Arestarea Inculpatului In Cursul Urmaririi Penale
CUPRINS
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURA ARESTĂRII PREVENTIVE
Secțiunea I. Aspecte introductive
§1. Considerații generale privind masurile de preventie
§2. Considerații generale privind masura preventiva a arestarii
Secțiunea a II-a.
§1. Elemente de drept comparat
§2. Concordanța reglementarilor naționale referitoare la măsura arestării preventive, cu reglementările internaționale
CAPITOLUL AL II-LEA. ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI
Secțiunea I. Luarea măsurii arestării preventive față de inculpat
§ 1. Condiții necesare pentru a dispune arestarea preventivă a inculpatului
§ 2. Organul competent sa dispună arestarea preventiva a inculpatului
§ 3. Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
§ 4. Prelungirea arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
§ 5. Calea de atac împotriva încheierii privind luarea măsurii arestării preventive a inculpatului
Secțiunea II. Înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale
§ 1. Înlocuirea măsurii arestării preventive
§ 2. Revocarea măsurii arestării preventive
§ 3. Încetarea de drept a măsurii arestării preventive
§ 4. Calea de atac împotriva încheierii instanței de judecată privind revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Considerații generale de doctrină și jurisprudență privind
ARESTAREA INCULPATULUI ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURA ARESTĂRII PREVENTIVE
Unul dintre drepturile fundamentale garantate într-o societate democratică îl reprezintă dreptul la libertate, iar recunoașterea acestuia implică totodată și reglementarea modalităților juridice prin care libertatea individuală poate fi restrânsă.
Acest capitol este consacrat aspectelor generale privind măsurile de prevenție și, în special, măsura arestării preventive (Secțiunea I. Aspecte introductive), urmând o scurtă analiză a cadrului legislativ privind arestarea preventivă din alte sisteme de drept și concordanța acestora cu prevederile legale din România (Secțiunea a II-a.).
Secțiunea I. Aspecte introductive
În funcție de criteriul importanței lor, măsurile procesuale se clasifică în măsuri preventive (§1.) și alte măsuri procesuale, iar cea mai aspră formă provizorie de privare de libertate este reprezentată de arestarea preventivă (§2.).
§1. Considerații generale privind măsurile de prevenție
În literatura de specialitate, măsurile procesuale sunt apreciate ca fiind instituții de constrângere pe care legea procesual penală le pune la dispoziția organelor judiciare pentru a se asigura corecta desfășurare a procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia. Însă, în anumite situații, măsurile procesuale au caracter de protecție, cum ar fi cazul măsurilor de ocrotire și de siguranță, prin care de se dispun măsuri lipsite de caracter de constrângere. Măsurile procesuale pot consta în limitarea ori privarea de liberatate, precum și în restrângerea anumitor drepturi și libertăți prevăzute expres de Constituție sau de alte legi.
În acest sens, Constituția României revizuită în octombrie 2003, în Capitolul II privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dreptul la propria libertate apare ca un complex de drepturi și libertăți care presupune asumarea unor obligații de către autorități in vederea realizării lor.
Dispozițiile art. 23 alin. (1) din Constituția României, prevăd ca libertatea individuala și siguranța persoanei sunt inviolabile, astfel măsurile procesuale constând în privarea sau limitarea unor drepturi garantate de Constituție, au caracter de excepție, fiind necesară reglementarea acestora prin dispoziții clare în ceea privește durata, posibilitatea revocării, înlocuirii lor, încetării de drept.
Măsurile preventive sunt considerate a fi cele mai importante dintre măsurile procesuale, întrucât vizează în mod direct starea de libertate, concretizată în privarea de libertate (în cazul reținerii sau arestării) ori în restrângerea libertății de mișcare .
Aceste mijloace de constrângere puse la dispoziția organelor judiciare sunt reglementate de toate legislațiile moderne, pentru a se înlătura sau a se preveni pericolele ce ar putea afecta buna desfășurare a procesului penal, de aici provenind și denumirea de măsuri preventive.
Scopul de prevenire poate fi atins printr-o atingere minimă adusă libertății individuale, cum ar fi obligarea de a se prezenta periodic la poliție, de a depune o cauțiune etc. ; în alte cazuri poate fi necesară privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe întreaga durată a procesului. Astfel, în funcție de fiecare caz, se alege măsura preventivă potrivită pentru a se asigura scopul urmărit.
În ceea ce privește natura juridică a măsurilor preventive s-au conturat 2 opinii. Una dintre ele susține ideea conform căreia privarea de libertate nu poate deriva decât din condamnarea pentru infracțiunea săvârșită, criticând tratamentul asemănător (aceleași condiții și aceleași spații) dintre măsurilor de prevenire care presupun o astfel de constrângere și executarea unei pedepse privative de libertate. Cealaltă opinie susține cu vehemență necesitatea măsurilor de prevenție, considerându-le un element indispensabil pentru combaterea fenomenului infracțional.
Niciuna dintre aceste opinii nu a fost considerată pe deplin potrivită, fundamentele lor teoretice nefiind credibile, astfel incât, în literatura de specialitate s-a apreciat că natura juridică a măsurilor preventive este procesuală, iar limitele impuse de acestea drepturilor persoanei implicate într-un proces penal nu reprezintă o încălcare a lor, ci au fost considerate evenimente cu caracter de excepție.
Măsurile preventive având caracter procesual, se dispun doar în cursul procesului penal pentru o bună desfășurare a acestuia și pentru a se evita sustragerea unei persoane de la posibila condamnare privativa de libertate. De asemena, aceste măsuri au, în general, caracter facultativ și nu obligatoriu, întrucat devin aplicabile doar când este necesar, pentru o anumită perioadă de timp, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
Luarea măsurilor preventive nu trebuie să aducă atingere libertății persoanei protejate la nivel constituțional. Constituția României conferă anumite garanții procesuale pentru evitarea oricărui abuz, reglementând în mod expres anumite aspecte privind aceste măsuri. Astfel, dispozițiile art. 23 alin. (2) prevăd că percheziționarea, reținerea și arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege, textul constituțional obligând legiuitorul să stabilească expres atât cazurile, cât și procedurile pentru luarea acestor măsuri.
În ceea ce privește arestarea preventivă (cea mai aspră formă de privare de libertate), aceasta se dispune de judecător, numai în cursul procesului penal, iar în cursul urmării penale se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu durate de cel mult 30 de zile, fără că durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 zile, spre deosebire de măsura reținerii, care nu poate fi dispusă pentru mai mult de 24 de ore.
În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate.
Ca o garanție a legalității măsurilor privative de libertate, încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
Persoanei reținute sau arestate i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar punerea sa în libertate este obligatorie dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege. Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, proceduri ce se realizeaza potrivit unor reguli detaliate de Codul de procedura penala.
Din acest art. 23 mai reies 3 principii fundamentale :
– prezumția de nevinovăție (până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată).
-legalitatea pedepsei (nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii).
– imposibilitatea prevederii prin lege a unei sancțiuni privative de libertate în alte domenii decât cel penal (sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală).
În vederea luării oricărei măsuri preventive, fie restrictivă de libertate, fie privativă de libertate trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute de legea procesual penală în secțiunea privind dispozițiile generale ale capitolului "Măsurile preventive", precum și în secțiunile dedicate fiecărei măsuri preventive:
Pentru infracțiunea ce reprezintă obiectul procesului penal să se prevadă pedeapsa cu detențiunea pe viață sau închisoarea, condiție ce nu se mai regăsește în noul Cod de procedură penală.
În cazul în care se prevedea pedeapsa alternativă -închisoarea sau amenda- , condiția se considera îndeplinită pentru aplicarea măsurilor neprivative de libertate, inclusiv reținerea, cu excepția arestării preventive, motivul fiind evitarea privării de libertate dacă era posibilă aplicarea amenzii.
Să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatului a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Cu ocazia adoptării noului Cod de procedură penală la 01 februarie 2014, această condiție a suferit modificări în sensul că e necesară existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune
Astfel, se transpune art. 5 paragr 1 lit. c al Convenției conform căruia libertatea se poate realiza când "există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune"
Prin probe se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Prin indicii temeince se intelege datele existente în cauză din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta.
Astfel, indiciile temeinice pot justifica o măsură ce presupune o constrângere redusă (reținere pentru 24 de ore), pe când probele pot justifica o măsură ce presupune o constrângere de durată mai lungă (arestarea preventivă pentru 30 de zile).
O condiție suplimentară pentru măsura reținerii și pentru măsura arestării preventive o reprezintă necesitatea privării de libertate determinată de atingerea scopului urmărit prin luarea acestor măsuri și anume: asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată (fiind eliminată sutragerea de la executarea pedepsei ce se regasea în vechea legislație) ori prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni (completare adusă prin noul Cod de procedură penală).
Această condiție presupune îndeplinirea unuia dintre elementele art. 148, respectiv art. 223, ce vor fi expuse pe larg în următorul capitol.
Principiul proporționalității ocupă un rol foarte important în această materie, regăsindu-se atât în vechiul Cod de procedură penală, care prevedea că alegerea măsurii se facea ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Prin indicii temeince se intelege datele existente în cauză din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta.
Astfel, indiciile temeinice pot justifica o măsură ce presupune o constrângere redusă (reținere pentru 24 de ore), pe când probele pot justifica o măsură ce presupune o constrângere de durată mai lungă (arestarea preventivă pentru 30 de zile).
O condiție suplimentară pentru măsura reținerii și pentru măsura arestării preventive o reprezintă necesitatea privării de libertate determinată de atingerea scopului urmărit prin luarea acestor măsuri și anume: asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată (fiind eliminată sutragerea de la executarea pedepsei ce se regasea în vechea legislație) ori prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni (completare adusă prin noul Cod de procedură penală).
Această condiție presupune îndeplinirea unuia dintre elementele art. 148, respectiv art. 223, ce vor fi expuse pe larg în următorul capitol.
Principiul proporționalității ocupă un rol foarte important în această materie, regăsindu-se atât în vechiul Cod de procedură penală, care prevedea că alegerea măsurii se facea ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia, cât și în noul Cod de procedură penală care prevede că orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia .
Cu titlu de noutate, legislația în vigoare introduce în alin. 2 al art. 202 un impediment: nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
Noul Cod de procedură penală a păstrat 2 măsuri preventive din vechea reglementarea, reținerea și arestarea preventivă, restul fiind schimbate, astfel controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domicilu au înlocuit obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara. În vechiul Cod penal erau menționate controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune, doar că reprezentau măsuri de individualizare a arestării preventive, nu măsuri preventive propriu-zise, pe când arestul la domiciliu este o măsură în totalitate nouă, inspirată din Codul de procedură italian.
Pentru ca libertatea persoanei să fie garantată, organele competente cu dispunerea măsurilor preventive sunt doar organele judiciare, în principiu procurorul și judecătorul.
Măsura reținerii poate fi luată de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
Obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara, conform vechii reglementări, se puteau lua de către procuror sau de către judecător în faza urmăririi penale și de instanța de judecată în cursul judecății.
Măsurile controlului judicar si controlului judiciar pe cauțiune, conform noului Cod de procedură penală, pot fi luate în cursul urmăririi penale, de către procuror și de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.
Arestarea preventivă poate fi dispusă numai de către judecător, conform art. 23 alin. (4) din Constituție, competența exclusivă fiind valabilă atât în cursul urmairirii penale, cât și în cursul judecății. S-a considerat că importanța acestei măsuri determină competența unui judecător independent și imparțial, iar procurorul prin organizarea sa ierarhica și din cauza subordonării față de ministrul justiției, nu poate avea independența necesară pentru a dispune o asemenen măsură preventivă.
Decizia dispunerii unei măsuri preventive se concretizează în actele procedurale prin care se pot dispune. Astfel, în cursul urmăririi penale, organul de cercetare penală și procurorul dispun în ceea ce privește măsurile preventive printr-o ordonanță motivată, iar judecătorul printr-o încheiere motivată; în cursul judecății, instanța decide printr-o încheiere, sentință sau decizie.
Art. 137 din vechiul Cod de procedură penală reglementa conținutul acestor acte, care trebuia să cuprindă fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul în care se încadrează și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.
În ceea ce privește măsura reținerii și a arestării preventive, există o obligație suplimentară în sarcina organelor judiciare, de a aduce la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen și numai în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu. Această dispoziție este în deplină concordanță cu reglementarea din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În continuare ne vom referi la instituțiile de înlocuire, revocare și încetare de drept a măsurilor preventive. Dacă se produce o schimbare a împrejurărilor carea au condus la dispunerea unei măsuri preventive, pe parcursul desfășurării procesului penal, se justifică reconsiderarea menținerii acesteia, la sesizarea părților sau din oficiu, obligație ce revine organelor judiciare.
