Arestul LA Domiciliu
=== 44d7404042d68bc3ab13330801c089c4abde8120_93357_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE
Sediul materiei
Noțiunea și categoriile de măsuri preventive
Scopul și condițiile de aplicare a măsurilor preventive
Organele judiciiare competente să dispună asupra măsurilor preventive
CAPITOLUL II ARESTUL LA DOMICILIU
2.1. Aspecte generale privind arestul la domiciliu
2.2. Condițiile și cazurile în care se poate dispune măsura arestului la domiciliu
2.3. Luarea măsurii arestului la domiciliu în faza de urmărire penală
2.4. Luarea măsurii arestului la domiciliu în fază de cameră preliminară
2.5. Luarea măsurii arestului la domiciliu în faza de judecată
2.6. Durata arestului la domiciliu. Prelungirea măsurii în cursul urmăririi penale
2.7. Conținutul măsurii arestului la domiciliu
2.8. Prelungirea măsurii arestului la domiciliu în cursul urmării penale
CAPITOLUL III VERIFICAREA LEGALITĂȚII ȘI TEMEINICIEI ARESTULUI LA DOMICILIU
3.1. Verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în camera preliminară
3.2. Verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în cursul judecății
CAPITOLUL IV REVOCAREA ȘI ÎNLOCUIREA MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU. ÎNCETAREA DE DREPT A
MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU
4.1. Revocarea/înlocuirea măsurii arestului la domiciliu
4.2. Încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
C.P. Ad. – Codul penal adnotat
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
NCPP – Noul Cod de procedură penală
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.D.P. – Revista de Drept Penal
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
INTRODUCERE
Noul Cod de procedură penală reprezintă un instrument important pentru modernizarea și asigurarea unui cadru legal adaptat cerințelor europene în materie penală, acesta cuprinzând o serie de modificări și instituții noi care nu au corespondent în codul de la 1968.
Dintre instituțiile noi reglementate în noul Cod de procedură penală, în prezentul studiu este prezentată măsura preventivă a arestului la domiciliu, pe care din start o apreciem ca o măsură pozitivă, mai puțin invazivă în viața și activitatea persoanei față de care s-a luat, față de alte măsuri preventive, asigurând, totodată, statului și o economie însemnată de resurse.
În noul Cod de procedură penală, măsurile preventive sunt reglementate în titlul V, alături de alte măsuri procesuale. Potrivit art. 202 alin. (1) NCPP „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfașurări a procesului penal, al impiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni”.
Deși în cuprinsul NCPP este menționată de mai multe ori, legiuitorul nu definește ce se înțelege prin sintagma „suspiciune rezonabilă”.
Noțiunea de „suspiciune rezonabilă” trebuie raportată la sensul dat acesteia în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de unde a fost preluată prin traducerea sintagmei „reasonable suspicion”, din limba engleză. Așa cum s-a arătat în doctrină, instanța de contencios al drepturilor omului „a cercetat întotdeauna respectarea condiției existenței unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile care să justifice arestarea unei persoane. (…) Plauzibilitatea bănuielilor pe care are a se întemeia o arestare constituie un element esential al protecției cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de libertate”. În acest context, „suspiciunea rezonabilă” trebuie să se întemeieze pe existența unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune.
Conform dispozițiilor art. 202 alin. (1) NCPP „suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune” trebuie să rezulte din probe sau din indicii temeinice. Dacă probele sunt definite de art. 97 alin. (1) ca fiind „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”, indiciile temeinice nu se mai bucură de o definire legală în NCPP.
Art. 202 alin. (2) NCPP dispune, de principio, în toate situațiile în care există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută nici o masură preventivă.
Corelativ principiului caracterului echitabil al procesului penal, statornicit de art. 8 NCPP, art. 202 alin. (3) NCPP prevede că „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.
NCPP reglementează în art. 202 alin. (4) cinci măsuri preventive, acestea fiind: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă.
Spre deosebire de alte măsuri preventive( reținerea, controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune), care pot fi luate de procuror, măsura arestului la domiciliu poate fi luată, în funcție de etapa procesuală, în cursul urmăririi penale, de către judecatorul de drepturi si libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.
De asemenea, din lectura dispozițiilor art. 203 alin. (3) NCPP rezultă că, la fel ca și în cazul arestării preventive, măsura arestului la domiciliu poate fi luată numai față de o persoană care a dobândit calitatea de inculpat, definit de art. 82 ca fiind „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală”, acesta având calitatea de parte în procesul penal.
Rezultă, astfel că față de suspect nu poate fi luată o astfel de măsură, suspectul fiind definit de art. 77 drept „persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”, acesta neavând calitatea de parte în procesul penal.
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE
Sediul materiei
Titlul V al Părții generale din noul Cod de procedură penală este consacrat măsurilor preventive și altor măsuri procesuale. Aceste măsuri procesuale, reglementate distinct în cuprinsul a trei capitole, sunt măsurile preventive, măsurile de siguranță cu caracter medical (cele ce pot fi aplicate cu caracter provizoriu m cursul procesului penal) și măsurile asigurătorii.
Aparent, noul cod nu mai reglementează expres măsurile de ocrotire (pe care legislația procesuală anterioară le reglementa expres în art. 161 CPP 1968). În realitate, ele reprezentau un ansamblu de măsuri subsecvente (subsidiare) dispunerii, față de o persoană cercetată, a unei măsuri privative de libertate.
Potrivit textului din vechea reglementare (art. 161 CPP 1968), când măsura reținerii sau a arestării preventive a fost luată față de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, avea nevoie de ajutor, trebuia să fie înștiințată autoritatea competentă, în vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligația de încunoștințare revenea organului judiciar care luase măsura reținerii ori a arestării preventive.
Ca urmare a acestui caracter subsidiar față de măsurile preventive, noul Cod de procedură penală a reglementat măsurile de ocrotire nu ca măsuri procesuale de sine stătătoare, ci ca obligații ce revin organului judiciar ulterior dispunerii de către acesta a arestării preventive.
Măsurile procesuale au fost definite ca instituții de drept procesual penal puse la dispoziția organelor judiciare penale și constând în anumite privațiuni sau constrângeri, personale ori reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal. Prin funcțiunea urmărită de legiuitor, aceste măsuri funcționează ca mijloace legale de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situații de natură să pună în pericol eficienta desfășurare a procesului penal prin obstacolele, dificultățile și derutările pe care le pot produce.
Măsurile procesuale prezintă următoarele caractere:
au caracter opțional, nefiind obligatorii în procesul penal, putând fi dispuse de la caz la caz, în funcție de particularitățile fiecărei cauze în parte;
au caracter adiacent față de activitatea principală, anume efectuarea actelor procesuale și procedurale ce au drept finalitate stabilirea existenței faptelor penale, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii penale potrivit vinovăției acestora;
au caracter provizoriu și reversibil, putând fi luate doar pe durata procesului penal, respectiv putând fi revocate ori de câte ori se constată că au dispărut împrejurările ce au determinat luarea acestora;
sunt măsuri de constrângere, fie cu caracter personal, fie cu caracter real, determinând o privare sau, după caz, o restricționare în exercitarea unor drepturi de către unii participanți la procesul penal.
Măsurile procesuale nu trebuie confundate cu măsurile de drept procesual penal.
În categoria celor din urmă se includ nu doar măsurile procesuale, dar și măsurile procedurale. Acestea au ca obiect asigurarea desfășurării în bune condiții a activității
procedurale (de exemplu, măsurile pe care le poate lua organul judiciar cu ocazia unei cercetări la fața locului, măsurile preliminare ședinței de judecată etc.).
Măsurile procedurale – având tot caracter de constrângere – aduc atingere unor drepturi procesuale sau intervin pentru a se asigura îndeplinirea obligației de a se prezenta în fața autorităților judiciare ori de a lua parte la ședința de judecată. Acestea pot fi dispuse de organele judiciare penale în vederea asigurării bunei desfășurări a activității procedurale (de pildă, măsurile pe care le poate lua organul judiciar cu ocazia unei confruntări, măsurile pe care le ia președintele completului de judecată pentru pregătirea ședinței, măsurile luate pentru asigurarea solemnității ședinței de judecată etc.).
În raport cu natura drepturilor asupra cărora se exercită restrângerea, măsurile procesuale pot avea caracter personal (de pildă, restrângerea sau privarea de libertate a inculpatului, obligarea acestuia de a nu părăsi localitatea în cadrul măsurii controlului judiciar, de a se supune unui tratament medical ș.a.) sau real (de pildă, măsura indisponibilizării bunurilor prin sechestru, restabilirea situației anterioare).
Noțiunea și categoriile de măsuri preventive
Măsurile preventive sunt măsuri de constrângere puse la dispoziția organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracțiuni.
Noul Cod de procedură penală prevede un număr de cinci măsuri preventive, trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Trebuie menționat că aceste măsuri preventive reglementate în Capitolul I din Titlul V al Părții generale pot fi dispuse exclusiv asupra persoanei fizice responsabile penal. în ipoteza angajării răspunderii penale a persoanei juridice, măsurile preventive ce pot fi dispuse sunt cele reglementate în cuprinsul art. 493 NCPP..
Față de Codul de procedură penală din 1968, în legătură cu măsurile preventive aplicabile persoanei fizice remarcăm, ca prime observații de natură generală:
introducerea unei măsuri privative cu caracter de noutate – arestul la domiciliu;
obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara nu mai sunt prevăzute ca măsuri preventive de sine stătătoare, ci ca obligații ce pot fi impuse
inculpatului (facultativ) atunci când față de acesta se dispune măsura controlului judiciar (simplu sau pe cauțiune);
măsura liberării provizorii sub control judiciar (simplu sau pe cauțiune) se transformă dintr-o măsură cu caracter subsecvent arestării preventive într-o măsură de sine stătătoar;
controlul judiciar (simplu sau pe cauțiune) ce poate fi dispusă fără ca în prealabil inculpatul să fi fost în mod obligatoriu privat de libertate;
cu excepția reținerii, toate celelalte măsuri preventive nu mai pot fi dispuse decât față de inculpat, adică după ce s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru fapta sau faptele ce formează obiectul urmăririi penale și în legătură cu care se dispune măsura preventivă;
reglementările privind durata măsurilor preventive ce pot fi dispuse asupra inculpatului minor sunt aceleași cu cele aplicabile majorului.
