Arbitrajul Privat Intern In Reglementarea Actualului Cod de Procedura Civila al Romaniei
TEZĂ DE DOCTORAT
Arbitrajul privat intern în reglementarea actualului cod de procedură civilă al României
PLANUL TEZEI DE DOCTORAT
LISTA DE ABREVIERI
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA ARBITRAJUL PRIVAT
1.1. CONCEPTUL DE ARBITRAJ PRIVAT
1.1.1. Precizări prealabile
1.1.2. Noțiunea de arbitraj privat
1.2. NATURA JURIDICĂ A ARBITRAJULUI PRIVAT
1.3. EVOLUȚIA ÎN TIMP A EGLEMENTĂRILOR CONSACRATE ARBITRAJULUI PRIVAT
1.3.1. Arbitrajul privat în antichitate
1.3.2. Arbitrajul privat în vechile legiuiri române
1.3.3. Arbitrajul privat în reglementarea Codului de procedură civilă român de la 1865
1.4. DELIMITAREA ARBITRAJULUI PRIVAT DE ALTE INSTITUȚII JURIDICE
1.4.1. Precizări prealabile
1.4.2. Delimitarea arbitrajului privat de mandat
1.4.3. Delimitarea arbitrajului privat de tranzacție
1.4.4. Delimitarea arbitrajului privat de conciliere
1.5. AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE ARBITRAJULUI PRIVAT
1.5.1. Precizări prealabile
1.5.2. Avantajele arbitrajului privat
1.5.3. Dezavantajele arbitrajului privat
CAPITOLUL II ORGANIZAREA ARBITRAJULUI PRIVAT
2.1. ORGANIZAREA ARBITRAJULUI PRIVAT DE CĂTRE PĂRȚI
2.2. ORGANIZAREA ARBITRAJULUI PRIVAT DE CĂTRE O TERȚĂ PERSOANĂ
2.2.1. Precizări prelalabile
2.2.2. Noțiunea de arbitraj privat instituționalizat
2.2.3. Alegerea arbitrajului privat instituționalizat
2.3. REPREZENTAREA PĂRȚILOR ÎN FAȚA TRIBUNALULUI ARBITRAL
2.4. INTERVENȚIA INSTANȚEI DE JUDECATĂ ÎN PROCEDURA ARBITRALĂ
CAPITOLUL III CONVENȚIA ARBITRALĂ
3.1. PRECIZĂRI PREALABILE
3.2. CLAUZA COMPROMISORIE
3.2.l. Aspecte generale
3.2.2. Condițiile de validitate ale clauzei compromisorii
3.2.2.1. Precizări prealabile
3.2.2.2. Forma scrisă a clauzei compromisorii
3.2.2.3. Precizarea modalităților de desemnare a arbitrilor
3.3. COMPROMISUL
3.3.1. Precizări prealabile
3.3.2. Indicarea obiectului litigiului
3.3.3. Indicarea arbitrilor
3.4. CERINȚE COMUNE PENTRU VALIDITATEA CONVENȚIEI ARBITRALE
3.4.1. Aspecte generale
3.4.2. Condițiile de fond ale convenției arbitrale
3.4.2.1. Precizări prealabile
3.4.2.2. Capacitatea de a contracta
3.4.2.3. Consimțământul
3.4.2.4. Obiectul convenției arbitrale
3.4.2.5. Cauza convenției arbitrale
3.4.2.6. Sancțiunea absenței sau alterării uneia dintre condițiile esențiale ale convenției de arbitraj
3.4.3. Nulitatea convenției de arbitraj
3.4.4. Caducitatea arbitrajuluii
3.4.5. Proba convenției arbitrale
3.4.5.1. Aspecte generale
3.4.5.2. Aspecte particulare privind proba convenției de arbitraj
3.4.6. Compromisul în cursul judecării litigiului la o instanță de judecată
3.5. EFECTELE CONVENȚIEI DE ARBITRAJ
3.5.1. Aspecte generale privind efectele actului juridic civil
3.5.1.1. Precizări prealabile
3.5.1.2. Principiul forței obligatorii a actului juridic civil
3.5.1.3. Principiul irevocabilității unilaterale a actului juridic civil
3.5.1.4. Principiul relativității efectelor actului juridic civil
3.5.1.5. Excepții de la principiul relativității efectelor actului juridic civil
3.5.2. Aspecte particulare privind efectele convenției de arbitraj
3.6. LITIGII ARBITRABILE
3.6.1. Aspecte generale
3.6.2. Litigii care nu pot fi supuse arbitrajului
3.6.2.1. Precizări prealabile
3.6.2.2. Litigii privind drepturi asupra cărora părțile nu pot să dispună
3.6.2.3. Litigii privind starea civilă
3.6.2.4. Litigii privind capacitatea persoanei
3.6.2.5. Litigii privind dezbaterea succesorală
3.6.2.6. Litigii privind raporturile juridice de familie
3.6.2.7. Litigii pentru care există o procedură legală specială
3.6.2.8. Litigii de natură penală
3.6.2.9. Litigii din materia contenciosului administrativ
3.6.9.10. Litigii în materie fiscală
3.6.2.11. Litigii privind răspunderea administrativ-contravențională
3.6.2.12. Litigii privind drepturile de autor și drepturile conexe
3.6.2.13. Litigii din materia brevetelor de invenții
CAPITOLUL IV TRIBUNALUL ARBITRAL
4.1. PRECIZĂRI PREALABILE
4.2. PERSOANELE CARE POT AVEA CALITATEA DE ARBITRU
4.2.1. Cerințe pentru ca o persoană să poată fi arbitru
4.2.2. Numărul arbitrilor
4.2.3. Numirea arbitrilor
4.2.4. Particularități privind arbitrii în cazul arbitrajului instituționalizat
4.3. FUNCȚIA ARBITRILOR
4.3.1. Natura juridică a funcției de arbitru
4.3.2. Acceptarea însărcinării de arbitru
4.3.3. Puterile arbitrilor
4.3.3.1. Precizări prealabile
4.3.3.2. Derogări în ceea ce privește prerogativele arbitrilor
4.3.4. Încetarea funcției de arbitru
4.3.5. Răspunderea arbitrilor
4.4. COMPETENȚA TRIBUNALULUI ARBITRAL
4.4.1. Precizări prealabile
4.4.2. Conținutul și limitele competenței arbitrale
4.4.2.1. Întinderea competenței tribunalului arbitral în raport cu obiectul litigiului
4.4.2.2. Limitele în timp ale competenței tribunalului arbitral
4.4.2.3. Încetarea competenței tribunalului arbitral pentru alte motive decât împlinirea termenului arbitrajului
4.5. CONFLICTUL DE COMPETENȚĂ ÎN MATERIE DE ARBITRAJ
4.5.1. Precizări prealabile
4.5.2. Excluderea competenței instanțelor de judecată
4.5.3. Verificarea competenței arbitrale
4.5.3.1. Verificarea competenței de către tribunalul arbitral
4.5.3.2. Verificarea competenței de către instanțele de judecată
CAPITOLUL V JUDECATA ARBITRALĂ
5.1. REGULI DE PROCEDURĂ COMUNE
5.1.1. Aspecte generale
5.1.2. Reguli de procedură aplicabile arbitrajului instituționalizat
5.1.3. Sesizarea tribunalului arbitral
5.1.3.1. Precizări prealabile
5.1.3.2. Aspecte particulare privind cererea de arbitrare
5.1.3.3. Conținutul cererii de arbitrare
5.1.3.4. Întâmpinarea în materie arbitrală
5.1.3.5. Cererea reconvențională în materie arbitrală
5.2. JUDECATA ARBITRALĂ PROPRIU-ZISĂ
5.2.1. Comunicarea actelor de procedură
5.2.2. Verificarea dosarului
5.2.3. Termenul de citare
5.2.4. Verificarea competenței tribunalului arbitral
5.2.5. Participarea părților la procedura arbitrală
5.2.5.1. Precizări prealabile
5.2.5.2. Absența unei părți de la procedura arbitrală
5.2.5.3. Absența ambelor părți de la procedura arbitrală
5.2.5.4. Judecarea litigiului în lipsă
5.2.6. Participarea terțelor persoane la procedura arbitrală
5.2.6.1. Precizări prealabile
5.2.6.2. Formele intervenției terțelor persoane în procedura arbitrală
5.2.7. Măsuri asigurătorii în cadrul procedurii arbitrale
5.2.8. Probele și administrarea acestora în cadrul procedurii arbitrale
5.2.8.1. Precizări prealabile
5.2.8.2. Sarcina probei
5.2.8.3. Obiectul probei și mijloacele de probă
5.2.8.4. Aprecierea probelor
5.2.8.5. Propunerea probelor
5.2.8.6. Administrarea probelor
5.2.8.7. Dovada cu înscrisuri
5.2.8.8. Proba cu martori
5.2.8.10. Prezumțiile
5.2.8.11. Expertizele
5.2.8.12. Particularități privind administrarea probelor în cadrul procedurii arbitrale
5.2.9. Limba în care se desfășoară procedura arbitrală
5.2.10. Locul desfășurării arbitrajului
5.3. ÎNTRERUPEREA ȘI SUSPENDAREA PROCEDURII ARBITRALE
5.3.1. Precizări prealabile
5.3.2. Cazuri de întrerupere și suspendare a procedurii arbitrale
5.4. SOLUȚIONAREA LITIGIULUI ÎN BAZA NORMELOR DE DREPT APLICABILE SAU ÎN ECHITATE
5.4.1. Precizări prealabile
5.4.2. Prezumția de soluționare a litigiului conform normelor de drept aplicabile
5.4.3. Puterile arbitrilor care soluționează litigiul potrivit normelor de drept aplicabile
5.4.4. Puterile arbitrilor care soluționează litigiul în echitate
CAPITOLUL VI HOTĂRÂREA ARBITRALĂ
6.1. NATURA JURIDICĂ ȘI ELABORAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.1.1. Natura juridică a hotărârii arbitrale
6.1.2. Elaborarea hotărârii arbitrale
6.1.2.1. Deliberarea
6.1.2.2. Adoptarea hotărârii arbitrale
6.1.2.3. Minuta
6.2. FORMA, CONȚINUTUL ȘI OBIECTUL HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.2.1. Forma hotărârii arbitrale
6.2.2. Conținutul hotărâriin arbitrale
6.2.2.1. Compunerea tribunalului arbitral
6.2.2.2. Datele de identitate ale părților litigante
6.2.2.3. Menționarea convenției arbitrale
6.2.2.4. Obiectul litigiului
6.2.2.5. Motivele de fapt și de drept ale hotărârii arbitrale
6.2.2.6. Dispozitivul
6.2.2.7. Opinia separată și cea concurentă
6.2.2.8. Hotărârea arbitrală care constată transferul dreptului de proprietate
6.2.3. Lămurirea, completarea și îndreptarea hotărârii arbitrale
6.2.4. Comunicarea hotărârii arbitrale
6.3. EFECTELE HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.3.1. Aspecte generale privind efectele hotărârii judecătorești
6.3.2. Aspecte particulare ale efectelor hotărârii arbitrale
6.3.2.1. Precizări prealabile
6.3.2.2. Efectele hotătârii arbitrale de la data pronunțării și comunicării
6.4. DESFIINȚAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.4.1. Precizări prealabile
6.4.2. Natura juridică a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale
6.4.3. Motivele acțiunii în anularea hotărârii arbitrale
6.4.3.1. Absența, nulitatea sau ineficacitatea convenției arbitrale
6.4.3.2. Organizarea și funcționarea tribunalului arbitral nu corespunde convenției arbitrale
6.4.3.3. Procedura de judecată nu s-a realizat în conformitate cu normele arbitrajului
6.4.3.4. Hotărârea arbitrală nu respectă ea însăși dispozițiile legale
6.4.4. Restricții privind admisibilitatea acțiunii în anulare
6.4.5. Procedura de soluționare a cererii de anulare a hotărârii arbitrale
6.4.5.1. Promovarea acțiunii în anulare
6.4.5.2. Termenul de introducere a acțiunii în anulare
6.4.5.3. Instanța competentă
6.4.5.4. Judecarea cererii de anulare a hotărârii arbitrale
6.4.5.5. Suspendarea executării
6.4.6. Executarea hotărârii arbitrale
6.4.6.1. Executarea de bunăvoie a hotărârii arbitrale
6.4.6.2. Executarea silită a hotărârii arbitrale
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CONCLUZII
LISTA DE ABREVIERI
alin. aliniat (ul)
art. articol (ul)
C. civ. Codul civil român (2009)
C. civ. fr. Codul civil francez (1804)
C. civ. italian Codul civil italian
C. civ. elvețian Codul civil elvețian
C. civ. québec Codul civil al Provinciei Québec
C. fam. Codul familiei
C. muncii Codul muncii
C. pr. civ. Codul de procedură civilă român (2010)
C. pr. civ. fr. Codul de procedură civilă francez
C. D. Culegere de decizii
dec. Decizia
Dreptul Revista „Dreptul”
ibidem aceeași citare (altă pagină)
idem aceeași citare (același loc)
lit. litera
nr. numărul
op. cit. opera citată
p. pagina
paragr. paragraf (ul)
pct. punctul
p.n. paranteza noastră
s. civ. secția civilă
sent. civ. sentința civilă
s. com. Secția comercială
s. min. și fam. Secția pentru minori și de familie
s.n. sublinierea noastră
trib. tribunal (ul)
vol. volum (ul)
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA ARBITRAJUL PRIVAT
SECȚIUNEA 1.1.
CONCEPTUL DE ARBITRAJ PRIVAT
1.1.1. Precizări prealabile
Dezvoltarea pe care arbitrajul a cunoscut-o în ultimele decenii, rapiditatea cu care acesta s-a extins, din domeniul dreptului comercial, în general, și a comerțului internațional, îȚIEI DE ARBITRAJ
3.5.1. Aspecte generale privind efectele actului juridic civil
3.5.1.1. Precizări prealabile
3.5.1.2. Principiul forței obligatorii a actului juridic civil
3.5.1.3. Principiul irevocabilității unilaterale a actului juridic civil
3.5.1.4. Principiul relativității efectelor actului juridic civil
3.5.1.5. Excepții de la principiul relativității efectelor actului juridic civil
3.5.2. Aspecte particulare privind efectele convenției de arbitraj
3.6. LITIGII ARBITRABILE
3.6.1. Aspecte generale
3.6.2. Litigii care nu pot fi supuse arbitrajului
3.6.2.1. Precizări prealabile
3.6.2.2. Litigii privind drepturi asupra cărora părțile nu pot să dispună
3.6.2.3. Litigii privind starea civilă
3.6.2.4. Litigii privind capacitatea persoanei
3.6.2.5. Litigii privind dezbaterea succesorală
3.6.2.6. Litigii privind raporturile juridice de familie
3.6.2.7. Litigii pentru care există o procedură legală specială
3.6.2.8. Litigii de natură penală
3.6.2.9. Litigii din materia contenciosului administrativ
3.6.9.10. Litigii în materie fiscală
3.6.2.11. Litigii privind răspunderea administrativ-contravențională
3.6.2.12. Litigii privind drepturile de autor și drepturile conexe
3.6.2.13. Litigii din materia brevetelor de invenții
CAPITOLUL IV TRIBUNALUL ARBITRAL
4.1. PRECIZĂRI PREALABILE
4.2. PERSOANELE CARE POT AVEA CALITATEA DE ARBITRU
4.2.1. Cerințe pentru ca o persoană să poată fi arbitru
4.2.2. Numărul arbitrilor
4.2.3. Numirea arbitrilor
4.2.4. Particularități privind arbitrii în cazul arbitrajului instituționalizat
4.3. FUNCȚIA ARBITRILOR
4.3.1. Natura juridică a funcției de arbitru
4.3.2. Acceptarea însărcinării de arbitru
4.3.3. Puterile arbitrilor
4.3.3.1. Precizări prealabile
4.3.3.2. Derogări în ceea ce privește prerogativele arbitrilor
4.3.4. Încetarea funcției de arbitru
4.3.5. Răspunderea arbitrilor
4.4. COMPETENȚA TRIBUNALULUI ARBITRAL
4.4.1. Precizări prealabile
4.4.2. Conținutul și limitele competenței arbitrale
4.4.2.1. Întinderea competenței tribunalului arbitral în raport cu obiectul litigiului
4.4.2.2. Limitele în timp ale competenței tribunalului arbitral
4.4.2.3. Încetarea competenței tribunalului arbitral pentru alte motive decât împlinirea termenului arbitrajului
4.5. CONFLICTUL DE COMPETENȚĂ ÎN MATERIE DE ARBITRAJ
4.5.1. Precizări prealabile
4.5.2. Excluderea competenței instanțelor de judecată
4.5.3. Verificarea competenței arbitrale
4.5.3.1. Verificarea competenței de către tribunalul arbitral
4.5.3.2. Verificarea competenței de către instanțele de judecată
CAPITOLUL V JUDECATA ARBITRALĂ
5.1. REGULI DE PROCEDURĂ COMUNE
5.1.1. Aspecte generale
5.1.2. Reguli de procedură aplicabile arbitrajului instituționalizat
5.1.3. Sesizarea tribunalului arbitral
5.1.3.1. Precizări prealabile
5.1.3.2. Aspecte particulare privind cererea de arbitrare
5.1.3.3. Conținutul cererii de arbitrare
5.1.3.4. Întâmpinarea în materie arbitrală
5.1.3.5. Cererea reconvențională în materie arbitrală
5.2. JUDECATA ARBITRALĂ PROPRIU-ZISĂ
5.2.1. Comunicarea actelor de procedură
5.2.2. Verificarea dosarului
5.2.3. Termenul de citare
5.2.4. Verificarea competenței tribunalului arbitral
5.2.5. Participarea părților la procedura arbitrală
5.2.5.1. Precizări prealabile
5.2.5.2. Absența unei părți de la procedura arbitrală
5.2.5.3. Absența ambelor părți de la procedura arbitrală
5.2.5.4. Judecarea litigiului în lipsă
5.2.6. Participarea terțelor persoane la procedura arbitrală
5.2.6.1. Precizări prealabile
5.2.6.2. Formele intervenției terțelor persoane în procedura arbitrală
5.2.7. Măsuri asigurătorii în cadrul procedurii arbitrale
5.2.8. Probele și administrarea acestora în cadrul procedurii arbitrale
5.2.8.1. Precizări prealabile
5.2.8.2. Sarcina probei
5.2.8.3. Obiectul probei și mijloacele de probă
5.2.8.4. Aprecierea probelor
5.2.8.5. Propunerea probelor
5.2.8.6. Administrarea probelor
5.2.8.7. Dovada cu înscrisuri
5.2.8.8. Proba cu martori
5.2.8.10. Prezumțiile
5.2.8.11. Expertizele
5.2.8.12. Particularități privind administrarea probelor în cadrul procedurii arbitrale
5.2.9. Limba în care se desfășoară procedura arbitrală
5.2.10. Locul desfășurării arbitrajului
5.3. ÎNTRERUPEREA ȘI SUSPENDAREA PROCEDURII ARBITRALE
5.3.1. Precizări prealabile
5.3.2. Cazuri de întrerupere și suspendare a procedurii arbitrale
5.4. SOLUȚIONAREA LITIGIULUI ÎN BAZA NORMELOR DE DREPT APLICABILE SAU ÎN ECHITATE
5.4.1. Precizări prealabile
5.4.2. Prezumția de soluționare a litigiului conform normelor de drept aplicabile
5.4.3. Puterile arbitrilor care soluționează litigiul potrivit normelor de drept aplicabile
5.4.4. Puterile arbitrilor care soluționează litigiul în echitate
CAPITOLUL VI HOTĂRÂREA ARBITRALĂ
6.1. NATURA JURIDICĂ ȘI ELABORAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.1.1. Natura juridică a hotărârii arbitrale
6.1.2. Elaborarea hotărârii arbitrale
6.1.2.1. Deliberarea
6.1.2.2. Adoptarea hotărârii arbitrale
6.1.2.3. Minuta
6.2. FORMA, CONȚINUTUL ȘI OBIECTUL HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.2.1. Forma hotărârii arbitrale
6.2.2. Conținutul hotărâriin arbitrale
6.2.2.1. Compunerea tribunalului arbitral
6.2.2.2. Datele de identitate ale părților litigante
6.2.2.3. Menționarea convenției arbitrale
6.2.2.4. Obiectul litigiului
6.2.2.5. Motivele de fapt și de drept ale hotărârii arbitrale
6.2.2.6. Dispozitivul
6.2.2.7. Opinia separată și cea concurentă
6.2.2.8. Hotărârea arbitrală care constată transferul dreptului de proprietate
6.2.3. Lămurirea, completarea și îndreptarea hotărârii arbitrale
6.2.4. Comunicarea hotărârii arbitrale
6.3. EFECTELE HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.3.1. Aspecte generale privind efectele hotărârii judecătorești
6.3.2. Aspecte particulare ale efectelor hotărârii arbitrale
6.3.2.1. Precizări prealabile
6.3.2.2. Efectele hotătârii arbitrale de la data pronunțării și comunicării
6.4. DESFIINȚAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.4.1. Precizări prealabile
6.4.2. Natura juridică a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale
6.4.3. Motivele acțiunii în anularea hotărârii arbitrale
6.4.3.1. Absența, nulitatea sau ineficacitatea convenției arbitrale
6.4.3.2. Organizarea și funcționarea tribunalului arbitral nu corespunde convenției arbitrale
6.4.3.3. Procedura de judecată nu s-a realizat în conformitate cu normele arbitrajului
6.4.3.4. Hotărârea arbitrală nu respectă ea însăși dispozițiile legale
6.4.4. Restricții privind admisibilitatea acțiunii în anulare
6.4.5. Procedura de soluționare a cererii de anulare a hotărârii arbitrale
6.4.5.1. Promovarea acțiunii în anulare
6.4.5.2. Termenul de introducere a acțiunii în anulare
6.4.5.3. Instanța competentă
6.4.5.4. Judecarea cererii de anulare a hotărârii arbitrale
6.4.5.5. Suspendarea executării
6.4.6. Executarea hotărârii arbitrale
6.4.6.1. Executarea de bunăvoie a hotărârii arbitrale
6.4.6.2. Executarea silită a hotărârii arbitrale
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CONCLUZII
LISTA DE ABREVIERI
alin. aliniat (ul)
art. articol (ul)
C. civ. Codul civil român (2009)
C. civ. fr. Codul civil francez (1804)
C. civ. italian Codul civil italian
C. civ. elvețian Codul civil elvețian
C. civ. québec Codul civil al Provinciei Québec
C. fam. Codul familiei
C. muncii Codul muncii
C. pr. civ. Codul de procedură civilă român (2010)
C. pr. civ. fr. Codul de procedură civilă francez
C. D. Culegere de decizii
dec. Decizia
Dreptul Revista „Dreptul”
ibidem aceeași citare (altă pagină)
idem aceeași citare (același loc)
lit. litera
nr. numărul
op. cit. opera citată
p. pagina
paragr. paragraf (ul)
pct. punctul
p.n. paranteza noastră
s. civ. secția civilă
sent. civ. sentința civilă
s. com. Secția comercială
s. min. și fam. Secția pentru minori și de familie
s.n. sublinierea noastră
trib. tribunal (ul)
vol. volum (ul)
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA ARBITRAJUL PRIVAT
SECȚIUNEA 1.1.
CONCEPTUL DE ARBITRAJ PRIVAT
1.1.1. Precizări prealabile
Dezvoltarea pe care arbitrajul a cunoscut-o în ultimele decenii, rapiditatea cu care acesta s-a extins, din domeniul dreptului comercial, în general, și a comerțului internațional, în special, unde este aplicat cu predilecție, și spre alte domenii, il prezintă ca fiind o alternativă viabilă la justiția statală, devenită tot mai costisitoare și, mai ales, tot mai lipsită de promtitudine (celeritate).
Sunt autori care estimează că arbitrajul ar fi apărut în Grecia clasică.
În acest sens, Aristotel distingea între justiția statală și arbitraj. În concepția acestui filosof antic, ,,arbitrajul vizează echitatea, iar justiția statală legea”. De asemenea, Aristotel susținea că arbitrajul a fost inventat pentru ca ,,echitatea sa fie aplicată’. La rândul lui, marele orator și filosiof antic Cicero, a promovat ideea că ,,arbitrajul este mijlocul prin care nu poți câștiga complet un proces bun, dar nici pierde complet un proces slab”.
Arbitrajul nu este numai o instituție de sorginete greco-romană laică. Scrierile religioase se referă, și ele, arbitraj. Spre exemplu, Coranul face distincție între „hakam” (arbitru) și „qadi” (judecator), iar Biblia face aceeași mențiune.
În Franța, în Evul Mediu, arbitrajul este frecvent menționat în foaiere.
În prezent, arbitrajul este o instituție care se regăsește în toate statele europene (în cele din est, dar și în cele din vest), în cele americane (de la nord la sud), și în aproape toate statele africane și asiatice, chiar dacă, uneori, legislațiile interne nu le sunt favorabile.
Având în vedere faptul că justiția statală este o instituție costisitoare, cu un grad ridicat de imobilism și sofisticare, arbitrajul, prin beneficiile care îi sunt aduse de câteva dintre punctele sale forte, reprezintă opțiunea favorită a mediilor de afaceri internaționale. Printre acestea, una din caracteristicile mențonate, ca fiind foarte importante, este libertatea părților de a-și alege arbitrul (judecatorul). De asemenea, părțile, care optează pentru arbitraj, au întotdeauna în vedere caracterul privat, nepublic, asigurat de această alternativă la justiția statală. Arbitrajul reprezintă, de asemenea, un mod rapid de soluționare a unei dispute între părti, spre deosebire de procedura greoaie și costisitoare a justiției statale. Părțile își pot stabili singure o procedura suplă, eficientă, care să le satisfacă necesitățile, putând, în același timp, reduce și costurile implicate de o acțiune la instanța de judecată.
Probabil, însă că cel mai important motiv pentru care comunitatea de afaceri internatională a optat și continuă să opteze pentru arbitraj este faptul că procesul de justiție arbitrală se desfasoară de la bun inceput, încă de la semnarea contractului, potrivit voinței părților litigante.
In cadrul arbitrajului, părțile sunt cele care decid legea sau sistemul de drept ce va guverna atât contractul ce exprimă voința acestora, cât și modul de soluționare a eventualelor litigii izvorâte din contract.
În acest context general, facem precizarea că, în esență, principalele caracteristici ale arbitrajului sunt următoarele: arbitrajul este atât o instituție, cât și o procedură; ca modalitate de tranșare a unui litigiu, arbitrajul rezultă din voința părților; părțile pot conveni să-și rezolve diferendul numai în limitele permise de lege; convenind să-și rezolve diferendul pe calea arbitrajului, părțile evită, astfel, competența instanței judecătorești care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să soluționeze litigiul; litigiul, în considerarea căruia este preconizat arbitrajul, poate fi unul virtual sau unul actual.
După cum s-a afirmat, arbitrajul nu este un succedaneu al justiției statale, după cum nici nu urmărește să știrbească domeniul acesteia. Între jurisdicția arbitrală și cea statală nu sunt raporturi de concurență, ci de complinire, de întregire a paletei căilor de soluționare a litigiilor.
Oricum, față de jurisdicția statală, arbitrajul prezinta următoarele incontestabile avantaje: părțile pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, ceea ce evocă ideea de parteneriat, de natură să permită menținerea și continuarea relațiilor de afaceri, în general a relațiilor interumane între persoanele implicate; realizandu-se, de regulă, prin arbitrii desemnați de părți, arbitrajul sporește încrederea părților și garanția competenței celor ce vor judeca; răspunderea pentru daune, instituită pe seama arbitrilor, este de natură să accentueze exigența și chibzuința acestora; arbitrajul conferă confidențialitate, fapt deloc neglijabil, mai ales, în raporturile comerciale. Nici hotărârea tribunalului arbitral nu se pronunță în ședință publică, ci este adusă la cunoștința părților; arbitrajul are șansa eliberarii de unele dintre ,,canoanele procedurale’’ inutile, obstrucționante sau exagerate. Astfel, sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, părțile pot stabili prin convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior ,,normele de procedură pe care tribunalul trebuie sa le urmeze în judecarea litigiului’. Deși arbitrajul însuși poate fi considerat ca o formă amiabilă de rezolvare a litigiilor, părțile pot, de asemenea, să convină ,,procedura unei eventuale concilieri prealabile’’.
1.1.2. Noțiunea de arbitraj privat
Etimologia și istoria fac ca „arbitrul” sau „arbitrajul”, cuvinte provenind din aceeași familie, să aibă sensul și conotațiile legate de „imparțialitate”, „măsură”, „siguranță”, „voință”, „decizie” și „evaluare”.
În limbajul curent, termenul „arbitraj”, provenind din cuvântul din limba franceză „arbitrage”, are semnificația soluționării unui litigiu de către un arbitru (1) sau de conducere a unei competiții sportive, de asemenea, de către un arbitru (2).
În limbaj juridic, în lipsa unei semnificații stabilite de legiuitor, doctrina din domeniu oferă noțiunii de „arbitraj” diverse definiții.
Astfel, în concepția profesorului Ioan Leș, conceptul de „arbitraj” este folosit, cel mai adesea, în două accepțiuni foarte precise, respectiv „pentru a desemna organul însărcinat cu soluționarea unui litigiu pe cale amiabilă” (1) și pentru „a determina chiar existența unei proceduri speciale de soluționare a litigiilor de drept privat” (2).
În schimb, regretatul profesor Ion Deleanu, reluînd dispozițiile art. 541 alin. (1) C. pr. civ., definește arbitrajul ca fiind o „jurisdicție alternativă, având caracter privat”. Reputatul autor clujean apreciază că, în pofida laconismului acestei posibile definiții, ea are meritul de a pune accentul pe componentă „jurisdicțională” a arbitrajului și pe posibilitatea celor interesați de a pune în operă o jurisdicție „alternativă”.
În „Ghidul” întocmit de „American Arbitration Association” se precizează că arbitrajul constă în supunerea unui diferend uneia sau mai multor persoane imparțiale a căror decizie leagă părțile, punând capăt conflictului.
Unii autori consideră că „modalitățile clasice” de soluționare alternativă a litigiilor sunt „negocierea”, „medierea” și „arbitrajul”. În opinia noastră, includerea „negocierii” printre formele de soluționare alternativă a litigiilor este esențial greșită. Într-adevăr, în limbajul curent al limbii române, „negocierea” are înțelesul de „a trata cu cineva încheierea unei convenții”. Practic, pe calea „negocierii” se poate ajunge, eventual, doar la încheierea unei „convenții arbitrale” și, nicidecum la soluționarea litigiului, ca atare.
De asemenea, contrar unor afirmații din literatura de specialitate franceză, arbitrajul nu este o „justiție”. Într-adevăr, „justiția”, ca serviciu public, este realizată de către „instanțele de judecată”, care, în fapt, sunt „organe ale statului”. În sistemul de drept român, sub acest aspect, sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituție. Astfel, în temeiul acestora, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Facem precizarea că majoritatea constituțiilor din statele democratice cuprind dispoziții asemănătoare. În schimb, „arbitrajul”, ca alternativă de soluționare a litigiilor în domeniul privat, este realizat de „tribunale arbitrale”, entități care nu fac parte din sistemul „autorității judecătorești”.
Fără a intra în detalii în acest context, în fond, „arbitrajul” este o „jurisdicție privată de origine contractuală”.
Revenind la dispozițiile art. 541 alin. (1) C. pr. civ., acestea cuprind „elementele esențiale”, care pot fi utilizate la conturarea unei „definiții” pentru arbitrajul privat. Astfel, pe de o parte, arbitrajul are o „natură contractuală” și, pe de altă parte, acesta este o „jurisdicție alternativă”. De fapt, aceste elemente se pot deduce și din prevederile art. 543 C. pr. civ., conform cărora arbitrajul poate fi încredințat, prin convenție arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele (s.n.).
Deci, „arbitrajul” se caracterizează, pe de o parte, prin „aspectul contractual” și, pe de altă parte, prin „aspectul jurisdicțional”. Sub aspect contractual, arbitrajul este „generat” de acordul de voință al persoanelor aflate în litigiu de a apela la această modalitate de soluționare a diferendului existent între ele. Sub acest aspect, „voința” părților aflate în litigiu poate fi materializată într-o „convenție de arbitraj”, care poate lua forma „compromisului” sau a ,,clauzei compromisorii”. În schimb, sub „aspect jurisdicțional”, arbitrii sunt investiți de către părțile litigante cu „puterea” de a da o „hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele”. Cu toate acestea, spre deosebire de instanța de judecată, tribunalul arbitral nu este investit cu ius imperii, adică cu „dreptul de constrângere”. Această „inferioritate” a tribunalului arbitral în raport cu instanța de judecată este determinată de natura lor diferită, „contractuală”, în cazul primului, și „statală”, în cazul celei din urmă. Faptul că tribunalul arbitral nu are „putere de constrângere” are drept consecință „implicarea” instanței de judecată în activitatea de arbitrare, însă numai în cazurile anume prevăzute de lege. Evident, „aspectul jurisdicțional” implică și un „aspect procedural”. Oricum, caracterul de „jurisdicție alternativă” a arbitrajului decurge, mai ales, din efectele hotărârii de arbitraj.
Jurisdicția arbitrală este una „alterantivă”, aspect care este stipulat expressis verbis de art. 541 alin. (1) C. pr. civ. Această subliniere a textului legal are menirea, pe de o parte, de a reflecta rolul tot mai sporit al arbitrajului în soluționarea diverselor litigii private și, pe de altă parte, de a lăsa deschisă calea accesului la justiție. Sub acest ultim aspect, arbitrajul este o „alternativă” la „procesul civil”, pe calea căruia se realizează „accesul la justiție” pentru soluționarea conflictelor de interese din materie privată.
O trăsătură definitorie a arbitrajului este natura lui „nestatală”, trăsătură ce poate fi desprinsă, mai ales, din modul de organizare și de constituire a „tribunalului arbitral”. Mai mult, „arbitrii” sunt persoane private care, prin desemnarea lor pentru a soluționa un litigiu, nu dobândesc „statutul” unor persoane investite cu „exercițiul puterii de stat”, asemeni judecătorilor.
O definiție a „arbitrajului” trebuie să surprindă și caracterul lui „privat”, aspect care, de asemenea, este stipulat expressis verbis de art. 541 alin. (1) C. pr. civ. Precizarea caracterului „privat” al arbitrajului s-a impus pentru a sublinia, implicit, natura lui „nestatală”. Într-adevăr, de principiu, o anumită „activitate” nu poate fi, în același timp, de natură privată și de natură statală. Chiar dacă în cadrul arbitrajului pot coexista și unele aspecte „statale”, natura privată a acestuia nu poate fi contestată. În opinia noastră, caracterul privat al arbitrajului este dat, mai ales, de natura lui esențial contractuală și, evident, de natura litigiilor arbitrabile.
Față de cele prezentate, în acord cu cele exprimate în doctrina de specialitate din domeniu, pot fi identificate „elementele caracteristice” ale arbitrajului, și anume: arbitrajul este, deopotrivă, o instituție și o procedură; ca modalitate de soluționare a litigiilor, arbitrajul rezultă din voința părților litigante; convenția părților în legătură cu soluționarea litigiului pe calea arbitrajului trebuie să fie conformă cu ordinea publică și bunele moravuri, ca limite generale ale oricărei manifestări sau acord de voință; convenind soluționarea litigiului dintre ele pe calea arbitrajului, părțile litigante evită, astfel, competența instanțelor de judecată. Sub acest ultim aspect sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 554 C. pr. civ., conform cărora încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.
În sfârșit, trebuie făcută distincție între „arbitrajul ad-hoc” sau ocazional, organizat pentru fiecare litigiu în parte, și „arbitrajul instituționalizat”, organizat de o instituție de arbitraj, independent de anumite litigii concrete. Cu toate acestea, sub aspectul naturii lor juridice, cele două forme ale arbitrajului nu diferă. Într-adevăr, în ambele cazuri, la „originea” soluționării litigiului pe cale arbitrală stă voința părților litigante. De fapt, în prezent, art. 544 C. pr. civ. reglementează „arbitrajul organizat de părți”, iar art. 545 C. pr. civ. „arbitrajul organizat de un terț” (instituție permanentă de arbitraj).
Un alt aspect „esențial” ce trebuie avut în vedere atunci când ne propunem să definim „arbitrajul privat” este „natura litigiilor” care au vocație de a fi soluționate pe această cale. În acest sens, sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună.
Chiar dacă, de principiu, arbitrajul are caracter „voluntar” și, pe cale de consecință, legea conferă părților litigante dreptul de a apela la această modalitate de soluționare a litigiilor, în legislație, pot fi identificate și situații în care acesta este recomandat expressis verbis prin diverse acte normative. Astfel, spre exemplu, Statutul profesiei de avocat dispune că litigiile dintre avocați cu privire la relațiile profesionale, precum cele care se nasc din contracte de colaborare sau de salarizare, cele dintre asociați ori care privesc conlucrarea între diferitele forme de exercițiu al profesiei se pot soluționa și pe calea arbitrajului (art. 255-264).
Față de aceste precizări, în ceea ce ne privește, considerăm că arbitrajul privat ar putea fi definit ca acea „formă alternativă nestatală și convențională de soluționare a litigiilor, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, realizată cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri de către arbitri desemnați de părțile litigante ori de către o instituție permanentă de arbitraj”.
În fine, în doctrină, pornindu-se de la dispozițiile legale ce îi sunt consacrate, sunt evocate diverse ,,forme ale arbitrajului”.
În concret, în raport cu modul de organizare, se face distincție între arbitrajul ad-hoc și arbitrajul instituționalizat. Arbitrajul ad-hoc sau ocazional este organizat pentru soluționarea unui determinat, funcția arbitrilor încetând odată cu pronunțarea hotărârii arbitrale sau cu expirarea termenului arbitrajului. În schimb, arbitrajul instituționalizat este organizat pentru exercitarea atribuțiilor neîntrerupt, astfel că existența acestuia nu depinde de durata unui anumit litigiu. Un asemenea arbitraj este organizat de instituții specializate și permanente de arbitraj ori în cadrul unor instituții care, în principal, au alt rol decât arbitrajul privat. Se înscriu în această categorie, spre exemplu, camerele de comerț și diferite asociații profesionale.
În raport cu materiile supuse arbitrajului, se face distincție între arbitrajul civil, arbitrajul comercial și arbitrajul în materia litigiilor de muncă. În majoritatea sistemelor moderne de drept, este reglementat arbitrajul privat, care îl include pe cel civil și comercial. Prin excepție, unele legislații, precum cea franceză, reglementează și arbitrajul în domeniul litigiilor de muncă.
În raport cu normele aplicabile pentru soluționarea litigiilor, se face distincție între arbitrajul în echitate (ex aequo et bono) și arbitrajul de drept strict (stricto iuris). În cazul arbitrajului în echitate, arbitrii soluționează litigiul potrivit principiilor și regulilor de echitate care, evident, au ca fundament principiul adevărului, dreptății și bunei-credințe. În schimb, în cazul arbitrajului stricto iuris, arbitrii sunt obligați să respecte normele de drept aplicabile.
În sfârșit, în raport cu existența sau inexistența unor elemente de extraneitate, arbitrajul poate fi grupat în arbitraj intern și arbitraj internațional.
SECȚIUNEA 1.2.
NATURA JURIDICĂ A ARBITRAJULUI PRIVAT
În legătură cu „natura juridică” a arbitrajului, în doctrină, s-au conturat trei teze, și anume: una „jurisdicțională”, alta „contractualistă” și alta „dualistă” sau mixtă.
Cu toate acestea, în prezent, date fiind reglementările interne ale României, este fără dubiu faptul că arbitrajul implică două componente, adică cea „contractuală” (sau contractualistă) și cea „jurisdicțională”. În acest sens, sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 541 alin. (1) și ale art. 542 alin. (1) C. pr. civ. În concret, potrivit primului text, arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat (s.n.). În schimb, în temeiul celui de al doilea text, persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună (s.n.). Practic, aceste texte ale Codului de procedură civilă consfințesc „concepția mixtă” (eclectică) asupra arbitrajului. Această situație normativă lipsește de conținut acele teze care promovează concepția „monistă” despre arbitraj.
După cum s-a apreciat în doctrină, „arbitrajul voluntar”, adică cel instituit prin voința părților litigante, excelează prin „factura lui contractualistă” sau, altfel spus, fundamentul unui astfel de arbitraj îl constituie voința părților, ele fiind acelea care, înțelegând să-și soluționeze litigiul pe calea arbitrajului, determină arbitrii și, în mare măsură, puterile acestora, regulile procedurale ce vor fi urmate și fundamentarea soluției la care vor ajunge. Cu toate acestea, convenția de arbitraj a părților are ca obiect și rezultat soluționarea unui litigiu printr-o hotărâre susceptibilă să producă aceleași efecte ca o hotărâre pronunțată de către o instanță judecătorească, motiv pentru care arbitrajul privat are și o importantă „componentă jurisdicțională”.
După cum sugestiv s-a exprimat în doctrină, cele două componente ale arbitrajului nu pot fi disociate, întrucât prima este asociată „dreptului obligațiilor”, iar secunda se integrează „dreptului procesual civil”. Evident, în plan normativ, ambele fac parte din „sistemului de drept român”.
În ceea ce privește „natura contractuală” a arbitrajului, argumentul forte este convenția de arbitraj, în lipsa căreia, faptic și juridic, arbitrajul nu poate exista. În acest sens, sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 543 teza I C. pr. civ., conform cărora arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele (s.n.).
În opinia autorilor care susțin natura „exclusiv contractualistă” a arbitrajului, aceasta se întemeiază pe conotațiile contractuale ale arbitrajului și, mai cu seamă, pe izvorul său, adică pe acordul părților cu privire la soluționarea litigiului. În opinia acelorași autori, funcția jurisdicțională nu poate avea decât caracter statal, iar convenția arbitrală împiedică chiar nașterea unui litigiu. Evident, această teză nu poate fi primită, deoarece absolutizează valoarea contractuală a întregii proceduri arbitrale și chiar a deciziei adoptate de arbitri. De fapt, această teză nu poate explica întreaga natură complexă a arbitrajului și, mai ales, caracterul executoriu și obligatoriu al deciziei adoptate de tribunalul arbitral.
În privința naturii „jurisdicționale” a arbitrajului, aceasta este ușor de verificat cu ajutorul criteriilor specifice „actului juridic jurisdicțional”, și anume: tribunalul arbitral realizează o activitate jurisdicțională ce are ca obiect soluționarea unui litigiu; în soluționarea litigiului, tribunalul arbitral, substituindu-se instanței de judecată, se prezintă ca un organ jurisdicțional; activitatea tribunalului arbitral are la bază principiile fundamentale ale procesului civil, care sunt aplicate în mod corespunzător; hotărârea arbitrală este adoptată în cadrul unei proceduri jurisdicționale specifice; hotărârea arbitrală, comunicată părților, este definitivă și executorie întocmai ca hotărârea judecătorească care nu mai poate fi atacată cu recurs.
Așa cum sugestiv s-a exprimat doctrina din domeniu, natura jurisdicțională este „congenitală” arbitrajului. Într-adevăr, arbitrajul implică, deopotrivă, atât competența tribunalului, cât și obligația acestuia de a soluționa litigiul cu care a fost investit.
Cu toate acestea, sunt autori care susțin natura „exclusiv jurisdicțională” a arbitrajului. Teza acestora se întemeiază pe faptul că statul deține monopolul jurisdicțional, iar arbitrajul nu realizează decât o ,,justiție delegată de puterea suverană”. În favoarea acestei teze sunt invocate, mai ales, argumente deduse din eficiența hotărârii arbitrale. Astfel, în majoritatea legislațiilor moderne îi recunosc acesteia efectele caracteristice hotărârilor judecătorești, precum forța executorie și autoritatea de lucru judecat. De asemenea, mai sunt invocate și argumentele deduse din consacrarea legislativă a controlului judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale și din rolul pe care instanța de judecată îl are în soluționarea unor incidente procedurale în cursul desfășurării procedurii arbitrale. Evident, această teză este criticabilă tocmai datorită caracterului unilateral al arbitrajului pe care îl promovează, determinat, mai ales, de concentrarea analizei asupra „hotărârii arbitrale”.
Chiar dacă delegarea funcției jurisdicționale este o realitate de necontestat, aceasta nu poate explica întreaga fizionomie a arbitrajului privat. Finalmente, referirea art. 541 alin. (1) la o „jurisdicție alternativă” și la caracterul ei „privat” susține caracterul particular al acestei jurisidicții în raport cu cea statală.
De fapt, de principiu, caracterizarea unei instituții juridice nu poate fi realizată după criterii unilaterale, disparate, indiferent de relevanța lor teoretică și/sau practică. În realitate, procedura arbitrală are un caracter complex și, în realizarea ei, un rol important revine atât convenției arbitrale și hotărârii finale, cât și altor acte sau activități intermediare, cum sunt, spre exemplu, cererile părților, excepțiile de procedură, administrarea dovezilor etc. Acesta este, de fapt, motivul pentru care, în caracterizarea acestei instituții juridice, trebuie să se țină seama de toate aceste elemente, elemente care, după cu sugestiv s-a apreciat în doctrină, oscilează între „convenția arbitrală”, act juridic de drept civil, și „hotărârea arbitrală”, act juridic cu caracter jurisdicțional.
Pentru a concluziona, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă consacrate arbitrajului, în cadrul reglementărilor premergătoare constituirii tribunalului arbitral și declanșării activității acestuia predomină normele care consacră sau evocă natura „contractualistă” a arbitrajului. În schimb, în cadrul reglementărilor ce vizează activitatea tribunalului arbitral și finalizarea acesteia prin hotărârea arbitrală predomină prevederile care consacră sau evocă natura „jurisdicțională” a arbitrajului. Cu toate acestea, în niciuna dintre aceste „componente” nu lipsesc aspecte caracteristice celeilalte. Practic, cele două componente nu sunt, pur și simplu, juxtapuse. În realitate, originea contractuală și scopul jurisdicțional al arbitrajului sunt elemente care se intercondiționează și care atribuie arbitrajului o natură mixtă sau hibridă. Practic, în lipsa uneia din cele două componente, nu se poate vorbi despre arbitraj.
Finalmente, „natura hibridă” a arbitrajului nu poate fi contestată.
Contrar acestei realități juridice evidente, în doctrina recentă a fost reluată „teza jurisdicțională”, apreciindu-se că formula folosită de textul art. 541 C. pr. civ. induce ideea că legiuitorul a adoptat concepția jurisdicțională a arbitrajului. Neîndoielnic, această teză este rezultatul „interpretării disparate” a dispozițiilor art. 541 alin. (1) C. pr. civ., fără corelarea acestora cu prevedrile altor texte, precum cele ale art. 544 și urm. C. pr. civ. Astfel, spre exemplu, art. 544 alin. (1) C. pr. civ. dispune că „arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale” (s.n.). De fapt, chiar art. 541 alin. (2) C. pr. civ. sugerează existența „convenției arbitrale”, ca alement esențial al oricărui arbitraj, și, după cum s-a precizat deja, caracterul de „jurisdicție alternativă” al acestuia.
Într-o abordare mai nuanțată, în literatura de specialitate, s-a apreciat că, în general, problema naturii juridice a unei instituții juridice este una de ordin doctrinar. Cu toate acestea, ea nu poate fi opusă de legiuitor doctrinei cu valoarea caracteristică a „autorității de lucru judecat” sau a unei norme imperative. În realitate, teza exprimată de legiuitor trebuie să fie un punct de plecare pentru orice abordare științifică a naturii juridice a arbitrajului privat. În mod just s-a constatat că există un ansamblu de elemente specifice arbitrajului, care sunt de natură să-i imprime o „fizionomie proprie” (sui generis).
Astfel, în primul rând, după cum s-a precizat și anterior, calea arbitrajului privat este posibilă numai datorită „acordului de voințe” care intervine între părțile litigante cu privire la soluționarea diferendului dintre ele. Fără acest acord de voințe, din punct de vedere juridic, nici nu se pune problema arbitrajului privat, ca modalitate de soluționare a conflictelor de interese. De fapt, dacă ar exista un text de lege care să impună părților, fără alternativă, calea arbitrajului, acel text ar fi neconstituțional, întrucât ar fi nesocotit principiul accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție. Pe cale de consecință, izvorul arbitrajului este, în mod incontestabil, de natură contractuală.
În al doilea rând, soluționarea oricărui litigiu, înclusiv pe calea arbitrajului, presupune existența și respectarea unor „reguli de procedură”. Sub acest aspect, ca o particularitate a arbitrajului privat, regulile de procedură sunt alese de părți. În acest sens sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 544 alin. (1) C. pr. civ. De fapt, și sub aspectul regulilor de procedură pe care părțile le pot stabili, singurele limite impuse de legiuitor sunt „ordinea publică” și „bunele moravuri”. Sub acest aspect, sunt edificatoare prevederile art. 544 alin. (2) C. pr. civ. În concret, potrivit acestui text, sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, părțile pot stabili prin convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea tribunalului arbitral, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului (s.n.). În același sens sunt și dispozițiile art. 541 alin. (2) C. pr. civ., conform cărora, în administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul arbitral competent pot stabili „reguli de procedură” derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare „ordinii publice” și „dispozițiilor imperative ale legii” (s.n.).
În lipsa unei înțelegeri a părților cu privire la regulile de procedură ale arbitrajului, soluționarea litigiului se va realiza potrivit unor norme particulare prevăzute pentru această materie.
Pe de altă parte, în temeiul art. 606 C. pr. civ., decizia arbitrilor are valoarea unei hotărâri judecătorești definitive și obligatorii. Evident, chiar dacă acest aspect este esențial, la fel de esențiale sunt și celelalte două aspecte.
Paradoxal, aceste „elemente particulare” și „esențiale” pentru existența arbitrajului privat au generat și întreținut o puternică controversă doctrinară asupra „naturii lui juridice”. Chiar dacă problema s-a pus, mai ales, în legătură cu natura arbitrajului de comerț internațional, ea prezintă importanță, în aceeași măsură, și pentru arbitrajul intern. În fond, între arbitrajul intern și cel internațional, singura deosebire relevantă este „natura litigiului”. Astfel, litigiile de drept internațional privat se caracterizează prin existența „elementelor de extraneitate”, împrejurare care determină posibilitatea incidenței a cel puțin două sisteme de drept național diferite.
Față de cele prezentate, în acord cu opiniile exprimate în literatura de specialitate, se pare că, și sub imperiul actualului Cod de procedură civilă, soluția acceptabilă este că arbitrajul are o „natură dublă”, una „contractuală”, prin izvorul său (convenția de arbitraj), și una „jurisdicțională”, prin procedura după care se desfășoară și, mai ales, prin hotărârea pronunțată de tribunalul arbitral.
SECȚIUNEA 1.3.
EVOLUȚIA ÎN TIMP A REGLEMENTĂRILOR CONSACRATE ARBITRAJULUI PRIVAT
1.3.1. Arbitrajul privat în anchititate
Urme ale arbitrajului pot fi identificate chiar în vechea anchitate. Astfel, în literatura de specialitate este evocată „Iliada” și „Retorica” lui Aristotel. De fapt, Aristotel făcea distincție între „judecător” și „arbitru”, iar Platon, în lucrarea sa „Legile”, considera tribunalul arbitral ca fiind cel mai sacru dintre toate tribunalele, deoarece părțile și-l creau ele însele prin bună înțelegere.
Mai mult, pentru a certifica originea antică a arbitrajului, în doctrină s-a apreciat că termenul „arbitru” este mai apropiat de termenul grecesc „istor”, decât de cel latin „arbiter”.
De asemenea, s-a apreciat că arbitrajul privat se află la originea organizării „justiției etatice”.
Cu toate acestea, originea din „Grecia antică” a arbitrajului a fost contestată, considerândus-se că sursele acestuia trebuie căutate în trei direcții (elemente) diferite, și anume: procedura judiciară; contractul de arbitraj; arbitrajul „boni viri”. Evident, toate aceste elemente aparțin dreptului roman.
În vechiul drept roman, procedura legis actio se desfășura în două etape.
Astfel, prima era „procedura in iure”, în fața magistratului competent, care, după îndeplinirea ritualului, numea un judecător. Judecătorul, la rândul său, tranșa litigiul. Facem precizarea că, potrivit atribuțiilor ce îi reveneau, „judecătorul” era numit fie iudex, fie arbiter. Astfel, se recurgra la arbiter atunci când, în funcție de natura litigiului sau chiar în raport cu calitatea părților litigante, sacramentum, adică afirmația reclamantului și negația pârâtului, nu erau suficient pentru soluționarea litigiului. În asemenea cazuri erau necesare aprecieri mai largi, eventual chiar extrajudiciare. Spre exemplu, asemenea aprecieri extrajudiciare și desemnarea unui arbitrer erau necesare în cadrul acțiunii de partaj (actio familiae regundorum) și actio communis dividendo, precum și a acțiunii în hotărnicie (actio finium regundorum).
În cadrul „procedurii formulare”, distincția dintre rolul lui judex și cel al lui arbiter capătă conotații și mai evidente. Astfel, spre exemplu, în cadrul acțiunii iudicia bonae fidel, clauza ex bona fide, cuprinsă în formulă, impunea judecătorului, pentru a evalua nivelul condamnării, să identifice elementele semnificative din litigiu în acord cu buna-credință. Aceste noi acțiuni erau considerate arbitria. Textele lui Cicero și cele ale lui Gaius probează, însă că aceste arbitria erau, în același timp, niște iudicia. Oricum, indiferent de calitatea persoanei desemnate să soluționeze litigiul, iudex sau arbiter, aceasta era un simplu particular.
În cadrul „procedurii extraordinare”, numită extra ordinem iudiciorum privatorum, distincția dintre ius și iudiciu dispare. Astfel, începând cu această procedură, justiția a pierdut caracterul ei arbitral, întrucât magistratul era, în toate situațiile, un reprezentant al forței publice (statului).
În dreptul roman, „contractul de arbitraj” era o convenție, deosebită de contractele numite sau nenumite. Arbitrul ex compromissio nu mai era numit de către magistrat, ca urmare a existenței unui proces. Astfel, arbitrul era o persoană desemnată pe cale amiabilă de către părțile litigante, fără a fi obligate, în acest sens, să se înfățișeze în fața unui magistrat.
Compromisul, adică clauza prin care părțile dintr-un contract se obligau să recurgă, în caz de litigiu, la arbitraj, pentru a fi valabilă, nu trebuia sancționată de pretor. În fapt, era suficient ca părțile să realizeze, în acest sens, un „contract verbal”, adică o stipulatio, pentru a face compromisul obligatoriu. Spre exemplu, Iustinian a considerat compromisul obligatoriu atunci când convenția era însoțită de un jurământ, prestat de părți și de arbitru, precum și atunci când, odată obținută sentința arbitrală, părțile aderau în scris la ea și nu o atacau în termen de 10 zile. În schimb, pentru a lega arbitri de părți, era nevoie de un „pact pretorian”, prin care aceștia se obligau să tranșeze litigiul cu care erau investiți. Mai facem precizarea că libertatea arbitrului era neîngrădită, iar sentința pe care acesta o dădea era executorie, chiar și în situația în care era vădit inechitabilă.
Așa-zisul arbitraj boni viri era considerat ca fiind cel mai apropiat de actuala semnificație a arbitrajului. Uneori, se recurgea la arbitrajul realizat de o anumită persoană, a cărei „autoritate” era, mai ales, morală. Spre exemplu, s-a recurs la asemenea arbitri pentru soluționarea raporturilor patrimoniale dintre soți, în caz de repudiere (arbitrium rei uxoriae) sau pentru a se regla cheltuielile de tutelă (arbitrium tutelae).
După cum am evocat în debutul lucrării, arbitrajul nu este exclusiv de origine greco-romană. Astfel, spre exemplu, „Coranul” face distincție între arbitru (kakam) și judecător (cadi).
1.3.2. Arbitrajul privat în vechile legiuiri române
În România, arbitrajul este evocat pentru prima dată în „Manualul juridic al lui Andronache Donici” din Moldova, din anul 1814. Ulterior, acesta este întâlnit în „Codul Calimach” din anul 1817 (Moldova) și „Codul Caragea” din anul 1818 (Țara Românească).
Vechile legiuiri române au denumit arbitrajul „erotogrizie”.
Aceste acte normative au preluat, în mare parte, experiența juriștilor greci și romani în materie de arbitraj. Astfel, cu titlu de exemplu, se prevedea că „împricinatele părți pot, nu numai să se învoiască între dânsele pentru obiectul gâlcevit, ci să și încredințeze cu bună alcătuire altora hotărârea pentru aceasta, care atunci se numește arbitrium”. De asemenea, se prevedea că judecata trebuie să „urmeze rânduiala și hotărârea compromisului desăvârșit, fără să treacă peste hotarele lui sau să se abată”, iar arbitrul se va pronunța „lămurit și cu amănuntul”, de față cu „părțile împricinate”. Dacă Hotărârea arbitrală nu se putea lua „într-un singur glas” (unanimitate), atunci vor avea „tărie glasurile mai multe” (majoritatea arbitrilor) și, în sfârșit, dacă „numărul neuniților” (arbitrilor cu opinii contrare) era egal, trebuia să se aleagă altă persoană de dinafară, adică, de fapt, un „supraarbitru”. Supraarbitrul avea posibilitatea să se ralieze uneia dintre soluții ori să dea o altă soluție pentru rezolvarea litigiului. În sfârșit, aceste acte normative ale vechilui drept românesc prevedeau obligativitatea părților litigante de a respecta hotărârile date de arbitri.
1.3.3. Arbitrajul privat în reglementarea Codului de procedeură civilă român de la anul 1865
Urmând modelul Codului de procedură civilă francez de la anul 1806 și a celui al Cantonului Geneva din anul 1819, Codul de procedură civilă român de la anul 1865 a reglementat „arbitrajul privat” în Cartea a IV (art. 340-371), care a purtat denumirea marginală „despre arbitri”.
Dispozițiile Cărții a IV din vechiul Cod de procedură civilă au fost aplicate până la instaurarea regimului comunist, când principiile liberale ale acestora au intrat în conflict cu perceptele dreptului socialist. De fapt, în perioada comunistă, dat fiind că toate întreprinderile erau de stat, „litigiile comerciale” putea fi soluționate numai pe calea „arbitrajului de stat”.
Aproape cinci decenii, până în anul 1993, prevederile Cărții a IV-a din vechiul Cod de procedură civilă nu au fost aplicate, fără ca ele să fie formal abrogate. Incidența reglementărilor consacrate arbitrajului a fost redusă la segmentul raporturilor de comerț exterior, singura instituție arbitrală din România fiind Camera de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Republicii Socialiste România.
Accesul la arbitrajul privat a fost redeschis prin Decretul-lege nr. 139/1990 privind Camerele de comerț și industrie din România. Astfel, potrivit art. 5 lit. j) din acest decret, camerele de comerț și industrie teritoriale organizează, la cerere, „arbitraj ad-hoc”.
Funcționarea propiu-zisă a arbitrajului s-a realizat numai începând cu anul 1993, când Cartea a IV-a a vechiului Cod de procedură civilă a fost modificată substanțial prin pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi.
Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993, Cartea a IV-a a vechiului Cod de procedură civilă a purtat denumirea „despre arbitraj”. Fără să intrăm în detalii, facem precizarea că, într-o măsură covârșitoare, actualele dispoziții ale Codului de procedură civilă referitoare la arbitraj (art. 340-3703), sunt preluate din vechiul Cod de procedură civilă, așa cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 59/1993.
În prezent, Codul de procedură civilă reglementează următoarele aspecte referitoare la arbitraj: dispoziții generale (art. 541-547); convenția arbitrală (art. 548-554); arbitrii (555-570); procedura arbitrală (art. 571-607); desființarea hotărârii arbitrale (art. 608-613); executarea hotărârii arbitrale (art. 614-615); arbitrajul instituționalizat (art. 616-621). Pentru motive de sistematizare, structura lucrării de față va urma, în principiu, structura dispozițiilor actualului Cod de procedură civilă consacrate „arbitrajului”, cu excepția dispozițiilor referitoare la ,,arbitrajul instituționalizat”.
SECȚIUNEA 1.4.
DELIMITAREA ARBITRAJULUI PRIVAT DE ALTE INSTITUȚII JURIDICE
1.4.1. Precizări prealabile
Delimitarea arbitrajului de alte instituții juridice prezintă interes considerabil, atât practic, cât și teoretic. Astfel, spre exemplu, cerințele de formă stipulate de art. 548 C. pr. civ. pentru validitatea convenției arbitrale nu sunt cerute pentru organizarea altei proceduri de soluționare a litigiilor, nearbitrale. De asemenea, imparțialitatea și contradictorialitatea sunt specifice doar procedurii arbitrale, iar nu și altor modalități alternative de soluționare a litigiilor. Natura soluției date în procedurile alternative de soluționare a litigiilor depinde în mod esențial de calificarea care se dă misiunii persoanei implicate în derularea ei.
În general, delimitarea dintre diverse instituții juridice se realizează în baza unor criterii științifice. În concret, în cazul arbitrajului, principalele criterii, evocate în doctrina străină și preluate de literatura autohtonă, sunt „existența unui litigiu” și „voința părților”. Alături de aceste două criterii „principale”, mai sunt utilizate și alte criterii, numite „subsidiare”, precum verificarea de fond a pretențiilor pentru a stabili dacă acestea sunt întemeiate și obligativitatea deciziei arbitrului pentru părțile litigante.
În sistemul procesual-civil român, aceste criterii, indiferent că sunt principale sau subsidiare, pot fi desprinse din dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ. Astfel, după cum s-a evocat deja, acestea evocă existența unui litigiu și voința părților litigante de a-l supune spre soluționare tribunalului arbitral. În același sens pot fi analizate și alte dispoziții ale Codului de procedură civilă, precum art. 601 alin. (2), art. 603 alin. (1), art. 614 și art. 615, care, pentru evitarea repetărilor, vor fi analizate în altă parte a lucrării.
De regulă, în doctrină, delimitarea se realizează între arbitraj, pe de o parte, mandat, tranzacție și mediere, pe de altă parte.
1.4.2. Delimitarea arbitrajului privat de mandat
Delimitarea dintre arbitraj și mandat se impune, deoarece art. 543 C. pr. civ. dispune că „arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, investite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii investiți constituie, în sensul dispozițiilor de față, tribunalul arbitral (s.n.). Deci, „investirea” arbitrului unic sau a arbitrilor tribunalului arbitral de către părțile litigante constituie elementul care poate genera confuzii între arbitraj și mandat. De fapt, pornindu-se de la acest aspect, în literatura de specialitate s-a considerat că suntem în prezența unui „mandat atipic” sau „imperfect”.
Cu toate acestea, se poate observa că, potrivit art. 2009 C. civ., mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant. Altfel spus, spre deosebire de arbitru, care este „investit” de către părțile litigante, mandatarul „se obligă” urmare contractului încheiat cu mandantul.
Mai mult, arbitrul este un „judecător privat”, chiar dacă este investit de către părțile litigante. Spre deosebire de mandatar, care este reprezentantul mandantului, arbitrul, în calitatea sa de judecător, nu reprezintă părțile aflate în litigiu. Practic, prim „misiunea” primită, arbitrul se detașează de părțile care l-au investit și, în condiții de independență și imparțialitate, tranșează litigiul dintre acestea, existând chiar posibilitatea să decidă contrar intereselor părții sau părților care l-au desemnat. În acest sens, art. 562 alin. (1) C. pr. civ. dispune că, în afara cazurilor de incompatibilitate prevăzute pentru judecători, arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun la îndoială independența și imparțialitatea sa (s.n.).
De asemenea, „arbitrul” are rolul de a soluționa litigiul dintre părțile care l-au investit, iar mandatarul se obligă să „încheie acte juridice” pe seama mandantului.
Față de cele prezentate, se poate aprecia că, în persoana arbitrului, nu există nicio putere de reprezentare, iar încercările de a stabili „similitudini” între arbitraj și mandat sunt lipsite de orice fundament logico-juridic.
1.4.3. Delimitarea arbitrajului privat de tranzacție
Ab initio, facem precizarea că, din punct de vedere procesual, potrivit art. 438 și urm. C. pr. civ., tranzacția este o modalitate de stingere a procesului civil (prin înțelegerea părților). Sub aspect substanțial, în temeiul art. 2267 C. civ., tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Deci, scopul tranzacției este de a preveni sau stinge un litigiu. Prin acest scop, tranzacția se „apropie” de arbitraj.
Cu toate acestea, față de „particularitățile” ce caracterizează esențial tranzacția, nu poate fi pus semnul identității între ea și arbitraj.
În primul rând, convenția arbitrală, indiferent că îmbracă forma compromisului sau a clauzei compromisorii, nu presupune existența unor concesii a părților în legătură cu litigiul supus arbitrajului. În schimb, în cazul tranzacției „concesiile reciproce” sunt esențiale pentru prevenirea nașterii sau pentru stingerea unui litigiu deja născut.
În al doilea rând, scopul convenției arbitrale este de investire a tribunalului arbitral cu soluționarea unui litigiu, iar prin tranzacție părțile își propun prevenirea sau stingerea unui litigiu. Practic, convenția arbitrală conferă părților litigante posibilitatea de a acționa în fața unui „organ jurisdicțional”, iar tranzacția implică renunțarea la dreptul de a acționa sau de a continua acțiunea declanșată anterior.
În al treilea rând, încheiind convenția arbitrală, părțile convin să încredințeze soluționarea litigiului dintre ele unei terțe persoane. În schimb, în cazul tranzacției, părțile își rezolvă singure diferendul dintre ele.
În al patrulea rând, pe calea arbitrajului, litigiul este soluționat prin „hotărârea tribunalului arbitral”, hotărâre care are natura juridică a unui „act jurisdicțional”. În schimb, tranzacția are o natură esențial „contractuală”. De fapt, Codul civil reglementează „tranzacția” (art. 2267-2278) în contextul diferitelor „contracte speciale” (art. 1650-2278).
Pentru a concluziona, tranzacția este o modalitate contractuală, iar arbitrajul una jurisdicțională de soluționare a litigiilor.
1.4.4. Delimitarea arbitrajului privat de conciliere
„Concilierea” este, alături de mediere și arbitraj, o modalitate de soluționare a conflictelor de muncă. Astfel, potrivit art. 27 din Legea dialogului social nr. 62/2011, în vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizațiile sindicale au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluționare a litigiilor prin conciliere, mediere, arbitraj, petiție, pichet de protest, marș, miting și demonstrație sau grevă, în condițiile prevăzute de lege (s.n.).
Principala deosebire dintre arbitraj și conciliere rezidă în scopul lor diferit.
Astfel, misiunea arbitrajului este de a soluționa un litigiu, iar a concilierii sau medierii este de a preveni un litigiu susceptibil de soluționare de către un organ juridicțional. Cu toate acestea, așa cum s-a exprimat doctrina, arbitrajul este o jurisdicție pacificatoare, întrucât părțile aflate în litigiu pot conveni inclusiv procedura de urmat pentru eventualitatea unei concilieri. De fapt, potrivit art. 601 alin. (2) C. pr. civ., tribunalul arbitral poate soluționa litigiu în echitate, împrejurare care presupune posibilitatea concilierii.
Conciliatorul tinde să antreneze părțile la un acord, iar mediatorul face ceva mai mult, în sensul că oferă părților un proiect de conciliere, pe care îl supune acordului acestora. După cum plastic s-a exprimat doctrina, ambele insituții presupun un dezacord anterior și un acord posterior. Cu toate acestea, în cazul arbitrajului, părțile litigante se supun deciziei tribunalului arbitral. În schimb, în cazul concilierii, soluția dată litigiului exprimă acordul de voință al părților litigante.
SECȚIUNEA 1.5.
AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE ARBITRAJULUI PRIVAT
1.5.1. Precizări prealabile
Ab initio, reiterăm că între jurisdicția statală și cea arbitrală nu există „raporturi de concurență”, în sensul că acesta din urmă ar urmări să știrbească autoritatea celei dintâi. În realitate, între cele două jurisdicții există raporturi de complinire, de „întregire a paletei căilor de soluționare a litigiilor”. Existența acestui raport dintre cele două jurisdicții impune stabilirea avantajelor și dezavantajelor arbitrajului privat față de jurisdicția statală.
1.5.2. Avantajele arbitrajului privat
În primul rând, arbitrajul privat evocă ideea de parteneriat dintre părțile litigante. În acest sens pot fi analizate dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ. Astfel, după cum s-a mai precizat, în temeiul acestora, persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele (s.n.). Evident, dacă părțile aflate în litigiu se află în raporturi contractuale, apelul la arbitraj este de natură să permită menținerea și continuarea acestor raporturi.
În al doilea rând, justiția arbitrală, realizându-se prin arbitri desemnați de către părțile litigante, prezintă un grad ridicat de încredere în raport cu cea statală. Altfel spus, arbitrajul presupune un grad mai ridicat de încrdedere între părțile litigante și arbitri.
În al treilea rând, răspunderea arbitrilor pentru daune provocate părților, care poate fi angajată în condițiile art. 565 C. pr. civ., determină din partea acestora o mai mare diligență pentru soluționarea corectă a litigiului.
În al patrulea rând, procedura arbitrală, fiind una privată, este, de principiu, confidențială, aspect deosebit de important, mai ales, în raporturile dintre profesioniști. Nerespectarea obligației de confidențialitate poate determina angajarea răspunderii arbitrilor. În concret, potrivit art. 565 lit. c) C. pr. civ., răspunderea arbitrilor poate fi angajată dacă nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoștință în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părților.
În al cincilea rând, procedura arbitrală are șansa eliberării de chestiunile procedurale inutile, obstrucționiste sau redundante. Astfel, în temeiul art. 576 alin. (1) și art. 544 alin. (2) C. pr. civ., sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un înscris încheiat ulterior, normele de procedură ce urmează să le respecte arbitri pentru soluționarea litigiului.
În al șaselea rând, sporesc șansele de soluționare corectă a litigiului, întrucât, prin compromis sau clauza compromisorie, părțile litigante pot stabili ca litigiul dintre ele să fie soluționat în echitate. Astfel, potrivit art. 601 alin. (2) C. pr. civ., pe baza acordului expres al părților, tribunalul arbitral poate soluționa litigiul în echitate.
În al șaptelea rând, cheltuielile de arbitrare se suportă conform convenției părților, împrejurare care accentuează ideea de parteneriat a arbitrajului. De fapt, de principiu, numai în lipsa unei asemenea înțelegeri, cheltuielile de arbitrare sunt suportate de partea care a pierdut litigiul, conform art. 595 alin. (1) C. pr. civ.
În al optălea rând, procedura arbitrală se caracterizează prin celeritate. Astfel, hotărârea tribunalului arbitral trebuie pronunțată în termenul stabilit prin convenția arbitrală. Dacă părțile nu au stabilit un termen în acest sens, sub sancțiunea caducității, tribunalul arbitral trebuie să se pronunțe hotărârea în termen de 6 luni de la data constituirii sale.
În al nouălea rând, procedura arbitrală prezintă aceleași garanții ca și cea desfășurată în fața instanței de judecată, întrucât arbitrii au obligația de a fi independenți și imparțiali, iar hotărârea arbitrală, comunicată părților, este obligatorie și executorie.
În al zecelea rând, procedura arbitrală prezintă o mare flexibilitate, avantaj care derivă din dreptul pe care îl au părțile de a stabili, în limitele ordinii publice și a bunelor moravuri, regulile procedurale ce trebuie respectate.
1.5.3. Dezavantajele arbitrajului privat
În doctrină au fost reținute și o serie de dezavantaje pe care le prezintă arbitraj privat, între care, în ordine cronologică, potrivit Codului de procedură civilă, cu titlu de exemplificare, evocăm următoarele: ascultarea martorilor se face fără prestare de jurământ [art. 589 alin. (1)]; tribunalul arbitral nu poate recurge la mijloace de constrângere și nici nu poate aplica sancțiuni martorilor sau experților [art. 589 alin. (3)]; măsurile asiguratorii și măsurile provizorii, precum și constatarea unor împrejurări de fapt, în caz de împotrivire, pot fi dispuse numai de către instanța de judecată care ar fi fost normal competentă să soluționeze litigiul dacă părțile nu ar fi recurs la arbitraj [art. 585 alin. (4)] etc.
De asemenea, arbitrajul prezintă și riscul dedus din posibilitățile reduse existente pentru desființarea hotărârii arbitrale. Fără a detalia, facem precizarea că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pe calea acțiunii în anulare, în condițiile art. 608 și urm. C. pr. civ. În schimb, hotărârea instanței de judecată este supusă unor căi ordinare și extraordinare de atac.
Mai mult, decizia părților de a apela la arbitraj prin încheierea convenției arbitrale exclude pentru litigiul în cauză posibilitatea acestora de a se mai adresa instanței de judecată. În acest sens sunt lipsite de orice echivoc dispozițiile art. 553 C. pr. civ.
Un alt dezavantaj al arbitrajului îl reprezintă costurile lui relativ ridicate. Costurile arbitrajului sunt determinate de faptul că părțile litigante trebuie să suporte, între altele, cheltuielile efectuate cu arbitrajul și onorariile arbitrilor, precum și alte cheltuieli ocazionate de funcționarea tribunalului arbitral. În acest sens, potrivit art. 595 alin. (1) C. pr. civ., cheltuielile de arbitrare cuprind următoarele: cheltuielile pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului; onorariile arbitrilor; cheltuielile de administrare a probelor; cheltuielile de deplasare a părților, arbitrilor, experților, martorilor. Toate aceste cheltuieli se suportă de către părți, conform înțelegerii dintre ele, iar în lipsă de partea care a pierdut litigiul. Față de această situație, pe bună dreptate, s-a afirmat că arbitrajul este o „justiție de lux” rezervată „părților înstărite”.
Dezavantajele sunt mult mai mari în cazul „arbitrajului multipartit”, adică a acelui arbitraj care are ca obiect soluționarea de litigii în care sunt implicate mai mult de două părți. Astfel, spre deosebire de instanța de judecată, care are posibilitatea conexării mai multor cauze, tribunalul arbitral nu poate proceda astfel, fiind pus în situația să soluționeze fiecare cauză în parte în mod distinct. Chiar dacă între cauzele respective există identitate de părți și cauză, iar între obiectul acestora există o strânsă legătură, se vor pronunța hotărâri arbitrale distincte, pentru fiecare dintre ele. Apare, astfel, riscul rezonabil al unor hotărâri arbitrale neunitare și chiar contradictorii. De asemenea, în cazul arbitrajului multipartit există reale dificultăți în realizarea consensului părților în organizarea și desfășurarea arbitrajului.
CAPITOLUL II
ORGANIZAREA ARBITRAJULUI PRIVAT
SECȚIUNEA 2.1.