Astfel,atât vechea legislatie, cât si cea in vigoarea, reglementează printre altele și instituția juridică a înlocuirii măsurii preventive care constă în schimbarea acesteia cu una mai permisivă sau cu una mai aspră, decizie ce aparține organelor judiciare și care se apreciează de la caz la caz.
Revocarea se dispune atunci când măsura preventivă a fost luată fără respectarea dispozițiilor legale sau atunci când nu se mai justifică meținerea ei, cererea putând fi făcută de parte, de procuror, chiar din oficiu, de către instanța de judecată, care este obligată ca în tot cursul procesului să verifice regularitatea luării și menținerii măsurii preventive.
Diferența dintre instituția înlocuirii și cea a revocării este că în cazul înlocuirii se păstrează constrângerea măsurii preventive pentru că există în continuare condițiile generale pentru luarea măsurilor preventive, însa structura lor a suferit anumite modificari, în schimb în cazul revocării această constrângere dispare, iar inculpatul este pus în situația de dinaintea luării acestei măsuri preventive .
Încetarea de drept intervine în cazul în care există un obstacol legal în menținerea măsurii preventive, spre deosebire de revocare, unde este necesară aprecierea organelor abilitate asupra existenței sau inexistenței temeiului menținerii măsurii. Situațiile în care intervine încetarea de drept sunt expres reglementate, organele judiciare fiind obligate să o dispună, în caz contrar se poate angaja răspunderea lor disciplinară sau chiar penală.
Existența căilor de atac împotriva actelor procesuale prin care se dispune cu privire la măsurile preventive este încă o dovadă a respectării principiului legalității în această ramură a dreptului, evitându-se astfel orice abuz în luarea acestor măsuri. Posibilitatea atacării actelor procesuale prin care s-au dispus măsurile se asigură prin intermediul a multiple mijloace ce diferă în funcție de faza în care se află procesul, de măsura ce se atacă și de organele care au dispus-o.
Vechiul Cod de procedură penală prevedea ca și căi de atac: plângere împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii, plângere împotriva ordonanței procurorului privind măsura obligării de a nu părăsi țara și măsura obligării de a nu părăsi localitatea și calea de atac împotriva încheierii pronunțate de judecător în cursul urmăririi penale privind măsurile preventive.
Prin legea de aplicare a noului Cod de procedură penală s-a stabilit că recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva încheierilor din cursul urmăririi penale, cu referire la măsurile preventive, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche. Art. 17 alin. (2) din legea de aplicare dispune ca în ipoteza admiterii recursului și a casării încheierii se procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, cu mențiunea că instanța poate lua oricare dintre măsurile preventive stabilite de aceasta.
Noul Cod de procedură penală prevede cu titlu de noutate absolută camera preliminară, căile de atac împotriva încheierilor prin care se dispun măsurile preventive fiind total diferite de cele din reglementarea anterioară, în cursul judecății existând și calea de atac a contestației pentru măsurile preventive dispuse în acesta etapă procesuală.
În vechea reglementare exista și calea de atac a recursului pentru măsurile dispuse în cursul judecății, dispoziție ce există și în reglementarea actuală, legiuitorul preocupându-se de această cale de atac și prevăzând în art. 18 din legea de punere în aplicare că recursurile declarate împotriva încheierilor prin care în cursul judecății s-au dispus măsuri preventive și care se află în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, vor rămâne în competența aceleiași instanțe, judecata făcându-se în raport de regulile prevăzute de legea veche. În situația admiterii acestei căi de atac și a casării încheierii recurate, instanța poate dispune oricare dintre măsurile preventive stabilite de legea nouă, iar judecata se va face conform regulilor acestei legi.
În ceea ce privește verificarea măsurilor preventive, atât vechea, cât și nouă reglementare prevăd această instituție și în faza urmăririi penale și în faza judecății, cu deosebirea ce rezultă din introducerea procedurii în camera preliminară prin noul Cod de procedură penală.
§2. Considerații generale privind măsura preventivă a arestării
Arestarea preventive reprezintă forma provizorie de privare de libertate a inculpatului în cursul procesului penal, restricționând dreptul fundamental al persoanei la libertate și siguranță fizică, motiv pentru care au fost adoptate instrumente juridice naționale și internaționale cu vocație de universalitate cu scopul de a exclude ingerințele disproporționale ale statului în materia drepturilor fundamentale ale omului.
De-a lungul evoluției legislative, în ciuda numeroaselor critici, această instituție s-a păstrat întrucât rolul său de a asigura o desfășurare corectă a procesului penal este esențial, ea regăsindu-se atât în sistemul inchizitorial, cât și în cel acuzatorial.
În prezent, societatea modernă se luptă cu o creștere a fenomenului infracțional, a criminalității, fiind indispensabile anumite măsuri care asigură siguranța cetățenilor, arestarea preventivă fiind una dintre aceste măsuri. În susținerea acestei idei menționăm 2 păreri exprimate în doctrină: Traian Pop “a priva pe cineva de libertate numai în urma bănuielii, deci înainte de a fi judecat, găsit vinovat și condamnat, este contrat principiului constituțional privind libertatea individuală. Și totuși justiția nu poate sta cu mâinile încrucișate în fața sfidării pe care i-o aruncă inculpatul prin încercările sale de a compromite aflarea adevărului sau în fața periculozității pe care o prezintă persoana inculpatului, astfel că justiția trebuie să-și ia prompt și energic măsuri de prevenire sau înlăturare a acestor neajunsuri. Ori, pentru ca justiția să-și îndeplinească rolul este posibil să nu existe altă alegere decât recurgerea la măsura radical a arestării preventive” și Vintilă Dongoroz “de acord cu toată lumea că infractorii trebuie tratați omenește, dar nu putem admite că această omenie poate merge până acolo încât să lăsăm printre cetățenii onești, presărați la tot pasul, zeci și sute de răufăcători, gata oricând a comite noi fărădelegi. La ce bun toate libertățile cetățenilor și dacă în numele acestora cetățeanul onest nu poate avea nicio siguranță, fiind lăsat cot la cot cu toți infractorii?“ .
Codul de Procedură Penală a suferit numeroase modificări în ceea ce privește instituția arestării preventive pentru a se asigura armonizarea cu Constituția, Convenția Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO, în special prin adoptarea Legii nr. 281/2003, apoi a OUG nr. 109/2003, urmată de Legea nr. 356/2006 de modificare a Codului de procedură penală și Legea 135/2010 privind noul Cod de procedură penală.
Prinicipala modificare constă în mutarea atribuției procurorului de a dispune arestarea preventivă în competența judecătorul de drepturi și libertăți în faza de urmărire penală și a instanțelor de judecată în faza judecății întrucât procurorul nu se bucură de independența necesară dispunerii unei asemenea măsuri importante, el fiind subordonat atât procurorului general, cât și ministrului justiției.
Din Legea nr. 304/2004 privind activitatea judiciară reies 2 categorii de activități desfășurate de instanțele judecătorești: judecata care privește soluționarea cauzei și soluționarea unor alte problem decât rezolvarea raportului juridic dedus judecății. Dispunerea măsurii arestării preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale face parte din a doua categorie.
Reglementarea măsurii arestării preventive se diversifică în funcție de persoana care a săvârșit infracțiunea și în funcție de etapa în care se află procesul în momentul dispunerii ei, astfel încât există dispoziții distincte datorate diferenței de tratament juridic.
În vechiul Cod de procedură penală există atât posibilitatea arestării preventive a învinuitului, cât și a inculpatului, pe când în noul Cod de procedură penală pe lângă faptul că noțiunea de învinuit a dispărut, apărând noțiunea de suspect, nu mai există decât posibilitatea dispunerii măsurii față de inculpat.
Învinuitul reprezenta persoana față de care se efectua urmărirea penală, atâta timp cât nu se punea în mișcare acțiunea penală. Pentru a se dispune măsura preventive asupra sa trebuiau îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte că învinuitul a săvârșit o faptă penală
pedeapsa prevăzută pentru fapta săvârșită să fie detențiunea pe viață sau închisoarea, condiția nefiind îndeplinită în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa amenzii
ascultarea învinuitului în prezența apărătorului, înainte de aplicarea măsurii
existența vreunui caz prevăzut de art. 148 lit. a) – f) : inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei; inculpatul a încălcat, cu rea-credință, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestor măsuri; există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă; există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni; inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune; există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta; inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Atât arestarea preventivă a învinuitului, cât și cea a inculpatului pot fi dispuse și în cursul urmării penale, și în timpul judecății.
Inculpatul reprezintă persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală. Datorită poziției procesuale specială a inculpatului, condițiile dispunerii măsurii arestării preventive nu sunt aceleași cu cele necesare în cazul învinuitului, la ele adaugandu- se condiția punerii în mișcare a acțiunii penale.
Noul Cod de procedură penală reglementează diferit anumite aspecte, astfel că arestarea preventivă inculpatului se dispune numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una din situațiile prevăzute în mod expres de lege, referitoare la fuga sau ascunderea inculpatului ori a făcut acte de pregătire, indiferent de natura lor, în acest scop; încercarea inculpatului de a influența un alt participant la săvârșirea infracțiunii, un martor ori un expert sau să sustragă mijloacele materiale de probă sau să determine o altă persoană să procedeze în acest sens; sunt exercitate presiuni asupra persoanei vătămate de către inculpat sau acesta are tendința de a realiza o înțelegere frauduloasă cu partea vătămată; dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului deoarece a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni. Se poate dispune măsura preventivă și în cazul în care din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare precum și în cazul unor infracțiuni considerate grave, pe care art. 223 alin. 2 le menționează.
Spre deosebire de vechea reglementare, în prezent, a fost eliminată condiția referitoare la audierea inculpatului în prezența apărătorului înainte de formularea propunerii de arest preventiv, singura audiere din această procedura este cea din față judecătorului de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară sau din față instanței de judecată, în funcție de fază procesuala în care ne aflăm.
În ceea ce privește inculpații minori, există dispoziții speciale care reglementează instituția arestării preventive, fiind necesare datorită particularităților vârstei, pentru a nu le afecta prin privarea de libertate dezvoltarea fizică, psihică și morală.
Acestora li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru persoanele ce au împlinit vârstă de 18 ani, drepturi proprii și un regim special de detenție preventive, dispoziție din care reiese existența garanțiilor procesuale ce eficientizează îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal. Pentru minorii arestați preventiv este obligatorie în toate cazurile asistența juridică, organele judiciare fiind însărcinate cu desemnarea unui apărător din oficiu. De asemennea, este obligatorie înștiințarea imediat în cazul reținerii și în termen de 24 ore în cazul arestării, a părinților, tutorelui, persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul sau a altei personae desemnate de acesta, iar în caz de arestare, și serviciul de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanța căreia i-ar reveni să judece în primă instanță cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.
Legea nr.254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M. Of. nr. 514/14.08.2013 prin art. 117 reglementează condițiile speciale de executare a reținerii și arestării preventive dispuse față de minori.
Vechea reglementare prevedea că în timpul reținerii sau arestării preventive, minorii se țin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestați preventiv.
Respectarea drepturilor și a regimului special prevăzut de lege pentru minorii reținuți sau arestați preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de președintele instanței, prin vizitarea locurilor de deținere preventivă de către procuror, precum și prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deținuții preventiv.
Înainte de a se dispune arestarea preventive a unui minor, organul judiciar trebuie să facă diferența între minorul cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani și cel carea a împlinit vârsta de 16 ani. Vârsta care se aprecieaza este cea din momentul luării, menținerii sau prelungiriri măsurii preventive.
Vechiul Cod de procedură penală menționa în mod expres pentru dispunerea arestării preventive a minorilor între 14-16 ani două condiții suplimentare, pe lângă cele necesare în cazul majorilor și anume:
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit să fie detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare. Noțiunea de pedeapsă în acest caz semnifica pedeapsa prevăzută în textul care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere a pedepsei.
altă măsură preventivă sa nu fie suficienta pentru buna desfașurare a procesului penal și pentru a-l împiedica să se sustragă de la executarea sancțiunii aplicate.
Pentru inculpatul minor între 16-18 ani arestarea preventivă se dispune cu îndeplinirea condițiilor impuse de procedura comună în materie.
În ceea ce priveste durata arestării inculpatului minor între 14 și 16 ani, aceasta este în cursul urmăririi penale, de cel mult 15 zile, iar verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecății periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, spre deosebire de durata arestarii preventive a inculpatul minor mai mare de 16 ani care poate fi de cel mult 20 de zile, iar verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecății periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.
Prelungirea măsurii în cursul urmăririi penale sau menținerea ei în cursul judecății nu poate fi dispusă decât în mod excepțional, astfel încât arestarea preventive a inculpatului minor între 14-16 ani să nu depășească 60 de zile, fiecare prelungire putând fi dispusă pentru maxim 15 zile, iar arestarea preventive a inculpatului între 16-18 ani să nu depășească 90 de zile, fiecare prelungire putând fi dispusă pentru 20 de zile. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare in cazul minorului intre 14-16 ani și detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare in cazul minorului intre 16-18 ani, arestarea preventivă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.
