigurarea unui mediu fizic și psihic de muncă neobositor și nepericulos, prin aplicarea măsurilor tehnice de protecție a muncii și respectarea principiilor de psihologie și sociologie a muncii la stabilirea ierarhiilor, a echipelor de muncă, în crearea motivațiilor pentru muncă;
organizarea timpului de odihnă și de necesități firești astfel încât să se asigure stabilirea corectă a numărului, duratei și conținutului pauzelor de odihnă, ca și a repartizării acestora pe durata programului zilnic de lucru, precum și a duratei și a perioadei concediului de odihnă anual.
7.3. Instruirea, formarea și informarea
În România, pregătirea și instruirea în domeniul protecției muncii sunt părți componente ale pregătirii profesionale. Pregătirea generală în domeniul protecției muncii se realizează în învățământul tehnic (preuniversitar și universitar). Învățământul de toate gradele, de stat și particular, trebuie să includă în programa analitică cursuri speciale, care să cuprindă cunoștințe de protecția muncii, atât generale, cât și specific profilului de învățământ.
7.3.1. Instruirea personalului
Instruirea personalului reprezintă ansamblul de activități organizate prin care se urmărește însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor de securitate și sănătate în muncă.
Considerată una dintre cele mai importante măsuri, instruirea are ca scop eliminarea sau diminuarea numărului erorilor umane care decurg din lipsa sau insuficiența cunoștințelor privind posibilitățile de producere și de prevenire a producerii accidentelor de muncă.
Transmiterea informațiilor în procesul de instruire se face utilizând mijloace în cadrul unei metode de instruire. Mijloacele sunt reprezentate de totalitatea aparatelor audiovizuale (magnetofon, video, diaproiector, radioreceptor) a materialelor didactice (tablă, planșe, pliante) și demonstrative (machete, diapozitive, mijloace individuale de protecție), care pot fi utilizate în vederea realizării instruirii.
Metoda de instruire desemnează ansamblul demersurilor instructorului în vederea transmiterii informației și a recepționării ei de către subiectul supus procesului de instruire. Ea conține anumite reguli și principii referitoare la procedeele utilizate, etapele parcurse, succesiunea acestora.
• Metode de asimilare – totalitatea modalităților prin intermediul cărora subiecții instruiți sunt ajutați să-și însușească cunoștințele de protecție a muncii, să le fixeze și să-și formeze priceperi și deprinderi, deci să le înțeleagă, să le prelucreze și să le aplice în practică în raport cu cerințele de securitate și sănătate în muncă. Metodele de asimilare pot fi: active; intuitive; verbale.
• Metode de verificare, prin care se urmărește surprinderea performanței de instruire la un moment dat – convorbire, chestionare verbală, lucrări de control, mașini de testare, teste de cunoștințe.
• Metode de urmărire – prin care se asigură feed-back-ul cu ajutorul căruia instructorul constată nivelul și calitatea stocajului informațional al cursantului.
În general, calitatea instruirii depinde de o serie de factori, printre care se înscriu:
– nivelul pregătirii profesionale a instructorului;
– calitățile psihopedagogice ale instructorului;
– nivelul pregătirii profesionale și în domeniul protecției muncii a persoanei instruite;
– motivația instructorului;
– motivația persoanei instruite.
Instruirea angajaților în domeniul securității și sănătății în muncă se realizează prin instructajul de protecția muncii, în formele precizate prin Normele generale de protecție a rnuncii: instructajul introductiv general, la locul de muncă și periodic.
Instructajul introductiv general. Instructajul introductiv general se face:
– noilor încadrați în muncă;
– celor transferați de la o unitate la alta;
– celor veniți în unitate ca detașați;
– elevilor școlilor profesionale, liceelor industriale și studenților pentru practica profesională;
– persoanelor aflate în unitate în perioada de probă în vederea angajării.
Scopul instructajului introductiv general este de a informa despre activitățile specifice unității respective și principalele măsuri de protecție a muncii care trebuie respectate în timpul lucrului.
Instructajul introductiv general trebuie să se facă în cadrul cabinetului de protecție a muncii sau în alte spații special amenajate, de persoane cu atribuții și responsabilități în domeniul protecției muncii (ingineri, tehnicieni, maiștri), împuternicite prin decizie de către conducerea firmei. El se face individual sau în grupuri de cel mult 20 de persoane.
Durata instructajului introductiv general depinde de specificul activității, de complexitatea proceselor tehnologice, de gradul de mecanizare și automatizare și de nivelul de pregătire al noilor angajați. Această durată se stabilește prin instrucțiuni proprii și nu trebuie să fie mai mică de 8 ore. Delegaților individuali sau în grup li se vor prezenta succint activitățile, riscurile și măsurile de prevenire din unitate și vor fi însoțiți pe toată durata vizitei.
În cadrul instructajului introductiv general se expun, în principal, următoarele probleme:
– riscurile de accidentare și îmbolnăvire profesională specifice unității;
– legislația privind securitatea și sănătatea în muncă în vigoare;
– consecințele posibile ale necunoașterii și nerespectării legislației specifice.
Conținutul instructajului introductiv general și prograrnul de desfășurare se întocmesc de către persoanele cu atribuții în domeniu și se aprobă de conducătorul unității. După terminarea perioadei de instructaj introductiv general, personalul instruit trebuie supus verificării cunoștințelor de protecție a muncii pe bază de teste, iar rezultatul verificării se consemnează în fișa de instructaj. Nu pot fi angajați cei care nu și-au însușit cunoștințele prezentate în instructajul introductiv general.
Instructajul la locul de muncă. Instructajul la locul de muncă se face după instructajul introductiv general și are ca scop prezentarea riscurilor și măsurilor de prevenire specifice locului de muncă unde a fost repartizată persoana respectivă. Instructajul la locul de muncă se face întregului personal rnenționat la instructajul introductiv general, precum și personalului transferat de la un loc de muncă la altul în cadrul aceleiași unități, în grupe de maxim 30 de persoane, de către conducătorul direct al locului de muncă respectiv.
Durata instructajului la locul de muncă depinde de complexitatea utilajului sau locului de muncă la care se va lucra și nu poate fi mai mică de 8 ore repartizate pe timpul perioadei de lucru de probă. Această durată se stabilește de șeful compartimentului respectiv (atelier, secție, sector), împreună cu șeful compartimentului de protecție a muncii.
Instructajul la locul de muncă se predă pe baza prevederilor normelor specifice de securitate a muncii, precum și a instrucțiunilor proprii, elaborate pentru 1ocul de muncă la care va lucra persoana respectivă.
Instructajul la locul de muncă cuprinde informații privind:
– riscurile de accidentare și îmbolnăvire profesională specific locului de muncă;
– prevederile normelor specifice de securitate a muncii și ale instrucțiunilor proprii.
Instructajul la locul de muncă include obligatoriu demonstrații practice privind activitatea pe care persoana respectivă o va desfășura. Admiterea definitivă la lucru a persoanei instruite se face numai după ce șeful ierarhic superior celui care a făcut instructajul a verificat că persoana supusă instructajului și-a însușit cunoștințele de protecție a muncii.
Instructajul periodic. Instructajul periodic se face întregului personal și are drept scop să aprofundeze normele de protecție a muncii. Acest instructaj se completează în mod obligatoriu și cu demonstrații practice. El se susține de către conducătorul locului de muncă respectiv. Intervalul între două instructaje periodice pentru lucrători se stabilește prin instrucțiunile proprii, în funcție de condițiile locului de muncă, dar nu poate fi mai mare de 6 luni. Pentru personalul tehnico-administrativ, intervalul între două instructaje periodice este de 12 luni.
Instructajul periodic se face suplimentar celui programat, și în următoarele cazuri:
– când un salariat a lipsit peste 30 de zile calendaristice din producție;
– când s-a modificat procesul tehnologic ori s-au schimbat utilajele și sculele;
– când au apărut modificări ale normelor de protecție a muncii;
– la reluarea activității după accident de muncă;
– la executarea unor lucrări speciale.