ORGANIZAREA ARBITRAJULUI PRIVAT DE CĂTRE PĂRȚI
Sub denumirea marginală, „organizarea arbitrajului de către părți”, art. 544 C. pr. civ., stabilește următoarelele reguli: arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale, încheiată conform dispozițiilor Titlului II din prezenta carte [alin. (1)]; sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii părțile, pot stabili prin convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea tribunalului arbitral, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului (s.n) [alin. (2)]. În lipsa regulilor prevăzute la alin. (2), tribunalul arbitral va putea stabili procedura de urmat așa cum va socoti mai potrivit [alin. (3)]. Dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor aplica dispozițiile ce urmează [alin. (4)].
În opinia noastră, dispozițiile art. 544 C. pr. civ. presupun unele precizări particulare.
În primul rând, prevederile art. 544 alin. (2) – (4) C. pr. civ. nu sunt incidente în cazul tribunalului arbitral instituționalizat. De fapt, denumirea marginală a art. 544 C. pr. civ. („organizarea arbitrajului de către părți”) este edificatoare în acest sens.
În al doilea rând, art. 544 alin. (1) C. pr. civ. enunță principiul în ceea ce privește „organizarea și desfășurarea arbitrajului”. În concret, arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părțile litigante. Deci, la baza organizării și desfășurării arbitrajului este așezată voința părților litigante, voință materializată în încheierea convenției arbitrale.
În context, facem precizarea că, în lipsa unei semnificații speciale, stabilite de legiuitor, termenii „organizare” și „desfășurare”, utilizați în conținutul normei prevăzute de art. 544 alin. (1) C. pr. civ., au înțelesul lor curent din limba română modernă. Drept urmare, termenul „organizare” are semnificația de a face ca un grup social, o instituție etc să funcționeze sau să acționeze organic, adică să repartizeze însărcinările și coordonându-le conform unui plan adecvat. În schimb, noțiunea „desfășurare” are înțelesul de a înfăptui o acțiune. Practic, sub aspectul care ne interesează, „funcționarea” este rezultatul „organizării” sau, altfel spus, organizarea este cauza, iar funcționarea reprezintă efectul. Practic, utilizarea lor în conținutul aceleiași norme legale imprimă acesteia caracter neștiințific, întrucât efectul este plasat în același plan juridic cu cauza lui. Pentru corectitudinea exprimării, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să elimine din conținutul art. 544 alin. (1) C. pr. civ. termenul „funcționare.
În al treilea rând, dispozițiile art. 544 alin. (2) au menirea de a detalia principiul enunțat de prevederile alin. (1) din cuprinsul aceluiași aliniat.
În al patrulea rând, norma stipulată de alin. (2) al art. 544 C. pr. civ. fixează limitele generale în care poate fi „constituit tribunalul arbitral”, adică „ordinea publică”, „bunele moravuri” și „dispozițiile imperative ale legii”.
În al cincilea rând, art. 544 alin. (2) C. pr. civ. prevede dreptul părților litigante de a decide în legătură cu următoarele aspecte ale organizării arbitrajului: normele privind constituirea tribunalului arbitral; numirea, revocarea înlocuirea arbitrilor; termenul și locul arbitrajului; normele de procedură pe care tribunalul trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventualele proceduri prealabile de soluționare a litigiului; repartizarea între părți a cheltuielilor de arbitrare; orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului. Referirea din final la „orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului” are menirea de a sublinia autonomia de voință pe care părțile litigante o au în organizarea arbitrajului. De fapt, dacă, sub aspectul analizat, art. 544 alin. (2) C. pr. civ. ar fi cuprins numai o enumerare limitativă a aspectelor pe care părțile le pot conveni în organizarea arbitrajului, ar fi fost în dezacord cu „limite largi” de acțiune pentru părți evocate în prima parte a textului.
În al șaselea rând, art. 544 alin. (2) C. pr. civ. evocă și modalitățile pe care părțile le pot folosi pentru a stabile elementele esențiale privind organizarea arbitrajului, adică „convenție arbitrală” sau „înscris încheiat ulterior”. Oricum, indiferent de modalitatea utilizată, aceste elemente trebuie stabilite cel mai târziu odată cu „constituirea tribunalului arbitral”. Fără să intrăm în detalii în acest context, facem precizarea că, în temeiul art. 566 C. pr. civ., tribunalul arbitral se consideră constituit la data acceptării însărcinării de arbitru unic sau, după caz, a ultimei acceptări a însărcinării de arbitru ori de supraarbitru [alin. (1)]. Data acceptării este cea a expedierii comunicării prevăzute la art. 559 [alin. (2)]. Potrivit art. 559 C. pr. civ., acceptarea însărcinării de arbitru trebuie făcută în scris și va fi comunicată părților, în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire, prin poștă, telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.
În al șaptelea rând, elementele esențiale pentru „organizarea tribunalului arbitral”, enumerate exemplificativ de art. 544 alin. (2) C. pr. civ., pot fi stabilite de părțile litigante în două modalități, și anume: „direct”, în conținutul „convenției arbitrale” sau a „înscrisului încheiat ulterior”; prin „referire” (trimitere) la o anumită reglementare. În opinia noastră, în cea de a doua modalitate, părțile litigante au posibilitatea inclusiv de a face trimitere la normele de organizare a unui anumit tribunal instituționalizat.
În al optălea rând, potrivit art. 544 alin. (3), respectiv (4) C. pr. civ., dacă părțile nu stabilesc regulile enumerate la alin (1), tribunalul arbitral are libertatea de a stabili procedura de urmat așa cum va socoti mai nimerit și, dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se aplică dispozițiile ce urmează, adică ale art. 545 și urm. C. pr. civ. Finalmente, art. 544 alin. (2)-(4) C. pr. civ. stabilește o „ordine de preferință” în ceea ce privește „organizarea arbitrajului”, și anume: prin convenția părților; prin decizia tribunalului arbitral; prin dispozițiile art. 545 și urm. C. pr. civ. Fiind vorba despre o ordine legală, ea nu poate fi nesocotită. Pe cale de consecință, existența proximei modalități le înlătură pe următoarele. Oricum, întâietatea „voinței părților litigante”, și sub acest aspect, este în acord cu natura convențională a arbitrajului privat.
SECȚIUNEA 2.2.
ORGANIZAREA ARBITRAJULUI INSTITUȚIONALIZAT
2.2.1. Precizări prealabile
Art. 616-621 C. pr. civ. alcătuiesc Titlul VII din Cartea a IV-a (despre arbitraj) și poartă denumirea marginală „arbitrajul instituționalizat”. În concret, sunt reglementate următorele aspecte: noțiunea de arbitraj instituționalizat (art. 616); alegerea arbitrajului instituționalizat (art. 617); arbitrii (art. 618); regulile arbitrale (art. 619); cheltuielile arbitrale (art. 620); refuzul soluționării litigiului (art. 621).
2.2.2. Noțiunea de arbitraj privat instituționalizat
Potrivit art. 616 C. pr. civ., arbitrajul instituționalizat este acea formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale [alin. (1) teza I]. Activitatea arbitrajului instituționalizat nu are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit [alin. (1) teza a II-a]. În reglementarea și desfășurarea activității jurisdicționale, arbitrajul instituționalizat este autonom în raport cu instituția care l-a înființat [alin. (2) teza I]. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea autonomiei [alin. (2) teza a II-a].
Așa cum s-a sesizat în doctrină, art. 616 alin. (1) teza I C. pr. civ. oferă o definiție cuprinzătoare arbitrajului instituționalizat.
În primul rând, arbitrajul instituționalizat este o „formă de jurisdicție arbitrală”. După cum s-a prezentat anterior, cealaltă formă de jurisdicție arbitrală este „arbitrajul organizat de părțile litigante”, adică ,,arbitrajul ad-hoc”.
În al doilea rând, referirea la „jurisdicție”, și în acest context, susține natura duală a arbitrajului privat în reglementarea actualului Cod de procedură civilă.
În al doilea rând, arbitrajul instituționalizat se constituie și funcționează în mod permanent. Deci, spre deosebire de arbitrajul organizat de părți, care este un arbitraj in concreto (ad-hoc), menit să soluționeze doar litigiile dintre două sau mai multe persoane aflate în diverse raporturi contractuale, arbitrajul instituționalizat este un arbitraj in abstracto, având rolul de a soluționa diverse litigii dintre diverse persoane fizice sau juridice.
În doctrină, s-a apreciat că, un arbitraj, pentru a fi calificat ca „instituție permanentă de arbitraj”, trebuie să întrunească următoarele cerințe: să aibă în obiectul său de activitate prestarea sau și prestarea de „servicii arbitrale”, completăm noi, private; să aibă o structură funcțională prestabilită, cu activitate continuă sau virtual continuă, cu o conducere proprie și personal, precum și o bază materială proprie suficientă pentru prestarea de servicii arbitrale private; să aibă un regulament propriu de organizare și funcționare, precum și reguli proprii de arbitrare.
În al treilea rând, arbitrajul instituționalizat trebuie să funcționeze pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare. Deci, sub aspectul „funcționării” arbitrajului instituționalizat, art. 616 alin. (1) teza I C. pr. civ. oferă două posibilități și anume: funcționarea pe lângă o organizație sau instituție internă sau internațională; funcționarea ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare.
În context, apreciem că referirea alternativă a textului la „organizație” și la „instituție” este imprecisă, fiind susceptibilă de interpretări diverse. Astfel, în lipsa unei semnificații stabilite de legiuitor, în vorbirea curentă din limba română modernă, termenul „organizație” are semnificația de asociație de oameni cu preocupări comune și uniți conform unui regulament sau statut în vederea desfășurării unei activități organizate. În acest sens, se vorbește, spre exemplu, despre „organizația de tineret” a unui partid politic sau despre „organizația sindicală” dintr-o anumită întreprindere. În schimb, termenul „instituție” are înțelesul de organ sau organizație, de regulă, de stat, care desfășoară o activitate cu caracter social, cultural administrativ etc. Spre exemplu, potrivit Constituției României, sunt instituții publice Avocatul poporului (art. 58-60) și Consiliul legislativ (art. 79).
În opinia noastră, pentru evitarea interpretărilor diverse sub aspectul analizat, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice dispozițiile art. 616 alin. (1) teza I C. pr. civ., în sensul înlocuirii expresiei „organizație sau instituție” cu expresia „persoană juridică de drept public sau de drept privat”.
În al patrulea rând, referirea textului art. 616 alin. (1) teza I C. pr. civ. la organizație sau instituție „internă sau internațională” este nejuridică. Astfel, în general, potrivit Codului civil, după criteriul „naționalității”, persoanele juridice nu sunt „interne” sau „internaționale”, ci „persoane juridice de naționalitate română” (art. 225), dacă au sediul în România, sau „persoane juridice de naționalitate străină”, dacă au sediul pe teritoriul altui stat (art. 225 interpretat per a contrario).
În al cincilea rând, expresia „organizație neguvernamentală de sine stătătoare” este, de asemenea, nejuridică (depășită). Astfel, art. 189 C. civ. grupează persoanele juridice în „peroane juridice de drept privat” și „persoane juridice de drept public”.
În al șaselea rând, în situația în care arbitrajul instituționalizat funcționează ca o organizație neguvernamentală de sine stătătoare, art. 616 alin. (1) teza I C. pr. civ. pune condiția ca organizația respectivă să fie de „interes public”. Per a contrario, s-ar putea deduce că, în cazul în care arbitrajul instituționalizat funcționează pe lângă o organizație sau instituție, nu trebuie să fie de „interes public”. În opinia noastră, această „diferență” de regim juridic între cele două modalități ale arbitrajului instituționalizat nu are o justificare logico-juridică pertinentă, putând fi pusă doar pe seama unei neglijențe normative. Oricum, pentru identitate de rațiune, se impune ca, de lege ferenda, dispozițiile art. 616 alin. (1) teza I C. pr. civ. să fie modificate și sub acest aspect, astfel ca cerința de a fi de „interes public” să fie prevăzută pentru ambele modalități ale arbitrajului instituționalizat.
În al șaptelea rând, indiferent de modalitatea de funcționare, arbitrajul instituționalizat își desfășoară activitatea pe „baza unui regulament propriu aplicabil tuturor litigiilor supuse acestuia spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale”. Cerința existenței unui „regulament propriu aplicabil tuturor litigiilor supuse acestuia spre soluționare”, alături de „funcționarea permanentă” constituie „elementele esențiale” care fac diferența dintre „arbitrajul instituționalizat” și „arbitrajul organizat de părți”. Altfel spus, „funcționarea permanentă” și „regulile proprii de procedură” sunt de esența arbitrajului instituționalizat. Finalmente, fără întrunirea cumulativă a celor două cerințe nu se poate pune problema existenței arbitrajului instituționalizat.
În al optălea rând, chiar dacă art. 616 alin. (1) C. pr. civ. nu prevede, și în cazul arbitrajului instituționalizat, se impune respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, inclusiv în privința „regulamentului propriu de soluționare a litigiilor”. Concluzia este susținută de faptul că aceste limite, fiind stipulate de art. 53 din Constituție și de art. 11 C. civ., sunt de aplicabilitate generală. Oricum, apreciem că, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, de lege ferenda, s-ar impune instituirea expresă a acestei cerințe și în cazul arbitrajului instituționalizat.
În al nouălea rând, art. 616 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. dispune că activitatea arbitrajului instituționalizat nu are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit. Observăm că dispozițiile art. 616 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. nu fac distincție în legătură cu modalitatea arbitrajului instituționalizat. Drept urmare, cerințele stipulate de acest text se impun atât în cazul în care arbitrajul instituționalizat este organizat și funcționează pe lângă o organizație sau instituție, cât și atunci când este organizat ca o instituție neguvernamentală de sine stătătoare. Deci, este posibil ca, în situația în care arbitrajul instituționalizat funcționează pe lângă o organizație cu scop economic, acesta, totuși, nu trebuie să aibă scop economic și nici să urmărească obținerea de profit. În context, facem precizarea că „activitatea economică” are stabilită o semnificație legală. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind desfășurarea de activități economice de către persoane fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, prin „activitate economică” se înțelege activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați ori determinabili, în scopul obținerii unui profit (s.n.). Deci, instituirea în cuprinsul art. 616 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. atât a interdicției de a nu avea „caracter economic”, cât și a celei de a nu urmări „obținerea de profit” imprimă textului caracter pleonastic. Întra-adevăr, termenul „profit” este evocat atât explicit, prin referirea la acesta, ca atare, cât și implicit, prin referirea la caracterul „economic”. Exprimarea pleonastică putea fi evitată dacă acest text ar fi instituit interdicția ca arbitrajul instituționalizat să nu aibă „scop lucrativ”. Această expresie este consacrată juridic de art. 3 alin. (3) și urm. C. civ. și semnifică faptul că, prin activitatea ce o desfășoară, o persoană fizică sa, mai ales, juridică nu urmărește obținerea de profit. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice, și sub acest aspect art. 616 alin. (1) C. pr. civ.
În al zecelea rând, art. 616 alin. (2) C. pr. civ. stabilește raporturile dintre „arbitrajul instituționalizat” și „instituția” care l-a înființat (teza I) și obligația acesteia de a stabili măsurile necesare pentru garantarea autonomiei (teza a II-a). Soluția normativă stipulată de acest text este firească și are rolul de a asigura „independența” arbitrajului instituționalizat în activitatea de soluționare a litigiilor. În context, observăm art. 616 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ. are în vedere autonomia arbitrajului instituționalizat numai în raport cu „instituția” care l-a înființat, cu toate că, potrivit aliniatului precedent, acesta poate fi fi constituit și pe lângă o „organizație”. Într-o interpretare stricto sensu și per a contrario, se poate deduce că, în situația în care arbitrajul instituționalizat este constituit și funcționează pe lângă o „organizație”, acesta nu se bucură de autonomie în raporturile cu ea. Evident, o asemenea interpretare este nerațională, întrucât aceleași temeiuri pentru asigurarea autonomiei arbitrajului instituționalizat există în ambele ipoteze de constituire și funcționare a acestuia. Pentru evitarea interpretărilor diverse pe ceastă temă, se impune corelarea, și sub acest aspect, a dispozițiilor alin. (2) cu cele ale alin. (1) din cuprinsul art. 616 C. pr. civ.
Față de observațiile formulate, considerăm că, de lege ferenda, art. 616 C. pr. civ. ar putea avea următorul conținut: (1) Arbitrajul instituționalizat este acea formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o persoană juridică română sau străină sau ca o persoană juridică de drept privat și de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale. Activitatea arbitrajului instituționalizat are caracter non profit. (2) În reglementarea și desfășurarea activității jurisdicționale, arbitrajul instituționalizat este autonom în raport cu persoana juridică care l-a înființat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea autonomiei.
În fine, în ceea ce ne privește, definim „arbitrajul instituționalizat” ca acea „formă de jurisidcție arbitrală cu activitate permanentă și non profit, care funcționează pe lângă o persoană juridică de drept public sau privat română ori străină sau ca persoană juridică de sine stătoare în baza unui regulament propiu, aplicabil tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare”.
2.2.3. Alegerea arbitrajului privat instituționalizat
Art. 617 C. pr. civ., sub denumirea marginală „alegerea arbitrajului instituționalizat”, dispune că părțile, prin convenția arbitrală, pot supune soluționarea litigiilor dintre ele unei anumite instanțe arbitrale aparținând arbitrajului instituționalizat [alin. (1)]. În caz de contrarietate între convenția arbitrală și regulamentul arbitrajului instituționalizat la care aceasta trimite, va prevala convenția arbitrală [alin. (2)].
Observăm că, în cuprinsul art. 617 C. pr. civ., legiuitorul face distincție între „instanța arbitrală” și „arbitrajul instituționalizat”, în sesnul că prima ar reprezenta partea, iar ultimul întregul. În opinia noastră, legiuitorul nu a găsit cea mai nimerită soluție de exprimare juridică, acreditând falsa ideea că, în cadrul unui anumit „arbitraj instituționalizat” pot funcționa două sau mai multe „instanțe arbitrale”. În realitate, „arbitrajul instituționalizat”, așa cum este el definit de art. 616 alin. (1) C. pr. civ., este o „instanță arbitrală” cu activitate permanentă, ce funcționează în condiții de autonomie și non profit pe lângă o persoană fizică de drept public sau privat, română sau străină ori ca persoană juridică de sine stătătoare. Sub acest aspect, se poate observa că legiuitorul este și inconsecvent. Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice dispozițiile art. 617 alin. (1) C. pr. civ., în sensul că „părțile, prin convenție arbitrală, pot supune litigiile dintre ele unui anumit arbitraj instituționalizat”.
Dispozițiile art. 617 alin. (2) C. pr. civ. au rolul de a soluționa situațiile în care, prin convenția arbitrală, părțile au stabili reguli de procedură care contravin regulamentului propriu în baza căruia tribunalul arbitral instituționalizat soluționează litigiile. În acest caz, prevalează regulile de procedură stabilite de părți prin convenția arbitrală. Această soluție normativă, chiar dacă subminează autoritatea regulamentului arbitrajului instituționalizat, asigură întâietatea acordului de voință a părților în stabilirea regulilor după care va fi soluționat litigiul dintre ele. De asemenea, a fortiori, acest text dă dreptul părților să stabilească reguli procedurale care nu sunt contrare regulamentului arbitrajului instituționalizat, fie că, pur și simplu, nu sunt stipulate de acesta, fie că sunt compatibile cu el.
Așa cum s-a remarcat în doctrina franceză, pentru alegerea arbitrajului instituționalizat interesează nu numai „acordul părților litigante”, ci și „acordul dintre acestea și instituția de arbitraj”. Soluția se impune, întrucât, și în sistemul de drept privat francez, de principiu, nimeni nu poate fi obligat printr-o voință străină. S-a mai sugerat că prima, adică „convenția de arbitraj, indiferent că îmbracă forma unui compromis sau a unei clauze compromisorii, obligă părțile litigante să încheie convenția cu instituția de arbitraj. Altfel spus, prima convenție are „caracter preparatoriu” în raport cu cea din urmă.
Având în vedere „caracterul preparatoriu” al convenției părților litigante, instituția de arbitraj nu poate accepta organizarea arbitrajului în lipsa acordului acestora. În ipoteza în care instituția de arbitraj este sesizată direct de către părțile litigante în vederea organizării arbitrajului, aceasta are obligația să aprecieze, de la caz la caz, dacă există sau nu acordul lor.
Acordul părților pentru desemnarea instituției de arbitraj are ca efect, după cum sugestiv s-a exprimat doctrina franceză, „contractualizarea” regulamentului acesteia. În acest sens s-a exprimat și doctrina română în legătură cu „regulile de procedură” ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Drept urmare, nerespectarea normelor din regulamentul instituției de arbitraj poate să atragă răspunderea civilă contractuală a părții în cauză. În acest sens s-a exprimat, într-un caz de speță, doctrina franceză.
De fapt, art. 619 alin. (2) C. pr. civ. dispune că, prin desemnarea unui anumit arbitraj instituționalizat în soluționarea unui anumit litigiu sau tip de litigii, părțile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură. Orice derogare de la această prevedere este nulă, afară numai dacă, ținând seama de condițiile speței și de conținutul regulilor de procedură indicate de părți ca fiind aplicabile, conducerea arbitrajului instituționalizat competent decide că pot fi aplicate și regulile alese de părți, stabilind dacă aplicarea acestora este efectivă sau prin analogie.
De asemenea, în temeiul art. 619 alin. (3) C. pr. civ., dacă părțile nu au convenit altfel, se vor aplica regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia.
Dacă ulterior încheierii convenției de arbitraj, prin care părțile au făcut referire și la regulamentul de arbitraj al unei instituții de arbitraj, sau ulterior sesizării instituției de arbitraj, regulamentul acesteia a fost modificat, potrivit unor opinii exprimate în doctrină, sunt posibile soluțiile care urmează.
În concret, în situația în care, până la sesizarea instituției de arbitraj, regulamentul acesteia a fost modificat, iar părțile, la momentul încheierii convenției de arbitraj au avut în vedere vechiul regulament, acestea își pot modificat convenția de arbitraj și pot face referire la noul regulament. Tot la fel pot proceda și la momentul sesizării instituției de arbitraj și pe parcursul desfășurării arbitrajului, până la închiderea dezbaterilor în vederea pronunțării hotărârii de arbitraj. De asemenea, nu este exclus ca părțile să solicite și instituția de arbitraj să fie de acord cu soluționarea litigiului conform vechiului regulament. În schimb, dacă regulamentul a fost modificat ulterior sesizării instituției de arbitraj, modificarea nu este opozabilă părților. În acest din urmă caz, fiind de acord cu inopozabilitatea față părți a modificării aduse regulamentului, facem precizarea că inopozabilitatea trebuie raportată la „momentul încheierii contractului de arbitraj” între părți și instituția de arbitraj” și, nicidecum la „momentul sesizării instituției de arbitraj”. Este adevărat, cele două momente pot să coincidă, însă tot atât de adevărat este și faptul că pot fi diferite. Oricum, numai din momentul în care a fost încheiată convenția dintre părți și instituția de arbitraj, aceasta are obligația față de părți de a respecta regulamentul aflat în vigoare la aceste moment.
În doctrină, de principiu, s-a pus problema dacă părțile litigante au libertatea să opteze pentru orice instituție de arbitraj sau, din punct de vedere teritorial, trebuie să se adreseze unei instituții de arbitraj anume.
În opinia noastră, răspunsul este ferm în sensul că părțile litigante nu sunt constrânse să se adreseze unei anumite instituții de arbitraj, eventual uneia în a cărei circuscripție teritorială este situat domiciliul, reședința sau sediul părții pârâte. Într-adevăr, în cazul arbitrajului organizat de către părți, art. 569 C. pr. civ. dispune fără echivoc că „părțile stabilesc locul arbitrajului”. În schimb, în cazul arbitrajului instituționalizat, art. 617 alin. (1) C. pr. civ. prevede că „părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă”, fără să stabilească vreun criteriu în legătură cu alegerea instituției respective. Față de exigențele principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, admitem fără rezerve că părțile se pot adresa oricărei instituții permanente de arbitraj, indiferent că este română sau străină.
În context, facem precizarea că o situație oarecum privilegiată o au Camera de de comerț și industrie a României, precum și Camerele județene de comerț și industrie, organizate conform Legii camerelor de comerț din România nr. 335/2007. Astfel, în temeiul art. 4 lit. i) din Legea nr. 335/2007, camerele de comerț și industrie județene și-au organizat „comisii de arbitraj comercial”. Structura organizatorică și regulile de procedură au fost stabilite pe baza unui „regulament-cadru”.
De asemenea, de principiu, se pune problema remediul juridic în situația în care părțile litigante nu ajung la o înțelegere în ceea ce privește „desemnarea instituției permanente de arbitraj”. În opinia noastră, în acest caz, singura soluție legală este ca, pentru soluționarea litigiului, partea interesată să se adreseze instanței de judecată competente. O soluție în sensul obligării părților, chiar printr-o hotărâre judecătorească, să se adreseze unei anumite instituții permanente de arbitraj, nesocotește grav și evident „natura voluntară” a arbitrajului. În ipoteza analizată, nu pot fi incidente dispozițiile art. 547 C. pr. civ., care reglementează situațiile în care poate interveni instanța de judecată în „organizarea” și „desfășurarea arbitrajului”. Într-adevăr, intervenția instanței poate fi numai ulterioară momentului în care a fost încheiată convenția arbitrală.
SECȚIUNEA 2.3.
REPREZENTAREA PĂRȚILOR LITIGANTE ÎN FAȚA TRIBUNALULUI ARBITRAL
În general, în cazul litigiilor supuse arbitrajului, părțile își exercită drepturile procesuale nemijlocit sau prin intermediul unui apărător sau consilier juridic. De asemenea, acestea pot fi asistate și de alți specialiști.
În concret, art. 546 C. pr. civ., sub denumirea marginală „reprezentarea părților”, stabilește următoarele reguli: în litigiile arbitrale, părțile pot formula cereri și își pot exercita drepturile procesuale personal sau prin reprezentant [alin. (1) teza I]. Aceștia pot fi asistați de alți specialiști [alin. (1) teza a II-a]; În procedura arbitrală, împuternicirea dată avocaților, potrivit legii, valorează alegerea domiciliului sau, după caz, a sediului procesual la avocat, dacă în cuprinsul acesteia nu se prevede altfel, și cuprinde dreptul avocatului de a exercita opțiunile cu privire la caducitatea arbitrajului potrivit art. 668, precum și de a solicita ori de a accepta prelungirea termenului arbitrajului, prevăzut la 567 [(alin. 2)]; Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul reprezentării părții prin consilier juridic [alin. (3)].
Dispozițiile art. 646 C. pr. civ. ne prilejuiesc observațiile care urmează.
În primul rând, evocarea în același context a „dreptului părților de a formula cereri” și de a își „exercita drepturile procesuale” este, sub aspect juridic, greșită. Într-adevăr, „formularea de cereri” constituie o „modalitate de exercitare a drepturilor procesuale”. Practic, în mod inadmisibil, legiuitorul a pus în același plan juridic „generalul” cu „particularul”. Practic, era suficient dacă textul s-ar fi referit, pur și simplu, la „exercitarea drepturilor procesuale”.
În al doilea rând, posibilitatea exercitării drepturilor procesuale „personal” sau prin „reprezentant” corespunde dreptului pe care îl are orice persoană, care are calitatea de parte într-un proces civil, conform art. 57 alin. (1) C. pr. civ., de a-și exercita drepturile procesuale personal sau pe cale de reprezentare. În concret, potrivit acestui text, cel care are calitatea de parte își poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Se poate observa că, în timp ce art. 546 alin. (1) teza I C. pr. civ. folosește noțiunea „personal”, art. 57 alin. (1) C. pr. civ. utilizează expresia „în nume propriu”. În ceea ce ne privește, considerăm că exprimarea corectă este cea prevăzută de art. 546 alin. (1) teza I C. pr. civ. Într-adevăr, utilizarea expresiei „în nume propiu” poate acredita ideea că reprezentantul părții nu acționează în numele acesteia, ci pentru sine (in propio), ceea ce nu corespunde realității. Astfel, cu valoare de principiu, „reprezentantul”, indiferent că este legal sau convențional, acționează în numele și pe seama persoanei pe care o reprezintă. În acest sens, în cazul reprezentării convenționale prin mandatar, în temeiul art. 2009 C. civ, acesta se obligă să încheie acte juridice „pe seama mandantului”.
În al treilea rând, în legătură cu textul art. 546 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., observăm că se referă la „aceștia”, cu toate că, în prima teză, are în vedere „părțile” din litigiile arbitrale. De asemenea, același text are în vedere „alți specialiști”, deși anterior nu s-a referit la specialiști și, cu atât ma puțin, la anumiți specialiști. De asemenea, referirea la „alți specialiști”, ar putea susține concluzia că „reprezentantul” părții trebuie să fie obligatoriu „specialist”, ceea ce, probabil, nu corespunde intenției normative a legiuitorului. Într-adevăr, dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, este generată întrebarea în legătură cu domeniul în care reprezentantul ar trebui să fie specialist. Evident, aceste două aspecte denotă superficialitatea cu care legiuitorul s-a aplecat asupra construcției logico-juridice a textului analizat. Oricum, pentru corectitudinea exprimării și chiar pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice și acest text, în sensul de a înlocui prenumele demonstrativ „aceștia” cu „acestea” și să elimine cuvântul „alți”, atașat substantivului „specialiști”.
În al patrulea rând, cu toate imperfecțiunile semnalate, art. 546 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. dă dreptul părților ca, în cadrul procedurii arbitrale, să fie asistate de specialiști. Neîndoielnic, „specialiștii”, la care se referă textul analizat, trebuie să aibă cunoștințe în domeniul litigiului supus procedurii arbitrare sau chiar în materie de procedură arbitrală, adică, de fapt, cunoștințe cu ajutorul cărora să poată ajuta partea în promovarea și susținerea pretențiilor în fața tribunalului arbitral. În context, facem precizarea că, potrivit art. 3584 din vechiul Cod de procedură civilă, părțile aveau posibilitatea de a fi asistate de „orice persoană”, fără să impună măcar vaga cerință de a fi „specialist”.
În al cincilea rând, dispozițiile art. 546 alin. (1) C. pr. civ. se aplică corespunzător și în cazul reprezentării părții prin „consilier juridic”, conform alin. (3) din cuprinsul aceluiași articol.
În al șaselea rând, alin. (2) din cuprinsul art. 546 C. pr. civ. instituie o interesantă și, mai ales, o discutabilă prezumție. În concret, potrivit acestui text, în procedura arbitrală, împuternicirea dată avocaților, potrivit legii, valorează alegerea domiciliului sau, după caz, a sediului profesional la avocat, dacă în cuprinsul acesteia nu se prevede altfel și cuprinde dreptul avocazului de a exercita opțiunile cu privire la caducitatea arbitrajului privat potrivit art. 568, precum și de a solicita ori de a accepta prelungirea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567.
Deci, dacă împuternicirea este dată unui avocat și cuprinde „dreptul acestuia de opțiune cu privire la caducitatea arbitrajului” și de a „solicita ori de a accepta prelungirea termenului” prevăzut de art. 567 C. pr. civ., aceasta valorează „alegerea domiciliului sau a sediului procesual la avocat”. Se poate observa că două chestiuni absolut particulare și care nu au nicio legătură cu domiciliul sau sediul părții ori cu sediul profesional al avocatului valorează „alegere de domiciliu sau de sediu” la avocat. În opinia noastră, pentru a nu „complica” lucrurile și a genera un text cu dificultăți de interpretare și aplicare practică, art. 546 alin. (2) C. pr. civ. ar fi trebuit să prevadă, la fel ca în procedura de drept comun, dreptul părților de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu la persoana care o reprezintă în fața tribunalului arbitral.
În al șaptelea rând, dispozițiile art. 546 alin. (2) C. pr. civ. se aplică în mod corespunzător și în situația în care partea este reprezentată prin consilie juridic, conform alin. (3) din cuprinsul aceluiași articol.
Față de aceste observații, considerăm că, de lege ferenda, art. 546 C. pr. civ. ar putea avea următorul conținut: „(1) În litigiile arbitrale, părțile pot formula cereri și își pot exercita drepturile procesuale personal sau prin reprezentant. Acestea pot fi asistate și de specialiști. În procedura arbitrală, până la proba contrarie, împuternicirea dată avocaților sau consilierilor juridici, potrivit legii, valorează alegerea domiciliului sau, după caz, a sediului procesual la avocat ori consilierul juridic, după caz”.
SECȚIUNEA 2.4.
INTERVENȚIA INSTANȚEI DE JUDECATĂ ÎN PROCEDURA ARBITRALĂ
Art. 547 C. pr. civ., sub denumirea marginală „intervenția instanței de judecată”, stabilește următoarele reguli: pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului, precum și pentru îndeplinirea altor atribuții ce revin instanței judecătorești în arbitraj, partea interesată poate sesiza tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul [alin. (1) teza I]; tribunalul va soluționa cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță [alin. (1) teza a II-a]; instanța va soluționa aceste cereri de urgență și cu precădere, prin procedura ordonanței președințiale, hotărârea nefiind supusă niciunei căi de atac [alin. (2)].
Facem precizarea că, în vechea reglementare, art. 342 din Codul de procedură civilă român de la 1865 dispunea că, pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanța de judecată, care în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanță [alin. (1)]. În cazul în care părțile au încheiat convenția arbitrală în cursul judecării litigiului la o instanță judecătorească, aceasta devine competentă să soluționeze cererile prevăzute în alin. (1) [alin. (2)]. Instanța va soluționa aceste cereri de urgență și cu precădere, cu procedura ordonanței președințiale [alin. (3)].
Deci, în comparație cu reglementarea anterioară, sub aspectul „rolului instanței de judecată” în desfășurarea arbitrajului se pot constata și diferențele care urmează.
Spre deosebire de art. 342 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, care dădea în competența instanței de judecată numai „înlăturarea piedicilor ce se puteau ivi în arganizarea și desfășurarea arbitrajului”, art. 547 alin. (1) C. pr. civ. adaugă și „îndeplinirea altor atribuții ce revin instanțelor judecătorești în arbitraj”. Se încadrează în „îndeplinirea altor atribuții, potrivit actualului Cod de procedură civilă, spre exemplu, următoarele: soluționarea cererilor de recuzare a arbitrilor [art. 563 alin. (2)]; încuviințarea măsurilor asiguratorii și a măsurilor provizorii (art. 985); dispunerea unor măsuri de constrângere și aplicarea de sancțiuni martorilor și experților [art. 589 alin. (3)]; obligarea autorităților publice de a pune la dispoziția tribunalului arbitral a informațiilor scrise cu privire la actele și acțiunile acestora care au legătură cu litigiul supus arbitrajului [art. 590 alin. (2)]; păstrarea dosarelor arbitrale și a dovezilor de comunicare a hotărârilor arbitrale (art. 607). Cu excepția atribuției stipulate de art. 590 alin. (2) C. pr. civ., toate celelalte s-au regăsit și în vechea reglementare.
Spre deosebire de vechea reglementare, care a stabilit o „competență generică”, în sensul că aceste atribuții erau de competența instanței care ar fi fost normal competentă să soluționeze litigiul dacă părțile nu ar fi recurs la arbitraj, în prezent, competența revine tribunalului în a cărei circumscripție teritorială a avut loc arbitrajul. Practic, suntem în prezența unui caz concret de competență materială exclusivă sau excepțională.
Facem precizarea că tribunalul este competent să soluționeze aceste chestiuni, indiferent dacă litigiul supus soluționării pe calea arbitrajului este de competența judecătoriei, tribunalului sau a curții de apel. Practiv, prin voința legiuitorului, există posibilitatea substituirii tribunalului în unele atribuții jurisdicționale care, în mod normal, ar fi revenit judecătoriei sau curții de apel.
În doctrină, s-a apreciat că soluția adoptată de actualul Cod de procedură civilă este mai simplă și, deopotrivă, mai rațională., deoarece este de natură să înlăture unele probleme delicate ce s-ar fi putut ivi în legătură cu determinarea competenței instanței de judecată. De asemenea, s-a apreciat că soluția este avantajoasă pentru părți, întrucât acestea se vor deplasa, în toate cazurile, la o instanță din circumscripția teritorială în care a avut loc arbitrajul, fiind de presupus că părțile au optat pentru un anumit tribunal arbitral și în considerarea locului în care acesta își desfășoară activitatea. Reiterăm că, potrivit art. 544 alin. (2) C. pr. civ., prin convenția arbitrală, părțile litigante au dreptul să stabilească, printre altele, și „locul arbitrajului”.
Prin derogare de la regula generală, art. 610 C. pr. civ. dă în competența Curții de apel, în a cărei circumscripție teritorială a avut loc arbitrajului, soluționarea cererilor de desființare a hotăriii arbitrale pe calea acțiunii în anulare.
O precizare deosebit de utilă este cea referitoare la „alcătuirea completului de judecată” competent să soluționeze incidentele ivite în organizarea și desfășurarea arbitrajului. Astfel, potrivit textului analizat, tribunalul soluționează cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță. În concret, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 pentru organizare judiciară, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a tribunalului, se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale.
Același complet este prevăzut de art. 613 alin. (1) C. pr. civ. și pentru judecarea de către curtea de apel a cererilor de anulare a hotărârii arbitrale. Oricum, chiar și în lipsa unei asemenea precizări, fiind în prezența unei „cereri de reformare” a hotărârii tribunalului arbitral, considerăm că, și în acest caz, ar fi fost incidente dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.
Potrivit art. 547 alin. (2) C. pr. civ., instanța de judecată va soluționa aceste cereri de urgență și cu, precădere, prin procedura ordonanței președințiale, hotărârea nefiind supusă niciunei căi de atac.
Pentru asigurarea soluționării acestor cereri „de urgență și cu precădere”, textul analizat prevede „procedura ordonanței președințiale”. Drept urmare, în temeiul art. 998 C. pr. civ., vor fi incidente corespunzător reguli de procedură ce urmează.
În vederea judecării cererii, părțile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie de pe cerere și de pe actele care o însoțesc. Întâmpinarea nu este obligatorie. Cu toate acestea, Ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților. În caz de urgență deosebită, ordonanța va putea fi dată chiar în aceeași zi, instanța pronunțându-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii și actelor depuse, fără concluziile părților. Judecata se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită un timp îndelungat. De asemenea, dispozițiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile. Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanței se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.
Prin derogare de la regulă stipulată de art. 999 C. pr. civ., privind posibilitatea atacării ordonanței cu apel, art. 547 alin. (1) C. pr. civ. dispune că hotărârea instanței, pronunțată în soluționarea cererilor prevăzute de alin. (1) nu este supusă niciunei căi de atac. Față de precizarea categorică din text, trebuie să concluzionăm că o asemenea hotărâre este sustrasă atât căii ordinare de atac a apelului, cât și căilor extraordinare de atac (recurs, revizuire și contestație în anulare).
Observăm că, sub unele aspecte, art. 547 alin. (1) C. pr. civ. dublează dispozițiile art. 998 C. pr. civ., fiind generate, astfel, „paralelisme”, contrare normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se află în această situație, spre exemplu, referirea la „judecarea cererilor de urgență și cu precădere”, aspect care este de esența „procedurii ordonanței președințiale”. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să elimine din conținutul art. 547 alin. (2) C. pr. civ. precizarea referitoarea la judecarea acestor cereri de urgență și cu precădere.
CAPITOLUL III
CONVENȚIA DE ARBITRAL
SECȚIUNEA 3.1.
PRECIZĂRI PREALABILE
Reiterăm că, potrivit art. 544 alin. (1) C. pr. civ., arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit „convenției arbitrale” (s.n.).
De principiu, se pune problema raportului dintre termenii convenție și contract, utilizați de art. 11 și numeroase alte texte ale actualului Codul civil.
În ceea ce ne privește, considerăm că cei doi termeni sunt sinonimi.
Într-adevăr, de regulă, acești termeni sunt explicați unul prin celălalt.
Pentru semnificația termenului convenție, în ceea ce ne privește, în lipsa unei definiții legale, potrivit normelor de tehnică legislativă, considerăm că urmează să recurgem la limbajul comun. Astfel, în cadrul acestui limbaj, convenția are semnificația de acord de voințe între persoane sau chiar de contract.
Mai mult, din punct de vedere semantic, termenii „contract” și „convenție”, deși au rădăcini diferite, exprimă aceeași idee. Astfel, contractul provine din expresia latină cum trahere, iar convenția din expresia cum venire, ambele cu semnificația de întâlnire concordantă a două sau mai multe voințe.
Raportul de sinonimie dintre contract și convenție este consfințit juridic și de actualul Cod civil francez, unul dintre modelele Codului civil român din anul 2009. Astfel, potrivit art. 1101 C. civ. fr., contractul este convenția prin care una sau mai multe persoane se obligă față de una sau mai multe alte persoane să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru (s.n.).
Revenind la dispozițiile art. 544 alin. (1) C. pr. civ., acestea au rolul de a stabili „principiul organizării arbitrajului conform convenției arbitrale” și, implicit, de a evoca „natura juridică esențial voluntară a arbitrajului”.
În schimb, art. 544 alin. (2) C. pr. civ. stabilește „coordonatele convenției arbitrale”. Astfel, pe de o parte, stabilește „limitele” între care părțile litigante pot decide prin convenția arbitrală, adică „ordinea publică” și „bunele moravuri” și, pe de altă parte, același text stabilește „modalitățile” pe care părțile litigante le pot utiliza pentru a supune litigiul dintre ele arbitrajului, adică „convenția arbitrală” și „act scris” încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea tribunalului arbitral, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.
În sfârșit, art. 549 alin. (1) C. pr. civ., sub denumirea marginală „felurile convenției arbitrale”, dispune că convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei „clauze compromisorii”, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma „compromisului” (s.n.). Practic, convenția arbitrală poate îmbrăca forma „clauzei compromisorii” sau a „compromisului”
SECȚIUNEA 3.2.
CLAUZA COMPROMISORIE
3.2.1. Aspecte generale.
Art. 550 C. pr. civ., sub denumirea marginală „clauza compromisorie”, stabilește următoarele reguli: prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul [alin. (1)]; validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă [alin. (2)]; în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă [alin. (3)].
Așa cum îi sugerează și denumirea, din punct de vedere formal, „clauza compromisorie” poate fi chiar una dintre clauzele contractului încheiat între părțile litigante. De fapt, în limbajul curent, termenul „clauză” are semnificația de dispoziție specială prevăzută într-o convenție (contract), iar „compromisul” de înțelegere bazată pe concesii reciproce sau, pur și simplu, de înțelegere dintre două părți contractante de a supune litigiile dintre ele soluționării pe calea arbitrajului.
Prin intermediul clauzei compromisorii, părțile stabilesc ca, eventualele diferende rezultate din contractul încheiat între ele sau în legătură cu acesta, să fie soluționate pe calea arbitrajului privat. Practic, „clauza compromisorie” se înfățișează ca un „compromis sub condiție suspensivă” de a interveni un litigiu și de a desemna arbitrii tribunalului arbitral.
În plan internațional, prin Protocolul de la Geneva din 24 septembrie 1923, statele semnatare au decis recunoașterea validității atât a clauzei compromisorii, cât și a compromisului. De asemenea, art. 7 din „legea-tip”, adoptată de ,,Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional” consacră clauza compromisorie, ca formă a unei convenții de arbitraj cuprinsă într-un contract.
Potrivit unor teze exprimate în doctrină, în cele mai multe cazuri, clauza compromisorie se află la originea arbitrajului și premerge compromisului, evident, condiționat de nașterea unui litigiu. De fapt, această realitate este reflectată și de topografia art. 550 C. pr. civ., consacrat „clauzei compromisorii”, și a art. 551 C. pr. civ., destinat „compromisului”. Sub acest aspect, plastic vorbind, în doctrina franceză, s-a exprimat teza că, uneori, este suficientă clauza compromisorie pentru a accede la arbitraj, compromisul intervenind doar atunci când clauza compromisorie nu a fost suficiant determinată pentru a putea fi „executată în natură”.
Anterior introducerii în vechiul Cod de procedură civilă a art. 3431, prin care a fost reglementată clauza compromisorie și compromisul, o parte însemnată a autorilor cu preocupări în domeniul arbitrajului privat au considerat clauza compromosirie doar ca o „promisiune de a încheia compromisul”, adică un așa-zis „antecontract”.
După introducerea art. 3431 în vechiul Cod de procedură civilă și în prezent, clauza compromisorie este așezată în același plan juridic cu compromisul sau, cum sugerstiv s-a exprimat un doctrinar, clauza compromisorie își este „suficientă sieși”. În context, facem precizarea că, în sistemul de drept francez, de asemenea, atunci când este permisă de lege, clauza compromisorie se află în același raport de egalitate cu compromisul.
Sub aspectul pus în discuție, reiterăm că, potrivit art. 550 alin. (1) C. pr. civ., prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor (teza I). În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul (teza a II-a). În reglementare anterioară, art. 3431 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă dispunea că, prin clauza compromisorie, părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
Principala caracteristică a „clauzei compromisorii” este „anterioritatea” acesteia în raport cu „momentul nașterii litigiului” dintre părțile contractante. Într-adevăr, potrivit art. 550 alin. (1) teza I C. pr. civ., clauza compromisorie este înserată în chiar în contractul din care sau în legătură cu care este posibil să se nască litigiile ce vor fi supuse soluționării pe calea arbitrajului.
Din punct de vedere a naturii ei juridice, „clauza compromisorie” este o „clauză sinalagmatică”, în sensul că, la nașterea unui litigiu din contractul sau în legătură cu contractul în care este înserată, aceasta dă naștere la drepturi și obligații reciproce și interdependente pentru ambele părți. Astfel, fiecare parte are dreptul să ceară celeilalte părți să se supună arbitrajului, respectiv este obligată, la cererea celeilalte părți, să se supună arbitrajului pentru soluționarea litigiilor respective.
Sub acest aspect, în literatura de specialitate franceză, s-au făcut unele precizări în legătură cu „contractele consecutive” sau „grupurile de contracte”, precum și în legătură cu „clauzele ambigue” sau „contradictorii”, precizări preluate de literatura română, pe care găsim util să le prezentăm în cele ce urmează.
În concret, în cazul „contractelor-tip”, care sunt, uneori, forme ale contractelor de adeziune, dacă cuprind o clauză compromisorie, această clauză trebuie considerată ca fiind parte integrantă a acordului părților care, de fapt, au încheiat, prin adeziune la un anumit contract-tip, un contract specific. Soluția se impune, cu excepția cazului în care părțile exprimă rezerve în legătură cu „clauza compromisorie”. De asemenea, s-a exprimat opinia că, în acest caz, părțile trebuie să fie în cunoștință de cauză în legătură cu existența în contract și conținutul clauzei compromisorii, iar aceasta nu trebuie să fie ambiguă.
În situația „contractelor consecutive”, pornindu-se de la principiul libertății formei de exprimare a acordului de voință dintre părțile contractante, în doctrină, tendința dominantă este de a nu impune exprimarea expresă a clauzei compromisorii în contractul subsecvent, care, în realitate, este o prelungire a contractului anterior, în care este înserată clauza compromisorie. Tendința doctrinară este justificată, întrucât este în acord cu clasicul principiu accesorium sequitur principale.
În privința „clauzelor ambigue sau contradictorii” ori a „clauzelor patologice”, cum plastic au fost botezate în literatura de specialitate română, acestea trebuie interpretate, ținându-se seama de voința reală a părților, astfel încât să se asigure eficacitatea arbitrajului. Practic, această soluție este susținută de principiile de interpretare a „clauzelor îndoielnice”, prevăzute de art. 1268 C. civ. Sub imperiul vechiului Cod de procedură, în același sens s-a exprimat și jurisprudența din domeniu. Oricum, această soluție practică rămâne de actualitate, deoarece principiile de interpretare a contractelor din vechiul Cod civil (art. 977-985) au fost preluate, într-o formă îmbunătățită, de actualul Cod civil (art. 1266-1269).
Evident, în cazul unor neînțelegeri în legătură cu sfera litigiilor la care se aplică clauza compromisorie, sunt incidente dispozițiile art. 550 alin. (3) C. pr. civ. Astfel, reiterăm că, în temeiul acestui text, în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă. Pe bună dreptate s-a apreciat în doctrină că această prevedere este menită să înlăture dificultățile ce ar putea să apară în legătură cu interpretarea unor clauze obscure sau îndoielnice cu privire la obiectul clauzei compromosorii. De asemenea, s-a concluzionat că textul art. 550 alin. (3) C. pr. civ. instituie o „prezumție de arbitrabilitate” a litigiilor izvorâte din contractul în care aceasta este înserată.
3.2.2. Condițiile de validitate ale clauzei compromisorii
3.2.2.1. Precizări prealabile
În acest context vom analiza doar acele „condiții specifice” clauzei compromisorii, urmând ca, într-o secțiune distinctă, să detaliem „condițiile comune” ale clauzei compromisorii și ale compromisului. Astfel, în cele ce urmează vom face unele aprecieri în legătură cu forma scrisă și stipularea modalității de desemnare a arbitrilor.
Înainte de a dezvolta cele două condiții, subliniem, în context, „caracterul autonom” al clauzei compromisorii în raport cu contractul în care este înserată. În acest sens, potrivit art. 550 alin. (2) C. pr. civ., validitatea clauzei compromisorii este independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă. În opinia noastră, este valabilă și reciproca. Într-adevăr, validitatea contractului, independent de validitatea clauzei compromisorii pe care o cuprinde, este determinată, mai ales, din principiul simetriei juridice și de cel al caracterului parțial al efectelor nulităților.
De asemenea, se impune făcută precizarea că „caracterul autonom” al clauzei compromisorii în raport cu contractul în care este înserată este determinat și de obiectul lor diferit. Pe cale de consecință, apare absolut firesc ca viciile acestei clauze să nu afecteze contractul și invers.
Clauza compromisorie nu poate fi confundată cu „clauza atributivă de competență”.
În cazul clauzei compromisorii, formulată anterior ivirii unui litigiu, obiectul acesteia este stipulat în termeni generici, adică este alcătuit, potrivit art. 550 alin. (1) C. pr. civ., din „litigiile care se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta”. Sub acest aspect, în doctrina franceză s-a susținut că, în principiu, clauza compromisorie are „caracter deschis”, iar compromisul, dimpotrivă unul „închis”. Într-o formulare negativă, dar sugestivă, doctrina română s-a exprimat în sensul că „indeterminarea concretă a obiectului litigiului este cosubstanțială clauzei compromisorii” sau, altfel spus, caracterul nedeterminat in concreto a litigiilor care fac obiectul clauzei compromisorii este de natura acestuia. Deci, litigiul sau litigiile sunt doar „posibilități”, a căror producere reală părțile, prevăzătoare, le iau în calcul la momentul încheierii contractului.
Obiectul clauzei compromisorii se concretizează după nașterea litigiului și sesizarea tribunalului arbitral de către partea interesată.
Reiterăm, că obiectul clauzei comprimisorii, chiar dacă este generic, este limitat, potrivit art. 550 alin. (1) C. pr. civ., la litigiile născute din contractul sau în legătură cu contractul în care aceasta este stipulată. Per a contrario, o clauză compromisorie nu poate să aibă ca obiect litigii născute dintr-un alt contract decât cel în care este stipulată.
3.2.2.2. Forma scrisă a clauzei compromisorii
„Forma scrisă” a clauzei compromisorii derivă, potrivit doctrinei franceze din domeniu, și din necestatea de a fi clară și certă, lipsită de orice echivoc. La rândul lor, caracterul „clar” și „cert” al clauzei compromisorii derivă, în opinia noastră, din importanța acesteia pentru părțile contractante. Finalmente, prin intermediul acestei clauze, părțile renunță la „serviciile justiției statate” și se supun unei „justiții private”. În condițiile în care, în statele de drept, cum este și cazul României, accesul la justiție este un drept fundamental al oricărei persoane, apare firesc ca orice deorogare de la acest drept (și principiu) să fie clară, certă și lipsită de orice echivoc.
Facem precizarea că cerința „formei scrise” a clauzei compromisorii, fiind unanim acceptată în doctrină și jurisprudență, în condițiile art. 550 alin. (1) C. pr. civ., este prevăzută, mai întâi, implicit și, apoi, este stipulată explicit.
În ceea ce privește caracterul implicit al formei scrise, acesta se deduce din dispozițiile art. 550 alin. (1) teza I C. pr. civ. Într-adevăr, însăși denumirea acesteia de „clauză” conduce la concluzia lipsită de orice echivoc că este vorba despre un element al contractului încheiat între părți. Mai mult, art. 550 alin. (1) teza I C. pr. civ. se referă la „contractul în care este stipulată”. Evident, termenul „stipulare” are semnificația de a specifica o clauză într-un contract, adică de a o însera în scris. Oricum, opiniem că, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, s-ar impune ca, de lege ferenda, această cerință să fie formulată numai explicit.
De fapt, cerința formei scrise este stipulată expressis verbis de art. 548 alin. (1) teza I C. pr. civ. pentru toate formele „convenției arbitrale”. Astfel, potrivit acestui text, convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității absolute. Reiterăm că, în temeiul art. 549 alin. (1) C. pr. civ., convenția arbitrală poate îmbrăca forma „clauzei compromisorii” și a „compromisului”. Pentru aceste motive, detalierea cerinței „formei scrise” se va realiza în contextul „cerințelor comune” ale „clauzei compromisorii” și „compromisului”, cerințe ce vor fi analizate într-o subsecțiune distinctă.
În context, semnalăm că dispozițiile art. art. 549 alin. (1) C. pr. civ. se află într-o oarecare discrepanță cu cele ale art. 544 alin. (1) C. pr. civ. Astfel, în timp ce primele dispun că „convenția arbitrală” poate avea forma „clauzei compromisorii” sau a „compromisului”, ultimele prevăd că principalele elemente ale arbitrajului se stabilesc prin „convenția arbitrală” sau prin „act scris”, încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea tribunalului arbitral. Probabil, această situație normativă, i-a determinat pe unii autori să sugereze că art. 544 alin. (1) C. pr. civ. are în vedere „clauza compromisorie”, atunci când evocă „convenția arbitrală”, respectiv „compromisul”, atunci când se referă la „act scris”, încheiat ulterior. Fără a intra în detalii în acest context, opiniem că o asemenea concluzie nu poate fi primită, deoarece „actul scris”, prevăzut de art. 544 alin. (1) C. pr. civ., nu are rolul unei „convenții arbitrale”, ci, exact așa cum rezultă din denumirea marginală, de „organizare a arbitrajului de către părți”.
În doctrină, s-a apreciat că, din formularea art. 550 alin. (1) C. pr. civ., se poate deduce concluzia conform căreia clauza compromisorie poate fi prevăzută într-o convenție accesorie celei principale. Astfel, se susține că chiar locuțiunea „în legătură cu acesta”, din conținutul art. 550 alin. (1) C. pr. civ., sugerează posibilitatea existenței unui „contract accesoriu”, înainte de a se fi născut litigiul supus arbitrajului.
De fapt, sub aspectul pus în discuție, în jurisprudență, s-a decis că, prin înserarea unei clauze compromisorii, suntem în prezența a două acte juridice deosebite (un contract civil sau comercial și, respectiv, un contract judiciar), dar ambele aflate într-o legătură de conexitate, întrucât cel d-al doilea este încheiat exclusiv în considerarea celui dintâi.
În legătură cu natura nulității stipulate de art. 548 alin. (1) C. pr. civ. teza I, în doctrină, fără să se argumenteze, s-a decis că aceasta are caracter „relativ”.
În ceea ce ne privește, considerăm că, dimpotrivă, această nulitate are caracter „absolut”. Susține această concluzie atât formularea imperativă a textului, cât și dispozițiile art. 1251 C. civ. Astfel, potrivit acestora, contractul este anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale referitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege. Evident, în cazul analizat, nu se pune problema existenței vreuneia din cele două cauze prevăzute expressis verbis de art. 1251 C. civ. De asemenea, art. 548 alin. (1) teza I nu poate fi considerat un „caz anume prevăzut de lege”, deoarece se referă la „nulitate” fără să facă distincție după cum este relativă sau absolută. De asemenea, în acest caz, nu sunt incidente dispozițiile art. 1252 C. civ., referitoare la „prezumția de nulitate relativă”. Într-adevăr, art. 548 alin. (1) teza I C. pr. civ. nu îndeplinește o cerință esențială prevăzută de art. 1252 C. civ. În concret, potrivit acestuia, în cazurile în care natura nulității nu este determinată ori nu iese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil. Deci, din dispozițiile art. 548 alin. (1) teza I C. pr. civ., nu numai că nu reiese că suntem în prezența unui caz de nulitate relativă, dar formularea imperativă a textului, specifică nulității absolute, susține contrariul. Mai mult, fiindcă pe calea convenției arbitrale se renunță la „justiția statală”, se poate susține întemeiat că art. 548 alin. (1) teza I C. pr. civ. vizează și ocrotirea unui interes general. Sub acest aspect, potrivit art. 1250 C. civ., contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.
Oricum, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 548 alin. (1) teza I C. pr. civ., în sensul unei opțiuni lipsite de echivoc în ceea ce privește natura acestei nulități. În ceea ce ne privește, mai ales pentru faptul că, pe calea convenției arbitrale se renunță la „justiția statală”, pledăm pentru sancțiunea „nulității absolute”.
Fiind vorba despre o „cerință de validitate” a clauzei compromisorii, contrar unor susțineri din literatura de speciaalitate, aceasta nu poate fi considerată îndeplinită prin „prezentarea fără rezerve a părților în fața arbitrilor” (tribunalului arbitral).
De fapt, concluzia ce o promovăm este susținută chiar și de dispozițiile art. 548 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. care, chiar dacă atribuie cerinței formei scrise un sens cât mai larg, se referă exclusiv la „înscrisuri”. Într-adevăr, potrivit acestui text, condiția formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale. În context, facem precizarea că, în limbajul curent al limbii române moderne, termenul „corespondență” are semnificația de „schimb de scrisori” între două sau mai multe persoane. Art. 265 C. pr. civ. definește înscrisul ca fiind orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare.
În sfârșit, art. 548 alin. (2) C. pr. civ. impune cerința formei „autentice notariale” pentru convenția arbitrală care se referă la litigii legate de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui imobil. Per a contrario, în toate celelalte cazuri, convenția arbitrală este valabil încheiată în forma înscrisului sub semnătură privată.
3.2.2.3. Precizarea modalității de desemnare a arbitrilor
În legătură cu a doua condiție, art. 550 alin. (1) C. pr. civ. dispune, de asemenea, sub sancțiunea nulității, că în clauza compromisorie trebuie prevăzută „modalitatea de numire a arbitrilor” (teza I), iar în cazul arbitrajului instituționalizat fiind suficiantă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul (teza a II-a).
În doctrină, s-a semnalat că formularea textului art. 550 alin. (1) teza I C. pr. civ. nu trebuie să conducă la concluzia că, în toate situațiile, ar trebui să fie desemnați „mai mulți arbitri”. În realitate, este suficient și „un singur arbitru”. De fapt, în acest sens, sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 556 alin. (1) C. pr. civ. Într-adevăr, în temeiul acestora, părțile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru sau de doi sau mai mulți arbitri. Oricum, indiferent de număr, acesta trebuie să fie întotdeauna impar. Mai mult, în cazul în care părțile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea, spraarbitrul, desemnat de cei doi arbitri.
Oricum, consemnarea în convenția arbitrală a „modalității de desemnare a arbitrilor” constituie o condiție prealabilă și minimă pentru constituirea tribunalului arbitral. Așa cum rezultă fără echivoc din text și cum s-a exprimat jurisprudența sub imperiul vechiului Cod civil, chiar în absența unei asemenea prevederi, lipsa acestei precizări determină nulitatea clauzei compromisorii. Întocmai ca în cazul lipsei formei scrise, legiuitorul s-a abținut să precizeze natura acestei nulități. Fără a relua, considerăm că, pentru argumentele evocate anterior, și această nulitate este absolută.
Evident, stipularea „modalității de desemnare a arbitrilor” nu echivalează cu „stabilirea numelor arbitrilor”.
În situația în care părțile nu se înțeleg asupra numirii arbitrilor în raport cu modalitățile desemnate prin clauza compromisorie, sunt incidente dispozițiile art. 547 C. pr. civ., referitoare la intervenția tribunalului în circumscripția căruia are loc arbitrajul pentru a înlătura piedicile ce se ivesc în organizarea și desfășurarea acestuia.
SECȚIUNEA 3.3.
COMPROMISUL
3.3.1. Precizări prealabile
După cum s-a subliniat anterior, potrivit art. 549 alin. (1) C. pr. civ., convenția arbitrală poate îmbrăca, alături de forma „clauzei compromisorii”, și cea a „compromisului”. În legătură cu compromisul, art. 551 C. pr. civ. dispune că, prin compromis, părțile convin ca un litigiu intervenit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc. În cazul arbitrajului instituționalizat, dacă părțile nu au ales arbitrii și nici nu au stabilit modalitatea de desemnare a acestora, aceasta se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituții arbitrale (alin. 1). Compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul intervenit între părți este deja pe rolul unei alte instanțe (alin. 2). În sensul art. 549 alin. (1) din actualul Cod de procedură civilă au fost dispozițiile art. art. 3432 din vechiul Cod de procedură civilă.
În context, facem precizarea că, în doctrina română, pornindu-se de la lipsa unei norme, precum cea stipulată de art. 1445 C. pr. civ. fr., s-a concluzionat că, de regulă, compromisul are caracter „subsidiar” în raport cu clauza compromisorie. Cu toate acestea, art. 1445 C. pr. civ. fr. dispune că „litigiul este transmis tribunalului arbitral sau în comun de către părți sau de către oricare dintre părți mai diligentă” (le litige est soumis au tribunal arbitral soit conjointement par les parties, soit par la partie la plus diligente). Deci, acest articol prevede doar posibilitatea „sesizării” tribunalului arbitral de către ambele părți sau numai de către una dintre ele și, nicidecum „întâietatea” clauzei compromisorii în raport cu „compromisul”. În realitate, în sistemul de drept român, această întâietate ar putea fi fundamentată doar pe împrejurarea că, potrivit Codului de procedură civilă, ca topografie, dispozițiile consacrate clauzei compromisorii (art. 550) sunt plasate înaintea celor destinate compromisului (art. 551).
Oricum, „compromisul”, fiind o formă a „convenției de arbitraj, prezintă unele asemănări, dar și deosebiri în raport cu „clauza compromisorie”.
Între asemănări, evocăm faptul că, în ultimă instanță, reprezintă un acord de voință al părților dintr-un contract de a supune arbitrajului litigiile născute din acesta sau în legătură cu acesta. De asemenea, compromisul trebuie să cuprindă un minim de elemente, necesare organizării și desfășurării arbitrajului. În sfârșit, atât în cazul compromisului, cât și a clauzei compromisorii, dacă părțile contractante au decis să supună litigiile dintre ele unei instituții de arbitraj și nu au desemnat arbitrii ori nu au stabilit modalitățile de desemnare a acestora, aceste operațiuni se vor face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituții.
În ceea ce privește deosebirile, cea mai importantă rezidă în obiectul lor diferit. Astfel, clauza compromisorie privește „litigii viitoare” și eventuale, adică litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta. În schimb, compromisul are ca obiect un „litigiu prezent”, adică un litigiu „născut și actual”. Această distincție are consecințe practice importante, ea semnificând, pe de o parte, legătura și originalitatea celor două forme ale convenției de arbitraj și, pe de altă parte, situarea lor în spații temporale diferite, adică înainte sau după nașterea litigiului. Din acest punct de vedere, în jurisprudență, s-a statuat că, fiind un atribut al dreptului de dispoziție, compromisul trebuie încheiat pentru fiecare litigiu în parte. Altfel spus, în timp ce clauza compromisorie are un „obiect generic determinat”, obiectul compromisului este „determinat in concreto”.
Mai mult, potrivit art. 551 alin. (1) C. pr. civ., compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul intervenit între părți este deja pe rolul unei instanțe. Alături de ideea că obiectul compromisului este un litigiu concret, născut și actual, acest text evocă și „limitele temporale” în interiorul cărora litigiul poate face obiectul compromisului și, pe cale de consecință, poate fi supus arbitrajului.
De principiu, se pune problema de a se stabili semnificația expresiei „rolul instanței”. Evident, potrivit Codului de procedură civilă, un litigiu se află pe „rolul instanței” între momentul „sesizării” acesteia (art. 192) și cel al „dezinvestirii” ei în legătură cu soluționarea acestuia (art. 429).
De asemenea, remarcăm că, numai în cazul compromisului părțile trebuie să indice „obiectul litigiului”. În schimb, în cazul clauzei compromisorii nu s-a impus această cerință, deoarece acesta, prin definiție, este subînțeles. Într-adevăr, obiectul clauzei compromisorii este alcătuit din litigiile ce se vor naște din contractul în care aceasta este înserată sau în legătură cu acesta. Sub acest aspect, s-a pronunțat și jurisprudența din domeniu.
Compromisul, fiind el însuși un contract, trebuie să întrunească toate cerințele stipulate de art. 1166-1323 C. civ. pentru contract, în general. Alături de aceste cerințe, art. 551 C. pr. civ. impune și îndeplinirea cumulativă a două cerințe speciale, și anume: indicarea obiectului litigiului; indicarea numelor arbitrilor sau a modalităților de desemnare.
În literatura de specialitate sunt evocate unele definiții pe care jurisprudența sau doctrina din state europene le dau compromisului și care, oarecum, au fost surse de inspirație pentru conținutul normativ al art. 551 C. pr. civ. român. Astfel, în doctrina franceză, compromisul este considerat o convenție judiciară sui generis. În schimb, în jurisprudența elvețiană, compromisul este privit ca un „contract de procedură” supus dreptului public.
3.3.2. Indicarea obiectului litigiului
Reiterăm că art. 551 alin. (1) C. pr. civ. impune părților din compromis să arate, sub sancțiunea nulității, „obiectul litigiului”.
În lipsa unei precizări legale și chiar a unor preocupări doctrinare pentru a-i stabili semnificația, de principiu, se pune problema stabilirii înțelesului expresiei „obiectul litigiului”.
Evident, în contextul acestei expresii, termenul „litigiu” înseamnă un conflict între două sau mai multe persoane sau o ciocnire de interese. În schimb, termenul „obiect” are semnificația a ceea ce este disputat între persoanele respective. Spre exemplu, poate face obiectul unui litigiu plata prețului sau edificarea unei construcții, în cazul unui contract de antrepriză. Finalmente, „obiectul litigiului” este echivalentul „obiectului cererii de arbitrare”, evocat de art. 571 alin. (1) lit. d) C. pr. civ.
De fapt, în doctrină, s-a apreciat că „obiectul unui litigiu”, ce urmează a fi soluționat pe calea arbitrajului, nu difereră, sub aspectul termenilor de determinare, de obiectul unui litigiu dedus spre judecată unei instanțe de judecată. Într-adevăr, obiectul litigiului sunt „pretențiile părții”, fixate în actul de sesizare. În concret, potrivit art. 571 alin. (1) lit. d) C. pr. civ., cererea scrisă a reclamantului, prin care este sesizat tribunalul arbitral, trebuie să cuprindă, printre altele, „obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori” (s.n.).
Dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ. limitează competența tribunalului arbitral la „un anumit litigiu” și, nicidecum la o categorie de litigii.
Pe de altă parte, art. 542 alin. (1) C. pr. civ. nu permite arbitrajul în cazul litigiilor care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună. În reglementarea anterioară, litigiile care erau excluse de la arbitraj se puteau deduce din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 340 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă. În concret, potrivit acestui text, persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție.
Sub aspectul analizat, diferențele dintre reglementarea anterioară și cea actuală sunt importante.
Astfel, în prezent, sunt susceptibile de arbitrare atât litigiile patrimoniale, cât și cele nepatrimoniale. În schimb, în reglementarea anterioară, puteau fi supuse arbitrajului numai litigiile patrimoniale, fiind excluse cele nepatrimoniale.
Cu toate acestea, în prezent, indiferent că au sau nu conținut patrimonial, sunt excluse expressis verbis litigiile care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală și relațiile de familie.
În legătură cu aceste excepții, în doctrină s-au făcut unele precizări, pe care le vom prezenta în contextul analizelor consacrate „litigiilor nearbitrabile”.
În fine, la fel ca în reglementarea precedentă, nu sunt arbitrabile litigiile privind „drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună”. Spre exemplu, se încadrează în această categorie „drepturile personalității”, stipulate de art. 58 alin. (1) C. civ. Astfel, potrivit art. 58 alin. (2) C. civ., aceste drepturi nu sunt transmisibile.
3.3.3. Indicarea arbitrilor
În cazul arbitrajului ad-hoc, stabilirea arbitrilor se poate face, potrivit art. 551 alin. (1) teza I C. pr. civ., fie prin indicarea „numelui” acestora, fie a „modalității de desemnare” a lor. În schimb, în temeiul art. 551 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., în cazul arbitrajului instituționalizat, dacă părțile nu au ales arbitrii și nici nu au stabilit modalitatea de desemnare a acestora, aceasta se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituții arbitrale.
Facem precizarea că, în condițiile art. 551 alin. (1) teza I C. pr. civ., în cazul arbitrajului ad-hoc, neindicarea numelui arbitrilor sau a modalității de desemnare a acestora atrage nulitatea compromisului. Neîndoielnic, referirea textului analizat la „nume” este generică, acesta fiind alcătuit din numele de familie și prenumele fiecărui arbitru. O interpretare în sensul că ar fi avut în vedere numele stricto sensu, adică numai cel de familie, ar fi nerațională, contrară intenției legiuitorului de a impune părților obligația de indica suficiente elemente pentru identificarea fără dubii a persoanei fiecărui arbitru. Concluzia se impune, mai ales, pentru faptul că „neindicarea numelor” arbitrilor este prevăzută sub sancțiunea nulității. Cât privește „modalitățile de desemnare”, pentru aceleași considerente, acestea trebuie să ofere suficiente elemente pentru identificarea persoanei fiecărui arbitru. Pot constitui asemenea elemente, spre exemplu, calitatea persoanei, funcția pe care o ocupă, profesia.
În ceea ce privește posibilitatea desemnarii ca arbitru a unei „persoane colective” (persoane juridice), lucrurile sunt tranșate, întrucât art. 555 C. pr. civ. dispune categoric că poate fi arbitru orice persoană fizică, care are capacitate deplină de exercițiu. Deci, una dintre cerințele esențiale pentru ca „persoana” să poată fi arbitru este de a fi „fizică”.
Pentru aceleași motive prezentate în contextul „clauzei compromisorii”, considerăm că nulitatea stipulată de art. 551 alin. (1) teza I C. pr. civ. este o „nulitatea absolută”.
SECȚIUNEA 3.4.
CERINȚE COMUNE PENTRU VALIDITATEA CONVENȚIEI ARBITRALE
3.4.1. Aspecte generale
După cum am evocat anterior, „convenția arbitrală”, indiferent că îmbracă forma „clauzei compromisorii” sau a „compromisului”, trebuie să întrunească anumite „cerințe generale”, de fond și de formă, împrejurare care impune analiza lor distinctă de „cerințele speciale”, prevăzute de lege pentru fiecare formă a acesteia în parte.
De asemenea, în același context, se impune analiza unor aspecte care privesc „convenția arbitrală” în general, precum nulitatea convenției de arbitraj, caducitatea arbitrajului și proba convenției de arbitraj. Pentru motive ce țin exclusiv de sistematizarea lucrării, în același context vom analiza și compromisul în cursul judecării litigiului la o instanță de judecată.
3.4.2. Condițiile de fond ale convenției arbitrale
3.4.2.1. Precizări prealabile
După cum s-a precizat deja, părțile litigante își organizează arbitrajul printr-o înțelegere între ele, făcută în acest scop. Reiterăm, și în acest context, că, potrivit art. 544 alin. (2) C. pr. civ., sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, părțile pot stabili prin convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea tribunalului arbitral, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.
Oricum, în esență, „convenția arbitrală” este un „contract”. Drept urmare, apare absolut firesc ca, în contextul unei lucrări consacrate „arbitrajului privat”, să fie analizate, chiar dacă numai sintetic, „condițiile esențiale pentru validitatea unui contract, adică, potrivit art. 1179 alin. (1) C. civ: capacitatea de a contracta (pct. 1); consimțământul valabil al părții care se obligă (pct. 2); un obiect determinat, posibil și licit (pct. 3); o cauză valabilă a obligațiilor (pct. 4). Evident, aceste cerințe esențiale pentru orice contract vor fi analizate, mai ales, prin aspectele specifice convenției de arbitraj.
3.4.2.2. Capacitatea de a contracta
Reiterăm că, potrivit art. 542 alin. (1) C. pr. civ., pot apela la arbitraj persoanele care au capacitate deplină de exercițiu. Deci, dispozițiile acestui text trebuie puse în corelație cu cele ale art. 37-48 C. civ., referitoare la „capacitatea de exercițiu a persoanei fizice”.
În concret, potrivit art. 37 C. civ., capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Sintagma „acte juridice”, din conținutul art. 37 C. civ., are semnificația de acte și fapte săvârșite de persoana fizică, care generează raporturi juridice civile.
Fiindcă săvârșirea de acte și de fapte juridice este o activitate conștientă, pentru a avea „capacitate civilă de exercițiu”, persoana fizică trebuie să aibă discernământ. În context, facem precizarea că discernământul cuprinde capacitatea intelectivă și cea volitivă a persoanei fizice.
În raport cu gradul de dezvoltare a discernământului, capacitatea civilă de exercițiu poate fi deplină, restrânsă sau chiar poate lipsi.
„Capacitatea civilă deplină de exercițiu” începe, potrivit art. 38 C. civ., la data la care persoana devine majoră [alin. (1)], iar persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani [alin. (2)]. Prin excepție, în temeiul art. 39 C. civ., minorul dobândește, prin căsătorie, capacitate deplină de exercițiu [alin. (1)]. În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu [alin. (2)]. Facem precizarea că buna-credință se traduce în faptul că minorul în cauză nu a cunoscut, la data încheierii căsătoriei, existența împrejurării care a determinat nulitatea căsătoriei.
Din combinarea dispozițiilor art. 38 și art. 39 C. civ., se poate desprinde concluzia că nu au capacitate deplină de exercițiu persoanele minore necăsătorite. De fapt, aceste persoane se pot afla în situația de a nu avea capacitate de exercițiu, dacă au vârsta sub 14 ani ori sunt puse sub interdicție judecătorească, sau de a avea capacitatea restrânsă de exercițiu, dacă au vârsta de cel puțin 14 ani și nu sunt puse sub interdicție judecătorească.
Cu titlu de noutate, art. 40 C. civ. reglementează capacitatea de exercițiu anticipată. Astfel, pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie. În opinia noastră, poate constitui un „motiv temeinic” împrejurarea că persoana minoră a dobândit sau urmează să dobândească calitatea de părinte. În acest caz, capacitatea deplină de exercițiu a minorului este reclamată de autoritatea părintească ce este obligat s-o exercite asupra copilului, conform art. 483 și urm. C. civ.