Dincolo de aceste schimbări de ordin general, în cazul fiecărei măsuri preventive în parte au intervenit o serie de modificări cu privire la conținutul lor, uneori cu privire la durată, organul judiciar ce o poate dispune și altele.
Întrucât prin instituirea măsurilor preventive se aduce atingere libertății individuale legislația națională și cea europeană au instituit o serie de garanții juridice care să prevină abuzul și arbitrariul în luarea și menținerea lor.
Prin urmare, ori de câte ori se pune problema luării, menținerii, prelungirii ori confirmării unei măsuri preventive, dincolo de prevederile cuprinse în Codul de procedură penală, trebuie ținut seama de alte dispoziții aplicabile în materie, în mod particular de dispozițiile Constituției României (art. 23¹) și cele ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale (în special art. 5 privind dreptul la libertate și siguranță așa cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), deciziile Curții Constituționale, deciziile pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii. Cu valoare de principiu, art. 9 alin. (2) NCPP statuează asupra caracterului excepțional pe care trebuie să îl aibă măsurile preventive în procesul penal raportat la regula instituită în alin. (1) al aceluiași articol.
De altfel, în deplină concordanță cu valorile exprimate de Convenția europeană, ori de câte ori Codul de procedură penală prevede posibilitatea luării unor măsuri în cursul orocesului penal prin care se restricționează exercițiul unor drepturi fundamentale, legiuitorul a prevăzut că restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.
Măsurile preventive ce pot fi dispuse în cursul procesului penal – cu privire la persoanele fizice – sunt prevăzute expres și limitativ în cuprinsul art. 202 alin. (4) NCPP, anume: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă.
Ca modalitate de organizare a dispozițiilor legale în materia măsurilor preventive, legiuitorul a descris mai întâi, în cadrul Secțiunii 1 („Dispoziții generale"), scopul și condițiile generale pentru luarea măsurilor preventive, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se dorește a fi aplicată, organul judiciar competent să dispună asupra măsurii și actul (procedural documentar) prin care se dispune în acest sens, câ- e de atac ori verificările din oficiu asupra măsurilor preventive. Apoi, prin intermediul unor reglementări cu caracter special, legiuitorul român a precizat care sunt condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și care este procedura ce se impune a fi urmată în acest sens, care sunt conținutul fiecăreia dintre măsurile preventive și efectele dispunerii or (Secțiunea a 2-a „Reținerea", Secțiunea a 3-a „Controlul judiciar", Secțiunea a 4-a Controlul judiciar pe cauțiune". Secțiunea a 5-a „Arestul la domiciliu", Secțiunea a 6-a .Arestarea preventivă").
După ce reglementează maniera de luare, confirmare, verificare sau prelungire a
măsurilor preventive (la modul general, respectiv cu privire specială asupra fiecărei măsuri), în Secțiunea a 7-a se revine la o serie de dispoziții cu caracter general, aplicabile tuturor măsurilor preventive, anume cele privitoare la încetarea, revocarea sau înlocuirea acestora.
Scopul și condițiile de aplicare a măsurilor preventive
Potrivit art. 202 alin. (1) NCPP, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Așadar, legiuitorul, se de o parte, a condiționat luarea măsurilor preventive de existența cel puțin a unuia zintre scopurile enumerate anterior, iar, pe de altă parte, a urmărit să întărească în acest mod natura preventivă, și nu retributivă[3] (de sancționare, specifică sancțiunilor de drept oenal), pe care aceste măsuri trebuie să o aibă în cursul procesului penal.
Prin scopul măsurii preventive se înțelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligația să aleagă măsura potrivită și suficientă pentru atingerea acelui scop. Scopul urmărit prin luarea măsurilor preventive poate viza, așadar:
asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. Buna desfășurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau inculpatului – încercarea de a influența coinculpați, martori, persoane vătămate sau experți, încercări de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activități;
împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată. în esență, sustragerea suspectului sau inculpatului de la derularea procedurilor judiciare impietează asupra bunei desfășurări a procesului penal, determinând deseori organul judiciar să depună eforturi suplimentare pentru găsirea acestuia, pentru efectuarea comunicărilor necesare în cursul procesului penal, întârziind desfășurarea unor activități procedurale.
Pe de altă parte, sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală sau judecată presupune ca o condiție prealabilă împrejurarea că acesta are cunoștință de declanșarea procedurilor judiciare ce îl vizează și că în mod intenționat refuză participarea la derularea lor, încălcând obligațiile principale pe care legea le stabilește în sarcina acuzatului – acelea de prezentare la chemările organelor judiciare, respectiv de comunicare, în scris, a oricărei modificări a adresei la care locuiește;
prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni, situație ce are în vedere periculozitatea manifestată de suspect sau inculpat derivând din aceea că, făcând obiectul unor proceduri judiciare, fiind suspectat de comiterea unei/unor infracțiuni, prin conduita sa manifestată anterior sau ulterior datei comiterii pretinselor fapte penale, dovedește riscul real de a reitera un comportament infracțional.
Existența unuia dintre scopurile enumerate se impune a fi verificată atât la momentul luării unei măsuri preventive, cât și atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea sau, după caz, menținerea unei astfel de măsuri.
Noul Cod de procedură penală stabilește obligația organului judiciar ca la alegerea măsurii preventive – dintre cele cinci prevăzute expres pentru persoana fizică – să analizeze cumulativ trei condiții pozitive:
să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune;
măsura aleasă să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse. în ceea ce privește criteriile pe baza cărora se poate stabili această gravitate a acuzației, legea nu le indică în mod expres.
Se apreciază că gravitatea se impune a fi analizată atât în abstract (prin raportare la natura infracțiunii și limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege), dar și în concret, prin evaluarea criteriilor de ordin obiectiv și subiectiv privind faptele imputate suspectului sau inculpatului. Reper în aprecierea gradului de pericol concret poate fi reglementarea cuprinsă în art. 318 alin. (1) și (2) NCPP (privind renunțarea la urmărirea penală), în măsura în care elementele indicate pentru o asemenea evaluare pot fi deduse din probatoriul administrat până la momentul la care se discută măsura preventivă, anume: conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârșire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii (elemente de ordin obiectiv) ori persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii (elemente de ordin subiectiv);
măsura preventivă să fie necesarăpentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei.
CAPITOLUL II
ARESTUL LA DOMICILIU
Aspecte generale privind arestul la domiciliu
Arestul la domiciliu are caracter de noutate, fiind introdus în legislația română odată cu noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010. Măsura preventivă a arestului la domiciliu este una privativă de libertateP1, plasată, ca gravitate, între controlul judiciar (simplu sau pe cauțiune) și arestarea preventivă. Legiuitorul român s-a inspirat în reglementarea ei din Codul de procedură penală italian131. O reglementare similară întâlnim și în Codul de procedură penală francez, cu precizarea că, în acest caz, consemnarea la domiciliu sau la reședința fixată de judecătorul de instrucție ori de judecătorul de libertăți este însoțită în mod obligatoriu de supravegherea electronică a celui acuzat.
Potrivit art. 221 alin. (1) NCPP, măsura arestului la domiciliu constă în obligația
impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.
Deși inclusă de legiuitor în categoria măsurilor privative de libertate (una dintre consecinințele juridice fiind deducerea duratei sale din durata pedepsei privative de libertate aplicate inculpatului), s-ar putea aprecia că arestul la domiciliu este o măsură apropiată și de măsurile neprivative de libertate, fiind în fapt o formă particulară a controlului judiciar în care inculpatului i se restricționează libertatea de mișcare, numai că această libertate de deplasare este restrânsă nu la teritoriul țării, al unui județ sau oraș, ci este o restrângere mult mai severă, cea determinată de limitele locuinței sale.
În acest sens, potrivit art. 126 din Legea nr. 254/2014, prin imobil în care se execută arestul la domiciliu, prevăzut la art. 221 alin. (1) NCPP, se înțelege locuința inculpatului,
încăperea, dependința sau locul împrejmuit ținând de acestea. În funcție de dimensiunile imobilului, în practică arestul la domiciliu va permite limitări diferite ale libertății de mișcare, de la suprafața unei garsoniere sau camere de cămin, în cazul unor inculpați, la curtea generoasă, în cazul altora.
Chiar și așa, inculpatul nu va avea programul zilnic determinat potrivit unui regulament (ca în cazul celui arestat preventiv), nu va avea limitări în privința accesului la telefon și la mijloace de informare și comunicare (de pildă, acces la internet), nu va fi păzit 24 de ore din 24, nu va necesita permisiunea de a fi vizitat, iar vizitele din partea cunoscuților nu trebuie să se desfășoare după un anumit program.
Condițiile și cazurile în care se poate dispune măsura arestului la domiciliu
Arestul la domiciliu poate fi dispus în toate fazele procesului penal față de inculpat (nu și față de suspect), doar de către judecător (nu și de către organele de urmărire penală).
Competența de a dispune asupra acestei măsuri preventive revine, în cursul urmăririi penale, judecătorului de drepturi și libertăți, în faza de cameră preliminară, judecătorului de cameră preliminară, iar în faza de judecată, completului învestit cu soluționarea cauzei.
Pentru a se dispune măsura preventivă, se impun a fi îndeplinite atât condițiile generale prevăzute de art. 202 NCPP, cât și cele specifice arestării preventive, prevăzute de art. 223 NCPP.
Deși art. 218 NCPP face trimitere, în privința dispunerii arestului la domiciliu, la
împrejurarea ca măsura preventivă să fie necesară și suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1), din reglementarea acestui text de lege, având denumirea marginală „Scopul, condițiile generale și categoriile măsurilor preventive”, reiese fără dubiu că aceste condiții „generale” sunt aplicabile tuturor măsurilor preventive, inclusiv arestului la domiciliu.
Așadar, acestei măsuri îi vor fi aplicabile nu doar dispozițiile art. 202 alin. (1) referitoare la scopul și condițiile generale ale măsurilor preventive, ci și cele cuprinse în alin. (2) (condiția negativă de a nu fi incident vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 NCPP), precum și cele ale alin. (3) referitoare la necesitatea ca măsura preventivă să fie proporțională cu gravitatea acuzației și, respectiv, să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei.