Persoanele care efectuează instruirea (instructori) trebuie să posede o bună pregătire tehnică, cunoștințe de specialitate (securitatea muncii), precum și calități psiho-pedagogice.
Instructajul periodic trebuie să se facă pe baza unei tematici care se păstrează la persoana ce efectuează instruirea.
La instruirea personalului în domeniul protecției muncii trebuie folosite mijloacele, metodele și tehnicile de instruire de care dispune învățământul intensiv (expunerea, demonstrația, studiul de caz, vizionări de filme, diapozitive, proiecții la retroproiector, instruire asistată de calculator). Fiecare persoană juridică are obligația să asigure baza materială corespunzătoare unei instruiri intensive (mijloace audiovizuale și materiale de instruire și testare).
Fiecare cabinet de protecție a muncii trebuie să dispună de programe de instruire – testare, pe meserii sau activități. Instructajul de protecție a muncii, în toate formele sale, se consemnează obligatoriu în fișa individuală de instructaj, stabilită conform modelului tipizat elaborate de Ministerul Muncii, cu indicarea materialului predat, a duratei și datei instruirii. Completarea fișei de instructaj se va face imediat după verificarea instructajului.
După efectuarea instructajului la încadrarea în muncă (instructajul introductiv și instructajul la locul de muncă), fișa de instructaj se semnează de cel care a fost instruit, de cel care a efectuat instructajul și a verificat instructajul, confirmând, pe baza examinării persoanei instruite, că aceasta și-a însușit cunoștințele necesare de protecție a muncii.
După efectuarea instructajului periodic, fișa de instructaj se semnează de cel instruit și de cel care a efectuat instructajul, confirmând, pe baza examinării persoanei respective, că aceasta și-a însușit materialul predat. Verificarea instructajului periodic se face prin sondaj de către șeful ierarhic al celui care efectuează instructajul și de persoanele din conducerea unității, care vor semna fișele de instructaj ale persoanelor verificate, confirmând astfel că instructajul a fost făcut corespunzător.
7.3.2. Formarea și perfecționarea specialiștilor
Formarea și perfecționarea specialiștilor în domeniul securității și sănătății în muncă au ca scop pregătirea personalului cu atribuții în acest domeniu, respectiv a personalului încadrat în compartimentele de protecție a muncii.
Formarea specialiștilor de nivel superior în securitatea muncii se realizează prin cursuri postuniversitare organizate de Ministerul Muncii, pe baza unor programe elaborate în colaborare cu Ministerul Educatiei și Cercetării.
Formarea specialiștilor de nivel mediu se realizează prin cursuri organizate de Ministerul Muncii. Cursurile de formare a specialiștilor includ cunoștințe teoretice și practice referitoare la problemele tehnice, organizatorice, legislative și metodologice ale securității și sănătății în muncă. Durata cursurilor este de 2-4 luni și se consideră timp de muncă. Absolvirea cursurilor de formare a specialiștilor se face pe bază de examene și lucrare practică în urma cărora se acordă diplome.
Perfecționarea specialiștilor în securitatea muncii se realizează prin cursuri de perfecționare, organizate de Ministerul Muncii în colaborare cu centrele de perfecționare profesională din diferite ramuri de activitate sau direct cu agenții economici. Cursurile de perfecționare se desfășoară în stagii scurte (3-5 zile) și au ca scop fie completarea cunoștințelor de securitate a muncii cu noutățile de ultimă oră în domeniu, fie aprofundarea unei anumite tematici. Durata cursului de perfecționare se consideră timp de muncă.
Propaganda în domeniul protecției muncii constă într-un ansamblu de acțiuni, metode și mijloace de influențare a comportamentului uman în raport cu cerințele de securitate și sănătate în muncă. Prin intermediul ei se urmărește, eliminarea factorilor de risc care decurg din atitudini necorespunzătoare față de pericole și sarcina de muncă, din acțiuni riscante în general.
Propaganda constituie principala cale de diseminare a unor idei și informații menite să consolideze opinii, atitudini și comportamente corespunzătoare în ceea ce privește cunoașterea, respectarea și aplicarea măsurilor legislative de prevenire a accidentelor de muncă.
Principalele obiective ale activității de propagandă în domeniul protecției muncii sunt:
modificarea comportamentului individual și colectiv în raport cu cerințele de securitate și sănătate în muncă;
influențarea și corectarea caracteristicilor personale și colective care pot conduce la accidente de muncă;
promovarea unor atitudini corespunzătoare față de riscuri;
cultivarea instinctului de securitate individuală și colectivă în procesul muncii;
crearea și menținerea unei dispoziții de receptivitate individual și colectivă pentru activitatea concretă de prevenire a accidentelor de muncă.
Capitolul 8
Combaterea bolilor profesionale la Exploatarea Minieră Șuncuiuș
Generalități
În timpul desfășurării procesului tehnologic din cariera Recea, comuna Șuncuiuș, se produc cantități mari de praf care impurifică atmosfera minei; praful aflat în suspensie, în special cel cu dimensiuni sub 5 µm, este vătămător pentru sănătatea oamenilor. Inhalarea prafului în stare dispersă în cantități mari duce în timp la apariția unor boli profesionale, cunoscute în general sub denumirea de pneumoconioze. După natura prafului care le-au provocat acestea cunosc diferite denumiri: silicoză, silicoantracoză, baritoză, azbestoză, talcoză, coalinoză, etc. Cea mai gravă dintre aceste boli profesionale este silicoza, provocată în urma inhalării prelungite a pulberilor de bioxid de siliciu.
Silicoza se caracterizează printr-o fibroză progresivă și intensă, complicându-se relativ frecvent cu o tuberculoză pulmonară.
Boala constă într-o întărire a țesutului, prin formarea unor nodule de țesut conjunctiv care sunt provocate de bioxidul de siliciu. În jurul particulelor de bioxid de siliciu apare întâi o inflamație, după care țesutul conjunctiv începe să se dezvolte. Acțiunea biologică a bioxidului de siliciu nu a fost elucidată complet. În acest sens, s-au emis mai multe teorii, dintre care se amintește:
teoria mecanică, care presupune că praful de cuarț irită plămânii, datorită muchiilor ascuțite ale particulelor respective;
teoria solubilității care presupune că bioxidul de siliciu se dizolvă în lichidele de natură biologică și se transformă în acid silicic (H2SiO3) care acționează asupra țesuturilor;
teoria activității suprafeței cristalelor admite teoria solubilității, dar situează pe primul plan procesele de absorbție de pe suprafața cristalelor de cuarț; se presupune că pe suprafața cristalelor proaspăt sparte există valențe libere care au o mare afinitate de a se lega; conform acestei teorii, praful proaspăt are o activitate biologică mai intensă decât cel vechi, fapt confirmat dealfel în urma experiențelor efectuate cu praf din Sahara.
Se pare că teoria activității suprafețelor cristalelor se apropie cel mai mult de realitate, prin această teorie putându-se explica aproape toate fenomenele legate de patogeneza silicozei. De obicei, silicoza este descoperită cu ocazia examenelor radiologice practicate la muncitorii expuși, mai rar ca urmare a tulburărilor funcționale pe care le provoacă (tuse, dispnee, expectorație) sau a unei complicații acute (hemoptizii sau pneumotorax spontan).
Evoluția ei este lentă și progresivă. Dacă apare boala, evoluția ei continuă, chiar dacă bolnavul este scos din atmosfera contaminată. Silicoza poate evolua sub 3 forme: cronică, subacută și acută.
Forma cronică poate fi simplă sau complicată. Silicoza simplă este asimptomatică. De obicei, această formă este depistată numai prin examen radiologic repetat. După o perioadă de latență de mai mulți ani, poate apărea greutate în respirație la efort, tuse seacă sau cu flegmă și dureri toracice. Obiectiv, pot fi prezente semne clinice de bronșită cronică. Silicoza complicată se manifestă prin simptome ale insuficienței respiratorii din emfizem (umflătură produsă prin infiltrarea aerului în țesuturi) și hipertensiune pulmonară.