Persoanele care au capacitate civilă deplină de exercițiu pot participa la raporturi juridice civile încheind în nume propriu și nemijlocit orice act juridic, cu excepția celor interzise în mod expres prin lege.
Potrivit art. 41 alin. (1) teza I C. civ., minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă. În schimb, nu au capacitate restrânsă de exercițiu minorii puși sub interdicție judecătorească și cei căsătoriți. Evident, primii sunt lipsițiți de capacitate de exercițiu, iar ultimii au capacitate deplină de exercițiu.
În temeiul art. 41 alin. (1) teza a II-a C. civ., actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă (teza a II-a). Încuviințarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului, conform art. 41 alin. (2) C. civ.
Cu toate acestea, în temeiul art. 41 alin. (3) C. civ., minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.
De asemenea, potrivit art. 42 C. civ., minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul. În acest caz, minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din aceste acte și poate dispune singur de veniturile dobândite.
Potrivit art. 43 alin. (1) C. civ., în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani [lit. a)]; interzisul judecătoresc [lit. b)].
În temeiul art. 43 alin. (2) C. civ., pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege (teza I). Dispozițiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător (teza a II-a). De asemenea, potrivit art. 43 alin. (3) C. civ., persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor. Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru [alin. (4)].
Teza a doua din conținutul art. 43 alin. (2) și alin. (3) C. civ. comportă unele observații particulare. În opinia noastră, din punct de vedere juridic, minorii sub vârsta de 14 ani și cei puși sub interdicție judecătorească se află în imposibilitate de a încheia acte juridice, indiferent că privesc munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia lor. Într-adevăr, actul juridic, fiind o manifestare sau un acord de voințe, poate fi încheiat numai de persoane care au discernământ. Evident, cele două categorii de persoane nu au capacitate de exercițiu, fiindcă legiuitorul prezumă că sunt lipsite de discernământ. Pentru minorii în vârstă de până la 14 ani prezumția este relativă (iuris tantum), iar pentru persoanele puse sub interdicție prezumția este absolută (iuris et iure). De fapt, în privința minorilor, indiferent că au sau nu discernământ, potrivit art. 49 alin. (4) din Constituție, dacă au vârsta de 15 ani, nu pot fi angajați ca salariați. În același sens sunt și dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. De asemenea, art. 13 alin. (4) din Codul muncii interzice angajarea persoanelor puse sub interdicție judecătorească.
În ceea ce privește capacitatea de a încheia acte juridice, aceasta constă în aptitudinea conferită de lege subiectului de drept de a deveni titular de drepturi și obligații subiective prin participarea la raporturi juridice, ca urmare a încheierii de acte juridice civile. Capacitatea de a încheia acte juridice este un aspect esențial al capacității de exercițiu a persoanei.
Regula generală o constituie capacitatea de a încheia acte juridice, iar excepția incapacitatea. În acest sens, potrivit art. 1180 C. civ., poate încheia acte juridice orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite acte.
După cum s-a putut deduce din cele prezentate anterior, în temeiul art. 1181 C. civ., regulile privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice sunt reglementate, în principal, în contextul capacității de folosință și de exercițiu a persoanei fizice.
În doctrină, s-a pus problema dacă poate încheia convenția de arbitraj reprezentantul persoanei fizice incapabile. Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să fie stabilită natura juridică a convenției de arbitraj, din perspectiva importanței actelor juridice. Sub acest aspect, în doctrină este acceptat că ne aflăm în prezența unui „act juridic de dispoziție”. Principalul argument juridic în acest sens sunt chiar dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ. care, in terminis, dispun că poate încheia convenția de arbitraj numai „persoanele care au capacitate deplină de exercițiu”. Pe cale de consecință, pentru încheierea convenției de arbitraj în numele și pe seama unei persoane fizice incapabile, trebuie respectate dispozițiile art. 43 alin. (2) și alin. (2) C. civ., evocate anterior.
De asemenea, nimic nu se opune ca încheierea convenției arbitrale să se realizeze pe calea „reprezentării convenționale”, adică prin mandatar. Fiind în prezența unui act juridic de dispoziție și, fiindcă, potrivit art. 548 C. pr. civ., convenția de arbitraj se încheie în scris, „procura” trebuie să fie specială și redactată, de asemenea, în scris. În consens cu cele exprimate în doctrina română și franceză, fiind necesară o „procură specială”, apreciem că mandatul ad littem nu conferă mandatarului și puterea de a încheia o convenție arbitrală în cursul judecății litigiului la o instanță de judecată, în condițiile art. 551 alin. (1) C. pr. civ.
De asemenea, puterea mandatarului de a încheia convenția arbitrală nu conferă acestuia și dreptul acestuia de a-l reprezenta pe mandant în fața tribunalului arbitral. În lipsa unei „clauze speciale și exprese”, mandatarul nu este în drept să stabilească, spre exemplu, termenul și locul arbitrajului, precum regulile de procedură ce urmează a fi respectate. Într-adevăr, toate acestea sunt acte de dispoziție subsecvente convenției de arbitraj și presupun o manifestare de voință expresă și lipsită de echivoc din partea persoanei fizice angajate în procedura arbitrală.
3.4.2.3. Consimțământul
A. Aspecte generale
Etimologic și lato sensu, termenul „consimțământ” provine din expresia latină cum sentire, cu semnificația de acord de voințe. În schimb, stricto sensu, acest termen are semnificația de „achiesare” a fiecărei părți la condițiile actului juridic.
După cum s-a precizat anterior, în esența lui, actul juridic este o manifestare sau un acord de voințe, realizate cu intenția de a produce efecte juridice. Din punct de vedere psihologic, voința este un fenomen complex, iar sub aspect juridic cuprinde două elemente, adică consimțământul și cauza sau scopul. Deci, între voința de a încheia un act juridic și consimțământ este o relație ca de la parte la întreg.
Voința juridică este guvernată de principiul autonomiei de voință și de cel al voinței reale sau interne. „Principiul autonomiei de voință” este consacrat de art. 11 și art. 1169 C. civ. Astfel, în temeiul art. 11 C. civ., nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri. În schimb, potrivit art. 1169 C. civ., părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. „Principiul voinței reale sau interne” este dedus, mai ales, din cerințele art. 1266 C. civ. Astfel, în temeiul acestui text, actele juridice se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor (alin. 1). La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul actului juridic, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii actului (alin. 2).
Față de cele prezentate, putem defini consimțământul ca fiind acea condiție generală, de fond și esențială a actului juridic, care constă în hotărârea subiectului de drept de a încheia, modifica sau stinge un act juridic, hotărâre care este exteriorizată.
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să întrunească următoarele cerințe: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenția de a produce consecințe juridice; să fie exteriorizat; să nu fie afectat de vicii. Facem precizarea că, potrivit art. 1206 C. civ., consimțământul nu este valabil, când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență. Practic, acest text, evocă doar „viciile de consimțământ”, drept cauze de nevalabilitate ale consimțământului.
B. Consimțământul să provină de la o persoană cu discernământ
Această cerință derivă din caracterul conștient al actului juridic civil, ceea ce presupune că subiectul de drept, pentru a exprima un consimțământ valabil, trebuie să aibă, deopotrivă, capacitate intelectivă și capacitate volitivă.
Facem precizarea că termenul „intelect” are semnificația capacității individului uman de a gândi, de a cunoaște și de a opera cu noțiuni. În schimb, termenul „volitiv” înseamnă capacitatea omului de a se orienta conștient spre realizarea unor scopuri.
Reiterăm că, potrivit art. 41 alin. (1) C. civ., sunt prezumate lipsite de discernământ persoanele fizice minore sub vârsta de 14 ani [lit. a)] și persoanele fizice, indiferent de vârstă, puse sub interdicție judecătorească [lit. b)]. Persoana fizică minoră între 14 și 18 ani are discernământul în curs de formare, motiv pentru care legiuitorul îi recunoaște doar capacitatea restrânsă de exercițiu, cu excepția minorului căsătorit, care dobândește capacitate deplină de exercițiu, conform art. 39 C. civ. din momentul căsătoriei. Persoana minoră între 14 și 18 ani, care suferă de alienație mintală, este pusă sub interdicție judecătorească și, drept urmare, nu are capacitate de exercițiu. În schimb, persoana majoră este prezumată relativ că are discernământ și, drept urmare, în temeiul art. 38 C. civ., are capacitate deplină de exercițiu, cu excepția aceleia care, suferind de alienație mintală, este pusă sub interdicție judecătorească. Pentru persoana juridică nu se pune problema discernământului, deoarece reprezentanții ei legali sunt, în toate situațiile, persoane cu capacitate deplină de exercițiu. Finalmente, în limitele scopului pentru realizarea căruia au primit dreptul de a funcționa, persoanele juridice au capacitate deplină de exercițiu.
C. Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice
Exprimarea consimțământului cu intenția de a produce efecte juridice înseamnă că este făcut în vederea angajării juridice a persoanei, adică de a deveni parte în raporturile juridice civile astfel născute.
Uneori, legea impune anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească, sub acest aspect, manifestarea de voință. Astfel, spre exemplu, oferta de a contracta trebuie să fie neechivocă și fermă.
Nu există intenția de a produce efecte juridice, spre exemplu, atunci când manifestarea de voință este făcută cu rea-credință, în scopul fraudării părții cu care se contractează, sau eludării ordinii publice ori a bunelor moravuri. În doctrină, de regulă, se consideră că nu există intenție de angajare juridică atunci când manifestarea de voință este făcută în glumă (jocandi causa) sau sub o condiție pur potestativă din partea celui ce se obligă ori când este prea vagă sau când există o rezervă mintală cunoscută de contractant, adică atunci când actul juridic este fictiv (ca modalitate a simulației).
D. Consimțământul să fie exteriorizat
Exteriorizarea consimțământului constă în obiectivizarea acestuia, adică în materializarea lui în diverse acte sau fapte.
Fără această cerință nu se pune problema existenței consimțământului, deoarece, așa cum s-a evocat deja, decizia exteriorizată de a încheia actul juridic constituie tocmai consimțământul.
Regula în materie de acte juridice civile o constituie consensualismul, ceea ce înseamnă că părțile actului juridic sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a deciziei de a încheia actul juridic.
Cu toate acestea, sunt unele situații în care legea impune, pentru diferite acte juridice, o anumită formă de exprimare a consimțământului, și anume: actele solemne, în cazul cărora manifestarea de voință trebuie să fie exteriorizată într-o formă specială prevăzută expres de lege. Spre exemplu, potrivit art. 1011 alin. (1) C. civ., donațiile se pot face numai prin înscris autentic, iar căsătoria se celebrează, potrivit art. 279 și urm. C. civ., de către ofițerul de stare civilă; actele juridice reale, în cazul cărora consimțământul trebuie să fie dublat de remiterea materială a lucrurilor care fac obiectul acestora.
Manifestarea de voință poate fi expresă sau tacită (implicită). Spre exemplu, potrivit art. 1108 alin. (1) și (4) C. civ., acceptarea moștenirii poate fi și tacită. Tăcerea, în general, nu valorează consimțământ cu următoarele excepții: când legea prevede expres aceasta, cum ar fi, spre exemplu, tacita relocațiune stipulată de art. 1810 C. civ. Într-adevăr, în temeiul acestui text, dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, locatarul rămâne și este lăsat în posesie, atunci se consideră că locațiunea a fost reînnoită, efectele acesteia fiind cârmuite de regulile locațiunii fără termen; când părțile, prin acordul lor de voință, conferă semnificație juridică tăcerii.
E. Consimțământul să nu fie afectat de vicii
a. Aspecte generale
Această cerință este impusă de caracterul conștient și liber al consimțământului. Viciile de consimțământ sunt, potrivit art. 1206 C. civ., eroarea, dolul, violența [alin. (1)] și leziunea [alin. (2)]. Viciile de consimțământ afectează consimțământul fie în conținutul lui intelectiv sau conștient (eroarea și dolul), fie în caracterul său liber (violența și leziunea).
Indiferent de viciile de consimțământ, trebuie să se facă distincție între cele care afectează „consimțământul părților din contract” și cele care afectează „consimțământul părților din convenția arbitrală”. Reiterăm că, în temeiul art. 550 alin. (2) C. pr. civ., validitatea clauzei compromisorii este independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă.
b. Eroarea
Eroarea este o falsă reprezentare a realității. În prezent, principalele reguli ale erorii sunt stipulate de art. 1207-1213 C. civ. În ordine, actualul Cod civil reglementează următoarele modalități ale erorii: eroarea esențială (art. 1207), eroarea nescuzabilă (art. 1208), eroarea asumată (art. 1209), eroarea de calcul (art. 1210) și eroarea de comunicare sau de transmitere (art. 1211).
Facem precizarea că numai eroarea esențială atrage nulitatea actului juridic. În concret, în temeiul art. 1207 C. civ., partea care, la momentul încheierii actului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea actului [alin. (1)]. Spre exemplu, se află într-o eroare esențială, persoana care închiriază un spațiu în scopul de a-l folosi ca locuință, fără să cunoască împrejurarea că spațiul respectiv este impropiu acestei utilizări, situație, însă cunoscută de cel cu care încheie contractul de închiriere. Eroarea este esențială în următoarele cazuri [alin. (2)]: când poartă asupra naturii sau obiectului actului (pct. 1). Spre exemplu, eroarea poartă asupra naturii actului juridic atunci când partea are convingerea că încheie un contract de vânzare-cumpărare și, în realitate, contractul este de schimb. În schimb, eroarea poartă asupra obiectului actului atunci când, spre exemplu, partea crede că a cumpărat un apartament și, în realitate, a cumpărat o garsonieră; când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia actul nu s-ar fi încheiat (pct. 2). Spre exemplu, există acest gen de eroare atunci când partea are convingerea că a cumpărat un apartament liber de sarcini și, în realitate apartamentul este ipotecat; când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (pct. 3). Spre exemplu, în cazul căsătoriei, există această eroare atunci când unul dintre soți are convingerea că s-a căsătorit cu o persoană cu studii superioare, iar aceasta are numai studii medii.
Pe de altă parte, potrivit art. 1207 alin. (3) C. civ., eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea actului. În ceea ce ne privește, față de împrejurarea că toate actele normative sunt supuse publicării, exprimăm serioase rezerve în legătură cu corectitudinea dispozițiilor art. 1207 alin. (3) C. civ.
În schimb, eroarea care privește simplele motive ale actului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare. Spre exemplu, nu determină nulitatea contractului faptul că o parte a considerat că achiziționează un autoturism pentru a-l folosi ca taximetru și, în realitate, îl folosește pentru nevoile personale.
Eroarea nescuzabilă există, potrivit art. 1208 C. civ., atunci când faptul asupra căruia poartă eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile. Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile. În opinia noastră, sunt accesibile și previzibile toate dispozițiile legale, fiindcă, potrivit art. 78 din Constituție, legile se publică în Monitorul Oficial al României. Atât timp cât norma juridică este instituită printr-un act normativ publicat în Monitorul Oficial al României sau este adus în alt mod adus la cunoștință publică, dispozițiile art. 1207 alin. (3) și cele ale art. 1208 C. civ. sunt ineficiente. După cum s-a evocat în partea de început a lucrării, publicarea actului normativ determină opozabilitatea lui erga omnes.
Eroarea asumată poartă, potrivit art. 1209 C. civ., asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.
Eroarea de calcul, de asemenea, în principiu, nu atrage nulitatea actului, ci numai rectificarea acestuia. În acest caz, eroarea trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți, conform art. 1210 C. civ. Cu toate acestea, în cazul în care eroarea de calcul poartă asupra cantității, care a fost esențială pentru încheierea actului, determină anulabilitatea acestuia. Spre exemplu, există o asemenea eroare, atunci când o parte are convingerea că a cumpărat un apartament cu trei camere și, în realitate, apartamentul are numai două camere.
În sfârșit, dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci când eroarea poartă asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.
Dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea actului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută actul așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, potrivit art. 1213 alin. (1) C. civ., se consideră că actul a fost încheiat așa cum l-a înțeles această din urmă parte. În acest caz, în temeiul art. 1213 alin. (2), după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles actul și înainte ca aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere actul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare. Dacă declarația a fost făcută și comunicată părții aflate în eroare în termenul de 3 luni sau actul a fost executat, dreptul de a obține anularea este stins și notificarea este considerată lipsită de efecte.
În general, eroarea are în structură un singur element de natură psihologică, adică falsa reprezentare a realității. Drept urmare, în practică, se întâmpină serioase dificultăți în dovedirea ei.
În privința convenției de arbitraj, se pune problema erorii asupra „naturii” sau „obiectului” acesteia. În schimb, în condițiile convenției de arbitraj, este greu de imaginat eroarea cu privire la persoana cu care aceasta este încheiată.
De principiu, în doctrină, s-a pus problema ce se înțelege prin „eroare asupra substanței convenției”.Astfel, se poate imagina faptul că părțile au fost în eroare cu privire la „litigiile supuse arbitrajului”. Evident, această ipoteză nu poate fi luată în discuție în cazul „cluazei compromisorii”, deoarece aceasta se referă la „litigii eventuale”. În schimb, în cazul „compromisului”, posibilitatea acestei erori există, fiindcă acesta privește un „litigiu determinat”.
În jurisprudența franceză din domeniu s-a admis nulitatea convenției pentru că a fost afectată de viciul erorii, prin referire la falsa reprezentare asupra unor circumstanțe de natură să afecteze independența arbitrilor numiți prin clauza compromisorie sau prin compromis.
c. Dolul
În prezent, dolul este reglementat de art. 1215-1216 C. civ. În schimb, anterior, dolul a fost prevăzut de art. 960 din vechiul Cod civil.
Dolul sau viclenia este o eroare provocată prin diverse manopere de către persoana cu care se încheie actul juridic ori de către alte persoane. În concret, potrivit art. 1214 alin. (1) C. civ., consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți (teza I) ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie (teza a II-a).
Dolul reglementat de art. 1214 alin. (1) teza a II-a este denumit „dol prin reticență”. Există dol prin reticență în acele situații în care legea sau contractul obligă părțile actului juridic să-și comunice diverse aspecte. Spre exemplu, în cazul actului juridic al căsătoriei, art. 278 C. civ. obligă viitorii soți să-și comunice reciproc starea de sănătate.
Oricum, indiferent de modul în care are loc, dolul este o eroarea provocată cu rea-credință.
Spre deosebire de eroare, partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea actului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială. Soluția se impune, întrucât, în cazul dolului, eroarea este provocată cu înșelăciune, adică cu rea-credință, iar reaua-credință este sancționată în toate situațiile.
Actul juridic este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți.
Dat fiind faptul că dolul este întemeiat pe rea-credință, acesta nu se presupune, ceea ce înseamnă că trebuie dovedit.
Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.
Spre deosebire de eroare, în cazul dolului, independent de anularea actului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile provocate părții induse în eroare. Și această măsură este consecința împrejurării că dolul este întemeiat pe rea-credință.
Dolul are în alcătuire un element subiectiv și unul obiectiv. Elementul subiectiv constă în intenția unei părți a actului juridic de a induce în eroare cealaltă parte pentru a o determina să încheie acel act juridic în anumite condiții.
În legătură cu factorul subiectiv, trebuie făcute următoarele precizări: lipsa discernământului și dolul se exclud sau, altfel spus, manoperele dolosive, fiind intenționate, presupun ca persoana ce le săvârșește să aibă discernământ, adică să acționeze în cunoștință de cauză; nu există dol, dacă partea cu care s-a contractat cunoștea împrejurarea pretins ascunsă. Într-adevăr, în acest caz, persoana respectivă nu se află în eroare; provocarea unei simple erori din neglijență, fără rea-credință, nu constituie dol, ci eroare viciu de consimțământ.
Elementul obiectiv constă în utilizarea unor mijloace viclene pentru inducerea în eroare a părții contractante. Mijloacele viclene pot consta în acțiuni sau în inacțiuni. Spre exemplu, în materie de donație, faptele comisive pot consta în sugestie și captație. Faptele omisive pot consta în ascunderea ori necomunicarea celeilalte părți a unor împrejurări ce ar fi trebuit cunoscute înainte de încheierea actului juridic. Faptele omisive se încadrează în dolul prin reticență.
Fiind vorba despre un fapt juridic, existența dolului poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.
d. Violența
În prezent, violența, ca viciu de consimțământ, este reglementată de art. 1216-1220 C. civ. Anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, violența a fost stipulată de art. 955-958 din vechiul Cod civil.
Violența constă în amenințarea persoanei cu un rău, care îi produce temere și care o determină să încheie actul juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. În general, „amenințarea” are semnificația de a prezenta unei persoane răul pe care urmează să-l suporte dacă face sau nu face ceva.
Violența poate fi fizică sau morală. Violența este fizică atunci când activitatea de amenințare se materializează în diverse acțiuni îndreptate împotriva fizicului persoanei. Spre exemplu, constituie o amenințare fizică, împrejurarea că agresorul îndreaptă o armă încărcată asupra victimei. În schimb, amenințarea este morală atunci când agresorul prezintă victimei răul pe care îl va suporta dacă nu face sau face ceva.
Indiferent de forma ei, violența, pentru a fi viciu de consimțământ, trebuie să fie de o anumită intensitate, adică să provoace persoanei temere sau, altfel spus, frică. Temerea produsă de violență afectează capacitatea volitivă a persoanei, adică persoana nu mai decide conform voinței sale, ci potrivit cerințelor impuse de agresor.
Pentru existența violenței, potrivit art. 1216 C. civ., temerea persoanei care a încheiat actul juridic sub impulsul acesteia trebuie să fie justificată, să fie fără drept, și să fie provocată de cealaltă parte sau de un terț. Există violență atunci când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent.
Violența poate atrage anularea actului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.
În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului. De asemenea, potrivit art. 1217 C. civ., constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste. Spre exemplu, există o asemenea violență atunci când o persoană amenință o altă persoană că va proceda la executarea silită a unui bun ipotecat, aparținând celui amenințat, dacă acesta nu îi vinde un alt bun la un preț derizoriu.
Actul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare, conform art. 1218 C. civ. În acest caz, temerea persoanei nu are legătură cu partea cu care încheie actul juridic. Facem precizarea că, în general, potrivit art. 1361 C. civ., starea de necesitate este un prejudiciu sau un pericol iminent îndreptat împotriva persoanei ori a bunurilor sale.
În temeiul art. 1219 C. civ., simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea actului. În acest caz, este vorba despre așa-zisa „temere reverențiară”.
Violența atrage anularea actului și atunci când este exercitată de un terț, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost viciat cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț. Dacă partea nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască violența exercitată de terț, persoana care încheie actul juridic se află în stare de necesitate. Deci, în acest caz, actul poate fi anulat în condițiile art. 1218 C. civ.
Independent de anularea actului, autorul violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.
e. Leziunea
În prezent, leziunea este reglementată de art. 1221-1224 C. civ. În schimb, anterior, leziunea a fost stipulată de art. 951 și art. 1157-1165 din vechiul Cod civil, precum și de art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954. Leziunea constă într-o disproporție evidentă a prestațiilor părților la data încheierii actului juridic.
Potrivit art. 1221 alin. (1) C. civ., există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.
Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul actului.
Potrivit art. 1221 alin. (3) C. civ., leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor.
Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea actului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.
Cu excepția cazului prevăzut de art. 1221 alin. (3) C. civ., acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii actului, prestația promisă sau executată de partea lezată. Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare. În toate cazurile, instanța poate să mențină actul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații.
Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii actului, conform art. 1223 C. civ. Anulabilitatea actului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris.
În sfârșit, nu pot fi atacate pentru leziune actele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege.
Ca și în cazul celorlalte vicii de consimțământ, cel ce invocă leziunea trebuie să facă dovada acesteia.
Având în vedere că „leziunea”, ca „viciu de consimțământ”, poate afecta numai actele juridice cu conținut patrimonial, aceasta își poate găsi aplicabilitatea, în cazul clauzei compromisorii sau a compromisului, doar în situația în care „cheltuielile de arbitrare”, stabilite prin intermediul acestora, sunt deosebit de oneroase pentru una dintre părți. Evident, sub celelalte aspecte, care nu au conținut patrimonial, leziunea nu poate afecta convenția arbitrală.
3.4.2.4. Obiectul convenției arbitrale
În general, prin obiect al actului juridic se înțelege conduita părților, adică acțiunile sau inacțiunile la care acestea sunt îndreptățite, respectiv pe care sunt obligate să le îndeplinească.
În prezent, obiectul actului juridic este evocat de art. 1179 alin. (1) pct. 3 și reglementat de art. 1225-1234 C. civ. Anterior, obiectul actului juridic a fost evocat de art. 948 pct. 3 și reglementat de art. 962-965 din vechiul Cod civil.
Potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., obiectul actului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale. Practic, operațiunile juridice care alcătuiesc obiectul actului juridic generează diverse raporturi juridice în conținutul cărora se regăsesc o serie de drepturi și obligații subiective civile. În același sens pot fi interpretate și dispozițiile art. 1226 C. civ. care se referă la „obiectul obligației”. Astfel, obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul. Sub sancțiunea nulității absolute, obiectul obligației trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit.
Pentru a fi valabil, obiectul derivat al actului juridic, adică bunurile la care se referă conduita părților, trebuie să întrunească următoarele cerințe: să existe; să fie în circuitul civil; să aparțină debitorului; să fie determinat sau determinabil; să fie posibil; să fie licit și moral. Pentru anumite acte juridice, prin lege, sunt instituite diferite cerințe speciale ale obiectului actului juridic. Spre exemplu, în cazul actelor juridice intuitu personae, obiectul actului juridic trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă.
Obiectul convenției arbitrale îl constituie soluționarea unui litigiu pe calea jurisdicției private și, în consecință, sustragerea acelui litigiu din competența instanței judecătorești. Reiterăm că „determinarea litigiului” supus arbitrajului, adică a „obiectului convenției arbitrale”, se face diferit, după cum aceasta are forma „clauzei compromisorii” sau a „compromisului”.
Obiectul convenției arbitrale, pentru a fi „licit”, trebuie să fie, potrivit art. 544 alin. (2) C. pr. civ., conform ordinii publice, bunelor moravuri și dispozițiilor imperative ale legii.
3.4.2.5. Cauza convenției arbitrale
Cauza sau scopul constă în obiectivul urmărit de părți la încheierea actului juridic.
În prezent, cauza este evocată de art. 1179 pct. 4 și reglementată de art. 1235-1239 C. civ. Anterior, cauza a fost evocată de art. 948 pct. 4 și reglementată de art. 966-968 din vechiul Cod civil.
Potrivit art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie actul juridic. Reiterăm că „scopul” împreună cu „consimțământul” alcătuiesc „voința juridică”.
În structura cauzei intră scopul imediat și scopul mediat. Scopul imediat (causa proxima) ori cauza abstractă este stabilită, pentru principalele acte juridice, prin lege. Scopul mediat, numit și scopul concret al actului juridic, constă în motivul concret, care a determinat o anumită persoană să decidă încheierea unui anumit act juridic concret. Acest motiv se referă la o prestație concretă, raportată la o nevoie anume pe care partea dintr-un act juridic urmărește astfel să o satisfacă. Acest scop este concret, variabil de la un act juridic la altul. Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, care are ca obiect o locuință, pentru cumpărător, scopul mediat poate consta în intenția de a o închiria pentru a obține un profit, iar pentru cumpărător obținerea unei sume de bani cu care să-și achiziționeze alte bunuri.
Pentru a fi valabilă, potrivit art. 1236 C. civ., cauza trebuie să întrunească următoarele cerințe:
– să existe. În acest sens, în temeiul art. 1238 alin. (1) C. civ., lipsa cauzei atrage anulabilitatea actului, cu excepția cazului în care actul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice. Dacă inexistența cauzei este determinată de lipsa discernământului, atât scopul mediat, cât și cel imediat lipsesc, împrejurare în care va interveni nulitatea absolută a actului. Dacă lipsa cauzei este determinată de lipsa scopului mediat, nulitatea este numai relativă cu condiția ca motivul mediat să fie esențial;
– să fie licită și morală. Potrivit art. 1236 C. civ., cauza este ilicită atunci când este contrară ordinii publice [alin. (2)]. În schimb, cauza este imorală, atunci când este contrară bunelor moravuri [alin. (2)]. Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
În temeiul art. 1239 C. civ., actul juridic este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută [alin. (1)]. Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrarie [alin. (2)]. Deci, potrivit acestui text, pe de o parte, existența cauzei este presupusă în cazul tuturor actelor juridice și, pe de altă parte, se presupune că este licită și morală. Ambele prezumții, fiind relative, pot fi răsturnate prin administrarea probei contrarii.
Cauza convenției de arbitraj este soluționarea litigiului dintre părți pe calea arbitrajului privat. Drept urmare, „compromisul” încheiat pentru un litigiu care nu există sau nu mai există este lovit de nulitate pentru lipsă de cauză, conform art. 1238 alin. (1) C. civ. În schimb, „clauza compromisorie”, întrucât vizează „litigii eventuale”, pur și simplu, nu va produce efecte dacă nu se ivesc „litigii concrete”.
Convenția arbitrală va fi nulă dacă părțile acesteia și-au propus să evite instanța de judecată numai pentru ca aceasta să nu descopere și să nu sancționeze raportul juridic dintre ele întemeiat pe o cauză ilicită. În acest sens s-a exprimat doctrina franceză din domeniu.
3.4.2.6. Sancțiunea absenței sau alterării uneia dintre condițiile esențiale ale convenției de arbitraj
Având în vedere „natura ei contractuală”, absența sau alterarea uneia dintre condițiile esențiale ale convenției de arbitraj atrag nulitatea absolută sau relativă a clauzei compromisorii sau a compromisului, conform dreptului comun din materia nulității contractului, instituit de art. 1246 și urm. C. civ.
Acțiunea în nulitatea convenției arbitrale ar putea fi promovată pe cale principală sau pe cale de exccepție.
Promovarea acțiunii în nulitate pe cale principală poate avea loc numai la instanța competentă potrivit dreptului comun. În schimb, excepția de nulitate a convenției arbitrale poate fi invocată în fața tribunalului arbitral sau a instanței de drept comun, după caz.
În cazul în care tribunalul arbitral sau instanța de judecată admite excepția, tribunalul arbitral are obligația să se dezinvestească, deoarece activitatea lui jurisidicțională nu se poate desfășura în baza unei convenții arbitrale nule.
Încheierea tribunalului arbitral, prin care acesta se dezinvestește urmare nulității convenției de arbitraj, poate fi atacată la tribunalul în a cărui circumscripșie teritorială are loc arbitrajul, în condițiile art. 547 C. pr. civ. Într-adevăr, dezinvestirea tribunalului arbitral pe acest temei are semnificația unei „piedici” în desfășurarea arbitrajului. În acest caz, tribunalul nu poate reține cauza spre judecare din cel puțin două motive. În primul rând, în temeiul art. 547 alin. (1) C. pr. civ., tribunalul este chemat doar să „înlăture piedicile ce se ivesc în organizarea și desfășurarea arbitrajului” și, nicidecum să se substituie tribunalului arbitral. În al doilea rând, tribunalul ar soluționa un litigiu fără să fie sesizat în acest sens de persoana interesată, contrar principiului disponibilității, specific procesualui civil.
În situația în care tribunalul arbitral respinge excepția și procedează la soluționarea litigiului, încheierea de respingere, care, în realitate, este o hotărâre prin care acesta decide asupra propiei competențe, poate fi atacată numai pe calea acțiunii în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., adică a soluționat litigiul în baza unei convenții nule. În acest caz, competentă să soluționeze acțiunea în anulare este curtea de apel în a cărei circumscripție teritorială a avut loc arbitrajul, conform art. 610 C. pr. civ.
Dacă excepția este ridicată în fața instanțeide judecată, în condițiile art. 554 C. pr. civ., și acesta o admite, va reține cauza spre judecare. Într-adevăr, potrivit art. 554 alin. (2) lit. a) C. pr. civ., instanța sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, după ce își verifică competența, va soluționa procesul dacă, printre altele, „convenția arbitrală este lovită de nulitate”.
În schimb, dacă instanța de judecatorescă respinge excepția, constatând că se află în prezența unei convenții arbitrale valabile, la cererea părții care insistă în arbitraj, se va declara necompetentă să soluționeze acel litigiu. În acest caz, instanța nu poate trimite cauza la tribunalul arbitral, deoarece, pe de o parte, acesta nu este constituit și, pe de altă parte, sesizarea acestuia poate avea loc numai prin cererea scrisă a reclamantului.
În doctrină este criticată soluția legiuitorului stipulată de art. 554 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. Astfel, potrivit acestui text, în cazul prevăzut la teza I, instanța își va declina competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral, iar în cazul arbitrajului ad-hoc, instanța va respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor judecătorești. Într-adevăr, declinarea competenței de către instanța judecătorească cître o organizație sau instituție pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat este considerată o „anomalie”. Astfel, pe de o parte, „declinarea competenței” nu poate avea loc decât către „organe de jurisdicție” și, pe de altă parte, organizația sau instituția către care este declinată competența, ea însăși, nu are competență jurisdicțională. Mai mult, declinarea competenței se face pentru ca organizația sau instituția respectivă să procedeze la „constituirea tribunalului arbitral”, opetațiune care este, însă un drept al părților în litigiu. De asemenea, sub aspectul pus în discuție, s-a considerat că nu există niciun motiv plauzibil pentru a se face distincție între arbitrajul instituționalizat și cel ad-hoc, așa cum o face art. 554 alin. (1) C. pr. civ.
3.4.3. Nulitatea convenției de arbitraj
Nulitatea convenției de arbitraj poate să derive din diverse cauze. Potrivit Codului de procedură civilă, sunt cauze de nulitate ale convenției de arbitraj: nerespectarea formei scrise (art. 549); neindicarea modalității de desemnare a arbitrilor (art. 550). De asemenea, atrage nulitatea convenției arbitrale nesocotirea dispozițiilor art. 544 alin. (2) C. pr. civ., adică încălcarea ordinii publice și a bunelor moravuri. Evident, acestea sunt „cauze speciale” și „exprese” de nulitate a convenției arbitrale.
Alături de aceste cauze, mai sunt unele „generale”, stipulate de Codul civil pentru orice act juridic. Spre exemplu, atrage nulitatea relativă a convenției arbitrale, potrivit art. 1251 C. civ., nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la capacitatea de exercițiu sau vicierea consimțământului uneia dintre părți.
În jurisprudență, s-a statuat că, în ceea ce privește nulitățile din materia arbitrajului, în toate situațiile, acestea sunt relative.
În ceea ce ne privește, considerăm greșită această soluție practică.
Astfel, după cum am dezvoltat în contextul „clauzei compromisorii”, nulitățile stipulate de art. 549 și art. 550 C. pr. civ., sunt nulități absolute. De fapt, art. 549 alin. (2) C. pr. civ. prevede expressis verbis nulitatea absolută în cazul în care convenția arbitrală, care privește litigii referitoare la transferul dreptului de proprietate și sau constituirea altor drepturi reale asupra unui bun imobil, nu este încheiată în formă autentică notarială. De asemenea, incălcarea ordinii publice și a bunelor moravuri la încheierea convenției arbitrale, adică nesocotirea dispozițiilor art. 544 alin. (2) C. pr. civ., atrage nulitatea absolută a acesteia. Într-adevăr, prin normele juridice ce intră în „conținutul ordinii publice” sunt ocrotite „interese generale” și, pe cale de consecință, nesocotirea lor determină nulitatea absolută a actului juridic, conform art. 1250 C. civ. În realitate, nulitatea convenției arbitrale este relativă numai în condițiile art. 1251 C. civ., adică atunci când au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la capacitatea de exercițiu sau consimțământul uneia dintre părți a fost viciat.
3.4.4. Caducitatea arbitrajului
Art. 568 C. pr. civ., sub denumirea marginală „caducitatea arbitrajului”, stabilește următoarele reguli: la primul termen de judecată la care au fost legal citate, părțile sunt obligate să declare în scris, sub sancțiunea decăderii, dacă înțeleg să invoce caducitatea arbitrajului [alin. (1)]; când cel puțin una dintre părți a formulat declarația prevăzută la [alin. (1)], tribunalul arbitral, la expirarea termenului prevăzut la art. 567, va pronunța o hotărâre prin care va constata că arbitrajul a devenit caduc, cu excepția situației în care părțile declară în mod expres că renunță la caducitate, caz în care va continua judecata [alin.( 2)]; probele administrate în cadrul procedurii devenite caducă vor putea fi utilizate, dacă este cazul, într-un nou arbitraj, în măsura în care se socotește că nu este necesară refacerea lor [alin. (3)].
În ceea ce privește „termenul arbitrajului, art. 567 C. pr. civ. stabilește următoarele reguli: dacă părțile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, sub sancțiunea caducității arbitrajului [alin. (1)]; acest termen se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidentale adresate tribunalului în a cărui rază teritorială are loc arbitrajul [alin. (2)]; în cadrul termenului de 6 luni, părțile pot consimță în scris la prelungirea termenului arbitrajului [alin. (3)]; tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului de 6 luni, o singură dată, cu cel mult 3 luni [alin. (4)]; termenul se prelungește de drept cu 3 luni în cazul decesului uneia dintre părți [alin. (5)].
În legătură cu posibilitatea tribunalului arbitral de a prelungi termenul arbitrajului în condițiile art. 567 alin. alin. (4) C. pr. civ., în doctrină, în mod judicios, s-a apreciat că termenul de 3 luni este un „termen fix” și, nicidecum unul „maxim”. Oricum, în consens cu cele exprimate în literatură, considerăm că, dat fiind natura esențial contractuală a arbitrajului și principiul disponibilității care o domină, tribunalul arbitral trebuie să manifeste maximă prudență în prelungirea arbitrajului în lipsa unei cereri a părților litigante. De fapt, probabil, din aceste considerente, în unele sisteme de drept, precum cel francez, prelunirea arbitrajului poate interveni numai printr-o hotărâre judecătorească.
De asemenea, în literatura de specialitate s-a apreciat că suspendarea de drept a arbitrajului în cazul „decesului” uneia dintre părți, în condițiile art. 567 alin. (5) C. pr. civ., chiar dacă este o soluție normativă corectă, este lacunară, întrucât vizează numai situația în care „parte” în arbitraj este o „persoană fizică”, fiind ignorate situațiile în care parte este o „persoană juridică”. Pentru identitate de rațiune, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice acest text, în sensul de a se referi la „decesul”, respectiv „încetarea” uneia dintre părți. Sub acest aspect, legiuitorul s-ar putea inspira din dispozițiile art. 43 alin. (3) din Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional București.
3.4.5. Proba convenției de arbitraj
3.4.5.1. Aspecte generale
Etimologic, termenul „probă” provine din adjectivul din limba franceză „le probe” cu semnificația de cinstit, onest, integru sau loial. În limbaj juridic, termenul probă are semnificația unei fapte sau a unui element de fapt care dovedește existența sau inexistența unui act sau fapt juridic care a generat, modificat sau stins un raport juridic. De fapt, în materie penală, potrivit art. 63 C. pr. pen., constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Evident, în materie civilă nu se operează cu infracțiuni, ci cu acte și fapte care generează, modifică ori sting, între subiectele de drept, raporturi juridice.
În schimb, „mijloacele de probă” sunt acele instrumente prevăzute de lege prin intermediul cărora probele ajung la cunoștința organelor judiciare.
Facem precizarea că, în temeiul art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, art. 1169-1206 (despre probațiunea obligațiilor și a plății) din vechiul Cod civil au fost abrogate începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în Cartea a II-a (procedura contencioasă), Capitolul II (judecata), Secțiunea a 3-a (art. 243-359), sub denumirea marginală „probele”, reglementează următoarele aspecte: dispoziții generale (art. 243-258); dovada cu înscrisuri (art. 259-302); proba cu martori (art. 303-320); prezumțiile (art. 321-323); expertiza (art. 324-334); mijloacele materiale de probă (art. 335-338); cercetarea la fața locului (art. 339-340); mărturisirea (art. 342-344); interogatoriul (art. 345-352); asigurarea probelor (art. 353-359). De asemenea, în Secțiunea a 4-a din Capitolul II al Cărții a II-a, noul Cod de procedură civilă reglementează administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici (art. 360-382).
Art. 244 C. pr. civ., sub denumirea marginală „obiectul probei și mijloacele de probă”, dispune că „dovada unui act juridic sau a unui fapt” se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege (s.n.).
Deci, potrivit acestui text, obiectul probei sunt faptele și actele juridice.
Expresia „act juridic” are semnificația de manifestare sau acord de voințe, iar termenul „fapt” de acțiune sau inacțiune săvârșită de individul uman. De asemenea, acest termen are și semnificația de eveniment natural. Concluzia se impune, întrucât, după cum se va constata din cele ce urmează, evenimentele naturale nu sunt exceptate de la obiectul probațiunii.
Deci, obiectul probațiunii îl constituie actul juridic sau faptul care, după caz, a dat naștere, a modificat, completat sau stins un raport juridic concret generator de drepturi și obligații civile subiective în legătură cu care există un litigiu.
În schimb, nu constituie obiect al probațiunii următoarele:
– normele de drept aplicabile raportului juridic respectiv, deoarece judecătorul, pentru a le aplica, este obligat să le cunoască (iura novit curia);
– faptele negative nedefinite, deoarece este imposibilă dovedirea lor. Într-adevăr, spre exemplu, este imposibil de dovedit faptul că, într-o anumită perioadă de timp, niciun bărbat din lume nu s-au aflat într-o anumită localitate;
– faptele notorii, care se dovedesc prin notorietatea lor, cum ar fi, spre exemplu, împrejurarea că soarele răsare sau apune la o anumită oră la o anumită dată într-o anumită localitate;
– faptele necontestate de către părți. În schimb, faptele cunoscute de judecător din alte împrejurări, decât probele existente la dosarul cauzei, constituie obiect al probațiunii tocmai datorită obligației de imparțialitate pe care acesta o are în judecarea cauzelor cu care este învestit.
Art. 245 C. pr. civ. dispune că nimeni nu este ținut de a proba/dovedi ceea ce instanța este ținută să ia cunoștință din oficiu.
Potrivit art. 246 C. pr. civ., instanța de judecată trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România [alin. (1)]. Cu toate acestea, textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convențiile, tratatele și acordurile internaționale aplicabile în România, care nu sunt integrate/cuprinse într-un text de lege, precum și dreptul internațional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată [alin. (2)].
Apreciem că dispozițiile art. 246 alin. (2) C. pr. civ. sunt inutile, întrucât în temeiul Constituției, publicarea legilor (art. 78) și a hotărârilor de guvern [art. 108 alin. (4)] în Monitorul Oficial al României este obligatorie. De asemenea, art. 11, art. 12 și art. 83 din Legea nr. 24/2004 instituie obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României sau în alt mod a actelor normative subordonate legii.
În temeiul art. 247 C. pr. civ., instanța de judecată poate lua cunoștință din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiția ca acesta să fie invocat. Ea poate, de asemenea, să ceară ca proba acestuia să fie făcută, între altele, prin mărturia unui expert sau prin producerea unui certificat emis de un specialist al dreptului, român ori străin.
Potrivit art. 249 C. pr. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege (onus probandi incubit actori). În opinia noastră, soluția prevăzută de acest text derivă din principiul general al bunei-credințe. Altfel spus, până la proba contrară, se consideră că, într-o împrejurare dată, o persoană a acționat cu bună-credință. Drept urmare, apare nefiresc ca, în caz de litigiu, persoana în cauză să fie obligată să-și probeze buna-credință. De fapt, dacă s-ar proceda astfel, principiul ar fi cel al relei-credințe.
În temeiul acestui text, în caz de litigiu, reclamantul este obligat să facă proba celor invocate. În schimb, pârâtul nu are obligația să dovedească netemeinicia afirmațiilor reclamantului. În situația în care pârâtul formulează pretenții împotriva reclamantului, va intra și el sub incidența dispozițiilor art. 249 C. pr. civ.
Cu toate acestea, prevederile art. 249 C. pr. civ. nu-l obligă pe pârât la o atitudine pasivă. Acesta, în virtutea principiului adevărului și al dreptului său de apărare, are posibilitatea să dovedească netemeinicia pretențiilor și probelor invocate de reclamant (in excipiendo reus fit actor).
În legătură cu sarcina probei trebuie să avem în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Deci, în temeiul acestui text, judecătorul nu are rolul unui simplu arbitru al duelului judiciar dintre reclamant și pârât. Judecătorul trebuie să aibă rol activ, adică să acționeze pentru aflarea adevărului, astfel încât hotărârea ce urmează să o dea să fie temeinică, conformă cu realitatea.
În general, pentru ca o probă să fie admisibilă, trebuie să întrunească cumulativ următoarele cerințe: să nu fie prohibită de lege; să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte credibile, care par a fi adevărate; să fie utilă, adică să nu conducă la dovedirea unor acte sau fapte care sunt deja dovedite cu certitudine sau incontestabile; să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu pricina dedusă judecății; să fie concludentă, adică să fie de natură să conducă la soluționarea litigiului.
Este de precizat faptul că orice probă concludentă este și pertinentă. În schimb, reciproca nu este valabilă în toate cazurile, adică nu orice probă pertinentă este și concludentă.
3.4.5.2. Aspecte particulare privind proba convenției de arbitraj
Reiterăm că, în temeiul art. 548 C. pr. civ., sub sancțiunea nulității, convenția arbitrală se încheie în scris [alin. (1)], iar când privește un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui imobil, aceasta se încheie în formă autentică notarială sub sancțiunea nulității absolute. Practic, proba convenției de arbitraj se face cu înscrisul încheiat în acest scop.
Chiar dacă suntem în „materie contractuală”, în cadrul căreia domină principiul consensualismului, art. 548 C. pr. civ. impune „forma scrisă” pentru încheierea și, evident, proba convenției arbitrale, indiferent că reprezintă o clauză compromisorie sau un compromis.
Cu excepția cazul stipulat de art. 548 alin. (2) C. pr. civ., în care este impusă forma „inscrisului autentic notarial”, este admisibil „orice varietate de înscris”. Pe cale de consecință, în materie sunt incidente și dispozițiile art. 310 C. pr. civ., referitoare la începutul de dovadă scrisă.
Având în vedere principiul disponibilității, convenția arbitrală, indiferent că îmbracă forma clauzei compromisorii sau a compromisului, prin acordul părților, poate suporta modificări și completări, inclusiv în timpul arbitrajului. Evident, dat fiind exigențele principiului accesorium sequitur principale, este necesar ca și aceste „amendamente” aduse convenției arbitrale să îmbrace forma scrisă.
3.4.6. Compromisul în cursul judecării litigiului la o instanță de judecată
Potrivit art. 551 alin. (3) C. pr. civ., compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul intervenit între părți este deja pe rolul unei alte instanțe.
În legătură cu conținutul normativ al acestui text, considerăm că se impun și observațiile ce urmează.
În primul rând, interpretat per a contrario, s-ar părea că acest text nu permite părților să decidă pe calea unei „clauze compromisorii” pentru soluționarea litigiului pe calea arbitrajului, dacă acesta se află deja pe rolul altei instanțe. Evident, o asemenea interpretare nu este rațională, fiind contrară principiului libertății de voință și celui al disponibilității. Mai mult, probabil, interpretarea dedusă din modul de redactare a textului analizat este în dezacord cu adevărata intenție a legiuitorului. Fiindcă și în cazul „clauzei compromisorii” există aceeași rațiune, considerăm că, de lege ferenda, textul ar trebui modificat, în sensul de a se referi generic la „convenția arbitrală” și schimbată topografia acestuia, din contextul reglementărilor referitoare la „compromis”, în cel privitoare la „convenția de arbitraj”, în general.
În al doilea rând, expresia „rolul unei alte instanțe” este imprecisă și susceptibilă de interpretări diverse. Astfel, chiar dacă doctrina din domeniu o interpretează în sensul că are în vedere o „instanță de judecată”, nu putem ignora referirea generică a textului la „altă instanță”. Într-o interpretare corectă, conformă cu exigențele principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, acest text sugerează că ar fi vorba, fie despre un „alt tribunal arbitral”, fie despre o „instanță de judecată”. Evident, dacă se dorește numai cea din urmă variantă, art. 541 alin. (2) C. pr. civ. ar trebui modificat și sub acest aspect, în sensul de a se referi la o „instanță de judecată”.
Față de observațiile formulate, propunem ca, de lege ferenda, acest text să aibă următorul conținut: „convenția arbitrală se poate încheia chiar dacă litigiul se află pe rolul unei instanțe de judecată”.
Pe de altă parte, art. 541 alin. (2) trebuie coroborat cu art. 553 C. pr. civ., potrivit cărora, încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești. Referirea art. 553 C. pr. civ. la „încheierea convenției arbitrale”, fără să facă distincție în legătură cu „momentul” și „modalitatea” încheierii convenției arbitrale, susține interpretarea că textul acestuia vizează și situațiile în care acest moment este plasat în intervalul de timp în care litigiul este pe rolul unei instanțe de judecată, iar convenția arbitrală are forma unei „clauze compromisorii”. S-ar putea susține că, sub aspectele puse în discuție, art. 553 C. pr. civ. este mult mai precis în formulare decât art. 541 alin. (2) C. pr. civ.
Cu toate acestea, atât în condițiile art. 541 alin. (2), cât și ale art. 553 C. pr. civ., litigiul nu este sustras eo ipso de la soluționare de către instanța de judecată. Într-adevăr, pentru a se produce acest efect, nu este suficientă încheierea unei convenții arbitrale, deoarece mai este necesar ca una dintre părți să se adreseze cu o cerere tribunalului arbitral. Soluția este absolut firească, mai ales, datorită principiului disponibilității ce domină materia.
Pe de altă parte, în situația în care cel puțin una dintre părți se prevalează de încheierea unei convenții arbitrale, această împrejurare are semnificația unei desistări de la judecata cauzei de către instanța de judecată. În acest caz, potrivit Codului de procedură civilă, poate interveni o „renunțare la judecată” (art. 406-407) sau, dacă cauza rămâne în nelucrare, perimarea judecății (art. 416-420).
SECȚIUNEA 3.5.
EFECTELE CONVENȚIEI ARBITRALE
3.5.1. Aspecte generale privind efectele actului juridic civil
3.5.1.1. Precizări prealabile
Prin efectele actului juridic civil se înțeleg drepturile și obligațiile civile subiective pe care acesta le generează, le modifică sau le stinge.
În context, facem precizarea că drepturile și obligațiile subiective civile alcătuiesc și conținutul raportului juridic civil. Această situație este firească, deoarece actul juridic civil este principalul izvor al raporturilor juridice civile.
Noul Cod civil consacră efectelor actului juridic civil, în general, dispozițiile art. 1270-1283. În schimb, în reglementarea anterioară, efectele actului juridic au fost stipulate de art. 969-985 din vechiul Cod civil.
Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii, și anume: cel al forței obligatorii a actelor juridice (pacta sunt servanda); al irevocabilității unilaterale a actelor juridice; și al relativității efectelor actului juridic (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque potest). Pentru a sintetiza, de principiu, actul juridic este obligatoriu, irevocabil și relativ.
3.5.1.2. Principiul forței obligatorii a actului juridic
Forța obligatorie a actului juridic civil înseamnă că efectele acestuia se impun părților întocmai ca și legea.
Astfel, în temeiul art. 1270 C. civ., actul valabil încheiat are putere de lege între părțile acestuia [alin. (1)]. Actul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege [alin. (2)]. Dispozițiile art. 1270 C. civ. au preluat, într-o exprimare îmbunătățită, însă fără deosebiri de fond, prevederile art. 969 din vechiul Cod civil.
Mai mult, potrivit art. 1272 C. civ., actul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau actului, după natura lui. Clauzele obișnuite într-un act se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres.
Obligativitatea actelor juridice se impune nu numai părților, ci și instanței de judecată chemată să soluționeze diverse litigii izvorâte din acestea. Într-adevăr, sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, clauzele actului juridic din care s-a năcut litigiul dedus judecății se impun instanței de judecată cu aceeași forță ca și legea.
Forța obligatorie a actului juridic derivă din trei împrejurări, și anume:
– legea conferă actelor juridice forță obligatorie la fel ca și legii însăși [art. 1270 alin. (1)], evident, sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, ca limite generale ale acordurilor sau manifestărilor de voință, conform art. 11 C. civ.;
– actul juridic reprezintă o manifestare sau un acord de voințe, adică un angajament făcut cu intenția de a produce efecte juridice sau, altfel spus, de a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice;
– prin obligativitatea actului juridic se asigură stabilitatea și siguranța raporturilor juridice, evitându-se astfel consecințele bulversante generate de nerespectarea lor. Practic, în cazul în care actele juridice nu ar fi obligatorii, în raporturile dintre subiecții de drept ar domina litigiile.
Cu toate acestea, noul Cod civil și alte legi reglementează unele situații care constituie excepții de la principiul forței obligatorii a actelor juridice. În aceste cazuri efectele nu se produc așa cum au convenit părțile, ci cum prevede legea. Spre exemplu, art. 1271 C. civ. reglementează, cu titlu general, „impreviziunea”, ca modalitate de modificare judiciară a actelor juridice oneroase, în lipsa acordului dintre părți. De asemenea, noul Cod civil reglementează și unele cazuri particulare de incetare a actului juridic.
3.5.1.3. Principiul irevocabilității unilaterale a actului juridic bilateral
Irevocabilitatea actului juridic bilateral este stipulată de art. 1270 alin. (2) C. civ., conform căruia actul juridic se modifică sau încetează prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.
Irevocabilitatea unilaterală este o consecință și o condiție a obligativității actului juridic civil.
Cu titlu general, Codul civil reglementează denunțarea unilaterală (art. 1276-1277), ca modalitate de încetare a actului juridic bilateral. În principiu, denunțarea unilaterală poate interveni cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
În cazul actelor juridice unilaterale, în prezent, art. 1278 C. civ. reglementează „pactul de opțiune”, care se referă și la diverse aspecte referitoare la obligativitatea declarației unilaterale de voință. În concret, atunci când părțile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declarație se consideră o ofertă irevocabilă și produce efectele unei oferte irevocabile.
De la regula irevocabilității actului juridic unilateral, noul Cod civil instituie și unele excepții, cum ar fi, spre exemplu, următoarele: revocarea testamentului în timpul vieții testatorului (art. 1034); revocarea voluntară a legatului (art. 1068); revocarea renunțării la moștenire (art. 1123) etc.
De asemenea, unele legi speciale prevăd diverse excepții de la principiul irevocabilității actelor juridice. Cu titlu de exemplu, evocăm următoarele: denunțarea contractului de asigurare, în condițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România; încetarea contractului de concesiune prin denunțarea unilaterală de către concedent, în condițiile art. 35 lit. b) din Legea nr. 219/1996 privind regimul concesiunilor; denunțarea contractului de comandă a unei opere viitoare, în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 etc.
3.5.1.4. Principiul relativității actului juridic civil
A. Aspecte generale
Relativitatea se traduce în faptul că efectele actului juridic se produc, în principiu, numai față de părți.
Altfel spus, efectele actului juridic nu pot profita și nici nu pot dăuna altei persoane, care nu este parte în actul juridic. În acest sens sunt dispozițiile art. 1280 C. civ., potrivit cărora actele juridice produc efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Anterior, echivalentul art. 1280 C. civ. a fost art. 973 din vechiul Cod civil.
Chiar dacă art. 1280 C. civ. se referă numai la contracte, relativitatea privește și actele juridice unilaterale, conform art. 1325 C. civ. În cazul actelor juridice unilaterale, relativitatea obligă numai autorii lor.
Relativitatea efectelor actului juridic civil derivă din principiul mai general al libertății persoanei, care presupune și faptul că nimeni nu poate fi obligat printr-o voință străină (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque potest).
Cu toate acestea, în temeiul art. 1281 C. civ., actul juridic este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din actul juridic. Terții se pot prevala de efectele actului juridic, însă fără a avea dreptul să ceară executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
În raport cu un anumit act juridic civil concret, o persoană fizică sau juridică poate avea calitatea de parte, de terț sau de având-cauză, după caz.
B. Partea
Partea este persoana care încheie personal sau prin reprezentant actul juridic civil și, astfel, dobândește, în nume propriu, drepturi și obligații subiective civile.
În funcție de natura actului juridic, partea poartă denumiri specifice, precum: creditor ori debitor, vânzător sau cumpărător, comodant ori comodatar, copermutant, donatar sau donator, credirentier ori debirentier, cedent sau cesionar etc.
Noțiunea de parte desemnează atât una dintre părțile actului juridic bilateral sau multilateral, cât și autorul actului juridic unilateral.
Este parte și persoana care încheie actul juridic prin reprezentare în condițiile art. 43 alin. (2) C. civ., în cazul reprezentării legale a persoanelor lipsite de capacitate civilă de exercițiu, adică a minorilor sub 14 ani și a celor puse sub interdicție judecătorească, sau ale art. 2009 și urm. C. civ., în cazul reprezentării convenționale prin mandatar.
Mai facem precizarea că o parte poate fi alcătuită dintr-o singură persoană sau din două sau mai multe persoane fizice ori juridice.
C. Terții
Terții (sau penitus axtranei) sunt persoanele absolut străine de actul juridic civil încheiat între alte persoane.
Deci, terții sunt acele persoane care nu numai că nu au participat la încheierea actului juridic, dar nu suportă nici consecințele acestuia. Altfel spus, față de terți, actul juridic nu produce niciun efect.
Cu toate acestea, terții sunt ținuți să respecte actul juridic. Acest respect se concretizează în opozabilitatea efectelor actului juridic față de terți, conform art. 1281 C. civ.
D. Avânzii-cauză
Ab initio, facem precizarea că expresia „avânzi-causa” provine din sintagma din limba franceză „azant cause”, tradusă de Dumoulin din limba latină (habens causam), cu înțelesul de „succesori”.
Avânzii-cauză (habens causam) sunt persoanele care, chiar dacă nu sunt părți ale actului juridic, suportă unele efecte ale acestuia.
Au calitatea de avânzi-cauză următoarele categorii de persoane: succesorii universali ai părților; succesorii cu titlu universal ai părților; succesorii cu titlu particular ai părților; creditorii chirigrafari ai părților.
3.5.1.5. Excepții de la principiul relativității efectelor actului juridic
Excepțiile de la principiul relativității efectelor actelor juridice sunt acele situații juridice în care, în condițiile legii, efectele actului juridic se produc și față de alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic personal sau prin reprezentare.
Noul Cod civil reglementează, ca modalități ale excepțiilor de la principiul relativității efectelor actelor juridice, promisiunea faptei altuia (art. 1283), stipulația pentru altul (art. 1284-1288) și simulația (art. 1289-1294).
Cu toate acestea, singura excepție veritabilă de la principiul relativității actului juridic este stipulația pentru altul.
3.5.2. Aspecte particulare privind efectele convenției arbitrale față de părți
Reiterăm că, potrivit art. 553 C. pr. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești. Altfel spus, convenția arbitrală are ca efect între părți sustragerea litigiului care face obiectul acesteia de la competența instanțelor judecătorești. Același efect este sugerat și de art. 554 alin. (1) teza I C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestui text, instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrală.
În reglementarea anterioară, art. 3433 din vechiul Cod de procedură civilă, corespondentul art. 553 din actualul Cod de procedură civilă, a fost interpretat în sensul că, odată ce părțile au convenit să se judece prin arbitraj, ele nu mai pot reveni la instanța de judecată. Evident, în raport cu dispozițiile art. 554 alin. (1) teza I C. pr. civ., această teză nu mai este de actualitate. Într-adevăr, după cum s-a precizat anterior, chiar în prezența unei convenții arbitrale, pentru ca litigiul să fie soluționat de către tribunalul arbitral, potrivit acestui text, este necesar ca cel puțin una dintre părți să invoce convenția arbitrală. Evident, în caz contrar, se interpretează că părțile au abandonat convenția arbitrală.
Pe de altă parte, convenția arbitrală este „indivizibilă”. Drept urmare, în lipsa unei înțelegeri contrare, anularea sau expirarea ei privește întregul litigiu și, nicidecum doar o parte a acestuia.
În context, facem precizarea că, în doctrina franceză s-a apreciat că pierderea capacității de exercițiu, ulterior încheierii unei convenții arbitrale, atrage întreruperea efectelor acesteia. În motivarea acestei teze s-a argumentat că persoana trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu pe întreg parcursul operațiunilor arbitrale. Chiar și prin raportare la dispozițiile legii franceze, această teză nu poate fi primită. Într-adevăr, pentru a stabili dacă o convenție este sau nu valabil încheiată, se are în vedere doar întrunirea cerințelor legale la momentul încheierii acesteia și, nicidecum ulterior acestui moment. De fapt, această teză sfidează cu puterea evidenței clasicul principiu tempus regit actuum. Oricum, în raport cu dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ. român, această teză doctrinară este evident nelegală. Într-adevăr, în temeiul acestui text, persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele. Deci, cerința capacității depline de exercițiu se pune la data încheierii convenției arbitrale și, nicidecum ulterior acestui moment.
În privința convenției arbitrale, legea nu instituie reguli speciale în ceea ce privește efectele acesteia, motiv pentru care, sunt incidente în totalitate regulile dreptului comun.
După cum s-a precizat deja, potrivit Copdului civil, forța obligatorie a convenției arbitrale derivă din trei împrejurări, și anume: legea conferă actelor juridice forță obligatorie la fel ca și legii însăși [art. 1270 alin. (1)], evident, sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, ca limite generale ale acordurilor sau manifestărilor de voință, conform art. 11 C. civ., respectiv art. 544 alin. (2) C. pr. civ.; convenția arbitrală reprezintă un acord de voințe, adică un angajament făcut cu intenția de a produce efecte juridice sau, altfel spus, de a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice; prin obligativitatea convenției arbitrale se asigură stabilitatea și siguranța raporturilor juridice, evitându-se astfel consecințele bulversante generate de nerespectarea lor.
SECȚIUNEA 3.6.
LITIGII ARBITRABILE
3.6.1. Aspecte generale
Reiterăm că, potrivit Codului de procedură civilă, prin „clauza compromisorie” [art. 550 alin. (1)], respectiv prin „compromis” [art. 551 alin. (1)], un litigiu virtual, respectiv un litigiu deja născut este supus pentru soluționare arbitrajului privat.
Cu toate acestea, părțile litigante nu au o libertate discreționară, în sensul că au posibilitatea să supună arbitrajului orice litigiu, indiferent de natura lui. În realitate, și în acest domeniu, libertatea de voință este limitată de „ordinea publică” și „bunele moravuri”. Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) C. civ., nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale la legile care interesează „ordinea publică” sau de la „bunele moravuri”. Aceleași limitări se pot deduce și din unele dispoziții ale Codului de procedură civilă, cum ar fi, spre exemplu, cele ale art. 544 alin. alin. (2) și art. 608 lit. h).
Reiterăm, în context, că textele din Codul de procedură civilă evocate se referă cumulativ la „ordinea publică” și la „dispozițiile imperative aale legii”. Evident, suntem în prezența unei inadvertențe, deoarece, din punct de vedere normativ, „ordinea publică” este exprimată numai prin „dispoziții legale imperative”. Practic, aceste texte sunt pleonastic formulate. Pe cale de consecință, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice aceste texte din Codul de procedură civilă și să elimine expresia „dispozițiile imperative ale legii”.
Oricum, ordinea publică și bunele moravuri trebuie respectate în ceea ce privește valabilitatea ca atare a convenției arbitrale, dar și în privința atribuțiilor jurisdicționale ale arbitrilor și a posibilității oferite de lege părților să supună anumite litigii arbitrajului.
În fine, chiar dacă legea stabilește, ca limite generale, cumulativ, „ordinea publică” și „bunele moravuri”, de regulă, în doctrină și chiar jurisprudență sunt ignorate „bunele moravuri”. Evident, fiind plasate de legiuitor în același „plan juridic”, nesocotirea oricăreia din aceste limite produce aceleași consecințe juridice. Astfel, spre exemplu, încheierea unei convenții arbitrale cu nesocotirea „bunelor moravuri”, va determina nulitatea absolută a acesteia, conform art. 544 alin. (2) C. pr. civ., raportat la art. 1246 alin. (1) și art. 1247 alin. (1) C. pr. civ. Reiterăm că art. 544 alin. (1) C. pr. civ. impune respectarea „ordinii publice” și a „bunelor moravuri” la încheierea convenției arbitrale. În schimb, art. 1246 alin. (1) C. civ. dispune că orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune. De asemenea, art. 1247 alin. (1) C. civ. dispune că este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general. Evident, în cazul nerespectării „bunelor moravuri” în materie de arbitraj, Codul de procedură civilă nu prevede o „altă sancțiune”. De asemenea, respectarea „bunelor moravuri” vizează un „interes general”.
3.6.2. Litigii care nu pot fi supuse arbitrajului
3.6.2.1. Precizări prealabile
Alături de litigiile a căror soluționare pe calea arbitrajului nesocotește „ordinea publică” și „bunele moravuri”, art. 542 alin. (1) C. pr. civ. exceptează de la soluționarea pe această cale litigiile care privesc ,,starea civilă”, ,,capacitatea persoanelor”, ,,dezbaterea succesorală”, ,,relațiile de familie”, precum și ,,drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună”.
De asemenea, în temeiul art. 542 alin. (2) C. pr. civ., statul sau autoritățile publice au facultatea de a încheia convenții arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale, la care România este parte.
În sfârșit, potrivit art. 542 alin. (3) C. pr. civ., persoanele juridice de drept public, care au în obiectul lor de activitate și activități economice, au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în afară de cazul în care legea ori actul lor de înființare sau organizare prevede altfel.
În ceea ce ne privește, considerăm că, între dispozițiile alin. (2) și cele ale alin. (3) ale art. 542 C. pr. civ. există o „ușoară” neconcordanță. Astfel, este de notorietate faptul că „autoritățile” și „instituțiile publice” sunt „persoane juridide de drept public”. Practic, dacă o autoritate sau instituție publică desfășoară „activități economice”, se pune problema incidenței atât a alin. (2), cât și a alin. (3) din art. 542 C. pr. civ.
Revenind la dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ., observăm că acestea prevăd patru domenii „punctuale” și unul „generic”. Oricum, spre deosebire de reglementarea anterioară care, per a contrario, excludea de la arbitralitate „litigiile nepatrimoniale”, în prezent, art. 542 alin. (1) C. civ. nu mai face deosebire în raport cu natura patrimonială sau nepatrimonială a litigiilor supuse arbitrajului. Într-adevăr, acest text se referă generic la „litigii”. Cu toate acestea, după cum s-a apreciat în doctrină și s-a decis în jurisprudență, în categoria litigiilor supuse arbitrajului intră cu predilecție litigiile patrimoniale.
În sfârșit, observăm că, sub aspectul referirii la „starea civilă”, „capacitatea persoanei” și la „drepturile de care părțile nu pot să dispună”, dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ. sunt în acord cu prevederile art. 2268 C. civ., care stabilește că asupra acestora nu se poate tranzacționa.
În context, remarcăm că, uneori, în doctrină, probabil ca reflex al vechilor reglementări, se pune semnul egalității între „arbitraj” și „tranzacție”. În ceea ce ne privește, considerăm că, în noul context legislativ, această similitudine nu mai este de actualitate. Astfel, după cum s-a precizat anterior, scopul arbitrajului, ca jurisidicție alternativă, este soluționarea unul litigiu virtual sau a unuia concret. În schimb, potrivit art. 2267 alin. (1) C. civ., scopul tranzacției este evitarea sau stingerea unui litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii reciproce ori prin transferul unor drepturi de la o parte la alta.
3.6.2.2. Litigii privind drepturi asupra cărora părțile nu pot să dispună
În context, facem precizarea că, în reglementarea anterioară, acest „domeniul generic” a fost stipulat de art. 340 din vechiul Cod de procedură civilă. De fapt, vechiul Cod de procedură civilă a reglementat numai acest caz generic de excludere de la „arbitralitate a litigiilor”. În concret, potrivit acestui text, persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție.
În doctrină, sub aspectul acestei cauze de nearbitrabilitate, dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ. sunt analizate ca și cum s-ar referi, precum art. 340 din vechiul Cod de procedură civilă, la „drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție”.
În ceea ce ne privește, chiar dacă considerăm interesantă această „substituție” de termeni, observăm că între cele două noțiuni există cel puțin patru deosebiri esențiale.
În primul rând, „arbitrajul” este, potrivit art. 541 alin. (1) C. pr. civ., o jurisdicție alternativă. În schimb, „tranzacția” este un „contract”. Într-adevăr, dispozițiile art. 2267-2278 C. civ., consacrate „tranzacției”, sunt plasate în contextul reglementărilor consacrate „diferitelor contracte speciale” (art. 1650-2278).
În al doilea rând, „arbitrajul” este o instituție juridică de drept procesual civil. În schimb, „tranzacția” este o instituție de drept civil.
În al treilea rând, rolul acestor instituții juridice este diferit. Astfel, după cum am precizat anterior, „arbitrajul”, ca jurisdicție alternativă, asigură soluționarea litigiilor născute dintr-un contract încheiat între două persoane. În schimb, „tranzacția” este o modalitate juridică de „prevenire” sau de „stingere a unui litigiu”, prin concesii reciproce din partea persoanelor implicate, conform art. 2267 și urm. C. civ.
În al patrulea rând, în ceea ce privește soluționarea litigiului, ca atare, în cadrul celor două instituții, rolul persoanelor implicate este esenția diferit. Astfel, în cazul arbitrajului, persoanele apelează la „tribunalul arbitral” pentru soluționarea litigiului. În schimb, în cazul tranzacției, litigiul este prevenit sau stins chiar de către persoanele implicate.
De fapt, singura asemănare între cele două instituții juridice constă în împrejurarea că ambele presupun „acte de dispoziție” din partea persoanelor implicate. Cu toate acestea, conținutul acestor acte este esențial diferit. Astfel, în cazul arbitrajului, părțile din contract decid să supună arbitrajului litigiile izvorâte din acesta. În schimb, în cazul tranzacției, decizia persoanelor implicate este de a-și face reciproc concesii pentru a preveni sau stinge un litigiu.
Revenind la dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ., intră în categoria drepturilor asupra cărora persoana nu poate dispune, mai ales, acele litigii care aparțin competenței exclusive a instanțelor judecătorești sau competenței imperative a anumitor instanțe și, a fortiori, nu pot aparține competenței unor instanțe arbitrale.
Pe de altă parte, în doctrină, a fost avansată teza că, în categoria „drepturilor asupra cărora părțile nu pot să dispună”, intră, în primul rând „cele extrapatrimoniale și unele drepturi patrimoniale având, însă caracter personal”.
În ceea ce ne privește, pentru motivele ce urmează, nu putem fi de acord cu această teză doctrinară.
În primul rând, art. 542 alin. (1) C. pr. civ. se referă la „drepturi”, fără să facă distincție după cum au sau nu caracter patrimonial sau nepatrimonial. Clasicul principiu de interpretare a normelor juridice ubi lex nod distinguit, nec nos distinguere debemus nu îngăduie să folosim art. 542 alin. (1) C. pr. civ. ca argument juridic pentru teza criticată.
În al doilea rând, și pe cale de consecință, interdicția stipulată de art. 542 alin. (1) C. pr. civ. vizează, deopotrivă, drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale.
În al treilea rând, de principiu, persoana poate să dispună de drepturile sale. Într-adevăr, după cum s-a mai precizat în cuprinsul lucrării, „drepturile” sunt recunoscute persoanei pentru a-și satisface trebuințele morale și materiale prin participarea la raporturi juridice. Evident, această participare presupune valorificarea drepturilor, inclusiv prin transmiterea sau transformarea acestora, adică, de fapt, și prin încheierea de acte juridice de dispoziție care au ca obiect asemenea drepturi. Drept urmare, imposibilitatea juridică a persoanei de dispune de un drept anume constituie doar excepții de la acest principiu.
În al patrulea rând, fiindcă, potrivit art. 15 alin. (1) din Constituție, drepturile sunt recunoscute persoanei prin „lege”, apare absolut firesc ca orice îngrădire a persoanei în exercitarea acestora să fie prevăzută de lege. Practic, art. 542 alin. (1) C. pr. civ. evocă acele cazuri, expres prevăzute de lege, în care persoanei îi este interzis de lege să dispună de anumite drepturi. Deci, aceste cazuri nu pot fi identificate pe cale de interpretare, ci trebuie să existe un text de lege expres pentru fiecare dintre ele în parte. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări. Evident, dacă teza criticată ar fi corectă, legiuitorul nu ar mai fi instituit dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
În al cincilea rând, expresia „drepturi patrimoniale având caracter personal” este, sub aspect logico-juridic, greșită. Într-adevăr, potrivit art. 15 alin. (1) din Constituție, drepturile, indiferent că au conținut patrimonial sau moral, sunt recunoscute numai persoanelor. Altfel spus, orice drept, alături de caracterul „legal”, are și „caracter personal”.
Evident, „motivele” pentru care legiuitorul interzice ca, în cazul unui drept sau altul, titularul acestuia să nu aibă libertatea de a dispune de acesta, pot fi diverse. Cel mai adesea, aceste „motive” sunt legate de ocrotirea specială a unor categorii de persoane.
Oricum, această „restricționare” nu poate fi pusă doar pe seama „ordinii publice sociale” sau pe împrejurarea că unele litigii nu sunt arbitrale pentru că ordinea publică a fost violată. Într-adevăr, cu titlu general, potrivit art. 14 alin. (1) C. civ., orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Practic, în cazul analizat, cel puțin în sistemul român de drept, la „ordinea publică”, indiferent de natura ei, se adaugă „buna-credință” și „bunele moravuri”, care trebuie respectate în cazul tuturor drepturilor și obligațiilor, precum și „un motiv normativ special”, pentru fiecare caz de restricționare în parte.
3.6.2.3. Litigii privind starea civilă
Potrivit art. 98 C. civ., starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă. Deci, „starea civilă” este un mijloc de individualizare a persoanei, alături de nume, domiciliu și reședință. Spre exemplu, starea civilă indică dacă persoana este căsătorită și, pe cale de consecință, dacă are calitatea de soț sau de soție, sau, dimpotrivă, că este necăsătorită și, drept urmare, este celibatară, divorțată sau văduvă. De asemenea, starea civilă indică legăturile de rudenie sau de filiație, naturală sau civilă ale persoanei cu alte persoane. În virtutea acestor legături, persoana are calitatea de rudă, de fiu sau fiică, de adoptat ori adoptator etc. În sfârșit, starea civilă mai poate indica dacă persoana este concepută, născută (în viață) sau decedată, precum și dacă este de sex feminin sau masculin.