Prin urmare, pentru a se putea dispune față de un inculpat măsura arestului la domiciliu, se cer a fi întrunite următoarele condiții:
să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit infracțiunea de care este acuzată. Suspiciunea rezonabilă, nedefinită în legislația
procesuală penală internă, are accepțiunea dată de jurisprudența C.E.D.O., anume aceea de existență a unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune.
Datele sau informațiile ce fundamentează suspiciunea rezonabilă trebuie să provină din probe (elemente de fapt obținute prin mijloace de probă), iar suspiciunea rezonabilă trebuie să vizeze comiterea unei infracțiuni; legea procesuală nu condiționează și nici nu restricționează luarea măsurii de existența unui anumit fel de pedeapsă ori de anumite limite ale ei (limite speciale), de comiterea faptei cu o anumită formă de vinovăție ori de forma tentată sau consumată a acesteia;
o a doua condiție este una negativă, și anume și nu fie incident vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 NCPP; chiar dacă această condiție negativă a fost verificată și la momentul punerii în mișcare a acțiuni! penale [conform art. 309 alin. (1) NCPP], se impune a fi verificată din nou la momentul în care organul judiciar este chemat a dispune în legătură cu măsura preventivă a arestului la domiciliu.
Măsura preventivă a arestului la domiciliu poate fi dispusă doar împotriva inculpatului, prin urmare, doar după momentul când procurorul dispune în cauza respectivă punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspect;
măsura să fie necesar și, totodată, suficientă pentru scopul urmărit prin luarea ei. Ea trebuie să fie și proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei respective, adică să existe un just echilibru între restrângerea drepturilor inculpatului (determinate de luarea măsurii arestului la domiciliu) și interesul statului de a asigura buna desfășurare a instrucției penale ori pentru a prezerva siguranța publică;
faptele pentru care s-a stabilit existența unei suspiciuni rezonabile privind săvârșirea lor de către inculpat să nu vizeze infracțiuni contra unui membru de familie
Întrucât Codul penal arată care sunt „infracțiunile săvârșite asupra unui membru de familie” urmează a avea în vedere – pentru verificarea acestei condiții negative – exclusiv prevederile art 199 NCP privind infracțiunile incluse în sintagma de „violență în familie", respectiv art. 200 NCP referitoare la infracțiunea de „ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă”).
inculpatul să nu fi fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare [art. 218 alin. (3) teza a II-a NCPP]. Cu toate acestea, în măsura în care pentru nfracțiunea de evadare anterior comisă inculpatul a fost reabilitat, ca efect al reabilitării, apreciem că nu i s-ar putea refuza accesul la măsura preventivă a arestului la domiciliu121, întrucât, potrivit art. 169 alin. (1) NCP, „Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare.
Prin luarea măsurii arestului la domiciliu se urmărește un scop preventiv procesual, anume: al asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Noul Cod de procedură penală reglementează – în art. 223 alin. (1) și (2) – cinci cazuri n care se poate dispune arestarea preventivă și, deci, și măsura arestului la domiciliu, anume:
inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;
inculpatul a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securiițății naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de
stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de nonede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj etc.
Remarcăm, ca și alți autori, faptul că legiuitorul român a fixat aceleași condiții, în mare parte, de dispunere a trei măsuri preventive diferite: controlul judiciar pe cauțiune (măsură neprivativă de libertate), arestul la domiciliu și arestarea preventivă (măsuri privative de libertate), ceea ce poate determina dificultăți în practică în aprecierea asupra „necesității", „suficienței" și „oportunității" luării oricăreia dintre cele trei măsuri; tot astfel, prin stipularea unor condiții similare de dispunere a acestor măsuri preventive, marja de apreciere a jucătorului sau a instanței – atât a celor chemați să dispună asupra luării lor, cât și a celor chemați să se pronunțe asupra înlocuirii uneia cu alta – este una destul de largă.
Nici criteriile oferite de legiuitor pentru „aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1)” nu oferă suficiente elemente de departajare a necesității de a dispune arestul la domiciliu raportat la celelalte două măsuri anterior menționate – controlul judiciar pe cauțiune și, respectiv, arestarea preventivă -, întrucât aceste criterii se regăsesc, în parte, și în art. 217 alin. (2) (referitor la cuantumul cauțiunii), respectiv în art. 223 alin. (2) (referitor la existența pericolului pentru ordinea publică).
Astfel, conform art. 218 alin. (2) NCPP, organul judiciar chemat să dispună asupra măsurii arestului la domiciliu va analiza condițiile legale ținând seama și de o serie de criterii atât de ordin obiectiv (gradul de pericol al infracțiunii, scopul măsurii), cât și criterii de ordin subiectiv, legate de persoana inculpatului (sănătatea, vârsta, situația familială și alte împrejurări privind persoana față de care se ia măsura).
Luarea măsurii arestului la domiciliu în faza de urmărire penală
În faza de urmărire penală, competența de a dispune asupra măsurii arestului la domiciliu revine în mod exclusiv judecătorului de drepturi și libertăți. În privința competenței teritoriale, legea procesuală penală a reglementat o competență alternativă, putând dispune aceasta judecătorul de drepturi și libertăți:
de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță ori
de la instanța egală în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii sau
de la instanța egală în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Sesizarea judecătorului pentru luarea măsurii arestului la domiciliu se face de procurorul de caz (procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală), prin referat, acesta având deplina libertate în a decide căruia dintre judecătorii de drepturi și libertăți de la instanțele anterior arătate îi va trimite sesizarea.
Procurorul va sesiza judecătorul în vederea dispunerii acestei măsuri atunci când apreciază a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 218 NCPP; procurorul, la rândul său, .a formula cererea din oficiu sau la propunerea organelor de cercetare penală.
În afară de sesizarea directă din partea procurorului cu propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu, judecătorul de drepturi și libertăți mai poate dispune luarea acestei măsuri preventive și:
atunci când este sesizat de procuror cu propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestului preventiv, pe care o respinge, dispunând, în schimb, din oficiu, luarea unei măsuri preventive mai ușoare;
atunci când este sesizat de procuror cu solicitarea de înlocuire a măsurii controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune cu o măsură preventivă mai aspră;
atunci când este sesizat cu o solicitare a inculpatului de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive;
în soluționarea contestațiilor formulate împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale.
Procedura prevăzută de lege pentru dispunerea măsurii arestului la domiciliu este următoarea:
procurorul de caz întocmește referatul cu propunerea de luare a măsurii arestului a domiciliu, pe care îl înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți competent;
judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen de soluționare în camera de consiliu, în interiorul unui interval de maxim 24 de ore de la înregistrarea propunerii orocurorului la instanță (un termen de recomandare, fără consecințe procesuale directe în caz de depășire).
Pentru termenul de soluționare, trebuie citat inculpatul, anunțat apărătorul ales (ori desemnat un apărător din oficiu) – asistența juridică a inculpatului 1a această procedură fiind obligatorie -, înștiințat procurorul competent a participa la ședința de judecată. Prezența apărătorului inculpatului și cea a procurorului sunt obliga- torii, în schimb, absența inculpatului nu împiedică soluționarea propunerii;
în măsura în care inculpatul se prezintă la termenul fixat, audierea lui de către judecătorul de drepturi și libertăți este obligatorie; audierea inculpatului se va desfășura, în absența unor dispoziții contrare, cu respectarea prevederilor art. 107-110 NCPP, acestuia aducându-i-se ia cunoștință, anterior audierii, drepturile și obligațiile procesuale, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este acuzat; audierea va purta atât asupra acuzațiilor formulate împotriva sa, cât și asupra motivelor pentru care se solicită luarea măsurii arestului la domiciliu;
după discutarea în contradictoriu a propunerii de luare a măsurii preventive, judecătorul de drepturi și libertăți va delibera, rezultatul deliberării fiind consemnat în cuprinsul minutei [minuta este obligatorie, conform art. 400 alin. (2) NCPP și se va întocmi în două exemplare originale]; pronunțarea soluției va fi realizată în camera de consiliu. ;
judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra propunerii prin încheiere motivată, putând dispune admiterea propunerii ori respingerea acesteia. În caz de respingere, judecătorul de drepturi și libertăți va putea să dispună, din oficiu, chiar fără ca inculpatul sau procurorul să fi solicitat expres și fără să fi pus în discuția contradictorie a părților, luarea unei măsuri preventive mai ușoare (controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune) – posibilitate prevăzută expres în art. 219 alin. (9) NCPP;
în încheierea de admitere a propunerii, trebuie indicate durata pe care s-a dispus măsura și obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata ei, respectiv organul însărcinat cu supravegherea respectării acestor obligații;
după luarea măsurii, persoanei respective i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83 (drepturile inculpatului), dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) și (2) (încunoștințarea unei rude, a unui prieten, cunoscut ș.a. despre luarea arestului la domiciliu și locul unde se execută măsura), dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal;
copia încheierii judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului și instituției, organului sau autorității desemnate cu supravegherea sa, organului de poliție în a cărei circumscripție locuiește acesta, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor și organelor de frontieră;
împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurii preventive a arestului la domiciliu inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, respectiv de la comunicare, pentru cei lipsă. Contestația se soluționează conform dispozițiilor art. 204 NCPP. Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii preventive a arestului la domiciliu ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
Doar în faza de urmărire penală, după soluționarea propunerii, dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestației.
2.4. Luarea măsurii arestului la domiciliu în faza de cameră preliminară
În faza de cameră preliminară, competența de a dispune asupra măsurii arestului la domiciliu nu mai este alternativă; aceasta revine judecătorului de cameră preliminară în fața căreia se află cauza, sesizat prin rechizitoriul emis de procurorul de caz.
Luarea măsurii arestului la domiciliu poate fi solicitată de procuror direct prin rechizitoriu (conform art. 330 NCPP) ori prin cerere separată, după declanșarea procedurii de cameră preliminară.
De asemenea, judecătorul de cameră preliminară se poate sesiza din oficiu cu privire la necesitatea de a se dispune această măsură preventivă față de inculpat. în afara situațiilor anterior descrise referitoare la împrejurările în care ar putea dispune față de inculpat luarea măsurii arestului la domiciliu, judecătorul de cameră preliminară, sesizat cu un rechizitoriu în care inculpatul a fost trimis în judecată aflându-se sub puterea măsurii preventive a arestului la domiciliu, are obligația de a verifica legalitatea și temeinica acesteia (înainte de expirare), putând dispune menținerea, revocarea sau înlocuirea cu o altă măsură preventivă.