Silicoza în forma acută se asociază cu proteinoza alveolară. Pacientul semnalează febră, tuse, dispnee progresivă și severă, pierdere ponderală. Rapid se dezvoltă insuficiența respiratorie ce nu răspunde la tratamentul cu corticosteroizi.
Forma subacută. Predomină simptomele cordului pulmonar cu hipoxemie.
Silicoza se poate produce numai cu participarea mai multor factori, dintre care amintim: concentrația de praf, compoziția mineralogică a prafului, mărimea particulelor de praf, intensitatea efortului fizic, timpul de expunere (5-25 ani), condițiile climatice, prezența gazelor nocive. Alături de acești factori pot participa și o serie de alți factori extra profesionali cum sunt subalimentația, alcoolismul, care pot conduce la scăderea rezistenței organismului, favorizând în acest fel apariția silicozei.
Cunoașterea factorilor favorizați și luarea măsurilor corespunzătoare de înlăturare și lichidare a lor duce în mod nemijlocit la înlăturarea pericolului îmbolnăvirii de silicoză. În stadiul actual, principalul mijloc de luptă îl constituie luarea măsurilor tehnice de combatere și prevenire a formării concentrațiilor periculoase de praf. Se consideră periculoase din punct de vedere al prafului silicogen locurile de muncă la care concentrațiile de praf depășesc limitele prevăzute în tabelul 8.1. (după Alexandru Dorobant)
Conținuturile maxime admise de pulberi în atmosfera locului de muncă
(după Alexandru Dorobant, 2001)
Tabel 8.1
În funcție de concentrațiile de praf, locurile de muncă se împart în două categorii:
categoria I – locurile de muncă de la care concentrația de praf nu depășește limitele maxime admise;
categoria II – cele la care concentrația de praf este peste limitele maxime admise.
La locurile de muncă de categoria II se interzice efectuarea operațiilor generatoare de praf, fără aplicarea măsurilor și mijloacelor de combatere a prafului.
Metode de determinare a prafului în suspensie
Pentru determinarea concentrației de praf în atmosfera locurilor de muncă se utilizează mai multe metode, care pot fi grupate în metode gravimetrice și metode conimetrice.
Concentrația de praf determinată prin metodele gravimetrice se exprimă în mg/m3 aer, iar în cazul în care se determină prin metode conimetrice în nr. part/cm3 aer.
Operațiile principale de determinare a concentrației de praf constau în recoltarea și analiza unei probe din atmosferă. Recoltarea probelor se face la nivelul de respirație sau la înălțimea de 1,5m de la vatra lucrării miniere. Dispozitivul de recoltare a prafului se orientează cu gura de aspirație înclinată la 45 grade în jos față de orizontală pentru a evita colectarea unor particule mari de praf care pot conduce la stabilirea unor concentrații eronate.
În cazul în care recoltarea probelor de praf se face cu împingerul, acesta va fi ținut în poziție verticală. Recoltarea probelor se face cu ajutorul unor surse de aspirație ca de exemplu: ejectoare, pompe manuale, aspiratoare electrice și pompe de vid. În țara noastră cele mai utilizate mijloace de aspirare sunt pompele manuale și ejectoarele.
Recoltarea probelor cu ajutorul injectoarelor se poate face numai dacă există posibilitatea racordării la rețeaua de aer comprimat.
Tipul de ejector utilizat în țara noastră pentru aspirarea probelor de praf este redată în fig. 8.1.
Figura nr. 8.1 Ejector cu aer comprimat (după Alexandru Dorobant, 2001)
În cazul în care nu există posibilitatea racordării la rețeaua de aer comprimat, recoltarea probelor se realizează cu ajutorul pompelor manuale, o astfel de pompă este pompa tip CCSM (fig. 8.2) compusă din: două burdufuri de cauciuc prevăzute fiecare cu câte o supapă de aspirare și refulare, ax cotit cu manivela, furtun de aspirație. Întreg ansamblul este montat pe un cadru metalic. Acest tip de pompă realizează un debit de aspirație de 30-40 l/minut. Analiza probelor de praf constă în stabilirea concentrației de praf, determinarea gradului de dispersie și determinarea conținutului de dioxid de siliciu liber.
În cele ce urmează se vor descrie metodele de recoltare și analiză a probelor de praf, cele mai frecvente utilizate în țara noastră.
Figura nr. 8.2 Pompă manuală pentru recoltarea probelor de praf
(după Alexandru Dorobant, 2001)
Determinarea concentrației de praf
Metodele gravimetrice de determinare a concentrației de praf utilizate sunt: metoda cu alonja, metoda cu filtre și metoda cu împingerul mare.
Stabilirea concentrației de praf prin metoda împingerului se poate face atât gravimetric cât și conimetric. Stabilirea concentrației de praf în expresie conimetrică poate fi efectuată și prin metoda cu filtre utilizând filtre speciale, care prin tratare cu anumite substanțe se dizolvă sau devin transparente.
Determinări gravimetrice
Metoda cu alonjă. Principiul metodei constă din trecerea unei cantități de aer printr-un filtru de vată de sticlă, montat într-un tub de o construcție specială confecționat din sticlă – alonjă (fig. 8.3) și determinarea greutății prafului reținut pe filtru. Recoltarea probelor se face în paralel cu câte două alonje, în fiecare alonjă aspirându-se în medie 200-300 litri de aer, cu o viteză de 15 litri/minut.
Figura nr. 8.3 Alonja (după Alexandru Dorobant, 2001)
Datorită faptului că filtrul introdus în alonjă este hidroscopic, putând fixa valori de apă la trecerea aerului se impune aducerea la greutatea constantă a alonjei atât înainte cât și după recoltare, prin cântărire se determină greutatea alonjei cu praf prin care se scade greutatea inițială a alonjei. În cazul în care diferența dintre cantitățile de praf recoltate cu cele 2 alonje este mai mare de 10% proba respectivă nu se consideră concludentă și se elimină.
Metoda cu filtre. Metoda se bazează pe trecerea unei cantități cunoscute de aer printr-un filtru care reține particulele de praf aflat în suspensie în aerul aspirat.
După recoltarea probelor de praf filtrele se cântăresc, determinându-se concentrația de praf în expresie gravimetrică. Greutatea prafului reținut pe filtru este egală cu diferența dintre greutatea filtrului după recoltare și înainte de recoltare.
În țara noastră s-a realizat de către CCSM în colaborare cu UPMP Buzău, filtrul nehidroscopic din fibre micronice nețesute din polistiren tip FRA–1. Acest filtru se poate folosi la temperaturi până la +55ºC, având eficiență de reținere a prafului de 95–99%. La recoltarea unei probe cu acest filtru este necesar să se aspire un debit de 100-200 litri aer, cu o viteză de 15-20 l/minut.
Pentru recoltare se desface filtrul din ambalaje de polietilenă, se cântărește și apoi se introduce în casetă portfiltru cu fig. 8.4. Caseta portfiltru este introdusă în dispozitivul de recoltare cu fig. 8.5. Recoltarea probei se face conform schemei din fig. 8.6.
Figura nr. 8.4 Caseta port filtru: Figura nr. 8.5 Pâlnie de recoltare:
1 – suportul casetei; 2 – inel metalic cu plasă 1 – pâlnia propriu-zisă; 2 – capacul pâlniei.
de sârmă; 3 – inel de compresiune; 4 – rondea
de strângere a filtrului.
Figura nr. 8.6 Schema instalației pentru recoltarea probelor de praf pe filtre
În cazul în care nu există posibilitatea racordării la rețeaua de aer comprimat se poate utiliza pompa manuală tip CCSM. Pentru a avea o imagine completă asupra concentrației de praf este necesar să se facă o recoltare continuă, pe durata unui schimb de lucru. În unele țări s-au realizat aparate care recoltează continuu, praful fiind reținut de un filtru. Aceste aparate sunt construite pentru a determina concentrația de praf la locul de muncă sau pentru a determina concentrațiile medii de praf inhalate de fiecare muncitor pe durata schimbului de lucru (fig. 8.7). Toate tipurile de aparate utilizate au preseparatoare de praf reținând pe filtru numai particule de praf cu dimensiuni mai mici de 5 -7 µm.