În general, atributele de identificare a persoanei au semnificația unor drepturi nepatrimoniale, care, de principiu, sunt intuitu personae, absolute, inalienabile și insesizabile. Așa cum s-a apreciat în doctrină, litigiile de stare civilă, interesând întreaga societate, nu pot degenera în litigii susceptibile de arbitraj. În acest sens, pot fi aduse ca argument juridic dispozițiile art. 1 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă. În concret, potrivit acestora, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane (teza I). Acestea se întocmesc în interesul statului și al persoanei și servesc la cunoașterea numărului și structurii populației, a situației demografice, la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor (teza a II-a).
Cu toate acestea, atât în doctrina română, cât și în cea franceză, s-a apreciat că pretențiile bănești ce rezultă din litigii de stare civilă pot fi supuse arbitrajului. Evident, această soluție poate fi admisă numai în ipoteza în care aspectul patrimonial poate fi disociat de cel nepatrimonial. Spre exemplu, o cerere de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei, în condițiile art. 426 și art. 427 C. civ., nu poate face obiectul arbitrajului. În schimb, despăgubirile pe care mama este îndreptățită să le pretindă de la presupusul tată, conform art. 428 C. civ., pot face obiectul acestei jurisdicții alternative și private.
3.6.2.4. Litigii privind capacitatea persoanei
Dat fiind faptul că art. 542 alin. (1) C. pr. civ. se referă la „capacitatea persoanelor”, fără să facă distincție în legătură cu forma acesteia și categoria de persoane la care se referă, trebuie să admitem fără rezerve că, pe de o parte, este avută în vedere atât „capacitatea de folosință”, cât și „capacitatea de exercițiu” și, pe de altă parte, atât capacitatea „persoanei fizice”, cât și capacitatea „persoanei juridice”. De asemenea, fiindcă textul nu face distincție nici sub aspectul „naturii capacității”, nearbitralitatea vizează litigii, indiferent că acestea privesc, spre exemplu, capacitatea civilă, penală sau administrativă a persoanei.
Excluderea acestor litigii de la arbitralitate se justifică, deoarece atributele privind capacitatea persoanei, întocmai ca și cele de stare civilă, se prezintă ca o sumă de drepturi nepatrimoniale, intuitu personae, absolute, netransmisibile și insesizabile.
În cazul persoanei fizice, sub aspectul pus în discuție, sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 34 C. civ. Astfel, în temeiul acestora, capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile. Dispozițiile art. 34 C. civ. trebuie puse în corelație cu cele ale art. 15 alin. (1) din Constituție, conform cărora cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea. Din moment ce drepturile și obligațiile persoanei fizice sunt prevăzute de Constituție și de diverse lege, iar acestea alcătuiesc „capacitatea ei de folosință”, apare absolut firesc ca diverse litigii privind capacitatea de folosință a persoanei fizice să nu poată fi supuse arbitrajului.
În schimb, în cazul „capacității de exercițiu” care, potrivit art. 37 C. civ., este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice, nearbitralitatea privește numai acele litigii care au ca obiect această „aptitudine” și, nicidecum litigiile născute din actele juridice încheiate în virtutea acestei aptitudini.
Cu nuanțările ce se impun, în mod asemănător, se pune problema și în cazul litigiilor privind capacitatea persoanei juridice.
3.6.2.5. Litigii privind dezbaterea succesorală
În doctrină, excluderea litigiilor privind „dezbaterea succesorală” este considerată legitimă, deoarece problemele de ordin succesoral sunt relativ complexe și implică un probatoriu adecvat. În acord cu cele exprimate în doctrină, considerăm că opțiunea legiuitorului a fost determinată, mai ales, de împrejurarea că art. 101-118, respectiv art. 119-132 din Legea nr. 36/1995 reglementează „procedura succesorală”, respectiv cea a „lichidării pasivului succesoral”. Cu toate acestea, trebuie subliniat că procedura succesorală notarială și cea a lichidării pasivului succesoral, de asemenea, pe cale notarială, sunt proceduri necontencioase, care pot fi urmate dacă între moștenitori nu există litigii în legătură cu moștenirea. În schimb, în cazul în care există litigii și chiar în lipsa lor, dacă cei interesați decid astfel, procedura succesorală este de competența instanțelor de judecată. În acest sens sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 108 alin. (1) din Legea nr. 36/1995. De asemenea, în doctrină s-a criticat folosirea, în conținutul art. 542 alin. (1) C. pr. civ. a expresiei „dezbaterea succesorală”, considerându-se că, pentru motive de consecvență, s-ar fi impus sintagma „litigii succesorale”. De fapt, termenul „litigii” este atasat tuturor domeniilor enumerate de acest text.
3.6.2.6. Litigii privind raporturile juridice de familie
În ceea ce privește litigiile referitoare la „relațiile de familie”, s-a apreciat că, fața de lipsa de distincție a textului în legătură cu natura acestora și de exigențele principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, acestea includ atât raporturile patrimoniale, cât și cele nepatrimoniale. De asemenea, pentru aceleași motive, expresia vizează atât raporturile dintre soți, cât și cele dintre alți membri ai familiei, cum ar fi, spre exemplu, litigiile privind obligația părinților de a întreține copilul. În schimb, evident, nu pot fi incluse în această categorie litigiile dintre membrii familiei și terțe persoane.
3.6.2.7. Litigii pentru care există o procedură legală specială
În doctrină s-a apreciat că nu pot fi supuse arbitrajului litigiile pentru care legea prevede o procedură specială.
În acest sens, este dat ca exemplu „procedura partajului”. Astfel, potrivit art. 979 C. pr. civ., judecarea oricărei cereri de partaj privind bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună, se face după procedura prevăzută în prezentul titlu (Titlul V – Procedura partajului judiciar), cu excepția cazurilor în care legea prevede o altă procedură.
În opinia noastră, art. 979 C. pr. civ. nu poate fi interpretat în sensul că exclude de la arbitralitate litigiile care privesc partajul, ci numai că, în ipoteza existenței unei proceduri legale speciale pentru partajul anumitor bunuri, se va aplica acea procedură. De fapt, excepția din finalul art. 979 C. pr. civ. este inutilă, întrucât este de notorietate faptul că normele legale speciale au întâieitate în aplicare în raport cu cele generale, conform clasicelor adagii latine specialia generalibus derogant și generalis (lex) specialibus non derogat. În materia partajului, au întâietate în aplicare, spre exemplu, următoarele dispozițiile ale Codului civil: art. 357 (Lichidarea comunității. Partajul); art. 669 și urm. (Partajul); art. 1143 și urm. (Partajul succesoral); art. 1160-1163 (Partajul de ascendent). De asemenea, intră în această categorie dispozițiile art. 419 alin. (1) lit. f) C. pr. civ., care se referă la „cererea de partaj” accesorie „cererii de divorț”.
În schimb, dacă, în cazul unui partaj, copatajanții înțeleg să-l supună arbitrajului, nu poate fi identificat un text de lege care să interzică acest lucru, cu excepția „partajului succesoral”, exceptat expressis verbis de art. 942 alin. (1) C. pr. civ.
În opinia noastră, se încadrează în această categorie „procedura divorțului”, reglementată de art. 373-381 C. civ. și de art. 914-934 C. pr. civ., precum și „procedura adopției”, reglementată de art. 454 C. civ. și de Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției. Într-adevăr, pe calea acestor proceduri, sunt vizate „relații de familie”. Astfel, pe calea divorțului, este desfăcută căsătoria și, pe cale de consecință, dispare familia generată de ea (căsătorie). În schimb, pe calea adopției, se stabilește „legătura de filiație” dintre adoptat sau adoptator. Drept urmare, dacă adoptatorul este căsătorit, adoptatul intră în familia acestuia. În situația în care adoptatorul nu este căsătorit, aceștia vor forma o familie. Practic, în cazul acestor exemple, excluderea lor de la arbitralitate este determinată de împrejurarea că, pe calea lor, sunt soluționate litigii, respectiv cereri care au ca obiect „raporturi de familie” sau „starea civilă”, evocate de art. 542 alin. (1) C. pr. civ.
Pentru identitate de rațiune, sunt exceptate și litigiile care privesc „nulitatea căsătoriei” și „nulitatea adopției”.
De asemenea, sunt exceptate procedura punerii sub interdicție judecătorească, reglementată de art. 935-942 C. pr. civ., procedura de declarare a morții, stipulată de art. 943-950 C. pr. civ., precum și procedura punerii sub tutelă, prevăzută de art. 110 și urm. C. civ. și art. 133 și urm. din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Evident, exceptarea acestor proceduri de la „calea arbitrajului” decurge din faptul că, prin intermediul lor, sunt soluționate aspecte ce țin de „capacitatea persoanei fizice”, evocată, de asemenea, de art. 542 alin. (1) C. pr. civ. În context, fără să intrăm în detalii, semnalăm doar că, pentru identitate de rațiune și, mai ales, datorită lipsei de distincție a art. 542 alin. (1) C. pr. civ. în legătură cu „natura persoanei”, ar trebui excluse de la arbitralitate și o serie de proceduri care privesc „capacitatea persoanei juridice”, precum nulitatea, insolvența și transformarea acesteia.
3.6.2.8. Litigiile de natură penală.
Sunt considerate că se încadrează în această categorie, acele litigii penale care au ca obiect aplicarea de pedepse penale pentru săvârșirea unor infracțiuni.
În doctrina străină, s-a subliniat că sustragerea acestora de la arbitrabilitate este determinată, mai ales, de principiul legalității procesului penal.
În sistemul de drept român, față de dispozițiile art. 544 alin. (2) C. pr. civ., această motivație este destul de „șubredă”. Într-adevăr, din moment ce art. 544 alin. (2) impune cerința respectării „ordinii publice” la încheierea convenției arbitrale, iar ordinea publică este alcătuită din „dispoziții legale imperative”, „principiul legalității” se impune cu aceeași forță și în cazul arbitrajului. Mai mult, potrivit art. 7 C. pr. civ., și „procesul civil” este dominat de principiul legalității.
În realitate, ideea că sunt susceptibile de „arbitrare” numai litigiile din „domeniul” privat se degajă din însăși reglementarea arbitrajului de Codul de procedură civilă.
Mai mult, această teză este puternic susținută de dispozițiile art. 541 alin. (1) C. pr. civ. Reiterăm, și în acest context, că, potrivit acestui text, arbitrajul este o jurisdicție alternativă, având „caracter privat” (s.n.). Evident, fiindcă jurisdicția are caracter privat, este absolut firesc ca și litigiile supuse acesteia să aibă același caracter. Se poate susține că tocmai natura litigiilor imprimă arbitrajului caracter privat și nu invers, așa cum prevede acest text. Sub acest aspect, dar și pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca de lege ferenda, să modifice dispozițiile art. 541 alin. (1) C. pr. civ., în sensul că „arbitrajul este o jurisdicție alternativă la procesul civil, având ca obiect litigii din domeniul privat”.
În schimb, chiar în cazul săvârșirii unei infracțiuni, nimic nu se opune ca „părțile” să tranșeze latura civilă pe calea arbitrajului. În acest sens, în doctrină, sunt aduse ca argument dispozițiile art. 2268 alin. (2) C. civ. Astfel, în temeiul acestora, se poate însă tranzacționa asupra acțiunii civile derivând din săvârșirea unei infracțiuni. Chiar dacă acest text se referă numai la acțiuni civile derivând din săvârșirea unei „infracțiuni”, considerăm că, a fortiori, este incident și în cazul în care este săvârșită doar o „faptă prevăzută de legea penală”. Într-adevăr, în acest caz, fapta nu este infracțiune, fiindcă nu întrunește toate trăsăturile esențiale stipulate de art. 15 alin. (1) C. pen. În acest caz, fie fapta a fost săvârșită fără vinovăția prevăzută de lege, fie există o cauză justificată sau de neimputabilitate. Oricum, toate aceste împrejurări sunt, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a, respectiv lit. d) C. pr. pen., cauze care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, adică împiedică declanșarea procesului penal sau, dacă acesta este deja declanșat, continuarea lui. Finalmente, în ambele situații, partea interesată nu poate sau nu mai poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal, în condițiile art. 19 și urm. C. pr. civ.
Oricum, promovarea acțiunii civile în cadrul procesului penal nu este obligatorie nici pentru instanța de judecată penală și nici pentru partea civilă. Astfel, potrivit art. 19 alin. (4) C. pr. civ., acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului. Deci, dacă instanța de judecată apreciază că soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal determină depășirea duratei rezonabile a procesului, va respinge această cerere. De asemenea, în temeiul art. 20 alin. (1) teza I C. pr. pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești (s.n.).
3.6.2.9. Litigii din materia contenciosului administrativ.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Oricum, în doctrină, se consideră că acest text din Legea nr. 554/2004 exclude de la soluționarea pe calea arbitrajului litigiile din sfera contenciosului administrativ.
Această concluzie este susținută și de împrejurarea că „actul administrativ”, care este atacat pe calea acțiunii în contencios adminstrativ, este un „act juridic de autoritate”, motiv pentru care este absolut firesc ca și controlul legalității acestuia să fie exclusiv apanajul instanței judecătorești competente. În acest sens, în doctrina franceză s-a apreciat că sustragerea acestor litigii de la soluționare pe calea arbitrajului este fondată și pe lipsa de imperium a arbitrilor. De fapt, sub acest aspect, și legislația română lipsește tribunalul arbitral de ius imperium. În acest sens, evocăm dispozițiile art. 547 C. pr. civ. care, printre altele, obligă tribunalul arbitral să sesizeze tribunalul în a cărui circumscripție teritorială se desfășoară arbitrajul pentru îndeplinirea unor „atribuții ce revin instanțelor judecătorești”. Pentru evitarea repetărilor, în acest context, evocăm doar faptul că aceste atribuții sun reglementate in concreto de Codul de procedură civilă, în cadrul arbitrajului.
În doctrina română, se susține că, în situația în care cererea este admisă de către instanța de judecată, nu există niciun impediment legal ca „părțile” să rezolve pe calea arbitrajului problema daunelor materiale și morale. Astfel, întemeindu-se pe unele teze exprimate în doctrina franceză, în literatura de specialitate română, în sprijinul acestei opinii, s-a afirmat că, dacă tranzacția este admisă în legătură cu acțiunea civilă ce derivă dintr-o infracțiune, cu atât mai mult, ea trebuie admisă în legătură cu acțiunea civilă ce derivă dintr-un act adminictrativ ilegal.
În ceea ce ne privește, pentru motivele ce urmează, exprimăm îndoieli în legătură cu pertinența acestei teze în contextul legislativ român din domeniu.
În primul rând, teza criticată se întemeiază pe o gravă eroare. Astfel, într-un mod evident inadmisibil, este pus semnul egalității juridice între „tranzacție” și „arbitraj”.
În al doilea rând, este omis faptul că, în cadrul acțiunii în contencios administrativ, una dintre părți este, potrivit art. l alin. (1) din legea nr. 554/2004, o „autoritate publică”. Drept urmare, în acest caz, inclusiv sub aspectul daunelor materiale și morale ce derivă din admiterea cererii de către instanța de judecată, sunt incidente dispozițiile art. 542 alin. (2) C. pr. civ. Reiterăm că, în temeiul acestora, statul și autoritățile publice au facultatea de a încheia convenții arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale la care România este parte. Din câte cunoaștem, nu există o asemenea autorizare legală.
3.6.2.10. Litigii privind răspunderea administrativ-contravențională
În acest domeniu, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor stabilește fără „alternativă”, spre exemplu, persoanele care au calitatea de agenți constatatori ai contravențiilor [art. 15 alin. (1)], persoanele care sunt în drept să aplice sancțiunile contravenționale [art. 21 alin (1)] și competența judecătoriei de a soluționa plângerile împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției [art. 31 alin. (1)]. Oricum, argumentele prezentate în cazul litigiilor din domeniul răspunderii penale sunt pe deplin valabile și în cazul litigiilor referitoare la răspunderea contravențională.
3.6.2.11. Litigiile din materie fiscală
Litigiile din această materie, după ce parcurg o procedură prealabilă, administrativ jurisdicțională, conform Codului de procedură fiscală, sunt soluționate de către instanțele de judecată. În concret, potrivit art. 187 din acest Cod, decizia de soluționare a contestației poate fi atacată la instanța judecătorească competentă. De fapt, argumentele prezentate în cazul litigiilor din domeniul contenciosului administrativ își găsesc pe deplin valabilitatea și în această materie.
Cu toate acestea, mai ales în practica arbitrajului internațional, se admite că pot fi supuse arbitrajului litigiile necontestate.
3.6.2.12. Litigii privind dreptul de autor și drepturile conexe
Ab initio, subliniem că, în sistemul de drept român sunt protejate juridic următoarele forme ale creației intelectuale: operele, creațiile conexe acestora și bazele de date; invențiile; desenele sau modelele; mărcile și indicațiile geografice.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor și sunt protejate juridic următoarele categorii de creații intelectuale: scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator [lit. a)]; operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice [lit. b)]; compozițiile muzicale cu sau fără text [lit. c)]; operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele [lit. d)]; operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale [lit. e)]; operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei [lit. f)]; operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice [lit. g)]; operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiecte de arhitectură [lit. h)]; lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul fotografiei, geografiei și științei în general [lit. i)].
În schimb, în temeiul art. 9 din Legea nr. 8/1996, nu beneficiază de protecția legală a dreptului de autor următoarele categorii de creații intelectuale: ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare [lit. a)]; textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora [lit. b)]; simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia [lit. c)]; mijloacele de plată [lit. d)]; știrile și informațiile de presă [lit. e)]; simplele fapte și date [lit. d)].
Excluderea acestor creații intelectuale de la protecția instituită pentru opere nu trebuie înțeleasă în sensul că ele nu ar fi protejate juridic. Dimpotrivă, unele dintre ele intră în conținutul altor categorii de creații intelectuale, cărora le este consacrată o protecție juridică specială, prin alte acte normative decât Legea nr. 8/1996. Spre exemplu, descoperirile și invențiile sunt protejate juridic conform Legii nr. 64/1992. De fapt, cu titlu general, art. 2 din Legea nr. 8/1996 stipulează că recunoașterea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază și nu exclude protecția acordată prin alte dispoziții legale. Deci, în cazul acestor creații intelectuale, exceptarea este determinată tocmai de existența unui regim juridic special de protecție și, nicidecum de inexistența lui. Altfel spus, s-a urmărit evitarea situațiilor în care, pentru același gen de creație intelectuală, ar exista o dublă protecție juridică. Dubla protecție juridică, nu numai că ar fi inutilă, dar ar crea și riscul confuziei între diferitele modalități ale creației intelectuale.
Legea nr. 8/1996, în Capitolul IV din Partea I a Titlului I, sub denumirea marginală „conținutul dreptului de autor” (art. 10-23), reglementează două categorii de drepturi ce se nasc din realizarea unei opere, și anume: drepturile morale (art. 10-11); drepturile patrimoniale (art. 12-16, art. 21-23).
În concret, art. 10 din Legea nr. 8/1996 enumeră cinci „drepturi morale” ale autorului unei opere, și anume: dreptul de a decide dacă, în ce mod și când v-a fi adusă opera la cunoștință publică sau dreptul de a divulga opera [lit. a)]; dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei sau dreptul la paternitatea operei [lit. b)]; dreptul de a decide sub ce nume v-a fi adusă opera la cunoștința publică sau dreptul la nume [lit. c)]; dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și dreptul de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa [lit. d)] sau dreptul de a pretinde respectarea integrității ori dreptul la respectarea inviolabilității operei; dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularul drepturilor de utilizare prejudiciați prin exercitarea retractării [lit. e)].
În temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări. Altfel spus, de principiu, drepturile morale sunt inalienabile și insesizabile. Prin derogare de la dreptul comun și de la această regulă, în temeiul art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 10 din Legea nr. 8/1996, exercițiul următoarelor drepturi se poate transmite prin moștenire pe durată nelimitată: dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică [lit. a)]; dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei [lit. b)]; dreptul de a pretinde respectarea integrității operei [lit. d)]. Dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație.
Cu toate acestea, posibilitatea transmiterii celor trei drepturi nu este o excepție veritabilă de la principiul inalienabilității drepturilor nepatrimoniale, fiindcă, în acest caz, nu se transmit drepturile ca atare, ci numai exercițiul lor. Într-adevăr, art. 11 alin. (2) se referă expressis verbis la transmiterea exercițiului drepturilor prevăzute la art. 10 lit. a), b) și d). Evident, strict juridic, a avea exercițiul unui anumit drept nu este echivalent cu situația de a fi titularul acelui drept. În principiu, exercițiul dreptului civil aparține titularului, însă există posibilitatea legală de a fi transmis altei persoane. Oricum, în situația în care exercițiul unui drept civil aparține altei persoane decât titularului, această situație nu echivalează cu transmiterea acelui drept către persoana respectivă.
Față de această situație, apreciem că, în materia litigiilor care au ca obiect „dobândirea”, „exercițiul” sau „transmiterea” drepturilor morale de autor este inadmisibilă soluționarea lor pe calea arbitrajului. Într-adevăr, în cazul celor trei drepturi transmisibile, aceasta are loc numai pe cale succesorală. În schimb, celelalte două drepturi sunt netransmisibile. Practic, ambele categorii se încadrează în excepțiile de la arbitrabilitate, stipulate de art. 542 alin. (1) C. pr. civ.
„Drepturile patrimoniale” născute din crearea unei opere literare, artistice sau științifice sunt drepturi civile cu conținut economic, adică evaluabile în bani. Pe cale de consecință, de principiu, aceste drepturi împrumută toate caracteristicile generale ale oricărui drept civil patrimonial. Cu toate acestea, avându-și izvorul în crearea unei opere, drepturile patrimoniale de autor prezintă, conform Legii nr. 8/1996, și unele trăsături particulare, după cum urmează: sunt strâns legate de persoana autorului, adică sunt, în principiu, intuitu personae [art. 1 alin. (1)]; sunt exclusive, adică absolute sau, altfel spus, opozabile erga omnes (art. 12); sunt temporare, în sensul că durează tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit moștenitorilor pe timp limitat [art. 25 alin. (1)]; exercițiul lor este, în principiu, alienabil, deoarece poate face obiectul înstrăinării sau al cesiunii exclusive sau neexclusive (art. 39 și urm.). Prin derogare de la dreptul comun, unele dintre ele nu pot fi transmise prin moștenire.
În ordine cronologică, Legea nr. 8/1996 reglementează două drepturi patrimoniale de autor, și anume: dreptul la utilizarea operei (art. 12-16); dreptul de suită (art. 21-23).
Potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi „utilizată opera” sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții (s.n.). Deci, potrivit textului legal citat, acest drept, deși este patrimonial, este exclusiv, adică absolut sau opozabil erga omnes. Cu toate acestea, de la regula exclusivității, art. 33 și urm. din Legea nr. 8/1996 instituie unele excepții
De asemenea, acest drept are conținut complex care, la rândul lui, generează pentru titularul dreptului de autor o serie de alte prerogative patrimoniale sau morale distincte și exclusive. De fapt, această împrejurare este prevăzută de art. 13 din Legea nr. 8/1996. Astfel, potrivit acestui text, utilizarea unei opere dă naștere pentru autorul ei la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, de a autoriza sau de a interzice următoarele operațiuni: reproducerea operei [lit. a)]; distribuirea operei [lit. b)]; importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor după operă, realizate cu consimțământul autorului [lit. c)]; închirierea operei [lit. d)]; împrumutul operei [lit. e)]; comunicarea publică, direct sau indirect a operei [lit. f)]; radiodifuzarea operei [lit. g)]; transmiterea prin cablu a operei [lit. h)]; realizarea de opere derivate [lit. i)].
Cât privește „dreptul de suită”, în ordine cronologică, art. 21 din Legea nr. 8/1996 reglementează următoarele aspecte referitoare la dreptul de suită: recunoașterea dreptului de suită [alin. (1)]; creațiile intelectuale și operațiunile juridice purtătoare de drept de suită [alin. (2) și (3)]; cuantumul sumelor ce se cuvin ca drept de suită [alin. (4)]; obligația vânzătorului subsecvent de a comunica autorului informații în legătură cu prețul vânzării, locul unde se află opera, precum și de a reține și plăti către autor suma reprezentând dreptul de suită [alin. (5)]; prescriptibilitatea dreptului autorului de a primi informații necesare pentru plata sumelor datorate ca drept de suită [alin. (6)]; interdicția renunțării sau înstrăinării dreptului de suită [alin. (7)]. În plan internațional, art. 14 din Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice prevede posibilitatea statelor membre de a recunoaște, prin legislația lor internă, dreptul de suită în cazul operelor de artă originale și a manuscriselor originale ale scriitorilor și compozitorilor. La nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2001/84/CE din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale, care reglementează următoarele aspecte: obligativitatea statelor membre de a prevedea în legislația lor internă dreptul de suită (art. 1); operele de artă cărora li se aplică dreptul de suită (art. 2); pragul de aplicare și procentele în care se calculează dreptul de suită (art. 3); baza de calcul (art. 5); beneficiarii dreptului de suită (art. 6-7); durata protecției dreptului de suită (art. 9); dreptul beneficiarilor de a obține informații (art. 10).
Față de dispozițiile legale ce-i sunt consacrate și de exigențele științei dreptului și de observațiile formulate, definim dreptul de suită ca fiind „acea posibilitate conferită titularului ca, în limitele ordinii publice și bunelor moravuri, să pretindă și să primească de la persoanele desemnate de lege o sumă de bani, reprezentând o anumită cotă procentuală din prețul obținut la vânzarea operei sale originale de artă grafică sau plastică ori a operei fotografice, ulterioară primei înstrăinări a acesteia de către el, și de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa, iar la nevoie de a face apel la forța coercitivă a statului pentru ocrotirea acestor prerogative”.
De asemenea, considerăm că dreptul de suită constituie, pur și simplu, expresia patrimonială a legăturii juridice dintre autor și opera sa după ce dreptul de proprietate asupra suportului ei material a fost transmis, pe calea contractului de vânzare-cumpărare, altei persoane. Într-adevăr, art. 1 alin. (1) teza a II-a, fără să distingă după cum autorul este sau nu proprietarul suportului material al operei, dispune că dreptul de autor este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial (s.n.). Fiindcă suntem în prezența unui drept, legătura dintre operă și autorul ei este o legătură juridică, particularizată în recunoașterea posibilității acestuia de a primi o sumă de bani, reprezentând o cotă procentuală de prețul revânzării operei. Tot la fel pot fi analizate și considerentele nr. 2 din Directivă, conform cărora dreptul de suită este un drept cu caracter frugifer, care dă autorului posibilitatea să perceapă o remunerație pentru înstrăinările succesive ale operei. Evident, suntem în prezența unor fructe civile care, prin excepție de la dreptul comun, nu se cuvin proprietarului, ci creatorului operei ori succesorului său în drepturi.
Față de cele prezentate, nimic nu se opune ca litigiile ce au ca obiect drepturi patrimioniale de autor să poată fi soluționate pe calea arbitrajului privat. Evident, dacă litigiile respective orivesc „dezbaterea succesorală” în legătură cu asemenea drepturi, fiind în prezența unei excepții stipulate de art. 542 alin. (1) C. pr. civ., vor fi sustrase acestei căi de soluționare.
De asemenea, nu sunt arbitrabile nici litigiile privind săvârșirea de infracțiuni sau contravenții la regimul juridic al drepturilor de autor, in diferent că sunt morale sau patrimoniale.
În schimb, sunt arbitrabile litigiile privind aspectele patrimoniale derivate din săvârșirea unor asemenea fapte, inclusiv în situația în care acțiunea civilă este promovată în cadrul procesului penal.
3.6.2.13. Litigiile din materia brevetelor de invenție
Abordând problematica litigiilor din domeniul brevetelor de invenție, facem precizarea că regimul juridic al brevetelor de invenție este reglementat, în ordine cronologică, de următoarele acte normative: Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție; Legea nr. 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție; Legea nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante; Hotărârea Guvernului nr. 573/1998 privind organizarea și funcționarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci; Hotărârea Guvernului nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție; Normele nr. 211/1998 ale O.S.I.M. de aplicare a Legii nr. 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție; Normele nr. 242/1999 ale O.S.I.M. privind sprijinirea brevetării în străinătate a invențiilor românești; Normele nr. 318/2000 ale O.S.I.M. privind modificarea și completarea Normelor nr. 242/1999.
În doctrină, unanim este admis că litigiile privind acordarea brevetului de invenție nu pot fi supuse arbitrajului, mai ales, datorită naturii juridice a acestuia. Într-adevăr, organul emitent al brevetului de invenție este O.S.I.M., care este un organ al administrației publice centrale de specialitate, iar procedura de acordare este o procedură eminamente administrativă. Mai mult, brevetul de invenție este un act juridic administrativ unilateral, deoarece decizia de eliberare a acestuia aparține exclusiv O.S.I.M., chiar dacă titularul cererii de acordare a brevetului de invenție are posibilitatea legală de a o contesta, pe cale administrativă sau pe cale judecătorească. În acest sens, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, drepturile asupra unei invenții sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României prin acordarea unui brevet de invenție de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în condițiile prevăzute de lege.
În temeiul Legii nr. 64/1991, litigiile născute din acordarea brevetului de invenție, după ce parcurg o etapă prealabilă, administrativ jurisdicțională, de competența exclusivă a organelor O.S.I.M. (art. 51 și urm.), sunt soluționate cu putere de lucru judecat de către instanța de judecată competentă (art. 57 și urm.). Cu toate acestea, nimic nu se opune ca litigiile ce au ca obiect drepturi patrimoniale sau/și morale ce decurg din eliberarea unui brevet de invenție să fie supuse arbitrajului.
De asemenea, nu sunt supuse arbitrajului litigii privind fapte care, potrivit Legii nr. 64/1991, constituie infracțiuni la regimul juridic al brevetelor de invenție, precum următoarele: însușirea fără drept a calității de inventator (art. 58); contrafacerea (art. 59), divulgarea de către personalul O.S.I.M. a datelor cuprinse în cererile de brevet (art. 62) etc. Totuși, și în cazul acestor infracțiuni, despăgubirile cuvenite titularului de brevet pot fi tranșate pe calea arbitrajului.
În mod asemănător se pune problema și în alte materii ale protecției juridice a creației intelectuale, cum ar fi, spre exemplu, programelor pentru calculator, bazelor de date, desenelor și modelelor industriale, mărcilor și indicațiilor geografice.
CAPITOLUL IV
TRIBUNALUL ARBITRAL
SECȚIUNEA 4.1.
PRECIZĂRI PREALABILE
Art. 543 C. pr. civ., fiind plasat în contextul „dispozițiilor generale” despre arbitraj (art. 541-547), sub denumirea marginală, „tribunalul arbitral”, dispune că arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, investite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele (teza I). Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii investiți constituie, în sensul dispozițiilor prezentei cărți, tribunalul arbitral (teza a II-a). Deci, potrivit tezei a II-a din cuprinsul art. 543 C. pr. civ., tribunalul arbitral este alcătuit dintr-un singur arbitru (arbitru „unic”) sau din mai mulți arbitri.
Față de referirea alternativă a textului art. 543 teza a II-a C. pr. civ. la „arbitrul unic” sau „arbitrii” exprimăm îndoieli în legătură cu unele opinii doctrinare care provează ideea că „statutul de drept comun, concretizat prin norme cu caracter supletiv de voință, aparține arbitrajului colegial” și că, „dimpotrivă, arbitrajul unipersoanl devine efectiv, operant, numai condiționat de consimțământul corespunzător, realizat în raporturile dintre părți”.
Chiar dacă teza criticată a fost exprimată sub imperiul reglementărilor anterioare, aceasta nu a avut suport juridic nici în vechiul Cod de procedură civilă. Dimpotrivă, potrivit art. 345 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, de principiu, părțile aveau libertatea să stabilească dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de doi ori de mai mulți arbitri. Într-adevăr, în temeiul alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, dacă părțile nu stabileau numărul arbitrilor, litigiul se judec de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea – supraarbitrul – era desemnat de cei doi arbitri. Deci, în reglementarea anterioară, „statutul de drept comun” a aparținut „arbitrului unic” și, nicidecum „arbitrajului colegial”, așa cum eronat s-a exprimat doctrina.
În condițiile actualelor reglementări nu se mai pune problema unei anumite priorității între „arbitrajului unipersonal” în raport cu „arbitrajul colegial” sau invers, întrucât, după cum am precizat anterior, art. 543 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. oferă părților litigante posibilitatea să opteze pentru oricare dintre ele. În context, apreciem că evocarea în text a „unei persoane” înaintea „mai multor persoane” nu poate constitui argument în susținerea priorității „arbitrajului colegial”, din moment ce legiuitorul se referă „alternativ” la cele două variante.
Revenind la dispozițiile art. 543 teza I C. pr. civ., considerăm că se impun unele aprecieri particulare.
Încredințarea arbitrajului se face prin „convenția arbitrală”. Fiindcă norma analizată se referă generic la „convenția arbitrală”, numirea arbitrilor se poate realiza, fie pe calea clauzei compromisorii, fie a compromisului.
Cu toate acestea, în text, alternativ cu „convenția arbitrală”, se face vorbire și despre enigmatica „acea convenție”, prin care părțile pot numi arbitrii. Din moment ce înaintea textului analizat, art. 542 C. pr. civ. se referă la dreptul persoanelor care au capacitate deplină de exercițiu de a „…conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele…”, desprindem concluzia că „acea convenție” este, de fapt „convenția arbitrală”. Facem precizarea că art. 541, cu care debutează Cartea a IV-a (despre arbitraj) C. pr. civ., evocă doar dreptul părților litigante de stabili reguli de procedură [alin. (2)], fără să nominalizeze actul prin care pot realiza acest lucru.
În ceea ce ne privește, considerăm că suntem în prezența unei „neglijențe de exprimare”. În realitate, legiuitorul a urmărit să prevadă că, „prin convenția arbitrală, părțile litigante pot încredința arbitrajul uneia sau mai multor persoane, pe care le împuternicesc să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele. Numai că, datorită acestei neglijențe de exprimare, într-o interpretare corectă din punct de vedere gramatical a textului analizat, rezultă că „părțile pot încredința arbitrajul prin convenție arbitrală sau prin acea convenție”.
Pentru eliminarea acestei exprimări defectuoase, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice dispozițiile art. 543 teza I C. pr. civ., în sensul că „prin convenție arbitrală, părțile pot încredința arbitrajul uneia sau mai multor persoane, pe care le împuternicesc să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele”.
Pentru a sintetiza, în temeiul art. 543 teza I C. pr. civ., părțile litigante sunt cele care, pe de o parte, decid dacă litigiul va fi supus arbitrajului și, pe de altă parte, dacă arbitrajul va fi realizat de un singur arbitru sau de mai mulți arbitri. În schimb, art. 543 teza a II-a C. pr. civ. are rolul de a stabili că „arbitrul unic” sau, după caz, „arbitrii investiți” constituie „tribunalul arbitral”.
Aceste reguli sunt incidente și în cazul „arbitrajului instituționalizat”. Concluzia este susținută de referirea art. 543 teza I C. pr. civ. la „încredințarea arbitrajului” și la „tribunalul arbitral” fără să facă distincție în legătură cu modalitatea acestuia. De asemenea, în același sens poate fi interpretat și faptul că art. 543 C. pr. civ. este plasat în contextul „dispozițiilor generale” referitoare la arbitraj. În sfârșit, sub aceste aspecte, în contextul reglementărilor consacrate „arbitrajului instituționalizat” nu există norme derogatorii. Mai mult, în temeiul art. 617 alin. (2) C. pr. civ., de principiu, când există contrarietate între convenția arbitrală și regulamentul arbitrajului instituționalizat la care aceasta trimite, va prevala convenția arbitrală.
Fără să intrăm în detalii, în context, facem precizarea că, potrivit art. 556 alin. (1) C. pr. civ., dacă sunt mai mulți arbitri, numărul acestora trebuie să fie impar. Soluția se impune, mai ales, din nevoia de a se realiza majoritatea cu ocazia deliberării, dacă există două sau mai multe opinii contrare. Dacă părțile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea, supraarbitrul, desemnat de cei doi arbitri, conform art. 556 alin. (2) C. pr. civ. În situația în care există mai mulți reclamanți sau pârâți, părțile care au interese comune, vor numi un singur arbitru.
Oricum, indiferent de modalitatea utilizată pentru stabilirea arbitrilor, aceștia trebuie să accepte în scris însărcinarea și să comunice părților acceptarea în termen de cel mult 5 zile de la data primirii propunerii de numire.
„Acceptarea” de a fi arbitru pentru soluționarea unui anumit litigiu are semnifacția încheierii unei convenții între arbitru sau arbitri, pe de o parte, și părțile sau partea litigantă, pe de altă parte. Deci, pentru organizarea arbitrajului, sunt necesare două convenții, una prin care părțile litigante decid să supună arbitrajului litigiul dintre ele și alta între părți și arbitrii, care acceptă însărcinarea. În context, facem precizarea că „momentul acceptării” însărcinării de a fi arbitru are semnificație sub cel puțin trei aspecte. În primul rând, după cum am evocat deja, marchează încheierea convenției dintre arbitru și părțile sau partea litigantă. În al doilea rând, în acest moment se consideră că tribunalul arbitral a fost constituit, conform art. 566 alin. (1) C. pr. civ.. În al treilea rând, din acest moment, începe să curgă termenul de 6 luni în care tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea, potrivit art. 567 alin. (1) C. pr. civ.
În doctrină, de principiu, s-a pus problema „naturii funcției de arbitru”.
Chiar dacă este desemnat de părți sau de către una dintre acestea, arbitrul nu poate fi considerat un „mandatar”. Într-adevăr, acceptând însărcinarea de arbitru, acesta nu se angajează să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama părții sau părților litigante, așa cum prevede art. 2009 C. civ., în cazul mandatului. Dimpotrivă, acesta, chiar dacă este desemnat numai de către una dintre părți, nu reprezintă acea parte, ci se obligă, potrivit art. 543 teza I C. pr. civ., să dea o hotărâre definitivă și obligatorie pentru părțile litigante. Practic, arbitrul se obligă la o „activitate imparțială și independentă”. De fapt, sub acest aspect, sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 562 alin. (1) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun la îndoială „independența și imparțialitatea” lui.
SECȚIUNEA 4.2.
PERSOANELE CARE POT AVEA CALITATEA DE ARBITRU
4.2.1. Cerințe pentru ca persoana să poată fi arbitru
Art. 555 C. pr. civ., sub denumirea marginală „arbitrii”, fiind plasat în contextul reglementărilor consacrate „tribunalului arbitral”, dispune fără alternativă că „poate fi arbitru orice persoană fizică care are capacitate deplină de exercițiu”.
În reglementarea anterioară, art. 344 din vechiul Cod de procedură civilă a prevăzut că „poate fi arbitru orice persoană fizică, de cetățenie română, care are capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor”.
Deci, față de vechea reglementare, în actuala, a fost eliminată restricția referitoare la calitatea de „cetățean român” și precizarea în legătură capacitatea de exercițiu a „drepturilor”. Renunțarea la cerința ca arbitrul să aibă „cetățenia română” constituie un „act de generozitate” a legiuitorului român față de cetățenii străini, iar eliminarea precizării din finalul art. 344 din vechiul Cod de procedură civilă s-a impus datorită incompatibilității ei cu semnificația capacității de exercițiu în „noul context legislativ”. Într-adevăr, după cum am precizat deja, potrivit art. 37 C. civ, capacitate de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice.
Revenind la dispozițiile art. 555 C. pr. civ., semnalăm referirea acestora la „orice persoană fizică”, fără să facă distincție în legătură cu „pregătirea profesională”, „calitățile morale”, „îndeletnicirea”, „ocupația”, „funcția” etc. De fapt, singurele condiții sunt ca persoana să fie fizică și să aibă capacitate deplină de exercițiu.
Per a contrario, nu poate fi arbitru „persoana juridică” și persoana fizică care nu are capacitate deplină de exercițiu, adică persoana fără capacitate de exercițiu (minorii sub vârsta de 14 ani și interzișii judecătorești), precum și persoanele cu capacitate restrânsă de excerițiu (minorii care au împlinit vârsta de 14 ani și nu sunt căsătoriți sau instanța de tutelă nu le-a recunoscut capacitatea deplină de exercițiu anticipată, în condițiile art. 40 C. civ.).
Cu toate acestea, sunt unele legi care interzic unor persoane care dețin diverse „funcții publice” de a ocupa alte funcții sau de a desfășura alte activități publice sau private, cum ar fi, și cea de arbitru. În acest sens, spre exemplu, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri și prevenirea corupției, în art. 192 alin. (1) lit. a), interzice expressis verbis magistraților să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură. Această interdicție este reglementată și de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților, realizându-se, astfel, un paralelism, contrar normelor de tehnică legislativă pentru adoptarea actelor normative.
De asemenea, prin convenția lor, părțile litigante pot decide să excludă anumite persoane sau categorii de persoane de la calitatea de arbitru pentru soluționarea litigiului dintre ele. Nerespectarea acestei interdicții poate constitui „motiv de recuzare”, încadrându-se în motivul generic stipulat de art. 562 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. Astfel, acest text prevede că arbitrul poate fi recuzat pentru neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții privitoare la arbitri, prevăzute în convenția arbitrală.
Chiar dacă art. 555 C. pr. civ. nu prevede, nu poate fi arbitru persoana pusă sub curatelă. Într-adevăr, este de principiu faptul că cine nu poate face ceva pentru sine, cu atât mai puțin poate face pentru altul. Evocăm doar faptul că, potrivit art. 178 lit. a) C. pr. civ., instanța de tutelă poate institui curatela dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să-și administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare.
De asemenea, nu poate fi arbitru nici persoana condamnată la pedeapsa penală accesorie sau complementară de a ocupa o funcție, de a exercita o profesie sau meserie ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, conform art. 65 alin. (1), respective art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. Evident, pentru a interveni o asemenea incompatibilitate, este absolut necesar ca persoana respectivă să fi fost condamnată pentru o infracțiune în legătură cu calitatea sa de arbitru.
În doctrină, s-a exprimat opinia, pe care, cu unele precizări, o considerăm justă, că nu poate fi arbitru nici „cel declarat falit”. Posibilitatea ca o persoană fizică să fie supusă procedurii insolvenței este prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. În concret, potrivit acestui text, procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică profesioniștilor, astfel cum sunt definiți la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepția celor care exercită profesii liberale, precum și a celor cu privire la care se prevăd dispoziții speciale în ceea ce privește regimul insolvenței lor. În ceea ce privește profesioniștii, art. 3 alin. (2) C. civ. dispune că sunt profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Potrivit aliniatului următor din cuprinsul aceluiași articol, constituie exploatrea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte.
Dacă arbitrul nu îndeplinește condițiile stipulate de art. 555 C. pr. civ., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. c) din același Cod, hotărârea arbitrală poate fi anulată pentru motivul că tribunalul nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală. În context, considerăm că acest caz de anulare a hotărârii arbitrale, pentru a acoperi „perfect” situațiile în care arbitrul nu îndeplinește „cerințele legale” și a fi în acord cu dispozițiile art. 566 C. pr. civ. privind „constituirea tribunalului arbitral”, de lege ferenda, ar trebui reformulat, în sensul că „arbitrii și constituirea tribunalului arbitral nu îndeplinesc cerințele legale și ale convenției arbitrale”.
4.2.2. Numărul arbitrilor
Reiterăm că, potrivit art. 556 alin. (1) C. pr. civ., părțile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de mai mulți arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în număr impar. Deci, în temeiul acestui text, de principiu, „părțile” stabilesc „numărul arbitrilor. De asemenea, tot de principiu, litigiul poate fi soluționat de un „arbitru unic” sau de „mai mulți arbitri”. În această din urmă situație, numărul arbitrilor trebuie să fie „impar”, adică un număr divizibil cu doi plus unu. În context, facem precizarea că dispozițiile art. 556 alin. (1) C. pr. civ. au preluat, cu o diferență nesemnificativă, prevederile art. 345 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă. În concret, potrivit acestora din urmă, părțile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de doi ori de mai mulți arbitri. Deci, singura deosebire constă că în faptul că art. 556 alin. (1) C. pr. civ. nu a preluat și referirea la „doi” arbitri. Cu toate acestea, în vechea reglementare exista posibilitatea ca tribunalul arbitral să fie alcătuit dintr-un număr par de arbitri. În concret, această posibilitate rezulta din dispozițiile art. 3603 din vechiul Cod de procedură civilă, la care ne vom referi în contextul „rolului supraarbitrului”.
Dacă părțile nu au stabilit numărul arbitrilor, în temeiul art. 556 alin. (2) C. pr. civ., litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea, supraarbitrul, desemnat de cei doi arbitri. Facem precizarea că dispozițiile art. 556 alin. (2) C. pr. civ. au preluat ad litteram prevederile art. 345 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă.
În doctrină, s-a apreciat că desemnarea „supraarbitrului” de către cei doi arbitri poate fi considerată că marchează intenția legiuitorului de a face din cei doi arbitri, numiți de către părți, un „mandatar comun” pentru desemnarea celui de-al treilea arbitru. De asemenea, în mod just s-a concluzionat că, în situația în care cei doi arbitri nu se înțeleg în legătură cu desemnarea supraarbitrului, partea interesată în soluționarea litigiului pe calea arbitrajului poate sesiza tribunalul în a cărei circumscripție teritorială urmează să aibă loc arbitrajul care, în temeiul art. 561 alin. (1) C. pr. civ., va proceda la numirea supraarbitrului. Potrivit art. 561 alin. (2) C. pr. civ., tribunalul are obligația să se pronunțe în termen de 10 zile de la sesizare, cu citarea părților, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac. Dispozițiile art. 561 C. pr. civ. au preluat, cu diferențe referitoare la „instanța de judecată competentă”, prevederile art. 351 din vechiul Cod de procedură civilă.
În prezent, supraarbitrul, numit în condițiile prezentate mai sus, are aceeași „putere” ca și ceilalți doi arbitri. Practic, ,,rolul” acestuia este de a realize ,,majoritatea” în adoptarea hotărârii arbitrale.
Facem precizarea că, în reglementarea anterioară, rolul supraarbitrului era decisiv în soluționarea litigiului. Într-adevăr, potrivit art. 3603 din vechiul Cod de procedură civilă, supraarbitrul era desemnat atunci când tribunalul arbitral era compus dintr-un număr cu soț de arbitri și aceștia nu se înțelegeau asupra soluție. Supraarbitrul era numit conform înțelegerii dintre părți sau, în lipsă, în condițiile art. 351 din vechiul Cod de procedura civila. Supraarbitrul numit se putea uni cu una dintre soluții, o putea modifica sau putea să pronunțe o altă soluție, dar numai după ascultarea părților și a celorlalți arbitri.
În actuala reglementare, art. 560 C. pr. civ. prevede și posibilitatea numirii unui „supleant” al supraarbitrului. În doctrină, se consideră că această soluție normativă este pozitivă, deoarece permite substituirea supraarbitrului în cazul în care, ulterior desemnării acestuia, a intervenir o împrejurare care îl împiedică să participe, în această calitate, la soluționarea litigiului.
4.2.3. Numirea arbitrilor
De principiu, potrivit art. 558 alin. (1) C. pr. civ., arbitrii sunt numiți, revocați sau înlocuiți conform convenției arbitrale. Acest text a preluat ad litteram dispozițiile art. 347 alin. (1) C. pr. civ. Oricum, principiul stipulat de art. 558 alin. (1) C. pr. civ. este esențial și evocă rolul voinței părților în formarea tribunalului arbitral.
În situația în care arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost numiți prin convenția arbitrală și nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire, potrivit art. 558 alin. (2) C. pr. civ., partea care vrea să recurgă la arbitraj va comunica celeilalte părți, în scris, să procedeze la numirea lor, potrivit art. 556 alin. (2) și (3). Reiterăm că, în temeiul celor două aliniate din cuprinsul acestui articol, dacă părțile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea – supraarbitrul – desemnat de cei 2 arbitri. De asemenea, dacă există mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, părțile care au interese comune vor numi un singur arbitru.
În comunicarea, evocată de art. 558 alin. (2) C. pr. civ., partea trebuie să arate numele, domiciliul și, pe cât posibil, datele personale și profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului de partea care dorește să recurgă la arbitraj, precum și enunțarea succintă a pretențiilor și a temeiurilor lor, conform alin. (3) din cuprinsul aceluiași articol.
În opinia noastră, acest text implică unele observații particulare.
Astfel, semnalăm ambiguitatea textului analizat în legătură cu așa-zisele „date persoanale și profesionale” ale arbitrului propus. Într-adevăr, în condițiile în care legea nu stabilește care sunt aceste „date personale și profesionale”, cealaltă parte are posibilitatea „discreționară” să-i reproșeze că acestea sunt incomplete și, pe cale de consecință, că respectiva comunicare nu întrunește o cerință legală. Pentru aceste motive, considerăm că, de lege ferenda, expresia „datele persoanele și profesionale ale arbitrului” ar trebui eliminată din conținutul acestui text. De fapt, apreciem că indicarea „numelui” și „domiciliului” este suficientă ca partea respectivă să poată afla și „alte date” relevante despre persoana arbitrului.
De asemenea, observăm că între alin. (2) și alin. (3) din conținutul art. 558 C. pr. civ. există o evidentă „neconcordanță”. Astfel, în timp ce, în alin. (2), se prevede că partea care vrea să recurgă la arbitraj „va comunica celeilalte părți, în scris, să procedeze la numirea lor”, adică a arbitrului unic sau a arbitrilor, în alin. (3) se stipulează că „în comunnicare se arată numele, domiciliul și, pe cât posibil, datele persoanele și profesionale ale arbitrului…”. În ceea ce ne privește, considerăm că alin. (3) ar fi trebuit să se refere la „răspunsul” la comunicare.
În sfârșit, „enunțarea”, chiar succintă, a „pretențiilor și temeiului lor” este neinspirată, deoarece este de natură să transforme această „comunicare” într-o veritabilă „cerere de arbitrare”. Practic, și sub acest aspect, există neconcordanță între dispozițiile celor două aliniate.
Pe de altă parte, în doctrină, s-a apreciat că datele prevăzute de art. 558 alin. (3) C. pr. civ. sunt utile, deoarece dau posibilitatea părții adverse să poată aprecia în cunoștință de cauză asupra propunerii de numire a arbitrului. Indicarea numelui și domiciliului arbitrului propus sunt elemente indispensabile, a căror lipsă determină nevalabilitatea comunicării. În schimb, indicarea datelor personale și profesionale poate lipsi din comunicare, întrucât textul analizat prevede că acestea vor fi indicate „pe cât posibil”, adică numai dacă sunt la îndemâna părții respective.
Potrivit art. 558 alin. (4) C. pr. civ., partea căreia i s-a făcut comunicarea trebuie să transmită, la rândul său, în termen de 10 zile de la primirea acesteia, răspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau, după caz, numele, prenumele, domiciliul și, pe cât posibil, datele personale și profesionale ale arbitrului desemnat de aceasta.
În sfârșit, în temeiul alin. (5) din cuprinsul aceluiași articol, când propun arbitrii, fie prin convenția arbitrală, fie în condițiile alin. (2) – (4), părțile vor propune și câte un supleant, pentru cazul în care arbitrul principal ar fi sau ar ajunge în situația să nu își poată îndeplini însărcinarea.
Această dispoziție este deosebit de importantă. Într-adevăr, supleantul va înlocui arbitrul propus de fiecare parte când, din diverse motive, devine indisponibil. Pe cale de consecință, astfel, se evită tergiversarea soluționării litigiului pe calea arbitrajului.
Față de modul cum se procedează la desemnarea arbitrilor, atât în cazul arbitrajului ad-hoc, cât și a arbitrajului instituționalizat, se poate desprinde concluzia că, și sub acest aspect, principiul este cel al egalității părților litigante. Soluția este absolut firească, din moment ce natura juridică a arbitrajului este esențial convențională și, în materie, principiul este cel al egalității juridice a părților. În context, facem precizarea că egalitatea juridică a părților din actele juridice bilaterale (contracte) nu este o „egalitate a prestațiilor”. Egalitatea juridică presupune posibilitatea părților contractante de a decide de comun acord în toate chestiunile care privesc încheierea, executarea și încetarea convenției. Astfel, potrivit art. 1166 C. civ, contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. În același sens pot fi interpretate și dispozițiile art. 1169 C. civ. Astfel, în temeiul acestora, părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.
Mai mult, principiul egalității părților este unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil. Astfel, în temeiul art. 8 C. pr. civ., în procesul civil, părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări. Aplicabilitatea acestui principiu, în cazul în care litigiul este soluționat pe calea arbitrajului, este stipulată expressis verbis de art. 575 alin. (2) C. pr. civ. Într-adevăr, în temeiul acestuia, principiile fundamentale ale procesului civil, prevăzute de art. 5, alin. (2), art. 8-10, art. 12-16, art. 22 alin. (1) alin. (2), alin. (4), alin. (5) și alin. (6) și la art. 23 sunt aplicabile în mod corespunzător și în procedura arbitrală.
Revenind la desemnarea arbitrilor, ca atare, principiul egalității părților litigante este susținut și de următoarele dispoziții ale Codului de procedură civilă: art. 556 alin. (2), conform căruia fiecare parte numește câte un arbitru; art. 557, potrivit căruia este nulă clauza din convenția arbitrală care prevede dreptul uneia dintre părțin de a numi arbitru în locul celeilalte părți sau de a avea mai mulți arbitri decât cealaltă parte; în situația în care convenția arbitrală prevede constituirea tribunalului arbitral dintr-un singur arbitru, fără să cuprindă și numele acestuia, acesta va fi desemnat ulterior prin acordul de voință dintre părțile litigante. În acest sens, pot fi analizate dispozițiile art. 550 C. pr. civ., prezentate anterior; art. 558 alin. (2)-(4) privind comunicarea între părți a arbitrului unic sau a arbitrilor propuși; art. 561 alin. (1), în temeiul căruia, în caz de neînțelegere între părți cu privire la numirea arbitrului unic sau dacă o parte nu numește arbitrul ori arbitrii nu desemnează supraarbitrul, partea care vrea să recurgăî la arbitraj poate cere instanței de judecată să procedeze la numirea arbitrului; art. 561 alin. (2) C. pr. civ., potrivit căruia, procedura în fața instanței de judecată este contradictorie, întrucât se realizează cu citarea părților.
4.2.4. Particularități privind arbitrii în cazul arbitrajului instituționalizat
Art. 618 C. pr. civ., sub denumirea marginală ,,arbitrii”, fiind plasat în contextual reglementărilor consacrate ,,arbitrajului instituționalizat”, stabilește următoarele reguli: arbitrajul instituționalizat poate întocmi liste facultative cu persoane care pot fi arbitri sau supraarbitri [alin. (1) teza I]. Aceste liste nu au caracter obligatoriu [alin. (1) teza a II-a]; în cazul în care părțile nu se înțeleg asupra arbitrului unic ori când o parte nu numește arbitrul sau când cei 2 arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, autoritatea de desemnare este președintele arbitrajului instituționalizat, afară numai dacă regulile de procedură ale acestuia sau părțile însele nu dispun altfel [alin. (2)]; organizațiile cu caracter asociativ sau cele constituite pentru apărarea intereselor unei categorii profesionale nu pot să numească arbitri dintre membrii lor, în cazurile în care acestea sunt în litigiu cu terții [alin. (3)].
Ab initio, semnalăm inutilitatea dispozițiilor art. 618 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. Într-adevăr, este evident inutil să se prevadă că ,,aceste liste nu au caracter obligatoriu” după ce, anterior s-a precizat că listele respective sunt ,,facultative”. Pentru aceste motive, dar și pentru a face economie de text, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să abroge dispozițiile art. 618 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ.
Oricum, și în cazul arbitrajului instituționalizat, principiul este numirea arbitrilor de către părțile litigante, pe calea convenției arbitrale.
Prin derogare de la acest principiu, în situația în care părțile nu se înțeleg în ceea ce privește desemnarea arbitrului unic ori când o parte nu numește arbitrul sau când cei doi arbitri nu cad de acor asupra persoanei supraarbitrului, aceștia vor fi desemnați de către ,,președintele arbitrajului instituționalizat”. În acest caz, președintele arbitrajului instituționalizat are rolul de ,,autoritate de desemnare”. Oricum, această normă de excepție este incidentă numai în cazul în care regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat nu prevăd altfel ori părțile din decid altfel.
După cum just s-a remarcat în doctrină, dispozițiile art. 618 alin. (3) C. pr. civ. au rolul de a asigura ,,independența” și ,,imparțialitatea” arbitrilor care, evident, ar fi pusă sub semnul îndoielii atunci când aceștia sunt membri unor organizații, părți în litigii cu terțe personae.
SECȚIUNEA 4.3.
FUNCȚIA ARBITRILOR
4.3.1. Natura juridică a funcției de arbitru
Este fără îndoială faptul că arbitrii exercită o „funcție jurisdicțională” de „natură convențională”.
„Caracterul jurisdicțional” al funcției arbitrilor rezultă din numeroase dispoziții ale Codului de procedură civilă, între care, evocăm și în acest context pe cele ce urmează: art. 541 alin. (1), conform căruia arbitrajul este o jurisdicție alternativă, având caracter privat; art. 542, în temeiul căruia, pe calea arbitrajului se soluționează litigii; art. 543, potrivit căruia, arbitrii sunt investiți să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru părți; art. 571-607 privind procedura arbitrală etc.
În schimb, „natura convențională” a funcției de arbitru se poate deduce din numeroase texte ale Codului de procedură, dintre care, cu titlu de exemplificare, le evocăm pe cele ce urmează: art. 541 alin. (2), în temeiul căruia, părțile litigante și tribunalul pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii; art. 542 alin. (1), potrivit căruia, persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele; art. 543, conform căruia arbitrajul poate fi încredințat, prin convenție arbitrală, uneia sau mai multor persoane; art. 544 alin. (1), în temeiul căruia, arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale etc.
Chiar dacă funcția arbitrului are sorginte contractuală, după cum s-a mai prezentat în cuprinsul lucrării, arbitrul nu este nici ,,mandatarul” și nici ,,prepusul” părții care l-a desemnat. Susține această concluzie, mai ales, cerința ca arbitrul să fie „independent” și „imparțial”. Astfel, potrivit art. 575 alin. (2) C. pr. civ., arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun la îndoială independența și imparțialitatea sa. De asemenea, cauzele de recuzare a arbitrului sunt, potrivit art. 562 alin. (1) C. pr. civ., cele prevăzute de lege pentru recuzarea judecătorilor. Mai mult, în temeiul art. 606 C. pr. civ., hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie, atribute specifice hotărârilor judecătorești. În același sens sunt și dispozițiile art. 543 C. pr. civ., evocate anterior.
4.3.2. Acceptarea însărcinării de arbitru
Funcția de arbitru este facultativă. Pe cale de consecință, apare absolut firesc ca arbitrul să aibă posibilitatea să accepte sau, dimpotrivă, să refuze această însărcinare.
În concret, în temeiul art. 559 C. pr. civ., „acceptarea însărcinării de arbitru” trebuie făcută în scris și va fi comunicată părților, în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire, prin poștă, telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia (s.n.).
În context, facem precizarea că, în reglementarea anterioară, acceptarea însărcinării de arbitru a fost reglementată de art. 349 din vechiul Cod de procedură civilă. Astfel, potrivit acestuia, Acceptarea însărcinării de arbitru trebuie să fie făcută în scris și comunicată părților în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire.
La o primă lectură, observăm că diferențele dintre cele două texte nu sunt de substanță.
Chiar dacă art. 559 C. pr. civ. nu prevede consecințele necomunicării, în doctrină s-a apreciat că necomunicarea acceptării sarcinii de arbitru nu mai leagă părțile față de oferta făcută și acestea pot proceda la desemnarea altui arbitru. Concluzia este justă, deoarece necomunicarea acceptării propunerii în termenul stipulat de lege poate fi considerat un „refuz tacit a însărcinării de arbitru”.
Dacă însărcinarea de arbitru este acceptată, aceasta trebuie dusă la îndeplinire. În acest sens, art. 565 C. pr. civ., sub denumirea marginală „răspunderea arbitrilor”, dispune că arbitrii răspund, în condițiile legii, pentru prejudiciul cauzat, dacă: după acceptare, renunță în mod nejustificat la însărcinarea lor [lit. a)]; fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunță hotărârea în termenul stabilit de convenția arbitrală sau de lege [lit. b)]; nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoștință în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părților [lit. c)]; încalcă cu rea-credință sau gravă neglijență alte îndatoriri ce le revin [lit. d)].
Acceptarea însărcinării de arbitru are o importanță deosebită, deoarece, în temeiul art. 566 C. pr. civ., tribunalul arbitral se consideră constituit la data acceptării însărcinării de arbitru unic sau, după caz, a ultimei acceptări a însărcinării de arbitru sau de supraarbitru. Data acceptării este cea a expedierii comunicării prin poștă, telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, conform art. 559 C. pr. civ.
4.3.3. Puterile arbitrilor
4.3.3.1. Precizări prealabile
De principiu, „puterile” sau prerogativele arbitrilor sunt cele ale judecătorilor. Cu toate acestea, dat fiind natura convențională a arbitrajului, prerogativele arbitrilor cunosc și unele derogări importante.
4.3.3.2. Derogări în ceea ce privește prerogativele arbitrilor
Unele derogări au ca rezultat restrângerea, iar altele, dimpotrivă, extinderea prerogativelor arbitrilor.
În doctrina franceză din domeniu s-a admis, de principiu, că, prin interpretarea voinței părților litigante, arbitrii au puterea, chiar în tăcerea convenție arbitrale, să rezolve toate celelalte chestiuni care sunt indispensabile pentru soluționarea litigiului. În ceea ce ne privește, considerăm că această interpretare poate fi întemeiată și pe principiul „cine poate mai mult, poate și mai puțin”. De fapt, după cum se va constata din cele ce urmează, așa-zisele „extinderi” ale puterii arbitrilor sunt, de fapt, reclamante de necesitatea ,,soluționării unitare și complete litigiului”.
Acceptând posibilitatea acestei „extinderi” a puterii arbitrilor”, s-a considerat că aceștia au dreptul să examineze și să decidă asupra tuturor apărărilor pe care partea le-a făcut față de cererea reclamantului ori față de procesul-verbal încheiat în fața tribunalului arbitral și semnat de părți sau numai de reclamant, precum și de arbitri.
De asemenea, tribunalul arbitral are posibilitatea să considere, corespunzător art. 204 C. pr. civ., că cererea nu a fost modificată prin mărirea sau micșorarea câtimii obiectului litigiului ori prin solicitarea contravalorii obiectului pierdut sau pierit.
Din aceleași considerente, tribunalul arbitral se va pronunța și asupra cererii reconvenționale, dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantululi, derivând din același raport juridic, conform art. 574 C. pr. civ.
Cererile de intervenție voluntară sau forțată sunt, de asemenea, de competența tribunalului arbitral, cu condiția ca intervenientul, cu acordul părților, să se atașeze convenției arbitrale. De la această regulă este exceptată „intervenția accesorie”, care, în fond, este o cerere în sprijinul apărării uneia dintre părți. În literatura de specialitate, s-a apreciat că, în acest caz, este necesar și acordul arbitrilor. În ceea ce ne privește, considerăm că nu este necesar un asemenea acord, din moment ce arbitrii nu participă la încheierea „conveției arbitrale”.
În privința „locului arbitrajului”, dacă nu este stabilit de părțile litigante, acesta va fi fixat de către tribunalul arbitral, conform art. 569 C. pr. civ.
Un aspect deosebit de important, care a mai fost evocat în contextul abordărilor referitoare la „convenția arbitrală”, privește normele de procedură. Astfel, dacă aceste norme nu au fost stabilite prin clauza compromisorie sau prin compromis de către părțile litigante, tribunalul arbitral va putea stabili procedura de urmat, așa cum va socoti mai potrivit, conform art. 544 alin. (3) C. pr. civ. Reiterăm că, în temeiul alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, părțile litigante au libertatea de a stabili normele privind constituirea tribunalului arbitzral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul trebuie să le urmeze, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului. În literatura de specialitate s-a apreciat că, în ipoteza în care părțile nu au stabilit regulile de procedură și nici nu se opun, tribunalul arbitral are libertatea să încerce o procedură prealabilă de conciliere a părților. Temeiul juridic pentru această procedură sunt tocmai dispozițiile art. 544 alin. (2) și alin. (3) C. pr. civ.
În sfârșit, în condițiile art. 601 alin. (2) C. pr. civ., arbitrii au posibilitatea de a soluționa litigiul în „echitate”. În acest caz, este necesar „acordul scris” al părților litigante.
Cât privește „limitările” prerogativelor arbitrilor, acestea sunt determinate de împrejurarea că, spre deosebire de judecător, acesta nu dispune de imperium.
În concret, de principiu, măsurile asiguratorii și măsurile vremelnice cu privire la obiectul litigiului, precum și constatarea unor situații de fapt sunt de competența tribunalului arbitral, cu exccepția cazului în care cel puțin una dintre părți se opune. Într-o asemenea situație, măsurile respective se dispun de către tribunalul în a cărei circumscripție teritorială are loc arbitrajul, conform art. 585 alin. (4) C. pr. civ.
De asemenea, arbitrii și tribunalul arbitral nu pot dispune măsuri de constrângere ori să aplice sancțiuni martorilor sau experților, conform art. 589 alin. (3) C. pr. civ. Și în acest caz, luarea măsurilor este de competența tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se desfășoară arbitrajul. De la această regulă, în literatură este evocată o excepție. În concret, este vorba despre dreptul arbitrului de a dispune executarea gajului. Cu toate acestea, și în acest caz, dacă există împotrivire, hotărârea arbitrului va fi pusă în executare de tribunalul în a cărei circumscripție teritorială se desfășoară arbitrajul. Practic, nu suntem în prezența unei veritabile excepții de la regulă.
4.3.4. Încetarea funcției de arbitru
Identificarea cauzelor care determină încetarea funcției de arbitru prezintă importanță, deoarece, de regulă, de la aceasta dată, convenția arbitrală încetează să mai producă efecte. Practic, după această dată, pentru a recurge la arbitraj, părțile litigante trebuie să încheie o nouă convenție arbitrală.
Art. 564 C. pr. civ., sub denumirea marginală, „înlocuirea arbitrilor”, dispune că, în caz de recuzare, revocare, abținere, renunțare, deces, precum și în orice alt caz în care arbitrul este împiedicat să își îndeplinească sarcina și dacă supleantul, la rândul său, este împiedicat să își exercite însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului potrivit dispozițiilor stabilite pentru numirea lui.
În reglementarea anterioară, aceste cauze au fost stipulate de art. 352 din vechiul Cod de procedură civilă. Astfel, potrivit acestuia, în caz de vacanță, pentru orice cauză, recuzare, revocare, abținere, renunțare, împiedicare, deces, și dacă nu s-a numit un supleant sau dacă acesta este împiedicat să-și exercite însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului potrivit dispozițiilor stabilite pentru numirea lui. Practic, art. 564 C. pr. civ. a preluat, într-o formulare mai bună, dispozițiile art. 352 din vechiul Cod de procedură civilă.
În doctrină, în mod just, s-a subliniat că enumerarea prevăzută de art. 564 C. pr. civ. are caracter exemplificativ și, nicidecum limitativ. Într-adevăr, referirea textului la „orice alt caz în care arbitrul este împiedicat să își îndeplinească sarcina” susține convingător această aserțiune doctrinară.
Facem precizarea că, în situațiile de încetare a funcției arbitrului, precum și atunci când arbitrajul se stinge prin perimare, actele îndeplinite în fața tribunalului arbitral își păstrează utilitatea ca „acte extrajudiciare”.
În literatura de specialitate, au fost identificate și alte cauze care determină, potrivit Codului de procedură civilă, încetarea funcției arbitrului, și anume:
– comunicarea hotărârii arbitrale către părți, în condițiile art. 605 C. pr. civ. Într-adevăr, de principiu, comunicarea hotărârii determină dezinvestirea instanței. De la acest principiu, este exceptat cazul prevăzut de art. 604 C. pr. civ., în care, la cererea oricăreia dintre părți, tribunalul arbitral procedează la lămurirea, completarea și îndreptarea hotărârii. Evident, în acest caz, funcția de arbitru va înceta la data comunicării hotărârii arbitrale supuse acestei proceduri;
– instanța de judecată a reținut litigiul spre judecare, în condițiile art. 554 alin. (2) C. pr. civ. Facem precizarea că instanța de judecată poate reține litigiul spre judecare, chiar dacă una dintre părți invocă convenția arbitrală, în următoarele situații: pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală; convenția arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă; tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului din arbitraj;
– arbitrul nu și-a îndeplinit însărcinarea, întrucât a renunțat la însărcinarea de arbitru, fie prin neparticipare la judecarea litigiului, fie prin nepronunțarea hotărârii arbitrale în termenul prevăzut de lege sau convenția arbitrală, conform art. 565 lit. a) și lit. b) C. pr. civ.;
– decesul arbitrului. Acest caz este posibil numai în situația în care arbitrul a fost nominalizat în convenția arbitrală;
– împiedicarea arbitrului, din diverse cauze, să-și exercite funcția. Aceste cauze pot fi naturale, cum ar fi, spre exemplu, îmbolnăvirea arbitrului. De asemenea, pot interveni și unele cauze legale, cum ar fi, spre exemplu, punerea arbitrului sub interdicție judecătorească sau condamnarea acestuia la pedeapsa accesorie ori complimentară a interzicerii exercițiului unor drepturi;
– arbitrul a fost revocat. În doctrină, s-a apreciat că revocarea poate fi expresă, dar și implicită. Astfel, se consideră că este vorba despre o revocare implicită împrejurarea că părțile nu prorogă termenul arbitrajului, printr-o tranzacție, prin desistare sau prin desemnarea altor arbitri. Evident, revocarea poate fi dispusă numai prin convenția părților. Astfel, una dintre părți nu ar putea revoca singură arbitrul, chiar dacă este desemnat de către ea. Concluzia este susținută de dispozițiile art. 558 C. pr. civ. , referitoare la procedura de numire a arbitrilor. Revocarea se realizează ad-nutum, motiv pentru care arbitrul nu se poate opune și nici nu poate contesta circumstanțele în care a fost realizată. Pronunțarea unei hotărâri arbitrale după ce arbitrul unic sau arbitrii au fost revocați nu este opozabilă părților litigante. Cu toate acestea, nimic nu se opune ca părțile să-și însușească această hotărâre.
– recuzarea arbitrului. Potrivit art. 562 alin. (1) C. pr. civ., în afară de cazurile de incompatibilitate prevăzute pentru judecători, arbitrul poate fi recuzat și pentru următoarele motive, care pun la îndoială independența și imparțialitatea sa: neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții privitoare la arbitri, prevăzute în convenția arbitrală [lit. a)]; când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de conducere se află arbitrul are un interes în cauză [lit. b)]; dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau legături comerciale directe cu una dintre părți, cu o societate controlată de una dintre părți sau aflată sub un control comun cu aceasta [lit. c)]; dacă arbitrul a prestat consultanță uneia dintre părți, a asistat sau a reprezentat una dintre părți ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului [lit. d)]. O parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decât pentru cauze survenite sau de care a luat cunoștință după numire. Recuzarea poate fi cerută, sub sancțiunea decăderii, în termen de 10 zile de la data la care partea a luat la cunoștință despre numirea arbitrului, după caz, de la data survenirii cauzei de recuzare. Cererea de recuzare se soluționează de tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul, în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță. Soluționarea cererii de recuzare se face cu citarea părților și a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile, printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac;
– abținerea arbitrului. Potrivit art. 562 alin. (3) C. pr. civ., persoana care știe că în privința sa există o cauză de recuzare este obligată să înștiințeze părțile și pe ceilalți arbitri mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar dacă asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut. Această persoană nu poate participa la judecarea litigiului decât dacă părțile, înștiințate comunică în scris că înțeleg să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, ea are dreptul să se abțină de la judecarea litigiului, fără ca abținerea să însemne recunoașterea cauzei de recuzare. Abținerea produce efecte pe data formulării ei, fără nicio altă formalitate;
– obiectul litigiului a pierit. Într-adevăr, existența obiectului litigiului constituie o condiție esențială pentru existența convenției arbitrale.
4.3.5. Răspunderea arbitrilor
Art. 565 C. pr. civ., sub denumirea marginală „răspunderea arbitrilor”, dispune că arbitrii răspund, în condițiile legii, de prejudiciul cauzat, dacă: a) după acceptare, renunță în mod nejustificat la însărcinarea lor [lit. a)]; fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunță hotărârea în termenul stabilit de convenția arbitrală sau de lege [lit. b)]; nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoștință în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părților [lit. c)]; încalcă cu rea-credință sau gravă neglijență alte îndatoriri ce le revin [lit. d)]. În context, facem precizarea că art. 564 C. pr. civ. a preluat, în mare parte, dispozițiile art. 353 din vechiul Cod de procedură civilă.
Referindu-ne exclusiv la textul art. 565 C. pr. civ., în cele ce urmează, facem unele precizări, mai ale, de ordin critic.
În ceea ce ne privește, considerăm că utilizarea termenului (ne) „justificat” în construcția normelor de la lit. a), respectiv lit. b), fără să fie însoțit de un „apelativ”, care să excludă situațiile „fortuite”, este imprecisă și cu real potențial de interpretări diverse. Într-adevăr, folosirea acestui termen fără să se facă distincție în legătură cu „natura justificării”, determină ca textul să fie incident și în acele situație în care „motivul” este justificat prin existența unei situații fortuite. Evident, în actuala redactare, răspunderea juridică a arbitrilor este angajată numai în situația în care aceștia acționează cu „vinovăție”, ci și atunci când sunt sub imperiul unui caz fortuit. Personal, nu credem că aceasta a fost intenția reală a legiuitorului însă, din interpretarea literară a textelor analizate, nu se poate ajunge la o altă concluzie. Pentru a exclude posibilitatea juridică de angajare a răspunderii arbitrilor în situația în care au acționat fără vinovăție, apreciem că, de lege ferenda, s-ar impune modificarea celor două texte ale art. 565 C. pr. civ., în sensul că, „din motive imputabile, arbitrii renunță la însărcinarea lor” [lit. a)], respectiv, „din motive imputabile, arbitrii nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunță hotărârea în termenul stabilit de convenția arbitrală sau de lege” [lit. b)].
De asemenea, textul art. 565 lit. (c) C. pr. civ. are o formulare pleonastică, întrucât „publicarea”, care este o formă de aducere la cunoștință publică a unor date sau informații, este utilizată alternativ cu „divulgarea” care, evident, este termenul generic pentru toate formele de dezvăluire a datelor sau informațiilor. Pentru evitarea greșelii de construcție gramaticală a normei analizate, propunem eliminarea din conținutul acesteia a termenul „publicare”.
În sfârșit, sub aspectul referirii la „gravă neglijență”, textul art. 565 lit. d) C. pr. civ. trebuie pus în corelație cu dispozițiile art. 16 C. civ., care reglementează formele vinovăției.