Procedura de luare a măsurii preventive a arestului la domiciliu în faza de cameră preliminară urmează aceiași pași ca și cei anterior descriși pentru faza de urmărire penală.
În faza de cameră preliminară, măsura preventivă nu se prelungește, ci se verifică, din oficiu, periodic, la intervale ce nu trebuie să depășească 30 de zile.
2.5.Luarea măsurii arestului la domiciliu în faza de judecată
În faza de judecată, competent a se pronunța asupra măsurii arestului la domiciliu este completul de judecată învestit cu judecarea cauzei la instanța de fond sau, după caz, în calea de atac a apelului.
Procedura de luare a măsurii preventive a arestului la domiciliu în faza de judecată urmează, în principiu, aceiași pași ca și cei anterior descriși pentru faza de urmărire penală. Ceea ce diferă este faptul că soluționarea cererilor, propunerilor și sesizărilor privind măsura arestului la domiciliu se realizează în ședințe de judecată în condiții de publicitate – în cazul verificărilor din oficiu asupra legalității și temeiniciei măsurii preventive [art. 362 alin. (2) NCPP] – ori în ședință publică sau nepublică [nepublicitate stabilită de lege ori declarată de instanța de judecată, după punerea acestei chestiuni în discuția contradictorie a părților, în conformitate cu art. 352 alin. (5) NCPP], după caz, pentru toate celelalte cereri legate de măsura preventivă a arestului la domiciliu. în faza de judecată, asupra măsurii preventive se poate pronunța instanța și prin sentința sau, după caz, decizia prin care soluționează stadiul procesual.
În faza de judecată, la fel ca și în camera preliminară, măsura preventivă nu se
prelungește, ci se verifică, din oficiu, periodic, la intervale ce nu trebuie să depășească 60 de zile.
2.6.Durata arestului la domiciliu. Prelungirea măsurii în cursul urmăririi penale
Arestul la domiciliu se poate dispune, în cursul urmăririi penale, pe o perioadă determinată ce nu poate depăși 30 de zile. Măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, doar în caz de necesitate:
dacă se mențin temeiurile (de fapt și de drept) care au determinat luarea măsurii ori
dacă au apărut temeiuri noi (de asemenea, putând fi vorba de noi temeiuri de fapt sau de drept) care să justifice necesitatea de prelungire a măsurii preventive.
În vederea prelungirii măsurii arestului la domiciliu, procurorul trebuie să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți cu o propunere de prelungire (deși se prevede aceeași competență teritorială alternativă, legea nu impune ca propunerea privind prelungirea să fie adresată judecătorului de drepturi și libertăți de la aceeași instanță de judecată ce a dispus luarea măsurii), propunere ce se impune a fi înregistrată la instanța competentă cu cel puțin 5 zile înainte de data expirării duratei pe care anterior fusese dispusă măsura arestului la domiciliu. Deși este un termen de recomandare, termenul de 5 zile îi este necesar judecătorului de drepturi și libertăți pentru a avea timpul necesar soluționării propunerii de prelungire anterior expirării duratei măsurii, în caz contrar propunerea de prelungire rămânând fără obiect.
Procedura de prelungire urmează aceiași pași ca și propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu în faza de urmărire penală.
În cursul urmăririi penale, măsura arestului la domiciliu, indiferent de numărul de prelungiri acordate, nu poate depăși durata maximă de 180 de zile. împlinirea celor 180 de zile de arest la domiciliu în cursul urmăririi penale determină încetarea de drept a acestei măsuri preventive.
În absența unor dispoziții exprese, în durata maximă de 180 de zile nu vor fi considerate perioadele în care, eventual, inculpatul a fost anterior supus măsurii preventive a reținerii ori a arestării preventive. De asemenea, în calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale nu se ia durata în care respectivul inculpat s-a aflat în arest la domiciliu
În faza de cameră preliminară și în faza de judecată, măsura arestului la domiciliu nu este dispusă pe o perioadă determinată; de asemenea, în urma verificării legalității și temeiniciei arestului la domiciliu, în caz de menținere, judecătorul de cameră preliminară ori, după caz, instanța de judecată nu stabilește o durată a acestei măsuri (ea este menținută pe o durată nedeterminată), existând, în schimb, obligația de verificare, din oficiu, a legalității și temeiniciei măsurii, verificări care se impun a avea loc la termene ce nu depășesc 30 de zile în faza de cameră preliminară, respectiv 60 de zile în faza de judecată.
De asemenea, spre deosebire de măsura arestării preventive, pentru care s-a dispus o durată maximă în faza de judecată la instanța de fond, măsura arestului la domiciliu, verificată cu periodicitatea prevăzută de lege, poate dura, în principiu, întreaga perioadă a acestui stadiu procesual, indiferent de durata totală. În apel însă, atât arestul la domiciliu, cât și arestul preventiv nu pot depăși durata pedepsei aplicate prin hotărârea dată asupra fondului[2]
2.7.Conținutul măsurii arestului la domiciliu
Așa cum prevăd dispozițiile procedurale, măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.
Restricția principală derivă din însăși natura privativă de libertate a măsurii – anume obligația inculpatului de a nu părăsi locuința sa fără aprobare prealabilă din partea organului judiciar. La această interdicție, legiuitorul a prevăzut două măsuri vizând pe inculpat, având o aplicare obligatorie, anume:
să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat.
Astfel, potrivit art. 129 alin. (4) din Legea nr. 254/2013, organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată încunoștințează organul de supraveghere ori de câte ori îl cheamă pe inculpat, arătând data, ora și locul chemării. în acest caz, itinerariul și condițiile de deplasare se stabilesc de organul de supraveghere și sunt aduse la cunoștința inculpatului pe bază de semnătură. în cazul în care inculpatul nu se prezintă, organul judiciar încunoștințează de îndată organul de supraveghere;
să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciar. Conform art. 132 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, în cazul în care inculpatul are obligația de a nu intra în legătură cu anumite persoane, organul de supraveghere identifică și contactează persoanele care ar putea furniza informații relevante despre o eventuală neîndeplinire a obligației.
Pentru a putea fi respectată cu bună-credință această interdicție, se impune ca persoanele cu care inculpatul nu are voie să comunice să fie identificate nominal în cuprinsul încheierii prin care se dispune luarea măsurii preventive, nefiind suficientă menționarea interdicției generice de a lua legătura cu martorii, cu experții ș.a., cu precădere în faza de urmărire penală, întrucât, datorită caracterului nepublic al acestei faze, este posibil ca inculpatul să nu cunoască identitatea acestor categorii de subiecți procesuali. De asemenea, datele nominale sunt necesare și organului desemnat cu supravegherea, organ care, neparticipând la ancheta penală, nu poate avea cunoștință de identitatea unor asemenea persoane (cele cu care inculpatul are interdicția de a lua legătura) altfel decât din cuprinsul încheierii prin care s-a dispus măsura preventivă menționată.
Suplimentar, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate impune inculpatului să poarte un sistem electronic de supraveghere pe toată durata executării măsurii preventive, care să permită verificarea în permanență și în timp real a îndeplinirii obligației de a nu părăsi locuința, respectiv de a notifica de îndată organul desemnat cu supravegherea despre încălcarea acestei obligații.
Alte obligații sau interdicții nu pot fi impuse inculpatului pe durata acestei măsuri preventive, chiar dacă, uneori, ele s-ar dovedi nu doar utile, ci chiar necesare în atingerea scopului pentru care a fost dispusă. Sub acest aspect, este criticabilă opțiunea legiuitorului român care, depărtându-se de optica legislatorului francez, nu a permis magisratului judecător care dispune măsura arestului la domiciliu să poată imune inculpatului care dintre obligațiile ce pot fi dispuse în cadrul controlului judiciar, cu atât mai mult cu cât arestul la domiciliu este o măsură preventivă mai severă decât cea a controlului judicair.
Spre exemplu, ne întrebăm dacă, în cazul unui inculpat acuzat de comiterea unor infracțiuni informatice prin accesarea unor servicii on-line prin intermediul unui computer conectat la internet, plasarea acestuia în arest la domiciliu – dar fără a-i putea interzice accesarea computerului ori accesarea internetului – poate răspunde în mod satisfăcător scopului măsurilor preventive enunțat la art. 202 NCPP.
Judecătorul sau instanța care dispune luarea măsurii arestului la domiciliu are obligația de a menționa în cuprinsul încheierii în mod expres imobilul unde se va executa ~âsura preventivă, obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte, durata măsurii oreventive; de asemenea, i se atrage atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea- credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, arestul la domiciliu poate fi înlocuit cu e astarea preventivă.â
Prin încheierea pronunțată, organul judiciar care a dispus măsura arestului la domiciliu este dator să menționeze și instituția, organul sau autoritatea desemnate cu supravegherea îndeplinirii de către inculpat a obligațiilor stabilite în cadrul arestului la domiciliu, Potrivit art. 125 din Legea nr. 254/2013, îndeplinirea obligațiilor impuse de judecătorul :e drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, impuse în sarcina inculpatului față de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu, este : -pravegheată de organul de poliție în a cărui circumscripție se află imobilul în care locu- er:e inculpatul, stabilit prin încheiere.
Pentru punerea în executare a acestei măsuri preventive nu se emite mandat de executare.
Temeiul executării îl constituie încheierea dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanța de judecată, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală.
Primind copia după încheierea prin care s-a dispus măsura, organul de supraveghere desemnează reprezentanți care se deplasează, de îndată, la locuința inculpatului, îl legitimează și identifică persoanele care locuiesc în mod obișnuit cu acesta sau care se află în îngrijirea sa, încheie proces-verbal în acest sens, după care comunică judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată începerea activităților de supraveghere. După consultarea inculpatului, organul de supraveghere întocmește un program, care cuprinde modul de executare a arestului la domiciliu, obligația de informare în situația părăsirii locuinței în cazuri urgente, precum și, după caz, condițiile de părăsire, deplasare și revenire la locuință, care i se comunică, de îndată, sub semnătură.