Metoda de determinare a concentrației de praf cu ajutorul filtrelor s-au extins și în țară, datorită simplității, eficienței și preciziei suficiente pentru determinările de rutină.
Figura nr. 8.7 Aparat individual pentru recoltarea probelor de praf de lungă durată
Metoda cu împingerul mare. Constă în recoltarea particulelor de praf aflate în suspensie, aspirând aerul printr-un aparat (împingerul), în care particulele sunt reținute într-un volum determinat de lichid de recoltare. Lichidul de recoltare constă din 100 cm3 amestec compus din 25% alcool etilic sau dublu rafinat 96º și 75% apă distilată. În funcție de caracteristicile prafului ce urmează a fi recoltat se pot folosi soluții de recoltare concentrații de 100% alcool.
Recoltarea prafului cu împingerul mare (fig. 8.8), se face conform schemei din (fig. 8.9). Pentru determinarea gravimetrică este necesar să se aspire o cantitate de 300 – 1000 l aer. În cazul determinării concentrației de praf în expresie conimetrică este suficientă o cantitate de 100 – 200 l aer. Viteza de aspirare a aerului trebuie reglată astfel încât să se asigure un debit de 28-30 l/minut. După recoltare, întreaga cantitate de lichid se toarnă într-o capsulă de porțelan sau sticlă care în prealabil a fost adusă la greutatea constantă și cântărită. Lichidul de recoltare este evaporat la secundă după care se aduce capsula la greutatea constantă și se cântărește cu o balanță analitică. Diferența dintre cele 2 cântăriri reprezintă cantitatea de praf recoltată.
Determinarea gradului de dispersie
Pentru aprecierea gradului de dispersie a prafului se utilizează diverse aparate cu ajutorul cărora se apreciază dimensiunile particulelor de praf din probele recoltate.
Pregătirea probelor constă în: colectarea pe o lamă de sticlă a câtorva picături de lichid din proba recoltată, evaporarea lichidului și prepararea lamei pentru citire. Mărimea particulelor se determină cu ajutorul microscopului, utilizându-se un micrometru ocular (fig. 8.11), sau cu ajutorul lanametrului. La utilizarea microscopului trebuie avut în vedere că mărimea intervalului dintre 2 diviziuni ale micrometrului ocular este în funcție de mărimea obiectivului și a ocularului folosit. Pentru aceasta este necesară etalonarea micrometrului, care se realizează cu ajutorul unui micrometru obiect sau a rețelei celulei de numărat.
În cazul utilizării celulei Burker-Turk, cunoscându-se că la 50 µm (latura celui mai mic pătrat vizibil de lamă) corespund n diviziuni a micrometrului ocular, fiecare diviziune c va reprezenta: c= 50/n.
Figura nr. 8.8 Micrometru ocular pentru dimensionarea particulelor de praf
(după Alexandru Dorobant, 2001)
Mărimea fiecărei particule va fi egală cu numărul de diviziuni de pe micrometrul ocular înmulțit cu c. Particulele se măsoară în poziția în care se află, indiferent de orientarea celui mai mare ax. Se determină mărimea a cel puțin 100 particule, care se vor exprima procentual pe clasele granulometrice: sub 1 µm, 1-3 µm, 3-5 µm, 5-10 µm, peste 10 µm.
Determinarea conținutului de bioxid de siliciu liber
Bioxidul de siliciu liber din probele de praf recoltate se determină prin analize de laborator utilizând atât metode chimice cât și fizice.
Metodele chimice folosite pentru determinarea bioxidului de siliciu sunt:
metoda dezagregării cu topituri alcaline;
metoda de atac a silicaților cu acizi;
metoda cu pirosulfat de potasiu.
Determinarea bioxidului de siliciu liber prin metoda de atac a silicaților cu acid fosforic este una din metodele cele mai precise, fapt pentru care este frecvent utilizată.
Principiul metodei constă în separarea bioxidului de siliciu liber de cel legat prin acțiunea acidului pirofosforic la temperatura de 250–270 ºC. Silicea rămasă după eliminarea silicaților se separă, se cântărește și se raportează la cantitatea inițială de praf luată spre analiză. Metodologia de determinare a bioxidului de siliciu liber prin metode fizice se bazează în general pe proprietățile fizice ale constituienților mineralogici a probei de praf recoltate.
Dintre procedeele cele mai des utilizate amintim: analiza termică diferențială, procedeul pin contrast variabil de fază, analize tehnologice.
Mijloace pentru combaterea prafului
Principalul mijloc de luptă împotriva îmbolnăvirilor de silicoză îl constituie prevenirea formării prafului și aplicarea unor măsuri tehnice adecvate pentru combaterea formării concentrațiilor periculoase de praf.
Combaterea prafului la perforare
La perforarea găurilor de mină se produce în general cea mai mare cantitate de praf. Praful rezultat la talpa găurii de mină trebuie îndepărtat pentru a permite înaintarea sfredelului. Procedeele de curățire a găurilor viciază atmosfera locului de muncă, formâdu-se concentrații periculoase.
Combaterea prafului rezultat la perforare se face prin procedee umede și uscate.
Procedee umede
Prin aceste procedee praful rezultat este îndepărtat din gaura de mină pe cale umedă, prin spălare cu apă, introdusă prin sfredel. Perforatoarele utilizate pot fi cu injecție axială sau injecție laterală (fig. 8.9). La perforatoarele cu injecție axială, apa este condusă printr-un orificiu și prin canalul din mijlocul sfredelului până la capul sfredelului, pe unde este evacuată. Acest sistem de injecție are inconvenientul că apa poate pătrunde prin neetanșeități în perforator, având ca efect antrenarea lubrefiantului și uzura prematură a perforatorului. În cazul în care pătrunde aer în apă, eficiența procedeului scade, deoarece în gaura de mină se formează o spumă de aer-apă, în care se concentrează particule de praf, care sunt eșapate în atmosfera locului de muncă.
Figura nr. 8.9 Dirijarea apei la perforare: a – injecție axială; b – injecție laterală
Pentru înlăturarea inconvenientelor amintite este necesar ca presiunea apei să fie de 3 atm., iar presiunea aerului comprimat să fie cu 0,5 – 1 atm. mai mare decât presiunea apei.
Pentru perforarea umedă cu injecție laterală, apa este condusă printr-un manșon etanș pe sfredel și apoi prin canalul sfredelului până la talpa găurii de mină. Acest sistem are inconvenientul că micșorează timpul efectiv de perforare datorită operațiilor de montare și demontare a manșonului la schimbarea sfredelelor, precum și faptul că reclamă existența unor sfredele de construcție specială. Utilizând acest sistem, viteza de perforare este mai mică decât în cazul sistemului cu injecție axială. O situație aparte prezintă perforarea umedă a găurilor ascendente, deoarece captarea prafului nu este eficientă. În această situație, apa nu spală în mod suficient fundul găurii. Un alt neajuns al perforării umede a găurilor ascendente îl constituie faptul că, permanent muncitorul care perforează este stropit de apa și noroiul care se evacuează din gaura de mină.
Pentru preîntâmpinarea inconvenientelor amintite este necesar să se ia următoarele măsuri:
asigurarea umezirii permanente a tălpii găurii printr-un jet de apă cu o presiune corespunzătoare și un debit mai mare de 6 l/min;
tăișul sfredelului să fie construit încât să rețină apă un timp mai îndelungat pe talpa găurii;
realizarea unui captator de nămol care să rețină la ieșirea din gaură detritusul și apa.
Procedee uscate
În anumite condiții geologice-miniere, precum și în cazul găurilor verticale, procedeele umede de perforare nu își dovedesc eficacitatea.