Conform art. 160h alin. (4) din vechea reglementare, durata arestarii învinuitului minor este de cel mult 3 zile.
Noul Cod de procedură penală nu mai detaliează în această manieră măsura arestării preventive a minorului, prin art. 244 legiuitorul reglementând într-o normă distinctă de trimitere, condițiile speciale de executare a arestării preventive dispusa față de minori .
În doctrină, au fost exprimate numeroase propuneri de lege ferenda, cu care suntem de acord, cu privire la faptul că legiuitorul ar trebui să creeze o ierarhie a măsurilor preventive, astfel încât să ofere expres prioritate dreptului la libertate, reglementând apoi măsurile restrictrive de drepturi, iar măsurile privative de drepturi ar trebuie să fie ultimele reglementate, fiind aplicabile doar în cazul în care celelalte măsuri s-ar dovedi insuficiente pentru atingerea scopului urmărit.
Secțiunea a II-a.
Începând cu anul 1990, procedura penală română și-a redefinit în mod radical coordonatele și orientarea, pentru a fi în concordanță cu realitățile social-politice, sub influența dreptului procesual european. Cea mai evidentă transformare a normelor procedurale penale s-a petrecut în domeniul măsurilor preventive și, în special, a arestării preventive.
În secțiunea aceasta vom realiza o scurtă prezentare comparativă (§1.) și vom analiza concordanța reglementărilor naționale cu cele internaționale în această materie ((§2.).
§1. Elemente de drept comparat
În cele ce urmează vom prezenta aspecte privind măsura arestării preventive din alte sisteme de drept și anume: sistemul francez, sistemul german, sistemul american și sistemul italian, comparându-le cu cele din România.
Sistemul francez
Detenția provizorie, care a fost numită preventivă până în 1970, este reglementată de art. 137, art. 144, art. 150 din Codul de procedură penală francez.
Deși este o măsură cu caracter excepțional, ca și în sistemul român de drept, în 1997, aproximativ 41% din populația din închisoare consta in deținuți preventiv și a crescut la 52% în 1984. Acesta este motivul pentru care după anul 1970 au avut loc reforme ce au vizat restabilirea acestui caracter excepțional al detenției preventive prin aplicarea strictă a legii. Trei dintre ele se impun: cea din 10 iunie 1983; din 30 decembrie 1996 și 15 iunie 2000, care s-a numit Legea prezumției de nevinovăție.
Autorii francezi admit și în prezent că această măsură preventivă vine în contradicție cu principiul prezmtiei de nevinovăție și că poate cauza prejudicii persoanei în cauză, dacă la sfârșitul urmăririi penale se dispune scoaterea acesteia de sub acuzare.
Arestarea provizorie poate fi dispusă numai în cazuri excepționale, din motive ce țin de efectuarea anchetei sau ca o măsură de siguranță, în cazul în care obligațiile de supraveghere judiciară sau arest la domiciliu cu monitorizare electronică sunt considerate insuficiente de către instanța de judecată.
Pentru a se putea lua această măsură trebuie ca infracțiunea să fie o crimă sau să fie un delict ce atrage o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 3 ani, dar este posibilă și atunci când inculpatul se sustrage de la măsura controlului judiciar sau a arestului la domiciliu cu monitorizare electronică.
Detenția provizorie trebuie să fie în mod necesar motivată de unul sau mai multe dintre obiectivele menționate la art. 144 din Codul de procedură penală, printre care se număra conservarea probelor sau dovezilor materiale, precum și necesitatea de a împiedica exercitarea presiunilor asupra martorilor sau a familiilor lor.
Judecătorului de libertăți și detenție îi aparține competența de a dispune această măsură, motivând decizia în scris, în fapt și în drept. El este obligat să încunoștințeze persoana vizată de măsura arestării că are dreptul de a amâna soluționarea cauzei pentru a-și pregăti apărarea și că are dreptul la un avocat ales sau din oficiu, care să consulte dosarul cauzei. Anterior pronunțării unei soluții cu privire la dispunerea măsurii preventive, are loc o dezbatere contradictorie, în cabinetul judecătorului, unde participă reprezentantul ministerului public, persoana vizată și avocatul acesteia.
Detenția preventivă nu poate depăși o durată rezonabilă, în funcție de gravitatea faptelor săvârșite și de complexitatea investigației.
În materie corecțională se prevăd anumite limite :
când persoana este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de până la 5 ani și nu a făcut anterior obiectul niciunei condamnări penale pentru o crimă sau un delict pedepsit cu închisoarea mai mare de un an, durata arestării poate fi prelungită o singură dată pentru o perioadă de maxim 4 luni;
în alte cazuri, perioada de 4 luni poate fi prelungită de către judecătorul de libertati și detenție fără ca perioada totală de detenție să nu poata depăși 1 an. Totuși perioada maxima de doi ani se dispune atunci când faptele care constituie infracțiune au fost comise în afara teritoriului sau în caz de urmărire penală pentru trafic de droguri, terorism, conspirație, procurarea, extorcare de fonduri sau o infracțiune săvârșită de un grup organizat și persoana este pasibilă de o pedeapsă egală cu 10 ani de închisoare.
În materie penala, sunt prevăzute, de asemenea, anumite limite și anume:
detenția provizorie nu poate depăși în mod normal 1 an, judecătorul de libertăți și detenție putand prelungi totuși termenul cu 6 luni;
totuși, nu poate depăși 2 ani, când pedeapsa este închisoarea mai mică de douăzeci de ani, perioada maximă fiind extinsa la trei ani, atunci când unul dintre faptele care constituie infracțiunea a fost săvârșit în afara teritoriului național;
nu poate depăși 3 ani, în toate celelalte cazuri, termenul maxim fiind extins la patru ani, când unul dintre faptele care constituie infracțiunea a fost săvârșit în afara teritoriului național.
Perioada maximă este mărită la 4 ani dacă inculpatul este judecat pentru mai multe infracțiuni menționate în Cărțile II și IV din Codul penal francez sau pentru trafic de droguri, terorism, recrutarea, extorcarea de fonduri sau pentru o crimă comisă de o bandă organizată.
Sistemul german
În sistemul de drept german, arestarea preventive nu este considerată legal ca o pedeapsă, ci mai degrabă ca o măsură de reforma și prevenire, scopul său principal fiind acela de a îmbunătăți protecția populației, dar și acela de a reduce fenomenul infracțional.
Condițiile de fond pentru dispunerea arestării preventive sunt asemănătoare cu cele din legislația română și anume: existența unei suspiciuni temeinice, bazată pe probe, că persoana în cauză a comis o infracțiune sau constatarea faptului că persoana în cauză a comis o infracțiune și există, pe deasupra, motive de arest:
a) se constată că acuzatul s-a sustras sau se ascunde ;
b) există riscul ca acuzatul să se sustragă procesului penal :
c) comportamentul acuzatului naște suspiciunea că: va sustrage, degrada, distruge sau falsifica probele materiale; va influența în mod ilegal co-acuzații, martorii sau experții; va determina pe alții să procedeze în acest sens și astfel aflarea adevărului va fi îngreunată.
Pentru infracțiuni mai grave precum tâlhăria, vătămarea corporală gravă sau în cazul în care viața sau integritatea unei personae a fost pusă în pericol este suficientă doar existența unei suspiciuni în privința săvârșirii infracțiunii, nefiind necesară îndeplinirea celorlalte cerințe.
Atunci când există riscul ca persoana respectivă să comită și alte infracțiuni de genul celei pentru care este urmărit penal sau că o va continua pe aceasta, până la aplicarea pedepsei prevăzute de lege, se dispune arestarea pentru acest motiv, însă doar în cazul infractiunilo deosebit de grave, cum ar fi omorul.
Există și dispoziții favorabile pentru cei care au săvârșit infracțiuni, pentru care legea germană prevede ca pedeapsă închisoarea de cel mult 6 luni sau 180 zile amendă, arestarea preventive a acestora nu poate fi dispusă decât dacă riscul de sustragere de la procesul penal decurge din imposibilitatea dovedirii identititatii, din lipsa unui domiciliu sau reședință permanenta sau ca urmare a sustragerii sale (sau a pregătirii acesteia) de la anchetă sau judecată.
Competent în a dispune această măsură preventive este un judecător al Tribunalului districtului unde s-a comis infracțiunea sau în jurisdicția căruia se află domeniul acuzatului. În cazul în care s-a dispus deja trimiterea în judecată, competența aparține instanței de fond, ca și în sistemul român de drept. Instanță procedează la luarea acestei măsuri chiar în lipsa persoanei suspectate de comiterea unei infracțiuni, la cererea procurorului sau din oficiu, când împrejurările o impun.
Specificul acestui sistem de drept constă în posibilitatea arestării acuzatului fără a exista în prealabil o autorizare a unui judecător, abia după luarea acestei măsuri urmează prezentarea cazului în fața judecătorului pentru a emite un mandat de arestare în cazul în care consideră justificată această măsură sau pentru a dispune eliberarea persoanei arestate deja în cazul în care nu o consideră justificată.
În ceea ce privește durata maximă a arestării preventive în legislația germană, aceasta este de 6 luni atât în cursul urmăririi penale, cât și în cadrul judecății, spre deosebire de prevederile noului nostru Cod de procedură penală care reglementează pentru urmărirea penală o durată maximă de 180 de zile, iar pentru faza judecății o durată maximă de 5 ani.
Sistemul american
Detenția preventivă este o formă specială de închisoare, se aplică inculpaților, dar care este autorizata și în cazul persoanelor bolnave mintal, care reprezintă un pericol public sau care au săvârșit anumiteinfracțiuni, dar care nu au fost găsite vinovate tocmai din aceste motive de santatate.
Pentru a se dispune această măsură preventivă, procedura penală a Statelor Unite nu cere decât o singură condiție și anume, aceea a existenței unor motive temeinice care să justifice suspiciunea că persoana respectivă a comis o infracțiune, nefiind necesară dovedirea altor aspecte.
În temeiul Legii federale, o instanță poate lua în considerare mai mulți factori atunci când decide dacă să rețină un inculpat penal, inclusiv natura și circumstanțele infracțiunii incriminate; greutatea dovezilor împotriva pârâtului; istoria și caracteristicile inculpatului, inclusiv caracterul său, fizica și psihica condiție, legăturile de familie, ocuparea forței de muncă, resurse financiare, durata șederii în comunitate, legături cu comunitatea, comportamenult trecut, dacă inculpatul a fost eliberat condiționat în momentul presupusei infracțiuni.
Competența de a dispune asupra arestării preventive aparține unui judecător magistrat, decizia luându-se în urma cererii organelor de anchetă care sprijinită de o declarație dată sub jurământ. Dupe ce îi este comunicat mandatul de arestarea, inculpatul se prezintă în fața celui mi apropiat judecător magistrat federal,iar în cazul în care nu este posibil, se prezintă în fața unui organ judiciar .
Se pune problema existenței necesității unui proces cu jurați ( Grand Jury) . Dacă nu este necesar, judecătorul magistrat va judecata în fond, după ce îi va comunica inculpatului drepturile sale.
Dacă se impune un asemenea proces, judecătorul magistrat îl informează cu privire la urmatoareele aspecte : acuzele ce i se aduc, dreptul de a păstra tăcerea, dreptul de a-și angaja un avocat sau de a solicita desemnarea unui din oficiu, modalitățile prin care poate cere să fie eliberat din arest, liberaraea acuzatului din arest fiind o institiutie specifică dreptului american.
O altă instituție specifică acestui sistem de drept, o reprezintă arestarea martorilor, ce se aseamănă cu mandatul de aducere în cazul legislației din România. Astfel, până la momentul când audierea se poate realiza, orice persoană a cărei mărturie poate contribui la aflarea adevărului, poate fi arestată și liberata urmând același regim juridic ca și acuzatul .
Sistemul italian
Ca și în sistemul de drept român, arestarea preventivă (custodia cautelare in carcere) reprezintă cea mai intensă formă de privare de libertate dintre măsurile de prevenție. Art. 275 din Codul de procedură penală italian prevede faptul că arestarea preventivă poate fi dispusă doar în cazul în care celelalte măsuri de prevenție se dovedesc a fi inadecvate.
Sunt reglementate în mod expres trei cazuri în care este permisă luarea acestei măsuri și anume:
există pericolul de a se sustrage de la executarea posibilei pedepse aplicabile
există riscul de recidivă
există riscul de perturbare a anchetei.
Alături de aceste trei cerințe, este necesară comiterea unei infracțiuni a cărei pedeapsă prevăzută de lege să fie de cel puțin 4 ani de închisoare.