În concret, în temiul acestuia, vinovăția se prezintă sub forma „intenției” [alin. (1)] și a „culpei” [alin. (2)]. La rândul ei, intenția are două modalități, „intenția directă” și „intenția indirectă”. În schimb, culpa se poate prezenta sub forma „culpei cu prevedere” și a „culpei fără prevedere”. Indiferent că este cu prevedere sau fără prevedere, în condițiile art. 16 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ., „culpa este gravă”. Astfel, potrivit acestuia, culpa este gravă când autorul a acționat cu o „neglijență” sau „imprudență” care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese (s.n.).
Fiindcă art. 565 lit. d) C. pr. civ. se referă la „gravă neglijență”, desprindem concluzia că expresia în cauză are în vedere „culpa gravă”, însă numai în modalitatea „neglijenței”, fiind exclusă „culpa gravă” sub forma „imprudenței.
De asemenea, trebuie să avem în vedere și faptul că, în temeiul art. 16 alin. (3) C. civ., atunci când legea condiționează efectele juridice ale unei fapte de săvârșirea sa din culpă, condiția este îndeplinită și dacă fapta este săvârșită cu intenție. Soluția normativă prevăzută de acest text este susținută juridic, mai ales, de principiul de interpretare a fortiori.
În context, apreciem că, în art. 565 lit. d) C. pr. civ., legiuitorul nu s-a referit și la „intenție” pentru a evita repetarea. Într-adevăr, este de principiu faptul că „reau-credință” presupune o faptă săvârșită cu intenție (de a vătăma pe altul).
Pentru a concluziona, art. 565 lit. d) C. pr. civ. este incident atunci când arbitrii acționează cu rea-credință, adică cu intenție, și din culpă gravă în modalitatea neglijenței. În schimb, per a contrario, dispozițiile acestuia nu își găsesc aplicabilitatea în cazul în care arbitrii acționează cu bună-credință, din culpă simplă, indiferent că este în modalitatea neglijenței sau a imprudenței, și din culpă gravă, însă numai în modalitatea imprudenței.
Oricum, în toate situațiile stipulate de art. 565 C. pr. civ., răspunderea arbitrilor este întemeiată pe „vinovăția” lor. Drept urmare, arbitrii nu răspund în cazul în care, din motive independente de voința lor, au săvârșit vreuna din faptele prevăzute de art. 565 C. pr. civ. sau, altfel spus, în materie este exclusă răspunderea obiectivă.
În legătură cu „natura juridică a răspunderii arbitrilor”, trimiterea art. 565 C. pr. civ. la „condițiile legii” este, în opinia noastră, derutantă, întrucât poate fi interpretată în sensul că face trimitere la dispozițiile Legii nr. 303/2004 sau la Codul civil ori la Codul penal sau chiar la toate actele normative enumerate. Astfel, art. 94-101 din Legea nr. 303/2004 reglementează răspunderea judecătorilor și procurorilor, iar art. 1349-1395 C. civ. răspunderea civilă.
Fiindcă art. 565 C. pr. civ. se referă la „prejudiciul cauzat”, suntem tentați să credem că este vorba despre o „răspundere civilă”. Într-adevăr, una din cerințele esențiale pentru angajarea răspunderii civile este „existența unui prejudiciu”. Într-adevăr, potrivit art. 1349 alin. (2) C. civ., cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate „prejudiciile” cauzate, fiind obligat să le repare integral (s.n.).
Cu toate acestea, în condițiile 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, pot răspunde pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare judecătorii și procurorii. Astfel, în temeiul acestui text, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii definitive date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o „acțiune în despăgubiri” împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii (s.n.).
De asemenea, angajarea răspunderii penale pentru săvârșirea unei infracțiuni implică, de cele mai multe ori, și angajarea răspunderii civile pentru acoperirea pagubelor pricinuite prin fapta respectivă.
Astfel, fapta de nerespectare a caracterului confidențial al arbitrajului, prevăzută de art. 565 lit. c) C. pr. civ., realizează conținutul infracțiunii de nerespectare a secretului profesional, prevăzută și pedepsită de art. 227 alin. (1) C. pen. În concret, potrivit acestui text, divulgarea, fără drept, a unor date sau informații privind viața privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoștință despre acestea în virtutea profesiei ori funcției și care are obligația păstrării confidențialității cu privire la aceste date, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Facem precizarea că, în condițiile art. 19 și urm. C. pr. pen., acțiunea civilă poate fi atașată acțiunii penale și promovată în cadrul procesului penal.
În sfârșit, făcând abstracție de toate variantele posibile și admițând că art. 565 C. pr. civ. are în vedere exclusiv „răspunderea civilă”, aceasta poate fi numai o „răspundere contractuală” și, nicidecum una delictuală. Într-adevăr, după cum s-a mai precizat în cuprinsul lucrării, la „temelia arbitrajului” stau două convenții, una între părțile litigante (convenția arbitrală) și una între părțile litigante și fiecare arbitru în parte sau instituția de arbitraj.
În legătură cu cea de a doua convenție, chiar dacă Codul de procedură civilă nu o nominalizează expressis verbis, în realitate, aceasta există. Astfel, potrivit Codului de procedură civilă, pe de o parte, arbitrii sunt numiți, revocați sau înlocuiți conform convenției arbitrale (art. 558) și, pe de altă parte, arbitrii au posibilitatea să accepte sau nu însărcinarea de arbitru (art. 559). În context, facem precizarea că „numirea” arbitrilor, în condițiile art. 558 C. pr. civ., are natura juridică a unei „oferte” de a contracta. Finalmente, și în acest caz, există cele două elemente pentru realizarea „acordolului de voință”, esențial în cazul oricărei convenții, conform art. 1166 C. civ.
O situație, oarecum „ambiguă” o are supraarbitrul, întrucât acesta, în temeiul art. 556 alin. (2) C. pr. civ., este desemnat de arbitrii propuși de fiecare parte litigantă. Practic, „supraarbitrul” nu încheie „convenția” direct cu părțile litigante, așa cum se întâmplă în cazul arbitrului unic și a arbitrilor numiți prin convenția arbitrală, ci numai indirect. Sub acest aspect, se poate admite că arbitrii numiți de părți prin convenția arbitrală acționează ca mandatari ai acestora. Deci, convenția dintre acești arbitri și supraarbitru este încheiată pe seama părților litigante, cu toate consecințele juridice ce decurg din această împrejurare, conform art. 2009 și urm. C. civ.
Oricum, față de cele prezentate, poate fi luată în considerare teza că art. 565 C. pr. civ. reglementează un caz sui generis de „răspundere civilă contractuală”. Această natură juridică a răspunderii arbitrilor este compatibilă că natura esențial convențională a arbitrajului. Drept urmare, în această accepțiune, în măsura în care dispozițiile acestui articol nu prevăd, sunt incidente prevederile art. 1350 și urm. C. civ., referitoare la răspunderea civilă contractuală.
Cu toate acestea, în doctrina recentă s-a fundamentat teza că, în realitate, suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale. Astfel, eminentul om de știință, prof. univ. dr. d. h.c. Ioan Leș, apreciază că, fiind vorba despre o răspundere asemănătoare cu răspunderea patrimonială a judecătorilor, suntem în prezența unei ,,răspunderi civile delictuale”. De asemenea, se apreciază că răspunderea contractuală este în mod evident incompatibilă cu natura jurisdicțională a activității tribunalului arbitral. Drept urmare, în această accepțiune, în măsura în care art. 565 C. pr. civ. nu prevede, sunt incidente corespunzător, dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la răspunderea civilă.
Fără să optăm categoric pentru una din teze, având în vedere, totuși, dubla natură a arbitrajului, convențională și jurisdicțională, pentru evitarea interpretărilor diverse pe tema naturii juridice și, pe cale de consecință, a tratamentului juridic aplicabil, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să consacre suficiente norme acestei modalități de răspundere juridică pentru a-i contura caracterul ei sui generis. De fapt, în doctrină, este subliniat „caracterul particular” al acestei modalități de răspundere civilă, împrejurare care susține propunerea noastră, avansată legiuitorului de a detalia normarea acesteia.
Pe de altă parte, fără să intrăm în detalii, facem precizarea că o reglementare asemănătoare celei prevăzute de art. 565 C. pr. civ. este instituită de art. 25 din Regulile de procedură ale Curții de arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. În concret, potrivit acestui text, arbitrii „sunt răspunzători de daunele cauzate părților în condițiile dreptului comun în materie…”.
În dreptul comparat există legislații care reglementează identic sau asemănător răspunderea arbitrilor. În acest sens, în doctrină, este evocată Legea spaniolă de arbitraj nr. 36/1998, în temeiul căreia, arbitrii răspund pentru pagubele produse prin dol sau culpă. În același sens este și Legea portugheză de arbitraj nr. 31/1986.
SECȚIUNEA 4.4.
COMPETENȚA TRIBUNALULUI ARBITRAL
4.4.1. Precizări prealabile
După cum s-a mai precizat în cuprinsul lucrării, efectul principal al convenției arbitrale este supunerea, spre soluționare, a litigiilor sau litigiului dintre părțile acesteia tribunalului arbitral și, corelativ, sustragerea de la competența instanțelor de judecată. În doctrină, se suține că prima consecință juridică a acestei opțiuni reprezintă „efectul pozitiv”, iar a doua „efectul negativ”. În ceea ce ne privește, pentru a nu acredita ideea că „arbitrajul” produce doar avantaje și „justiția etatică” numai dezavantaje, preferăm să ne referim la „consecințele” sau „efectele” convenției arbitrale. De fapt, după cum s-a prezentat în partea de început a lucrării, ambele „căi” jurisdicționale prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje.
Oricum, cele două efecte ale convenției arbitrale rezultă fără dificultate din dispozițiile art. 550 și art. 551 C. pr. civ., consacrate „clauzei compromisorii”, respectiv „compromisului”, precum și din cele ale art. 553 C. pr. civ., conform cărora, încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, „competența instanțelor judecătorești” (s.n.).
În jurisprudență, punându-se problema soluției juridice în situația unei convenții arbitrale alternative, s-a decis că opțiunea de soluționare a litigiului pe cale arbitrală sau judiciară aparține reclamantului. Evident, Instanța Supremă, pentru a decide astfel, a avut în vedere dispozițiile art. 116 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
În ceea ce ne privește, exprimăm rezerve în legătură cu motivarea juridică a soluției jurisprudențiale, preluată și acceptată, ca atare, de doctrina din domeniu. Chiar dacă soluția la care ajungem și noi este identică cu cea din jurisprudență, temeiul ei de drept este diferit.
Într-adevăr, dispozițiile art. 116 C. pr. civ. nu pot fi utilizate ca temei juridic pentru rezolvarea problemei aflate în discuție, deoarece au în vedere ,,alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”. În cazul analizat, se pune problema de a opta între ,,tribunalul arbitral” și ,,instanța de judecată”
În opinia noastră, dat fiind natura esențial „convențională” a arbitrajului, dreptul de opțiune aparține părților conform celor statuate în convenția arbitrală.
În lipsa unei clauze exprese în acest sens, acest drept aparține ambelor părți, în temeiul principiului egalității lor juridice, care domină materia convențională, conform art. 1166 și urm. C. civ.
Evident, „partea”, care are inițiativa soluționării litigiului, adică reclamantul, este pusă, în primul rând, în situația de a opta între arbitraj și instanța de judecată. În schimb, cealaltă parte, adică pârâtul, nu se poate opune alegerii făcute de reclamant, întrucât ambele opțiuni sunt conforme cu convenția încheiată între ei.
De asemenea, nimic nu se opune ca, înainte de sesizarea tribunalului arbitral sau a instanței de judecată, părțile să decidă, de comun acord, calea pe care o vor urma pentru soluționarea litigiului.
Evident, ambele soluții sunt în consens cu ,,libertatea de voință” și cu ,,principiul disponibilității”, specific domeniului privat, inclusiv sub aspectul declanșării jurisdicției etatice sau celei private.
În doctrina franceză a fost acreditată ideea, preluată fără rezerve de doctrina română, potrivit căreia, „competența arbitrală se înfățișează ca fiind corolarul firesc al incompetenței instanței judecătorești”. În sensul acestei plastice afirmații doctrinare pot fi analizate dispozițiile art. 553 C. pr. civ. român, evocate anterior.
De asemenea, în literatura de specialitate, s-a pus problema distincției între „competența tribunalului arbitral” și „puterile arbitrilor”. În concepția aceluiași autor, competența semnifică „posibilitatea recunoscută tribunalului arbitral de a soluționa anumite litigii”, iar „arbitrii sunt înzestrați doar cu anumite prerogative pentru tranșarea litigiilor”.
Oricum, în temeiul art. 579 C. pr. civ., la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitral își verifică propria competență de a soluționa litigiul cu care a fost investit.
Dacă tribunalul hotărâște că este competent, consemnează acest lucru într-o încheiere, care se poate desființa numai pe calea acțiunii în anulare, introdusă împotriva hotărârii arbitrale, în condițiile art. 608 C. pr. civ.
În schimb, dacă tribunalul arbitral hotărăște că nu este competent să soluționeze litigiul cu care a fost sesizat, își declină competența printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acțiunea în anulare, în condițiile art. 608 C. pr. civ.
În acord cu unele teze doctrinare, competența tribunalului arbitral nu este similară cu competența instanțelor judecătorești, distribuită pe verticală și pe orizontală diferitelor instanțe de judecată, care alcătuiesc un sistem.
Tribunalul arbitral are o „competență generală”, circumscrisă dispozițiilor art. 542 alin. (1) C. pr. civ., și o „competență determinată” (specială), referitoare la un anumit litigiu sau la anumite litigii, virtuale sau concrete, evocate sau indicate în convenția arbitrală. Acesta este motivul pentru care, în cazul competenței tribunalului arbitral, nu poate fi preluată, cu unele ajustări (mutatis mutandus), distincția clasică dintre competența materială (rationae materiae) și competența teritorială (rationae loci) din cadrul competenței instanțelor de judecată. Această „dihotomie” a competenței instanțelor judecătorești, după cum plastic s-a exprimat doctrina, este „dizolvată” pe calea convenției arbitrale care, cu respectarea „limitelor” impuse de art. 542 alin. (1) C. pr. civ., stabilește, pentru fiecare „litigiu” în parte, competența unui anumit tribunal arbitral. În acest sens, potrivit art. 553 C. pr. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești. Deci, în temeiul acestui text, litigiul în privința căruia este încheiată o convenție arbitrală este sustras, atât sub aspect material, cât și teritorial, din competența tuturor instanțelor de judecată și, nicidecum doar a uneia dintre ele.
4.4.2. Conținutul și limitele competenței arbitrale
4.4.2.1. Întinderea competenței tribunalului arbitral în raport cu obiectul litigiului
În literatura de specialitate, sub aspectul pus în discuție, s-a apreciat că nu interesează „convenția arbitrală” în general, ci doar „compromisul”. Evident, astfel, din discuție este exclusă ,,clauza compromisorie”.
Pentru a ajunge la această concluzie, s-a reținut că, în temeiul art. 550 alin. (1) C. pr. civ., clauza compromisorie privește „litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta”, adică „materia litigioasă” este insuficient determinată pentru a stabili conținutul și limitele competenței arbitrale. În schimb, potrivit art. 551 alin. (1) C. pr. civ., compromisul privește un „litigiu concret”, precis determinat”, al cărui obiect, sub sancțiunea nulității, trebuie arătat în cuprinsul acestuia. Pe cale de consecință, se mai susține că, în cazul compromisului, materia litigioasă, fiind suficient determinată, constituie un „criteriu al competenței arbitrale”.
În ceea ce ne privește, fiind de acord cu distincția ce se face între obiectul clauzei compromisorii și obiectul compromisului, distincție care, de altfel, este limpede stabilită prin art. 550 alin. (1), respectiv art. 551 alin. (1) C. pr. civ., nu putem achiesăm la teza că doar pe calea compromisului poate fi stabilit „conținutul și limitele competenței arbitrale”. Într-adevăr, în cazul clauzei compromisorii, chiar dacă „materia litigioasă” nu este suficient determinată, adică nu este „materializată” într-un „litigiu concret”, ea există virtual și este circumscrisă „contractului” în care clauza este stipulată sau în legătură cu acesta. Practic, prin clauza compromisorie este stabilit cu certitudine „izvorul litigiilor” și natura litigiilor, ce urmează a fi supuse arbitrajului și, implicit, sustrase de la soluționare de către instanțale de judecată normal competente, în lipsa acestei clauze. De fapt, chiar distinsul autor, în același context, afirmă că investirea arbitrilor (a tribunalului arbitral), pe calea compromisului este „specială”, cu referire la un litigiu concret, cu un abiect precis determinat. În schimb, în cazul clauzei compromisorii, competența tribunalului arbitral este „generală”, cu referire la potențiale litigii, al căror obiect urmează să fie stabilit prin cererea de sesizare a tribunalului arbitral.
În realitate, competența atribuită tribunalului arbitral pe calea clauzei compromisorii este similară cu competența materială atribuită instanțelor de judecată de art. 94 și urm. C. pr. civ. Într-adevăr, întocmai ca în cazul clauzei compromisorii, art. 94 și urm. C. pr. civ. nu stabilește o ,,competență concretă” a instanțelor de judecată, ci una potențială. Cu toate acestea, nimeni nu a cotestat rolul art. 94 și urm. C. pr. civ. de a stabili competența materială a instanțelor de judecată.
Oricum, „obiectul litigiului” este stabilit diferit, după cum părțile apelează la arbitraj pe calea compromisului sau a unei clauze compromisorii.
În cazul compromisului, după cum s-a evocat anterior, potrivit art. 551 alin. (1) C. pr. civ., părțile sunt obligate, sub sancțiunea nulității, să arate, printre altele, „obiectul litigiului”. Practic, lipsa din compromis a „obiectului litigiului” determină ineficiența acestuia (a compromisului), adică „necompetența tribunalului arbitral” pentru litigiul la care se referă. Mai mult, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., dacă tribunalul arbitral a soluționat litigiul în temeiul unei convenții nule, hotărârea arbitrală poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare. Deci, neindicarea „obiectului litigiului”, determină „necompetența” tribunalului arbitral și, dacă, totuși, acesta a soluționat litigiul, hotărârea pronunțată este desființată. Altfel spus, indicarea în compromis a obiectului litigiului este esențială pentru investirea tribunalului arbitral și legalitatea hotărârii pronunțate de acesta.
În literatura de specialitate, s-a subliniat că expresia „obiectul și valoarea cererii”, la care se referă art. 571 alin. (1) lit. d) C. pr. civ., în contextul cerințelor impuse pentru cererea de a arbitrare a reclamatului, nu are aceeași semnificație cu sintagma „obiectul litigiului”, stipulată de art. 551 alin. (1) C. pr. civ., ca cerință esențială pentru validitatea compromisului.
De fapt, dispozițiile art. 571 alin. (1) lit. d) C. pr. civ. sunt inspirate după prevederile art. 194 lit. c) C. pr. civ. care, în contextul cerințelor prevăzute pentru „cererea de chemare în judecată”, stabilesc că aceasta trebuie să cuprindă „obiectul cererii și valoarea lui”. Cu toate acestea, semnalăm că, în pofida acestei „surse de inspirație”, în timp ce art. 194 lit. c) C. pr. civ. are în vedere „obiectul cererii și valoarea lui”, art. 571 alin. (1) lit. d) se referă la „obiectul și valoarea cererii”. Deci, primul text vizează valoarea „obiectului cererii”, iar al doilea valoarea „cererii”. Evident, între „valoarea obiectului” și „valoarea cererii” nu poate fi pus semnul identității. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să pună de acord art. 571 alin. (1) lit. d) art. 194 lit. c) C. pr. civ., în sensul de a se referi și el la „obiectul cererii și valoarea lui”.
Revenind la deosebirile dintre „obiectul litigiului” și „obiectul cererii de arbitrare”, constatăm că primul este un „element indispensabil” pentru un act juridic bilateral, care este compromisul, iar ultimul un element al unui act juridic unilateral, care este cererea reclamantului de arbitrare. Altfel spus, primul este un aspect de drept substanțial, iar ultimul de drept procedural. De asemenea, primul este esențial pentru stabilirea competenței tribunalului arbitral, iar ultimul are rolul de a stabili „limitele investirii” acestuia.
Modificarea „obiectului litigiului”, ulterioară momentului încheierii compromisului, se poate realiza numai pe calea încheierii unui nou compromis între părțile litigante. În acest sens, pot fi aduse ca argument juridic dispozițiile art. 1270 alin. (2) C. civ., conform cărora contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege. De fapt, acest text materializează „principiul simetriei”, cunoscut sub clasica sintagmă mutuus consensus.
Dat fiind natura esențial convențională a arbitrajului, dispozițiile art. 123 C. pr. civ., referitoare la prorogarea legală de competență a instanței judecătorești în privința cererilor accesorii și incidententale, nu sunt aplicabile, așa cum plastic s-a exprimat doctrina, sine modo și în cazul tribunalului arbitral.
În legătură cu „cererile accesorii”, trebuie făcută distincție între cereri care, deși au ca obiect pretenții noi, nu modifică și „obiectul litigiului” și cereri care, dimpotrivă, modifică acest obiect. Se încadrează în prima categorie, spre exemplu, cererile prin care se solicită acordarea de cheltuieli de judecată și cererile de acordare a dobânzilor sau a penalităților de întârziere. În cea de a doua categorie poate fi încadrată, spre exemplu, în cazul unui împrumut de consumație, cererea prin care se solicită nu restituirea unei cantități egale de bunuri de gen cu cele împrumatate, ci chiar bunurile care au făcut obiectul contractului. Evident, în cazul cererilor accesorii din prima categorie, competența va reveni tribunalului arbitral investit cu cerea principală. În schimb, în cazul cererilor din a doua categorie, pentru a fi soluționate de tribunalul arbitral, este necesară modificarea corespunzătoare a convenției arbitrale.
În ceea ce privește „cererile incidentale”, care au ca obiect participarea terțelor persoane, sunt aplicabile dispozițiile art. 581 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, terții pot participa la procedura arbitrală în condițiile art. 61-77, dar numai cu acordul lor și al tuturor părților. Cu toate acestea, intervenția accesorie este admisibilă și fără îndeplinirea acestor condiții.
În cazul „cererii reconvenționale” sunt incidente dispozițiile art. 574 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului, derivând din același raport juridic, el poate face cerere reconvențională. Cererea reconvențională va fi introdusă în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de judecată la care pârâtul a fost legal citat și trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și cererea principală.
În doctrină, s-a considerat că, și în cazul cererilor reconvenționale, ar trebui să se facă distincție între cele a căror soluționare este indisolubil legată de soluționarea cererii de arbitrare și cele a căror soluționare, dimpotrivă, este independentă de soluționarea cererii principale. Se încadrează în prima categorie, spre exemplu, cererea reconvențională ce are ca obiect conpensația judiciară sau legală și cererea prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat pârâtului de către reclamant prin acțiunea sau principală. În schimb, fac parte din a doua categorie acele cereri reconvenționale prin care se modifică obiectul litigiului sau cauza acestuia. Evident, în cazul unor asemenea cereri reconvenționale ar trebui încheiată o nouă convenție arbitrală. În același sens s-a exprimat și doctrina franceză. De fapt, observăm că situația cererilor reconvenționale este identică cu cea a cererilor accesorii. Mai mult, situația semnalată în doctrină este sinonimă cu cea din „dreptul comun”, în cadrul căreia se face distincție între situația în care există o „legătură inevitabilă” între cererea reconvențională și cererea principală și situația în care, între cele două cereri există doar o „legătură de conexitate”.
De asemenea, în doctrină, în mod just, s-a apreciat că aprecierea „limitelor competenței tribunalului arbitral” se poate realiza într-un „sens larg” (lato sensu) și în altul „restrâns” (stricto sensu).
În concret, este posibil ca instanța de judecată sau tribunalul arbitral, sesizat cu o cerere introductivă, să aprecieze în sens larg intenția părților de a sustrage, la modul general, „orice litigii” din competența instanței de judecată. De asemenea, este posibil să se considere că aparțin competenței tribunalului arbitral litigiile derivând din mai multe contracte încheiate între aceleași părți, succesiv, dacă respectivele contracte constituie un „grup indivizibil”, deși convenția arbitrală se referă doar la un anumit contract.
În schimb, aprecierea stricto sensu a limitelor competenței tribunalului arbitral se impune, de cele mai multe ori, pentru a se evita desființarea hotărârii de arbitraj pe motiv de ultra petita sau plus petita. În acest sens, potribit art. 608 alin. (1) lit. f) C. pr. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare, fiindcă tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut.
4.4.2.2. Limitele în timp ale competenței tribunalului arbitral
A. Aspecte generale
Potrivit art. 567 alin. (1) C. pr. civ., dacă părțile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, sub sancțiunea caducității arbitrajului.
În doctrină s-a pus problema dacă termenul de 6 luni, stipulat de acest text, și, pe cale de consecință, competența în timp a tribunalului arbitral, poate fi depășit prin voința părților sau prin decizia tribunalului arbitral.
În privința părților, răspunsul este categoric afirmativ, din moment ce textul analizat debutează cu expresia „dacă părțile nu au prevăzut altfel”. Altfel spus, dacă părțile stabilesc un alt termen, mai scurt s-au mai lung, termenul de 6 luni devine inaplicabil.
În schimb, în cazul tribunalului arbitral, potrivit art. 567 alin. (4) C. pr. civ., acesta poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului, o singură dată, cu cel mult 3 luni. Deci, tribunalul arbitral poate „prelungi” termenul legal, însă numai dacă există „motive temeinice” și numai „cu cel mult 3 luni”. Evident, termenul stipulat de art. 567 alin. (1) C. pr. civ. poate fi și scurtat, deoarece textul prevede că hotărârea arbitrală trebuie pronunțată în termen de „cel mult 6 luni” de la data constituirii tribunalului arbitral. Altfel spus, acest text instituie doar „limita maximă” în timp a competenței tribunalului arbitral, „limita minimă” fiind lăsată la discreția acestuia.
În temeiul art. 566 C. pr. civ., tribunalul arbitral se consideră constituit la data acceptării însărcinării de arbitru unic sau, după caz, a ultimei acceptări a însărcinării de arbitru ori de supraarbitru. Data acceptării este cea a expedierii comunicării prevăzute la art. 559 C. pr. civ. În reglementarea anterioară, aproximativ la fel au fost dispozițiile art. 3532 alin. (1) și alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă. „Momentul acceptării” însărcinării de arbitru sau, după caz, de supraarbitru este prevăzut de art. 559 C. pr. civ. În concret, potrivit acestuia, acceptarea însărcinării de arbitru trebuie să fie făcută în scris și va fi comunicată părților, în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire, prin poștă, telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. În reglementarea anterioară, aproximativ la fel au fost dispozițiile art. 349 din vechiul Cod de procedură civilă.
În context, precizăm faptul că, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. e) C. pr. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare dacă a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la 567, deși cel puțin una dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2) C. pr. civ.
Just s-a observat în literatura de specialitate franceză că instituirea acestor „limite temporale” îmbină exigențele principiului „autonomiei de voință”, recunoscut părților litigante, cu preocuparea legiuitorului de a evita sustragerea sine die a unor litigii de la soluționarea lor pe calea acțiunii în justiție de drept comun.
Revenind la dispozițiile art. 561 alin. (1) C. pr. civ., reiterăm că „determinarea legală” a termenului arbitrajului este realizată sub condiția ca părțile să nu fi convenit altfel. Practic, această normă oferă „întâietate voinței părților litigante”.
În schimb, „stabilirea convențională” a termenului arbitrajului nu este prevăzută sub sancțiunea nulității, nici a clauzei compromisorii și nici a compromisului. Drept urmare, „termenul arbitrajului” nu este un „element esențial” pentru validitatea convenției arbitrale, cum este, spre exemplu, în cazul compromisului, potrivit art. 550 alin. (1) C. pr. civ., „modalitatea de numire a arbitrilor”. Evident, dacă părțile litigante nu prevăd nimic în legătură cu termenul arbitrajului, va opera, pur și simplu, termenul legal, prevăzut de art. 567 alin. (1) C. pr. civ.
În doctrină s-a exprimat opinia, cu care suntem întrutotul de acord, că de lege ferenda, ar fi utilă o intervenție legislativă, în sensul că, atunci când termenul este stabilit convențional, să fie impusă o limită minimă și una maximă a arbitrajului.
În context, facem precizarea că nulitatea hotărârii arbitrale, în condițiile art. 568 alin. (1) și alin. (2) C. pr. civ., pentru că tribunalul s-a pronunțat după expirarea termenului arbitrajului, are rol de protecție a părții care ar avea interes să o invoce. Mai mult, aceste texte lasă la aprecierea părții interesate să invoce motivul de caducitate a arbitrajului, aceasta putând chiar să nu notifice caducitatea, nici celeilalte părți și nici tribunalului arbitral. De asemenea, rămâne la decizia acestei părți exercitarea sau nu a acțiunii în anularea hotărârii de partaj pronunțată după expirarea termenului de arbitrare.
B. Prorogarea termenului de arbitrare
În prezent, proprogarea termenului de arbitrare este reglementată de art. 567 alin. (3)-(5) C. pr. civ., fiind cunoscute trei modalități ale acesteia, și anume: prin acordul părților, printr-o hotărâre motivată a tribunalului arbitral și de drept.
Potrivit art. 567 alin. (3) C. pr. civ., în cadrul termenului prevăzut la alin. (1), părțile pot consimți în scris la prelungirea termenului arbitrajului.
Deci, pentru a interveni „prorogarea convențională” a arbitrajului, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerințe: consimțământul părților în acest sens să fie exprimat în cadrul termenului de 6 luni de la data constituirii tribunalului arbitral; consimțământul să fie consemnat în scris; consimțământul părților să privească același litigiu.
În tăcerea legiuitorului, părțile pot conveni, în condițiile art. 567 alin. (3) C. pr. civ., ca prelungirea termenului de arbitrare să fie determinată sau, dimpotrivă, nedeterminată. Sub acest aspect, reiterăm propunerea de lege ferenda de stabilire a unei limite maxime a termenului arbitrajului, precum și a prelungirii acestuia.
În condițiile în care art. 567 alin. (3) C. pr. civ. impune cerința exprimării consimțământului de către părți „în cadrul termenului prevăzut la alin. (1), exprimăm rezerve în legătură cu pertinența tezei, care promovează ideea că „prorogarea convențională a termenului arbitrajului este posibilă și după expirarea termenului stabilit inițial”. Aceeași îndoială o exprimăm și în legătură cu teza, conform căreia, prorogarea termenului arbitrajului trebuie dedusă dintr-o „atitudine pozitivă” a părților sau a mandatarilor acestora. Așa-zisa „prorogare convențională implicită” este dedusă din posibilitatea pe care o au părțile de a renunța la dreptul de a cere desființarea hotărârii arbitrale pentru motivul că a fost pronunțată după expirarea termenului de arbitrare.
Cât privește „prorogarea termenului arbitrajului de către tribunalul arbitral”, în temeiul art. 567 alin. (4) C. pr. civ, tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului, o singură dată, cu cel mult 3 luni.
Aprecierea dacă motivele sunt sau nu temeinice este lăsată pe seama tribunalului arbitral.
De asemenea, față de lipsa de distincție a art. 567 alin. (4) C. pr. civ. sub aspectul „naturii termenului inițial”, prorogarea pentru motive temeinice poate fi dispusă și în cazul unui „termen convențional”. În consens cu unele opinii exprimate în doctrină, apreciem că, în această ipoteză, s-ar fi impus și „acordul părților” litigante. Într-adevăr, în lipsa acestui acord, tribunalul arbitral procedează unilateral la „modificarea convenției arbitrale”.
În context, facem precizarea că, în alte sisteme de drept, precum cel francez, tribunalul arbitral nu poate dispune prorogarea termenului de a arbitrare stabilit inițial, acest drept revenind instanței de judecată.
În sfârșit, în lipsa unei precizări în textul art. 567 alin. (4) C. pr. civ., tribunalul se va pronunța printr-o încheiere, care trebuie să cuprindă „motivele” care au determinat prelungirea și „durata” prelungirii.
Cât privește „prorogarea de drept”, în temeiul art. 567 alin. (5) C. pr. civ., termenul se prelungește de drept cu 3 luni în cazul decesului uneia dintre părți.
Principala critică ce poate fin adusă acestui text este că are în vedere doar „situația în care părțile sunt persoane fizice”. Deci, per a contrario, prorogarea de drept nu poate interveni în cazul în care partea sau părțile sunt persoane juridice. Într-adevăr, numai persoanele fizice „decedează”. În schimb, persoanele juridice „încetează”, conform art. 244 și urm. C. civ.
C. Efectele împlinirii termenului arbitrajului
„Un prim efect” al împlinirii termenului arbitrajului constă în „stingerea judecății arbitrale” sau, altfel spus, „efectul extinctiv al judecății arbitrale”.
Acest efect derivă din împrejurarea că tribunalul arbitral trebuie să se pronunțe în condițiile stabilite prin convenția de arbitraj, inclusiv sub aspectul respectării termenului de arbitrare.
Indiferent că termenul este stabilit pe cale convențională, de către părțile litigante, sau de către legiuitor, are ca efect pozitiv obligarea arbitrilor de a soluționa litigiul înainte de expirarea lui. Cu toate acestea, numai „pronunțarea hotărârii” trebuie să aibă loc înăuntrul termenului de arbitrare. În schimb, „motivarea” și „comunicarea hotărârii” pot avea loc și după împlinirea acestuia. Astfel, reiterăm că art. 608 alin. (1) lit. e C. pr. civ. obligă tribunalul arbitral doar să pronunțe hotărârea în termenul stabilit și, nicidecum să o motiveze ori să o comunice în cadrul acestuia. De asemenea, în temeiul art. 565 lit. b) C. pr. civ., arbitrii sunt răspunzători de daune pentru motivul că nu au „pronunțat hotărârea în termenul stabilit de convenția arbitrală sau de lege”.
„Un alt efect” al împlinirii termenului de arbitrare constă, după cum s-a mai evocat, în „desființarea hotărârii arbitrare” pentru motivul că a fost pronunțată după acest moment, conform art. 608 alin. (1) lit. e) C. pr. civ.
4.4.2.3. Încetarea competenței tribunalului arbitral pentru alte motive decât împlinirea termenului arbitrajului
Încetarea competenței tribunalului arbitral poate interveni înainte de împlinirea termenului de arbitrare și pentru alte motive, care vor fi evocate în cele ce urmează.
Un „prim caz” poate rezulta din dispozițiile art. 564 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestuia, în caz de recuzare, revocare, abținere, renunțare, deces, precum și în orice alt caz în care arbitrul este împiedicat să își îndeplinească sarcina și dacă supleantul, la rândul său, este împiedicat să își exercite însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului potrivit dispozițiilor stabilite pentru numirea lui. Cu toate acestea, dacă nu se procedează la înlocuirea arbitrului, consecința firească este încetarea arbitrajului. Într-adevăr, dacă arbitrii au fost „nominalizați” în convenția arbitrală, adică pe cale „convențională”, în lipsa unui acord al părților litigante privind înlocuirea arbitrului împiedeicat să-și îndeplinească însărcinarea arbitrajul, ca atare, se află în imposibilitate de a continua. Alta este, însă situația în care în convenția arbitrală este stabilită doar „modalitatea de desemnare” a arbitrilor ori arbitrajul este încredințat unei instituții specializate de arbitraj. În aceste cazuri, înlocuirea arbitrului se realizează conform „modalității” prevăzute în convenția arbitrară, respectiv regulamentului instituției de arbitraj.
În continuare vom face scurte referiri la „cauzele care determină încetarea sau numai suspendarea judecății arbitrale”. Aceste cauze sunt limitativ prevăzute art. 567 alin. (2), respectiv art. 564 C. pr. civ.
În temeiul art. 567 alin. (2) C. pr. civ., termenul de 6 luni, stipulat de alin. (1) al aceluiași articol, se „suspendă” pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente adresate tribunalului prevăzut de art. 547 C. pr. civ., adică tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se desfășoară arbitrajul.
Acest text are o dublă semnificație. Astfel, pe de o parte, suspendarea termenului de 6 luni are ca efect că, pe timpul suspendării, tribunalul arbitral nu are voie să îndeplinească vreun act procedural și, pe de altă parte, după suspendare, termenul de 6 luni reîncepe să curgă din momentul în care a început să opereze suspendarea.
Motivul suspendării, adică „judecarea unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri de recuzare adresate tribunalului prevăzut la art. 547 C. pr. civ.”, are drept rațiune evitarea „efectului bulversant” produs de hotărârea acestui tribunal de recuzare a arbitrului ori de soluționare a altei cereri incidentale.
„Abținerea” are semnificația unei autorecuzări a arbitrului. Astfel, arbitrul, știind că, în privința sa, există un motiv de recuzare, are posibilitatea să renunțe singur la însărcinare, fără să mai fie declanșată procedura de recuzare. Oricum, abținerea presupune că, în prealabil, arbitrul a acceptat însărcinarea și, ulterior, a renunțat la ea pe motiv că se află într-o situație de incompatibilitate. În schimb, dacă abținerea ar interveni înainte de acest moment, am fi în prezența unui refuz și, nicidecum a unei autorecuzări.
De asemenea, potrivit art. 562 C. pr. civ., persoana care știe că în privința sa există o cauză de recuzare este obligată să înștiințeze părțile și pe ceilalți arbitri mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar dacă asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut [alin. (3)]. Această persoană nu poate participa la judecarea litigiului decât dacă părțile, înștiințate potrivit alin. (3), comunică în scris că înțeleg să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, ea are dreptul să se abțină de la judecarea litigiului, fără ca abținerea să însemne recunoașterea cauzei de recuzare [alin. (4)]. Abținerea produce efecte pe data formulării ei, fără nicio altă formalitate [alin. (5)].
„Renunțarea” arbitrului la însărcinarea primită poate interveni dacă acesta are „motive temeinice”. În acest sens pot fi interpretate dispozițiile art. 565 lit. a) C. pr. civ. Astfel, potrivit acestui text, arbitrii răspund, în condițiile legii, dacă, după acceptare, renunță în mod nejustificat la însărcinarea lor.
„Împiedicarea” arbitrului să-și continue însărcinarea poate fi cauzată de diverse împrejurări, precum starea de sănătate a acestuia sau punerea lui sub interdicție judecătorească. Consecințele juridice ale împiedicării sunt aceleași ca în cazul renunțării. Evident, dacă motivele renunțării nu au caracter fortuit, poate fi analizată ca o „renunțare fără motive temeinice” și, pe cale de consecință, poate fi angajată răspunderea arbitrului, în condițiile art. 565 lit. a) C. pr. civ.
„Decesul” arbitrului, pentru a determina încetarea competenței tribunalului arbitral, trebuie să intervină după acceptarea însărcinării de arbitru.
„Recuzarea” poate interveni în condițiile art. 562 și art. 563 C. pr. civ. Indiferent de „motivul concret” al recuzării, aceasta se întemeiază pe „îndoiala” în legătură cu „independența” și „imparțialitatea” arbitrului. Cu valoare de principiu, cauzele de recuzare determină „incompatibilitatea” arbitrului. În general, instituția incompatibilității are rolul de a asigura independendența și imparțialitatea arbitrilor și, pe cale de consecință, a tribunalului arbitral.
În concret, potrivit art. 562 alin. (1) C. pr. civ., în afară de cazurile de incompatibilitate prevăzute pentru judecători, arbitrul poate fi recuzat și pentru următoarele motive, care pun la îndoială independența și imparțialitatea sa: neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții privitoare la arbitri, prevăzute în convenția arbitrală [lit. a)]; când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de conducere se află arbitrul are un interes în cauză [lit. b)]; dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau legături comerciale directe cu una dintre părți, cu o societate controlată de una dintre părți sau aflată sub un control comun cu aceasta [lit. c]; dacă arbitrul a prestat consultanță uneia dintre părți, a asistat sau a reprezentat una dintre părți ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului [lit. d].
Observăm că, de principiu, cazurile de incompatibilitate a arbitrilor sunt cele prevăzute pentru judecători, la care se adaugă cele patru stipulate de art. 562 alin. (1) C. pr. civ.
În context, facem precizarea că, în reglementarea anterioară, potrivit art. 3511 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, arbitrul putea fi recuzat pentru cauze care puneau la îndoială independența și imparțialitatea sa. Cauzele de recuzare sunt cele prevăzute pentru recuzarea judecătorilor. Poate constitui o cauză de recuzare și neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții privitoare la arbitri, prevăzute în convenția arbitrală.
Diferențele dintre actuala și anterioara reglementare sunt evidente și, oricum, susțin superioritatea și rigurozitatea primelor în raport cu cele din urmă.
Spre deosebire de cauzele de recuzare a judecătorului, care sunt numai „concrete” și „limitativ” prevăzute de lege, cele de recuzare a arbitrilor pot fi și „convenționale”, adică neîndeplinirea condițiilor privitoare la arbitri prevăzute în convenția arbitrală.
După cum judicios s-a remarcat în literatura de specialitate, indiferent că este „legală” sau „convențională”, cererea de recuzare trebuie să privească, individual, unul sau mai mulți arbitri. Evident, cererea de recuzare colectivă, a întregulului tribunal arbitral, este inadmisibilă. Totuși, fără a fi colectivă, cererea de recuzare a arbitrului unic este, de fapt, o cerere de recuzare a tribunaalului arbitral.
Potrivit art. 562 alin. (2) C. pr. civ., o parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decât pentru cauze survenite sau de care a luat cunoștință după numire.
Această soluție normativă derivă din faptul esențial în materie de arbitraj că arbitrii sunt numiți de părți, direct – prin indicarea numelui acestora – sau indirect – prin indicarea modalității de desemnare a acestora. Pentru aceste motive, spre deosebire de recuzarea judecătorului, care poate fi recuzat și pentru cauze anterioare dezbaterilor, partea nu poate recuza arbitrul numit de ea decât pentru cauze survenite sau de care a luat la cunoștință după numire.
Potrivit art. 563 alin. (1) C. pr. civ., recuzarea trebuie să fie cerută, sub sancțiunea decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoștință de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare.
În doctrină, s-a apreciat că textul reprodus nu indică și „momentul” până la care poate fi cerută recuzarea. În aceste condiții, se consideră că recuzarea nu ar putea fi cerută după închiderea dezbaterilor, punerea concluziilor în fond și trecerea la deliberare. De fapt, în dreptul comun, art. 342 C. pr. civ. prevede că cererea de recuzare nu poate fi făcută după închiderea dezbaterilor. Mai mult, aplicabilitatea prevederilor art. 342 C. pr. civ. în cazul judecătorilor este susținută și de art. 563 alin. (3) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, dispozițiile prezentului cod privind recuzarea judecătorilor se aplică în mod corespunzător.
Cu toate acestea, nu se poate ignora caracterul categoric și lipsit de distincție sub aspectul „momentului” al dispozițiilor art. 563 alin. (1) C. pr. civ. Într-adevăr, acestea prevăd că cererea de recuzare trebuie făcută, sub sancțiunea decăderii, în termen de10 zile de la data când partea a luat cunoștință de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare.
Față de această situație normativă și pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului să modifice art. 563 alin. (1) C. pr. civ., în sensul de a-l pune de acord cu regula stipulată de ultimul aliniat al acestuia și cu prevederile art. 342 C. pr. civ. În concret, acest text ar putea să aibă următorul conținut: ,,recuzarea trebuie cerută, sub sancțiunea decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoștință de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare, dar nu mai târziu până la închiderea dezbaterilor”.
Potrivit art. 563 alin. (3) C. pr. civ., cererea de recuzare se soluționează de tribunalul prevăzut la art. 547 alin. (1) prin încheiere, pronunțată cu citarea părților și a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare (teza I). Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac (teza a II-a).
În doctrină, s-a pus problema dacă, după respingerea cererii de recuzare, partea respectivă poate să exercite acțiunea în anulare pe motivul nulității convenției de arbitraj sau că tribunalul arbitral nu a fost constituit conform convenției arbitrale, înfrângându-se, astfel, principiul independenței și imparțialității arbitrilor.
Se pare că răspunsul la această întrebare este negativ, din moment ce, în temeiul art. 563 alin. (3) teza a II-a C. pr. civ., o asemenea încheiere nu este supusă niciunei căi de atac. Practic, din momentul pronunțării, această încheiere intră în „puterea lucrului judecat”.
Cu toate acestea, în practică, s-a decis că este admisibilă acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, deoarece elementele constitutive ale autorității lucrului judecat nu sunt identice în procedura de recuzare și în procedura de anulare a hotărârii arbitrale. Instanța de judecată, sesizată cu o acțiune în anulare pe acest temei, este obligată să verifice dacă, în realitate, există identitate de obiect și de cauză între cererea de anulare a hotărârii și cererea de recuzare, soluționată anterior.
În sfârșit, cu toate că încheiera, prin care se soluționează cererea de recuzare, nu este supusă niciunei căi de atac, ea trebuie motivată. În acest sens pot fi aduse ca argument juridic dispozițiile art. 51 alin. (6) teza a II-a C. pr. civ., aplicabile și în materie de arbitraj. Astfel, în temeiul acestora, încheierea prin care s-a admis recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de arbitrul recuzat urmează a fi păstrate.
„Revocarea” arbitrilor este, de asemenea, o cauză de natură să conducă la încetarea judecății arbitrale. În concret, în temeiul art. 558 alin. (1) C. pr. civ., revocarea arbitrilor se face conform convenției arbitrale. Deci, potrivit acestui text, revocarea poate fi numai convențională, indiferent că arbitrajul este încredințat unui tribunal arbitral ad-hoc sau unei instituții permanente de arbitraj.
Față de lipsa de distincție a textului analizat sub aspectul momentului în care au intervenit motivele de revocare, acestea pot fi anterioare judecății sau contemporane cu aceasta. Astfel, spre exemplu, intră în prima categorie renunțarea părților la arbitraj sau dispariția obiectului arbitrajului. În schimb, în cea de a doua categorie poate fi inclusă, spre exemplu, pierderea încrederii părților litigante în arbitrii desemnați.
Indiferent de împrejurarea că arbitrul consideră revocarea abuzivă sau intempestivă, acesta nu se poate opune revocării. Într-adevăr, revocarea arbitrilor poate fi analizată și ca un drept recunoscut exclusiv părților litigante și a cărui exercitare nu implică o „justificare” a părților față de arbitri (ad nutum).
Revocarea tuturor arbitrilor are semnificația „renunțării la tribunalul arbitral” și este expresia manifestării comune de voință a părților litigante, indiferent că este expresă sau implicită, însă, oricum, neechivocă.
Revocarea arbitrilor produce un efect simetric opus celui determinat de încheierea convenției arbitrare. Într-adevăr, dacă încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul la care se referă, competența instanțelor de judecată, urmare revocării arbitrilor se reactivează jurisdicția etatică.
Revocarea expresă poate interveni înainte de a se ivi litigiul, înainte de constituirea tribunalului arbitral, prin încheierea unei noi convenții arbitrale și care face să înceteze efectele unei clauze compromisorii sau ale unui compromis.
Renunțarea implicită poate interveni in limine litis. În context, facem precizarea că, în temeiul art. 554 alin. (1) C. pr. civ., tribunalul arbitral se poate declara necompetent numai la „cererea părților sau a uneia dintre ele”. Altfel spus, tribunalul arbitral nu poate pune în discuție din oficiu competența sa.
Fiind vorba despre un drept recunoscut părților, acestea au posibilitatea să revină asupra revocării.
SECȚIUNEA 4.5.
CONFLICTELE DE COMPETENȚĂ ÎN MATERIE ARBITRALĂ
4.5.1. Precizări prealabile
După cum judicios s-a observat în doctrină, eventualele „conflicte de competență” nu pot să apară decât între jurisdicția etatică și jurisdicția arbitrală. Această situație este determinată, pe de o parte, de natura mixtă a arbitrajului, convențională și jurisidicțională, și, pe de altă parte, de împrejurarea că, în cazul tribunalului arbitral, competența sa este stabilită prin convenția arbitrală, fiind exclus astfel, ca un alt tribunal arbitral, decât cel nominalizat în convenție, să revendice competența de a soluționa un anumit litigiu.
Departajarea competenței tribunalului arbitral de cea a instanțelor de judecată se deduce, mai ales, din dispozițiile art. 553, art. 554 și ale art. 579 C. pr. civ. Astfel, reiterăm că, în temeiul art. 553 C. pr. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești. De asemenea, art. 554 C. pr. civ. obligă instanța de judecată să-și verifice competența și să rețină spre soluționare procesul în situațiile expres și limitativ prevăzute de textul acestuia sau să se declare necompetentă. Aliniatul ultim al art. 554 C. pr. civ. precizează că, în caz de conflict de competență între o instanță de judecată și un tribunal arbitral, hotărâște instanța de judecată. În sfârșit, art. 579 C. pr. civ. obligă tribunalul arbitral să-și verifice propia competență de a soluționa un litigiu și să hotărască în această privință printr-o încheiere, care poate fi desființată numai pe calea acțiunii în anularea hotărârii arbitrare, reglementată de art. 608 C. pr. civ.
4.5.2. Excluderea competenței instanțelor judecătorești.
Art. 553 C. pr. civ., sub denumirea marginală „excluderea competenței instanței”, dispune că încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.
Reiterăm că, în temeiul art. 542 alin. (1) C. pr. civ., domeniul convenției arbitrale este circumscris litigiilor dintre părțile acesteia, fiind excluse cele care privesc starea civilă și capacitatea persoanelor, precum și litigiile având ca obiect drepturi asupra cărora părțile nu pot dispune.
În condițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ., competența tribunalului arbitral este delimitată, în cadrul ei legal și general, prin acordul părților litigante și corelativ, această competență are ca efect sustragerea litigiilor la care se referă din competența instanțelor de judecată.
Dacă instanța de judecată, în fața căreia s-a invocat existența unei convenții arbitrale, având ca obiect litigiul cu care instanța a fost investită, constată că nu există vreunul dintre motivele prevăzute de art. 554 alin. (2) lit. a)-c) C. pr. civ., care să o îndreptățească să rețină cauza spre soluționare, la cererea părții interesate, aceasta este obligată să se declare necompetentă. Necompetența va privi, deopotrivă, cererea introductivă, cererile accesorii și cele incidentale.
De principiu, caracterul privat al jurisidicției arbitrale exlude colaborarea tribunalului arbitral cu autorități administrative sau judiciare. Cu toate acestea, după cum s-a mai precizat în cuprinsul lucrării, există unele situații, limitativ stipulate de lege, în care acest exclusivism al arbitrajului este atenuat. Exemplul tipic în acest sens îl constituie dispozițiile art. 547 alin. (1) C. pr. civ., care permit sesizarea tribunalului în a cărui circumscripție teritorială are loc arbitrajul de a înlătura piedicile ce s-ar ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului. De asemenea, în temeiul art. 563 alin. (2) C. pr. civ., cereerea de recuzare a arbitrului se soluționează de către tribunalul în a cărei circumscripție teritorială are loc arbitrajul. Același tribunal este competent, le cererea oricăreia dintre părți, și numai în caz de împotrivire a celeilalte părți, să încuviințeze măsuri asiguratorii și măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt, în condițiile art. 585 alin. (1) C. pr. civ. În sfârșit, acest tribunal poate lua, la cererea oricăreia dintre părți, măsuri de constrângere a martorilor sau experților, în condițiile art. 589 alin. (3) C. pr. civ.
Oricum, din cele expuse, se poate constata că, chiar în prezența unei convenții arbitrale, incompetența instanțelor judecătorești nu este „nelimitată”. Dimpotrivă, în cazurile anume prevăzute de lege și, de regulă, la cererea părții interesate, instanța de judecată poate interveni pentru soluționarea unor „situații de urgență” sau pentru „buna administrare a justiției arbitrale”.
Astfel, înaintea sau în timpul procedurii arbitrale, oricare dintre părți poate cere tribunalului prevăzut la art. 547 C. pr. civ. să încuviințeze măsuri asiguratorii și măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt, în condițiile art. 585 alin. (1) C. pr. civ.
În context facem precizarea că, în doctrina franceză, s-a acreditat ideea că „măsurile asiguratorii” și „măsurile provizorii” sunt cele prin care se urmărește „prezervarea sau crearea unei stări de fapt sau de drept ce ar permite executarea efectivă a hotărârii”. În sistemul de drept român, potrivit Codului de procedură civilă, în cadrul procedurii de drept comun, „măsurile asiguratorii” sunt dispuse în contextul pregătirii procesului [art. 203 alin. (2)] și desfășurării cercetării judecătorești [art. 237 alin. (2) pct. 5].
Revenind la art. 585 alin. (1) C. pr. civ., înainte de arbitraj, măsurile asiguratorii și măsurile provizorii pot fi luate numai de către instanța de judecată. În schimb, în timpul arbitrajului aceste măsuri pot fi dispuse și de tribunalul arbitral și, în caz de împotrivire, executarea lor se dispune de instanța de judecată prevăzută de art. 547 C. pr. civ.
Dată fiind „urgența” și caracterul „vremelnic” al măsurilor asiguratorii și a celor vremelnice, întocmai ca cele privind înlăturarea piedicilor în calea organizării și desfășurării arbitrajului, de lege ferenda, sugerăm legiuitorului să le supună, și pe primele, procedurii ordonanței președințiale.
Reiterăm, și în acest context că, în temeiul art. 547 C. pr. civ., instanța judecătorească, în limitele și condițiile prevăzute de lege, poate interveni, la cererea părții interesate, pentru înlăturarea piedicilor ce se ivesc în organizarea și desfășurarea arbitrajului. De asemenea, potrivit art. 589 alin. (3) C. pr. civ., tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace de constrângere și nici să aplice sancțiuni martorilor sau experților (teza I). Pentru luarea acestor măsuri părțile se pot adresa tribunalului prevăzut la art. 547.
Pe de altă parte, de principiu, dată fiind natura convențională a arbitrajului, competența arbitrală nu poate fi extinsă asupra persoanelor care nu au fost părți în convenția arbitrală. În acest sens, pot fi aduse ca argument juridic chiar art. 550 și art. 551 C. pr. civ., care stabilesc cerințele minime și obligatorii pentru clauza compromisorie, respectiv pentru compromis. De fapt, în dreptul comun, de principiu, orice convenție produce efecte și obligă numai părțile acesteia. În acest sens, sunt lipsite de echivoc și dispozițiile art. 1270 C. civ.
Posibilitatea părților de a renunța la competența arbitrală, dedusă din dispozițiile art. 554 alin. (1) C. pr. civ., este consecința firească a libertății lor de voință în materie convențională. Într-adevăr, în temeiul acestui text, instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara necompetentă „numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta”, invocând convenția arbitrală.
Renunțarea părții sau părților la competența arbitrală poate fi expresă sau tacită, prin neinvocarea convenției arbitrale în fața instanței de judecată. În acest din urmă sens, pot fi aduse ca argument juridic și dispozițiile art. 554 alin. (2) lit. a) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, instanța va reține spre soluționare procesul dacă pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală. La această situație, potrivit aceluiași art. 554 alin. (2) C. pr. civ., se mai adaugă încă alte două cazuri, în care instanța de judecată reține „litigiul” spre soluționare, și anume: convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă [lit. b)]; tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj [lit. c)].
Necompetența instanței de judecată pe motivul că, pentru litigiul aflat pe rolul acesteia, există o convenție arbitrală poate fi invocată de către partea interesată pe calea unei excepții de procedură, ce trebuie invocată in limine litis, adică până la închiderea dezbaterilor și punerea concluziilor în fond.
În sfârșit, în temeiul art. 554 alin. (3) C. pr. civ., conflictul de competență dintre tribunalul arbitral și o instanță judecătorească este soluționat de instanța judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict. Deci, dacă în conflict se află un tribunal arbitral și o judecătorie, acest va fi soluționat de tribunalul în a cărei circumscripție teritorială se află judecătoria. Dacă în conflict se află un tribunal arbitral și un tribunal, acesta va fi soluționat de curtea de apel în a cărei circumscripție teritorială se află tribunalul. În schimb, dacă în conflict se află un tribunal arbitral și o curte de apel, acesta va fi soluționat de către Înalta Curte de casație și Justiție. Având în vedere competența de primă instanță a curții de apel, este puțin probabil să se ivească un asemenea conflict. În sfârșit, dat fiind faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are o competență de primă instanță în materie civilă, sub aspect legal, este imposibil să apară un conflict de competență între aceasta și un tribunal arbitral. Oricum, chiar dacă am admite posibilitatea unui asemenea conflict, fiindcă în sistemul judiciar român nu există o instanță de judecată „superioară” Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența ar trebui să revină acesteia. Eventual, conflictul s-ar declanșa între o secție a acesteia și tribunalul arbitral, iar soluționarea acestuia ar reveni Plenului.
4.5.3. Verificarea competenței arbitrale
4.5.3.1. Verificarea competenței de către tribunalul arbitral
Art. 579 C. pr. civ. consacră ceea ce s-a numit în doctrina franceză „competența competenței” sau că „jurisdicția nu poate să invoce din oficiu incopetența sa”.
Fără a ne lansa în analiza acestei curioase teze din doctrina franceză, facem precizarea că, în sistemul de drept român, art. 579 C. pr. civ., sub denumirea marginală „verificarea competenței”, dispune că, la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitral își verifică propria sa competență de a soluționa litigiul [alin. (1)]. Dacă tribunalul arbitral hotărăște că este competent, consemnează acest lucru într-o încheiere, care se poate desființa numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 608 [alin. (2)]. Dacă tribunalul arbitral hotărăște că nu este competent să soluționeze litigiul cu care a fost sesizat, își declină competența printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acțiunea în anulare, prevăzută la art. 608 [alin. (3)]. În reglementarea anterioară, aproximativ la fel cu dispozițiile art. 579 C. pr. civ. au fost prevederile art. 3433 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă. De fapt, acest text, într-o formulare mult mai concentrată, a dispus că tribunalul arbitral își verifică propria sa competență de a soluționa un litigiu și hotărăște în această privință printr-o încheiere care se poate desființa numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364.
Verificarea competenței tribunalului arbitral în condițiile art. 579 C. pr. civ. nu trebuie confundată cu „verificarea dosarului” în condițiile art. 578 C. pr. civ. Într-adevăr, obiectul celor două operațiuni este esențial diferit. Astfel, prima vizează „verificarea stadiului pregătirii litigiului” pentru dezbatere și dispunerea măsurilor corespunzătoare pentru completarea dosarului, iar ultima verificarea competenței tribunalului arbitral.
În opinia noastră, verificarea competenței tribunalului arbitral în condițiile art. 979 alin. (1) C. pr. civ., este o „obligație legală” a acestuia, nefiind necesar ca partea sau părțile ori alte persoane să solicite acest lucru. Împrejurarea că ne aflăm în prezența unei „obligații a tribunalului arbitral” rezultă cu destulă claritate din interpretarea gramaticală a textului analizat, motiv pentru care divagațiile doctrinare pe această temă sunt evident nefondate.
Chiar dacă art. 579 alin. (1) C. pr. civ. se referă doar la „obligația tribunalului arbitral” de a-și verifica competența, nimic nu se opune ca părțile să invoce în fața acestuia incompetența lui.
„Verificarea competenței”, în condițiile art. 579 C. pr. civ. presupune, mai întâi de toate, verificarea existenței, validității și operanței convenției arbitrale. De asemenea, această operațiune implică verificarea „arbitrabilității litigiului”, adică încadrarea acestuia în cerințele impuse de art. 542 C. pr. civ.
În schimb, verificarea competenței tribunalului arbitral nu presupune și verificarea validității convenției în care este înserată „clauza compromisorie”. Într-adevăr, art. 579 alin. (1) obligă tribunalul arbitral de a-și verifica competența de a soluționa „litigiul” și, nicidecum de a verifica validitatea contractului în care este înserată clauza compromisorie. Reiterăm că, în temeiul art. 550 alin. (2) C. pr. civ., validitatea clauzei compromisorii este independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă.
Sub acest aspect, în jurisprudența franceză, s-a decis că, în situația în care un contract încalcă ordinea publică, arbitrii nu ar putea ignora nulitatea acestuia și, fără a o pronunța, vor decide că litigiul, având ca obiect executarea sau neexecutarea acestui contract, devine inarbitrabil. Această soluție este aplicabilă și în sistemul de drept român, întrucât „ordinea publică” este, după cum s-a mai precizat, una din „limitele generale” ale libertății de voință în materie de contracte și, în general, de acte juridice, conform art. 11 C. civ., respectiv art. 544 alin. (2) pentru „conveția arbitrală”, în special.
Față de împrejurarea că art. 579 C. pr. civ. are în vedere generic „tribunalul arbitral”, fără să facă distincție sub aspectul „formei arbitrajului”, dispozițiile acestuia sunt incidente atât în cazul arbitrajului ad-hoc, cât și a arbitrajului organizat de o instituție permanentă de arbitraj, conform clasicului principiu ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Art. 579 alin. (1) C. pr. civ. obligă tribunalul arbitral să-și verifice competența „la primul termen de judecată” cu „procedura legal îndeplinită”.
Deci, la primul termen de judecată, înainte de a proceda la verificarea propriei competențe, tribunalul arbitral este obligat să verifice dacă părțile au fost legal citate. Dacă constată că acestea nu au fost citate sau există neregularități în procedura de citare, va dispune citarea lor pentru un nou termen, la care va dispune asupra competenței sale.
În situația în care părțile sau una dintre ele invocă excepția de necompetență a tribunalului arbitral, în doctrină, s-a apreciat că poate fi invocată până în momentul punerii concluziilor în fond. Soluția se impune, întrucât art. 579 C. pr. civ. impune tribunalului arbitral să-și verifice competența la „primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită” [alin. (1)] și să se pronunțe printr-o încheiere, care poate fi desființată numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, în condițiile art. 608 C. pr. civ. [alin. (2)]. Cu toate acestea, excepția de necompetență a tribunalului arbitral poate fi invocată și după pronunțarea hotărârii arbitrale, odată cu exercitarea acțiunii în anulare împotriva acestei hotărâri. Într-adevăr, art. 608 alin. (1) lit. a), respectiv lit. b) C. pr. civ. dispune că hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă „litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului”, respectiv pentru că „tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante”. Dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. a) și b), puse în corelație cu cele ale art. 579 alin. (1) C. pr. civ., susțin concluzia că necompetența tribunalului arbitral, detrminată de o cauză de „nulitate relativă” a convenției arbitrale, poate fi invocată in limine litis. În schimb, necompetența acestuia, determinată de o cauză de nulitate absolută a convenției arbitrale, poate fi invocată inclusiv pe calea acțiunii în anularea hotărârii de arbitrare.
Tribunalul arbitral decide asupra propriei competențe printr-o încheiere, care poate fi deființată, potrivit art. 579 alin. (2) C. pr. civ., numai pe calea acțiunii în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 608 C. pr. civ.
Chiar dacă textul nu prevede explicit, dezbaterea în legătură cu verificarea competenței tribunalului arbitral are loc, contrar unor alegații doctrinare, în condiții de contradictorialitate. Această împrejurare se poate deduce pe cale de consecință chiar din dispozițiile art. 579 alin. (1) C. pr. civ., care impun cerința ca părțile să fi fost legal citate. Mai mult, în lipsa unor dispoziții contrare, sub aspectele care nu au consacrată o reglementare specială, în materie de arbitraj este incidentă procedura de drept comun. Pe cale de consecință, își găsește aplicabilitatea și „principiul contradictorialității”, stipulat de art. 14 C. pr. civ. Fiind în prezența unui principiu, pentru ca o ședință de judecată să se desfășoare în condiții de necontradictorialitate, este necesar un text de lege expres în acest sens, cea ce, evident, nu este cazul pentru situația analizată.
În doctrină, de principiu, s-a pus problema dacă, pentru cazul analizat, sunt aplicabile dispozițiile art. 248 alin. (4) C. pr. civ. și, pe cale de consecință, dacă tribunalul arbitral ar putea să unească excepția de necompetență cu fondul.
Facem precizarea că, în cadrul procedurii contencioase de drept comun, potrivit art. 248 alin. (4) C. pr. civ., încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției, instanța a rămas în continuare investită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.
În ceea ce ne privește, considerăm că art. 248 alin. (4) C. pr. civ. nu își găsește aplicabilitatea în cazul analizat.
Astfel, acest text, pur și simplu, este „străin” de problema unirii excepției cu fondul. Într-adevăr, textul analizat are în vedere doar „posibilitatea atacării încheierii prin care s-a admis sau s-a respins excepția odată cu fondul” și, nicidecum soluționarea acesteia odată cu fondul. Mai mult, art. 248 C. pr. civ., în ansamblul lui, reglementează „procedura de soluționare a excepțiilor procesuale”
În realitate, ceea ce prevede art. 248 alin. (4) C. pr. civ., în general pentru încheierile prin care sunt admise sau respinse excepțiile procesuale în cadrul procedurii contencioase de drept comun, dispune art. 579 alin. (2) C. pr. civ. pentru încheierea prin care tribunalul arbitral dispune asupra competenței sale. Neîndoielnic, fiindcă instituie o normă specială, acest text are prioritate în aplicare în raport cu cel al art. 248 alin. (4) C. pr. civ.
De fapt, și ilustrul doctrinar acceptă că, în general, „excepția” trebuie soluționată cu întâietate, deoarece soluția adoptată în legătură cu aceasta poate să facă de prisos cercetarea fondului.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 579 alin. (2) C. pr. civ. sunt incidente numai în situația în care tribunalul arbitral a decis că este competent să soluționeze litigiul, indiferent că a dispus acest lucru în virtutea obligației pe care o are de a-și verifica competența sau a respins excepția de necompetență invocată de părți sau numai de una dintre ele. Într-adevăr, din moment ce, potrivit acestui text, încheierea respectivă poate fi desființată numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva „hotărârii arbitrale”, este evident că tribunalul arbitral a decis că este competent și a soluționat litigiul printr-o hotărâre arbitrală.
Dimpotrivă, dacă tribunalul arbitral decide că nu este competent să soluționeze litigiul cu care a fost sesizat, în temeiul art. 579 alin. (3) C. pr. civ., își declină competența printr-o hotărâre, împotriva căreia „nu se poate formula acțiunea în anulare”, prevăzută la art. 608 (s.n.).
În acest caz, contrar unor opinii exprimate în literatura de specialitate, partea interesată se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție teritorială are loc arbitrajul, în condițiile art. 547 alin. (1) C. pr. civ. Într-adevăr, în acest caz, „dezinvestirea tribunalului arbitral” are semnificația unei „piedici” în organizarea și, pe cale de consecință, funcționarea tribunalului arbitral.
De asemenea, în situația analizată, este posibil ca instanța de judecată, față de care tribunalul arbitral și-a declinat competența, să decidă că nu ea este competentă să soluționeze litigiul respectic, ci chiar tribunalul arbitral. În această variantă, apare un conflict de competență între instanța de judecată și tribunalul arbitral, care va fi soluționat conform regulilor stipulate de art. 554 alin. (3) C. pr. civ.
4.5.3.2. Verificarea competenței instanței de judecată
Reiterăm că, în temeiul art. 554 alin. (1) C. pr. civ., instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrală (teza I). În acest caz, instanța își va declina competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral (teza a II-a). În cazul arbitrajului ad-hoc, instanța va respinge cererea ca nefiind de competența instanței judecătorești (teza a III-a).
Textul reprodus presupune unele observații particulare.
Instanța de judecată, sesizată cu un litigiu, cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, se va declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrală. Per a contrario, este exclus ca solicitarea să provină de la alte persoane.
De asemenea, instanța de judecată se declară „necompetentă” numai dacă părțile sau una dintre ele o cer. Per a contrario, chiar dacă pentru litigiul cu soluționarea căruia a fost sesizată instanța de judecată, există încheiată o convenție arbitrală, dacă părțile sau măcar una dintre ele nu invocă această convenție, instanța de judecată nu este în drept să se declare necompetentă. Soluția este absolut firească și este compatibilă cu principiul accesului liber la justiție. De la această regulă, alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol instituie trei excepții.
În ipoteza prevăzută de art. 554 alin. (1) C. pr. civ., instanța de judecată are obligația să verifice nu numai „existența convenției arbitrale”, ci și legalitatea acesteia, precum și împrejurarea dacă mai este sau nu operabilă.
Dacă instanța de judecată se declară „necompetentă” să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată, își va declina competența către organizația sau instituția pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral.
În acest caz, este posibil ca tribunalul arbitral astfel constituit, procedând la verificarea propriei competențe în condițiile art. 579 alin. (1) C. pr. civ., să se declare necompetent și să-și decline competența către instanța de judecată. După cum am mai precizat în cuprinsul lucrării, conflictul de competență dintre tribunalul arbitral și o instanță de judecată se soluționează de instanța de judecată ierarhic superioară celei aflate în conflict, în condițiile art. 554 alin. (3) C. pr. civ.
Art. 554 alin. (2) C. pr. civ. stabilește situațiile în care instanța „va reține spre soluționare „procesul”. Evident, dispozițiile acestui text sunt „continuarea” firească a prevederilor art. 554 alin. (1) C. pr. civ., în sensul că, chiar dacă este încheiată o convenție arbitrală în legătură cu cauza aflată pe rolul instanței de judecată și părțile sau numai una dintre ele, invocând-o, au cerut instanței de judecată să se declare necompetentă, instanța este obligată să rețină, totuși, cauza spre soluționare.
În concret, potrivit textului analizat, aceste situații sunt următoarele: pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală [lit. a)]; convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă [lit. b)]; tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj [lit. c)].
În context, facem precizarea că art. 554 alin. (2) C. pr. civ. a preluat ad litteram dispozițiile art. 3434 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă. În concret, acest din urmă text a prevăzut că istanța va reține spre soluționare procesul dacă: pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală [lit. a)]; convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă [lit. b)]; tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj [lit. c)].
După cum just s-a remarcat în doctrină, situațiile prevăzute de art. 544 alin. (1) C. pr. civ. sunt „limitative”, motiv pentru care instanța de judecată nu este în drept „să rețină cauza spre judecare” și în alte cazuri, neprevăzute de acest text. Soluția este firească, întrucât se dă prioritate „libertății de voință” a părților în ceea ce privește supunerea litigiului arbitrajului sau, altfel spus, o convenție legal făcută trebuie să-și producă efectele ei firești, inclusiv sub aspectul sesizării tribunalului arbitral.
„Prima situație” are semnificația că, în condițiile art. 554 alin. (1) C. pr. civ., partea sau părțile trebuie să invoce, în fața instanței de judecată, existența convenției arbitrale în legătură cu cauza cu care a fost sesizată și să-i solicite să se declare necompetentă in limne litis. În consens cu această interpretare, în jurisprudență, sub imperiul vechilor reglementări, s-a statuat că pârâtul trebuie să invoce clauza compromisorie cu prilejul judecății în fond a cauzei și, nicidecum în faza căilor de atac.
În cea de a doua situație, litigiul nu poate fi soluționat pe calea arbitrajului, deoarece convenția arbitrală este „nulă” sau „inoperantă”.
Cât privește „nulitatea convenției arbitrale”, aceasta este determinată, potrivit Codului de procedură civilă, de următoarele cauze: nerespectarea formei scrise [art. 548 alin. (1)], nerespectarea formei autentice notariale, în cazul în care convenvenția arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil [art. 548 alin. (2)]; neindicarea modalității de numire a arbitrilor în cuprinsul clauzei compromisorii [art. 550 alin. (1)]; neindicarea obiectului litigiului, numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc, la care se recurge pe calea unui compromis [art. 551 alin. (1)].
În schimb, „nulitatea parțială”, prevăzută de art. 557 C. pr. civ., nu constituie o împrejurare care să se încadreze în ipoteza stipulată de art. 554 alin. (2) lit. b) C. pr. civ. Într-adevăr, în temeiul art. 557 C. pr. civ., este nulă clauza din convenția arbitrală care conferă uneia dintre părți un privilegiu cu privire la desemnarea arbitrilor ori care prevede dreptul uneia dintre părți de a numi arbitrul în locul celeilalte părți sau de a avea mai mulți arbitri. Deci, în acest caz, nu este nulă convenția arbitrală, ci numai o clauză a acesteia.
În lipsa unei semnificații legale pentru termenul „inoperant”, potrivit normelor de tehnică legislativă pentru adoptarea actelor normative, trebuie să facem apel la înțelesul lui curent din limba română modernă. Astfel, semnificația acestui termen nu este explicată în Dex. În schimb, termenul „operant”, adică antonimul termenului „inoperant”, are semnificația de ceva care își produce efectul. Deci, per a contrario, termenul „inoperant” are, în vorbirea curentă din limba română modernă, semnificația de ceva care nu își produce efectele.
Revenind la „convenția arbitrală”, aceasta este inoperantă, adică nu poate să își mai producă efectele, mai ales, în situația în care arbitrajul, ca atare, a devenit caduc, în condițiile art. 567 și art. 568 C. pr. civ.
În opinia noastră, în tăcerea legiuitorului, nulitatea și inoperativitatea convenției arbitrale sunt constatate de către instanța de judecată investită cu soluționarea cererii principale, fiind chestiuni „incidentale” acestei cereri. Temeiul juridic în acest sens îl constituie dispozițiile art. 123 C. pr. civ.
CAPITOLUL V
JUDECATA ARBITRALĂ
SECȚIUNEA 5.1.
REGULI DE PROCEDURĂ COMUNE
5.1.1. Aspecte generale
În temeiul art. 575 alin. (1) C. pr. civ., judecata arbitrală se desfășoară potrivit regulilor procedurale stabilite de art. 576. În concret, acest articol dispune că părțile pot stabili, în convenția arbitrală, regulile de procedură aplicabile arbitrajului sau îi pot împuternici pe arbitrii să stabilească aceste reguli (teza I). Aceste reguli se completează, dacă este cazul, cu prevederile prezentei cărți. Reiterăm că, în temeiul art. 544 alin. (2) C. pr. civ., sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, părțile pot stabili, printre altele, „normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze la judecarea litigiului, inclusiv eventualele proceduri prealabile de soluționare a litigiului”.
De fapt, art. 575 alin. (1) C. pr. civ. consacră „principiul autonomiei de voință” a părților litigante în ceea ce privește stabilirea regulilor procedurii arbitrale.