În această situație a fost necesar să se adopte procedeele uscate, luându-se măsurile corespunzătoare de captare a prafului rezultat în urma perforării:
aspirarea prafului la gura găurii de mină și captarea lui într-un dispozitiv de reținere.
aspirarea prafului prin sfredel și conducerea lui într-un dispozitiv de reținere.
În cazul primei variante există două procedee de conducere a prafului aspirat prin sfredel în recipientul de colectare:
procedeul axial, la care detritusul aspirat este condus printr-un manșon lateral de aspirare și apoi prin intermediul unui furtun în recipientul de colectare.
procedeul lateral, la care detritusul aspirat este condus printr-un manșon lateral de aspirare și apoi prin intermediul unui furtun în recipientul de colectare.
Astfel de dispozitive și utilaje sunt reprezentate în fig. 8.10, fig. 8.11. Cercetările întreprinse au arătat că la perforarea uscată a găurilor de mină se produce mai mult praf fin cu dimensiunile sub 5 µm, decât în cazul procedeelor umede. Pentru acest fapt este necesar să se ia toate măsurile pentru ca dispozitivile și utilajele folosite să aibă o mare eficiență de reținere a prafului. Utilajele, instalațiile și dispozitivele realizate sunt pretențioase, fapt pentru care acest procedeu nu a fost generalizat.
Figura nr. 8.10 Instalație de captare uscată a prafului
1 – intrarea aerului; 2 – furtun pentru conducerea prafului aspirat; 3 – racord de aer pentru ciocanul perforator; 4 – racord de aer pentru ejector; 5 – racord de aer pentru un al doilea ciocan perforator; 6 – pungă de hârtie pentru colectat praf; 7 – rezervor colector de praf; 8 – rezervorul superior; 9 – compartiment de aspirație; 10 – ieșirea aerului curat.
Figura nr. 8.11 Calotă de aspirație a prafului (după Alexandru Dorobant, 2001):
1 – manta metalică; 2 – calotă de cauciuc; 3 – racord pentru furtun; 4 – tija sfredelului.
Combaterea prafului la lucrările de împușcare
La executarea lucrărilor de împușcare se produc mari cantități de praf din care aproximativ 95% din particule au dimensiuni sub 5 µm. Pentru combaterea prafului se utilizează o serie de măsuri, din care amintim: perdele de ceață, buraj cu apă, pungi cu apă suspendate în fața frontului.
Pe lângă măsurile specifice, prin aplicarea unor procedee de lucru se asigură reducerea substanțială a prafului produs în timpul operațiunilor de împușcare. Amintim aici injectarea apei în stratele de cărbune, precum și executarea lucrărilor de împușcare sub presiune de apă.
Procedeele umede de combatere a prafului au ca efect și reducerea gazelor toxice formate la împușcare. Pentru preîntâmpinarea îmbolnăvirilor datorită apei utilizate la combaterea prafului, trebuie ca aceasta să conțină mai puțin de 50 mg/l suspensii minerale, 100 bacili coli/l, 6·10-4 g uraniu natural/l, 3·10-12 Ci/l, iar pH să fie cuprins între 7-8.
Înaintea fiecărei operații generatoare de praf ce se execută la locul de muncă, este obligatorie stropirea lucrării miniere pe o distanță de 10 m de la frontul de lucru în cazul împușcării și 5 m în cazul executării celorlalte operații.
Perdele de ceață. Procedeul constă în crearea unui dop de ceață, în fața frontului de lucru, pe o distanță de 10-20 m. Ceața se obține cu ajutorul pulverizatorului (fig. 8.12).
Figura nr. 8.12 Pulverizator aer-apă tip Muncel (după Alexandru Dorobant, 2001)
Prin utilizarea acestui procedeu se reduce cu aproximativ 80% praful periculos din punct de vedere al îmbolnăvirilor de silicoză. În scopul obținerii unei eficiențe maxime de reducere a prafului, perdeaua de ceață trebuie combinată cu un aeraj corespunzător.
Buraju cu apă. Spre deosebire de perdelele de ceață, care necesită o cantitate mare de apă, la burajul cu apă se obține aceeași eficiență, utilizându-se o cantitate mai mică de apă. Acest procedeu constă în folosirea unor fiole din material plastic cu autoînchidere, având o lungime de 250-400 mm și diametrul de 25-30 mm. Fiola se umple cu apă și se introduce în gaura de mină, după care se completează burajul până la gura găurii cu argilă.
Pe lângă randamentele mari de rupere pe care le asigură, utilizând acest procedeu se obține o reducere cu aproximativ 90% a particulelor de praf în frontul de lucru, determinare efectuată după aerisirea frontului.
Pungi cu apă suspendate în fața frontului. Procedeul constă în suspendarea pe armături, la circa 1,5–2 m de front, a unor pungi din material plastic, umplute cu apă, și explodarea acestora cu puțin timp înainte de explodarea încărcăturilor din front (fig. 8.13).
Apa transformată în ceață și vapori umectează și sedimentează praful rezultat în urma operației de împușcare. Se recomandă utilizarea unei cantități de 5 l apă/m2 secțiune de galerie.
Figura nr. 8.13 Utilizarea pungilor cu apă la operațiile de împușcare
(după A. Dorobant, 2001)
Combaterea prafului la tăierea mecanică
Combaterea prafului format la tăierea mecanică a rocilor sau substanțelor minerale utile, se face utilizând metode umede și uscate. Utilajele de tăiere realizate sunt prevăzute constructiv cu dispozitive de stropire prin care apa este pulverizată asupra organului de tăiere sau prin fiecare cuțit tăietor. Utilajele care folosesc metode umede de combatere a prafului sunt construite astfel încât să nu fie posibilă folosirea lor decât dacă funcționează și dispozitivile de stropire. Pentru captarea prafului rezultat în urma tăierii se pot folosi și filtre de captare. Aceste filtre sunt montate pe utilajul de tăiere sau tractate de acestea în timpul lucrului. Dispozitivile de filtrare constau în general dintr-o carcasă metalică în care sunt montate filtre din pânză și dispozitivile de curățire. La unul din capete este montat un ventilator care creează depresiunea necesară antrenării prafului în carcasa metalică.
Alte tipuri de dispozitive de filtrare a aerului rețin pe cale umedă praful în carcasa metalică. Dispozitivele realizate au o eficiență sporită, reținând praful produs în timpul tăierii în proporție de 90-95%. Se menționează și faptul că, prin creșterea vitezei de mișcare a utilajului se reduce substanțial concentrația de praf în atmosfera locului de muncă.
Un alt procedeu mecanic de tăiere a rocilo este și tăierea cu ciocanul de abataj. Pentru reducerea prafului rezultat la tăiere, s-au realizat ciocane de abataj prin care se realizează și stropirea frontului la nivelul organului de tăiere. Utilizând aceste tipuri de ciocane pneumatice se reduce concentrația de praf în proporție de 55-70%.
Combaterea prafului la încărcare și transport
Încărcarea materialului rezultat în urma tăierii este una din operațiile cele mai periculoase în ceea ce privește aducerea în suspensie a prafului silicogen. Încărcarea se poate realiza manual sau mecanizat. În ceea ce privește cantitatea de praf ce se dezvoltă la încărcare nu se poate face nici o deosebire între cele două sisteme de încărcare.
Totuși, la încărcarea mecanizată, muncitorii inhalează o cantitate mai mică de praf, datorită faptului că nu depun eforturi mari și deci ritmul respiratoriu este mai scăzut. Aceasta este și unul din considerentele pentru care încărcarea manuală trebuie evitată pe cât posibil.
Mijlocul cel mai eficace de reducere a prafului rezultat la operația de încărcare îl constituie stropirea materialului derocat ori de câte ori pe taluz apare material uscat. Umezirea materialului se face prin stropirea cu furtunul sau prin pulverizarea apei pe traseul pe care se deplasează mijlocul de încărcare.
În ultimul timp, utilajele de încărcare (fig. 8.14) sunt prevăzute cu dispozitive de stropire automată continuă a materialului.