În afara organului de poliție desemnat cu supravegherea, atribuții directe în legătură cu executarea arestului la domiciliu pot avea serviciului public comunitar de evidență a persoanelor – acesta trebuind să refuze inculpatului eliberarea actelor de identitate în caz de pierdere, furt sau expirare -, precum și organele de frontieră – care au obligația de a-l da pe inculpat în consemn la frontieră, împiedicând astfel o eventuală părăsire s țării de către acesta.
Atribuțiile organului de poliție desemnat cu supravegherea inculpatului supus măsuri arestului la domiciliu sunt următoarele:
dispune efectuarea, periodic ori la sesizare, de vizite inopinate, în orice moment al zilei, la locuința inculpatului sau în locurile stabilite prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată pentru verificarea respectării măsurii și a obligațiilor de către persoana supravegheată^ Efectuarea de vizite inopinate de către organul de supraveghere este adusă de îndată a cunoștința judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminări sau a instanței de judecată, după caz .
. Prelungirea măsurii arestului la domiciliu în cursul urmării penale
În cazul în care temeiurile care au determinat arestul la domiciliu inițial impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate formula propunere de prelungire a arestului la domiciliu, înainte de expirarea duratei privării de libertate dispuse anterior în cauză.
În ipoteza în care s-a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu pentru mai multe infracțiuni, iar, ulterior, procurorul a dispus trimiterea în judecată numai pentru o parte dintre acestea și disjungerea cauzei cu privire la celelalte infracțiuni și constituirea unui nou dosar de urmărire penală, se poate formula o propunere de prelungire a arestului la domiciliu a inculpatului pentru infracțiunile rămase în faza de urmărire penală dacă temeiurile de fapt și de drept reținute la luarea măsurii se mențin și impun în continuare, cu respectarea exigenței de proporționalitate, privarea de libertate.
Propunerea de prelungire a arestului la domiciliu se înaintează judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. NCPP nu prevede și competența teritorială a judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad celei în a cărei circumscripție se află locuința celui arestat la domiciliu dacă arestul la domiciliu a fost dispus de judecătorul de drepturi și libertăți de la o instanță inferioară celei competente să acorde prelungirea, propunerea de prelungire se înaintează judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul instanței competente să judece cauza în fond, la momentul soluționării propunerii de prelungire a stării de arest la domiciliu.
Când, în aceeași cauză, se găsesc mai mulți inculpați arestați la domiciliu pentru care durata privării de libertate expiră la date diferite, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți cu propunerea de prelungire a arestului la domiciliu pentru toți inculpații procurorul are obligația înaintării dosarului la instanță, împreună cu propunerea de prelungire a arestului la domiciliu, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, nerespectarea acestui termen nu atrage nulitatea propunerii de prelungire a măsurii arestului la domiciliu, însă judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să asigure avocatului inculpatului posibilitatea pregătirii unei apărări concrete și efective în vederea dezbaterii propunerii.
Judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen pentru soluționarea propunerii de prelungire a arestului la domiciliu înainte de expirarea măsurii. Soluționarea propunerii prelungire a arestului la domiciliu se face, în principiu, în prezența inculpatului.
Dacă inculpatul se află în stare de libertate, pentru soluționarea propunerii de arest la domiciliu judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să dispună citarea inculpatului la adresa unde acesta locuiește; neprezentarea inculpatului legal citat nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să soluționeze propunerea înaintată de procuror; prezența avocatului ales sau desemnat din oficiu al inculpatului este obligatorie.
Avocatul ales sau din oficiu al inculpatului trebuie să aibă timpul și înlesnirile necesare pentru studierea dosarului și a propunerii de prelungire a arestului la domiciliu, fără ca prin aceasta să se poată ajunge la o întârziere nerezonabilă a procedurii de soluționare a propunerii.
Dacă avocatul ales al inculpatului nu se prezintă nejustificat în ziua și la ora stabilite de judecătorul de drepturi și libertăți și nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză nejustificat să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul rezonabil și înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective.
Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent; trebuie menționat că inculpatul arestat la domiciliu are obligația de a se prezenta la orice convocare în fața judecătorului de drepturi și libertăți. În ipoteza în care inculpatul este prezent, înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa; în cazul în care inculpatul consimte să dea declarație, judecătorul de drepturi și libertăți îl va audia despre fapta de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestului la domiciliu formulată de procuror, este însă posibil și ca inculpatul să uzeze de dreptul la tăcere, refuzând să dea declarații. După ascultarea inculpatului prezent, ori după ce acesta declară că înțelege să uzeze de dreptul de a păstra tăcerea, judecătorul de drepturi și libertăți dă cuvântul procurorului și avocatului inculpatului pentru dezbaterea, cu asigurarea exigențelor de contradictorialitate, a propunerii de prelungire a arestului la domiciliu formulată de parchet, inculpatul având ultimul cuvânt.
Propunerea de prelungire a arestului la domiciliu se soluționează în camera de consiliu, de un singur judecător de drepturi și libertăți. Soluționarea propunerii de prelungire a arestului la domiciliu poate atrage nulitatea relativă a încheierii numai dacă s-a adus inculpatului o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act; nulitatea absolută, derivând din încălcarea dispozițiilor privitoare la publicitatea ședinței, ce nu poate fi înlăturată în nici un mod, se referă numai la situația în care legea prevede judecata în ședință publică și se judecă fară publicitate, iar nu la cazurile când, dimpotrivă, legea prevede soluționarea cauzei fară publicitate și se soluționează în ședință publică. Judecătorul de drepturi și libertăți care a soluționat propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu nu este incompatibil să participe la soluționarea propunerii de prelungire a măsurii arestului la domiciliu; tot astfel, judecătorul de drepturi și libertăți care a soluționat o propunere de prelungire a măsurii arestului la domiciliu poate participa la soluționarea unei alte propuneri de prelungire a arestului la domiciliu. De asemenea judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra propunerii de prelungire a arestului la domiciliu înainte de expirarea duratei acesteia putând dispune, prin încheiere motivată pronunțată în camera de consiliu, una din următoarele soluții:
admiterea propunerii procurorului și prelungirea măsurii arestului la domiciliu pe o durată de cel mult 30 de zile, verificând în același timp ca durata totală a privării de libertate în cursul urmăririi penale să nu depășească 180 de zile (inclusiv în situația în care inculpații sunt minori cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani);
Prelungirea măsurii arestului la domiciliu se poate dispune dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate; astfel, trebuie motivată în concret existența unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea infracțiunii pentru care se efectuează urmărirea penală, existența, la momentul dispunerii soluției, a vreunui caz prevăzut de art. 223 alin. (1) sau (2) NCPP, caracterul necesar și proporțional al prelungirii măsurii privative de libertate cu scopurile urmărite (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei etc.); judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să evidențieze motive relevante și suficiente față de circumstanțele concrete ale cauzei care să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului. Judecătorul de drepturi și libertăți poate acorda în cursul urmăririi penale și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile.
respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestului la domiciliu ca neîntemeiată.
Indiferent de soluția pronunțată este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale. Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți se comunică inculpatului și procurorului care au lipsit de la pronunțare.
Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță nu este atacată cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestație.
În ipoteza în care încheierea judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță este atacată cu contestație, aceasta se depune la judecătorul de. drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra propunerii de prelungire a măsurii arestului la domiciliu se soluționează de un complet compus din doi judecători de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Nu este suspensivă de executare contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestului la domiciliu, dispozițiile din această încheiere fiind executorii de la momentul pronunțării. Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.
NCPP nu cuprinde vreo dispoziție care să se stipuleze necesitatea soluționării căii de atac declarate de inculpatul față de care s-a dispus prelungirea măsurii arestului la domiciliu înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu dispuse anterior încheierii atacate;
contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestului la domiciliu ar trebui soluționată înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; în cazul în care contestația nu este soluționată în acest termen, măsura arestului la domiciliu va înceta de drept și, pe cale de consecință, se va dispune respingerea contestației întrucât nu se mai poate dispune prelungirea măsurii arestului la domiciliu care nu mai este în ființă, încetând de drept;
în vederea soluționării contestației, inculpatul se citează;
soluționarea contestației se face în camera de consiliu și este contradictorie, în prezența inculpatului; acesta are obligația, după luarea măsurii, să se prezinte în fața judecătorului de drepturi și libertăți ori de câte ori este chemat; absența inculpatului legal citat nu împiedică soluționarea contestației;
În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea procurorului este obligatorie;judecătorul de drepturi și libertăți soluționează contestația prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu, putând dispune una din următoarele soluții:
admiterea contestației, și respingerea propunerii de prelungire a arestului la domiciliu, în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță a dispus prelungirea măsurii preventive;
admiterea contestației și dispunerea prelungirii arestului la domiciliu a inculpatului dacă judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță a respins propunerea de prelungire a măsurii preventive;
admiterea, în parte, a contestației și dispunerea prelungirii arestului la domiciliu pe o altă durată decât cea pentru care s-a dispus prelungirea de către judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță;
respingerea contestației ca neîntemeiată sau tardivă
ia act de retragerea contestației.
CAPITOLUL III
VERIFICAREA LEGALITĂȚII ȘI TEMEINICIEI ARESTULUI LA DOMICILIU
3.1. Verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în camera preliminară
După trimiterea în judecată prin rechizitoriu a inculpatului arestat la domiciliu cauza trece în mod obligatoriu în faza de cameră preliminară. În cadrul acestei proceduri pe lângă verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară trebuie să procedeze, din oficiu, în termen de 3 zile de la primirea dosarului, la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu, înainte de expirarea duratei măsurii preventive. Rechizitoriul procurorului poate cuprinde și propunerea de menținere a măsurii arestului la domiciliu,
Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului arestat la domiciliu, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile (termen de recomandare) înainte de expirarea duratei acesteia pentru a proceda la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu
În cazul în care trimiterea în judecată a fost realizată prin acordul de recunoaștere a vinovăției, verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu va fi efectuată de instanța de judecată, în această ipoteză cauza neparcurgând faza camerei preliminare.