O altă asemănare cu dreptul român o constituie prevederea din art. 285 al Codului de procedură penală italian care consacră ideea deducerii din pedeapsa definitiv aplicată a perioadei în care inculpatul a fost deținut preventiv, chiar și în cazul în care a fost executată în străinătate, chiar și în caz de extrădare sau de rejudecare a cauzei.
Competentă în luarea deciziilor asupra acestei măsuri preventive este instanța, care dispune ofițerilor judiciari capturarea acuzatului și aducerea sa la instituțiile de custodie și rămânerea la dispoziția autorității judiciare. În cazul în care, pe parcursul anchetei, inculpatul cooperează cu organele judiciare și dă semne de regret, instanța poate înlocui arestul preventiv cu arestul la domiciliu.
Specificul dreptului italian în privința acestei măsuri preventive îl constituie lipsa unei durate maxime determinate, indiferent de natura faptei săvârșite și a pedepsei prevăzute de lege, existând doar durate maxime variabile, care diferă în funcție de gravitatea faptei și raportate la evoluția activității judiciare . Art. 303 din Codul italian de Procedură penală prevede aceste limite variabile:
– pentru etapa investigațiilor preliminare: durata maximă a privării de libertate este de 3 luni în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă nu depășește 6 ani, durata maximă a privării de libertate este de 6 luni în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este mai mare de 6 ani, dar până în 20 de ani, durata maximă a privării de libertate este de 1 an (9 luni pentru procedura specială) în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 20 de ani.
-pentru judecata în prima instanță: durata maximă a privării de libertate este de 6 luni în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă nu depășește 6 ani, durata maximă a privării de libertate este de 1 an în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este mai mare de 6 luni, dar până în 20 de ani, durata maximă a privării de libertate este de 1 an și 6 luni în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 20 de ani.
Astfel, perioada totală de detenție preventivă nu poate depăși 2 ani în cazul pedepselor de până în 6 ani, 4 ani în cazul pedepselor între 6 și 20 de ani, 6 ani în cazul pedepselor mai mari de 20 de ani sau detențiunea pe viață.
§2. Concordanța reglementarilor naționale referitoare la măsura arestării preventive cu reglementările internaționale
Libertatea individuală și siguranța persoanei reprezintă drepturi fundamentale ce trebuie garantate în cadrul unei societăți democratice.
Sfarsitul perioadei comuniste a adus noi reglementări constituționale, cu un caracter mai clar și mai detaliat, pentru a se evita pe cât posibil interpretările arbitrare ale organelor judiciare, astfel art. 23 alin. (1) din Constituția României prevede în mod expres “Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”.
Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, s-a încercat armonizarea legislației naționale cu prevederile europene , căreia i s-a alăturat și dezvoltarea societății, rezultatul final fiind constituit din creșterea importanței actelor internaționale din materia drepturilor omului. Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă instrumentul prinicipal prin care se asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Libertății persoanei i se acordă o atenție deosebită atât prin dispozițiile Convenției, cât și prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, al cărei rol este acela de a remedia posibilele disfuncționalități și a preveni încălcarea dispozițiilor Convenției de catre judecatorii nationali .
Și legiuitorul român acordă atenție libertății individuale, creând reglementări ce urmăresc satisfacerea cerințelor CEDO atât în Constituție, prin art. 23, art. 53, cât și în Codul de procedură penală, prin art. 5 din vechiul cod și art. 9 din noul cod.
Art. 5 din Convenție se aseamănă cu art. 23 din Constituția României, cu deosebirea că în articolul din Convenție sunt prevăzute în mod expres și limitativ cazurile și condițiile în care este permisă limitarea libertății persoanei, precum și garanțiile aparținând persoanelor private de libertate, art. 53 din Constituție ocupându-se de garanții.
Cazurile ce se înscriu în noțiunea de lipsire de libertate, potrivit Convenției, sunt detenția, arestul și reținerea, fără a fi incluse și restrângerile de libertate, cum ar fi în cazul restricțiilor impuse de serviciul militar, Curtea stabilind că diferența dintre lipsire și restrangere de libertate este una ce ține de intensitatea măsurilor dispuse.
Pentru a se putea dispune privarea de libertate a unei persoane trebuie sa fie îndeplinite cumulativ două condiții: conformitatea măsurii cu dreptul intern și obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cele 6 cazuri prevăzute de art. 5 lit. a-f.
În ceea ce priveste prima condiție, o problemă din România asupra căreia Curtea s-a pronunțat în mai multe rânduri, a fost aceea a nemotivării reținerii sau arestării de către autoritățile statului, acestea din urmă mulțumindu-se să facă o trimitere generică la textul de lege aplicabil.
În privință celei de a doua condiții, vom analiza fiecare ipoteză, astfel :
lit. a se referă la situația în care o instanță competentă pronunță o soluție prin care o persoană este condamnată la pedeapsă închisorii.
lit. b se referă la două situații:
-una în care arestarea sau detenția este cauzată de nesupunerea la o hotărâre pronunțată de o instanță, conform legii
-una în care arestarea sau detenția este cauzată de asigurarea garantării executării unei obligații prevăzute de lege (obligația de a da declarații în calitate de martor, obligația de a nu împiedica un organ de poliție să își facă îndatorirea).
Un exemplu din jurisprudența CEDO îl reprezintă cauza Worwa c. Poloniei (decizia din 27 noiembrie 2003) în care arestarea reclamantei a interrvenit după două încercări nereușite de realizare a examenului psihiatric solicitat de către procuror , atfel s-a considerat că în condițiile în care legea internă autoriza reținerea sa și s-a vizat îndeplinirea unei obligații civile, art 5 nu a fost violat .
lit. c face referire la trei ipoteze în care este permisă arestarea preventivă :
în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente;
Dispozițiile art. 202 din noul Cod de procedură penaăl (art. 136 VCPP) coroborate cu cele ale art. 8 ( art. 1 VCPP), conduc spre aceeași idee, susținută și de hotărârea CEDO în cazul Ciulia c. Italia, unde s-a stabilit că orice reținere urmată de o aducere în fața judecătorului nu trebuie să aibă un alt scop decât cel al declanșării unei proceduri penale împotriva celui reținut.
cand există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune ;
Termenul „verosimil” va fi apreciat în funcție de ansamblul circumstanțelor cauzei, aceste circumstanțe neavând același grad de gravitate și pericol ca cele necesare în cazul justificării unei condamnări. Autoritaților naționale le revine atribuția aprecierii necesitații privării de libertate, Curtea neputând controla considerentele lor, intervenind doar în cazul în care nejustificarea detenției este cauzată de lipsa unei baze factuale sau de un raționament arbitrar.
Legislația naționala prevede în esență aceeași ideea, dispozițiile art. 209 din noul Cod de procedură penală (art. 143 VCPP) reglementând obligativitatea existenței unor probe sau indicii temeince din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune, pentru a fi posibilă luarea uneia dintre măsurile preventive.
Un exemplu din jurisprudența Curții îl reprezintă speța Lukanov c. Bulgaria, unde s-a stabilit că nu s-a respectat art.5 lit. c întrucât privarea de libertate a Primului-ministru pentru acordare ilicită de fonduri publice țărilor în curs de dezvoltare a fost lipsită de orice temei legal, chiar dacă măsura dispusă pentru această infracțiune nu era incompatibilă cu dispozițiile Convenției.
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;
România a suferit o condamanare la CEDO pentru nerespectarea acestei cerințe în cauza Pantea c. România, unde s-a decis că arestarea reclamantului a fost dispusă în lipsa unor motive plauzibile necesității de a-l împiedica să se sustragă de la urmărirea penală, din moment ce acesta se prezentase la toate convocările parchetului.
Acest temei al dispunerii arestării preventive trebuie coroborat cu existența unor motive plauzibile privind comiterea unei infracțiuni aflate în cursul procesului penal, fără de care nu s-ar putea lua această măsură, concluzie la care s-a ajuns în urmă Recomandării (2006) nr. 13 a Comitetului de Miniștrii ai statelor-membre privind detenția provizorie, condițiile în care are loc aceasta, precum și aplicarea garanțiilor împotriva abuzului.
lit. d se referă la privarea de libertate a unui minor, hotărâtă fie în cazul în care nu a săvârșit nicio infractiun, pentru educația sa sub supraveghere, fie în cazul în care a săvârșit o infracțiune, pentru detenția sa legală în scopul aducerii sale în fața autorității competențe.
lit. e cuprinde 5 situații la care face referire:
– detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă
– detenția legală a unui alienat mintal
– detenția legală a unui alcoolic
– detenția legală a unui toxicoman
lit. f reglementează 2 ipoteze în care se poate dispune arestarea sau detenția unei persoane: fie se încearcă să se pătrundă în mod ilegal în țară, fie față de persoana respectivă se desfășoară o preocedura de extrădare sau de expulzare.
În alin. (2) – (4) ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se instituie garanții substanțiale pentru persoanele arestate sau reținute.
Prima dintre aceste garanții o reprezintă infomarea cu privire la motivele arestării în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege. Aceasta își are corespondentul și în dreptul român, la reglementarea fiecărei măsuri preventive în parte menționându-se că inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele luării măsurii respective.
A două garanție o constituie obligativitatea aducerii de îndată a persoanei arestate sau deținute în fața unui judecător sau a altui magistrat și judecarea sa într-un termen rezonabil, astfel, din alin. (4) al art. 5 rezultă două drepturi.
Obligația statului trebuie realizată, potrivit Convenției, imediat sau cu promptitudine, termenii utilizați de către textul Convenției evocă astfel ideea de iminență și stabilesc ideea de promptitudine interpretată fără un grad prea ridicat de suplețe. În opinia Curții, durata acestui termen este atât de scurtă încât și o durată de patru zile și șase ore, precum în cazul reclamantului din cauza Brogan c. Marea Britanie constituie o durată prea lungă.
Magistratul în fața căruia este adus inculpatul trebuie să fie independent față de executiv și față de părți. Curtea a statuat în cauza Vasilescu c. României că în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă.
În prezent, legislația internă s-a conformat exigențelor europene, eliminându-se atribuția din sferă procurorilor, astfel art. 203 alin. (3) prevede că măsură reținerii și măsură arestării preventive pot fi luate în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.
Al doliea drept prevăzut de alin. (4) al art. 5 îl reprezintă caracterul rezonabil al duratei detenției. Jurisprudența a stabilit pentru determinarea respectării termenului rezonabil că punctul de plecare este ziua arestării efective, iar punctul final este ziua în care instanța se pronunță asupra temeinicei acuzației sau ziua în care se eliberează persoana respectivă.
Prin hotărârea din 31 mai 2012, dată în cauza Lazar vs. România, Curtea europeană a amintit că durata rezonabilă a arestării preventive nu trebuie evaluată în mod abstract, ci este necesar ca circumstanțele care individualizează fiecare cauză să fie apreciate in concreto, detenția nejustificându-se decât în măsura în care există indicii concrete care să probeze necesitatea măsurii, astfel încât să nu fie încălcată prezumția de nevinovăție .
O altă garanție a privării de libertate o regăsim în alin. (4) al art. 5 în care se instituie dreptul de a introduce o cale de atac în fața unui tribunal pentru a statua în termen scurt cu privire la legalitatea deținerii și pentru a dispune eliberarea dacă deținerea se dovedește ilegală.
În cee ce privește accesul la instanță în termen scurt, din cauza Pantea c. României a reieșit că această noțiune nu se poate aprecia în abstracto, ci trebuie să se aprecieze în raport cu circumstanțele fiecărei cauze, intervalul de 3 luni si 28 de zile dovedindu-se incompatibil cu noțiunea de „termen scurt” .
Ultima garanție o reprezintă dreptul la despăgubiri în cazul privării ilicite de libertate.
Aceasta este reglementată în mod expres și de noul Cod de procedură penală în art. 539 și art. 540, dar era reglementată și în vechea legislație în art. 504 și art. 505.
Astfel, art. 539 prevede în alin. (1) că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate, iar art. 540 prevede la alin. (1) că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate, iar la alin. (2) se prevede felul reparației care poate consta în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
În urma analizei realizate, putem concluziona că actuala reglementare în materie este în proporție destul de mare în conformitate cu exigențele europene.
În literatura de specialitate, s-au exprimat propuneri de lege ferenda în sensul reglementării unor situații în care măsura arestării preventive nu ar putea fi dispusă, chiar dacă ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Legiuitorul ar trebui să interzică măsura arestării preventive în anumite cazuri, din considerente umanitare, cum ar fi situația unei femei însărcinate sau care are în îngrijire un copil cu vârsta mai mică de 1 an, dispunând o altă măsură preventivă, după modelul Codului de procedură penală italian.
CAPITOLUL AL II-LEA. ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI
În literatura de specialitate, arestarea preventivă este considerată cea mai gravă dintre măsurile preventive, fiind singura care presupune privarea totală de libertate în mod provizoriu, spre deosebire de celelalte măsuri, care doar limitează această libertate.