În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că prin stropirea materialului la încărcare, concentrația de praf în atmosfera locului de muncă se reduce cu 45 până la 87%.
Figura nr. 8.14 Stropirea materialului la încărcarea cu mașina de încărcat
(după A. Dorobant, 2001)
Praful rezultat în timpul transportului pe galerii, pe lângă faptul că viciază atmosfera din lucrările miniere pe care circulă muncitorii este antrenat de curentul de aer și transportat la locurile de muncă. În fronturile de lucru se cumulează cu praful produs în timpul procesului tehnologic, făcând de cele mai multe ori imposibilă reducerea prafului sub concentrația maximă admisă. Pentru reducerea prafului format în timpul transportului se recomandă o serie de măsuri, dintre care cele mai importante sunt:
umezirea materialului în frontul de lucru;
stropirea materialului la punctele de deversare sau încărcare;
montarea de hote de aspirație a prafului la punctele de deversare;
umezirea sau aspirarea prafului depus pe pereții și vatra galeriilor;
montarea de dispozitive pentru stropirea materialului transportat (fig. 8.15) sau pe benzi transportatoare (fig. 8.16).
Figura nr. 8.15 Dispozitiv pentru stropirea automată a materialului din vagonete în timpul transportului: 1 – șină de cale ferată; 2 – ventil-apă; 3 – șină pentru acționarea ventilului; 4 – duză de stropire. (după A. Dorobant, 2001)
Figura nr. 8.16 Dispozitiv pentru stropirea automată a materialului transportat pe benzi transportoare (după Alexandru Dorobant, 2001)
8.4.5. Prevenirea și combaterea prafului prin aeraj general sau parțial
În scopul reducerii prafului antrenat de curenții de aer este necesară combaterea formării prafului chiar de la sursă. Combinarea metodelor de reducere a prafului, enumerate anterior, cu un aeraj eficient conduc la reducerea concentrației de praf din atmosfera minei sub limitele periculoase. Pentru ca aerajul să fie eficient trebuie ca debitul de aer introdus în frontul de lucru să asigure diluția prafului ce nu a fost combătut prin mijloacele amintite. Este necesar ca praful vehiculat prin lucrările miniere să conțină cât mai puțin praf în suspensie, fapt care conduce la necesitatea luării unor măsuri corespunzătoare încă de la suprafața minei.
Calculul debitului de aer după criteriul-praf nu a fost generalizat în țara noastră. Pentru a putea calcula debitul de aer pe lucrări miniere trebuie să se cunoască secțiunea lucrărilor miniere și viteza optimă de circulație a aerului, care să asigure o reducere maximă a prafului.
Cercetările efectuate de CCSM Petroșani pentru minele de lignit din bazinul Motru au arătat că viteza optimă pentru reducerea prafului este de 0,9–1,1 m/s.
Cunoscând debitul de aer necesar în lucrarea minieră respectivă, se poate face verificarea încadrării în viteza limită de circulație a aerului. În cazul în care se depăsește viteza maximă permisă de norme, este necesar să se diminueze debitul de aer care circulă în lucrarea minieră, luându-se în același timp măsurile corespunzătoare de reducere a concentrației de praf. De asemenea, este necesar să se ia măsurile necesare și în cazul în care concentrația de praf din curenții de aer depăsește 30% din valoarea concentrației maxime admise. Reducerea prafului în curenții principali de aer se face cu ajutorul perdelelor de ceață (fig. 8.17). Acestea se crează cu pulverizatoarele aer-apă, debitul de aer pentru un pulverizator fiind de 1,5–2 l/min sau1,25–1,8 l/100 m3 aer.
Figura nr. 8.17 Perdele de ceață în galerii (după Alexandru Dorobant, 2001):
1 – pulverizatoare; 2,3 – conductă de aer comprimat, respectiv de apă; 4 – perete despărțitor; 5 – ușă de trecere.
Pentru protecția personalului care circulă prin zona în care este montată perdeaua de ceață se montează un perete longitudinal din scândură, de-a lungul secției de circulație. Dirijarea curentului de aer prin zona de ceață se realizează prin montarea unei uși pe secția de circulație în dreptul perdelei. Prin utilizarea acestui procedeu se reduce concentrația de praf în proporție de 48-58%. Perdelele de ceață nu se realizează în galeriile pe care există transport cu locomotive cu troleu. În cazul fronturilor de lucru în fund de sac, aerul evacuat poate impurifica curenții principali de aeraj. Pentru aceasta, trebuie luate toate măsurile de combatere a prafului la operațiile generatoare de praf, precum și de reținere a acestuia înainte de refularea în curenții principali de aeraj. În cazul aerajului aspirant în coloana de aeraj se montează pulverizatoare aer-apă, care crează o zonă de ceață. În această zonă praful se colmatează, fiind antrenat de apă și evacuat din coloana de aeraj. La un debit de apă de 1,5 l/min se realizează o eficiență de reducere a prafului de 48-66%. În cazul minelor fără apă se pot utiliza filtre uscate pentru reținerea prafului.
8.5. Modul de folosire a substanțelor umectante
La combaterea pe cale umedă a prafului silicogen s-a constatat că particulele fine de praf nu sunt reținute, ele udându-se greu cu apă.
Pentru ca și aceste particule să poată fi reținute este necesar ca în apa folosită să se adauge anumite substanțe active (umectanți) care reduc tensiunea superficială a apei și sunt absorbite la suprafața particulelor de praf. Obținerea unor rezultate bune este condiționată de stabilirea concentrației optime de substanță umectantă în apă. În general, proporția de substanță umectantă în apă este de 0,1 -1%. Substanțele umectante pot fi adăugate în apă la locul de utilizare, folosindu-se un dispozitiv special.
În literatura de specialitate se menționează faptul că trecând de la utilizarea apei curate la folosirea apei cu adaos de umectanți, se reduce conținutul de praf în atmosfera minei cu aproximativ 50-60%. În minele în care datorită condițiilor tehnice nu s-au putut generaliza procedeele umede de reducere a prafului silicogen se utilizează substanțele spumante sau pastele hidraulice. Pastele hidraulice, folosite pentru burajul găurilor de mină, reduc praful format în timpul operației de împușcare în proporție de 45–78%.
8.6. Aerosoli de protecție
Particulele de cuarț au o sarcină negativă în exces. Amestecând praful de cuarț cu un praf cu sarcină pozitivă, atunci particulele cu semn contrar se vor atrage reciproc, se vor coagula și flocula. Pentru a putea fi întrebuințat un astfel de praf este necesar să se cunoască conținutul de cuarț al prafului în suspensie, mărimea sarcinii electrice și cantitatea minimă de praf de protecție necesară, pentru a compensa sarcina negativă a prafului de cuarț.
Cercetările întreprinse au arătat că există posibilitatea de neutralizare a particulelor de cuarț prin amestecarea acestuia cu un alt praf (gips, calcar etc.). Particulele adăugate fie că precipită praful de cuarț și-l aglomerează în particule mai mari, fie că se creează un înveliș de protecție care împiedică dizolvarea particulelor de cuarț și-l aglomerează în particule mai mari, fie că se creează un înveliș de protecție care împiedică dizolvarea particulelor de cuarț. Pentru aceasta s-au realizat instalații de pulverizare a aerosolilor (praf de calciu, gips, pulbere de aluminiu, aerosoli salini, electroaerosoli).
La unele mine, în camere special amenajate sau pe culoarele de trecere până la locul de intrare în mină, sunt amplasate astfel de instalații, toți muncitorii din subteran inhalând aerosoli o anumită perioadă de timp. Acțiunea aerosolilor în combaterea silicozei nu a fost pe deplin elucidată. Este sigur că se împiedică dezvoltarea modificărilor pulmonare sau se întârzie apariția acestora. Totodată se remarcă o amelioarare a tuturor bolilor căilor respiratorii.