Cu toate acestea, art. 575 alin. (2) C. pr. civ. instituie obligativitatea respectării corespunzătoare în cadrul procedurii arbitrale a următoarelor principii fundamentale ale procesului civil: niciun judecător, în speță, arbitru, nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă [art. 5 alin. (2)]; executarea drepturilor procesuale cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a încălca drepturile procesuale ale altei părți (art. 12); garantarea dreptului la apărare (art. 13); contradictorialitate (art. 14); oralitatea (art. 15); nemijlocirea (art. 16); continuiteatea (art. 19); respectarea de către judecător (arbitru) a principiilor fundamentale ale procesului civil (art. 20); încercarea de împăcare a părților (art. 21); soluționarea litigiului de către judecător (arbitru) conform regulilor de drept aplicabile [art. 22 alin. (1)]; obligația judecătorului (arbitrului) pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale [art. 22 alin. (2)]; stabilirea de către judecător a calificării juriodice a faptelor deduse judecății [art. 22 alin. (4)]; interdicția pentru judecător (arbitru) de a schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale acestora [alin. (5)]; obligația judecătorului (arbitrului) de a se pronunța asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, în afară de cazurile în care legea dispune altfel [alin. (6)]; obligația celor prezenți la ședința de judecată (ședința de arbitrare) de a manifesta respectul cuvenit față de instanță (tribunalul arbitral), fără să tulbure buna desfășurare a ședinței de judecată (ședinței de arbitrare).
Evident, aceste principii, chiar dacă sunt obliogatorii și în cazul procedurii arbitrale, se aplică ținând seama de specificul arbitrajului.
Art. 576 alin. (1) C. pr. civ., sub denumirea marginală „reguli de procedură aplicabile”, dispune că părțile pot stabili, în convenția arbitrală, regulile de procedură aplicabile arbitrajului sau îi pot împuternici pe arbitri să stabilească aceste reguli (teza I). Aceste reguli se completează, dacă este cazul, cu prevederile prezentei cărți (teza a II-a).
Reiterăm că, în temeiul art. 544 alin. (2) C. Pr. civ., sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, părțile pot stabili prin convenția arbitrală, printre altele, „normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului”.
Deci, ambele texte evocă că, în materie de arbitraj, în ceea ce privește regulile de procedură aplicabile, principiul este „stabilirea acestora de către părțile din litigiu”. Evident, părțile nu au o libertate discreționară în acest sens. Acordul acestora trebuie circumscris respectării ordinii publice și bunelor moravuri.
De asemenea, după cum prevăd expres cele două texte legale, părțile au obligația de a stabili regulile de procedură aplicabile prin „convenția arbitrală”. Față de referirea generică a textelor analizate la „convenția arbitrală”, aceste reguli pot fi stabilite pe calea clauzei compromisorii sau a compromisului, după caz.
Regulile de procedură arbitrală stabilite de părțile litigante pe calea convenției arbitrale, în măsura în care nu prevăd, se completează cu dispozițiile Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă (despre arbitraj), adică cu prevederile art. 541-621 C. pr. civ. Evident, în raport cu „regulile de procedură stabilite de părțile litigante pe calea convenției arbitrale”, dispozițiile art. 541-621 C. pr. civ. alcătuiesc „dreptul comun”. De asemenea, în temeiul art. 2 C. pr. civ., dispozițiile acestuia constituie „dreptul comun în materie civilă” (s.n.). Pentru a sintetiza, în materie de arbitraj, au prioritate în aplicare, normele de procedură stabilite de părți, care se completează, în ordine, cu dispozițiile art. 541-621 și art. 1 și urm. C. pr. civ. Fiind în prezența unui „concurs între norme de procedură speciale și norme generale”, sunt incidente regulile derivate din adagiile latine generalis non derogat (o lege generală nu derogă de la cele speciale) și specialia generalibus derogant (cele speciale derogă de la cele generale).
Oricum, situația juridică prezentată este în acord cu „natura esențial convențională” a arbitrajului privat și procedurii care o acompaniază.
Art. 576 alin. (1) teza I C. pr. civ. prevede și posbilitatea pentru părțile litigante de a-i împuternici pe arbitri să stabilească aceste reguli. Această posibilitate nu afectează „natura convențională” a regulilor de procedură arbitrală, întrucât, evident, arbitrii acționează conform „împuternicirii” date de părțile litigante.
Potrivit art. 576 alin. (3) C. pr. civ., în toate celelalte cazuri, procedura arbitrală este cea stabilită de prezenta carte. În opinia noastră, această normă este oarecum inutilă, întrucât dublează nejustificat prevederile art. 576 alin. (1) teza a II-a, prezentate anterior.
5.1.2. Reguli de procedură aplicabile arbitrajului instituționalizat
Prin excepție de la dispozițiile alin. (1), alin. (2), art. 576 alin. (3) C. pr. civ. dispune că, în situația în care părțile recurg la arbitrajul instituționalizat, se aplică dispozițiile art. 619 alin. (3). În concret, potrivit art. 619 alin. (3) C. pr. civ., dacă părțile nu au convenit altfel, se vor aplica regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia.
De fapt, art. 576 alin. (3), stipulând aplicarea art. 619 alin. (3), implicit, face trimitere la dispozițiile alin. (1) și alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol (619).
Pe cale de consecință, potrivit art. 619 alin. (1) C. pr. civ., regulile de procedură civilă ale arbitrajului instituționalizat se adoptă de către conducerea acestuia potrivit normelor sale de funcționare stabilite prin actul de înființare. Deci, în cazul acestui arbitraj, caracteristica principală o constituie existența unor norme de procedură proprii, aplicabile tuturor litigiilor cu a căror soluționare este investit.
În consens cu această regulă, în condițiile art. 619 alin. (2) C. pr. civ., prin desemnarea unui anumit arbitraj instituționalizat cu competența de a soluționa un anumit litigiu sau tip de litigii, părțile sunt obligate să opteze automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură.
Pentru a asigura respectarea acestui principiu, art. 619 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ. dispune categoric că orice derogare de la această prevedere este nulă.
Cu toate acestea, ținând seama de condițiile speței și de conținutul regulilor de procedură indicate de părți ca fiind aplicabile, conducerea arbitrajului instituționalizat competent decide că pot fi aplicate și regulile alese de părți, stabilind dacă aplicarea acestora este efectivă sau prin analogie.
Revenind la dispozițiile art. 619 alin. (3) C. pr. civ., per a contrario, dacă în timpul soluționării litigiului sunt modificate regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat, aceste modificări nu sunt incidente și în cazul litigiului aflat deja pe rolul acestui tribunal arbitral. Această normă este rațională, fiind de principiu ,,inadmisibilitatea schimbării regulilor în timpul jocului”. Cu toate acestea, dat fiind component convențională a arbitrajului și principiul disponibilității ce domină material, nimic nu se opune ca părțile litigante să ceară, iar conducerea arbitrajului instituționalizat să accepte aplicarea noilor reguli de procedură și litigiului aflat pe rolul tribunalului arbitral.
În situația în care arbitrajul se desfășoară potrivit regulilor de procedură stabilite de conducerea arbitrajului instituționalizat, art. 619 alin. (4) C. pr. civ. obligă să fie garantat dreptul de apărarea al părților și contradictorialitatea dezbaterilor.
În sfârșit, prin excepție de la dispozițiile art. 607 C. pr. civ., în cazul arbitrajului organizat de o instituție permanentă, dosarul arbitrajului se păstrează la acea instituție.
5.1.3. Sesizarea tribunalului arbitral
5.1.3.1. Precizări prealabile
Actul procedural prin care se investește tribunalul arbitral cu o pretenție poartă denumirea de „cerere de arbitrare”. Cererea de arbitrare este echivalenta „cererii de chemare în judecată”, reglementată, în cadrul procedurii de drept comun, de art. 194 C. pr. civ.
Împrejurarea că „cererea de arbitrare” are rolul „actului de sesizare a tribunalului arbitral” rezultă din denumirea marginală a Titlului IV din Cartea a IV-a. Într-adevăr, acest titlu are denumirea „sesizarea tribunalului arbitral”. Cu toate acestea, fiindcă, potrivit art. 47 alin. (5) din Legea nr. 24/2000, titlurile marginale nu au „valoare normativă proprie”, s-ar fi impus ca acest „rol al cererii de arbitrare” să facă obiectul unei dispoziții exprese. De fapt, în doctrină, a fost semnalată această lacună, iar calitatea de act de sesizare a tribunalului arbitral a cererii de arbitrare a fost dedusă pe cale de interpretare.
Întocmai ca în cazul procedurii de drept comun, activitatea de arbitrare nu se declanșează din oficiu, ci numai la cererea părții interesate de soluționarea litigiului pe această cale, potrivit principiului ne procedet iudex ex officio, nemo iudex actore. Altfel spus, fără inițiativa acestei părți nu există cerere de arbitrare, iar fără cerere de arbitrare nu există arbitrare.
Având în vedere numeroasele aspecte comune dintre cererea de de arbitrare și cererea de chemare în judecată, în cele ce urmează, vom proceda, mai întâi, la prezentarea succintă a elementelor cererii de chemare în judecată, după care vom purcede la analiza dispozițiilor legale consacrate cererii de arbitrare.
Cu unele deosebiri importante față de corespondentul său din vechiul Cod civil (art. 112), art. 194 din actualul Cod de procedură civilă cuprinde o enumerare completă a elementelor pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată, inclusiv cerințele esențiale impuse de lege pentru fiecare element în parte.
În primul rând, potrivit art. 194 C. pr. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă [lit. a)]: numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoane juridice, denumirea și sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde și codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă părțile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant. Dispozițiile 148 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.
Aceste mențiuni au o importanță majoră în cadrul oricărui proces, deoarece, cu ajutorul lor, se identifică părțile între care urmează să se desfășoare activitatea judiciară. De fapt, fără identificarea părților, însăși exercitarea acțiunii civile este de neconceput. Mai mult, aceste elemente vizează identificarea tutror părților din proces, respectiv a reclamantului și pârâtului, indiferent că aceștia sunt unici ori se află în situație de coparticipare procesuală.
Spre deosebire de vechea reglementare, art. 194 lit. a) C. pr. civ. obligă ca, în cuprinsul cererii, să fie indicat și „prenumele părților”, element de natură să ajute la identificarea lor corectă. De asemenea, cu caracter de noutate este și indicarea „codului numeric personal”.
Indicarea „domiciliului părților” reprezintă, de asemenea, un element necesar pentru individualizarea părților, pentru citarea acestora în fața instanței de judecată și, mai mult, pentru stabilirea competenței teritoriale a acesteia.
În doctrină s-a remarcat că art. 194 lit. a) C. pr. civ. pune în același plan juridic „domiciliul” și „reședința” părților, motivându-se această soluție pe existența aceleeași rațiuni procedurale, adică încunoștiințarea părților despre existența, data și locul judecății.
În schimb, art. 194 lit. a) C. pr. civ. face distincție între „domiciliul real” și „domiciliul ales”. Așa cum rezultă fără echivoc din textul analizat, „domiciliul ales” este incident numai în ipoteza în care reclamantul locuiește în străinătate. Domiciliul ales este „adresa” locuinței unde urmează să i se facă reclamantului comunicările privind procesul. Observăm că art. 194 lit. a) C. pr. civ. se referă la reclamantul care „locuiește” în străinătate fără să facă distincție dacă această locuire este permanentă sau temporară ori este determinată de împrejurarea că reclamantul are sau nu domiciliul în străinătate ori este sau nu cetățean străin. Tot la fel fără distincție se referă acest text și la „comunicările” privind procesul, ceea ce se traduce în faptul că, la „domiciliul ales” i se vor comunica reclamantului atât citațiile, cât și toate celelalte acte procedurale.
În al doilea rând, în temeiul art. 194 lit. b) C. pr. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional. Și în acest caz, sunt incidente corespunzător dispozițiile art. 148 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. referitoare la adresa electronică. Dovada calității de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii.
Facem precizarea că neindicarea calității de reprezentant face să se prezume că reclamantul acționează în nume propriu. Consecința unei asemenea situații este anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 82 alin. (1) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestui text, când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.
Aceleași mențiuni sunt necesare și valabile și pentru pârât.
În cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate civilă de exercițiu, cererea de chemare în judecată va fi introdusă prin reprezentantul legal, care este tutorele, iar în cazul minorilor sub vârsta de 14 ani și de părinții acestora, având atașată autorizarea instanței de tutelă.
În schimb, în cazul minorilor cu capacitate restrânsă de exercițiu, cererea de chemare în judecată poate fi introdusă de titular, însă cu încuviințarea ocrotitorului legal, conform art. 41 alin. (2), respectiv art. 501 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 57 alin. (2) C. pr. civ.
În cazul persoanei lipsite de capacitatea de exercițiu, dacă reprezentantul său legal are calitatea de coindivizar, pentru evitarea dublei calități a acestuia și eliminarea prezumției de fraudare a intereselor persoanei respective, instanța de judecată este obligată să numească un curator care s-o reprezinte. Aceeași soluție se impune și în situația în care părintele, în calitatea sa de ocrotitor legal, este pus în situația să reprezinte doi sau mai mulți copii care au calitatea de părți în același litigiu. În acest sens s-a pronunțat și fost Instanță Supremă.
În al treilea rând, potrivit art. 194 lit. c) C. pr. civ, cererea de chemare în judecată trebuie să arate obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 104 C. pr. civ. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea și județul, strada și numărul, iar în lipsă, vecinătățile, etajul și apartamentul, precum și, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară și numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru și publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de același birou, care atestă acest fapt.
Neîndoielnic, obiectul cererii de chemare în judecată este un element esențial pentru individualizarea acțiunii. Pentru aceste motive, acest element nu poate lipsi dintr-o cerere de chemare în judecată, fiindcă, astfel, însăși activitatea judiciară ar fi lipsită de obiect.
Prin „obiectul cererii de chemare în judecată” se înțelege ceea ce reclamantul, prin actul de investire al instanței, solicită acesteia să-l oblige pe pârât. În concret, „obiectul cererii de chemare în judecată” poate să constea, spre exemplu, în obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, predarea bunului cumpărat, încetarea tulburării posesiei asupra unui bun imobil, plata unor daune interese, etc. De asemenea, obiectul cererii de chemare în judecată poate să constea și în revendificarea, în contradictoriu cu pârâtul, a dreptului de proprietate asupra unui bun ori în stabilirea, de asemenea, în cotradictoriu cu pârâtul, a existenței sau inexistenței unui drept
Determinarea obiectului cereririi de chemare în judecată prezintă interes teoretic și practic sub numeroase aspecte. Astfel, pârâtul este pus chiar de la începutul activității judiciare în situația de a cunoaște pretențiile reclamantului și de a se putea apăra. La rândul ei, instanța de judecată este obligată să hotărască numai în limitele cererii de chemare în judecată.
Cunoașterea obiectului cererii determină soluționarea corectă a unor excepții de procedură, precum cea a autorității de lucru judecat, de conexitate și de litispedență.
În cazul acțiunilor reale imobiliare, precizarea obiectului cererii este necesară și pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată.
Art. 194 lit. c) C. pr. civ. obligă reclamantul să stabilească valoarea obiectului cererii, atunci când acesta este evaluabil în bani. Stabilirea valorii obiectului cererii este dublu motivată. Astfel, în raport cu valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, pe de o parte, sunt stabilite taxele judiciare de timbru și, pe de altă parte, competența materială a instanței de judecată.
Fiindcă textul analizat se referă la determinarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată „după prețuirea reclamantului”, trebuie să admitem că indicarea valorii acestuia este o obligație a reclamantului, care trebuie concretizată în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Evident, pârâtul are posibilitatea să conteste valoarea obiectului cererii astfel cum a fost stabilită de către reclamant.
Obiectul și valoarea acestuia pot fi modificate în cursul judecății, dar numai în situațiile expres determinate de lege.
De regulă, reclamantul solicită, prin cererea de chemare în judecată, obligarea pârâtului la o singură prestație. În acest caz, se spune că cererea de chemare în judecată are un „obiect unic” sau un singur „petit”. Există situații însă, în care, prin aceeași cerere de chemare în judecată, sunt solicitate două sau mai multe prestații. Acest lucru este posibil, mai ales, în situațiile în care pretențiile izvorăsc din același raport juridic sau se află într-un raport de conexitate.
În al patrulea rând, potrivit art. 194 lit. d) C. pr. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Precizarea motivelor de fapt și de drept este importantă, întrucât, astfel, instanța de judecată are posibilitatea să cunoască împrejurările relevante pe care se sprijină pretențiile reclamantului. Evident, aceste precizări sunt importanmte și pentru părțile litigante, deoarece, în acest mod, pot să-și pregătească apărarea în cunoștință de cauză.
Indicarea motivelor de fapt constă într-o prezentare clară, precisă și sintetică a împrejurărilor de fapt care constituie izvorul pretențiilor deduse în justiție.
Motivele de drept trebuie să concretizeze temeiul juridic pe care se sprijină cererea de chemare în judecată. Reclamantul nu este ținut să indice în cuprinsul cererii de chemare în judecată textele de lege în care se încadrează faptele care au generat conflictul între părți, întrucât încadrarea în drept a faptelor este o obligație a magistratului. În acest sens, s-a exprimat în mod constant și unanim doctrina și jurisprudența din domeniu. Drept urmare, în jurisprudență s-a decis că invocarea în cererea de chemare în judecată a unei temei de drept eronat nu poate influența corecta soluționare a cauzei. De principiu, instanța nu este legată de temeiul juridic indicat de parte, dacă acesta este greșit sau eronat, ea fiind datoare să dea cererii calificarea corectă, pornind de la conținutul cererii de chemare în judecată.
Cu toate acestea, reclamantul trebuie să indice acele elemente de drept din care să se poată desprinde care este fundamentul juridic al pretențiilor sale. În situația în care există îndoieli în legătură cu fundamentul juridic al pretențiilor reclamntului, instanța, în temeiul rolului ei activ, stipulat de art. 22 C. pr. civ., este obligată să pună acest aspect în discuția părților.
Situația este diferită atunci când partea, fiind asistată de un avocat, își precizează clar motivele de drept în limitele cărora înțelege să se judece și insistă asupra acestora. În acest caz, în jurisprudență s-a decis că instanța nu poate da o altă calificare acțiunii, întrucât, astfel, ar nesocoti principiul disponibilității.
În prezent, în temeiul art. 22 alin. (4) C. pr. civ., judecătorul are obligația de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Prin excepție de la această regulă, în temeiul art. 22 alin. (5) C. pr. civ., judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
În al cincilea rând, potrivit art. 194 lit. e) C. pr. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispozițiile art. 150. Când reclamantul dorește să își dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfățișarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi atașat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele și adresa martorilor. Și în acest caz sunt aplicabile corespunzător dispozițiile art. 148 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. referitoare la adresa electronică.
Indicarea dovezilor urmărește un dublu scop. Astfel, pe de o parte, conferă instanței de judecată posibilitatea de a proceda la administrarea probelor fără a se tărăgăna judecarea procesului și, pe de altă parte, de a pune părțile într-o poziție de egalitate juridică.
În al șaselea rând, în temeiul art. 194 lit. f) C. pr. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă și semnătura reclamantului.
Această formalitate este esențială, deoarece atestă atât decizia părții de a se judeca, cât și conformitatea conținutului cererii cu voința acesteia. Cererea trebuie semnată personal de către reclamant, cu excepția cazului în care este introdusă pe cale de reprezentare convențională sau legală. În situația în care cererea este introdusă prin mandatar, la cerere trebuie anexată și însărcinarea primită în acest sens.
Semnătura trebuie plasată la sfârșitul cererii, iar nu în cuprinsul acesteia. Într-adevăr, astfel, semnătura reflectă faptul că reclamantul și-a însușit întregul conținut al cererii de chemare în judecată.
Chiar dacă legea nu prevede, pentru motive de utilitate practică, cererea trebuie să cuprindă și data întocmirii.
5.1.3.2. Aspecte particulare privind cererea de arbitraj
Conținutul cererii de arbitrare este prevăzut de art. 571 C. pr. civ., care a preluat, practic, dispozițiile art. 355 din vechiul Cod de procedură civilă. De fapt, singura deosebire, fără a fi de substanță, poate fi semnalată la conținutul art. 571 alin. (1) lit. a) C. pr. civ.
În concret, potrivit art. 571 alin. (1) C. pr. civ., tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă.
Față de dispozițiile acestui text, s-ar părea că „cererea de arbitrare” poate îmbrăca doar forma unui „înscris unilateral”, al părții interesate în soluționarea litigiului pe cale arbitrală. Cu toate acestea, art. 571 alin. (2) C. pr. civ. dispune că cererea se poate face printr-un proces-verbal încheiat în fața tribunalului arbitral și semnat de părți sau numai de reclamant, precum și de arbitri. Deci, există și posibilitatea legală ca cererea de arbitrare să îmbrace forma unui „act bilateral”, al ambelor părți din litigiu. În opinia noastră, această posibilitate este în consens cu „natura convențională” a arbitrajului. De asemenea, considerăm că această posibilitate este și reflexul unei soluții normative regăsită în cadrul „procedurii contencioase” sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă.
Indiferent că este consemnată într-un „act unilateral” sau într-un „act bilateral”, cererea de arbitrare trebuie să îmbrace „forma scrisă”. Per a contrario, este exclusă posibilitatea sesizării tribunalului arbitral printr-o „cerere orală”, adresată tribunalului arbitral. De fapt, într-un asemenea caz, în temeiul art. 571 alin. (2) C. pr. civ., „cererea de arbitrare” va fi consemnată într-un proces-verbal semnat de părți sau numai de către una dintre ele și de arbitrii. Referirea generică a textului la „arbitri” conduce la concluzia că „procesul-verbal” trebuie semnat de toți arbitrii, inclusiv de către supraarbitru.
În temeiul art. 571 alin. (1) C. pr. civ., cererea de arbitrare va cuprinde:
– numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde și codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant. Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul [lit. a)];
– numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în litigiu, când este cazul anexându-se dovada calității [lit. b)];
– menționarea convenției arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă a fost consemnată într-un înscris separat ori s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta [lit. c)];
– obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori [lit. d)];
– motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea [lit. e)];
– numele, prenumele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral [lit. f)];
– semnătura părții [lit. g)].
La o primă lectură se poate observa că „cererea de arbitrare” este foarte asemnătoare cu „cererea de chemare în judecată”.
Fără să intrăm în detalii, observăm următoarele diferențe: aplicabilitatea dispozițiilor art. 148 alin. (1) este stipulată de art. 571 alin. (1) lit. b) C. pr. civ. și nu la lit. b), așa cum prevede art. 194; la art. 571 alin. (1) lit. b) nu este prevăzut că dovada calității de reprezentant se face în condițiile art. 151; evocarea convenției arbitrale, respectiv a numelui și domiciliului membrilor tribunalului arbitral sunt stipulate numai de art. 571 alin. (1) lit. c), respectiv lit. f); la art. 571 alin. (1) lit. d) nu este precizată aplicarea, în cazul imobilelor, a dispozițiilor art. 104 C. pr. civ.; art. 571 lit. e) cumulează dispozițiile art. 194 lit. d) și e).
În opinia noastră, cu excepția dispozițiilor art. 571 alin. (1) lit. d) și lit. f) C. pr. civ., referitoare la „indicarea convenției arbitrale”, a „numelui și domiciliului membrilor tribunalului arbitral”, celelalte „diferențe” dintre conținutul art. 571 alin. (1) și art. 194 C. pr. civ. nu se justifică. Într-adevăr, pentru identitate de rațiune, conținutul celor două cereri trebuie să fie identic sub toate aspectele care privesc: identitatea părților; identitatea reprezentantului părții; obiectul și valoarea cererii; motivele de fapt și de drept ale cererii; indicarea dovezilor; semnătura. Astfel, spre exemplu, nu poate fi identificat „motivul” pentru care, în cazul cererii de chemare în judecată sunt incidente dispozițiile art. 148 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., referitoaare la „adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de părți, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea, iar la cererea de arbitrare nu. De fapt, sub acest ultim aspect, în jurisprudență s-a decis că un „telex”, care cuprinde elementele esențiale ale unei noi acțiuni arbitrale, poate fi considerat o cerere valabilă de chemare în arbitrare, cu condiția ca reprezentantul legal al părții reclamante să îl semneze în instanță.
Practic, art. 571 alin. (1) C. pr. civ. ar fi trebuit să facă trimitere la dispozițiile art. 194 C. pr. civ. și să adauge normele referitoare la „indicarea convenției arbitrale”, a „numelui și domiciliului membrilor tribunalului arbitral”. Astfel, s-ar fi realizat „unitatea normării”, s-ar fi evitat creșterea nejustificată a „volumului Codului de procedură civilă” și, evident, interpretările diverse pe tema conținutului celor două cereri.
În mod just, în doctrină, s-a semnalat că art. 571 C. pr. civ. nu determină și sancțiunea aplicabilă în caz de nerespectare a cerințelor acestuia.
În consens cu cele apreciat în doctrină, considerăm că, și în materie arbitrală, cerințele privind datele de identitate ale părților și obiectul cererii de arbitrare trebuie considerate ca elemente esențiale, întrucât, în lipsa lor, activitatea judiciară nu poate fi concepută. Într-adevăr, neindicarea datelor de identitate a părților și a obiectului cererii face imposbilă „stabilirea cadrului” în care se va desfășura activitatea de arbitrare.
De asemenea, trebuie considerate esențiale și mențiunile privitoare la „convenția arbitrală”, precum și cele referitoare la numele, prenumele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral”, stipulate de art. 571 lit. c), respectiv lit. f) C. pr. civ. Într-adevăr, aceste mențiunii, nu numai că sunt „specifice” cererii de arbitrare, dar au menirea de a indica elemente absolut necesare pentru legitimitatea tribunalului arbitral în soluționarea litigiului respectiv.
În doctrină, s-a apreciat că, în materie arbitrală, în condițiile art. 578 alin. (1) C. pr. civ., tribunalul arbitral, având posibilitatea să dispună „completarea dosarului”, este în drept să ia măsuri pentru complinirea neregularităților cererii de arbitrare. Drept urmare, în cazul arbitrajului, potrivit acestei teze doctrinare, nu este incidentă sancțiunea nulității cererii de arbitrare, sancțiune aplicabilă, în dreptul comun, cererii de chemare în judecată, conform art. 196 C. pr. civ.
Cu toate acestea, observăm că, în dreptul comun, art. 200 C. pr. civ., sub denumirea marginală „verificarea cererii și regularizarea acesteia”, stabilește condițiile în care instanța de judecată poate dispune efectuarea de către reclamant a unor completări și modificări la cererea de chemare în judecată.
De asemenea, în doctrină, s-a apreciat că specificul procedurii arbitrale justifică o aplicare circumstațiată a dispozițiilor de principiu privitoare la nulitatea actelor de procedură. Astfel, nulitatea actului de investire și posibilitatea confirmării unor lipsuri ale acestuia reprezintă două situații juridice distincte. Altfel spus, faptul că o nulitate poate fi remediată nu echivalează cu imposibilitatea aplicării sancțiunii în caz contrar. Într-adevăr, este de domeniul evidenței că, în cadrul procedurii arbitrale, viciile actului de sesizare nu pot fi invocate oricând, respectiv „în cursul judecății”, așa cum se întâmplă în cadrul procedurii contencioase de drept comun, conform art. 177 C. pr. civ. Astfel, art. 573 alin. (2) C. pr. civ. dispune că excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie invocate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.
În doctrină, de principiu, s-a pus problema remediului juridic în cazul în care reclamantul nu indică „obiectul cererii”, iar pârâtul nu invocă această omisiune în condițiile art. 573 alin. (2) C. pr. civ. Pentru asemenea situații, s-a opiniat că tribunalul arbitral ar trebui să manifeste un rol activ și, cu participarea părților, să clarifice situațiile în cauză. La fel se pune problema și în cazul lipsei semnăturii reclamantului. Evident, în cazul în care reclamantul refuză să complinească aceste lipsuri, se impune aplicarea sancțiunii nulității în condițiile art. 196 alin. (2) C. pr. civ. Se consideră că pledează pentru această soluție art. 2 C. pr. civ., conform cărora dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă [alin. (1)]. De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare [alin. (2)].
Facem precizarea că, în contextul reglementărilor consacrate arbitrajului nu există o normă care să stabilească acest rol. În opinia noastră, o asemenea normă nici nu era necesară, întrucât „domeniul arbitrajului”, fiind privat, vizează, mai ales, materia civilă. De fapt, s-ar fi impus o normă expresă numai în situația în care, în materia arbitrajului, ar fi fost exclusă in corpore incidența altor norme ale Codului de procedură civilă decât cele care alcătuiesc Cartea a IV-a (despre arbitraj), ceea ce nu este cazul.
Oricum, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, considerăm oportun ca, de lege ferenda, să fie găsită o soluție normativă explicită sub aspectele puse în discuție, eventual, în sensul dispozițiilor art. 196, respectiv ale art. 200 C. pr. civ. Se impune acest remediu normativ, deoarece expresia „completarea dosarului”, la care se referă art. 578 alin. (1) C. pr. civ., poate fi interpretată, mai ales, în sensul „întregirii” acestuia cu diverse piese lipsă și, nicidecum de „regularizare a neregularităților” diverselor acte aflate la dosar. Până la realizarea acestui demers normativ, considerăm că dispozițiile art. 196 și ale art. 200 C. pr. civ. pot fi incidente și în cazul arbitrajului, pentru identitate de rațiune și, oricum, în virtutea rolului de „drept comun” pentru materia arbitrajului a „Codului de procedură civilă”.
5.1.3.3. Comunicarea cererii de arbitrare
Pe de altă parte, art. 572 C. pr. civ., sub denumirea marginală „comunicarea cererii arbitrale”, dispune că reclamantul va comunica pârâtului, precum și fiecărui arbitru, copie de pe cererea de arbitrare și de pe înscrisurile anexate. În reglementarea anterioară, sub acest aspect, au fost identice dispozițiile art. 356 din vechiul Cod de procedură civilă.
Spre deosebire de procedura de drept comun, în cadrul căreia, în temeiul art. 201 alin. (1) C. pr. civ., cererea de chemare în judecată se comunică pârâtului de către instanța de judecată din oficiu, cererea de arbitrare se comunică direct de către reclamant.
În consens cu unele opinii exprimate în literatura de specialitate, considerăm excesivă cerința comunicării cererii de arbitrare și a înscrisurilor anexate acestuia fiecărui arbitru. Într-adevăr, găsim suficientă această comunicare doar „tribunalului arbitral”.
În practică s-a decis că comunicarea între părți și către fiecare arbitru a cererii de arbitrare și a înscrisurilor ce o însoțesc trebuie făcută prin scrisoare recomandată, cu recipisă de predare sau confirmare de primire. S-a considerat că desemnarea de către pârât a arbitrului, chiar dacă dovedește că a știut că este chemat în judecată, nu acoperă neregularitatea citării și comunicării cererii de arbitrare. De asemenea, înscrisurile pot fi înmânate și persoanl, însă cu dovadă de primire.
5.1.3.4. Întâmpinarea în materie arbitrală
A. Aspecte generale despre întâmpinare în procesul civil
În doctrină, de regulă, întâmpinarea este definită ca fiind acel act procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde, în fapt și în drept, la pretențiile formulate de reclamant, arătând, totodată, și apărările sale.
În prezent, aproximativ la fel definește întâmpinarea art. 205 alin. (1) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestui text, întâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată.
Întâmpinarea prezintă utilitate practică incontestabilă, fiind destinată, mai ales, să asigure echilibrul în situația juridică a părților. Oricum, întâmpinarea este principalul mijloc de apărare a pârâtului împotriva pretențiilor formulate de reccamant.
Conținutul întâmpinării este reglementat de art. 205 alin. (2) C. pr. civ.
Întâmpinarea trebuie să cuprindă elementele prezentate în cele ce urmează.
În primul rând, întâmpinarea cuprinde, potrivit art. 205 alin. (2) lit. a) C. pr. civ., numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința pârâtului ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, dacă reclamantul nu le-a menționat în cererea de chemare în judecată. De asemenea, întâmpinarea va cuprinde adresa electronică a pârâtului, conform art. 148 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., care se aplică în mod corespunzător. Dacă pârâtul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.
Facem precizarea că toate aceste elemente sunt prevăzute și pentru cererea de chemare în judecată. De fapt, indicarea acestor elemente este necesară numai în situația în care reclamantul nu le-a indicat în cererea de chemare în judecată.
În temeiul art. 205 alin. (2) lit. b) C. pr. civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererea reclamantului. În concret, prin întâmpinare, pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepții, începând de la cele de ordin strict procedural, cum sunt cele privind lipsa din cererea de chemare în judecată a unor elemente prevăzute de art. 194 C. pr. civ., până la cele de fond, cum sunt prescripția dreptului la acțiune sau existența autorității de lucru judecat.
Potrivit art. 205 alin. (2) lit. c) C. pr. civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă și răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererii. Aceste elemente denotă caracterul defensiv al întâmpinării, oferind pârâtului posibilitatea de a răspunde în fapt și în drept la fiecare capăt de cerere al reclamantului. Obligarea pârâtului de a răspunde la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererii vizează atât o bună sistematizare a întâmpinării, cât și realizarea echilibrului juridic dintre cele două părți implicate în litigiul supus judecății.
În temeiul art. 205 alin. (2) lit. d) C. pr. civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt din cerere. Acest text face trimitere la aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 194 lit. e) C. pr. civ. pentru cererea de chemare în judecată.
Potrivit textului citat, indicarea dovezilor trebuie să vizeze fiecare capăt de cerere, împrejurare care denotă caracterul de mijloc de apărare al întâmpinării. Oricum, arătarea dovezilor se impune mai cu seamă în acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur defensivă, concretizată într-o negare pur și simplu a pretențiilor reclamantului. Față de lipsa de distincție a art. 205 alin. 82) lit. e) C. pr. civ., pârâtul, pentru respingerea pretențiilor reclamantului, poate face apel la orice probă admisă de lege.
În sfârșit, în temeiul art. 205 alin. (2) lit. e) C. pr. civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă semnătura pârâtului. Semnătura, întocmai ca în cazul cererii de chemare în judecată, atestă faptul că întâmpinarea reprezintă manifestarea de voință a pârâtului. Oricum, semnătura este o formalitate esențială, iar lipsa acesteia atrage nulitatea întâmpinării.
În situația în care există mai mulți pârâți, aceștia pot opta pentru a depune fiecare câte o întâmpinare sau pot formula o întâmpinare comună. În acest sens, în prezent, sunt dispozițiile art. 207 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestui text, când sunt mai mulți pârâți, aceștia pot răspunde împreună, toți sau numai o parte dintre ei, printr-o singură întâmpinare. În acest ultim caz, întâmpinarea trebuie semnată de fiecare pârât ori de către reprezentanții fiecăruia dintre ei.
În prezent, ca de altfel și sub imperiul vechiului Cod civil român, întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care lege prevede în mod expres altfel, conform art. 208 alin. (1) C. pr. civ. Cu toate acestea, nedepunerea întâmpinării nu produce alte efecte, mai severe, decât cele care se produceau sub imperiul reglementărilor care nu prevedeau obligativitatea întâmpinării.
Oricum, nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a mai invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel, conform art. 205 alin. (2) C. pr. civ. Practic, dacă nu este depusă întâmpinarea în termenul prevăzut de lege, apărarea pârâtului va fi limitată la posibilitatea acestuia de a discuta în contradictoriu cu reclamantul. În acest sens, Curtea Constituțională a decis că decăderea pârâtului din dreeptul de a propune probe și de a invoca excepții, ca urmare a nedepunerii întâmpinării, nu constituie o îngrădire a dreptului la apărare, a egalității cetățenilor în fața legii și accesului la justiție, deoarece pârâtul are posibilitatea, în continuare, să se apere prin combaterea pretențiilor reclamantului și prin discutarea în fapt și în drept a susținerilor și dovezilor acestuia.
B. Particularitățile întâmpinării în materia arbitrajului privat
Art. 573 C. pr. civ., sub denumirea marginală „întâmpinarea”, stabilește principalele reguli ale acestui principal act procedural în materie de arbitraj.
În concret, potrivit acestui articol, în termen de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitrare, pârâtul va face întâmpinare cuprinzând excepțiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum și, în mod corespunzător, celelalte mențiuni prevăzute la art. 571 pentru cererea de arbitrare [alin. (1)]. Excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie invocate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată [alin. (2)]. Dacă tribunalul arbitral apreciază că nedepunerea întâmpinării justifică amânarea soluționării litigiului, pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare [alin. (3)]. Dispozițiile art. 572 se aplică în mod corespunzător [(alin. 4)].
În reglementarea anterioară, întâpinarea în materie de arbitraj a fost reglementată de art. 3561 din vechiul Cod de procedură civilă. În concret, în temeiul acestuia, în termen de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitrare, pârâtul va face întâmpinare cuprinzând excepțiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum și, în mod corespunzător, celelalte mențiuni prevăzute în art. 355, pentru cererea de arbitrare [alin. (1)]. Excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfățișare. Dispozițiile art. 35812 alin. (3) rămân aplicabile [alin. (2)]. Dacă prin nedepunerea întâmpinării litigiul se amână, pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare [alin. (3)]. Dispozițiile art. 356 se aplică în mod corespunzător [alin. (4)].
Este de lesne de observat că, între actuala și precedenta reglementare, în privința întâmpinării în materie de arbitraj, există doar unele diferențe de exprimare. Pe fond, art. 573 C. pr. civ. a preluat toate tezele normative stipulate de art. 3561 din vechiul Cod de procedură civilă.
În consens cu unele teze exprimate în doctrina din domeniu, în cele ce urmează, vom purcede la unele sublinieri particulare în legătură cu unele cerințe ale întâmpinării în materie de arbitraj.
Ab initio, facem precizarea că, deși art. 573 C. pr. civ. nu prevede, întocmai ca în „dreptul comun”, întâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de arbitrare a reclamantului. Acest „rol” al întâmpinării este stipulat, cu valoare de principiu, de art. 205 alin. (1) C. pr. civ., în contextul „procedurii contencioase” în fața primei instanțe (art. 192 și urm.) și, evident, este incident în materie de arbitraj, conform art. 2 C. pr. civ.
Întâmpinarea cuprinde mențiunile „generale” prevăzute de art. 571 C. pr. civ. pentru cererea de arbitrare și, în plus, cele „speciale” stipulate de art. 573 alin. (1) C. pr. civ., adică: excepțiile privind cererea reclamantului; răspunsul în fapt și în drept la cererea de arbitrare a reclamantului; probele propuse în apărare. Chiar și din această enumerare, se poate deduce „rolul de mijloc procedural de apărare” al întâmpinării, pus de lege la îndemâna pârâtului din arbitraj.
Referitor la prima categorie specială de mențiuni, semnalăm referirea generică a textului art. 573 alin. (1) C. pr. civ. la „excepțiile” privind cererea reclamantului. Drept urmare, în temeiul acestui text, întâmpinarea reclamantului poate cuprinde, deopotrivă, excepții de fond și excepții de procedură. Printre excepțiile de fond, evocăm, spre exemplu, inexistența convenției arbitrale și nulitatea acesteia, împrejurări care, evident, determină incompetența tribunalului arbitral. În schimb, pot fi considerate excepții de procedură, spre exemplu, cazurile de incompatibilitate a arbitrilor și neregularitatea constituirii tribunalului arbitral.
Cât privește „celelalte mențiuni prevăzute de art. 571 pentru cererea de arbitrare”, în pofida formulării generice a textului, trebuie avute în vedere doar următoarele: numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor; codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant; dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în litigiu, când este cazul anexându-se dovada calității; menționarea convenției arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă a fost consemnată într-un înscris separat ori s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta; numele, prenumele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral; semnătura părții. Deci, întâmpinarea nu trebuie să cuprindă „obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori”, deoarece acestea sunt specifice cererii de arbitrare.
Pe de altă parte, art. 573 alin. (1) C. pr. civ. stabilește, ca termen de depunere a întâmpinării, 30 de zile de la „data primirii copiei cererii de arbitrare”. Dovada datei primirii copiei cererii de arbitrare se face cu „dovada de comunicare” depusă la dosar în condițiile art. 577 alin. (3) C. pr. civ.
În doctrină, s-a apreciat că, în pofida formulării imperative a art. 573 alin. (1) C. pr. civ., depunerea întâmpinării nu este obligatorie. În acest sens, au fost aduse ca argument juridic dispozițiile art. 573 alin. (2) C. pr. civ. Reiterăm că, potrivit acestora, excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie invocate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.
Deci, este de domeniul evidenței că textul în cauză nu are în vedere „caracterul facultativ” al întâmpinării, ci situația în care „excepțiile și alte mijloace de apărare nu au fost arătate în întâmpinare”. Practic, în condițiile art. 573 alin. (2) C. pr. civ., întâmpinarea există, însă nu cuprinde excepțiile și alte mijloace de apărare.
Mai mult, în temeiul art. 573 alin. (3) C. pr. civ., dacă tribunalul apreciază că „nedepunerea întâmpinării” justifică amânarea soluționării litigiului, pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare (s.n.). Deci, „nedepunerea întâmpinării” este sancționată, dacă a determinat amânarea soluționării litigiului.
În sfârșit, în „dreptul comun”, potrivit art. 208 alin. (1) C. pr. civ., „întâmpinarea este obligatorie”, în afară de cazurile în care lege prevede în mod expres altfel (s.n.). Evident, în materie de arbitraj, legea nu prevede altfel. Pe cale de consecință, obligativitatea întâmpinării se impune și în cazul arbitrajului, conform art. 2 C. pr. civ.
Pe de altă parte, art. 573 alin. (2) C. pr. civ. impune reclamantului ca, sub sancțiunea decăderii, să arate excepțiile și mijloacele de apărare, indiferent de natura lor, cel mai târziu la primul termen de judecată la care a fost legal citată, adică in limite litis. În caz contrar, se presupune că reclamantul a înțeles ca litigiul să fie soluționat fără utilizarea excepțiilor și mijloacelor respective de apărare.
Cu toate acestea, „excepțiile de ordine publică” pot fi invocate de reclamant și, în general, de oricare dintre părți sau chiar de către tribunalul arbitral din oficiu. Concluzia se impune și poate fi dedusă din obligația părților și a tribunalului arbitral de a respecta ordinea publică și bunele moravuri.
În practică s-a decis că nedepunerea întâmpinării nu lipsește pârâtul de dreptul a se apăra în cursul soluționării litigiului arbitral, de a combate pretențiile formulate de reclamant prin cererea de arbitrare și de a discuta în contradictoriu despre actele aflate la dosar și probele pe care le-a înfățișat reclamantul.
Nedepunerea întâmpinării poate antrena și alte consecințe juridice negative pentru pârât. Astfel, după cum s-a evocat deja, în temeiul art. 573 alin. (3) C. pr. civ., acesta poate fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânarea soluționării litigiului urmare nedepunerii întâmpinării.
În fine, atunci când este depusă, pârâtul are obligația, conform art. 573 alin. (4) raportat la art. 572 C. pr. civ., să o comunice în copie reclamantului și fiecărui arbitru. De asemenea, la întâmpinare, pârâtul este obligat să comunice copii de pe înscrisurile anexate.
5.1.3.5. Cererea reconvențională în materie de arbitraj
A. Cerințe generale ale cererii reconvenționale în dreptul comun
În prezent, în dreptul comun, cererea reconvențională este reglementată, cu titlu general, de art. 209 C. pr. civ. Anterior, cererea reconvențională a fost reglementată de art. 119 din vechiul Cod de procedură civilă.
Cererea reconvențională este un mijloc procedural prin intermediul căruia pârâtul tinde să își valorifice, în cadrul procesului declanșat de reclamant, un drept împotriva acestuia. Oricum, spre deosebire de întâmpinare care, în principiu, este obligatorie, cererea reconvențională se prezintă doar ca o posibilitate legală conferită pârâtului sau, altfel spus, ca un drept procedural recunoscut acestuia.
Cererea reconvențională prezintă marele avantaj că asigură soluționarea unitară, în cadrul aceluiași proces, a unor litigii izvorâte din același raport juridic.
Sub aspectul naturii ei juridice, cererea reconvențională are o fizionomie proprie, determinată atât de caracterul acesteia de acțiune civilă, cât și de cerințele legale privind excercitarea ei.
Oricum, cererea reconvențională nu poate fi pusă în același plan juridic cu apărările pe care și le face pârâtul. În realitate, în doctrină și jurisprudență, cererea reconvențională este considerată mai mult decât o apărare, ea este privită ca o ,,contra-acțiune” a pârâtului împotriva reclamantului.
Sub aspectul condițiilor de exercitare, cererea reconvențională trebuie să întrunească toate cerințele stipulate de lege pentru excerițiul cererii de chemare în judecată.
De fapt, și sub aspectul formei, cererea reconvențională trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, conform art. 209 alin. (3) C. pr. civ.
Sub imperiul vechilor reglementări, cererea reconvențională a fost promovată în diverse domenii.
Cu titlu general, potrivit art. 209 alin. (1) C. pr. civ., dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvențională.
Cerința particulară ca „pretențiile pârâtului să derive din același raport juridic din care s-au născut pretențiile reclamantului” sau „pretențiile pârâtului să fie strâns legate de cererea reclamantului” denotă caracterul incidental al cererii reconvenționale în raport cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.
Se observă că textul art. 209 alin. (1) C. pr. civ. nu impune exclusiv ca „pretențiile pârâtului să derive din același raport juridic din care s-au născut pretențiile reclamantului”. Este suficient ca aceste pretenții să fie „strâns legate de cererea reclamantului” sau, cum s-a exprimat doctrina ex dispari causa. Sub acest aspect, actuala reglementare marchează o diferență semnificativă în raport cu cea instituită de art. 119 din Codul de procedură civilă român de la 1865. Într-adevăr, acesta punea doar condiția ca „pretențiile pârâtului să aibă legătură cu cererea reclamantului”.
Sub sancțiunea decăderii, cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată. În situația în care reclamantul își modifică cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviința pârâtului în acest scop, conform art. 209 alin. (6) C. pr. civ.
Sancțiunea depunerii cu întârziere a cererii reconvenționale nu este respingerea acesteia, ci judecarea ei separată. Soluția se impune, întrucât, după cum s-a evocat deja, cererea reconvențională nu este un mijloc de apărare al pârâtului, ci o cotra-acțiune a acestuia.
Cu titlu de noutate, art. 209 alin. (7) C. pr. civ., inspirat din legislația franceză, interzice reclamantului să formuleze cerere reconvențională la cererea reconvențională a pârâtului inițial. Această soluție normativă lasă fără obiect disputa doctrinară și jurisprudențială generată pe această temă sub imperiul vechilor reglementări din domeniu.
De regulă, cererea reconvențională se judecă de instanța de judecată odată cu cererea principală. În acest sens, art. 210 alin. (1) C. pr. civ. dispune că cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală.
Instanța de judecată se pronunță asupra cererii principale și a cererii reconvenționale prin aceeași hotărâre.
Pentru a elimina eventualul efect dilatoriu al cererii reconvenționale, în temeiul art. 210 alin. (2) C. pr. civ., dacă numai cererea principală este în stare de judecată, instanța poate dispune judecarea separată a cererii reconvenționale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a procesului.
B. Cerințe speciale pentru cererea reconvențională în materie de arbitraj
În privința cererii reconvenționale din materia arbitrajului, art. 574 C. pr. civ. stabilește următoarele reguli de procedură: dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului, derivând din același raport juridic, el poate face cerere reconvențională [alin. (1)]; cererea reconvențională va fi introdusă în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de judecată la care pârâtul a fost legal citat și trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și cererea principală [alin. (2)].
În reglementarea anterioară, regimul juridic al cererii reconvenționale a fost prevăzut de art. art. 357 din vechiul Cod de procedură civilă. Cu excepția faptului că, în conținutul art. 357 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă, a fost folosită expresia „primul termen de înfățișare”, iar în art. 574 alin. (2) este utilizată sintagma „primul termen de judecată la care pârâtul a fost legal citat”, cele două articole au un conținut normativ identic.
Prin raportare la dispozițiile art. 209 C. pr. civ., observăm că art. 574 C. pr. civ. nu cuprinde norme referitoare la alte aspecte: posibilitatea chemării în judecată, pe calea cererii reconvenționale, și a altor persoane în calitate de pârâți [alin. (2)]; respectarea condițiilor pentru cererea de chemare în judecată [alin. (3)]; decăderea din dreptul de a depune cerere reconvențională [alin. (4)]; comunicarea cererii reconvenționale [alin. (5)]; depunerea cererii reconvenționale în situașia în care reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată [alin. (6)]; interzicerea formulării cererii reconvenționale de către reclamant la cererea reconvențională a pârâtului [alin. (7)]. Cu toate acestea, dat fiind rolul de drept comun a dispozițiilor Codului de procedură civilă pentru materia arbitrajului, dedus din conținutul art. 2 C. pr. civ., aceste norme sunt incidente și în cazul „procedurii arbitrajului”.
Revenind la dispozițiile art. 574 C. pr. civ., în consens cu cele apreciate în doctrina din domeniu, considerăm că posibilitatea conferită pârâtului de a formula pretenții împotriva reclamantului, derivând din același raport juridic din care s-a ivit litigiul, este o soluție normativă absolut firească în cadrul oricărei proceduri de natură jurisdicțională. Promovarea unei cereri reconvenționale în cadrul arbitrajului este chiar recomandabilă în situația în care pârâtul are pretenții față de reclamant derivând din același raport juridic din care s-a născut litigiului supus arbitrajului. Principala „rațiune” a acestei soluții normative derivă din necesitatea „rezolvării unitare” a tuturor pretențiilor care își au izvorul în același raport juridic.
În context, semnalăm că, atât în dreptul comun, cât și în materie de arbitraj, introducerea cererii reconvenționale este „facultativă”. Într-adevăr, sub acest aspect, atât art. 209 alin. (1), cât și art. 574 alin. (1) C. pr. civ. au o formulare dispozitivă.
De asemenea, în ambele ipoteze, cererea reconvențională are natura juridică a unei „cereri incidentale”.
În raport cu „dreptul comun”, în materia procedurii arbitrale, cererea reconvențională prezintă unele particularități semnificative.
În primul rând, în materie arbitrală, cererea reconvențională este admisibilă numai dacă pretențiile reclamantului față de pârât derivă numai din „același raport juriidic”. În schimb, în dreptul comun, pe lângă această „categorie de pretenții”, cererea reconvențională poate avea ca obiect și „pretenții în legătură cu cererea reclamantului”. Mai mult, chiar în cazul primei categorii de pretenții, în dreptul comun, acestea trebuie să fie doar „strâns legate de același raport juridic”. În schimb, în materie arbitrală este necesar ca pretențiile să „derive din același raport juridic” (ex pari causa), iar nu și ex dispari causa, ca în dreptul comun. Evident, între a fi „strâns legat” și a „deriva” din același raport juridic nu se poate pune semnul egalității. Într-adevăr, în prima ipoteză există un „raport de conexitate”, iar în a doua unul „cauzal” de determinare.
În al doilea rând, sub aspect temporal, în materie de arbitraj, cererea reconvențională trebuie introdusă „în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de judecată la care pârâtul a fost legal citat”. În schimb, în dreptul comun, cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.
În al treilea rând, art. 574 C. pr. civ. nu prevede și posibilitatea „disjungerii” judecății cererii reconvenționale de judecata cererii de arbitrale. Sub acest aspect, în doctrină, s-a apreciat că, în lipsa unor dispoziții din conveția arbitrală contrare, această posibilitatea ar trebui admisă și în materie arbitrală. În ceea ce ne privește, considerăm că, în lipsa unor dispoziții din convenția arbitrală contrare, disjungerea este admisibilă și în materie de arbitraj tocmai în temeiul rolului de drept comun a dispozițiilor Codului de procedură civilă, conform art. 2 din acest Cod.
Chiar dacă art. 574 C. pr. civ. nu prevede, pentru identitate de rațiune, cererea reconvențională trebuie să îndeplinească aceleași cerințe ca și cererea de arbitrare, stipulate de art. 571, inclusiv sub aspectul conținutului, a formei scrise și în legătură cu comunicarea acesteia. Cu toate acestea, pentru evitarea interpretărilor diverse sub aceste aspecte, considerăm oportun ca, de lege ferenda, art. 574 C. pr. civ. să fie completat, în sensul introducerii unei norme prin care să se prevadă că „dispozițiile art. 571 rămân aplicabile” și în cazul cererii reconvenționale.
În sfârșit, în jurisprudență, s-a decis că pretențiile invocate de pârât împotriva reclamantului prin întâmpinare nu pot fi luate în considerare la soluționarea în fond a litigiului arbitral, dacă pârâtul are pretenții derivând din același raport juridic pe care se întemeiază acțiunea arbitrală și are posibilitatea să formuleze cerere reconvențională.
În consens cu cele exprimate în doctrină, considerăm că această soluție jurisprudențială este discutabilă. Astfel, nimic nu-l împiedică pe pârât să formuleze apărarea și să afirme pretenții față de reclamant prin unul și același înscris. Este, însă necesar ca, din înscrisul respectiv, să rezulte cu claritate intenția pârâtului de a se apăra prin întâmpinare și de a formula, în același timp, o acțiune reconvențională față de reclamant. Această soluție este admisă și în dreptul comun. În opinia noastră, în sensul acestei soluții, pot fi aduse ca argument juridic și dispozițiile art. 152 C. pr. civ., referitoare la „cererea greșit denumită”.
SECȚIUNEA 5.2.
JUDECATA ARBITRALĂ PROPIU-ZISĂ
5.2.1. Comunicarea actelor de procedură
Art. 577 C. pr. civ., sub denumirea marginală „comunicarea actelor de procedură civilă”, stabilește următoarele reguli: comunicarea între părți sau către părți a înscrisurilor litigiului, a citațiilor, hotărârilor arbitrale și încheierilor de ședință se face prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire [alin. (1) teza I]. Înștiințarea părților cu privire la alte măsuri luate de tribunalul arbitral poate fi făcută și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia [alin. (1) teza a II-a]. Înscrisurile pot fi înmânate și personal părții, sub semnătură [alin. (2)]. Dovezile de comunicare se depun la dosar [alin. (3)].
Chiar dacă art. 577 alin. (1) teza I C. pr. civ. se referă fără distincție la comunicarea „între părți” sau „către părți” a „inscrisurilor litigiului”, a „citațiilor”, „hotărârilor arbitrale” și „încheierilor de ședință”, unele dintre aceste acte de procedură nu pot fi „comunicate între părți”, ci doar „către părți”. Se află în această situație, spre exemplu, citațiile, hotărârile arbitrale și încheierile de ședință, care, evident, pot fi comunicate numai de către tribunalul arbitral, adică numai către părți. În schimb, alte înscrisuri, cum ar fi, spre exemplu, cererea de arbitrare, întâmpinarea și cererea reconvențională, precum și înscrisurile ce le însoțesc, pot și, chiar este obligatoriu să fie „comunicate” și „între părți”. De fapt, în acest sens sunt, după cum am prezentat anterior, dispozițiile art. 572 și ale art. 573 alin. (4) C. pr. civ. oricum, față de cele prezentate, sugerăm legiuitorului să manifeste mai multă aplecare față de ,,acuratețea normării”.
Art. 577 C. pr. civ. nu reglementează „comunicarea actelor de procedură” către alte persoane, care nu au „calitatea de părți”. Pe cale de consecință, sub acest aspect, sunt incidente regulile dreptului comun. În concret, în temeiul art. 154 alin. (1) raportat la art. 2 C. pr. civ., actele de procedură vor fi comunicate din oficiu de către tribunalul arbitral.
Înscrisurile litigiului, citațiile, hotărârile arbitrale și încheierile de ședință, indiferent că sunt comunicate între părți sau către părți, se comunică prin „scrisoare recomandată” cu conținut declarat și confirmare de primire. Facem precizarea că, în cadrul procedurii de drept comun, comunicarea actelor de procedură civilă se realizează prin „agenți procedurali ai instanței” sau prin „orice alt salariat al acesteia”, precum și prin „agenți ori salariați ai altor instanțe”, în ale căror circumscripții (teritoriale) se află cel căruia i se comunică actul, conform art. 154 alin. (1) C. pr. civ. De asemenea, comunicarea se face în „plic închis”, la care se alătură „dovada de primire”. Plicul trebuie să poarte mențiune „PENTRU JUSTIȚIE. A SE ÎNMÂNA CU PRIORITATE”.
În temeiul art. 577 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., „înștiințarea părților” cu privire la „alte măsuri” luate de tribunalul arbitral, poate fi făcută și prin telex, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.
Textul art. 577 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ. implică unele observații particulare.
În primul rând, spre deosebire de teza I, care se referă la „comunicare”, teza a II-a privește „înștiințarea”. Chiar dacă cei doi termeni sunt sinonimi, pentru acuratețea normării, pledăm pentru utilizarea consecventă a unuia dintre ei. Ar fi de preferat folosirea, în ambele texte, a termenului „comunicare”, pentru simplul motiv că este în acord cu titlul marginal al art. 577 C. pr. civ.
În al doilea rând, fără ca anterior să fie evocate „unele măsuri”, textul analizat se referă la înștiințarea părților cu privire la „alte măsuri” luate de tribunalul arbitral. Probabil, s-a considerat că însăși „comunicarea” actelor de procedură enumerate de teza I constituie o „măsură” a tribunalului arbitral. Cu toate acestea, rămân în afara acestei logici actele de procedură comunicate „între părți” (inter partes).
În al treilea rând, după modul de formulare a textului analizat, se poate desprinde concluzia că, și „înștiințarea” depre măsurile luate de tribunalul arbitral, se poate realiza pe calea „scrisorii recomandate” cu „confirmare de primire”.
În al patrulea rând, întocmai ca și „comunicarea”, „înștiințarea” privește numai părțile litigante, nu și alte persoane participante la activitatea de arbitrare, precum martorii, experții sau interpreții. Drept urmare, în cazul acestor persoane, va fi incidentă procedura de înștiințare de drept comun.
În al cincilea rând, utilizarea telefaxului, a poștei electronice sau a altor asemenea mijloace are menirea de a asigura o înștiințare rapidă a părții despre măsurile luate de tribunalul arbitral.
Art. 577 alin. (2) C. pr. civ. prevede posibilitatea „înmănării înscrisurilor personal părții”. Față de lipsa de distincție a textului în legătură cu persoana care realizează „înmânarea”, se poate desprinde concluzia că aceasta se poate efectua de către cealaltă parte sau de către tribunalul arbitral, după caz. Oricum, indiferent de cine realizează înștiințarea, aceasta trebuie să aibă loc sub „semnătura” părții. De asemenea, „procedura de înmânare” poate avea ca obiect numai „înscrisuri”, indiferent că acestea sunt mijloacele de probă, cererea de arbitrare, întâmpinarea sau cererea reconvențională.
În sfârșit, ulimul aliniat al art. 577 C. pr. civ. dispune categoric că „dovezile de comunicare” se depun la dosar.
5.2.2. Verificarea dosarului
Îndată după expirarea termenului pentru depunerea întâmpinării, tribunalul arbitral verifică stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere și, dacă va socoti necesar, va dispune măsurile corespunzătoare pentru completarea dosarului, conform art. 578 alin. (1) C. pr. civ.
Reiterăm că, în temeiul art. 573 alin. (1) C. pr. civ., termenul de depunere a întâmpinării este de 30 de zile de la data primirii copiei de pe cererea de arbitrare.
Verificările tribunalului trebuie să privească, mai ales, respectarea de către reclamant a cerințelor de validitate pentru cererea de arbitrare, precum și, dacă pârâtul a introdus întâmpinare sau/și cerere reconvențională, dacă acestea întrunesc, de asemenea, cerințele legale. De asemenea, tribunalul arbitral este obligat să verifice înscrisurile anexate cererii de arbitrare, întâmpinării și cererii reconvenționale, după caz. Evident, în cazul constatării unor neregularități, tribunalul arbitral va dispune măsurile ce se impun pentru remedierea acestora.
După această verificare și, dacă este cazul, după completarea dosarului, tribunalul arbitral fixează termen de dezbatere a litigiului și dispune citarea părților, potrivit art. 578 alin. (2) C. pr. civ.
5.2.3. Termenul de citare
Potrivit art. 580 C. pr. civ., între data primirii citației și termenul de dezbatere trebuie să existe un interval de timp de cel puțin 15 zile.
Termenul de 15 zile este instituit în interesul pârâtului și are rolul de a-i oferi acestuia posibilitatea de a-și pregăti apărare.
Citarea, ca atare, trebuie să respecte prevederile art. 577 C. pr. civ., care se completează în mod corespunzător cu dispozițiile de drept comun, stipulate de art. 153 și urm. C. pr. civ.
5.2.4. Verificarea competenței tribunalului arbitral
Art. 579 C. pr. civ., sub denumirea marginală „verificarea competenței”, stabilește următoarele reguli de procedură: la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitral își verifică propria sa competență de a soluționa litigiul [alin. (1)]; dacă tribunalul arbitral hotărăște că este competent, consemnează acest lucru într-o încheiere, care se poate desființa numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 608 [alin. (2)]; dacă tribunalul arbitral hotărăște că nu este competent să soluționeze litigiul cu care a fost sesizat, își declină competența printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acțiunea în anulare, prevăzută la art. 608 [alin. (3)].
În reglementarea anterioară, verificarea competenței de către tribunalul arbitral a fost stipulată de art. 3433 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă.
Este de subliniat faptul că „verificarea competenței” este o „obligație legală” a tribunalului arbitral, motiv pentru care aceasta operațiune este realizată din oficiu, fără să fie nevoie de o cerere din partea vreuneia dintre părțile din arbitraj. Evident, cu atât mai mult, tribunalul arbitral va proceda la verificarea competenței în situația în care părțile litigante solicită acest lucru.
Pentru a purcede la „verificarea competenței”, este absolut necesar ca, în prealabil, părțile din arbitraj să fi fost „legal citate”. Sub acest aspect, reiterăm că, în temeiul art. 578 alin. (2) C. pr. civ., după verificarea și completarea dosarului, instanța fixează termen de dezbatere a litigiului și dispune „citarea părților”.
Verificarea competenței la primul termen de judecată cu „procedura legal îndeplinită” are atât semnificația de realizare a operațiunii de stabilire a „cadrului” în care va avea loc procedura arbitrală, cât și de a crea condițiile pentru participarea părților la această ședință de judecată. Evident, participarea părților la dezbaterea acestei chestiuni este una contradictorie, motiv pentru care tribunalul arbitral este obligat să pună problema verificării competenței în discuția acestora.
Art. 579 alin. (2), respectiv alin. (3) C. pr. civ. prevede și soluțiile pe care tribunalul arbitral le dispune urmare acestei verificări. Astfel, dacă tribunalul arbitral hotărâște că este competent, consemnează acest lucru într-o „încheiere”. În schimb, dacă constată că este necompetent să soluționeze litigiul cu care a fost investit, își declină competența printr-o „hotărâre”. Atât „încheierea” de declarare a competenței, cât și „hotărârea” de declinare a competenței pot fi desființate numai pe calea acțiunii în anulare, reglementată de art. 608 C. pr. civ.
În doctrină, pornindu-se de la o decizie a Instanței supreme, s-a apreciat că, în condițiile art. 579 alin. (2) C. pr. civ., soluția declinării competenței este discutabilă.
În concret, în jurisprudență, într-un caz de speță, s-a decis că hotărârea tribunalului arbitral, prin care și-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea instanței de drept comun … produce două efecte: unul negativ, „de dezinvestire a tribunalului arbitral care a pronunțat-o, dobândind autoritate de lucru judecat în ceea ce privește acel tribunal”; unul pozitiv, „reprezentat de posibilitatea de investire a instanței competente”.
În context, observăm că, în timp ce art. 608 C. pr. civ. se referă la desființarea, pe calea acțiunii în anulare, a „hotărârilor arbitrale”, art. 579 alin. (2) C. pr. civ. are în vedere o „încheiere” a tribunalului arbitral. Pentru evitarea interpretărilor diverse sub acest aspect, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 608 C. pr. civ., în sensul de a se referi și la „încheierile tribunalului arbitral”.
De asemenea, observăm că dispozițiile art. 579 alin. (2) dublează prevederile art. 608 alin. (1) lit. a) sau b) C. pr. civ. Într-adevăr, potrivit acestor texte, hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru următoarele motive: litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, respectiv tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții arbitrale nule ori inoperante.
În legătură cu „declinarea competeței”, în literatură s-a apreciat că „precizarea făcută in fine, întâmplător sau nu, poate conduce la concluzia că instanța nu se investește prin chiar hotărârea de declinare a competenței de către tribunalul arbitral, ci această hotărâre doar deschide posibilitatea unei investiri a instanței de către partea interesată, printr-o cerere introductivă”.
În ceea ce ne privește, nu putem fi de acord cu această alegație doctrinară, pentru simplul motiv că, de principiu, „declinarea competenței”, expresie utilizată și în conținutul textului analizat, nu poate fi realizată in abstracto sau către partea litigantă interesată ori către nimeni. În realitate, chiar în limbajul comun, declinarea (competenței) are semnificația de „trimitere a unei pricini spre soluționare la organul de jurisdicție competent de către organul sesizat cu soluționarea ei, care constată incompetența sa”.
Pe de altă parte, observăm că art. 579 alin. (3) C. pr. civ. nu precizează către cine anume intervine „declinarea”. Drept urmare, tribunalul arbitral are libertatea să decidă declinarea către instanța de judecată pe care o consideră competentă sau către un alt organ cu activitate jurisdicțională. Spre exemplu, dacă litigiul are ca obiect contestarea unei hotărâri a Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, tribunalul arbitral își va declina competența către „comisia de contestații”, care funcționează în cadrul acestuia și care, potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, este de competența acestei comisii.
De asemenea, posibilitatea de desființare a hotărârii de declinare a competenței numai pe calea acțiunii în anulare, constituie un caz sui generis, care se adaugă la cele enumerate limitativ de art. 608 alin. (1) C. pr. civ.
5.2.5. Participarea părților la procedura arbitrală
5.2.5.1. Precizări prealabile
Spre deosebire de „terți”, în cazul cărora participarea lor la procedura arbitrală are consacrată o reglementare expresă prin art. 581 C. pr. civ., în cazul „părților litigante” nu găsim un text care să prevadă explicit acest lucru.
Cu toate acestea, participarea părților la procedura arbitrală se poate deduce, pe cale de consecință, din numeroase texte ale Codului de procedură civilă. Spre exemplu, reiterăm în acest context doar dispozițiile art. 578 alin. (2) C. pr. civ., în temeiul cărora, după verificarea dosarului și, dacă este cazul, după completarea acestuia, tribunalul arbitral fixează termen de dezbatere a litigiului și dispune „citarea părților”. Evident, „citarea părților” are ca finalitate participarea acestora la procedura arbitrală.
Mai mult, actualul Cod de procedură civilă reglementează consecințele juridice ce se produc în situația în care, la procedura arbitrală, este „absentă” una dintre părți (art. 582) sau sunt „absente” ambele părți (art. 584), precum și solicitarea judecării în lipsă (art. 583).
5.2.5.2. Absența unei părți de la procedura arbitrală
În temeiul art. 582 C. pr. civ., neprezentarea părții legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului, afară numai dacă partea lipsă nu va cere, cel mai târziu cu 3 zile înainte de data pentru care a fost stabilită dezbaterea, amânarea acesteia pentru motive temeinice, încunoștințând în același termen și cealaltă parte, precum și arbitrii [teza I]. Aprecierea temeiniciei motivelor absenței uneia dintre părți, precum și a motivelor pentru care absența justifică amânarea dezbaterii este de competența exclusivă a tribunalului arbitral, hotărârea acestuia nefiind supusă niciunei căi de atac [teza a II-a]. În reglementarea anterioară, consecințele juridice ale „absenței părții de la procedura arbitrală” a fost stipulată de art. 3585 din vechiul Cod de procedură civilă.
Deci, de principiu, neprezentarea părții legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului. Practic, legiuitorul prezumă că, neprezentarea părții legal citate reprezintă o „consimțire tacită” pentru dezbaterea litigului în lipsa acesteia.
Soluția stipulată de art. 582 teza I C. pr. civ. este firească și, oricum, în consonanță cu „principiul disponibilității” și „natura esențial convențională” a procedurii arbitrale.
Prin excepție, potrivit aceluiași art. 582 teza I C. pr. civ., neprezentarea părții la termenul la care a fost citată poate determina „amânarea dezbaterii”, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: partea lipsă a cerut amânarea; cererea de amânare a fost introdusă la tribunalul arbitral cu cel puțin 3 zile înainte de împlinirea termenului fixat pentru dezbaterea litigiului; amânarea să fie solicitată pentru motive temeinice; partea lipsă a încunoștiințat cealaltă parte și arbitrii despre cererea sa de amânare cu cel puțin 3 zile înainte de data stabilită inițial pentru dezbaterea litigiului.
Evident, neîndeplinirea oricărei condiții determină decăderea părții din dreptul de a cere amânarea și, pe cale de consecință, are ca efect soluționarea litigiului în lipsa acesteia.
Art. 582 teza a II-a C. pr. civ. stabilește dreptul tribunalului arbitral de a aprecia asupra „temeiniciei motivelor absenței” și asupra „motivelor pentru care absența părții justifică amânarea”. Față de referirea generică a textului analizat la „temeinicia motivelor absenței”, respectiv la „motivele care justifică amânarea”, tribunalul arbitral va analiza, de la caz la caz, dacă acestea sunt sau nu întemeiate (și chiar legale). Spre exemplu, poate constitui motiv temeinic al absenței părții îmbolnăvirea gravă a acesteia și punerea ei în imposibilitate fizică și/sau psihică de a participa la dezbaterea litigiului. În schimb, în prezența unui asemenea motiv de absență, poate „justifica amânarea”, spre exemplu, nevoia participării părții în persoană la dezbateri, pentru a fi ascultată în legătură cu pretențiile formulate sau cu apărările pe care le-a invocat.
5.2.5.3. Absența ambelor părți de la procedura arbitrală
Art. 584 C. pr. civ. reglementează consecințele ce se produc în cazul în care „absentează ambele părți de la procedura arbitrală la termenul la care au fost legal citate”.
În concret, potrivit art. 584 alin. (1) C. pr. civ., dacă ambele părți, deși legal citate, nu se prezintă la termen, tribunalul arbitral va soluționa litigiul, în afară de cazul în care s-a cerut amânarea pentru motive temeinice (teza I). Aprecierea temeiniciei motivelor amânării este de competența exclusivă a tribunalului arbitral, hotărârea acestuia nefiind supusă niciunei căi de atac (teza a II-a).
Textul reprodus, deși este echivalentul art. 582 C. pr. civ., prezintă, în raport cu acesta unele deosebiri semnificative.
În primul rând, art. 582 se referă la „dezbaterea litigiului”. În schimb, art. 584 la „soluționarea litigiului”. Evident, cele două expresii nu sunt sinonime. Astfel, ultima este mai cuprinzătoare decât prima. De fapt, „soluționarea litigiului implică”, atât dezbaterea, cât și alte operațiuni, precum deliberarea asupra soluției și pronunțarea hotărârii. Altfel spus, expresia „soluționarea litigiului” reprezintă întregul, iar „dezbaterea litigiului” partea.
În al doilea rând, în ipoteza prevăzută de art. 582, amânarea trebuie solicitată cu cel puțin 3 zile înainte de data pentru care a fost stabilită dezbaterea. În schimb, în ipoteza stipulată de art. 584 nu este stabilit un asemenea termen, fiind suficient să se ceară amânarea. Drept urmare, amânarea poate fi cerută oricând până la data la care părțile au fost legal citate pentru dezbaterea litigiului.
În al treilea rând, în timp ce art. 582 prevede expressis verbis că amânarea poate fi cerută de „partea lipsă”, art. 584 se referă impersonal și fără distincție la faptul că „s-a cerut amânarea”. Drept urmare, amânarea poate fi cerută de ambele părți, dar și numai de una dintre acestea.
În al patrulea rând, art. 582 dispune că tribunalul arbitral are competența exclusivă de a aprecia asupra temeiniciei „motivelor absenței” și motivelor pentru care ,,absența justifică amânarea dezbaterii”. În schimb, art. 584 alin. (1) are în vedere numai competența exclusivă a tribunalului de a aprecia asupra temeiniciei „motivelor amânării” și fără să mai precizeze ce anume se amână.
Apreciem că, în ipoteza stipulată de art. 584 alin. (1) C. pr. civ., pentru aspectele neprevăzute de textul acestuia, nu pot fi incidente, pe calea analogiei, dispozițiile art. 582 C. pr. civ. Astfel, prevederile celor două texte sunt de strictă interpretare și aplicare pentru simplul motiv că sunt plasate în contextul reglementărilor consacrate unei „proceduri jurisdicționale speciale”. Drept urmare, pentru aspectele nereglementate de art. 584 alin. (1) C. pr. civ. sunt incidente normele dreptului comun, la care face trimitere art. 2 C. pr. civ. Finalmente, această deosebire de conținut a celor două texte, determină ca, sub aspectele evocate anterior, absența unei părți de la procedura arbitrală să fie supusă unui regim juridic special, prevăzut de art. 582 C. pr. civ., iar absența ambelor părți unui regim juridic general.
În opinia noastră, fiind evidentă identitatea de rațiune care a stat la construcția celor două texte analizate, considerăm că diferențele normative semnalate sunt nejustificate și, pe cale de consecință, apare nerațional ca regimul juridic al absenței unei părți de la procedura arbitrală să fie diferit de cel al absenței ambelor părți.
Probabil, s-a ajuns la această situație normativă din dorința legiuitorului de a evita repetarea textului art. 582 în conținutul art. 584 alin. (1) C. pr. civ., adică apariția unui „paralelism”. Cu toate acestea, „paralelismul” putea fi evitat printr-o normă de trimitere a art. 584 alin. (1) la dispozițiile art. 582 și, nicidecum prin construirea unei norme cu real potențial de interpretări diverse.
Tot atât de probabil, această evidentă ,,discrepanță” poate fi pusă pe preocuparea modestă a legiuitorului pentru realizarea unei normări raționale, închegate și dominată de acuratețe.
Față de aceste considerente, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 584 alin. (1) C. pr. civ., în sensul de a dispune că, „în cazul în care ambele părți, deși legal citate, nu se prezintă la procedura arbitrală, sunt incidente dispozițiile art. 582, care se aplică în mod corespunzător”
Pe de altă parte, în temeiul art. 584 alin. (2) C. pr. civ., în situația în care părțile nu solicită amânarea soluționării litigiului, tribunalul arbitral poate să amâne judecarea acestuia, citând părțile, dacă apreciază că prezența lor la dezbatere este necesară sau acordând un termen pentru ca părțile să își poată formula concluziile în scris.
Evident, soluția normativă prevăzută de acest text se încadrează în măsurile legale care conferă tribunalului arbitral „rol activ” în soluționarea litigiului.
Deși nu este un aspect care să denatureze sensul normei analizate, semnalăm totuși formularea discutabilă a tezei a II-a din cuprinsul art. 584 alin. (2) C. pr. civ. În concret, considerăm că, sub aspect gramatical și chiar logico-juridic, ar fi fost mai corect dacă textul ar fi prevăzut „…sau să acorde un termen pentru ca părțile să depună concluzii scrise”. Într-adevăr, folosirea verbului „a acorda” la „modul gerunziu” nu se justifică, iar expresia „formularea concluziilor”, fără precizarea privind obligația părților de a le „depune la dosarul cauzei”, poate susține și o eventuală teza contrară.