Înainte de verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu judecătorul de cameră preliminară trebuie să analizeze dacă nu a fost depășită durata maximală a măsurii preventive în cursul urmăririi penale (180 de zile) pentru că în acest caz starea de arest a încetat de drept. Judecătorul de cameră preliminară analizează legalitatea și temeinicia arestului la domiciliu în camera de consiliu , cu citarea inculpatului; acesta are obligația, după luarea măsurii, să se prezinte în fața judecătorului de cameră preliminară ori de câte ori este chemat; absența inculpatului legal citat nu împiedică dezbaterea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu.
Asistența juridică a inculpatului și prezența procurorului sunt obligatorii însă, ascultarea inculpatului arestat la domiciliu nu este obligatorie.
Judecătorul de cameră preliminară dă cuvântul procurorului și avocatului inculpatului pentru dezbaterea, cu asigurarea exigențelor de contradictorialitate, a necesității menținerii stării de arest a inculpatului, acesta având ultimul cuvânt.
După deliberare, judecătorul de cameră preliminară poate pronunța, prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu, una dintre următoarele soluții:
menținerea stării de arest la domiciliu, când judecătorul de cameră preliminară stabilește că temeiurile care au determinat arestul la domiciliu se mențin, sunt relevante
necesare și suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal în faza de judecată; judecătorul trebuie să evidențieze motive relevante și suficiente față de circumstanțele concrete ale cauzei care să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului. Judecătorul nu trebuie să indice perioada de timp pentru care se menține măsura arestului la domiciliu, aceasta neputând dura însă mai mult de 30 de zile; având în vedere că pe parcursul camerei preliminare nu sunt stabilite termene de judecată, judecătorul de cameră preliminară poate stabili un termen pentru următoarea verificare a legalității arestului la domiciliu.
revocarea arestului la domiciliu, în situația în care judecătorul de cameră preliminară constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestului la domiciliu și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive;
înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu controlul judiciar, sau controlul judiciar pe cauțiune, dacă judecătorul de cameră preliminară constată în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului că temeiurile arestului la domiciliu s-au schimbat sau că, deși există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat, menținerea măsurii arestului la domiciliu nu mai este necesară față de scopurile urmărite prin privarea de libertate sau că măsura preventivă nu este proporțională cu scopurile urmărite;
încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu, în cazul în care până la momentul pronunțării judecătorului de cameră preliminară asupra legalității și temeiniciei arestului la domiciliu s-a împlinit termenul pentru care măsura preventivă fusese anterior dispusă sau dacă a fost depășită durata maximă de 180 de zile a arestării în cursul urmăririi penale.
Indiferent de soluția pronunțată este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale. Încheierea judecătorului de cameră preliminară trebuie comunicată inculpatului și procurorului care au lipsit de la pronunțare. Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară dispune asupra arestului la domiciliu se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare pentru procurorul și inculpatul care au lipsit de la pronunțare.
În ipoteza în care încheierea judecătorului de cameră preliminară de la prima instanță este atacată cu contestație, aceasta se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare; contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra propunerii de arest la domiciliu se soluționează de un complet compus din doi judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție;
nu este suspensivă de executare contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus menținerea arestului la domiciliu, respectiv încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu; dispozițiile din aceste încheierii fiind executorii de la momentul pronunțării; va fi suspensivă de executare contestația formulată împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus revocarea măsurii arestului la domiciliu, sau înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune. Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare. Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea măsurii arestului la domiciliu sau înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii arestului la domiciliu (luate sau prelungire în cursul urmăririi penale).
În vederea soluționării contestației, inculpatul se citează; acesta are obligația, după luarea măsurii, să se prezinte în fața judecătorului de cameră preliminară ori de câte ori este chemat; absența inculpatului legal citat nu împiedică soluționarea contestației.
În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu iar participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul de cameră preliminară soluționează contestația prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu, putând dispune una din următoarele soluții:
admiterea contestației și revocarea măsurii arestului la domiciliu sau înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune;
admiterea contestației și menținerea arestului la domiciliu în cazul în care judecătorul de cameră preliminară din prima instanță a dispus revocarea măsurii arestului la domiciliu sau înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune;
admiterea contestației și trimiterea cauzei spre rejudecare (de pildă, în cazul dispunerii menținerii măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară care, anterior, în cursul urmăririi penale, a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestului la domiciliu în calitate de judecător de drepturi și libertăți sau care a încuviințat în cursul urmăririi penale un procedeu probatoriu în calitate de judecător de drepturi și libertăți);
respingerea contestației ca nefondată sau tardivă;
ia act de retragerea contestației.
Potrivit art. 343 NCPP durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță; astfel, este posibil ca în cazul în care la prima verificare a măsurii judecătorul de cameră preliminară a dispus menținerea arestului la domiciliu pe parcursul procedurii de cameră preliminară, să mai fie dezbătută din nou legalitatea și temeinicia arestului la domiciliu deoarece judecătorul are obligația ca, din oficiu, să verifice periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestului la domiciliu, altfel măsura preventivă va înceta de drept; regulile procedurale descrise mai sus cu referire la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestului la domiciliu în primele trei zile de la primirea dosarului se aplică în mod corespunzător și în cazul verificărilor ulterioare efectuate în cadrul procedurii de cameră preliminară.
În cazul în care judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet verificarea necesității prelungirii arestului la domiciliu va reveni din nou în competența judecătorului de drepturi și libertăți sesizat de procuror, iar în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății, verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu va intra în competența instanței de judecată.
3.2. Verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în cursul judecății
În cazul în care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății, înaintează dosarul instanței de judecată cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii arestului la domiciliu.
În cursul judecății (indiferent dacă sesizarea a fost făcută prin rechizitoriu sau ca urmare a încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției), instanța are obligația de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestului la domiciliu; astfel, instanța de judecată verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestului la domiciliu, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
După verificarea legalității și menținerea arestului la domiciliu în cadrul procedurii de cameră preliminară, instanța trebuie să procedeze, înainte de expirarea prevenției, la o nouă verificare a legalității și temeiniciei arestului la domiciliu, chiar dacă această verificare nu are loc la data primului termen de judecată, ci la un termen intermediar, anterior acestui moment procesual. Instanța analizează legalitatea și temeinicia arestului la domiciliu în ședință publică, în prezența inculpatului asistat de avocat ales sau din oficiu și a procurorului; acesta are obligația, după luarea măsurii, să se prezinte în fața instanței ori de câte ori este chemat. Ascultarea inculpatului arestat la domiciliu nu este obligatorie. Instanța de judecată dă cuvântul procurorului și avocatului inculpatului pentru dezbaterea, cu asigurarea exigențelor de contradictorialitate, a necesității menținerii arestului la domiciliu, acesta având ultimul cuvânt.
După deliberare instanța de judecată poate pronunța, prin încheiere motivată pronunțată în ședință publică, una dintre următoarele soluții:
menținerea arestului la domiciliu, când instanța stabilește că temeiurile care au determinat arestul la domiciliu se mențin, sunt relevante, necesare și suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal în faza de judecată; instanța de judecată trebuie să evidențieze motive relevante și suficiente față de circumstanțele concrete ale cauzei care să justifice continuarea privării de libertate a inculpatului. Înstanța de judecată nu trebuie să indice perioada de timp pentru care se menține măsura arestului la domiciliu, aceasta neputând dura mai mult de 60 de zile.
În cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestului la domiciliu nu este limitată în timp; totuși, durata arestului la domiciliu nu poate fi mai mare decât durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare în primă instanță.
revocarea arestului la domiciliu, în situația în care instanța de judecată constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestului la domiciliu și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive;
înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, dacă instanța de judecată constată, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, că temeiurile arestării inițiale s-au schimbat sau că, deși există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat, menținerea măsurii arestului la domiciliu nu mai este necesară față de scopurile urmărite prin privarea de libertate sau că măsura preventivă nu este proporțională cu scopurile urmărite;
încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu, în situația în care în cauză nu s-a mai procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în termen de 30 de zile de la menținerea măsurii arestului la domiciliu de judecătorul de cameră preliminară, respectiv în termen de 60 de zile de la ultima verificare a legalității și temeiniciei măsurii arestului la domiciliu de către instanța de judecată.
Deopotrivă, se va constata încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu:
la data pronunțării în primă instanță a unei hotărâri de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de condamnare cu suspendare a executării pedepsei sub supraveghere;
în apel, dacă durata măsurii arestului la domiciliu a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare.
După încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu instanța de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condițiile legii. Indiferent de soluția pronunțată este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale. Încheierea instanței de judecată se comunică procurorului și inculpatului care au lipsit de la pronunțare.
Împotriva încheierii prin care instanța de judecată dispune, în primă instanță, asupra arestului la domiciliu se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare pentru inculpatul și procurorul care au lipsit de la pronunțare, în cazul în care instanța de apel se pronunță asupra arestului la domiciliu încheierea este definitivă.
Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; încheierile prin care înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Nu este suspensivă de executare contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus menținerea măsurii arestului la domiciliu, respectiv încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu, dispozițiile din aceste încheierii fiind executorii de la momentul pronunțării; va fi suspensivă de executare contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea măsurii arestului la domiciliu, sau înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune.
Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare; nu este necesar ca soluționarea contestației să aibă loc înainte de expirarea termenului de 60 de zile de la menținerea anterioară, deoarece pe de o parte, legea nu prevede o astfel de cerință, iar, pe de altă parte, măsura arestului la domiciliu încetează de drept numai dacă prima instanță nu procedează la verificarea legalității și temeiniciei stării de arest în termen de 60 de zile de la ultima menținere, nu și atunci când contestația împotriva încheierii de menținere a stării de arest pronunțată în acest termen nu este soluționată înainte de expirarea termenului de 60 de zile de la menținerea anterioară. Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea măsurii arestului la domiciliu sau înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii arestului la domiciliu dispuse anterior. În vederea soluționării contestației, inculpatul se citează.
Soluționarea contestației se face în ședință publică și contradictorie, în prezența inculpatului. Spre deosebire de procedura de soluționare a contestației împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, în cazul în care cauza se află în curs de judecată, nu se poate proceda la soluționarea contestației în lipsa inculpatului nici măcar în cazurile de excepție când acesta când acesta din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața instanței care soluționează contestația.