Acest capitol este dedicat analizării condițiilor necesare pentru dispunerea arestării preventive (Secțiunea I) și analizării instituțiilor specifice acesteia (Secțiunea II).
Secțiunea I. Luarea măsurii arestării preventive față de inculpat
Arestarea preventive este cunoscută din cele mai vechi perioade ale istoriei, în dreptul român se regăsea custodia liberă care presupunea consemnarea acuzatului într-o casă privată sub pază, însă diferența constă în concepția arestării din acea perioadă, care era privită ca un mijloc de a împiedica fuga persoanelor acuzate, nu ca o pedeapsă .
Astfel, această instituție se dovedește a fi o constantă a sistemului judiciar penal, odată cu evoluția societății, modificându-se și aspectele ce o privesc, pentru a-și putea aduce la îndeplinire funcția de asigurare a desfășurării netulburate a procesului penal.
§ 1. Condiții necesare pentru a dispune arestarea preventivă a inculpatului
Reglementarea măsurii diferă în funcție de persoana arestată preventiv și de etapa în care se află procesul, această distincție fiind păstrată în noul Cod de procedură penală doar în privința celui de-al doilea aspect, întrucât arestarea suspectului nu mai este posibilă, spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală care permitea și arestarea învinuitului.
Calitatea de inculpat se referă la persoana față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală, poziția sa specială în procesul penal a impus existența unor reglementări separate în privința arestării preventive.
Fiind cea mai aspră dintre măsurile preventive, s-au impus numeroase garanții puternice care să înlăture erorile și abuzurile asupra libertății individuale a persoanei, astfel încât, pe lângă condițiile generale necesare în luarea oricărei măsuri preventive, se cer a fi îndeplinite și altele specifice acesteia.
Noul Cod de procedură penală cuprinde două categorii de ipoteze în care poate fi dispusă această măsură preventive, ipoteze ce presupun atât condițiile necesare, cât și cazurile posibile, atât în cursul urmăririi penale, dar și în procedura de cameră preliminară sau în faza judecății.
Condiții care nu au legatură cu pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul :
Să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea.
Noțiunea de “suspiciune rezonabilă” trebuie raportată la explicațiile date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a se evita luarea măsurii arestării preventive în mod abuziv. Astfel, Curtea a considerat în cauza Gusinskiy c. Rusiei că nu este suficient ca suspiciunea rezonabilă să se bazeze pe buna-credința a autorităților, cărora le revine obligația de a verifica caracterul justificat al arestării, ci ea trebuie să fie fundamentată de date și informații care să poată convinge o persoană imparțială și obiectivă de săvârșirea infracțiunii .
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, noua reglementare a renunțat la termenul de “indicii temeince”, păstrând doar probele și a înlocuit fapta penală cu infracțiunea.
În acest sens menționăm decizia nr. 427/ 2009 a Î.C.C.J., care stabilește că pentru a se putea lua măsură de reținere sau arestare, trebuie să existe motive plauzibile de a se bănui că s-a săvârșit o infracțiune, iar noțiunea de motive plauzibile, indicii temeinice depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz. Organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă instanțele cu privire la existența acestor indicii temeinice.
Acest lucru nu presupune ca activitățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzele inculpatului din momentul arestării. Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă același nivel de certitudine cu cele care permit inculparea și, cu atât mai puțin cele care permit condamnarea. Acesta este motivul pentru care instanța nu poate în această fază procesuală să răspundă criticilor formulate de recurenții inculpați sub aspectul vinovăției lor.
O schimbare vizibilă în noua reglementare o constituie eliminarea condiției pedepsei prevăzute de lege mai mare de 4 ani sau detențiunea pe viață. Astfel, noul Cod permite luarea măsurii arestării preventive atât în cazul prevederii în lege a pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, cât și în cazul infracțiunilor pentru care lege prevede pedepsa închisorii alternative cu pedeapsa amenzii penale sau doar pedeapsa amenzii.
Să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, pentru infracțiunea săvârșită de inculpat, dintre cele prevăzute de art. 16 NCPP.
Dacă ar exista o astfel de cauză, ar deveni imposibilă dispunerea, prelungirea sau menținerea oricărei măsuri preventive. Această condiție reprezintă o noutate față de vechea reglementare, unde pentru încetarea de drept a unei măsuri preventive era nevoie de constatarea organului judiciar competent a existenței cauzei de împiedicare, prin pronunțarea unei soluții care îl absolvea de răspundere penală pe inculpat sau învinuit.
Pentru infracțiunea față de care există suspiciuni rezonabile că ar fi fost comisă de inculpat, să se fi pus în mișcare acțiunea penală.
Cu titlu de noutate, legiuitorul introduce această condiție, nemaifiind posibilă solicitarea arestării preventive de către organul judiciar anterior punerii în mișcare a acțiunii penale, prilej cu care se dobândește calitatea de inculpat, acesta fiind singurul față de care se poate dispune măsura.
Să existe una dintre situațiile prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a-d NCPP:
inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
Din probele existente trebuie să reiasă că inculpatul care s-a sustras de la judecată sau de la urmărirea penală avea cunoștință de procesul penal aflat pe rol pentru infracțiunea comisă de el. Legiuitorul reglementează și situația în care s-au efectuat pregătiri în acest scop, existând un risc semnificativ în ceea ce privestes sustragerea sa. Un exemplu pentru această situație îl reprezintă lipsa inculpatului de la două termene de judecată fără a face dovada motivelor neprezentării sale, în condițiile în care procedura citării fusese legal indeplinită.
inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
Această situație are la bază evitarea obstructionarii cursului justiției de către inculpat. Din probele existente trebuie să reiasă că inculpatul încearcă să împiedice aflarea adevărului prin influențarea directă sau indirectă (prin intermediul unei alte pesoane) a unui martor, expert sau a altui participant la comiterea infracțiunii, spre deosebire de vechiul cod care includea în această condiție și influențarea persoanei vătămate, în actuala reglementare legiuitorul prevăzând în mod separat influențarea acesteia din urmă. Un exemplu relevant îl constituie cazul în care instanța, înainte de terminarea activității judiciare, reține că inculpatul a încercat să determine unii martori să facă afirmații mincinoase sau să omită în declarații anumite aspecte esențiale cu privire la care au fost întrebați, această influentare fiind realizată cu intenție.
A distruge un mijloc material de proba înseamnă a-l nimici total sau parțial sau a-l degrada ori aduce în stare de neîntrebuințare.
A altera un mijloc material de probă înseamnă a-i denatura conținutul astfel încât să se realizeze o pierdere a calităților esențiale ale bunului, ceea ce îl face impropriu (total sau parțial) destinației sale inițiale
A ascunde un mijloc material de probă semnifică a-l așeza într-un loc în care să nu poată fi văzut și găsit.
A sustrage un mijloc material de proba înseamnă a-l scoate din stăpânirea altuia și a-l trece, fără drept, în proprietatea sa.
Toate aceste operațiuni întreprinse de inculpat trebuie să aibă ca scop încercarea denaturării adevărului.
inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
Din probele existente trebuie să reiasă că inculpatul încearcă să împiedice aflarea adevărului prin exercitarea de presiuni fizice sau psihice asupra persoanei vătămate sau prin încheierea unei înțelegeri frauduloase cu aceasta pentru a o determina să își retragă acuzațiile împotriva sa.
Un exemplu de înțelegere frauduloasă reiese din susținerile făcute de partea vătămata in fata instanței cum că ulterior momentului la care inculpatul T. J. a fost arestat preventiv, acesta a luat legătura cu ea, context în care i-a cerut sa își modifice declarațiile inițiale și sa-și retragă acuzațiile formulate împotriva sa (a inculpatului). În această ipoteză nu intră situația infracțiunilor a carot acțiune penală se pune în mișcare la plângere prealabilă sau pentru care există instituția împăcării.
există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.
Această situație cuprinde două ipoteze: una în care inculpatul a săvârșit o nouă infracțiune cu intenție după ce a fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea anterioară și una în care inculpatul efectuează acte de pregătire ( procurarea de arme, racolarea de complici, amenințarea unor persoane ) pentru săvârșirea unei noi infracțiuni, ambele fiind fundamentate de probe care să susțină suspiciunile organelor judiciare. Din aceste probe trebuie să reiasă iminența comiterii infracțiunilor și ideea că nicio altă măsură prventiva nu ar fi suficientă, autoritățile având obligația să analizeze în mod rezonabil cazurile și să dispună arestarea preventivă doar când este justificată de acțiuni de o anumită gravitate și pericol.
În ceea ce privește prima ipoteză, nu trebuie să se tragă concluzia că simpla existență a stării de recidivă ar justifica luarea măsurii, acesteiea fiind necesar să i se alăture și alte considerente care să justifice arestarea preventivă.
audierea prealabilă a inculpatului de către judecător în prezența avocatului ales sau numit din oficiu;
Înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. În cazul în care inculpatul se folosește de dreptul său de a nu face nicio declarație, arestarea preventivă se poate dispune fără a mai fi îndeplinită această condiție.
Audierea vizează fapta de care este acuzat și motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror.
Arestarea preventivă poate fi dispusă și fără audierea inculpatului în cazul în care lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața judecătorului. În acest caz, audierea va avea loc după emiterea mandatului de arestare, când inculpatul va fi prins sau se va preda autorităților.
Conditii determinate de pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul:
să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit:
– o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică; sau
– o altă infracțiune, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare;
să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 NCPP;
pentru infracțiunea comisă să se fi pus în mișcare acțiunea penală;
privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;
Anumite infracțiuni, prin gravitatea lor și prin reacția publicului în momentul comiterii lor, pot provoca o tulburare societății, astfel încât să se impună luarea măsurii arestării preventive. Evaluarea pericolului pentru ordinea publică nu trebuie să se facă în mod abstract, ci judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară și instanța de judecată trebuie să aibă în vedere în momentul aprecierii acestuia : gravitatea faptei, modul în care a fost comisă și circumstanțele, antecedentele penale ale inculpatului, anturajul din care face parte. Însă, nu trebuie să se aibă în vedere pericolul social al faptei, care este diferit de pericolul pentru ordinea publică pentru că, în caz contrar, s-ar aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție.
măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau judecată, ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
În vechea reglementare exista și prevederea împiedicării sustragerii inculpatului de la executarea pedepsei, rațiunea pentru care nu se mai regăsește și în noul Cod de procedură penală fiind aceea că ar aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție.
măsura arestării să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse inculpatului și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
Acestui principiu al proporționalității și al necesității arestării preventive i se alătură regula subsidiarității care vine să întărească caracterul excepțional al măsurii și care presupune că arestarea preventivă nu se va dispune decât în cazul în care altă măsură preventivă se dovedește a fi insuficientă pentru atingerea scopului urmărit prin dispunerea sa.
audierea prealabilă a inculpatului, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu;
În legi speciale, pentru anumite categorii de persoane, în funcție de calitatea lor profesională, se cer a fi îndeplinite condiții suplimentare pentru a se putea lua măsura arestării preventive în ceea ce le privește, astfel că:
în art. 95 din Legea privind statutul magistraților nr. 303/2004 se prevede faptul că în cazul judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți este nevoie de încuviințarea Consiliul Superior al Magistraturii pentru ca aceștia să fie arestați preventiv se prevede faptul că în cazul judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți este nevoie de încuviințarea Consiliul Superior al Magistraturii pentru ca aceștia să fie arestați preventiv;
în cazul deputaților și senatorilor funcționează imunitatea parlamentară, prevazută de Constituția României în art. 72 alin. (2), aceștia putând fi percheziționați, reținuți sau arestați doar cu încuviințarea Camerei din care fac parte, după ce sunt ascultați;
art. 31 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului reglementează 2 situații speciale : Avocatul Poporului poate fi reținut, percheziționat sau arestat doar cu încuviințarea președinților celor două Camere ale Parlamentului, iar adjuncții Avocatului Poporului nu pot fi reținuți, percheziționați sau arestați fără înștiințarea prealabilă a Avocatului Poporului.
§ 2. Organul competent sa dispună arestarea preventivă a inculpatului în faza de urmarire penală
În momentul în care procurorul constată îndeplinirea tutoror condițiilor prevăzute de lege pentru dispunerea măsurii preventive, va formula o propunere motivată de arestare preventivă a inculpatului, cu indicarea temeiul de drept.