5.2.5.4. Judecarea litigiului în lipsă
Art. 583 C. pr. civ., într-o redactare lapidară, stabilește condițiile în care tribunalul arbitral poate purcede la judecarea litigiului în lipsa părților. În concret, potrivit acestuia, oricare dintre părți poate cere în scris ca soluționarea litigiului să se facă în lipsa sa, pe baza probelor aflate la dosar (teza I). Dispozițiile art. 580 se aplică în mod corespunzător (teza a II-a).
Observăm că, în condițiile art. 583 teza I C. pr. civ., pentru ca tribunalul arbitral să dispună soluționarea litigiului în lipsa oricărei părți, este suficient ca partea respectivă să ceară în scris acest lucru, fără a fi obligată să facă dovada exestenței unor motive temeinice. Sub acest aspect, se poate aprecia că dispozițiile art. 583 teza I C. pr. civ. sunt în consens cu „principiul disponibilității”, care domină și procedura arbitrală.
Cu toate acestea, textul art. 583 teza I C. pr. civ. prevede doar posibilitatea „oricărei părți” de a cere ca soluționarea litigiului să se facă în lipsa sa, fără să stipuleze și „soluția” pe care tribunalul arbitral o poate adopta. Evident, pentru a asigura finalitate acestei dispoziții legale, tribunalul este în drept să admită cererea și să procedeze la judecata în lipsa părții respective sau, dimpotrivă, să-i respingă cererea și să dispună amânarea soluționării litigiului pentru un alt termen, la care va cita ambele părți.
Se poate constata că soluția stipulată de acest text este diferită de cea din cadrul procedurii de drept comun. Astfel, potrivit art. 223 alin. (1) C. pr. civ., de principiu, lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel. Deci, în cadrul procedurii de drept comun, pentru ca judecata să se realizeze în lipsa oricărei părți, este suficient ca partea respectivă să fi fost legal citată, fără să mai fie obligată să ceară în scris acest lucru. În schimb, în cazul în care lipsesc ambele părți legal citate, judecata are loc în lipsa lor numai dacă cel puțin una dintre ele a solicitat judecata în lipsă.
De principiu, se pune problema rațiunii acestei deosebiri evidente, sub acest aspect, între procedura arbitrală și procedura contencioasă de drept comun. În opinia noastră, nu poate fi identificat un „motiv convingător” pentru această soluție normativă, în afară doar de preocuparea excesivă a legiuitorului de a „formaliza” procedura arbitrală. În ceea ce ne privește, considerăm că, și în cadrul procedurii arbitrale, s-ar fi impus respectarea soluției normative din cadrul procedurii de drept comun. Astfel, se poate prezuma rațional că, în condițiile în care a fost legal citată și nu s-a prezentat la termenul fixat, partea în cauză a prevăzut și a acceptat soluționarea litigiului în lipsa sa.
În sfârșit, observăm că art. 583 teza a II-a C. pr. civ. fac trimitere la dispozițiile art. 580 C. pr. civ., care „se aplică în mod corespunzător”. Reiterăm că, în temeiul acestui din urmă articol, „între data primirii citației și termenul de dezbatere trebuie să existe un interval de timp de cel puțin 15 zile”.
Fără să intrăm în „analize savante”, considerăm că trimiterea la dispozițiile art. 580 C. pr. civ. este neavenită. Într-adevăr, „termenul de citare” nu are absolut nimic comun cu „cererea de soluționare a litigiului în lipsă”. Astfel, respectarea termenului de citare incumbă tribunalului arbitral, iar cererea de soluționare în lipsă părții în cauză.
Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să aboge dispozițiile art. 583 teza a II-a C. pr. civ.
5.2.6. Participarea terțelor persoane la procedura arbitrală
5.2.6.1. Precizări prealabile
Art. 581 C. pr. civ., sub denumirea marginală, „participarea terților”, dispune că terții pot participa la procedura arbitrală în condițiile art. 61-77, dar numai cu acordul lor și al tuturor părților [alin. (1) teza I]. Cu toate acestea, intervenția accesorie este admisibilă și fără îndeplinirea acestor condiții [alin. (1) teza a II-a]. Dispozițiile art. 580 rămân aplicabile [alin. (2)].
Deci, față de dreptul comun, participarea terților la procedura arbitrală este prevăzută doar sub o condiție specială, adică acordul acestora și al tuturor părților, cu excepția intervenției accesorii. Evident, în cazul intervenției accesorii, se impune, totuși, inițiativa terțului.
Fiindcă sub toate celelalte aspecte, intervenția terțelor persoane în procedura de arbitrare este supusă dispozițiilor art. 61-77 C. pr. civ., găsim util ca, în continuare, să ne referim succint la intervenția terților în cadrul „procedurii contencioase de drept comun”.
5.2.6.2. Formele intervenției terțelor persoane în procesul civil
A. Precizări prealabile
Sintagma „terțe persoane” are în vedere situația acelor persoane care intervin sau care sunt introduse în cursul procesului civil desfășurat între reclamant și pârât. Facem precizarea că, din momentul introducerii terțelor persoane în proces, acestea dobândesc calitatea de părți, conform art. 55 C. pr. civ.
Pentru admisibilitatea participării altor persoane la judecată, potrivit art. 61 alin. 1) C. pr. civ., se impune întrunirea cumulativă a următoarelor cerințe: existența unui interes din partea celui care participă; preexistența unui proces purtat între alte persoane; existența unei legături de conexistate între cererea de intervenție și cererea principală.
În prezent, Codul de procedură civilă reglementează intervenția voluntară (art. 61-67) și intervenția forțată (art. 68-79). La rândul ei, intervenția voluntară îmbracă forma intervenției principale și a intervenției accesorii. În schimb, intervenția forțată este reglementată sub forma chemării în judecată a altor persoane (art. 68-71), a chemării în garanție (art. 72-74), arătării titularului dreptului (art. 75-77) și introducerii forțate în cauză, din oficiu, a altor persoane (art. 78-79).
Observăm că, față de vechiul Cod de procedură civilă, actualul Cod reglementează, cu titlu de noutate, reglementează „introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane”.
B. Intervenția voluntară
a. Intervenția principală
Din punct de vedere al caracterului ei, ,,intervenția principală” sau în ,,interes propriu” (in proprio) constituie un incident procedural, care determină lărgirea cadrului procesului dintre reclamant și pârât. Sub aspectul conținutului, intervenția principală este o veritabilă acțiune, prin intermediul căreia intervenientul urmărește valorificarea unui drept subiectiv propriu.
În litigiile arbitrale pot interveni pe cale principală, în primul rând, persoanele care au calitatea de părți în contractul din care izvorăște litigiul și care, inițial, nu au fost „părți în convenția arbitrală”. De asemenea, mai au interes și pot formula o cerere de intervenție voluntară creditorii personali ai părților litigante și, în general, orice persoană ale cărei drepturi ar putea fi afectate prin procedura arbitrală.
Cererea de intervenție trebuie făcută, potrivit art. 62 alin. (1) C. pr. civ., în forma prevăzută de lege pentru cererea de chemare în judecată. Evident, în cazul intervenției într-un litigiu arbitral trebuie respectate corespunzător atât dispozițiile art. 194 C. pr. civ., pentru cererea de chemare în judecată în general, cât și cele ale art. 571 C. pr. civ., pentru cererea de arbitrare, ca atare.
Potrivit art. 62 alin. (2) C. pr. civ., cererea poate fi făcută numai în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond. În jurisprudență s-a decis că „dezbaterile în fond”, avute în vedere de acest text, sunt cele care preced hotărârea finală. Cu toate acestea, cu acordul expres al părților, intervenția principală se poate face și în instanța de apel, conform art. 62 alin. (3) C. pr. civ. Per a cotrario, chiar dacă ar exista acordul expres al părților, cererea de intervenție voluntară este inadmisibilă în recurs, revizuire sau contestație în anulare. Evident, toate aceste aspecte nu se impun în cazul procedurii arbitrale, în cadrul căreia nu există posibilitatea legală a căilor ordinare sau extraordinare de atac.
b. Intervenția accesorie
,,Intervenția accesorie” sau ,,intervenția în interesul unei părți” este o cerere incidentă, prin intermediul căreia o terță persoană, interesată în soluționarea unui litigiu, intervine pentru apărarea drepturilor uneia dintre părți. Prin intermediul intervenției accesorii, intervenientul nu reclamă în justiție o pretenție proprie, distinctă de pretenția părții în favoarea căreia a intervenit. Cu toate acestea, terțul nu este un simplu apărător al părții pentru care a intervenit, ci are un interes propriu în a lua parte la soluționarea litigiului și de a sprijini pe una dintre părți în vederea câștigării procesului.
În literatura de specialitate și în practica judiciară se consideră că intervenția accesorie este admisibilă în orice materie, întrucât nicio dispoziție legală nu limitează o asemenea posibilitate.
Sub aspectul formei, cererea de intervenție accesorie trebuie să cuprindă elementele stipulate de art. 148 alin. (1) C. pr. civ., pentru orice cerere adresată organelor judiciare. Oricum, trimiterea art. 63 alin. (1) la art. 148 alin. (1) C. pr. civ. denotă că cererea de intervenție accesorie nu are forma și rolul unei „cereri de chemare în judecată”, ci a unei ,,cereri accesorii”.
Având rolul unei cereri accesorii, cererea de interveție poate fi introdusă până la închiderea dezbaterilor în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac, conform art. 63 alin. (2) C. pr. civ. Cu toate acestea, intervenția accesorie este inadmisibilă în recursul în interesul legii, întrucât intervenientul nu poate justifica un interes personal pentru a determina o jurisprudență unitară. De fapt, în prezent, recursul în interesul legii nu mai este reglementat în contextul căilor extraordinare de atac, ci al dispozițiilor referitoare la „asigurarea unei practici judiciare unitare” (art. 514-521 C. pr. civ.).
C. Intervenția forțată
a. Chemarea în judecată a altei persoane
,,Chemarea în judecată a altei persoane” este o formă de ,,intervenție forțată”, reglementată de art. 68-71 C. pr. civ., având ca scop preîntâmpinarea unui nou litigiu. Astfel, potrivit art. 68 alin. (1) C. pr. civ., oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul. Practic, potrivit acestui text, pe calea acestei intervenții, o persoană poate fi chemată în judecată numai în calitate de reclamant. De fapt, în același sens sunt și dispozițiile art. 70 C. pr. civ., conform cărora, cel chemat în judecată dobândește poziția procesuală de reclamant, iar hotărârea își produce efectele și în privința sa.
În litigiile arbitrale, chemarea în judecată a altor persoane s-ar putea referi la orice persoană care ar pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, care fac obiectul litigului supus arbitrajului.
De fapt, s-a apreciat ca fiind greșită teza doctrinară conform căreia această cerere o poate face numai pârâtul. Împrejurarea că cel chemat în judecată nu poate dobândi decât calitatea de reclamant, nu se traduce în faptul că cererea de chemare în judecată o poate face numai pârâtul. Astfel, art. 68 alin. (2) C. pr. civ. se referă la condițiile în care cererea poate fi făcută de reclamant, iar alin. (3) la condițiile în care cererea poate fi făcută de pârât.
Posibilitatea părților din litigiile supuse arbitrajului de a solicita introducerea în judecată a altor persoane este posibilă în condițiile în care art. 68 și urm. C. pr. civ. nu fac nicio distincție sub acest aspect.
b. Chemarea în garanție
,,Chemarea în garanție” constituie una din formele intervenției forțate.
Potrivit art. 72 C. pr. civ., partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri. În aceleași condiții, cel chemat în garanție poate să cheme în garanție o altă persoană.
Observăm că textul citat nu limitează în mod expres posibilitatea chemării în garanție numai la anumite materii. Cu toate acestea, în doctrină s-a arătat că chemarea în garanție este utilizată, în mod frecvent, în materie contractuală, mai ales, în contractele de vânzare cumpărare.
În opinia noastră, chemarea în garanție poate fi utilizată și în cadrul procedurii arbitrale în acele situații în care o parte litigantă ar trebui să fie garantată de o terță persoană, în cazul în care ar cădea în pretenții. Spre exemplu, cesionarul cheamă în judecată pe cedent sau coproprietarul cere introducerea în judecată a vânzătorului cotei sale de proprietate, pentru ca, la nevoie, să răspundă pentru evicțiune.
c. Arătarea titularului dreptului
Potrivit art. 75 C. pr. civ., pârâtul care deține un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.
,,Arătarea titularului dreptului” este circumscrisă îndeplinirii, alături de cerințele generale ale participării la proces a terțelor persoane, și a două condiții speciale.
Astfel, în primul rând, cererea trebuie formulată de pârâtul care deține pentru altul, cu titlu precar, un bun sau care exercită în numele altei persoane un drept asupra unui lucru. Spre exemplu, se poate afla într-o asemenea situație depozitarul, chiriașul, imprumutatul, uzuarul și uzufructuarul.
A doua condiție vizează obiectul acțiunii principale, care trebuie să privească un drept real. Drept urmare, procedura de arătare a titularului dreptului nu poate fi utilizată în acțiunile nepatrimoniale și a celor patrimoniale cu caracter personal.
d. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane
Această instituție nu a fost reglementată în vechiul Cod de procedură civilă, deși utilitatea ei practică a fost semnalată atât de doctrină, cât și de jurisprudența din domeniu.
Potrivit art. 78 alin. (1) C. pr. civ., în cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc. Practic, acest text vizează două ipoteze în care alte persoane pot fi introduse forțat în proces.
Prima ipoteză constă în „cazurile anume prevăzute de lege”, cazuri în care introducerea terțului în proces este obligatorie pentru instanța de judecată și, nicidecum facultativă. Din câte cunoaștem, în materia arbitrajului nu există vreun text de lege care să oblige tribunalul arbitral să introducă din oficiu un terț în procedura arbitrală. De fapt, cu titlu general, această procedură are o aplicabilitate redusă tocmai datorit[ principiului disponibilității care domină și materia procesual civilă.
De regulă, în doctrină, este evocată situația reglementată de art. 161 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu toate că textul prevede că „instanța de contencios poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora (s.n.).
A doua ipoteză se referă la introducerea din oficiu în cauză în materia „procedurii necontencioase”. În doctrină s-a sesizat că referirea art. 78 alin. (1) C. pr. civ. la ipoteza în care „părțile se împotrivesc” este superflu, întrucât în materie necontencioasă nu există părți. De fapt, aceste dispoziții dublează oarecum prevederile art. 532 alin. (2) C. pr. civ., care dau posibilitatea instanței de judecată de a dispune, din oficiu, orice măsuri utile cauzei.
5.2.7. Măsuri asiguratorii în cadrul procedurii arbitrale
Cu valoare de principiu, art. 585 alin. (1) C. pr. civ. dispune că, înainte sau în cursul arbitrajului, oricare dintre părți poate cere tribunalului prevăzut la art. 547 să încuviințeze măsuri asiguratorii și măsură provizorii cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt.
Textul reprodus implică unele sublinieri particulare.
În primul rând, acest text se referă la trei categorii de măsuri, adică: măsuri asigurătorii; măsuri provizorii; constatarea anumitor împrejurări de fapt. Sub acest aspect, consattăm o evidentă discordanță între denumirea marginală a art. 585 C. pr. civ. („măsuri asigurătorii”) și conținutul lui normativ.
În al doilea rând, reiterăm că „tribunalul prevăzut de art. 547” este tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul.
În al treilea rând, se pune problema de a stabili ce se înțelege prin „arbitraj” în contextul art. 585 alin. (1) C. pr. civ. În ceea ce ne privește, considerăm că, în realitate, legiuitorul are în vedere „procedura arbitrală”, adică perioada de timp cuprinsă între momentul „sesizării tribunalului arbitral”, prin introducerea cererii de arbitrare, și momentul „dezinvestirii acestuia”, prin pronunțarea hotărârii arbitrale.
În al patrulea rând, dacă termenul „arbitraj” are sensul evocat mai sus, soluția de a da dreptul tribunalului ca, chiar înainte de declanșarea procedurii arbitrale, să încuviințeze măsuri asigurătorii apare oarecum hazardată. Principalul motiv care se opune acestei soluții rezidă în împrejurarea că, până în momentul sesizării tribunalului arbitral, „obiectul litigiului” nu este „particularizat”. Practic, tribunalul arbitral este pus în situația să încuviințeze măsuri asigurătorii sau măsuri provizorii pentru care nu există „certitudinea” că privesc „obiectul litigiului” ce urmează a fi soluționat pe cale arbitrală.
În al cincilea rând, sub aspectul pus în discuție, alin. (1) este într-o vădită contradicție cu alin. (2) din cuprinsul art. 585 C. pr. civ. Astfel, în alin. (2) se prevede fără distincție în legătură cu „momentul” solicitării că, la această cerere, se vor anexa în copie „cererea de arbitrare” sau, în lipsă, „dovada comunicării” și „convenția arbitrală”. Evident, cererea de arbitrare sau, în lipsă, dovada de comunicare a acesteia susțin concluzia că alin. (2) are în vedere doar „timpul arbitrajului”.
În al șaselea rând, în legătură cu aspectul supus analizei, art. 585 alin. (1) C. pr. civ. este în disonanță chiar și cu art. 547 C. pr. civ., la care face trimitere. Într-adevăr, reiterăm că acesta din urmă se referă exclusiv la „tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul” (s.n.), ceea ce presupune că procedura arbitrală este deja declanșată.
Pentru aceste motive, sub aspectul pus în discuție, găsim oportun ca, de lege ferenda, art. 584 alin. (1) C. pr. civ. să fie modificat, în sensul de a se referi numai la „timpul arbitrajului”.
Pe de altă parte, pentru încuviințarea acestor măsuri, partea interesată are posibilitatea să se adreseze „direct” tribunalului în a cărui circumscripție teritorial are loc arbitrajul, fără ca o asemenea cerere să fie cenzurată de către tribunalul arbitral.
În ipoteza în care s-a solictat încuviințarea unor asemenea măsuri, încuviințarea va fi adusă la cunoștința tribunalului arbitral de către partea care le-a cerut, conform art. 585 alin. (3) C. pr. civ. Semnalăm că nu este instituită obligația părții respective de a aduce și la cunoștința celeilalte părți încuviințarea măsurilor solicitate. O asemenea obligație nu este necesară, întrucât, încuviințarea măsurilor are loc după procedura de drept comun, în cadrul căreia, comunicarea actelor procedurale se realizează din oficiu, de către instanța de judecată, potrivit art. 154 alin. (1) C. pr. civ.
Prin excepție de la principiul înscris în alin. (1), alin. (4) din cuprinsul art. 585 C. pr. civ. dispune că, în cursul arbitrajului, măsurile asigurătorii și măsurile provizorii, precum și constatarea anumitor împrejurări de fapt pot fi încuviințate și de tribunalul arbitral (teza I). În caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se dispune de către tribunalul în a cărui circumscripție teritorială se desfășoară arbitrajul (teza a II-a).
Subliniem că, în temeiul alin. (4) teza I, tribunalul arbitral este în drept să încuviințeze aceleași măsuri pe care este abilitat să le încuviințeze tribunalul în a cărui circumscripție teritorială are loc arbitrajul, conform alin. (1) din cuprinsul art. 585 C. pr. civ.
Chiar dacă luarea acestor măsuri direct de către tribunalul arbitral prezintă avantajul celerității, există marele dezavantaj al lipsei de imperium a tribunalului arbitral și, pe cale de consecință, imposibilitatea acestuia de a dispune executarea silită a măsurilor respective. Drept urmare, teza a II-a a alin. (4) prevede competența tribunalului prevăzut de art. 547 C. pr. civ. de a dispune executarea acestor măsuri în cazul în care partea vizată se împotrivește.
Chiar dacă art. 585 C. pr. civ. nu prevede, luarea măsurilor enumerate de textul acestuia trebuie să se realizeze cu respectarea regulilor de drept comun. Astfel, spre exemplu, nu ar putea fi încuviințată o măsură provizorie pe calea ordonanței președințiale, dacă partea interesată nu face dovada „urgenței” luării unei asemenea măsuri. În context, apreciem că, chiar dacă art. 585 C. pr. civ. nu se referă în mod expres la luarea unor măsuri provizorii pe calea ordonanței președințiale, fără îndoială, legea are în vedere și o asemenea posibilitate. Principalul argument juridic în acest sens îl consituie art. 2 C. pr. civ., care stabilește rolul de drept comun al dispozițiilor Codului de procedură civilă privind procedura contencioasă.
5.2.8. Probele și administrarea acestora în cadrul procedurii arbitrale
5.2.8.1. Precizări prealabile
În prezent, fiind abandonat sistemul de inspirație franceză, în cadrul căruia aspectele referitoare la admisibilitatea probelor sunt supuse Codului civil și cele privind administrarea lor Codului de procedură civilă, regimul juridic general al probelor este reglementat numai de Codul de procedură civilă. Se asigură, astfel, o reglementare unitară și, mai ales, concentrarea chestiunilor legate de probațiune în materie civilă într-un singur act normativ, întocmai ca în materie penală.
Actualul Codul de procedură civilă, în Cartea a II-a (procedura contencioasă), Capitolul II (judecata), Secțiunea a 3-a (art. 243-359), sub denumirea marginală „probele”, reglementează următoarele aspecte: dispoziții generale (art. 243-258); dovada cu înscrisuri (art. 259-302); proba cu martori (art. 303-320); prezumțiile (art. 321-323); expertiza (art. 324-334); mijloacele materiale de probă (art. 335-338); cercetarea la fața locului (art. 339-340); mărturisirea (art. 342-344); interogatoriul (art. 345-352); asigurarea probelor (art. 353-359).
De asemenea, în Secțiunea a 4-a din Capitolul II al Cărții a II-a din noul Cod de procedură civilă este reglementată administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici (art. 360-382).
Întocmai ca în oricare alt proces civil, și în materie de arbitraj, probele sunt absolut necesare pentru cunoașterea de către instanța de judecată a stării de fapt reale dintre părțile aflate în litigiu. De fapt, într-un plan mai general, aplicarea normelor de drept ar fi imposibilă fără cunoașterea de către judecător a raporturilor reale existente între diverse subiecte de drept (idem est non esse aut non probari).
Din scopul arbitrajului se poate deduce că starea de fapt ce trebuie dovedită privește împrejurări de fapt cum sunt: existența contractului care a generat litigiul, calitatea de parte în acel contract a persoanelor care au apelat la arbitraj, existența bunurilor care fac obiectul litigiului supus arbitrajului etc.
Dată fiind multitudinea și complexitatea problemelor pe care, de regulă, le ridică litigiile din materie civilă, în general, și cele din domeniul privat, în special, în procedurile care au ca obiect soluționarea unor asemenea litigii este posibilă urtilizarea tuturor mijloacelor de probă admise de lege.
5.2.8.2. Sarcina probei
În mod firesc, reclamantul este cel care invocă, în sprijinul pretențiilor sale, o anumită stare de fapt. În general, la inițierea procesului, de regulă, pârâtul nu solicită schimbarea situației de fapt existente.
Sarcina probei constituie o realitate în dreptul modern și o necesitate a unei bune funcționări a unei justiții eficiente și corecte. Cu toate acestea, obligațiile impuse părților în privința probațiunii trebuie îmbinate cu rolul activ al judecătorului în procesul civil, inclusiv sub aspect probatoriu.
Art. 249 C. pr. civ. român, după modelul art. 1315 C. civ. fr., sub denumirea marginală „sarcina probei”, dispune că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Acest text, fiind echivalentul art. 1169 din vechiul Code civil, este o aplicație a principiului din vechiul drept roman ei incubit probatio qui dicet non qui negat sau, mai sintetic spus, probatio incubit actori. Dispoziții echivalente se găsesc și în alte legislații, precum art. 88 C. civ. elvețian și art. 2803 C. civ. Quebéc.
În procesul civil, într-o atitudine oarecum radicală, de principiu, absența probei este egală cu absența dreptului (idem est non esse aut non probari).
Pe bună dreptate s-a afirmat în doctrină că sarcina probei nu implică un drept al adversarului, ci un imperativ al interesului personal al părții care invocă o pretenție în justiție. În mod firesc, neprobarea faptelor afirmate comportă un risc major pentru reclamant, adică pierderea procesului.
De principiu, sarcina probei nu poate fi redusă numai la dovedirea celor afirmate de reclamant. Astfel, pot fi imaginate lesne situații în care sarcina probei revine, mai întâi, pârâtului. Este cazul, spre exemplu, excepțiilor invocate de pârât în încercarea de a paraliza acțiunea reclamantului. În acest caz, firesc, sarcina probei va reveni pârâtului (reus in excipiendo fit actori).
O situație particulară este cea a prezumțiilor relative (iuris tantum), care deplasează sarcina probei de la persoana în favoarea căreia acestea au fost instituite la partea adversă.
În materie de arbitraj, în concretizarea principiului stipulat de art. 249 C. pr. civ., art. 586, sub denumirea marginală „sarcina probei”, dispune că fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care își întemeiază în litigiu pretenția sau apărarea [alin. (1)]. De asemenea, în vederea soluționării litigiului, tribunalul arbitral poate cere părților explicații scrise cu privire la obiectul cererii și faptele litigiului și poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege [alin. (2)]. După cu sugestiv s-a exprimat doctrina, textul art. 586 C. pr. civ. a preluat tale quale dispozițiile art. 35810 din Codul de procedură civilă de la 1865.
Semnalăm că dispozițiile art. 586 alin. (2) C. pr. civ. au un triplu rol. Astfel, în primul rând, reafirmă principiul privind sarcina probei, deoarece abilitează tribunalul arbitral să ceară explicații scrise în legătură cu obiectul cererii și faptele litigiului. În al doilea rând, acest text afirmă „rolul activ” al tribunalului arbitral în administrarea probelor necesare soluționării litigiului, deoarece îl abilitează să dispună „administrarea oricăror probe prevăzute de lege”. Sub acest ultim aspect, dispozițiile art. 586 alin. (2) C. pr. civ. pot fi analizate și în sensul că instituie principiul „admisibilității oricăror probe prevăzute de lege” în cadrul procedurii arbitrale, precum și cel al „legalității probelor”. De fapt, în acest sens, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă s-a pronunțat în mod constant jurisprudența din domeniu.
5.2.8.3. Obiectul probei și mijloacele de probă
Art. 250 C. pr. civ., sub denumirea marginală „obiectul probei și mijloacele de probă”, prevede că dovada unui ,,act juridic” sau a unui ,,fapt” se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloace materiale de probă, prin cercetare la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.
Deci, „obiectul probei” poate fi un „act juridic” sau un „fapt juridic”, prin care a fost creat, modificat sau stins raportul juridic în al cărui conținut se găsesc drepturile și obligațiile subiective civile asupra cărora există un litigiu între părțile din proces.
În general, în procesul civil, sunt supuse probațiunii atât faptele materiale, adică acele fapte exteriorizate, cât și faptele psihologice, care se exteriorizează doar prin consecințele juridice ce le produc. Spre exemplu, în fond, este o faptă psihologică neacordarea de ajutor unei persoane aflate într-o situație periculoasă, motiv pentru care persoana în cauză decedează. De asemenea, fac obiect al probațiunii, atât faptele comisive, adică acțiunile, cât și cele omisive, adică inacțiunile. În schimb, „faptele negative nedefinite” nu fac obiect de probațiune datorită imposibilității de a fi dovedite. În sfârșit, fac obiect de probațiune și faptele cunoscute personal de către judecător.
Art. 252 C. pr. civ., sub denumirea marginală „obligativitatea cunoașterii din oficiu”, dispune că instanța de judecată trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România [alin. (1)]. Acest text, fiind o aplicație a celebrei expresii latine iura novit curia, instituie obligativitatea cunoașterii din oficiu de către instanța de judecată a dreptului în vigoare. Evident, acest principiu este incident și în materie de arbitraj.
Față de lipsa ei de distincție, expresia „dreptul în vigoare în România” are înțelesul de totalitatea normelor juridice aflate la un moment dat în vigoare în România, indiferent că sunt cuprinse în legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului ori acte normative subordonate legii. De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, fac parte din dreptul intern și tratatele ratificate de Parlament, conform legii.
De la regula prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pr. civ., în alin. (2) sunt instituite unele excepții. În concret, potrivit acestei norme, textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convențiile, tratatele și acordurile internaționale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum și dreptul internațional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată. În sfârșit, dispozițiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite și consultate numai în condițiile prevăzute de lege, conform art. 250 alin. (3) C. pr. civ.
În privința „mijloacelor de probă”, art. 250 C. pr. civ. cuprinde o enumerare limitativă. În acest sens, edificatoare este expresia din finalul acestui text (și „alte mijloace prevăzute de lege”). Mai mult, această expresie evocă și „caracterul legal” al mijloacelor de probă.
În afară de „legalitatea probelor”, evocată de art. 586 alin. (2) C. pr. civ., actualul Cod de procedură civilă, ca de altfel și precedentul, nu cuprinde norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, în ceea ce privește „obiectul probei”. În schimb, după cum vom analiza în cele ce urmează, cuprinde unele dispoziții speciale privind administrarea probelor, în general (art. 588) și a unor mijloace de probă, în special (art. 589-590).
5.2.8.4. Aprecierea probelor
Art. 591 C. pr. civ., într-o exprimare devenită clasică, dispune că aprecierea probelor se face de către arbitrii potrivit intimei lor convingeri. De fapt, acest text a preluat ad litteram dispozițiile art. 35811 din vechiul Cod de procedură civilă. Mai mult, acest principiu este stipulat, într-o exprimare oarecum diferită, pentru procedura contencioasă de drept comun, de art. 264 alin. (2) C. pr. civ.
Oricum, în acord cu cele exprimate în doctrină, „intima convingere” a arbitrilor nu poate fi analizată ca o „abstracțiune absolută”, independentă de situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat. În realitate, arbitrii, întocmai ca și judecătorii, trebuie să țină seama de dovezile administrate, iar soluția adoptată să fie conformă cu adevărul.
De asemenea, această regulă are valoare de principiu, în sensul că este incidentă în cazul tuturor mijloacelor de probă admise de lege.
Întocmai ca în cadrul procedurii contencioase de drept comun, procesul de apreciere a probelor în cadrul procedurii arbitrale este unul complex, care presupune o evaluare atentă a fiecărei dovezi în mod separat, dar și în contextul general al celorlalte mijloace de probă, conformă cu cerințele art. 264 alin. (1) C. pr. civ.
5.2.8.5. Propunerea probelor
Art. 587 C. pr. civ., sub denumirea marginală „propunerea probelor”, stabilește unele reguli în acest sens pentru procedura arbitrală. În concret, potrivit acestuia, probele care nu au fost cerute prin cererea de arbitrare sau prin întâmpinare nu vor mai putea fi invocate în cursul arbitrajului, în afară de cazurile prevăzute la art. 254 alin. (2) [alin. (1)]. Tribunalul arbitral are competența exclusivă de a decide asupra utilității, pertinenței și concludenței probelor propuse de părți [alin. (2) teza I]. Cu consultarea părților, tribunalul arbitral poate fixa termene-limită pentru administrarea probelor încuviințate [alin. (2) teza a II-a]. După expirarea acestor termene, administrarea probei nu mai poate avea loc decât dacă tribunalul arbitral apreciază că aceasta este esențială pentru soluționarea corectă a litigiului [alin. (2) teza a III-a]. Facem precizarea că dispozițiile alin. (1) sunt o reproducere ad litteram a prevederilor art. 35812 alin. (3) din vechiul Cod de procedură civilă.
Art. 587 alin. (1) C. pr. civ. instituie principiul „decăderii în materie de probațiune” în cadrul procedurii arbitrale. Astfel, de principiu, potrivit acestui text, probele care nu au fost cerute prin „cererea de arbitrare” sau „întâmpinare” nu vor mai putea fi „invocate” în cursul arbitrajului (s.n.). Invocarea probelor în cererea de arbitrare și întâmpinare este prevăzută și de art. 571 alin. (1) lit. e), respectiv art. 573 alin. (1) C. pr. civ. O dispoziție asemănătoare o regăsim, pentru procedura contencioasă de drept comun, în art. 254 alin. (1) teza I C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestui text, probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu prevede altfel. Observăm că, în cadrul procedurii arbitrale, nu au fost preluate și dispozițiile art. 254 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., în temeiul cărora, probele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege.
Prin excepție de la principiul enunțat, in terminis, art. 587 alin. (1) C. pr. civ. exceptează cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2) din același cod. În concret, excepțiile vizează următoarele situații: necesitatea probei rezultă din modificarea cererii [lit. a)]; necesitatea administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea [lit. b)]; partea invederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele solicitate [lit. c)]; administrarea probei nu conduce la amânarea soluționării litigiului [lit. d)]; există acordul expres al tuturor părților [lit. e)].
În schimb, alin. (2) din cadrul art. 587 C. pr. civ., având caracter de noutate, stabilește condițiile pentru „admisibilitatea probelor”. Din economia tezei I a art. 597 alin. (2) C. pr. civ., se poate concluziona că tribunalul arbitral va admite probele propuse numai dacă decide că acestea sunt „utile”, „pertinente” și „concludente”. În doctrină, în mod just, s-a semnalat că textul analizat nu are în vedere și caracterul „verosimil” al probelor propuse de părți. De fapt, această cerință nu este stipulată nici în contextul reglementărilor consacrate procedurii contencioase de drept comun. Probabil, această omisiune este determinată de faptul că „verosimilitatea”, în general, se impune prin „firescul lucrurilor”.
În continuare, următoarele teze ale art. 587 alin. (2) C. pr. civ. instituie unele cerințe care au menirea de a asigura „celeritatea procedurii de administrare a probelor” în cursul arbitrajului, și anume: fixarea de termene limită pentru administrarea probelor încuviințate; după expirarea acestor termene, administrarea probei poate avea loc numai dacă tribunalul arbitral apreciază că aceasta este esențială pentru soluționarea corectă a litigiului. Oricum, în ultimă instanță, și în materia arbitrajului, se acordă prioritate „soluționării corecte a litigiului”.
5.2.8.6. Administrarea probelor
Art. 588 C. pr. civ., sub denumirea marginală „administrarea probelor”, stabilește următoarele reguli: administrarea probelor se efectuează în ședința tribunalului arbitral [alin. (1) teza]; acesta poate dispune ca administrarea probelor să fie efectuată în fața supraarbitrului sau, cu acordul părților, în fața unui arbitru din compunerea tribunalului arbitral [alin. (1) teza a II-a]; dacă una dintre părți deține un mijloc de probă, tribunalul arbitral poate ordona înfățișarea lui [alin. (2)]. Facem precizarea că dispozițiile alin. (1) au preluat ad litteram prevederile art. 35811 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă. În schimb, dispozițiile art. 588 alin. (2) nu s-au regăsit în vechea reglementare, în materia arbitrajului.
În lipsa unei semnificații legale, luând în considerare înțelesul din vorbirea curentă și contextul art. 588 C. pr. civ., termenul „administrare” are semnificația de utilizare a probelor în cadrul procedurii arbitrale.
În sinteză, art. 588 C. pr. civ. instituie „principiul nemijlocirii” în administrarea probelor și posibilitatea „obligării” părții care deține un mijloc de probă de a-l înfățișa tribunalului arbitral.
Pentru a da satisfacție „principiului nemijlocirii”, art. 588 alin. (1) teza I C. pr. civ. dispune că administrarea probelor se efectuează în ședința tribunalului arbitral.
5.2.8.7. Dovada cu înscrisuri
Potrivit art. 265 C. pr. civ., înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare. În prezent, regimul juridic general al probei cu înscrisuri este prevăzut de art. 265-308 C. pr. civ.
În materie de arbitraj, înscrisurile se folosesc, mai ales, pentru dovedirea existenței contractului din care s-a născut litigiul, a calității de parte în acest contract sau în convenția de arbitraj.
Admiterea probei cu înscrisuri și administrarea acestei probe în litigiile arbitrale, de principiu, este supusă procedurii obișnuite.
5.2.8.8. Proba cu martori.
În prezent, regimul juridic general al probei cu martori în procesul civil este reglementat de art. 309-326 C. pr. civ.
Proba cu martori sau proba testimonială este unul din mijloacele frecvent folosite în procesul civil. În procesul civil modern, proba cu martori, eliberată de restricțiile trecutului, asemeni tuturor mijloacelor de probă, este lăsată la libera apreciere a judecătorului.
Martorii sunt persoane străine de litigiul dedus judecății care relatează, în fața instanței de judecată, fapte sau împrejurări concludente pentru soluționarea cauzei, de care au luat cunoștință personal. Mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declarația făcută de martor în fața instanței de judecată.
Noul Cod de procedură civilă, spre deosebire de reglementarea anterioară, consacră în mod expres principiul admisibilității probei cu martori. Astfel, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. civ., proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel. Deci, admisibilitatea probei cu martori constituie regula, iar inadmisibilitatea acesteia excepția. Altfel spus, pentru ca, într-un caz sau altul, proba cu martori să fie inadmisibilă, este necesar un text de lege expres în acest sens.
Cu toate acestea, datorită fragilității probei testimoniale, determinată, în continuare, de ,,neîncrederea în martori”, legiuitorul reglementează unele ipoteze în care admisibilitatea acesteia este restrânsă.
Un prim caz este cel reglementat de art. 309 alin. (2) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestui text, niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 de lei (teza I). Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere proba scrisă.
Această restricție are rolul de a proteja părțile și de a le determina să-și preconstituie înscrisuri pentru operațiunile juridice ce le încheie.
Evident, această regulă nu se aplică terților, întrucât ei sunt străini de actul juridic al părților. Pe cale de consecință, terții pot face dovada existenței unui act juridic încheiat de către părți cu orice mijloace de probă.
Observăm că art. 309 alin. (2) C. pr. civ. a păstrat aceeași valoare care a fost stipulată anterior de art. 1191 alin. (1) din vechiul Cod civil, înainte de data de data de 1 iulie 2005, când a avut loc denominarea monedei naționale (leul).
Unanim este admis în doctrină și jurisprudență că valoarea care trebuie luată în considerare este cea din momentul încheierii actului juridic, întrucât numai în acest moment părțile puteau aprecia dacă era sau nu necesară preconstituirea înscrisului.
A doua regulă restrictivă este stipulată de art. 309 alin. (3) C. pr. civ. În concret, în temeiul acestuia, în cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori. De asemenea, potrivit art. 309 alin. (4) C. pr. civ., este inadmisibilă proba cu martori dacă, pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic (pct. 1); există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310 (pct. 2); partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră (pct. 3); părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună (pct. 4); actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz (pct. 5); se cere lămurirea clauzelor actului juridic (pct. 6).
În sfârșit, ultima restricție este stipulată de art. 309 alin. (5) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestuia, proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ce se pretinde că s-ar zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor în care există un început de dovadă scrisă. Evident, și prin această regulă s-a urmărit să se acorde preferință probei scrise în raport cu proba testimonială. Soluția este absolut firească. Într-adevăr, din moment ce părțile dintr-un raport juridic au decis să încheie un act juridic prin care să stabilească cu precizie drepturile și obligațiile ce le revin, apare nerațional ca, ulterior, să pună sub semnul îndoielii cele consemnate în înscris prin diverse declarații de martori.
5.2.8.9. Mărturisirea
Regimul juridic general al mărturisirii este prevăzut de art. 348-350 C. pr. civ. Ab intio, facem precizarea că, pentru procedura arbitrală, Codul de procedură civilă nu cuprinde norme speciale în ceea ce privește acest mijloc de probă. Drept urmare, sunt incidente în totalitate normele dreptului comun.
Potrivit art. 348 alin. (1) C. pr. civ., constituie mărturisire recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatorului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz, apărarea.
Mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară.
Recunoaștereaa pe care una dintre părți o face cu privire la temeinicia pretenției sau apărării celeilalte părți ori cu privire la existența sau inexistența unui fapt pe care se bazează pretențiile sau susținerile celeilalte părți este folosită și în cadrul procedurii arbitrale.
Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva celui care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială, conform art. 349 alin. (1) C. pr. civ.
Mărturisirea, pentru a produce efecte juridice, trebuie să fie expresă și făcută în cunoștință de cauză.
În opinia noastră, în cazul litigiilor arbitrale, aplicarea dispozițiile art. 358 C. pr. civ., care consideră mărturisirea sau numai un început de dovadă refuzul de a se prezenta sau de a răspunde la interogatoriu, exclude incidența prevederilor art. 981 C. pr. civ. Astfel, primele implică chemarea unei părți de către cealaltă parte la interogatoriu, iar secundele presupun prezența părților la primul termen de judecată urmare citării lor de către instanța de judecată.
Pentru a asigura caracterul conștient al mărturisirii, art. 349 alin. (4) C. pr. civ. dispune că mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoașterea nu poate dispune. Observăm că textul reprodus se referă la lipsa discernământului fără să facă distincție în legătură cu cauza sau durata acestuia. Drept urmare, mărturisirea nu va produce efecte indiferent că lipsa discernământului este determinată de o stare de moment sau de alienație mintală de care suferă persoana permanent.
Art. 349 alin. (3) C. pr. civ. stabilește caracterul, în principiu, irevocabil al mărturisirii. Astfel, mărturisirea judiciară nu poate fi revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmare unei erori de fapt scuzabile. Acest aspect evocă și faptul că mărturisirea este analizată ca un act juridic unilateral.
În sfârșit, mărturisirea judiciară este indivizibilă. În acest sens, potrivit art. 349 alin. (2) C. pr. civ., mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte și care nu au legătură între ele. Finalmente, mărturisirea produce efecte probatorii în defavoarea părții care o face, iar nu și în favoarea acesteia.
Oricum, și în litigiile arbitrale, tribunalul arbitral trebuie să vegheze ca recunoașterile părților să nu urmărească fraudarea intereselor terților, în special a creditorilor uneia dintre ele. Pentru aceste motive, dar și pentru a se evita frauda de lege sau lezarea drepturilor terților, mărturisirea, a cărei forță probantă este lăsată la aprecierea instanței de judecată, trebuie coroborată și cu alte probe.
5.2.8.10. Prezumțiile
Regimul juridic general al prezumțiilor, ca mijloc de probă în procesul civil, este prevăzut de art. 327-329 C. pr. civ. Și în ceea ce privește prezumțiile, Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziții speciale pentru procedura arbitrală. Pe cale de consecință, sunt inicidente normele dreptului comun.
Potrivit art. 327 C. pr. civ., prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Această definiție este forma îmbunătățită a celei date anterior de art. 1199 din Codul civil român de la 1864.
Actualul Cod de procedură civilă, asemeni vechiului Cod civil român, reglementează prezumțiile legale (art. 328) și prezumțiile judiciare (art. 329).
În raport cu valoarea lor probantă, rezumțiile legale sunt absolute (iuris et de iure) sau relative (iuris tantum). În principiu, împotriva prezumțiilor legale absolute nu este permisă proba contrarie.
Proxima și cea mai importantă consecință a unei prezumții legale este faptul că persoana în favoarea căreia aceasta este instituită este scutită de dovadă „în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite”. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția legală trebuie să dovedească, potrivit art. 328 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., faptul cunoscut, vecin și conex, pe care prezumția se întemeiază.
În ceea ce ne privește, fără să intrăm în detalii, exprimăm opinia că legiuitorul ar trebui să manifeste mai multă circumspecție față de reglementarea unor „prezumții”, deoarece acestea, chiar dacă sunt „beneficii legale” pentru unele subiecte de drept, au efecte „discriminatorii” pentru altele, mai ales în situația în care cei din urmă sunt de bună-credință. Astfel, după cum s-a mai precizat, prezumția legală, pe de o parte, scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite și, pe de altă parte, poate fi răsturnată prin proba contrarie, dacă legea nu prevede altfel. Evident, persoana scutită de dovadă se află într-o „situație privilegiată” în raport cu cea pusă în „situația legală” de a face proba contrarie.
5.2.8.11. Expertizele
Regimul juridic general al „expertizei”, ca mijloc de probă, este reglementat de art. 330-339 C. pr. civ.
Potrivit art. 330 C. pt. civ., atunci când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților sau din oficiu, unul sau trei experți [alin. (1)]. Când este necesar, instanța va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate [alin. (2)].
Din textul citat se poate deduce că expertiza este folosită pentru lămurirea unor „împrejurări de fapt”. Per a cotrario, expertiza nu poate fi utilizată pentru lămurirea unor „chestiuni de drept”. Acest ultim aspect incumbă exclusiv judecătorului, conform clasicului principiu iuria novit curia.
La fel ca și celelalte mijloace de probă, puterea doveditoaare a expertizei este lăsată la aprecierea instanței de judecată.
Odată cu numirea experților, tribunalul arbitral va stabili obiectul expertizei, întrebările la care trebuie să răspundă acesta, termenul până la care se va efectua lucrarea și onorariul provizoriu.
Efectuarea expertizei presupune, în cele mai numeroase cazuri, deplasarea expertului la locul unde se află diverse bunurile aflate în litigiu, împrejurare care necesită citarea părților în acel loc. Necitarea părților determină nulitatea raportului de expertiză, însă numai dacă este invocată la primul termen după depunerea raportului de expertiză.
În sensul celor evocate mai sus, art. 335 C. pr. civ., sub denumirea marginală „efectuarea expertizei la fața locului”, stabilește unele reguli speciale. În concret, dacă pentru efectuarea expertizei este nevoie de o lucrare la fața locului sau sunt necesare explicațiile părților, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în care li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea. Citația, sub sancțiunea nulității, trebuie comunicată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării. Confirmarea de primire va fi alăturată raportului de expertiză. Părțile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării. În cazul în care una dintre părți opune rezistență sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul lucrării, în contextul administrării tuturor celorlalte probe. Cheltuielile efectuate cu expertiza până la data refuzului vor fi suportate de partea care s-a opus efectuării expertizei. În mod excepțional, când aflarea adevărului în cauză este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiza tehnică, instanța va autoriza folosirea forței publice în scopul efectuării expertizei, prin încheiere executorie pronunțată în camera de consiliu, după ascultarea părților.
Constatările și concluziile motivate ale expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea expertizei sunt consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În cazuri urgente termenul pentru depunerea raportului de expertiză poate fi micșorat.
În situația în care sunt mai mulți experți cu păreri deosebite, lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.
De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, depunerea raportului se va face numai după obținerea avizelor tehnice necesare ce se eliberează numai de organismele de specialitate competente.
Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicție între părerile experților, instanța, din oficiu sau la cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze.
5.2.8.12. Particularități privind probele și administrarea lor în cadrul procedurii arbitrale
A. Sarcina probei
Potrivit art. 586 alin. (1) C. pr. civ., fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care își întemeiază în litigiu pretenția sau apărarea. Practic, această normă, preluând dispozițiile art. 35810 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, consfințește principiul din dreptul comun stipulat de art. 249 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestui din urmă text, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege (ei incubit probatio qui dicit non qui negat).
În schimb, în temeiul art. 586 alin. (2) C. pr. civ., în vederea soluționării litigiului, tribunalul arbitral poate cere părților explicații scrise cu privire la obiectul cererii și faptele litigiului și poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege.
În consens cu cele exprimate în doctrină, acest text promovează principiul rolului activ pe care legea il recunoaște tribunalului arbitral. Facem precizarea că, în dreptul comun, sub acest aspect, sunt dispozițiile art. 254 alin. 85) C. pr. civ.
Cu toate că, în dreptul comun, acest principiu are caracter „polivalent”, în condițiile art. 586 alin. (2) C. pr. civ. sunt vizate doar unele aspecte ale rolului activ al tribunalului arbitral, respectiv posibilitatea tribunalului arbitral de a cere părților „explicații scrise” cu privire la obiectul cererii și faptele litigiului. De asemenea, în temeiul aceluiași text, tribunalul arbitral poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege, chiar dacă una dintre părți se opune, cu condiția ca probele respective să fie utile pentru soluționarea litigiului, iar opunerea părții să fie nejustificată.
Chiar dacă art. 586 nu prevede, având în vedere dispozițiile art. 2 C. pr. civ., tribunalul arbitral își poate manifesta rolul activ și sub alte aspecte, cum ar fi, spre exemplu, punerea în discuția părților, din oficiu, a unor excepții absolute de procedură.
B. Propunerea probelor
Art. 587 C. pr. civ., sub denumirea marginală „propunerea probelor”, stabilește următoarele reguli: probele care nu au fost cerute prin cererea de arbitrare sau prin întâmpinare nu vor mai putea fi invocate în cursul arbitrajului, în afară de cazurile prevăzute la art. 254 alin. (2) [alin. (1]; tribunalul arbitral are competența exclusivă de a decide asupra utilității, pertinenței și concludenței probelor propuse de părți [alin. (2) teza I]. Cu consultarea părților, tribunalul arbitral poate fixa termene-limită pentru administrarea probelor încuviințate [alin. (2) teza a II-a]. După expirarea acestor termene, administrarea probei nu mai poate avea loc decât dacă tribunalul arbitral apreciază că aceasta este esențială pentru soluționarea corectă a litigiului [alin. (2) teza a III-a]. În context, facem precizarea că, în reglementarea anterioară, vechiul Cod de procedură civilă nu a cuprins dispoziții asemănătoare cu cele stipulate, în prezent, de art. 587 C. pr. civ.
Art. 587 alin. (1) C. pr. civ. reglementează, pe de o parte, momentul până la care pot fi ,,cerute” probele și, pe de altă parte, excepțiile de la regulă. De asemenea, implicit, acest text instituie și sancțiunea pentru neformularea cererii de probe în termenul legal.
Sub primul aspect, de regulă, probele se solicită prin „cererea de arbitrare” sau „întâmpinare”. Reiterăm că cererea de arbitrare, respectiv întâmpinarea trebuie să cuprindă, printre altele, probele pe care acestea se întemeiază, conform art. 571 alin. (1) lit. e), respectiv art. 573 alin. (1) raportat la art. 571 alin. (1) lit. e) C. pr. civ.
Surprinzător, art. 587 alin. (1) C. pr. civ. nu evocă, alături de cererea de arbitrare și întâmpinare, „cererea reconvențională”. Oricum, și cererea reconvențională, asemeni cererii de arbitrare, trebuie să cuprindă probele pe care se întemeiază. În acest sens sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 574 alin. (2) C. pr. civ., conform cărora, cererea reconvențională trebuie să îndeplinească aceleași cerințe ca și cererea principală, adică cererea de arbitrare.
„Excepțiile” de la regulile enunțate mai sus sunt cele stipulate de art. 254 alin. (2) C. pr. civ., din cadrul procedurii de drept comun. În concret, potrivit acestui text, dovezile care nu au fost cerute in limine litis, pot fi încuviințate în următoarele situații: necesitatea probei rezultă din modificarea cererii (pct.1); nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea (pct. 2); partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute (pct. 3) administrarea probei nu duce la amânarea judecății (pct. 4); există acordul expres al tuturor părților (pct. 5).
Chiar dacă art. 587 alin. (1) face trimitere doar la alin. (2) din curpinsul art. 254 C. pr. civ., sunt inicidente în materie de arbitraj și dispozițiile alin. (3) care, evident, are o strânsă legătură cu aliniatul precedent. Astfel, în temeiul art. 254 alin. (3) C. pr. civ., în cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra acelui aspect pentru care s-a încuviințat proba invocată. De asemenea, pentru același motiv, considerăm că își găsesc aplicabilitatea în materie de arbitraj și dispozițiile alin. (4) din cuprinsul aceluiași articol. În concret, potrivit acestuia, în cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviințată: să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se cere proba cu martori [lit. a)]; să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri [lit. b)]; să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii [lit. c)]; să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331 alin. (2), dacă s-a încuviințat proba expertizei [lit. d)].
În sfârșit, art. 587 alin. (1) C. pr. civ. evocă, implicit, sancțiunea decăderii dacă probele nu sunt propuse în condițiile prezentate, adică, în ultimă analiză, in limine litis.
Alin. (2) teza I din art. 587 C. pr. civ. stabilește condițiile pentru admisibilitatea probelor în materie de arbitraj. Din analiza acestui text, se pot desprinde cu ușurință că probelor trebuie să fie utile, pertinente și concludente. Se poate observa că legiuitorul a omis să evoce cerința „verosimilității” probei. Oricum, reiterăm că această cerință rezultă din „firescul lucrurilor”.
În lipsa unor semnificații legale pentru cerințele impuse de lege probelor, acestea vor avea înțelesul lor curent din limba română modernă, conform art. 36 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.
În concret, termenul „util” are semnificația de a servi la ceva. Evident, în cazul analizat, proba este utilă dacă servește la soluționarea litigiului. Ceva este „pertinent” dacă este adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze. În materie, proba este pertinentă dacă are legătură cu acte și fapte privind obiectul litigiului. „Concludența” are semnificația că ceva este convingător, adică credibil. În materie de probațiune, „concludența” semnifică cerința ca proba să dovedească acte și fapte ce fac obiectul litigiului. În sfârșit, ceva este „verosimil” dacă este posibil, adică corespunde realității În domeniul probațiunii, „verosimilitatea probei” are înțelesul că aceasta dovedește acte și fapte posibile, care se pot produce în realitate.
Subliniem că, în temeiul art. 587 alin. (2) teza I C. pr. civ., doar tribunalul arbitral este în drept să decidă asupra utilității, pertinenței, concludenței, precum și a verosimilității probelor propuse de părți.
Pe de altă parte, pentru a asigura „celeritatea” procedurii de administrare a probei, art. 587 alin. (2) teza a II-a, dispune că, cu consultarea părților, tribunalul arbitral poate fixa termene limită pentru administrarea probelor încuviințate.
În opinia noastră, acest text implică unele sublinieri particulare.
În primul rând, „consultarea părților” de către tribunalul arbitral a părților este obligatorie și, nicidecum facultativă. Cu toate acestea, după consultarea părților, tribunalul are libertatea să decidă în legătură cu fixarea termenelor limită pentru administrarea probelor.
În al doilea rând, de principiu, se pune problema ce se înțelege prin „termene limită”. În opinia noastră, această expresie este greșită. Într-adevăr, orice termen, indiferent că este scurt sau lung, este „limitat în timp”. Având în vedere cerințele „celerității”, considerăm că textul ar fi trebuit să se refere la „termene scurte”.
Oricum, dacă instanța de judecată a fixat asemenea termene, după expirarea lor, administrarea probei nu mai poate avea loc dacă tribunalul arbitral apreciază că aceasta este esențială pentru soluționarea corectă a litigiului, conform art. 587 alin. (2) teza a III-a C. pr. civ. Fiind pusă condiția ca „proba să fie esențială” pentru soluționarea litigiului, tribunalul arbitral nu poate încuviința administrarea probei după expirarea termenului limită dacă este neesențială în soluționarea litigiului.
C. Administrarea probelor
Art. 588 C. pr. civ., sub denumirea marginală „administrarea probelor”, stabilește, în acest sens, două reguli procedurale deosebit de importante.
Prima regulă, stipulată de art. 588 alin. (1) teza I C. pr. civ., instituie „principiul nemijlocirii” în administrarea probelor. În concret, potrivit acestui text, administrarea probelor se efectuează în ședința tribunalului arbitral.
Evident, prin „tribunal arbitral”, în sensul art. 588 alin. (1) teza (1) C. pr. civ., înțelegem, în cazul „arbitrului unic”, arbitrul respectiv și, în cazul „pluralității de arbitri”, arbitrii respectivi și supraarbitrul, conform art. 556 C. pr. civ.
Soluția normativă stipulată de art. 588 alin. (1) C. pr. civ. este absolut firească, întrucât tribunalul arbitral, pentru a soluționa corect litigiul, trebuie să ia la cunoștință în mod nemijlocit de „realitatea” actelor și faptelor care au determinat nașterea acestuia.
Prin excepție de la principiul nemijlocirii, potrivit art. 588 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., tribunalul arbitral poate dispune ca administrarea să fie efectuată în fața supraarbitrului sau, cu acordul părților, în fața unui arbitru din compunerea tribunalului arbitral.
Facem precizarea că, în reglementarea anterioară, excepția de la principiul nemijlocirii a fost prevăzut de art. 35811 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă. Deosebirea majoră față de actuala reglementare a constat în faptul că era prevăzută numai posibilitatea administrării probelor în fața unui arbitru. Evident, actuala reglementare este superioară, întrucât oferă două soluții alternative, împrejurare de natură să sporească posibilitatea „urgentării” activității de administrare a probelor.
Oricum, indiferent de soluția la care se ajunge, decizia se ia de către tribunalul arbitral, adică de către toți arbitrii și supraarbitrul din alcătuirea acestuia.
Cerința „acordului părților”, pentru situația în care se decide ca administrarea probelor să se realizeze în fața unui arbitru, a fost introdusă pentru a înlătura orice suspiciune în legătură cu corectitudinea administrării probelor în acest mod.
În sfârșit, evident, excepția de la principiul nemijlocirii nu este incidentă în cazul tribunalului arbitral alcătuit dintr-un singur arbitru.
A doua regulă privind administrarea probelor, reglementează situația în care una dintre părți deține un mijloc de probă. În acest caz, în temeiul art. 588 alin. (2) C. pr. civ., dacă una dintre părți deține un mijloc de probă, tribunalul arbitral poate ordona înfățișarea lui. Subliniem faptul că, în reglementarea anterioară, vechiul Cod de procedură civilă nu a cuprins o asemenea normă.
Regula prevăzută de art. 588 alin. (2) C. pr. civ. se regăsește și în dreptul comun, fiind stipulată de art. 293 C. pr. civ. Spre deosebire de materia arbitrajului, în cazul căreia partea poate fi obligată să înfățișeze „orice mijloc de probă”, în dreptul comun partea poate fi obligată să înfățișeze doar „înscrisul probatoriu”.
Art. 588 alin. (2) C. pr. civ., referindu-se generic la „mijloc de probă”, are în vedere și alte mijloace de probă decât înscrisurile. Cu toate acestea, la o atentă analiză a dispozițiilor Codului de procedură civilă referitoare la „probe”, se poate constata că, și în materia arbitrajului, obligația de prezentare este posibilă numai în cazul „înscrisurilor” și „mijloacelor materiale de probă”, fiind imposibilă, spre exemplu, în cazul declarațiilor martorilor, interogatoriului, expertizei sau mărturisirii.
În context, subliniem faptul că soluția normativă instituită de art. 588 alin. (2) C. pr. civ. nu s-a regăsit în vechiul Cod de procedură civilă.
Oricum, această posibilitate conferită tribunalului arbitral este binevenită, fiind de natură să contribuie la finalitatea efortului tribunalului arbitral de a afla adevărul și, pe cale de consecință, la temeinica soluționării litigiului.
Cu toate acestea, se poate observa că, spre deosebire de dreptul comun, în materia arbitrajului, Codul de procedură civilă nu instituie vreo sancțiune împotriva părții care, deținând un mijloc de probă, refuză să dea curs deciziei tribunalului arbitral de a-l prezenta. Pentru aceste motive, în doctrină, s-a exprimat opinia că ar fi fost binevenită o trimitere la dispozițiile art. 295 C. pr. civ., dându-se, astfel, posibilitatea tribunalului arbitral să considere dovedite afirmațiile făcute de partea adversă cu privire la acel înscris. Într-adevăr, trimiterea la acest text ar da finalitate chiar dispozițiilor art. 588 alin. (2) C. pr. civ.
D. Audierea martorilor și experților
Art. 589 C. pr. civ., preluând în mare parte dispozițiile art. 35811 alin. (2) și alin. (3) din vechiul Cod de procedură civilă, stabilește unele reguli procedurale privind audierea „martorilor” și „experților” în cadrul procedurii arbitrale.
Prima regulă, stipulată de art. 589 alin. (1) C. pr. civ. stabilește că martorii și experții sunt audiați fără prestare de jurământ. În cadrul procedurii de drept comun, în temeiul art. 319 și urm. C. pr. civ., numai martorii depun jurământ. Deci, referirea textului art. 589 alin. (1) C. pr. civ. și la „experți” apare inutilă.
A doua regulă, dă posibilitatea tribunalului arbitral să dispună, în condițiile art. 589 alin. (2) teza I C. pr. civ., ca audierea martorilor și a experților să se facă la „locuința” lor ori la locul unde își desfășoară activitate. Pentru ca tribunalul arbitral să poată proceda la ascultarea martorilor și experților la „locuința lor” este necesară fie cererea expresă a acestora, fie consimțământul lor. Evident, pentru a dispune acest lucru, este necesar ca martorul sau expertul să se afle într-o situație care face imposibilă sau deosebit de dificilă deplasarea sa la locul unde se desfășoară procedura tribunalului. Față de lipsa de distincție a textului analizat, în funcție de decizia tribunalului arbitral, ascultarea martorului sau expertului la locuința sau la locul unde își desfășoară activitatea se poate realiza de întreg tribunalul sau numai de supraarbitru ori de către un arbitru.
În cadrul procedurii de drept comun, potrivit art. 314 C. pr. civ., martorul poate fi ascultat ori unde s-ar afla, dar numai în caz de boală sau altă împiedicare gravă.
Personal, nu am reusit să descifrăm „motivul” pentru care, in cadrul procedurii arbitrale, art. 589 alin. (2) teza I C. pr. civ. nu pune aceleași condiții ca în cadrul procedurii de drept comun și se referă exclusiv la două locuri, adică „locuința” și „locul unde își desfășoară activitatea” martorul sau expertul. În opinia noastră, această diferență de reglementare, denotă lipsa de „unitate” a actualului Cod de procedură civilă. Având în vedere faptul că, în cadrul ambelor proceduri există aceleași rațiuni, nu putem pune această situație decât pe seama faptului că s-a dorit evitarea repetării. Evident, acest scop putea fi atins dacă s-ar fi utilizat tehnica „normei de trimitere”.
A treia regulă, stipulată de art. 589 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ., privește posibilitatea tribunalului arbitral de a cere martorilor și experților să răspundă în scris întrebărilor puse, acordând un termen scurt în acest scop. Per a contrario, se ajunge la concluzia că, potrivit acestei norme, de regulă, cele declarate de martori sau experți se realizează oral. Evident, în acest caz, tribunalul arbitral încheie un proces verbal în care consemnează declarațiile martorului sau relatările expertului.
A patra regulă, prevăzută de art. 589 alin. (3) C. pr. civ., prevede că tribunalul nu poate să recurgă la mijloace de constrângere și nici să aplice sancțiuni martorilor sau experților (teza I). Pentru luarea acestor măsuri, părțile se pot adresa tribunalului prevăzut de art. 547, adică tribunalului în a cărei circumscripție teritorială are loc arbitrajul (teza a II). Evident, această regulă este impusă de împrejurarea că, spre deosebire de instanța de judecată, tribunalul arbitral este lipsit de ius imperium.
E. Obținerea informațiilor deținute de autoritățile publice
Art. 590 C. pr. civ., fiind instituit sub denumirea marginală „informații deținute de autoritățile publice”, stabilește regulile ce urmează: tribunalul arbitral poate solicita informații scrise autorităților publice în legătură cu actele și acțiunile acestora, care sunt necesare pentru soluționarea cauzei [alin. (1)]; dacă autoritatea publică refuză transmiterea informațiilor, deși nu sunt îndeplinite condițiile 298 alin. (2), părțile sau arbitrii pot sesiza tribunalul prevăzut la art. 547, care va lua măsurile prevăzute de art. 298 alin. (1) [alin. (2)].
În opinia noastră, dispozițiile art. 590 C. pr. civ. presupun unele observații particulare.
În primul rând, aceste dispoziții au caracter de noutate în ceea ce privește procedura arbitrală, nefiind regăsite dispoziții similare sau asemănătoare în vechea reglementare. Sub acest aspect, evident, procedura arbitrală primește, din partea legiuitorului, un plus de credibilitate.
În al doilea rând, surprinzător, art. 590 C. pr. civ. se referă numai la „autorități publice”, ceea ce se traduce, într-o interpretare per a contrario, că acest text nu este incident în cazul „instituțiilor publice”. Astfel, potrivit Constituției, în România funcționează, pe lângă „autoritățile publice” (art. 61-134) și următoarele „instituții publice: Avocatul poporului (art. 58-60); Curtea de conturi (art. 140); Consiliul economic și social (art. 141); Curtea Constituțională (art. 142-147). Literalmente, în situația în care tribunalul arbitral solicită uneia dintre aceste instituții publice să-i pună la dispoziție informații în legătură cu actele sau faptele acesteaia, instituția respectivă poate refuza această cerere tocmai pe motivul că art. 590 C. pr. civ. are în vedere expressis verbis și exclusiv „autoritățile publice”.
Mai mult, aceleași rațiuni pot exista și atunci când „informațiile” privesc acte sau fapte ale oricăror persoane fizice sau juridice.
Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice dispozițiile art. 590 alin. (1) C. pr. civ., în sensul de a se referi generic la „orice persoană”. În acest mod, textul devine incident atât în cazul persoanelor fizice, cât și al celor juridice și, în cazul celor din urmă, indiferent că sunt de drept public sau privat.
În al treilea rând, art. 590 C. pr. civ. este inspirat după art. 298 C. pr. civ., în temeiul căruia, în cadrul procedurii de drept comun, instanța poate obliga orice autoritate sau instituție publică de a prezenta înscrisul pe care îl deține.
În al patrulea rând, autoritatea sau instituția publică poate refuza transmiterea informațiilor numai în condițiile art. 298 alin. (2) C. pr. civ. În concret, potrivit acestui text, autoritatea sau instituția publică deținătoare este în drept să refuze trimiterea „înscrisului” când acesta se referă la apărarea națională, siguranța publică sau relațiile diplomatice (teza I). Extrase parțiale vor putea fi trimise dacă niciunul dintre aceste motive nu se opune (teza a III-a). Dispozițiile art. 252 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Facem precizarea că, în temeiul art. 252 alin. (3) C. pr. civ., dispozițiile normative cuprinse în documentele clasificate pot fi dovedite și consultate numai în condițiile prevăzute de lege.
În opinia noastră, marea problemă a „trimiterii” art. 590 alin. (2) la art. 292 alin. (2) C. pr. civ. rezidă în faptul că „primul text” are în vedere „informațiile deținute de o autoritate publică”, iar al doilea se referă la „autoritatea sau instituția publică deținătoare a înscrisului”. Evident, între „autoritate publică” și „autoritate și instituție publică”, precum și între „informații” și „înscris” nu poate fi pus semnul egalității de semnificație juridică. Mai mult, există diferențe și între art. 292 (alin. (2) și art. 252 alin. (3) C. pr. civ., la care primul face trimitere. Într-adevăr, primul se referă la „informații”, iar ultimul la „dispoziții normative”.
Neîndoielnic, aceste diferențe de „limbaj juridic” între textul de bază și cel la care acesta face trimitere poate constitui sursa unor interpretări diverse și, pe cale de consecință, poate fi blocată aplicabilitatea celui din urmă text.
Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să întreprindă cuvenitele modificări și completări, astfel încât să existe „deplină compatibilitate”, pe de o parte, între art. 590 alin. (2) și art. 292 alin. (2), și, pe de altă parte, între art. 292 alin. (2) și art. 252 alin. (3) C. pr. civ.
În al cincilea rând, în situația în care autoritatea sau instituția publică refuză transmiterea informațiilor, art. 590 alin. (2) dă dreptul tribunalului arbitral sau părții interesate să se adreseze tribunalului în a cărei circumscripție teritorială are loc arbitrajul pentru a lua măsurile prevăzute de art. 298 alin. (1) C. pr. civ. Analizând textul art. 298 alin. (1) C. pr. civ., constatăm că acest text se referă exclusiv la „inscrisul”, care se găsește în păstrarea unei „autorități sau instituții publice”. De asemenea, textul analizat obligă instanța să ia „măsuri” pentru aducerea înscrisului, fără să concretizeze aceste măsuri. Evident, și sub acest aspect, există neconcordanță de „exprimare normativă” între dispozițiile de bază și cele la care acestea fac trimitere, împrejurare de natură să genereze interpretări diverse și chiar „ineficiența” ambelor categorii de „dispoziții”.
F. Aprecierea probelor
În temeiul art. 591 C. pr. civ., aprecierea probelor se face de către arbitri potrivit intimei lor convingeri.
După cum sugestiv s-a subliniat în doctrină, „intima convingere” a arbitrilor nu este și nu poate fi o abstracțiune absolută, independentă de situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat. De asemenea, s-a mai apreciat că intima convingere a arbitrilor reprezintă „barometrul legal” al aprecierii propriu-zise a probatoriului.
Oricum, în fond, art. 591 C. pr. civ. obligă arbitrii ca, în soluționarea litigiului, să țină seama de dovezile administrate, iar hotărârea lor trebuie să fie conformă cu adevărul.
Regula statornicită de art. 591 C. pr. civ. are caracter general, întrucât privește aprecierea tuturor probelor, indiferent de „mijlocul de probă” prin intermediul căruia sunt aduse la cunoștința arbitrilor.
Observăm că, în cadrul procedurii de drept comun, legiuitorul a fost mai „nuanțat” în ceea ce privește aprecierea probelor. În concret, potrivit art. 264 C. pr. civ., instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor [alin. (1)]. În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare [alin. (2)]. Mai mult, în cazul anumitor probe, sunt stabilite unele reguli speciale. Astfel, în cazul probei cu martori, în temeiul art. 324 C. pr. civ., în aprecierea declarațiilor martorilor, instanța va ține seama de sinceritatea acestora și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației respective.
În ceea ce ne privește, considerăm că legiuitorul nu a avut un „motiv” plauzibil pentru a institui această „diferență normativă” în aprecierea probelor în cadrul procedurii arbitrajului și procedura de drept comun. Dimpotrivă, probabil, acesta a fost „animat” de preocuparea de a nu „repeta” aceleași texte. Fiind evidentă „identitatea de rațiune”, se impunea ca, și sub acest aspect, reglementarea să fie identică, iar pentru evitarea repetării se putea utiliza „norma de trimitere”.
5.2.9. Limba în care se desfășoară procedura arbitrală
Art. 570 C. pr. civ., sub denumirea marginală „limba arbitrajului”, stabilește următoarele reguli: dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenția arbitrală (teza I) sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privință ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba contractului din care s-a născut litigiul (teza a II-a) ori, dacă părțile nu se înțeleg, într-o limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral (teza a III-a) [alin. (1)]. Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător [alin. (2)]. Părțile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor [alin. (3)].
Practic, art. 570 C. pr. civ. a preluat in corpore dispozițiile art. 3694 din vechiul Cod de procedură civilă.
Pe bună dreptate, în literatura de specialitate, a fost criticată soluția normativă referitoare la „limba arbitrajului”.
În primul rând, cu toate că art. 570 C. pr. civ. este plasat în contextul reglementărilor referitoare la „arbitrajul intern”, normele privind limba utilizată în cadrul acestei proceduri nu este cea română, ci, de regulă, o limbă străină. În context, facem precizarea că „procesul arbitral internațional are consacrate art. 1110-1132 C. pr. civ. De fapt, art. 570 reproduce ad litteram art. 1115 C. pr. civ., din materia arbitrajului internațional.
În al doilea rând, chiar dacă arbitrajul este o „jurisdicție alternativă”, este, totuși, o jurisdicție. Drept urmare, în temeiul art. 128 alin. (1) din Constituție, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 18 alin. (1) C. pr. civ., procedura arbitrală ar fi trebuit să se desfășoare în ,,limba română”, ca limbă oficială. Neîndoielnic, desfășurarea procedurii arbitrale în altă limbă decât cea română generează reale dificultăți, mai ales, în cazul promovării acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, acțiune care este de competența tribunalului în a cărui circumscripție teritorială s-a desfășurat arbitrajul, în fața căruia ,,limba oficială” este cea română, conform textelor constituționale și legale evocate mai sus.
În al treilea rând, soluțiile normative prevăzute de art. 570 C. pr. civ. au fost gândite în ideea esenței convenționale a jurisdicției arbitrale. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat caracterul de „ordine publică” a dispozițiilor constituționale referitoare la „limba oficială”. Privite astfel lucrurile, dispozițiile aert. 570 C. pr. civ. se constituie, după cum plastic s-a exprimat doctrina, într-o „eroare legislativă”.
Evident, pentru corectarea erorii legislative semnalate, de lege ferenda, se impune modificarea acestui articol, în sensul de a fi în acord cu dispozițiile art. 18 alin. (1) și 128 alin. (1) C. pr. civ.
5.2.10. Locul desfășurării procedurii arbitrale
Art. 569 C. pr. civ. dispune că părțile stabilesc locul arbitrajului (teza I). În lipsa unei asemnea prevederi, locul arbitrajului se stabilește de tribunalul arbitral (teza a II-a). Acest articol a preluat ad litteram dispozițiile art. 354 din vechiul Cod de procedură civilă.
Oricum, art. 569 C. pr. civ. reflectă natura esențial convențională a arbitrajului.
SECȚIUNEA 5.3.
ÎNTRERUPEREA ȘI SUSPENDAREA PROCEDURII ARBITRALE
5.3.1. Precizări prealabile
Unele dintre posibilele incidente care urmează să fie soluționate în cursul arbitrajului sunt prealabile momentului deschiderii procedurii arbitrale, ele având ca obiect chestiuni litigioase apărute între părți înainte de înfățișarea acestora în fața tribunalului arbitral. În acest sens, art. 592 alin. (1) C. pr. civ. dispune că orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.
5.3.2. Cazuri de întrerupere și suspendare a arbitrajului
În literatura de specialitate sunt analizate următoarele cazuri de întrerupere sau de suspendare a procedurii arbitrale:
– atunci când, în cursul arbitrajului, intervine, în privința vreunui arbitru, revocarea, abținerea, renunțarea, decesul, precum și orice alt caz în care arbitrul este împiedicat să-și îndeplinească sarcina și dacă supleantul, la rândul său, este împiedicat să-și îndeplinească însărcinarea. În aceste cazuri, arbitrajul se întrerupe, urmând să se procedeze la înlocuirea arbitrului respectiv, conform dispozițiilor privind numirea arbitrilor. În acest caz, nu poate fi vorba despre o suspendare a procedurii arbitrale pentru simplul motiv că, prin înlocuirea unui arbitru, practic, se constituie un nou tribunal arbitral. Această concluzie este mult mai evidentă în cazul arbitrului unic;
– potrivit art. 567 alin. (2) C. pr. civ., termenul arbitrajului se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare și, evident, a unei cereri de abținere care, în realitate, este o autorecuzare. Cu titlu general, suspendarea procedurii arbitrale intervine pe timpul judecării oricărei cereri incidentale;
– decesul uneia dintre părți, dacă acțiunea este transmisibilă moștenitorilor, determină suspendarea procedurii arbitrale până la data introducerii în cauză a acestora. Dacă vreunul dintre moștenitori este incapabil, suspendarea va dăinui până la data introducerii în cauză a reprezentantului lui legal, conform regulilor de drept material și procesual de drept comun;
– soluționarea unei chestiuni prejudiciabile determină, de asemenea, suspendarea procedurii arbitrale, cu condiția ca soluția dată asupra acesteia să fie de natură a înrâuri hotărârea tribunalului arbitral. Spre exemplu, procedura arbitrală se suspendă pe timpul soluționării unei acțiuni în contencios administrativ pentru a stabili legalitatea unui act administrativ individual;
– suspendarea procedurii arbitrale pe durata soluționării acțiunii în anulare pentru motivul prevăzut de art. 594 alin. (1) lit. a) coroborat cu alin. (5) C. pr. civ. În concret, art. 594 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. privește cazul în care a fost suspendat cursul arbitrajului, potrivit art. 412 și art. 413 C. pr. civ., adică a intervenit un caz de suspendare de drept, respectiv facultativă. În schimb, art. 594 alin. (5) C. pr. civ. dispune că, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), acțiunea în anulare nu suspendă cursul arbitrajului. Deci, per a contrario, în celelalte cazuri, inclusiv în cel stipulat de lit. a), acțiunea în anulare suspendă cursul procedurii arbitrale.