Este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu iar participarea procurorului este obligatorie. Instanța de judecată soluționează contestația prin încheiere motivată, care se pronunță în ședință publică, putând dispune una din următoarele soluții:
admiterea contestației și revocarea măsurii arestului la domiciliu sau înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune;
admiterea contestației și menținerea arestului la domiciliu în cazul în care prima instanță a dispus revocarea măsurii arestului la domiciliu sau înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune;
admiterea contestației și trimiterea cauzei spre rejudecare (de pildă, în cazul dispunerii menținerii măsurii arestului la domiciliu de către un judecător care, anterior, în cursul urmăririi penale, a dispus luarea sau prelungirea arestului la domiciliu în calitate de judecător de drepturi și libertăți sau care a încuviințat în cursul urmăririi penale un procedeu probatoriu în calitate de judecător de drepturi și libertăți);
respingerea contestației ca nefondată sau tardivă;
ia act de retragerea contestației.
CAPITOLUL IV
REVOCAREA ȘI ÎNLOCUIREA MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU.
ÎNCETAREA DE DREPT A
MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU
4.1. Revocarea/înlocuirea măsurii arestului la domiciliu
Revocarea măsurii arestului la domiciliu este măsura procesuală prin care se revine asupra măsurii arestului la domiciliu dacă au încetat temeiurile care au determinat-o (dispariția tuturor temeiurilor de fapt și de drept ce au fost avute în vedere la luarea, prelungirea sau menținerea măsurii), ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii.
În ipoteza în care există o nelegalitate vădită, flagrantă la luarea/prelungirea/menținerea arestului la domiciliu (de pildă, lipsa oricărei motivări la luarea măsurii preventive, necompetența materială a judecătorului de drepturi și libertăți etc.), această nelegalitate originară, iar nu ulterioară, poate constitui, de asemenea, temei pentru revocarea măsurii arestului la domiciliu.
Înlocuirea măsurii arestului la domiciliu este măsura procesuală ce poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată prin care arestul la domiciliu este înlocuit cu măsura arestării preventive, a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune, în situația în care s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestului la domiciliu, sunt îndeplinite condițiile prevăzute art. 211 NCPP, art. 216 NCPP, respectiv art. 223 NCPP și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) NCPP, respectiv măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) NCPP.
În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credință măsura arestului la domiciliu sau obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, dacă această din urmă măsură este necesară și proporțională cu scopul urmărit; în acest scop, dacă organul de supraveghere constată nerespectarea cu rea-credință a măsurii și a obligațiilor impuse inculpatului, întocmește o sesizare motivată pe care o înaintează, de îndată, procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanței de judecată, în cursul judecății; în vederea întocmirii sesizării organul de supraveghere verifică situația de fapt și audiază inculpatul, dacă este posibil, sau alte persoane.
Arestul la domiciliu nu poate fi înlocuit cu măsura reținerii, internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice sau a internării medicale provizorii.
Revocarea sau înlocuirea arestului la domiciliu se poate dispune la cererea scrisă a persoanei private de libertate, a procurorului sau din oficiu, de către:
judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță (chiar și în situația în care măsura privativă de libertate a fost dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară cu ocazia judecării recursului), ori al instanței corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere, în cursul urmăririi penale;
judecătorul de cameră preliminară căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza spre soluționare;
instanța sesizată cu judecarea cauzei în primă instanță sau în apel; în acest ultim caz, completul de judecată căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza trebuie să soluționeze și cererile de revocare sau de înlocuire a arestului la domiciliu.
În cazul în care măsura arestului la domiciliu a fost luată în cursul urmăririi penale, organul de cercetare penală are obligația să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive.
Dacă apreciază că informațiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu judecătorul de drepturi și libertăți, când constată el însuși existența vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive luate de acesta.
În cazul în care sunt formulate atât cereri de revocare, cât și cereri de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu (fie pe cale principală, fie în subsidiar) în fața aceleiași instanțe, aceasta nu poate dispune în același timp revocarea măsurii arestului la domiciliu și înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar/controlului judiciar pe cauțiune; judecătorul (de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară) sau instanța poate respinge ambele cereri sau poate admite pe una dintre ele respingând-o pe cealaltă.
În situația în care procurorul dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală într-o cauză în care există un inculpat arestat la domiciliu, măsura preventivă încetează de drept la momentul dispunerii soluției de netrimitere în judecată; prin urmare, în această ipoteză procurorul nu mai poate formula o cerere de revocare a măsurii preventive în fața judecătorului de drepturi și libertăți.
În cursul urmăririi penale, soluționarea cererii de revocare sau înlocuire se desfășoară în cameră de consiliu, cu maximă celeritate, care se apreciază prin raportare la durata de timp existentă între momentul depunerii cererii de către inculpatul privat de libertate și data pronunțării încheierii judecătorului; procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de către judecător.
În cursul procedurii de cameră preliminară soluționarea cererii de revocare sau înlocuire se desfășoară în cameră de consiliu, judecătorul având la dispoziție dosarul trimis de procuror în urma emiterii rechizitoriului.
În cursul judecății soluționarea cererii de revocare sau înlocuire se desfășoară în ședință publică. În mod bizar NCPP prevede că admisibilitatea în principiu și soluționarea cererii de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu controlul judiciar pe cauțiune presupune desfășurarea unei proceduri în camera de consiliu, inclusiv în faza de judecată.
În vederea soluționării cererii de revocare sau înlocuire, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată fixează data de soluționare a acesteia și dispune citarea inculpatului.
Spre deosebire de vechiul Cod, NCPP prevede că soluționarea cererii de revocare sau înlocuire se face numai după ascultarea inculpatului arestat la domiciliu, prezent în fața organului judiciar, asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu; cererea de revocare sau înlocuire se soluționează și în lipsa inculpatului legal citat când acesta nu se prezintă în fața organului judiciar, dar numai în prezența avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.
În urma deliberării judecătorul (de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară) sau instanța poate dispune prin încheiere una dintre următoarele soluții:
admiterea cererii de revocare sau de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu;
respingerea cererii de revocare sau de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu;
ia act de retragerea cererii de revocare sau de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu.
O particularitate prezintă procedura de soluționare a cererii de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu controlul judiciar pe cauțiune, remarcându-se printr-un caracter cu totul inedit în care temeinicia pe fond a cererii ține de depunerea sau nu a cauțiunii.
Astfel, potrivit art. 242 alin. (10) NCPP, dacă găsește cererea întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea și stabilește valoarea cauțiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei.
Rezultă, din dispoziția Codului, că și pentru faza de judecată această procedură este nepublică, desfașurându-se în camera de consiliu, iar judecătorul/instanța în etapa admisibilității în principiu analizează inclusiv temeinicia cererii-, dacă cererea nu este întemeiată judecătorul dispune respingerea acesteia.
Împotriva acestei încheieri (indiferent de soluția pronunțată) pot formula contestație procurorul sau inculpatul în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți, respectiv de la comunicare pentru procurorul sau inculpatul care au lipsit de la pronunțare; termenul fixat pentru depunerea cauțiunii curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere în principiu; apoi, potrivit art. 242 alin. (11) NCPP dacă se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul/instanța, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, stabilește obligațiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii și dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Potrivit, art. 242 alin. (12) NCPP dacă nu se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul/instanța, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului și a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat, și împotriva acestei a doua încheieri (atât în cazul admiterii cererii, cât și atunci când cererea este respinsă ca neîntemeiată) pot formula contestație procurorul sau inculpatul în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți, respectiv de la comunicare pentru procurorul sau inculpatul care au lipsit de la pronunțare.
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată se pronunță cu privire la revocarea sau înlocuirea măsurii arestului la domiciliu (atât în cazul admiterii cererii, cât și atunci când cererea este respinsă ca neîntemeiată) pot formula contestație procurorul sau inculpatul în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți, respectiv de la comunicare pentru procurorul sau inculpatul care au lipsit de la pronunțare. Atât în cursul urmăririi penale, cât și în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea măsurii arestului la domiciliu sau înlocuirea acestuia cu măsura controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauțiune este suspensivă de executare.
Potrivit NCPP instanța are obligația ca, prin hotărâre, să se pronunțe asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii arestului la domiciliu dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat, hotărârea pronunțată cu privire la măsurile preventive fiind executorie, prin urmare, în cazul în care instanța dispune revocarea măsurii arestului la domiciliu sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară, dispoziția din minută este executorie, inculpatul urmând a fi pus în libertate, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
4.2. Încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu reprezintă terminarea ope legis a privării de libertate impusă prin măsura arestului la domiciliu; legiuitorul a reglementat anumite cazuri în care, independent de subzistența temeiurilor, arestul la domiciliu nu poate continua.
Măsura arestului la domiciliu încetează de drept:
la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la expirarea termenului de 30 de zile, dacă judecătorul de cameră preliminară sau instanța nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în acest termen, respectiv la expirarea termenului de 60 de zile, dacă instanța nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în acest termen;
în cursul urmăririi penale, depășirea termenelor pentru care s-a dispus de către judecătorul de drepturi și libertăți luarea sau prelungirea măsurii arestului la domiciliu, fară ca anterior măsura să fi fost prelungită, atrage încetarea de drept a arestului la domiciliu la expirarea ultimei zile pentru care s-a dispus privarea de libertate;
în cursul urmăririi penale durata totală a arestului la domiciliu în aceeași cauză și pentru aceeași infracțiune nu poate depăși 180 de zile; după acest termen măsura încetează de drept;
în cazul în care se dispune restituirea cauzei la procuror, măsura arestului la domiciliu a inculpatului va putea fi menținută și după restituirea cauzei la procuror, pe o perioadă de cel mult 30 de zile, care nu poate fi mai mare decât diferența dintre termenul maxim de 180 de zile și timpul în care inculpatul a fost arestat la domiciliu, în aceeași cauză, anterior sesizării instanței prin rechizitoriu; în situația în care în cursul urmăririi penale durata arestului la domiciliu a inculpatului a fost de 180 de zile, după dispunerea restituirii cauzei la parchet judecătorul de cameră preliminară nu poate menține arestul la domiciliu, pentru că astfel ar fi depășită limita maximă a arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale prevăzută de NCPP;
în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul are obligația de a verifica periodic legalitatea, temeinicia și necesitatea privării de libertate.