Noutatea absolută cu care vine noul Cod de procedură penală este evidențiată și în această situație, propunerea motivată fiind înaintată judecătorului de drepturi și libertăți competent fie de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, fie de la instanța corespunzătoare în grad instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, spre deosebire de vechea reglementare, unde propunerea era prezentată de către procuror președintelui sau judecătorului delegat de acesta de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Propunerea de arestare preventivă va fi însoțită de dosarul cauzei sau de copii numerotate și certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului, ori doar de pe actele care au legătură cu propunerea formulată, originalele rămânând la procuror pentru continuarea urmăririi penale. Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat stabilește termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă, iar în cazul inculpatului aflat în stare de reținere, termenul se fixează înainte de expirarea duratei de 24 de ore de reținere, prezența inculpatului fiind asigurată de către procuror. În cazul inculpatului aflat în stare de libertate, prezența sa se va asigura prin citarea acestuia la adresele cunoscute de către judecătorul de drepturi și libertăți, dar poate exista și situația în care s-ar justifica soluționarea propunerii în lipsă.
Termenul de soluționare se aduce la cunoștință și avocatului inculpatului,care poate solicita studierea dosarului cauzei, asistentă juridică fiind obligatorie în această procedură.
Propunerea se soluționează în camera de consiliu de către un singur judecător de drepturi și libertăți, care se pronunță printr-o încheiere motivată, doar după ce dezbaterea în contradictoriu dintre procuror și avocatul inculpatului în privința propunerii s-a încheiat.
Dacă se constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți dispune respingerea propunerii de arestare preventivă, alături de care poate exista fie punerea în libertate a inculpatului reținut în prealabil, fie luarea unei alte măsuri preventive, chiar fără să fi fost sesizat.
Dacă se constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți dispune admiterea propunerii, emite mandatul de arestare și încunoștințează un membru al familiei inculpatului sau o persoana desemnată de acesta, despre măsura dispusă.
Prin aceeași încheiere pot fi arestați preventiv mai mulți inculpați, însă mandatul de arestare va fi întocmit pentru fiecare dintre ei, având caracter individual.
Odată cu luarea măsurii preventive a arestării, se nasc în sarcina autorităților numeroase obligații, printre care se numără:
-obligația de a i se aduce la cunostinta inculpatului, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă
-obligația de a i se comunica persoanei arestate, sub semnatură, în scris, anumite drepturi de care dispune în temeiul legii : dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă, alte drepturi procesuale .
Ca o noutate în materia arestării preventive, persoana vatamată poate beneficia de înștiințare despre eliberarea persoanei arestate dacă a solicitat această comunicare.
Măsurile de ocrotire nu se dispun de organele judiciare, astfel încât când măsura arestării preventive a fost luată față de un inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă este încunoștințată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă.
§ 3. Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
Arestarea preventivă a inculpatului în faza de urmărire penală se dispune pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, durată ce a rămas aceeași ca în vechiul Cod de procedură penală și prin care se respectă prevederea art. 23 alin. (5) din Constituția României.
În vechiul Cod de procedură penală, durata aceste măsuri preventive se calcula în mod diferit, în funcție de cum era dispusă în prezența sau în lipsa inculpatului.
Termenul începea să curgă de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului reținut, sau în lipsa inculpatului reținut în cazul în care acesta nu a putut fi adus în fața judecătorului din cauza stării sale de sănătate, a unei cauze de forță majoră sau a stării de necesitate.
Termenul începea să curgă de la data punerii în executare a mandatului de arestare, când măsura a fost luată în lipsa inculpatului aflat în stare de libertate, în privința căruia a fost îndeplinită procedura de citare, dar cu toate acestea lipsește nejustificat de a dezbaterea propunerii, în lipsa inculpatului care se sustrage, este dispărut sau nu se prezintă în fața judecătorului din cauza stării de sănătate, a unei cauze de forță majoră sau a stării de necesitate, sau atunci când a expirat durata reținerii, iar propunerea de arestare s-a soluționat cu inculpatul aflat în stare de libertate .
Însă, noul Cod de procedură penală nu a păstrat această diferențierea, prevăzând în mod expres în art. 233 alin. (2) faptul că termenul curge de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv.
În reglementarea anterioară, exista posibilitatea deducerii duratei reținerii din durata arestării preventive, astfel încât arestarea inculpatului nu putea fi dispusă decât pentru zilele ce rămâneau după scăderea din cele 30 de zile a perioadei în carea acesta fusese reținut.
Noul Cod de procedură penală schimbă radical această dispoziție, prevăzând în mod expres în teza a două a art. 226 alin. (2) că durata reținerii nu se deduce din durata arestării preventive, astfel încât tragem concluzia că cele două se vor cumula.
În cazul în care o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil, durata arestării calculându-se potrivit celor mai sus menționate, cu condiția ca măsura arestării dispuse anterior să fi fost luată cu respectarea prevederilor legale.
§ 4. Prelungirea arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
Instituția prelungirii arestării preventive este specifică urmaririii penale, în faza de judecată a procesului neexistând această instituție procesuală, ci aceea a menținerii măsurii preventive.
Codul de procedură penală preia dispozițiile Constituției României în ceea ce privește prelungirea arestării preventive, astfel încât se poate dispune pentru cel mult 30 zile, iar durata totală a arestării preventive, în faza de urmărire penală, nu poate depăși un termen rezonabil și niciodată mai mult de 180 de zile.
Instituția se justifică în cazul în care temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau atunci cand există temeiuri noi.
Prelungirea arestării preventive dispusă pentru identificarea și audierea de noi martori și alte probe nu poate fi admisă întrucât echivalează cu o recunoaștere a faptului că organele de urmărire penală nu dețin probe care să susțină învinuirea inculpatului .
Instanța de judecată a apreciat că într-o asemenea cauză, actele procesuale ce urmează a se mai efectua pot fi făcute în bune condiții și cu inculpații în stare de libertate, neavând cum să influențeze în mod negativ rezultatul cercetărilor .
Prelungirea arestării preventive poate fi admisă dacă în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive a arestării preventive a inculpatului, de exemplu, dacă se are în vedere natura infracțiunii săvârșite, sumele de bani pretinse și poziția inculpatului, care prin activitatea sa a adus atingere relațiilor sociale privitoare la încrederea populației în sistemul de justiție.
Prelungirea se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, care împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Natura juridică a acestui termen de 5 zile a stârnit diverse controverse în doctrină, astfel încât opiniile sunt împărțite:
unii autori susțin că acest termen este unul peremptoriu, astfel încât încălcarea lui ar atrage nulitatea absolută a actului de sesizare, unul dintrea argumente fiind acela că dispoziția legală se referă la libertarea persoanei, și drept umare, termenul nu ar putea fi caracterizat altfel;
cea de-a doua opinie are la bază menirea acestui termen,aceea de a asigura posibilitatea judecătorului de drepturi și libertăți și apărătorului inculpatului de a studia îndeajuns dosarul cauzei, astfel încât nu poate fi caracterizat decât ca un termen de recomandare.
Contribuția jurisprudenței în formarea acestei opinii este semnificativă, exemplificând prin Decizia nr. 328/1995 a Secției Penale a Curții de Apel București, dar și prin Încheirea penală nr. 61/2009 a Secției Penale a Curții de Apel Alba prin care s-a stabilit că nerespectarea termenului de 5 zile nu conduce la nulitatea actului de sesizare al instanței deoarece nu este unul imperativ a cărui nerespectare să atragă decăderea din exercițiul dreptului de a cere prelungirea sau nulitatea.
Competent să dispună această măsură este ca și în cazul luării măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
În situația în care arestarea preventivă a fost dispusă inițial de către un judecător de drepturi și libertăți de la o instanță inferioară celei căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un judecător de drepturi și libertăți de la instanța competentă în momentul soluționării propunerii de prelungire sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Când, în aceeași cauză, se găsesc mai mulți inculpați arestați pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toți inculpații.
Judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen pentru soluționarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii. Ziua și ora stabilite se comunică procurorului, care are obligația de a asigura prezența în fața judecătorului de drepturi și libertăți a inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoștințat și i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
Propunerea de prelungire se soluționează în camera de consiliu, de către un singur judecător de drepturi și libertăți, indiferent de natura infracțiunii. În cazul în care soluționarea are loc în ședință publică, s-ar putea declara nulitatea relativa a încheierii numai dacă s-ar dovedi că prin aceasta s-a adus o vătămare ce nu putea fi înlăturată decât prin anularea ei, nulitatea absoluta neputand fi atrasa intrucat ea intervine doar in cazurile expres prevazute lege, printre acestea numarandu-se dispozițiile relative la publicitatea ședinței de judecată, nu și dispozițiile care derogă de la acest principiu .
Participarea procurorului este obligatorie, iar spre deosebire de vechea reglementare, în prezent se prevede ascultarea inculpatului și în vederea prelungirii arestării preventive, nu doar în vederea dispunerii măsurii preventive, acesta trebuind să fie asistat în mod obligatoriu de un avocat ales sau numit din oficiu.
În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața judecătorului de drepturi și libertăți sau când, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Judecătorul de drepturi și libertăți va trebui să se pronunțe asupra propunerii înainte de expirarea duratei măsurii preventive, putându-se pronunța ulterior și cu privire la alte propuneri de prelungire a arestării preventive, în aceeași cauza, fără a deveni incompatibil .
Astfel, prin încheiere motivată, va adopta una dintre următoarele soluții:
admite propunerea procurorului și dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului pe durată de cel mult 30 de zile, existând posibilitatea acordării în cursul urmării penale și a altor prelungiri, fără ca fiecare să depășească 30 zile și fără să se depășească termenul rezonabil apreciat în raport de jursiprudența CEDO, durata arestării preventive în cursul urmării penale neputând fi mai mare de 180 de zile.
Această soluție se dispune în baza unuia dintre cele două motive prevăzute de lege: fie temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive sau la alte prelungirile anterioare impun în continuare privarea de libertate, fie există temeiuri noi, fără a fi emis un nou mandat de arestare.
În ceea ce privește temeiurile noi, acestea trebuie să se încadreze în cazurile expres prevăzute la art. 223 din legislația în vigoare și să fie arătate de către procuror în propunere, instanța neavând posibilitatea justificării prelungirii pe baza unor temeiuri ce nu au fost invocate de procuror.
respinge propunerea de prelungire a arestării preventive ca neîntemeiată.
Această soluție se dispune în cazul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru prelungirea măsurii preventive a inculpatului, urmând ca acesta să fie pus în libertate la expirarea duratei arestării preventive.
De la data intrării în vigoare a noii legislații în materie penală, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să verifice dacă atât dispozițiile din vechiul Cod penal, cât și cele din noul Cod penal prevăd o limită de pedeapsă de cel puțin 5 ani, astfel prelungirea arestării preventive dispusă în temeiul stării de pericol pentru ordinea publică nefiind posibilă dacă se prevede o pedeapsă inferioară cuantumului de 5 ani închisoare, întrucât legalitatea arestării preventive trebuie apreciată și din punctul de vedere al legii penale mai favorabile aplicabilă inculpatului.
respinge propunerea de prelungire a arestării preventive și înlocuiește măsura preventivă a arestării cu o măsură mai puțin aspră, cum ar fi controlul judiciar, arestul la domiciliu sau controlul judiciar pe cauțiune.
Judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune înlocuirea fără să fie sesizat în acest sens, cu condiția ca măsură arestării să nu fie proporțională cu scopul urmărit și să fie îndeplinite cerințele necesare măsurii cu care această a fost înlocuită.
Încheierea se comunică procurorului și inculpatului care au lipsit de la pronunțare.
§ 5. Calea de atac împotriva încheierii privind prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului
Spre deosebire de vechea reglementare, unde calea de atac era recursul, legislația în vigoare prevede ca și cale de atac contestația, niciuna dintre cele două nefiind suspensivă de executare.
Termenul în care se poate ataca încheierea judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-a soluționat propunerea de prelungire a arestării preventive curge în mod diferit pentru cei prezenți la pronunțarea acesteia și pentru cei care au lipsit, astfel încât pentru cei prezenți, termenul de 24 de ore curge de la pronunțare, iar pentru cei care au lipsit, termenul de 24 de ore curge de la comunicarea încheierii .
O altă noutatea a legislației o constituie eliminarea dispoziției prin care se stipula necesitatea soluționării caii de atac declarate de către inculpatul căreia i s-a prelungit măsura arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusa anterior încheierii atacate, în prezent prevăzându-se soluționarea contestației declarate de inculpat în termen de 5 zile de la înregistrare.
În cazul contestației declarate de procuror împotriva respingerii propunerii de prelungire a arestării preventive s-a păstrat dispoziția care prevedea necesitatea soluționării căii de atac înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate, în caz contrar măsură încetând de drept, iar pe cale de consecință, contestația fiind respinsă.
În ceea ce privește sintagma “înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate” s-a constatat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar, astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că termenul ar fi unul de recomandare, putând soluționa calea de atac și după expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate, iar altele s-au pronunțat în sensul că termenul ar fi peremptoriu, soluționând calea de atac înainte de expirarea duratei arestării preventive . Argumentul în susținerea opiniei conform căreia ar fi un termen de recomandare a fost că rațiune acestui termen este de a asigura celeritate procesului penal, ceea ce face necesară soluționarea înainte de expirarea duratei arestării preventive, însă în cazul nerespectării acestuia nu este prevăzută nicio sancțiune.