8.7. Măsuri indirecte de prevenire a silicozei
Prevenirea indirectă a silicozei constă din stabilirea unor măsuri prin care muncitorii să fie expuși un timp mai scurt la praf, respectiv să inhaleze o cantitate mai mică de praf silicogen. Aceste măsuri constau din reducerea efortului fizic, reducerea timpului de lucru și rotirea muncitorilor de la fronturile de lucru, unde se formează cantități mari de praf silicogen.
8.8. Măștile de protecție contra prafului
Tipurile de măști admise pentru utilizarea în industria minieră trebuie să corespundă următoarelor condiții:
eficiență de reținere a prafului: minim 96%;
jena maximă la inspirație: 6,5 mm H2O la debitul continuu de 32 l aer/min;
jena maximă la expirație: 3,5 mm H2O la debitul de 42 l aer/min;
spațiul mort: maximum 160 cm3;
masa măștii: maximum 200 gr;
linia de etanșare pe figură să treacă sub bărbie.
Încercările se fac după o metodologie stabilită. Măștile de praf se întrebuințează la lucrările în care nu se pot aplica măsurile clasice de reducere a prafului silicogen precum și la acele lucrări la care nu se reduce concentrația de praf sub limita maximă admisă, utilizând mijloace de combatere adecvate.
În țara noastră s-a generalizat masca MP- 66 de producție indigenă, cu filtru din fibre micronice nețesute din polistiren standard cu următoarele caracteristici:
eficiență de reținere a prafului: 97,39%;
jena maximă la inspirație: 5,80 mm H2O;
jena maximă la expirație: 1,50 mm H2O;
spațiul mort: 160 cm3;
masa: 200gr;
suprafața de filtrare: 116 cm2.
Prin calitățile sale, masca contra prafului MP 66 se ridică la nivelul celor mai bune măști străine.
8.9. Organizarea laboratoarelor de combatere a silicozei
În cadrul fiecărei mine sau grup de mine apropriate, trebuie să existe organizat un laborator încadrat cu personal instruit și autorizat în acest scop. Laboratoarele au rolul de a categorisi locurile de muncă, în funcție de concentrațiile de praf, de a urmări modul de aplicare a măsurilor de combatere a prafului, precum și eficiența acestora în condițiile normale de exploatare. Pentru cunoașterea condițiilor în care muncitorii își desfășoară activitatea în subteran, la laboratoarele de combatere a silicozei se va ține evidența determinărilor și a expunerilor la praf.
8.10. Acțiuni medicale de prevenire a silicozei
Cu toate progresele înregistrate în ultimul timp, pe linia combaterii prafului în industria minieră, silicoza se menține în primul plan al bolilor profesionale. Pentru reducerea riscului îmbolnăvirii de silicoză, este necesar ca muncitorii nou angajați în subteran să nu sufere de boli ale căilor respiratorii. Pentru a descoperi cazurile de silicoză în prima fază de declanșare, anual se execută un examen radiologic al întregului efectiv din subteran.
O soluție ideală pentru cei care au fost depistați cu silicoză, în fază incipientă, o constituie schimbarea locului de muncă. Acești muncitori trebuie să fie repartizați fie la locuri de muncă de la suprafață, fie în subteran la lucrări unde nu pot fi expuși din nou la praf.
O altă serie de măsuri pentru prevenirea silicozei o constituie:
alimentația corespunzătoare, cu un conținut mare de grăsimi;
iradiații cu raze ultraviolete;
administrarea de vitamina C și D;
completarea materiilor pierdute prin transpirație prin administrarea de pastile cu un conținut de 90% NaCl și 10% KCl, sau introducerea de sare în apa de băut;
inhalarea de penicilină pulverulentă (pentru cazurile avansate sau profilaxia unor cazuri foarte grave).
Măsurile amintite trebuie să fie completate cu menținerea unei igiene corporale riguroase.
Concluzii
Zăcământul de argilă refractară a cărei exploatare constituie obiectul activității de bază al societății S.C. ARGIREF S.A., este situat în partea nordică a Munților Pădurea Craiului, pe teritoriul comunei Șuncuiuș, județul Bihor. Perimetrul de exploatare Șuncuiuș este constituit din 2 sectoare de exploatare Recea și Bălnaca, despărțite de Valea Mișidului.
Suprafața totală a exploatării miniere este de 3,6 km2, din care suprafața carierei Recea împreună cu haldele de steril este de 75 ha.
Deschiderea acestei exploatări miniere s-a realizat în anul 1975 și continuă până în prezent, funcționând doar în cazul în care se primesc comenzi.
În timpul desfășurării procesului tehnologic din cariera Recea, comuna Șuncuiuș, se produc cantități mari de praf care impurifică atmosfera minei; praful aflat în suspensie, cu dimensiuni sub 5 µm, este vătămător pentru sănătatea oamenilor. Inhalarea prafului în stare dispersă în cantități mari duce în timp la apariția unor boli profesionale, cunoscute în general sub denumirea de pneumoconioze.
Cea mai gravă boală profesională în acest caz este silicoza, provocată în urma inhalării prelungite a pulberilor de bioxid de siliciu, caracterizată printr-o fibroză progresivă și intensă, complicându-se relativ frecvent cu o tuberculoză pulmonară.
Silicoza se poate produce numai cu participarea mai multor factori, dintre care amintim: concentrația de praf, compoziția mineralogică a prafului, mărimea particulelor de praf, intensitatea efortului fizic, timpul de expunere (5-25 ani), condițiile climatice, prezența gazelor nocive. Alături de acești factori pot participa și o serie de alți factori extra profesionali cum sunt subalimentația, alcoolismul, care pot conduce la scăderea rezistenței organismului, favorizând în acest fel apariția silicozei.
Anul 1980-1981 a fost anul de apogeu, când numărul de personal total din sectorul Recea a fost de 2800 angajați, iar în sectorul Bălnaca au fost 1600 angajați.
În anul 1990 a urmat restructurarea angajaților, iar în prezent numărul angajaților care lucrează la sediul SC. BEGA MINERALE ȘUNCUIUȘ, a ajuns la doar 14 angajați. Din aceste considerente se poate trage concluzia că și numărul bolnavilor de silicoză s-a redus.
Reducerea riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională se obține prin aplicarea de măsuri de protecție a muncii.
Măsurile de protecție a muncii (denumite și măsuri de prevenire a accidentării și îmbolnăvirii profesionale) sunt modalități tehnice, organizatorice, igienico-sanitare de realizare a securității omului în procesul de muncă prin eliminarea, evitarea sau diminuarea acțiunii factorilor de risc asupra organismului uman. Ele includ măsuri de prevenire a apariției riscurilor și măsuri de protecție împotriva riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională.
Actul normativ în baza căruia se desfășoară întreaga activitate de protecție a muncii în România îl reprezintă Legea nr. 90/1996 a protecției muncii care îndeplinește rolul de lege fundamentală pentru realizarea securității și sănătății în muncă, fiind din acest punct de vedere elementul generator pentru toate prevederile normative cu caracter de protecție a muncii.
Bibliografie
Almășan B., Exploatarea și valorificarea zăcămintelor de substanțe minerale solide, Editura Didactică și Pedagogică București, 1982.