Dacă procedura de cameră preliminară nu a fost finalizată, iar judecătorul de cameră preliminară nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în termen de 30 de zile de la ultima menținere a stării de arest și nu a dispus menținerea arestului la domiciliu, măsura preventivă încetează de drept după trecerea acestui termen; dacă procedura de cameră preliminară a fost finalizată, iar instanța de judecată nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în termen de 30 de zile de la ultima menținere a stării de arest și nu a dispus menținerea arestului la domiciliu, măsura preventivă încetează de drept după trecerea acestui termen.
În cursul judecății, instanța are obligația de a verifica periodic legalitatea, temeinicia și necesitatea privării de libertate. Dacă instanța nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestului la domiciliu în termen de 60 de zile de la ultima menținere a stării de arest și nu a dispus menținerea arestului la domiciliu, măsura preventivă încetează de drept după trecerea acestui termen.
în cazul în care procurorul dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală;
În aceste cazuri procesul penal este încheiat din faza urmăririi penale, caz în care măsura preventivă nu poate subzista dincolo de limitele procesului penal.
în ipoteza în care instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă;
în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare;
în cazul în care prima instanță a dispus prin hotărârea de condamnare pentru infracțiuni comise în stare de recidivă postcondamnatorie și revocarea suspendării sub supraveghere a executării unei pedepse anterioare/liberării condiționate, prin „pedeapsă pronunțată” se va înțelege pedeapsa aplicată pentru infracțiunea sau infracțiunile deduse judecății, la care se adaugă pedeapsa devenită executabilă ca urmare a revocării sub supraveghere a executării pedepsei/liberării condiționate.
la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În aceste cazuri, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată are obligația să constate încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu și să dispună punerea de îndată în libertate a celui arestat (dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză) trimițând administrației locului de deținere o copie de pe dispozitiv.
Încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu trebuie să fie constatată și de procurorul care dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală în chiar cuprinsul ordonanței prin care se dispune această soluție.
În cursul procesului penal inculpatul arestat la domiciliu poate solicita judecătorului de drepturi și libertăți/judecătorului de cameră preliminară/instanței de judecată să constate încetarea de drept a măsurii preventive. Cererea se soluționează în cameră de consiliu (în situația în care cauza se află în cursul urmăririi penale sau în faza camerei preliminare), respectiv în ședință publică atunci când cauza se află în cursul judecății (în primă instanță sau în apel), cu participarea procurorului și, în principiu, a inculpatului arestat la domiciliu asistat de avocatul său ales sau desemnat din oficiu; în vederea soluționării cu celeritate a cererii/sesizării soluționarea poate avea loc și în lipsa inculpatului, care va fi reprezentat de avocatul său ales sau desemnat din oficiu.
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată (în primă instanță) se pronunță cu privire la încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu (indiferent de soluția pronun- țață: constatarea încetării de drept a măsurii arestului la domiciliu sau respingerea cererii inculpatului/procurorului sau a sesizării administrației locului de deținere) pot formula contestație procurorul sau inculpatul în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți, respectiv de la comunicare pentru procurorul sau inculpatul care au lipsit de la pronunțare.
Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensivă de executare, încheierea fiind executorie. Persoanei față de care s-a dispus măsura preventivă, precum și tuturor instituțiilor cu atribuții în executarea măsurii li se comunică, de îndată, câte o copie de pe ordonanța sau încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive.
CONCLUZII
Unul dintre principiile de bază a legii executării pedepselor și a măsurilor privative de libertate este legalitatea executării acestora. În spiritul acestui principiu, arestul la domiciliu se execută numai în temeiul încheierii dispuse de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanța de judecată, potrivit dispozițiilor NCPP.
În capitolul III al Titlului IV (Executarea măsurilor preventive privative de libertate) din Legea nr. 254/2013 se prevede în mod detaliat modul în care se realizează arestul la domiciliu.
Dacă cu ocazia dispunerii măsurii arestului la domiciliu se stabilește ca inculpatul să poarte un dispozitiv electronic de supraveghere, modul de utilizare a acestuia, precum și condițiile referitoare la transmiterea, modificarea și stocarea datelor obținute prin supravegherea electronică se stabilesc prin regulamentul de aplicare a sus-menționatei legi.
Potrivit art. 126 din Legea 254/2013, prin imobil în care se executa arestul la domiciliu se ințelege locuința inculpatului, încăperea, dependința sau locul împrejmuit ținând de acestea.
Competența de a realiza supravegherea îndeplinirii măsurii arestului la domiciliu revine organului de poliție, care primește denumirea de organ de supraveghere. Acesta trebuie să verifice modul în care se îndeplinesc obligațiile impuse de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată, care sunt impuse în sarcina inculpatului față de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu. Organul de supraveghere competent este cel în a cărui circumscripție se află imobilul în care locuiește inculpatul, stabilit prin încheiere.
Conform art. 221 alin. (7) NCPP, inculpatul poate părăsi imobilul fără permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată.
În art. 127 din Legea nr. 254/2013 sunt detaliate aceste cazuri, considerate urgente, inculpatul putând părăsi imobilul pentru a salva de la un pericol imediat viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general. Aceste imprejurări vor fi verificate de către organul de supraveghere, care trebuie să se convingă de realitatea și temeinicia motivelor invocate.
Orice modificare intervenită în perioada stabilită pentru arestul la domiciliu se comunică, de indată, organului de supraveghere. În acest sens, sunt încheierile organului judiciar cu privire la luarea, prelungirea, încetarea, revocarea sau înlocuirea arestului la domiciliu, precum și cele privind permisiunea de părăsire a imobilului.
Modul în care are loc executarea supravegherii arestului la domiciliu este reglementat de art. 129 din Legea nr. 254/2013.
Astfel, după primirea încheierii prin care s-a dispus măsura arestului la domiciliu, organul de supraveghere își desemnează reprezentanții care se vor deplasa, de indată, la locuința inculpatului. Reprezentantul organului de supraveghere efectuează o serie de verificări, cum sunt legitimarea persoanei față de care s-a luat măsura, identificarea persoanelor care locuiesc în mod obișnuit cu acesta sau care se află în îngrijirea sa, urmând să incheie un proces-verbal în acest sens, după care comunică judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată începerea activităților de supraveghere.
Pentru punerea în aplicare a măsurii arestului la domiciliu se întocmește un program de supraveghere de către organul de supraveghere, fiind necesară consultarea inculpatului. Programul cuprinde modul de executare a arestului la domiciliu de către inculpat, obligația de informare în situația părăsirii locuinței în cazuri urgente, precum și, după caz, condițiile de părăsire, deplasare și revenire la locuință. Odată întocmit, programul de supraveghere se comunică inculpatului, de îndată, sub semnătură.
Verificarea felului în care se respectă programul de supraveghere se efectuează prin vizite inopinate, periodic ori la sesizare, în orice moment al zilei, la locuința inculpatului sau în locurile stabilite prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată. Organul de supraveghere verifică respectarea măsurii și a obligațiilor de către persoana supravegheată.
Vizitele inopinate efectuate de către organul de supraveghere trebuie aduse de îndată la cunoștința judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată, după caz, în funcție de cine a dispus măsura.
Ori de câte ori organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată îl cheamă pe inculpat, încunostințează organul de supraveghere, arătând data, ora și locul chemării. Pentru efectuarea deplasării se realizează un itinerar și condiții de deplasare, care se stabilesc de organul de supraveghere și sunt aduse la cunoștința inculpatului pe bază de semnătură. Dacă inculpatul nu se prezintă la solicitarea acestor instituții, organul judiciar care l-a chemat încunoștințează de îndată organul de supraveghere.
Toate verificările efectuate cu privire la respectarea măsurii arestului la domiciliu și a obligațiilor de către inculpat, efectuate de organele de supraveghere se materializează în procese-verbale întocmite de organul de supraveghere, care se depun la dosarul individual.
Procedura de sesizare în cazul nerespectării cu rea-credință a măsurii și a obligațiilor stabilite în sarcina inculpatului este prevăzută de art. 131 din Legea 254/2013. Astfel, dacă inculpatul nu respectă, cu rea-credință, măsura arestului la domiciliu și obligațiile stabilite, organul de supraveghere întocmește o sesizare motivată pe care o înaintează, de îndată, procurorului în cursul urmăririi penale, judecatorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanței de judecată, în cursul judecății.
Sesizarea se face după verificare de către organul de supraveghere a situației de fapt și după audierea inculpatului, dacă este posibil, sau a altor persoane.
Pentru verificarea sesizării, organele judiciare pot consulta dosarul individual al incuplatului.
Există situații în care măsura arestului la domiciliu este în imposibilitate de a fi pusă în excutare. O posibiă astfel de situație este cea în care, la data punerii măsurii în aplicare, se constată că inculpatul nu are o locuință pe care o deține legal, în care să se poată realiza măsura.
În acest caz, organul de supraveghere va sesiza, de îndată, procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății.
Introducerea măsurii preventive a arestului la domiciliu, care reprezintă o modalitate mai putin invazivă dispusă impotriva inculpatului, îi oferă acestuia posibilitatea de a-si desfășura în continuare activitatea profesională și personală, reprezentând o restrângere moderată a libertății persoanei, care asigură totodată și îndeplinirea scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) NCPP – asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată și prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni.
Pe de altă parte, statul realizează pe această cale economii, deoarece încarcerarea inculpatului necesită cheltuieli de cazare, pază, hrană și medicale, de care este scutit în acest caz.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articol. Vol. I. Drepturi și libertăți, Editura C. H. Beck, București 2005;
L. Caraș, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, București 2006;
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ediția a 2- , Editura Universul juridic, București 2010;
Gr. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesul penal, ediția a 3-a, Editura Hamangiu București 2013;
N. Volonciu ș.a, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, București 2014;
M. Udoriu, Procedură penală, Partea generală, Noul cod de procedură penală, Editura C. H.BEck, București 2014;
Legislație internă
Constituția României, publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003;
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009;
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010;
Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013;
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013
Articole în reviste de specialitate
A. Fanu-Moca, C. Roșu, Arestul la domiciliu – O masură preventivă cu caracter de noutate în legislația română, articol publicat in revista Dreptul nr. 1/2014;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arestul LA Domiciliu (ID: 110054)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.