Problema a fost soluționată printr-un recurs în interesul legii, în care s-a statuat că sintagma folosită de legiuitor "înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate" are caracter imperativ, și nu de recomandare.
Depunerea contestației se efectuează la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată, urmând a fi înaintată de acesta din urmă, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
În cazul în care nu se exercită calea de atac, judecătorul de drepturi și libertăți care a soluționat propunerea de prelungire a arestării preventive, va înapoia procurorului dosarul cauzei în vederea continuării urmăririi penale, în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestație.
În cazul în care încheierile au fost pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se va soluționa de un complet format din doi judecători de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Soluționarea constestatiei are loc în camera de consiliu, cu citarea inculpatului, procedura fiind una contradictorie și desfășurându-se în prezența acestuia, cu excepția cazului în care nu poate fi adus în fața judecătorului de drepturi și libertăți din cauza stării de sănătate, stării de necesitate sau din cauză de forță majoră.
Participarea procurorului este obligatorie, la fel fiind și asistenta judiciară a inculpatului de către un avocat ales sau numit din oficiu. Dacă avocatul ales al inculpatului nu se prezintă nejustificat în ziua și la ora stabilite de judecător, nu asigură substituirea sau pleacă ori refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu pentru a-l înlocui.
Contestația se soluționează printr-o încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu, judecătorul de drepturi și libertăți putând pronunța una dintre următoarele soluții:
-în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului, admite contestația și respinge propunerea de prelungire a arestării preventive
-în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți a respins propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului, admite contestația și dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului
-admite în parte contestația și dispune prelungirea arestării preventive pe o altă durată decât cea pentru care s-a dispusă prelungirea măsurii preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță
-în cazul în care judecatoul de drepturi și libertăți de la prima instanță a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului, admite contestația, respinge propunerea de prelungire a arestării preventive și înlocuiește măsura arestării preventive cu o altă măsură preventivă (arest la domiciliu, control judiciar, control judiciar pe cauțiune), dispunând și punerea în libertate a inculpatului, cu excepția situației în care este reținut sau arestat într-o altă cauză penală.
– -respinge contestația ca tardivă sau neîntemeiată
În cazul în care inculpatul sau procurorul își retrag contestația formulată, judecătorul de drepturi și libertăți va lua act de această retragerea, această soluție alăturându-se celor enumerate.
Referitor la informațiile prezentate în această secțiune, propunerea noastră de lege ferenda privește dispozițiile art. 223 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, în care legiuitorul a stabilit că măsura arestării preventive se poate dispune și în situația în care din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare precum și în cazul unor infracțiuni enumerate. Însă, menționarea acestor infracțiuni grave nu se dovedește utilă întrucât maximul special prevvazut de legislația în vigoare depășește pragul instituit de 5 ani, astfel încât legiuitorul ar trebui să o elimine.
Secțiunea II. Înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale
Dinamica măsurii arestării preventive depinde, după dispunerea acesteia, de evoluția motivelor în baza cărora a fost luată și de conduita procesuală a inculpatului.
§ 1. Înlocuirea măsurii arestării preventive
De-a lungul procesului penal, se pot constata schimbări ale împrejurărilor care au constituit temeiuri ale arestării preventive, astfel încât se impune reluarea discuțiilor privind măsura preventivă a arestării, având în vedere modificările intervenite.
Înlocuirea măsurii preventive, ca instituție juridică, este posibilă datorită naturii procesului penal, definit ca un complex de acte succesive, cu o desfășurare progresivă, care surprinde situațiile în schimbare, cu scopul pronunțării unei soluții juste în legătură cu conflictul de drept supus soluționării.
Atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat dispunerea arestării preventive, iar o măsură preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului procesului, se impune reconsiderarea menținerii măsurii arestării. De exemplu, în următoare cauză penală s-a considerat că menținerea arestului preventiv nu se justifică întrucât doar împrejurarea că inculpatul posedă antecedente penale (fiind condamnat la o pedeapsă de 1 an și 2 luni închisoare, cu suspendare condiționată, pentru săvârșirea unei infracțiuni de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană ce are în sânge o îmbibație alcoolică care depășește limita legală, comisă în cursul anului 2010), nu poate constitui temei al menținerii măsurii arestării preventiv, întrucât această condamnare nu are nici o legătură cu activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului în prezenta cauză și, mai mult, ea urmează a fi avută în vedere la individualizarea pedepselor care vor fi aplicate inculpatului în situația în care va fi găsit vinovat pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina lui prin actul de sesizare a instanței. Or, menținerea în stare de arest preventiv a inculpatului nu poate fi dispusă doar în anticiparea aplicării unei pedepse privative de libertate de către instanța investită cu soluționarea fondului cauzei, după cum s-a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudența CEDO, astfel încât măsura arestului la domiciliu a devenit pe parcurs proporțională cu scopul procesului penal, înlocuind-o pe cea a arestului preventiv.
Pentru a putea opera instituția înlocuirii, schimbarea temeiurilor inițiale ce au dus la dispunerea măsurii arestării preventive trebuie constată de organul judiciar care desfășoară activitatea judiciară.
Astfel, în cursul urmăririi penale, organul de cercetare are obligația să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la înlocuirea măsurii preventive, iar acesta dacă apreciază că informațiile comunicate justifică înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta sesizează judecătorul de drepturi și libertăți care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării.
Procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu judecătorul de drepturi și libertăți, când constată el însuși existența vreunei împrejurări care justifică înlocuirea măsurii preventive luate de acesta.
Înlocuirea poate fi solicitată și de către inculpat, care formulează o cerere de înlocuire a măsurii preventive și se adresează, în scris, judecătorului de drepturi și libertăți.
Măsură arestării preventive poate fi înlocuită doar de măsura arestului la domiciliu, controlului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune, nefiind posibilă înlocuirea cu măsura reținerii, a cărei durată nu poate depăși 24 de ore și care este, în fapt, expirată pe timpul arestării, de altfel legiuitorul o exclude în mod expres dintre măsurile cu care s-ar putea înlocui arestarea preventivă.
Pentru a putea opera această instituție, trebuie să se respecte normele de competență funcțională, materială, teritorială și personală incidente la luarea măsurii carea o înlocuiește pe cea anterioara, astfel încât înlocuirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale poate fi dispusă doar de judecătorul de drepturi și libertăți.
Soluționarea cererii de înlocuire, formulată în cursul urmăririi penale, are loc în camera de consiliu, cu asigurarea celerității procedurii, procurorul înaintând judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei sau copie de pe acesta, certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de către judecător. Ulterior, judecătorul de drepturi și libertăți fixeaza data de soluționare a cererii și dispune citarea inculpatului.
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, noua reglementare prevede soluționarea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive numai după ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu. Există și excepții de la această regulă, atunci când inculpatul nu se prezintă, deși a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezența avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Prezența procurorului este obligatorie și în această procedură de înlocuire a măsurii preventive. Judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță, ori al instanței corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere, soluționează cauza printr-o încheiere, pronunțând una dintre următoarele soluții:
admite cererea de înlocuire a arestării preventive, dispunând înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la domiciliu, a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune și impunându-i inculpatului anumite obligații, în funcție de măsura aplicată.
Astfel, în cazul măsurii arestului la domiciliu va trebui să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciar.
În cazul măsurii controlului judiciar va trebui să respecte următoarele obligații, organul judicar având posibilitatea să îi impună și altele, pe lângă acestea :
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.
Situația în care se dispune înlocuirea arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune este una mai specială întrucât temeinicia cererii de înlocuire depinde de depunerea sau nu a cauțiunii, astfel încât dacă găsește cererea întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea și stabilește valoarea cauțiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei. Dacă se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, stabilește obligațiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii (aceleași ca în cazul măsurii controlului judiciar) și dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Însa, dacă nu se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului și a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat.
respinge cererea de înlocuire a arestării preventive
ia act de retragerea cererii de înlocuire a arestării preventive
Noul Cod de procedură penală a păstrat un caz specific al instituției înlocuirii, ce se regăsea și în vechea legislație. Astfel, dacă, inculpatul încalcă cu rea-credință obligațiile ce îi revin pe durata arestului la domiciliu, controlului judiciar sau controlului pe cauțiune, se poate dispune înlocuirea măsurii initiale cu măsura arestării preventive.
§ 2. Revocarea măsurii arestării preventive
Pentru ca privarea de libertate să fie licită, trebuie ca în fiecare moment să fie cuprinsă într-unul dintre cazurile pentru care se dispune măsura arestării preventive, o detenție licită începută pe unul dintre temeiurile prevăzute de lege putând fi continuată pe alt temei, cu privire la aceeași persoană, în caz contrar urmând a se impune revocarea măsurii.
Prin intermediul revocării se revine asupra măsurilor preventive în situația încetării temeiurilor care au impus luarea lor sau în cazurile în care au intervenit împrejurări noi ce dovedesc nelegalitatea lor, dispunându-se, în cazul arestării preventive, punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat sau reținut în altă cauză penală.
Revocarea dispusă în situația în care nu mai există temeiuri pentru menținerea arestării preventive produce efecte din momentul în care s-a apreciat inexistenta temeiurilor care au determinat luarea acesteia, diferențiindu-se de sancțiunea nulității, ale cărei efecte sunt retroactive.
Al doilea motiv pentru care se poate dispune revocarea îl constituie intervenția unor împrejurări noi ce dovedesc nelegalitatea măsurii arestării preventive. Acest caz de revocare poate interveni urmare a exercitării controlului periodic de legalitate impus de legiuitor.
Vechea legislație prevedea într-un mod diferit această formă de revocare, astfel încât intervenea în cazul existenței unei nelegalități în momentul luării măsurii arestării preventive, nu ulterior din cauza apariției unor împrejurări noi, această nelegalitate putând consta într-o necompetență materială a judecătorului sau în lipsa unei justificări pentru luarea acestei măsuri. Acest caz de revocare poate fi constatat și în prezent, ca urmarea a exercitării căii de atac împotriva actului prin care s-a dispus arestarea preventivă .
Printre temeiurile revocării, se regăsea în trecut și situația în care cel arestat preventiv suferea de o boală, constatată pe baza unei expertize medico-legale, care nu putea fi tratată în rețeaua medicală a Administrație Naționale a Penitenciarelor. Atât vechiul Cod de procedură penală, cât și legislația în vigoare nu au mai reglementat această situație ca un motiv care să justifice revocarea măsurii preventive, abrogând prevederea.
În prezent, dacă se constată, pe baza actelor medicale, că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, administrația locului de deținere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în rețeaua medicală a Ministerului, iar timpul în care inculpatul este internat sub pază permanentă, intră în durata arestării preventive.
Revocarea arestării preventive în cursul urmăririi penale poate fi dispusă la cererea procurorului, inculpatului sau poate fi dipusa din oficiu de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul instanței căreia i-ar reveni competenta să judece cauza în primă instanță, ori al instanței corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Cererea de revocare a măsurii preventive formulată de inculpat se adresează, în scris, judecătorului de drepturi și libertăți,
Procurorul este informat de îndată, în scris, de organul de cercetare penală în legătură cu împrejurările ce ar putea determina revocarea arestării preventive. Dacă apreciază că informațiile comunicate justifică revocarea măsurii preventive, procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării. În situația în care procurorul însuși constată existența vreunui temei ce ar justifica revocarea, este obligat să sesiseze din oficiu judecătorul de drepturi și libertăți.
Dacă judecătorul va solicita dosarul cauzei, procurorul are obligația ca în termen de 24 de ore de la solicitare să înainteze acestuia dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului.
Procedura de soluționare este asemănătoare cu cea de la instituția înlocuirii măsurii arestării preventive. Astfel, se desfășoară în camera de consiliu cu maximă celeritate, care se aprecieaza prin raportarea la durata de timp existentă între momentul de punerii cererii și data pronunțării încheierii judecatorului.
În vederea soluționării cererii, judecătorul de drepturi și libertăți fixează data de soluționare a acesteia și dispune citarea inculpatului, procedura impunând și prezența procurorului în mod obligatoriu.
Când inculpatul este prezent, soluționarea cererii se face numai după ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu. Insa, cererea se soluționează și în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deși a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezența avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță printr-o încheiere, dispunând una dintre următoarele soluții :
admite cererea de revocare a arestării preventive și dispune punerea în libertate a inculpatului, cu excepția situației în care este reținută sau arestată în altă cauză penală.