Brejea R., Sabău N.C., Ilieș Dorina, Degradarea și poluarea solului datorită haldelor de steril de la exploatarea bauxitei – The degradation and polution the soil due to the sludge waste heaps from the exploitation of bauxite. Editura Universității din Oradea. Analele Universității din Oradea. Fascicula Protecția Mediului. Vol. IX. ISSN 1224-6255. Pag. 97-104, 2004;
Brejea R., Sabău N.C., Domuța C., Degradarea terenurilor datorită exploatării minereului de bauxită din Munții Pădurea Craiului. Editura Univestității din Oradea, Analele Universității din Oradea. Fascicula Protecția Mediului. Vol. VII. ISBN 1224-6255. Pag. 109-118, 2002;
Chiriță Constantin și colab., Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Editura Ceres, București, 1974;
Darabont A., Pece Șt., Dăscălescu A., Managementul Securității și Sănătății în muncă, vol. I, Editura Agir, București, 2001;
Darabont A., Pece Șt., Dăscălescu A., Managementul Securității și Sănătății în muncă, vol. II, Editura Agir, București, 2001;
Fodor Dumitru, Exploatări miniere la zi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980;
Fodor D., Influența exploatărilor și preparării zăcămintelor de minereuri metalifere asupra factorilor de mediu, Revista Minelor nr.8/2001;
Huidu E., Jescu I., Cartea minerului în exploatările la zi, Editura tehnică, București, 1987;
Ionescu A. și colab., Ecologie și protecția mediului, Editura Bacovia, Bacău, 1994;
Roșu L., Maftei C., Legislația mediului: legislația orizontală, vol. I, Curs Universitar, Editura MatrixRom, București, 2007;
Sabău N.C., Domuța C., Berchez O., Geneza, degradarea și poluarea solului, Partea I – geneza solului, Editura Universității din Oradea, 1999;
Sabău N.C., Domuța C., Berchez O., Geneza, degradarea și poluarea solului, Partea II – degradarea și poluarea solului, Editura Universității din Oradea, 2002;
Stanciu I., Strategia industriei miniere din România, Revista minelor nr.5/2000;
Stugren B., Ecologie teoretică, Editura Sarmis, București, 1994;
***, Legea Minelor nr.85/2003;
***, O.U.G. nr.195/2005, privind protecția mediului, publicată în M.O.nr.1196/30 decembrie 2005;
***, H.G. nr. 1049/2006, privind cerințele minime pentru asigurarea securității și sănătății lucrătorilor din industria extractivă de suprafață sau subteran;
***, H.G. nr. 188/2002 – Limitele maxime admise pentru poluanți;
***, Ordinul nr. 184/1997 MAPPM;
***, Legea nr. 26 privind Codul silvic – M.O. nr. 93/08.05.1996;
***, Legea Apelor nr.107/1966 Legea Apelor, M.O. nr. 244/08.10.1996;
***, (1997): Prescripții tehnice privind proiectarea, realizarea și conservarea haldelor, PT-C 39, Ministerul Muncii și Protecției Sociale;
***, Legea Protecției Mediului nr. 137/1995;
***, Legea Protecției Muncii nr. 90/1996;
***, Legea nr. 319/2006 privind protecția și securitatea muncii;
***, Legea nr. 61/1998 – "Legea minelor", publicată în Monitorul Oficial al României; Partea I, nr. 113/16.03.1998, intrată în vigoare în 14 iunie 1998;
***, Informații Agenția Națională de Protecția Mediului, Oradea, județul Bihor;
http//www.primăriașuncuiuș.ro
http.// www.referatu.roq.doc.
http://www.geo.edu.ro
http://www.cartea.info
http://www.bioswiss.ro
http://www.biharaqua.org
http://www.afaceriardelene.ro
http://old.usmf.md/uploads
http://biblioteca.regielive.ro
http://www.expertcontasaguna.yolasite.com
http://www.scrigroup.com
http://www.comunasuncuius.ro/indexro.php?do=prezentare http://www.comunasuncuius.ro
http://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/LEGISLATIA-ARMONIZATA-DIN-ROMA95684.php
http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/merceologie/minimizarea-riscurilor-de-accidentare-si-imbolnavire-profesionala-181759.html
http://old.usmf.md/uploads/Downloads/Boli%20ocupationale/prelegeri/1.%20Bolile%20profesionale.doc
http://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/ORDINEA-JURIDICA-COMUNITARA-RE14932.php
Bibliografie
Almășan B., Exploatarea și valorificarea zăcămintelor de substanțe minerale solide, Editura Didactică și Pedagogică București, 1982.
Brejea R., Sabău N.C., Ilieș Dorina, Degradarea și poluarea solului datorită haldelor de steril de la exploatarea bauxitei – The degradation and polution the soil due to the sludge waste heaps from the exploitation of bauxite. Editura Universității din Oradea. Analele Universității din Oradea. Fascicula Protecția Mediului. Vol. IX. ISSN 1224-6255. Pag. 97-104, 2004;
Brejea R., Sabău N.C., Domuța C., Degradarea terenurilor datorită exploatării minereului de bauxită din Munții Pădurea Craiului. Editura Univestității din Oradea, Analele Universității din Oradea. Fascicula Protecția Mediului. Vol. VII. ISBN 1224-6255. Pag. 109-118, 2002;
Chiriță Constantin și colab., Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Editura Ceres, București, 1974;
Darabont A., Pece Șt., Dăscălescu A., Managementul Securității și Sănătății în muncă, vol. I, Editura Agir, București, 2001;
Darabont A., Pece Șt., Dăscălescu A., Managementul Securității și Sănătății în muncă, vol. II, Editura Agir, București, 2001;
Fodor Dumitru, Exploatări miniere la zi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980;
Fodor D., Influența exploatărilor și preparării zăcămintelor de minereuri metalifere asupra factorilor de mediu, Revista Minelor nr.8/2001;
Huidu E., Jescu I., Cartea minerului în exploatările la zi, Editura tehnică, București, 1987;
Ionescu A. și colab., Ecologie și protecția mediului, Editura Bacovia, Bacău, 1994;
Roșu L., Maftei C., Legislația mediului: legislația orizontală, vol. I, Curs Universitar, Editura MatrixRom, București, 2007;
Sabău N.C., Domuța C., Berchez O., Geneza, degradarea și poluarea solului, Partea I – geneza solului, Editura Universității din Oradea, 1999;
Sabău N.C., Domuța C., Berchez O., Geneza, degradarea și poluarea solului, Partea II – degradarea și poluarea solului, Editura Universității din Oradea, 2002;
Stanciu I., Strategia industriei miniere din România, Revista minelor nr.5/2000;
Stugren B., Ecologie teoretică, Editura Sarmis, București, 1994;
***, Legea Minelor nr.85/2003;
***, O.U.G. nr.195/2005, privind protecția mediului, publicată în M.O.nr.1196/30 decembrie 2005;
***, H.G. nr. 1049/2006, privind cerințele minime pentru asigurarea securității și sănătății lucrătorilor din industria extractivă de suprafață sau subteran;
***, H.G. nr. 188/2002 – Limitele maxime admise pentru poluanți;
***, Ordinul nr. 184/1997 MAPPM;
***, Legea nr. 26 privind Codul silvic – M.O. nr. 93/08.05.1996;
***, Legea Apelor nr.107/1966 Legea Apelor, M.O. nr. 244/08.10.1996;
***, (1997): Prescripții tehnice privind proiectarea, realizarea și conservarea haldelor, PT-C 39, Ministerul Muncii și Protecției Sociale;
***, Legea Protecției Mediului nr. 137/1995;
***, Legea Protecției Muncii nr. 90/1996;
***, Legea nr. 319/2006 privind protecția și securitatea muncii;
***, Legea nr. 61/1998 – "Legea minelor", publicată în Monitorul Oficial al României; Partea I, nr. 113/16.03.1998, intrată în vigoare în 14 iunie 1998;
***, Informații Agenția Națională de Protecția Mediului, Oradea, județul Bihor;
http//www.primăriașuncuiuș.ro
http.// www.referatu.roq.doc.
http://www.geo.edu.ro
http://www.cartea.info
http://www.bioswiss.ro
http://www.biharaqua.org
http://www.afaceriardelene.ro
http://old.usmf.md/uploads
http://biblioteca.regielive.ro
http://www.expertcontasaguna.yolasite.com
http://www.scrigroup.com
http://www.comunasuncuius.ro/indexro.php?do=prezentare http://www.comunasuncuius.ro
http://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/LEGISLATIA-ARMONIZATA-DIN-ROMA95684.php
http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/merceologie/minimizarea-riscurilor-de-accidentare-si-imbolnavire-profesionala-181759.html
http://old.usmf.md/uploads/Downloads/Boli%20ocupationale/prelegeri/1.%20Bolile%20profesionale.doc
http://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/ORDINEA-JURIDICA-COMUNITARA-RE14932.php
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Argila Refractara (ID: 110056)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.