De exemplu, s-a constatat că motivul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive
(pericolul ca acuzata să se sustragă de la urmărirea penala si de la judecata) nu mai subzistă si că nu pot fi oferite nici alte motive relevante și suficiente pentru a justifica necesitatea menținerii în stare de arest preventiv a inculpatei Ș.L.T. Dimpotrivă, datele comunicate Curții de Penitenciarului Spital București-Rahova, privind situația medicală a inculpatei și a copilului născut de aceasta, respectiv că nou născutul a fost operat în urgență (malformație digestivă) și necesită imperios prezența mamei lângă el pentru supraveghere strictă, impun lăsarea în libertate a inculpatei, pentru a putea a fi asigurate toate condițiile necesare garantării dreptului la sănătate și viață pentru copil și mamă. Aceste date sunt în același timp și un argument că nu se poate materializa riscul sustragerii inculpatei .
respinge cererea de revocare a arestării preventive
De exemplu, s-a reținut din verificarea actelor de la dosar că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaților K.A.S. si V.D. nu au încetat și ele impun în continuare privarea de libertate a acestora având în vedere natura faptelor săvârșite și gravitatea acestora (care rezultă din modalitatea de săvârșire și din prejudiciul semnificativ cauzat și nerecuperat, precum și din mobilul infracțiunilor). Raportat la aceste împrejurari s-a considerat că pericolul concret pentru ordinea publica nu s-a diminuat, că acesta subzistă și în prezent, motiv pentru care nu se impune revocarea măsurii arestării preventive și lăsarea în libertate a inculpaților .
ia act de retragerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive.
Măsura procesuala a revocării nu se confundă cu măsura procesuala a inlocurii întrucât aceasta
din urmă presupune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură preventivă mai puțin aspră, inculpatul rămânând totuși supus unei constrângeri, pe când în cazul revocării dispare orice constrângere care ar decurge din măsurile preventive, inculpatul fiind repus în starea de drept initială.
Atunci când se justifică revocarea măsurii arestării preventive, nu se poate dispune în același timp și înlocuirea acesteia cu o măsură mai blândă pentru că o data revocată, nu mai există posibilitatea înlocuirii sale, astfel încât judecătorul sesizat atât cu cereri de înlocuire, cât și și cu cereri de revocare, poate dispune fie respingerea ambelor cereri, fie admiterera uneia și respingerea celeilalte.
Măsura procesuala a revocării nu trebuie confundată nici cu întreruperea executării pedepsei închisorii. Cele două instituții sunt diferite sub aspectul naturii juridice, temeiului de drept și periodei pentru care se dispune; întreruperea executării pedepsei închisorii se dispune pe durată limitată, pe când revocarea este definitivă.
§ 3. Încetarea de drept a măsurii arestării preventive
Spre deosebire de revocare, care implică aprecierea organelor judicare privind inexistența vreunui temei pentru menținerea arestării preventive, încetarea de drept intervine atunci când există un obstacol legal în menținerea ei, autoritatea în fața căreia se află cauza fiind obligată să pună de îndată în libertate pe cel arestat.
Cazurile reglementate de legiuitor, în care intervine încetarea de drept a măsurii arestării preventive sunt următoarele:
la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
În acest caz de încetare poate fi inclusă și ipoteza în care nu s-a îndeplinit procedura de verificare a legalității și teminiciei măsurii arestării preventive de către judecătorul de cameră preliminară la expirarea termenului de 30 de zile sau de către instanța de judecată la expirarea termenului de 60 de zile.
Reamintim că în faza de urmărire penală, arestarea preventivă poate fi dispusă pentru 30 zile, putând fi prelungită succesiv pe perioade de 30 de zile, astfel încât depășirea acestor termene fără să se fi dispus anterior prelungirea, are drept consecință încetarea de drept a măsurii la expirarea ultimei zile de arest preventiv.
De exemplu, în speță, termenul de 30 de zile se împlinea sâmbăta 26.06.2004. În calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia, iar când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul acestei zile, nu la sfârșitul primei zile lucrătoare cum s-a reținut în mod greșit în speță. Astfel, instanța a stabilit că depășirea acestui termen echivalează cu încetarea de drept a măsurii preventive.
în cazurile în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată (clasarea sau reunțarea la urmarirea penală); procesul penal este astfel încheiat, organele judicare având obligația să asigure eficiența încetarii de drept a măsurii;
instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă;
la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului; privarea de libertate în baza arestării preventive s-a încheiat, noul temei al privării de libertate fiind hotărârea executorie a instanței de judecată.
în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;
Conform dispozițiilor Constituției și ale noului Cod de procedură penală, arestarea preventivă nu poate depăși 180 de zile în cursul urmării penale, respectiv 5 ani în cursul judecății, urmând a se dispune încetarea măsurii în momentul atingerii acestui maxim.
în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare;
în alte cazuri anume prevăzute de lege, cum ar fi :
Înainte de pronunțarea unei sentințe, în primă instanță, durata arestării preventive a atins jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată, fără a fi posibilă depășirea limitei de 5 ani a arestării preventive pentru această fază a procesului penal
Maximul special al pedepsei este limita maximă de pedeapsă prevăzută de lege pentru o anumită infracțiune în formă consumată, fără a se ține cont de cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei.
Odată cu intrarea în vigoare a NCP, raportarea se va face la legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului. Va fi aplicabil maximul special al infracțiunii cu o gravitate mai sporită, în cazul în care există concurs de infracțiuni.
Instanța pronunță o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii egală cu durata arestării preventive;
Instanța pronunță o hotărâre de condamnare la pedepsa închisorii, chiar dacă pedeapsa este grațiată în întregime;
Instanța pronunță o hotărâre de condamnare la pedeapsa amenzii;
Instanța pronunță o masură educativă.
Încetarea măsurii arestării preventive nu operează de drept, ci trebuie să fie constatată de organele judiciare, astfel judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată în fața căreia se află cauza constată, prin încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administrației locului de deținere, încetarea de drept a măsurii preventive si punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este reținut ori arestat în altă cauză.
Încetarea de drept a măsurii arestării preventive trebuie sa fie constatată și de către procurorul care dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, chiar în cuprinsul ordonanței prin care se dispune această soluție, urmând a comunica, de îndată, o copie a ordonanței și administrației locului de deținere în vederea punerii în libertate a inculpatului.
Când cauza se află în faza de urmărire penală sau de cameră preliminară, soluția se pronunță printr- încheiere motivată, în camera de consiliu, iar când cauza se află în faza de judecată, soluția se pronunță tot printr-o încheiere motivată dar în ședință publică.
În ambele situații este necesară prezența inculpatului, însă pentru a se asigura celeritate procesului, cererea se poate soluționa și în lipsa acestuia, dar întotdeauna asistența juridică a celui privat de libertate de către un avocat ales sau numit din oficiu este obligatorie, ca de altfel, și prezența procurorului.
În practica judiciară s-a stabilit că în ceea ce privește demersurile necesare aplicării acestei instituții, cererea prin care inculpatul solicită să se constate existența unei cauze de încetare de drept a arestării preventive ar avea caracterul unei cereri de revocarea a arestării preventive, însă soluția este
criticabilă întrucât temeiurile celor două instituții sunt diferite, încetarea nefiind condiționată de schimbarea sau încetarea temeiurilor ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive, ci de existența unui cauze de împiedicare, incompatibilă cu masura preventivă.
§ 4. Calea de atac împotriva încheierii instanței de judecată privind luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale
Ingerințele statului prin intermediul organelor judiciare, în ceea ce privește măsurile preventive, au condus la crearea unui cadru normativ de exercitare a controlului legalității și temeiniciei, asigurându-se astfel respectarea principiului legalității și garantării libertății persoanei, principii fundamentale ale procesului penal.
Mijloacele de exercitare ale acestui control conferă posibilitatea de a contesta actele procesuale care au fost dispuse în cadrul soluționării cauzelor ce țin de măsurile preventive.
Pentru înlăturarea eventualelor erori sau abuzuri în luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor preventive s-a instituit acest control al legalității și justificării lor.
Există două tipuri de control : unul imediat, exercitat la cerere în cazul cailor de atac și altul periodic, exercitat din oficiu în cazul verificărilor periodice obligatorii.
Ne vom ocupa în cele ce urmează de căile de atac existente împotriva încheierii judecatorului de drepturi si libertati prin care se dispune asupra măsurii arestării preventive.
În cursul urmaririi penale, calea de atac ce se poate exercita impotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive este contestația.
Spre deosebire de actuala reglementare, în vechiul Cod de procedură penală, împotriva încheierilor prin care judecătorul dispunea, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum și împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, se putea execita calea de atac a recursului. Rezultă de aici că încheierea prin care nu se dispunea revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive, ci se respingea cererea de revocare, înlocuire ori încetare a acestei măsuri preventive, nu putea fi atacată separat cu recurs. Rațiunea acestei idei constă, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, pentru motive noi, putea fi formulată oricând în cursul urmăririi penale.
În prezent, a fost înlăturată această controversă, astfel încât art. 204 alin. (1) NCPP nu mai face distincție între încheierile prin care se dispune asupra măsurilor preventive, incluzându-le laolaltă pe toate, indiferent de soluția cuprinsă.
Contestația poate fi formulată de inculpat sau de procuror în termen de 48 de ore de la pronunțare, pentru inculpatul și procurorul care au fost prezenți la pronunțare și de la comunicare, pentru inculpatul și procurorul care au lipsit de la pronunțare.
Se observă diferențe între actuala reglementarea și cea anterioară și în privința acestei proceduri întrucât vechiul Cod de procedură penală prevedea un termen de 24 de ore, nu de 48 de ore, în care se putea formula contestația, termen ce începea să curgă de la pronunțare pentru cei prezenți, respectiv de la comunicare pentru cei ce au lipsit de la pronunțare.
Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare, spre deosebire de legislația anterioară care prevedea termen de 24 de ore.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată este de la Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se soluționează de către un complet format din doi judecători de drepturi și libertăți de la această instanță.
Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestarii preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
Legislația în vigoare prevede un termen imperativ de 5 zile pentru soluționarea contestației formulată de către inculpat, spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală care prevedea un termen de 3 zile. În ceea ce privește contestația formulată de procuror, se impune o limită, înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior, până la care trebuie soluționată contestația împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea sau înlocuirea cu o altă măsură preventivă.
Inculpatul se citează, soluționarea contestației având loc în prezența sa, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului. Indiferent de situație, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.
Obligatorie este și prezența procurorului, procedura de soluționare fiind una contradictorie. Judecătorul de drepturi și libertăți pronunță soluția în camera de consiliu, printr-o încheiere motivată, putând să admită contestația, să o respingă, să o admită în parte sau să ia act de retragerea ei.
Soluțiile care pot fi dispuse în urma rezolvării contestației, se determină prin aplicarea conjugată, în măsura compatibilității, a două categorii de dispoziții cuprinse de noul Cod de procedură penală :
dispoziții cu caracter special, prevăzute în art. 204 alin. (10)-(12) ;
dispoziții cu caracter general din materia contestatiei ca si cale de atac, prevăzute în art. 4251
În cazul admiterii contestației formulate de procuror și dispunerii arestării preventive a inculpatului, acestuia din urma i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă pentru cel mul 30 de zile.
În cazul admiterii contestației formulate de procuror și dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, judecătorul trebuie sa aibă în vedere că prelungirea se poate dispune pentru cel mult 30 de zile.
În cazul admiterii contestației formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condițiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară și, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Dosarul cauzei se va restitui procurorului în termen de 48 de ore de la soluționarea contestației, spre deosebire ce vechea reglementare care prevedea un termen de 24 de ore.
Prin urmare, controlulul legalității actelor de dispoziție din materia măsurilor preventive, în sistemul nostru procesual penal este în concordanță cu dispozițiile art. 5 din Convenția Drepturilor Omului și cu jurisprudența C.E.D.O. care a stabilit garantarea unei căi de recurs persoanelor arestare sau deținute, alin. (4) al art. 5 consacrând, totodată, dreptul acestora de a obține, în termen scurt, o hotărâre judecătorească prin care să se statueze asupra legalității măsurii arestării preventive și care să pună capăt privării de libertate, dacă aceasta este declarată ilegală.
De asemenea, la nivelul principiilor fundamentale ale procesului penal, atât actuala reglementare prin art. 9 alin. (3), cât si vechiul Cod de procedură penală prin art. 5 alin. (3) consacră ideea conform căreia orice persoană arestată are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii preventive a arestării.
Referitor la informațiile analizate în această secțiune, propunerea noastră de lege ferenda se îndreaptă spre înlocuirea termenului de “luare” a a măsurii arestării preventive cu cel de “dispunere” a arestării preventive în scopul de a se evita eventualele confuzii ce se pot ivi în privința destinatarilor legii. Confuziile pot fi cauzate de lipsa unei consacrări juridice a termenului “luare”, căruia i se asociează înțelesul din vorbirea curentă, spre deosebire de celelalte noțiuni de “înlocuire”, “revocare”, “încetare” consacrate juridico-conceptual.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arestarea Inculpatului In Cursul Urmaririi Penale (ID: 110051)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.