Întreruperea sau suspendarea procedurii arbitrale se resfrânge, corespunzător, și asupra termenului arbitrajului, indiferent că este legal ori stabilit pe cale convențională sau chiar de către tribunalul arbitral.
Actele procedurale efectuate pe timpul „întreruperii” procedurii arbitrale sunt considerate neavenite, deoarece sunt produsul unui „pseudotribunal arbitral”. În schimb, actele efectuate în timpul „suspendării” procedurii arbitrale își păstrează valabilitatea, cu condiția ca partea, în favoarea căreia au fost efectuate, să le „confirme” expres sau tacit.
SECȚIUNEA 5.4.
SOLUȚIONAREA LITIGIULUI ÎN BAZA NORMELOR DE DREPT APLICABILE SAU ÎN ECHITATE
5.4.1. Precizări prealabile
Potrivit art. 601 alin. (1) C. pr. civ., tribunalul arbitral soluționează litigiul în temeiul contractului principal și al normelor de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 5 (s.n.). Sub acest aspect, în doctrină, s-a afirmat că, prin convenția de arbitraj, se realizează o „contractualizare” a obligației de a aplica normele de drept. În ceea ce ne privește, considerăm că această „contractualizare” a obligației de a aplica normele de drept trebuie analizată nuanțat. Astfel, în ipoteza în care este vorba despre norme de drept care intră în conținutul „ordinii publice” nu se poate pune problema contractualizării lor. Altfel spus, aceste norme se impun părților litigante și tribunalului arbitral, indiferent că, în convenția arbitrală, se face sau nu trimitere la ele. Soluția este absolut firească, din moment ce, în sistemul de drept român, una dintre limitele libertății de voință este „ordinea publică”.
În schimb, în temeiul alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, pe baza acordului expres al părților, tribunalul arbitral poate soluționa litigiul în echitate. Facem precizarea că, în limbajul comun, termenul „echitate” are semnificația de onestitate, omenie sau ceea ce se întemeiat pe dreptate ori ceea ce este just, drept sau nepărtinitor.
După cum sugestiv s-a subliniat în doctrină, printr-o judecată ex aequo et bono, arbitrii au nu numai dreptul, dar și datoria ca, in concreto, in casui, să caute o soluție echitabilă și acceptabilă, modificând rigorile lui summus ius sau abătându-se de la acestea. În pofida „generozității” acestei alegații doctrinare, este inadmisibil să se omită faptul, inclusiv de către arbitri, că, potrivit Constituției, România este „stat de drept” [art. 1 alin. (3)], iar unul dintre principiile fundamentale ale sistemului de drept este cel al „legalității” [art. 1 alin. (5)].
5.4.2. Prezumția privind soluționarea litigiului potrivit normelor de drept aplicabile
Este evident că art. 601 C. pr. civ., consacrând două varietăți de arbitraj, instituie prezumția de soluționare a litigiului arbitral potrivit normelor de drept aplicabile [alin. (1)] și numai prin excepție, dacă părțile decid altfel, tribunalul arbitral va putea soluționa litigiul în echitate [alin. (2)].
Prezumția privind soluționarea litigiului potrivit normelor de drept aplicabile exprimă, de fapt, regula comună. Finalmente, tribunalul arbitral este obligat să tranșeze litigiul cu a cărei soluționare a fost investit conform normelor de drept, adică nici în oportunitate și nici în echitate. În caz contrar, arbitrajul, ca de altfel și justiția etatică, ar degenera în arbitrariu, ceea ce este inadmisibil.
În schimb, „arbitrajul în echitate” rămâne excepția și, ca toate excepțiile, trebuie să rezulte din voința expresă a părților și, oricum, să fie de strictă interpretare și aplicare.
În legătură cu dispozițiile art. 601 alin. (2) C. pr. civ., se impun unele observații particulare.
În primul rând, se observă că, în pofida acordului expres al părților, textul acestuia instituie doar posibilitatea și, nicidecum obligația tribunalului arbitral de a soluționa litigiul în echitate. Într-adevăr, în condițiile în care există „acordul expres al părților”, potrivit art. 601 alin. (2) C. pr. civ., tribunalul arbitral „poate” soluționa litigiul în echitate. Evident, pentru tribunalul arbitral există și altă variantă, adică soluționarea litigiului „conform normelor de drept aplicabile”. Interpretarea nostră se întemeiază nu numai pe „exprimarea legiuitorului”, dar și pe alte împrejurări, precum următoarele: principiul legalității; respectarea ordinii publice; principiul soluționării litigiului potrivit normelor de drept aplicabile. În context, facem precizarea că, în acest sens, s-a pronunțat, cu mult timp în urmă, jurisprudența franceză.
În al doilea rând, fundamentul puterii părților de a solicita soluționarea litigiului în echitate implică calificarea, în prealabil, a clauzei respective. Întrucât efectul unei asemenea clauze este inaplicarea normelor de drept, în doctrina franceză s-a decis că suntem în prezența unei „clauze de renunțare”. Practic, părțile litigante, de comun acord, „renunță” la beneficiul aplicării normelor de drept de către tribunalul arbitral pentru soluționarea litigiului cu care a fost investit. Evident, nu poate fi vorba despre o „renunțare globală” (in corpore) sau fără distincție, care să vizeze și „normele de drept aplicabile ce intră în conținutul ordinii publice„. În acest sens, pot fi analizate dispozițiile art. 1169 C. civ., privind limitele dreptului de a contracta, care sunt „ordinea publică” și „bunele moravuri”. De asemenea, în același sens sunt și prevederile art. 11 C. civ., care instituie aceleași limite în legătură cu „libertatea de voință” la încheierea actelor juridice”.
În al treilea rând, întocmai ca oricare clauză de renunțare, și clauza în discuție poate să privească numai drepturile de care părțile au posibilitatea legală să dispună. Această cerință, chiar dacă nu este consacrată expressis verbis printr-o normă de drept, ea derivă din regula generală, stipulată de art. 542 alin. (1) C. pr. civ., conform căreia pot fi supuse arbitrajului numai litigii care privesc drepturi de care părțile pot să dispună.
În al patrulea rând, de principiu, se pune problema dacă o hotărâre arbitrală pronunțată urmare soluționării litigiului în echitate poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare. În opinia noastră, răspunsul este afirmativ, întrucât art. 608 C. pr. civ., reglementând această acțiune, nu face distincție în legătură cu „modalitatea de soluționare” a litigiului. Mai mult, examinând cazurile care pot atrage desființarea hotărârii arbitrale, constatăm că niciunul dintre ele nu vizează aspectul pus în discuție.
În al cincilea rând, acordul părților privind soluționarea litigiului în echitate trebuie să fie, potrivit art. 601 alin. (2) c. pr. civ., ,,expres”. Evident, această cerință, derivată din caracterul de excepție al soluționării litigiului în echitate, trebuie acompaniată și de alte cerințe, derivate din validitatea convenției de arbitraj și a convențiilor în general.
În al șaselea rând, în lipsa unei precizări legale contrare, această înțelegere a părților poate fi înserată chiar în convenția de arbitraj ori într-o convenție distinctă, ulterioară acesteia.
În al șaptelea rând, această convenție nu poate fi anterioară momentului în care s-a născut litigiul pentru simplul motiv că, astfel, ar fi lipsită de obiect. De fapt, plasarea art. 601 C. pr. civ. în contextul reglementărilor consacrate „hotărârii arbitrale” susține convingător această aserțiune.
În al optălea rând, în situația în care părțile participă la procedura arbitrală prin mandatari, aceștia pot încheia o asemenea convenție numai în baza unui mandat special și expres în acest sens. Concluzia este susținută, de asemenea, de caracterul special al acestei modalități de soluționare, pe cale arbitrală, a litigiului dintre părți.
În sfârșit, pentru ca tribunalul să poată soluționa litigiul în echitate, este „obligatorie” existența unei convenții exprese a părților în acest sens. Altfel spus, tribunalul arbitral nu este în drept să soluționeze litigiul în echitate în lipsa unei convenții exprese părților în acest sens. Acest aspect este susținut de natura esențial convențională a arbitrajului.
5.4.3. Puterile arbitrilor care soluționează litigiul potrivit normelor de drept aplicabile
După cum s-a prezentat anterior, arbitrul împuternicit de părți cu soluționarea unui litigiu, în lipsa unei convenții exprese privind soluționarea lui în echitate, va face aplicarea normelor de drept aplicabile. De altfel, voința părților este prezumată legal ca tribunalul arbitral să procedeze astfel.
Finalmente, în acest caz, arbitrul se află în aceeași situație cu judecătorul. Astfel, ambii trebuie să respecte, deopotrivă, dispozițiile legale imperative și cele dispozitive. De asemenea, ambii trebuie să ia în considerare clauzele contractului din care își are izvorul litigiul respectiv.
Cu toate acestea, între situația arbitrului și cea a judecătorului există unele deosebiri, precum cele ce urmează.
Astfel, în cazul arbitrului, pe de o parte, există o restrângere a puterii acestuia în privința regulilor de drept și, pe de altă parte, o extindere a puterii lui, prin trimiterea art. 601 alin. (1) C. pr. civ. la art. 5 din același cod. Facem precizarea că art. 601 alin. (1) C. pr. civ. face trimitere la întreg art. 5, deci inclusiv la alin. (3) din cuprinsul acestuia. Drept urmare, și în materia arbitrajului, pentru soluționarea litigiului, se va putea face apel la „uzanțe” și se va putea ține seama din „cerințele echității”. Finalmente, fiindcă art. 601 alin. (1) raportat la art. 5 alin. (3) C. pr. civ. face trimitere la „uzanțe”, acestea capătă, de regulă, forța juridică a unor norme legale supletive și numai prin excepție a unora imperative.
5.4.4. Puterile arbitrilor care soluționează litigiul în echitate
Soluționarea litigiului în echitate poate să privească numai fondul acestuia.
Cu toate acestea, atât în privința soluționării fondului, cât și în privința procedurii, ca atare, arbitrii nu dispun, sub semnul echității, de o libertate nemărginită. Astfel, după cum s-a mai precizat, și în acest caz, arbitrii sunt obligați să respecte „ordinea publică” și „dispozițiile imperative ale legii”. În acest sens, reiterăm dispozițiile art. 544 alin. (2) și ale art. 575 alin. (2) C. pr. civ. De asemenea, tribunalul arbitral, în baza convenției de soluționare a litigiului în echitate, nu poate dispune de alte drepturi decât acelea de care înseși părțile pot dispune liber. În acest sens sunt, după cum s-a prezentat pe larg în cuprinsul lucrării, dispozițiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ.
CAPITOLUL VI
HOTĂRÂREA ARBITRALĂ
SECȚIUNEA 6.1.
NATURA JURIDICĂ ȘI ELABORAREA A HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.1.1. Natura juridică a hotărârii arbitrale
Doctrina franceză, preluată de literatura de specialitate română, a definit hotărârea arbitrală „ca fiind actul prin care, pe temeiul puterilor conferite prin convenția de arbitraj, arbitrii tranșează chestiunile litigioase supuse lor spre rezolvare de către părți”.
Fiind, în principiu, de acord cu această definiție, considerăm că, pentru motive de acuratețe și chiar expresivitate, hotărârea arbitrală ar putea fi definită în sensul că „este actul jurisdicțional al tribunalului arbitral prin care, în limitele convenției arbitrale, ordinii publice și bunelor moravuri, acesta soluționează litigiul cu care a fost investit de către părți”.
Pe de altă parte, în doctrină, în legătură cu natura juridică a hotărârii arbitrale, s-au conturat cel puțin patru teze, și anume: hotărârea arbitrală, fiind produsul final al unui compromis, are caracter convențional sau este un act sui generis de natură contractuală; hotărârea arbitrală este un act de jurisdicție de origine privată; hotărârea arbitrală are un caracter jurisdicțional, însă numai după ce este consolidată prin exequatur; hotărârea arbitrală are caracter jurisdicțional.
Se pare că ultima teză a devenit dominantă.
În sprijinul naturii jurisdicționale a hotărârii arbitrale au fost aduse numeroase argumente, dintre care, sintetic, evocăm următoarele: indiferent că arbitrii se supun normelor de drept aplicabile sau exigențelor echității, aceștia soluționează un litigiu; hotărârea arbitrală, asemeni hotărârii judecătorești, are autoritate de lucru judecat; părțile nu mai pot supune litigiul soluționat pe cale arbitrajului altei jurisdicții. Singura deosebire notabilă dintre hotărârea arbitrală și hotărârea judecătorească constă în împrejurarea că prima nu poate fi pusă în executare silită decât dacă este investită cu exequatur de către o instanță de judecată.
În consens cu această teză, un ilustru doctrinar a afirmat că „… nu putem, desigur, contesta ereditatea contractuală a hotărârii arbitrale. Ponderea efectivă a acestei componente, esențială inițial pentru declanșarea procedurii contencioase și organizarea desfășurării acesteia, devine mai puțin semnificativă în geneza hotărârii arbitrale….Însuși actul care constituie geneza hotărârii arbitrale (compromis sau clauză compromisorie) urmărește, prin acordul părților, să o asimileze cât mai deplin cu un adevărat act jurisdicțional, emancipat de vestigiile sale contractuale – ni se pare – cu o interpretare care se îndepărtează de la intenția firească a părților în litigiu”.
În considerarea „originii ei contractuale”, hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pe calea „acțiunii în anulare”, chiar dacă orice asemănare cu o acțiune în anulare obișnuită ar fi cel puțin forțată și denaturantă. Oricum, fără a intra în detalii în acest context, hotărârea arbitrală, asemeni oricărei hotărâri judecătorești, constituie titlu executoriu și se execută silit, în condițiile art. 615 C. pr. civ.
De fapt, cu valoare de principiu, caracterizarea corectă a hotărârii arbitrale nu se poate baza pe natura diferită a actelor care concură la realizarea arbitrajului. Esențial este actul de finalizare a procedurii de arbitrare, fapt pentru care natura jurisdicțională a hotărârii arbitrale este cea mai apropiată de realitate. Evident, o asemenea interpretare se bazează, mai ales, pe efectele hotărârii arbitrale. Astfel, art. 606 C. pr. civ. dispune că hotărârea arbitrală este definitivă și obligatorie. Aceeași soluție normativă o găsim și în alte legislații, precum cea franceză.
Pe de altă parte, în acord cu unele opinii exprimate în doctrină, convenția arbitrală nu este decisivă în caracterizarea actului final și de dispoziție al tribunalului arbitral, atâta timp cât arbitrii au obligația de a fi „independenți” și „imparțiali” în soluționarea litigiului cu care au fost investiți. De asemenea, nu poate fi ignorat faptul că, chiar dacă, în cadrul procedurii contencioase de drept comun, autonomia de voință are un rol important, nimeni nu contestă caracterul jurisdicțional al hotărârii judecătorești.
Față de aceste argumente, se poate afirma cu ,,suficient temei” că hotărârea arbitrală este un act juridic cu caracter esențial ,,jurisidicțional”.
De principiu, se pune problema dacă natura jurisdicțională este caracteristică „hotărârii arbitrale”, ca atare, prin care se tranșează fondul litigiului, la care face referire art. 601 și urm. C. pr. civ., sau este specifică și altor hotărâri pronunțate de tribunalul arbitral în cursul procedurii arbitrale.
Facem precizarea că, în materia arbitrajului, nu există o dispoziție similară celei stipulate de art. 234 alin. (1) C. pr. civ., din cadrul procedurii contencioase de drept comun.
Cu toate acestea, prin unele norme disparate, este evocată posibilitatea tribunalului arbitral de a adopta unele „încheierii premergătoare” hotărârii arbitrale ,,finale”. Spre exemplu, în temeiul art. 544 alin. (3) C. pr. civ., în lipsa unor reguli de procedură stabilite de părți, printr-o asemenea încheiere, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura de urmat așa cum va socoti mai potrivit. De asemenea, potrivit art. 579 alin. (2) C. pr. civ., tribunalul arbitral hotărăște, prin încheiere, dacă este competent să soluționeze litigiul cu a cărei soluționare a fost investit. Dispozițiile art. 593 C. pr. civ. sunt edificatoare sub aspectul analizat. Astfel, acest articol, sub denumirea marginală „încheierea de ședință”, la alin. (3), face trimitere la art. 603 alin. (1) lit. a) și lit. b), care se aplică în mod corespunzător, iar alin. (4) face trimitere la art. 603 alin. (2) care, de asemenea, se aplică în mod corespunzător. Facem precizarea că art. 603 C. pr. civ., sub denumirea marginală „hotărârea arbitrală”, stabilește conținutul acesteia. În fine, suficient de relevante, sub aspectul analizat, sunt și dispozițiile art. 594 C. pr. civ. În concret, acestea stabilesc următoarele reguli privind „atacarea separată a încheierilor de ședință” cu acțiune în anulare: pot fi atacate separat cu acțiunea în anulare prevăzută la art. 608 încheierile tribunalului arbitral prin care s-au luat următoarele măsuri [alin. (1)]: a fost suspendat cursul arbitrajului, potrivit art. 412 ;i 413 [lit. a)]; au fost luate măsuri asigurătorii sau provizorii, potrivit art. 585 [lit. b)]; a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale privind constituționalitatea unei dispoziții legale [lit. c)]; Dispozițiile art. 608 – 613 se aplică în mod corespunzător, în măsura în care prezentul articol nu prevede altfel [alin. (2)]; În afara motivelor prevăzute la art. 608, în cadrul acțiunii în anulare, se poate invoca și lipsa condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurilor dispuse prin încheiere [alin. (3)]; Acțiunea în anulare poate fi introdusă în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepția cazului prevăzut la alin. (1) lit. a), când poate fi formulată cât timp durează suspendarea [alin. (4)]; În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), acțiunea în anulare nu suspendă cursul arbitrajului [alin. (5)]; Soluționând acțiunea în anulare, curtea de apel poate, după caz, să mențină, să modifice sau să desființeze măsurile dispuse de tribunalul arbitral prin încheiere. Hotărârea curții de apel este definitivă [alin. (6)].
Cu toate acestea, de principiu, se pune problema dacă toate aceste încheierii au caracter jurisdicțional. Sub acest aspect, în doctrină, s-a exprimat opinia că natura juridică a acestor încheieri depinde mai puțin de obiectul lor, cât, mai ales, de existența sau inexistența unor ,,chestiuni litigioase”, prealabile, fondului, asupra căreia, tribunalul arbitral trebuie să se pronunțe. În schimb, încheierile prin care se soluționează ,,chestiuni nelitigioase”, precum cele privind organizarea sau desfășurarea arbitrajului ori luarea unor măsuri asigurătorii ori provizorii, nu au natura unor acte jurisdicționale. Într-adevăr, prin asemenea încheieri nu se „pronunță dreptul” (iuris dictio). Asemenea încheieri nu pot fi desființate pe calea acțiunii în anulare, ci pot fi atacate la tribunalul în a cărei circumscripție teritorială se desfășoară arbitrajul, în condițiile art. 547 sau, după caz, ale art. 594 C. pr. civ.
De asemenea, fac obiect distinct de analiză încheierile prin care, fie se „lămurește” înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii arbitrale, fie se ,,înlătură dispozițiile potrivnice” ale acesteia sau se „completează” ori se ,,îndreaptă hotărârea arbitrală” prin care s-a soluționat fondul litigiului, în condițiile art. 604 C. pr. civ. Astfel, potrivit art. 604 alin. (3) C. pr. civ., cererea de „lămurire” sau de „completare” se soluționează de tribunalul arbitral printr-o „hotărâre separată”. De asemenea, în temeiul art. 604 alin. (5) C. pr. civ., hotărârea de „lămurire” sau de „completare” ori încheierea de „îndreptare” fac parte integrantă din hotărârea arbitrală. Per a contrario, nu fac parte din hotărârea arbitrală și, deci, nu au caracter jurisdicțional, toate celelalte încheieri care nu sunt de „lămurire”, de „completare” sau de „îndreptare”. Spre exemplu, nu intră într-o asemenea categorie, încheierile de „îndreptare” care nu schimbă fondul soluției.
6.1.2. Elaborarea hotărârii arbitrale
6.1.2.1. Deliberarea
Art. 602 alin. (1) C. pr. civ., sub denumirea marginală „deliberarea și pronunțarea”, dispune că, în toate cazurile, pronunțarea trebuie precedată de deliberarea în secret a arbitrilor, în modalitatea stabilită prin convenția arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral. Deci, deliberarea este etapa prealabilă și inevitabilă pronunțării hotărârii arbitrale, indiferent că litigiul este soluționat conform normelor de drept aplicabile sau în echitate. În cazul în care se consideră necesar, deoarece deliberarea prezintă dificultăți, cu condiția de a nu se depăși termenul arbitrajului, art. 602 alin. (2) C. pr. civ. îngăduie amânarea pronunțării cu cel mult 21 de zile.
În înțelesul curent din limba română modernă, termenul „deliberare” are semnificația de a a chibzui în comun. În lipsa unei semnificații speciale stabilite de legiuitor, „deliberarea” are aceeași semnificație și în contextul procedurii arbitrale, conform art. 36 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.
În doctrină, ,,deliberarea” a fost definită ca fiind acea operațiune în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la litigiul dintre părți. Oricum, deliberarea este o operațiune complexă, în cadrul căreia trebuie stabilite „faptele” pricinii și „normele legale” aplicabile litigiului.
Chiar dacă deliberarea derivă din principiul colegialității tribunalului arbitral, nu exclude realizarea ei de către un singur arbitru, evident, în cazul „arbitrului unic”.
Observăm că lipsa „deliberării” nu este evocată de art. 608 C. pr. civ. printre cauzele care pot determina desființarea hotărâriin arbitrale pe calea acțiunii în anulare. Cu toate acestea, considerăm că împrejurarea respectivă se încadrează în motivul stipulat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. pr. civ., adică ,,hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri și dispoziții imperative ale legii”. Acceptând că dispozițiile art. 602 alin. (1) C. pr. civ. nu sunt de ,,ordine publică”, este evident, însă faptul că sunt ,,imperative”. Caracterul lor imperativ este mai mult decât evident, deoarece, pentru construcția acestora, sunt utilizate expresiile lipsite de alternativă „în toate cazurile”, respectiv „trebuie să fie precedată de deliberarea…”.
Modalitatea concretă de deliberare se realizează conform celor convenite de părțile litigante prin convenția arbitrală sau, în lipsă, așa cum va decide tribunalul arbitral. Indiferent de varianta aleasă, la deliberare trebuie să participe toții arbitrii, evident, atunci când tribunalul arbitral este alcătuit din mai mulți arbitri. De asemenea, în situația în care tribunalul este alcătuit din mai mulți arbitri, hotărârea se ia cu majoritatea de voturi, conform art. 602 alin. (3) C. pr. civ.
În doctrină, s-a pus problema „secretului deliberării”, în condițiile în care, potrivit art. 603 alin. (2) C. pr. civ., arbitrul care a avut o altă părere va redacta și va semna opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care se sprijină. Această regulă se aplică și în cazul în care există o ,,opinie concurentă”. Mai mult, problema secretului deliberării se pune și atunci când, în cuprinsul hotărârii, s-ar face mențiune despre adoptarea acesteia în unanimitate ori, în cazul adoptării ei cu majoritate. Evident, asigurarea secretului deliberării este esențial, deoarece constituie garanția libertății de opinie a fiecărui arbitru și, pe cale de consecință, a independenței și imparțialității acestora. Sub acest aspect, atât în cadrul procedurii de drept comun, cât și al celei arbitrale, legiuitorul ar trebui să „gândească” și să adopte soluții care să asigure eficientizarea acestui principiu.
Secretul deliberării, stipulat expressis verbis de art. 602 alin. (1) C. pr. civ., exclude participarea la realizarea ei a altor persoane decât cele care au calitatea de ,,arbitri” și intră în alcătuirea ,,tribunalului arbitral”.
Cu toate toate că art. 602 alin. (1) C. pr. civ. se referă categoric la „deliberarea în secret”, în cadrul dispozițiilor consacrate arbitrajului, nu este stipulată vreo sancțiune pentru situația în care este nesocotită această regulă. În ceea ce ne privește, fiind evident faptul că art. 602 alin. (1) C. pr. civ. cuprinde o „normă imperativă”, hotărârea arbitrală pronunțată fără respectarea „secretului deliberării” va putea fi desființată pe calea acțiunii în anulare, pe motivul că a fost nesocotită o „dispoziție imperativă a legii”, prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. pr. civ.
6.1.2.2. Adoptarea hotărârii arbitrale
Hotărârea arbitrală se ia, potrivit art. 602 alin. (3) C. pr. civ., cu ,,majoritate de voturi”. Neîndoielnic, hotărârea nu ,,se ia”, a;a cum prevede acest text, ci ,,se adoptș”.
Oricum, această normă este incidentă în cazul în care tribunalul arbitral este alcătuit din mai mulți arbitri.
,,Pronunțarea hotărârii” arbitrale este o operațiune diferită de ,,deliberare”.
Reiterăm că, în temeiul art. 602 alin. (1) partea finală C. pr. civ., pronunțarea se va realiza în modalitatea stabilită de convenția arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral. Soluția prevăzută de textul evocat este expresia autonomiei de voință și, după cum s-a exprimat doctrina, a unui „liberalism excesiv” într-o chestiune extrem de tehnică. Pentru aceste motive, s-a considerat că „pronunțarea” ar fi trebuit să aibă loc confom regulilor stabilite de tribunalul arbitral și, în lipsă, potrivit dreptului comun.
De asemenea, reiterăm că, în temeiul art. 602 alin. (2) C. pr. civ., pronunțarea poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, însă sub condiția încadrării în termenul arbitrajului, stabilit potrivit art. 576 C. pr. civ. Facem precizarea că, în cadrul procedurii contencioase de drept comun, în temeiul art. 396 alin. (1) C. pr. civ., amânarea pronunțării nu poate avea o durată mai mare de 15 zile.
6.1.2.3. Minuta
Urmare deliberării, potrivit art. 602 alin. (4) C. pr. civ., tribunalul arbitral este obligat să întocmească o ,,minută”, care va cuprinde, pe scurt, conținutul dispozitivului hotărârii și, în care, se va arăta, când este cazul, opinia minoritară.
După cum s-a remarcat în doctrină, soluția promovată de legiuitor în materie arbitrală este parțial diferită de cea statuată în cadrul procedurii contencioase de drept comun. Astfel, art. 401 C. pr. civ. nu prevede că minuta va cuprinde „soluția dată litigiului”. În schimb, art. 602 alin. (4) C. pr. civ. dispune că minuta va cuprinde „pe scurt” dispozitivul hotărârii.
Neîndoielnic, minuta, asemeni dispozitivului pe care îl evocă „pe scurt”, constituie repere importante ale activității judiciare, întrucât, prin ele, se „dezleagă raporturile litigioase”, adică se „spune dreptul” (iuris dictio).
Contrar celor prevăzute de art. 602 alin. (2) C. pr. civ., în doctrină, s-a exprimat opinia, cu care suntem de acord, că minuta trebuie să cuprindă soluții la toate capetele de cerere, fiind inadmisibil ca dispozitivul să prevadă și alte soluții decât cele statuate prin minută. În schimb, din conținutul minutei pot lipsi unele elemente mai puțin importante, cum ar fi, spre exemplu, cele referitoare la modalitatea de pronunțare sau la unele date privind identitatea părților litigante.
SECȚIUNEA 6.2.
FORMA, CONȚINUTUL ȘI OBIECTUL HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.2.1. Forma hotărârii arbitrale
În privința „formei” hotărârii arbitrale, potrivit art. 603 alin. (1) C. pr. civ., aceasta se redactează „în scris”. Cerința formei scrise este necesară pentru a exprima cu mai multă precizie ceea ce a constatat și ce a decis tribunalul arbitral, precum și pentru a putea fi pusă în executare cu cât mai multă fidelitate. De asemenea, forma scrisă este reclamată și de posibilitatea desființării acesteia pe calea promovării acțiunii în anulare. În acest sens, redactarea în scris a hotărârii arbitrale este indispensabilă, spre exemplu, pentru verificarea componenței tribunalului arbitral, concordanței dintre convenția arbitrală și hotărârea tribunalului arbitral în ceea ce privește obiectul litigiului, validitatea rezultatelor deliberării, respectarea principiului continuității, etc.
Cerința formei scrise este consecința necesară a oricărui actul jurisdicțional. Drept urmare, această condiție nu poate fi analizată doar prin prisma nevoilor probatorii ulterioare ci, mai ales, ca o „cerință esențială” pentru însăși existența ,,hotărârii arbitrale” ca act juridicțional. De fapt, în lipsa formei scrise ar rămâne discutabile unele dintre atributele și efectele hotărârii arbitrale. Astfel, spre exemplu, ar fi imposibil de realizat efectul de „opozabilitate” față de terți a hotărârii arbitrale.
Ca „natură juridică”, înscrisul în care este consemnată hotărârea arbitrală întrunește toate cerințele stipulate de art. 269 alin. (1) C. pr. civ. pentru a fi calificat „înscris autentic”. În acest sens, facem precizarea că, potrivit acestui text, înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege (teza I). Autencitatea înscrisului se referă la identitatea părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Chiar dacă „tribunalul arbitral” nu este o „autoritate publică”, se încadrează în expresia generică „altă persoană”. De asemenea, chiar dacă tribunalul arbitral este investit cu soluționarea litigiului nemijlocit de către părțile litigante, această investire este posibilă numai în condițiile legii.
Deci, acceptând că hotărârea arbitrală este un „înscris autentic”, în temeiul art. 270 C. pr. civ., aceasta face dovada până la declararea ei ca fiind falsă. Altfel spus, prin hotărârea arbitrală, partea, dobândind un „titlu autentic”, obține o „conversiune probatorie” în favoarea sa.
O altă cerință care, în literatura de specialitate, este analizată ca un aspect al formei hotărârii arbitrale, este „semnătura” arbitrilor. În realitate, „semnătura” arbitrilor ține de „conținutul” hotărârii arbitrale, împrejurare care, de altfel, rezultă cu suficientă ușurință din chiar partea de început a art. 603 alin. (1) C. pr. civ. În text, „semnătura arbitrilor” ocupă ultima poziție în enumerarea elementelor „conținutului” hotărârii arbitrale, stipulate de art. 603 alin. (1) C. pr. civ. [lit. g)].
În situația în care unul sau mai mulți arbitri nu pot să semneze hotărârea arbitrală, trebuie să se facă mențiune despre această împrejurare în conținutul hotărârii și, în temeiul art. 426 alin. (2) C. pr. civ., să se consemneze motivele împiedicării.
În schimb, în materia arbitrajului, „refuzul” arbitrului de a semna hotărârea de arbitraj este foarte puțin probabil. Astfel, în temeiul art. 603 alin. (2) C. pr. civ., arbitrul care a avut o altă părere va redacta și va semna opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care se sprijină. Această normă se aplică și în cazul în care există o regulă concurentă. Altfel spus, dreptul de a avea o opinie separată sau concurentă se opune refuzului de a semna hotărârea arbitrală. De asemenea, art. 603 alin. (1) lit. g) C. pr. civ. dispune imperativ că hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă „semnaturile tuturor arbitrilor”. În același sens poate fi interpretat și art. 565 lit. a) și lit. b) C. pr. civ., privind răspunderea arbitrilor pentru prejudiciile provocate părților, fiindcă renunță în mod nejustificat la însărcinarea lor, respectiv nu participă la judecarea litigiului fără motiv justificat.
Cu toate acestea, nu excludem in globo posibilitatea refuzului arbitrului să semneze hotărârea arbitrală, chiar și în situația în care opinia lui este în acord cu opinia majoritară sau chiar atunci când este contrară acestei opinii ori concurentă cu altă opinie minoritară. Probabil, aceasta este rațiunea pentru care, potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C. pr. civ., lipsa semnăturii constituie o cauză care poate atrage desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare.
6.2.2. Conținutul hotărârii arbitrale
6.2.2.1. Componența nominală a tribunalului arbitral
Potrivit art. 603 alin. (1) lit. a) C. pr. civ., hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă componența nominală a tribunalului arbitral, locul și data pronunțării hotărârii. Acest text a preluat ad litteram dispozițiile art. 361 alin. (1) lit. a) din vechiul Cod de procedură civilă.
Expresia „componența nominală a tribunalului arbitral” are semnificația de menționare în hotărârea arbitrală cel puțin a „numelui” și „prenumelui” fiecărui arbitru din componența tribunalului arbitral.
Neîndoielnic, aceste mențiuni sunt necesare pentru verificarea validității hotărârii arbitrale, precum și pentru verificarea respectării compromisului sau clauzei compromisorii și a altor norme aplicabile în cazul arbitrajului.
Astfel, prin indicarea „componenței nominale” a tribunalului arbitral se va putea verifica dacă arbitrii, care au pronunțat hotărârea arbitrală, sunt cei desemnați de părți ori cei stabiliți conform modalității convenite de părțile litigante, dacă, în privința acestora, există cauze de incompatibilitate și dacă există concordanță deplină între acești arbitri și cei care au semnat hotărârea.
Mențiunea privind „locul” pronunțării hotărârii arbitrale se impune, fiindcă, în temeiul art. 569 teza I C. pr. civ., părțile stabilesc „locul arbitrajului”. Mai mult, potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C. pr. civ., neindicarea „locului pronunțării hotărârii arbitrale” constituie o cauză care face admisibilă acțiunea în nulitatea hotărârii arbitrale. Indicarea „locului pronunțării” hotărârii arbitrale prezintă importanță, atât pentru verificarea respectării, sub acest aspect, a voinței părților litigante, cât și pentru a stabili curtea competentă să soluționeze o eventuală acțiune în anulare pentru desființarea acesteia.
În sfârșit, mențiunile privind „data pronunțării” hotărârii arbitrale sunt necesare pentru verificarea respectării de către tribunalul arbitral a termenului arbitrajului stabilit de părți ori, în lipsă, cel prevăzut de lege. Mai mult, aceste mențiuni sunt necesare pentru a stabili dacă hotărârea arbitrală a fost comunicată părților în termen de cel mult „o lună de la pronunțare”, conform art. 605 alin. (1) C. pr. civ.
6.2.2.2. Datele de identitate ale părților litigante
În temeiul art. 603 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă numele și prenumele părților, domiciliul ori reședința lor sau, după caz, denumirea și sediul, numele și prenumele reprezentanților părților, precum și ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului.
Ab initio, facem precizarea că lipsa acestor mențiuni nu este enumerată de art. 608 C. pr. civ., printre cauzele care pot determina desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare. Unul din motivele acestei „omisiuni” ar putea fi faptul că aceste date pot rezulta din încheierile tribunalului arbitral, precum și din alte acte existente în dosarul litigiului.
Indicarea numelui și prenumelui prezintă unele semnificații și implicații în economia procedurii arbitrale. Astfel, spre exemplu, cu ajutorul acestor mențiuni se poate verifica dacă părțile din procedura arbitrală sunt aceleași cu cele din convenția arbitrală ori dacă persoanele care au calitatea de reprezentant al părților au abilitarea necesară în acest sens.
6.2.2.3. Menționarea convenției arbitrale
Art. 603 C. pr. civ. obligă tribunalul arbitral să menționeze, în cuprinsul hotărârii arbitrale, convenția arbitrală în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj.
Această mențiune este deosebit de importantă, deoarece numai în temeiul „convenției de arbitraj”, pe de o parte, este investit tribunalul arbitral cu soluționarea litigiului și, pe de altă parte, este exclusă, pentru acel litigiu, competența instanțelor de judecată, conform art. 543, respectiv art. 553 C. pr. civ.
6.2.2.4. Obiectul litigiului
În temeiul art. 603 alin. (1) C. pr. civ., hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților.
Precizarea obiectului litigiului și a susținerilor pe scurt ale părților denotă natura jurisidcțională a convenției arbitrale și, evident, prezintă importanță sub numeroase aspecte, dintre care, în context, evocă următoarele: verificarea respectării de către părți a limitelor legale în care pot supune arbitrajului litigii dintre ele, conform art. 542 C. pr. civ.; verificarea concordanței dintre conținutul convenției arbitrale și cererea de arbitrare; verificarea respectării de către tribunalul arbitral a limitelor însărcinării primite de la părțile litigante.
În privința „susținerilor pe scurt a părților”, acestea prezintă importanță sub aspectul verificării respectării dreptului acestora la apărare și a principiului contradictorialității. De asemenea, „susținerile părților”, fie că sunt scurte sau lungi, sunt importante pentru a stabili dacă tribunalul arbitral a reținut corect „situația de fapt” și a aplicat corect „tratamentul juridic” corespunzător.
6.2.2.5. Motivele de fapt și de drept ale hotărârii arbitrale
Potrivit art. 603 alin. (1) lit. e) C. pr. civ., hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care, sub acest aspect, întemeiază soluția.
În context, facem precizarea că, în limbajul curent al limbii române moderne, termenul „motiv” are semnificația de „cauză”, „rațiune”, „pricina unei acțiuni”, „imboldul care împinge la o acțiune sau care determină o acțiune” ori „mobil”.
În ceea ce ne privește, sub aspectul pus în discuție, considerăm că termenul „motiv” are semnificația de „împrejurări de fapt și de drept” sau „considerentele”, care determină soluția cuprinsă în hotărârea de arbitraj.
Oricum, indicarea ,,motivelor de fapt și de crept” ale hotărârii arbitrale constituie, alături de „dispozitiv”, o condiție de fond a acesteia. Drept urmare, potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C. pr. civ., lipsa motivării constituie motiv de desființare a hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare.
În doctrina străină, s-a apreciat că insuficiența motivării sau contrarietatea motivelor echivalează cu inexistența acesteia și, drept urmare, poate atrage desființarea hotărârii arbitrale. În ceea ce ne privește, ne punem problema cum poate fi ,,desființată” o hotărâre arbitrală care ,,nu există”. Într-adevăr, de principiu, pentru ca ceva să poată fi desființat, este absolut necesar ca, ]n prealabil, acel ceva să existe.
Fără să fim atât de categorici, precum doctrina franceză, îmbrățișată fără rezerve de doctrina română, insuficiența motivării sau contrarietatea motivelor poate constitui, ]n sistemul de drept român, un motiv de desființare a hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare, conform art. 608 alin. (1) lit. g) C. pr. civ.
În literatura de specialitate s-a avansat opinia că, deși motivarea este „garanția transparenței actului jurisdicțional și mijlocul de persuadare a părților”, este posibil ca, tocmai în beneficiul părților, acestea pot renunța la motivarea hotărârii. În ceea ce ne privește, ignorând ,,stilul ermetic” de exprimare, considerăm că nu poate fi ignorată formularea imperativă a întregului text al art. 603 alin. (1) și nici faptul că „lipsa motivării” poate atrage desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare, conform art. 608 alin. (1) lit. g) C. pr. civ. Literalmente, ne aflăm în prezența unei norme care, potrivit art. 541 alin. (1) C. pr. civ., fiind „imperativă”, nu poate fi lăsată, în aplicarea ei, la aprecierea părților litigante.
Față de cele prezentate, în consens cu alte opinii exprimate în doctrină, desprindem concluzia că motivarea hotărârii arbitrale este obligatorie în toate situațiile.
6.2.2.6. Dispozitivul
„Dispozitivul” este, de asemenea, un element esențial al hotărârii arbitrare.
Chiar dacă art. 603 alin. (1) lit. f) se referă la „dispozitiv” fără să mai instituie și alte cerințe, acesta trebuie să cuprindă, neapărat și după caz, soluția de „admitere” sau de „respingere” a cererii de arbirare.
În situația admiterii cererii de arbitrare, tribunalul arbitral trebuie să statuieze asupra tuturor capetelor de cerere, precum și a cererilor incidentale și accesorii.
6.2.2.7. Opinia separată și cea concurentă
Ultima regulă stipulată de art. 603 alin. (1) C. pr. civ. vizează obligativitatea semnării ,,opiniei separate” sau a ,,opiniei concurente” a arbitrului atunci când este cazul.
Opinia separată și cea concurentă se pot referi numai la motivele de fapt sau numai la motivele de drept ori și la unele și la celelalte. De asemenea, opinia separată și cea concurentă pot viza toate motivele de fapt sau/și de drept ori numai unele dintre acestea. Oricum, indiferent de obiectul lor, opinia separată sau concurentă trebuie semnate de arbitrii care le exprimă.
În esență, „opinia separată” exprimă un dezacord al autorului ei cu soluția pronunțată de tribunalul arbitral, în speță cu majoritatea arbitrilor. Dezacordul poate privi numai soluția în legătură cu un capăt de cerere sau cu toate capetele de cerere ori, altfel spus, dezacordul poate fi parțial sau total.
În schimb, în cazul „opiniei concurente”, autorul acesteia, chiar dacă este de acord cu soluția dată litigiului, apreciază că motivele de fapt sau/și de drept care au stat la baza acesteia sunt altele decât cele reținute de către majoritatea arbitrilor.
6.2.2.8. Hotărârile arbitrale care constată transferul dreptului de proprietate
Prin Legea 206/2012 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență nr. 44/2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, din motive exclusiv de fiscalitate, la art. 603 C. pr. civ., s-a adăugat aliniatul cu nr. 3. În concret, în temeiul acestuia, în cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanței judecătorești ori notarului public pentru a obține o hotărâre judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial (teza I). După verificarea de către instanța judecătorească ori de către notarul public a respectării condițiilor și după îndeplinirea procedurilor impuse de lege și achitarea de către părți a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară și se va realiza transferul de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil în cauză (teza a II-a).
Pe bună dreptate, în doctrină, s-a apreciat că soluția legiuitorului este discutabilă, din moment ce, prin ea însăși, hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie, conform art. 606 C. pr. civ. În pofida acestei realități normative, textul reprodus sugerează că, în ipoteza stipulată de art. 603 alin. (3) C. pr. civ., hotărârea arbitrală nu mai este obligatorie. Practic, suntem în prezența unei ,, discutabile excepții” de la principiul instituit de art. 606 C. pr. civ.
Potrivit textului art. 603 alin. (3) C. pr. civ., intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară nu este posibilă decât după verificarea de către instanța judecătorească ori de către nnotarul public a respectării condițiilor și după îndeplinirea procedurilor impuse de lege și achitarea de către părți a impozitului privind transferul dreptului de proprietate. Cu toate că hotărârea arbitrală este „definitivă și obligatorie”, conform art. 606 C. pr. civ., aceste efecte, pur și simplu, sunt ignorate prin dispozițiile art. 603 alin. (3) C. pr. civ. Mai mult, în temeiul art. 615 C. pr. civ., hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească.
Față de dispozițiile legale evocate, norma stipulată de art. 603 alin. (3) C. pr. civ. apare cu totul nejustificată.
În opinia noastră, dacă se dorește respectarea „rațiunii” pentru care a fost reitrodus alin. (3) în conținutul art. 603 C. pr. civ. și eliminarea „derapajului normativ” provocat de acesta, considerăm că, de lege ferenda, se impune intervenția legiuitorului. Astfel, pentru situația analizată, tribunalul arbitral ar trebui obligat ca, din oficiu, să supună hotărârea arbitrală verificării de către tribunalul prevăzut de art. 547 C. pr. civ., iar acesta, după verificarea îndeplinirii condițiilor și după îndeplinirea procedurilor prevăzute de lege și achitarea de către părți a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, va dispune înregistrarea în cartea funciară în vederea realizării transferului dreptului de prorietate și/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil în cauză. iar implicarea „notarului public” în „verificarea hotărârii arbitrale”. Evident, în varianta propusă de noi, ar fi respectat un „principiu în materie de arbitraj” și, mai mult, „notarul public” nu ar fi pus în situația să „verifice legalitatea” unei hotărâri „definitive” și „obligatorii”.
6.2.3. Lămurirea, completarea și îndreptarea hotărârii arbitrale
Art. 604 C. pr. civ., sub denumirea marginală „lămurirea, completarea și îndreptarea hotărârii”, stabilește următoarele reguli: în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, oricare dintre părți poate cere tribunalului arbitral să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice [alin. (1)]; Dacă prin hotărârea pronunțată tribunalul arbitral a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, asupra unei cereri conexe sau incidentale, oricare dintre părți poate solicita completarea ei [alin. (2)]; cererea de lămurire sau de completare se formulează, potrivit alin. (1), respectiv alin. (2), în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii și se soluționează de tribunalul arbitral, prin hotărâre separată, cu citarea părților [alin. (3)]; greșelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte greșeli evidente care nu schimbă fondul soluției, precum și greșelile de calcul pot fi îndreptate, prin încheiere, la cererea oricăreia dintre părți, formulată în termenul prevăzut de alin. (3), sau din oficiu. Părțile vor fi citate dacă tribunalul arbitral apreciază că este necesar [alin. (4)]. hotărârea de lămurire sau de completare ori încheierea de îndreptare se pronunță de îndată și face parte integrantă din hotărârea arbitrală [alin. (5)]. părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de lămurirea, completarea sau îndreptarea hotărârii [alin. (6)].
Pentru a sintetiza, art. 604 C. pr. civ. reglementează următoarele „operațiuni”: „lămurirea” cu privire la înțelesul, întindirea sau aplicarea dispozitivului hotărârii arbitrale ori cu privire la dispozițiile potrivnice ale acestuia (dispozitivului); „completarea hotărârii arbitrale”, atunci când tribunalul arbitral a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere; „îndreptarea greșelilor” materiale sau a altor greșeli evidente ori a greșelilor de calcul.
De asemenea, art. 604 C. pr. civ. instituie unele norme procedurale speciale în legătură cu aceste „operațiuni”.
Cât privește operațiunea de „lămurire”, stipulată de art. 604 alin. (1) C. pr. civ., aceasta poate avea ca obiect „înțelesul”, „întinderea” sau „aplicarea” „dispozitivului hotărârii”, precum și a „dispozițiilor potrivnice ale acestuia”. Per a contrario, nu sunt supuse operațiunii de „lămurire” celelalte elemente ale hotărârii arbitrale. Eventual, aceste elemente pot face obiectul operațiunii de „completare” sau de „îndreptare a greșelilor materiale”.
Ab initio, la o analiză atentă a textului art. 604 alin. (1) C. pr. civ., observăm o inconsecvență normativă. Astfel, dacă în partea de început, acesta se referă la „lămurirea dispozițiilor potrivnice”, în partea lui finală, aceste dispoziții sunt „înlăturate”. Mai mult, din economia acestui text, se poate desprinde concluzia că, in fine, sunt înlăturate toate dispozițiile potrivnice. În realitate, legiuitorul ar trebui să se decidă dacă „lămurește” ori „înlătură” aceste dispoziții și, în cazul ultimii soluții, dacă le înlătură in corpore sau doar pe unele dintre ele. În ceea ce ne privește, într-o variantă rațională, pledăm pentru înlăturarea acelor „dispoziții potrivnice” care nu corespund cu situația de fapt și de drept reținute pentru litigiul supus judecății.
Cererea de „lămurire” poate fi formulată de oricare dintre părți în termen de 10 zile de la primirea hotărârii și se soluționează de tribunalul arbitral, iar admiterea acesteia conduce la „explicitarea” dispozițiilor echivoce și la înlăturarea eventualelor dispoziții potrivnice.
Cât privește „completarea hotărârii arbitrale”, aceasta intervine numai atunci când tribunalul arbitral a „omis” să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, asupra unei „cereri conexe” sau „incidentale” dintre părți. Deci, obiectul completării poate fi alcătuit dintr-un „capăt de cerere”, „cereri conexe” și „cereri incidentale”, conform art. 604 alin. (2) C. pr. civ. Chiar dacă textul nu prevede, aceste cereri trebuie să fie „conexe” sau „incidentale” cererii principale. O soluție contrară ar nesocoti evident voința părților litigante, exprimată în convenția arbitrală.
Dispozițiile legale privitoare la condițiile în care poate fi dispusă „completarea” sunt de strictă interpretare și aplicare. Drept urmare, este inadmisibil să fie incidente și în alte situații decât cele limitativ și expres stipulate de art. 604 alin. (2) C. pr. civ. Astfel, spre exemplu, „completarea” nu poate interveni în situația în care un „capăt de cerere a fost soluționat greșit” de către tribunalul arbitral. În acest caz, partea nemulțuită are deschisă calea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, conform art. 608 C. pr. civ. Oricum, după cum s-a remarcat în doctrină și s-a decis în jurisprudență, expresia „capăt de cerere” nu trebuie confundată cu „susținerile de fond ale părților”, deoarece acestea nu sunt cereri, ci simple apărări.
Completarea se dispune la cererea oricăreia dintre părțile litigante și se soluționează de tribunalul arbitral în termen de 10 zile de la primirea hotărârii arbitrale cu citarea părților.
Cererea de „lămurire” și cea de „completare” se judecă de tribunalul arbitral în condiții de „contradictorialitate”, deoarece are loc numai după citarea părților, confom art. 604 alin. (3) C. pr. civ. Soluția citării părților la judecata acestor cereri este firească, întrucât orice interpretare sau completare a dispozitivului poate afecta întinderea acestuia sau modul de aplicare a dispozițiilor pe care le cuprinde.
În fine, tribunalul arbitral soluționează cererea de „lămurire” și cea de „completare” printr-o „hotărâre separată”, conform art. 604 alin. (3) C. pr. civ.. Evident, această hotărâre este separată de „hotărârea arbitrală”. Soluția este absolut firească, deoarece o hotărâre arbitrală nu poate fi interpretată sau completată printr-o simplă încheiere.
Paradoxal, în temeiul alin. (5) din cuprinsul art. 604 C. pr. civ., hotărârea de „lămurire” sau de „completare”, precum și încheierea de „îndreptare” fac parte integrantă din „hotărârea arbitrală. Pe cale de consecință, aceste hotărâri și încheierea respectivă pot fi desființate numai pe calea acțiunii în anulare, promovată, însă împotriva „hotărârii arbitrale”, în condițiile art. 608 C. pr. civ.
În privința „cererii de îndreptare”, aceasta poate avea ca obiect „greșeli materiale” și „alte greșeli evidente”. Pentru a fi supuse acestei proceduri, pntru ambele categorii de greșeli, art. 604 alin. (4) C. pr. civ. pune condiția „să nu schimbe fondul soluției”. Per a contrario, dacă aceste greșeli schimbă fondul soluției, nu vor fi înlăturate pe calea procedurii prevăzute de art. 604 C. pr. civ. Eventual, în acest caz, hotărârea arbitrală va putea fi desființată prin promovarea acțiunii în anulare, în condițiile art. 608 C. pr. civ.
De asemenea, mai pot face obiectul acestei cereri și „greșelile de calcul”. Observăm că pentru această categorie de greșeli, textul analizat nu mai pune condiția negativă de a nu „schimba fondul soluției”. Evident, pentru identitate de rațiune, această condiție ar fi trebui să fie stipulată și în cazul „greșelilor de calcul”.
„Cererea de îndreptare” poate fi introdusă, de asemenea, de către oricare părțile litigante, în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii arbitrale, conform art. 604 alin. (4) C. pr. civ. Chiar dacă textul respectiv nu prevede sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenului de 10 zile, în mod firesc, aceasta este „decăderea”. Drept urmare, introducerea unei cereri de îndreptare după expirarea acestui termen va determina respingerea cererii pe motiv de „tardivitate”.
Ca o particularitate, spre deosebire de celelalte „operațiuni”, care pot fi declanșate exclusiv la cererea oricărei „părți litigante”, „îndreptarea” greșelilor materiale sau a altor ,,greșeli evidente”, precum și a ,,greșelilor de calcul” poate fi realizată și „din oficiu”, la sesizarea, spre exemplu, a oricărui arbitru din alcătuirea tribunalului arbitral.
Observăm că procedura de „îndreptare” nu se desfășoară în condiții obligatorii de contradictorialitate, întrucât, în acest caz, art. 604 alin. (4) C. pr. civ. prevede posibilitatea citării părților litigante numai dacă tribunalul arbitral apreciază că este necesar. Soluția este firească, întrucât, în cadrul acestei proceduri, nu sunt puse în discuție chestiuni care privesc fondul soluției. De fapt, textul analizat pune expressis verbis condiția ca asemenea greșeli să „nu schimbe fondul soluției”.
De asemenea, mai observăm că „cererile de îndreptare” au ca obiect, fără distincție, „textul hotărârii” arbitrale, împrejurare care ne conduce la concluzia că acestea pot privi practicaua, considerentele și dispozitivul ei.
În sfârșit, în legătură cu „cererea de îndreptare”, art. 604 alin. (4) C. pr. civ. prevede că, asupra „cererii de îndreptare”, tribunalul arbitral se pronunță printr-o „încheiere”.
Potrivit art. 604 alin. (5) C. pr. civ., hotărârea de lămurire sau de completare ori încheierea de îndreptare se pronunță de îndată și face parte integrantă din hotărârea arbitrală.
Prima regulă instituită de acest text are rolul de a asigura celeritate în soluționarea acestor cereri. În schimb, cea de a doua, vizează realizarea „unității” procedurii arbitrale, inclusiv sub aspectul „soluției” date litigiului.
În sfârșit, și art. 604 alin. (5) C. pr. civ. stabilește o regulă incidentă în cazul tuturor celor trei operațiuni și privește „plata cheltuielilor legate de lămurirea, completarea sau îndreptarea hotărârii” arbitrale, care nu pot fi imputate părților litigante. Soluția ni se pare absolut normală, întrucât aceste operațiuni sunt determinate de „neglijențele” manifestate de tribunalul arbitral în cursul procedurii arbitrale.
6.2.4. Comunicarea hotărârii arbitrale
Potrivit art. 605 C. pr. civ., hotărârea arbitrală va fi comunicată părților în termen de cel mult o lună de la data pronunțării [alin. (1)]. La cererea oricăreia dintre părți, tribunalul arbitral va elibera dovada privind comunicarea hotărârii, în condițiile alin. (1) [alin. (2)].
În ceea ce ne privește, considerăm greșită soluția stipulată de art. 605 alin. (1) C. pr. civ. de a stabili termenul de „cel mult o lună de la data pronunțării”.
Fiindcă textul se referă la „cel mult o lună”, s-ar putea crede că suntem în prezența unui „termen pe luni”. Drept urmare, în temeiul art. 181 alin. (3) C. pr. civ., când termenul se socotește pe luni, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima lună. Deci, ar trebui să acceptăm că, atunci când pronunțarea a avut loc, spre exemplu, în data de 20 decembrie 2014, termenul de „o lună” se împlinește în data de 20 ianuarie 2015.
Cu toate acestea, o asemenea soluție poate fi paralizată, deoarece art. 181 alin. (3) C. pr. civ. se referă la „luni”, adică folosește pluralul, iar art. 605 alin. alin. (1) C. pr. civ. la „o lună”, adică utilizează singularul. Evident, această situație susține concluzia că ne aflăm în prezența unui „termen pe zile”. Pe cale de consecință, se pune problema care „lună” va fi luată în calcul pentru a stabili durata termenului, cea de 30 de zile, de 31 sau de 28 ori de 29 de zile.
Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului, ca de lege ferenda, să modifice art. 605 alin. (1) C. pr. civ., în sensul de a institui un termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii arbitrale.
SECȚIUNEA 6.3.
EFECTELE HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.3.1. Aspecte generale privind efectele hotărârilor judecătorești
Date fiind numeroasele „elemente comune” ale efectelor hotărârii arbitrale cu hotărârea judecătorească, în cele ce urmează, găsim util să evocăm succint principalele aspecte privind „efectele hotărârilor judecătorești”.
Art. 429-435 C. pr. civ., sub denumirea marginală „efectele hotărârii judecătorești”, reglementează următoarele aspecte: dezinvestirea instanței (art. 429); autoritatea de lucru judecat (art. 430); efectele lucrului judecat (art. 431); excepția autorității lucrului judecat (art. 432); puterea executorie (art. 433); forța probantă (art. 434); obligativitatea și opozabilitatea hotărârii (art. 435).
În limbajul comun, termenul „efect” are înțelesul de rezultat, urmare sau consecință, adică de fenomen care rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză, fiind în legătură indistructibilă cu aceasta.
În doctrina de specialitate s-a arătat că, prin efecte ale hotărârii judecătorești se înțeleg rezultatele sau consecințele juridice ce decurg din soluționarea litigiului dintre părți.
Evident, principalul efect al hotărârii judecătorești este chiar „soluționarea” de către instanța de judecată a litigiului dintre reclamant și pârât.
În schimb, efectele reglementate de art. 429-435 C. pr. civ. decurg din acest efect principal sau chiar sunt de natură să-l consolideze. Astfel, spre exemplu, „dezinvestirea instanței de judecată” este o consecință firească a soluționării litigiului dedus judecății, iar „autoritatea de lucru judecat” are menirea de a asigura perenitatea soluției adoptate de către instanța de judecată.
Așa cum s-a sesizat în doctrină, sub aspectul efectelor hotărârii judecătorești, actualul Cod de procedură civilă asigură o sistematizare mai riguroasă, fără precedent, a normelor juridice consacrate acestei importante instituții juridice. Într-adevăr, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, reglementarea unora dintre aceste efecte era dispersată în cadrul diverselor materii ale Codului, iar alte aspecte nu aveau consacrată o normare expresă, fiind deduse de doctrină din „firescul lucrurilor”. Spre exemplu, vechiul Cod de procedură civilă a reglementat „autoritatea de lucru judecat” în contextul „excepțiilor de fond”. În schimb, „forța probantă” a hotărârii judecătorești a rămas doar la nivelul „dezbaterilor” doctrinare.
6.3.2. Aspecte particulare ale efectelor hotărârii arbitrale
6.3.2.1. Precizări prealabile
După cum am precizat deja, în principiu, hotărârea arbitrală produce aceleași efecte ca și hotărârea judecătorească. Cu toate acestea, hotărârea arbitrală prezintă și unele particularități. Astfel, cea mai importantă constă în faptul că hotărârea arbitrală nu este consecința unui serviciu public, cum este ,,justiția”, ci activității unui tribunal arbitral, consituit prin voința părților litigante și, judecând, adeseori, potrivit normelor prestabilite de părți sau chiar de el însuși. Fiind un act care provine de la un organ de jurisdicție privată, hătărârea arbitrală nu se poate executa prin constrângere decât cu concursul instanțelor de judecată.
6.3.2.2. Efectele hotărârii arbitrale de la data pronunțării și comunicării
A. Desesizarea sau dezinvestirea tribunalului arbitral
Acest efect se produce chiar în momentul pronunțării hotărârii arbitrale. Spre deosebire de alte legislații, în Codul de procedură civilă român nu există un text care să prevadă expressis verbis acest efect. Prin extrapolare, se poate susține că acest efect se deduce din dispozițiile art. 567 alin. (1) C. pr. civ. Reiterăm că, în temeiul acestuia, dacă părțile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să se pronunțe în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, sub sancțiunea caducității arbitrajului. Oricum, efectul de dezinvestire trebuie admis, chiar în lipsa unui text legal care să-l prevadă în mod expres, deoarece este specific oricărui „act jurisdicțional” prin care se soluționează un litigiu. Drept urmare, și în cazul hotărârii arbitrale sunt incidente dispozițiile art. 429 C. pr. civ. Deci, pronunțând hotărârea arbitrală, arbitrii își epuizează însărcinarea și nu vor putea reveni asupra aceluiași litigiu, nu vor putea modifica hotărârea pronunțată, spre exemplu, pentru a face să dispară un motiv de desființare a acesteia.
Dezinvestirea arbitrilor operează numai în măsura în care aceștia și-au exercitat prerogativele lor de iuris dictio.
B. Autoritatea lucrului judecat
Chiar dacă nu există un text care să prevadă expressis verbis acest efect, el se deduce din prevederile art. 606 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie. Evident, o hotărâre care este definitivă are ,,autoritate de lucru judecat”. De fapt, în acest sens s.a pronunțat constant jurisprudența din domeniu.
În context, facem precizarea că, în alte sisteme de drept, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, calitatea hotărârii arbitrale de a avea autoritate de lucru judecat este stipulată expressis verbis. În acest sens, evocăm dispozițiile art. 1476 C. pr. civ. fr., art. 1703 C. pr. civ. belgian și art. 387 C. pr. civ. elvețian.
Majoritatea autorilor consideră că autoritatea de lucru judecat a hotărârii arbitrale decurge din caracterul ei definitiv și obligatoriu, stipulat de art. 606 C. pr. civ. În același sens s-a pronunțat și practica judiciară. Practic, sublinierea caracterului definitiv și obligatoriu al hotărârii arbitrale sugerează și efectele specifice autorității lucrului judecat, inclusiv cel executoriu. Reiterăm că efectul executoriu al hotărârii arbitrale este stipulat expressis verbis de art. 635 C. pr. civ.
Le aceste argumente mai pot fi adăugate și cele deduse din conținutul art. 541 alin. (1) C. pr. civ. Reiterăm că, potrivit acestui text, arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat. Evident, autoritatea lucrurlui judecat este o caracteristică esențială pentru orice ,,act jurisidicțional”.
Autoritatea de lucru judecat este atașată hotărârii arbitrale chiar din momentul adoptării și pronunțării acesteia, deci anterior momentului aducerii acesteia la cunoștința părților litigante.
Calitatea de a avea ,,autoritate de lucru judecat” este recunoscută exclusiv hotărârilor arbitrale prin care se tranșează un litigiu între părți sau părți din acesta și, nicidecum încheierilor prin care tribunalul arbitral, pur și simplu, asigură buna desfășurare a procedurii arbitrale. Astfel, au autoritate de lucru judecat hotărârile arbitrale prin care se soluționează, ca atare, litigiul, sau se rezolvă chestiuni litigioase, altele decât cele care aparțin fondului. Se încadrează în ultima categorie, spre exemplu, încheierea prin care se soluționează excepția de necompetență, excepția autorității lucrului judecat, excepția prin care se soluționează nonarbitrabilitatea litigiului și excepția privind nulitatea convenției arbitrale.
De asemenea, autoritatea lucrului judecat se răsfrânge, întocmai ca în dreptul comun, numai asupra părților litigante (penitus extranei). Sub acest aspect, reiterăm că autoritatea de lucru judecat presupune identitate de părți, de obiect și cauză. Practic, autoritatea de lucru judecat are caracter relativ. Evident, față de terțele persoane va operaa ,,opozabilitatea” hotărârii arbitrale.
In sistemul de crept român, autoritatea de lucru judecat este de ordine public, putând fi analizată, precum în dreptul comun, în două sensuri, unul negativ și unul pozitiv. În sens negativ, autoritatea de lucru judecat garantează imposibilitatea rediscutării între părți a litigiului soluționat. În sens pozitiv, partea, căreia i s-a recunoscut dreptul alegat, se poate prevala de acest drept. În primul sens, efectul lucrului judecat se răsfrânge asupra părții care a pierdut litigiul, iar al doilea sens asupra celui care l-a câștigat. Oricum, prin ambele efecte, se evită pronunțarea unor hotărâri contradictorii care au ca obiect același litigiu, sunt fondate pe aceeași cauză și se poartă între aceleași persoane, în aceeași calitate.
C. Forța probantă a hotărârii arbitrale
Având calitatea de ,,înscris autentic”, hotărârea arbitrală face dovada, potrivit art. 270 alin. (1) C. pr. civ., până la declararea sa ca falsă. După cum sugestiv s-a exprimat doctrina franceză, astfel, acela care, până la judecată, avea un ,,titlu sub semnătură privată” dobândește un ,,titlu autentic”.
Facem precizarea că, în sistemul procesual civil roman, nu există o dispoziție care să prevadă expressis verbis calitatatea hotărârii arbitrale de a fi înscris authentic. Cu toate acestea, după cum am mai precizat, hotărârea arbitrală întrunește toaate cerințele stipulate de art. 269 C. pr. civ. pentru a fi calificată înscris autentic.
D. Efecte proprii comunicării hotărârii arbitrale
Reiterăm că, potrivit art. 605 alin. (1) C. pr. civ., hotărârea arbitrală va fi comunicată părților în termen de cel mult o lună (de zile) de la data pronunțării. Chiar dacă legea nu prevede vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen, indirect conferă eficacitate unor dispoziții ce au ca obiecct termenul de comunicare a hotărârii. De fapt, în același sens pot fi interpretate și dispozițiile art. 605 alin. (2) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, la cererea oricăreia dintre părți, tribunalul arbitral va elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii.
Comunicarea hotărârii arbitrale produce unele efecte specifice. Spre exemplu, potrivit art. 604 alin. (3) C. pr. civ., în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, părțile pot solicita completarea acesteia, dacă, prin hotărârea pronunțată, tribunalul arbitral a omis să se pronunțe asupra vreunui capăt de cerere. De asemenea, în același termen de 10 zile de la comunicare, în temeiul art. 604 C. pr. civ., oricare dintre părți poate solicita tribunalului arbitral îndreptarea greșelilor materiale sau a altor greșeli evidente. În sfârșit, potrivit art. 611 C. pr. civ., în termen de o lună de zile de la comunicarea hotărârii arbitrale, oricare dintre părți poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială a avut loc arbitrajul să dispună desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare.
Mai mult, hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie, conform art. 606 C. pr. civ.
Acest text prezintă unele semnificații procedurale deoseebit de importante.
Referirea textului art. 606 C. pr. civ. la ,,caracterul definitiv” al hotărârii arbitrale se traduce în împrejurarea că o asemenea hotărâre nu poate fi controlată prin intermediul unei căi ordinare de atac și că poate fi valorificată pe calea executării silite.
Într-adevăr, în cadrul procedurii de drept comun, sunt definitive, potrivit art. 634 C. pr. civ., următoarele categorii de hotărâri: hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului (pct. 1); hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs (pct. 2); hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel (pct. 3); hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs (pct. 4); hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii (pct. 5); orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs (pct. 6). De asemenea, în temeiul art. 632 C. pr. civ., executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui ,,titlu executoriu” [alin. (1)]. Sunt titluri executorii hotărârile executorii, „hotărârile definitive”, precum și alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare [alin. (2)].
,,Caracterul definitiv” al hotărârii implică, de regulă, și executarea acesteia. În materie arbitrală, acest caracter poate fi desprins din prevederile art. 615 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestora, hotărârea arbitrală investită cu formulă executorie constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească.
Întocmai ca hotărârea judecătorească, hotărârea arbitrală are ,,caracter obligatoriu”. De fapt, acest character este stipulat expressis verbis de art. 606C. pr. civ. și este o caracteristică esențială a oricărui act jurisdicțional. În doctrină s-a apreciat că obligativitatea hotărârii arbitrale nu se suprapune cu executorialitatea acesteia sau cu autoritatea ei de lucru judecat, fiind, de fapt, o consecință a principiului forței obligatorii a contractului.
În ceea ce ne privește, exprimăm rezerve în legătură cu teza care fundamentează ,,obligativitatea hotărârii arbitrale” exclusiv pe ,,principiul forței obligatorii a contractului”. Este adevărat, procedura arbitrală este declanșată și se desfășoară, în principiu, în acord cu voința părților litigante. Însă, tot atât de adevărat este și faptul că ,,voința părților litigante” nu este discreționară. Astfel, după cum s-a precizat în cuprinsul lucrării, aceasta este ,,limitată”, deoarece trebuie să fie conform cu ordinea publică și cu dispozițiile imperative ale legii (și cu bunele moravuri). Mai mult, în soluționarea litigiului, arbitrii au obligația de a fi „independenți” și ,,imparțiali“. De fapt și de drept, această independență și imparțialitate a arbitrilor ,,detașează” hotărârea arbitrală de convenția arbitrală și, pe cale de consecință, îi imprimă un statut de ,,act jurisdicțional sui generis”. Oricum, a pune semnul identității între forța obligatorie a convenției arbitrale și obligativitatea hotărârii arbitrale se traduce în contestarea naturii jurisidicționale a acesteia.
E. In terminis, art. 607 C. pr. civ. stabilește unele reguli particulare privind ,,păstrarea dosarului“ arbitral. În concret, în temeiul acestui text, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii sau de la data lămuririi, completării sau îndreptării, potrivit art. 604, tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la tribunalul prevăzut la art. 547, atașând și dovezile de comunicare a hotărârii arbitrale.
Acest text, ne prilejuiește observațiile care urmează.
În primul rând, observăm că, spre deosebire de termenul de comunicare a hotărârii arbitrale, care, după cum s-a precizat déjà, fiind de ,,o lună de zile”, ridică problem de interpretare, acest termen este un ,,termen pe zile”, fără dificultăți de interpretare. În lipsa unor dispozții legale contrare, în calculul celor 30 de zile nu intră nici ziua de plecare și nici ziua de împlinire a termenului, conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ.
În al doilea rând, termenul are ca ,,punct de plecare” data comunicării hotărârii arbitrale. Această dată se stabilește pe baza dovezilor de comunicare, care sunt piese la dosarul de arbitrare.
În al treilea rând, în cazul în care, în condițiile art. 604 C. pr. civ., părțile au solicitat lămurirea, completarea sau îndreptarea hotărârii arbitrale, termenul de 30 de zile curge de la data comunicării hotărârii de lămurire sau completare, respectiv a încheierii de îndreptare.
În fine, tribunalul arbitral depune dosarul de arbitrare la tribunalul în a cărei circumscripție teritorială a avut loc procedura arbitrală în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii arbitrale sau de la data lămuririi, completării sau îndreptării ei, conform art. 607 C. pr. civ. La dosar trebuie atașate și dovezile de comunicare. Reiterăm că, potrivit art. 619 alin. (5) C. pr. civ., în cazul arbitrajului instituționalizat, dosarul se păstrează la acea instituție.
6.3.2.3. Cheltuielile arbitrale
A. Aspecte generale
Art. 595 C. pr. civ., sub denumirea marginală ,,cheltuielile de arbitrare”, stabilește două reguli, una cu valoare de principiu și alta ca excepție de la prima.
În concret, în temeiul acestuia, cheltuielile pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului, precum și onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părților, arbitrilor, experților, martorilor se suportă potrivit înțelegerii dintre părți [alin. (1)]. Prin excepție, în lipsa unei asemenea înțelegeri, cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral, dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate, sau proporțional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte [alin. (2)].
Facem precizarea că art. 595 C. pr. civ. a preluat ad litteram dispozițiile art. 359 din vechiul Cod de procedură civilă. Oricum, atât în vechea, cât și în actual reglementare sunt preluate, în mare parte, regulile din cadrul procedurii contencioase de crept comun. Evident, dată fiind specificitatea procedurii arbitrale, există și unele aspect particulare.
După cum am evocat anterior, principal particularitate constă tocmai în faptul că, de principiu, cheltuielile de arbitrare se distribuie între părți conform înțelegii dintre acestea. Soluția este absolute firească, deoarece însăși procedura arbitrală este dominată de înțelegerea părților litigante.
Pe de altă parte, art. 595 C. pr. civ. enumeră doar cu titlu de exemplificare cele mai importante categorii de cheltuieli de arbitrare, și anume: cele prilejuite de organizarea și desfășurarea arbitrajului; onorariile arbitrilor; cheltuielile de administrare a probelor; cheltuielile de deplasare a părților, a arbitrilor, expreților și martorilor. La aceste cheltuieli, enumerate exemplificative de art. 595 alin. (1) C. pr. civ., mai pot fi adăugate și altele, cum ar fi, spre exemplu, cele care reprezintă onorariile avocaților și cele efectuate de parte pentru plata consultanței ori pentru obținerea documentației necesare. De fapt, sub acest aspect, s-a pronunțat în mod constant și jurisprudența din domeniu.
În lipsa unei convenții privitoare la plata cheltuielilor de arbitrare, acestea se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate sau proporțional ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte, conform art. 595 alin. (2) C. pr. civ.
În context, observăm defectuozitatea formulării art. 595 alin. (2) C. pr. civ. Astfel, inadmisibil, textul evocă idea că ,,litigiul este pierdut”, în tot sau în parte, de regulă, de către pârât. Într-adevăr, numai așa se poate explica de ce textul referă la ,,admiterea cererii de arbitrare în totalitate sau numai în parte”. În realitate, este posibil ca cererea de arbitrare să fie admisă sau respinsă în totul sau în parte. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice dispozițiile art. 595 alin. (2) C. pr. civ., în sensul de a se referi la ,,plata cheltuielilor de arbitrare de către partea care a pierdut litigiul”.
Art. 600 C. pr. civ. stabilește unele reguli particulare pentru ,,regularizarea cheltuielilor” de arbitrare. În concret, potrivit acestui articol, orice diferență în plus sau în minus din cheltuieli arbitrale se regularizează cel mai târziu prin hotărârea arbitrală și se plătește până la comunicarea hotărârii către părți. Hotărârea nu se va comunica, dacă este cazul, până la plata diferenței.
De la regula privind plata ,,până la comunicarea hotărârii către părți”, art. 599 alin. (1) C. pr. civ. exceptează ,,plata onorariilor arbitrilor”, care are loc numai după comunicarea către părți a hotărârii arbitrale.
În cazul arbitrajului organizat de o instituție permanentă, în temeiul art. 620 C. pr. civ., taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum și celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc și se plătesc conform regulamentului acelei instituții.
B. Onorariul arbitrilor
În cursul procedurii arbitrale, chiar înainte de pronuțarea hotărârii arbitrale, tribunalul arbitral poate evalua, în mod provizoriu, cuantumul onorariului arbitrilor și poate obliga părțile să consemneze, potrivit dispozițiilor sale, suma respectivă prin contribuție egală, în condițiile art. 596 alin. (1) C. pr. civ. Dispoziții privind ,,avansarea onorariului arbitrilor” au fost stipulate și de art. 5911 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă.
Potrivit art. 596 alin. (2) C. pr. civ., părțile pot fi obligate solidar la plată. În opinia noastră, acest text este greșit formulat. Într-adevăr, fiind o continuare a dispozițiilor alin. (1), prevederile alin. (2) ar fi trebuit să se refere la ,,obligarea în solidar a părților să consemneze suma stabilită”.
De asemenea, acest text ignoră și dispozițiile articolului precedent care, după cum s-a precizat deja, dispun că, de principiu, cheltuielile de arbitrare, care includ și onorariul arbitrilor, sunt stabilite de părțile litigante.
Față de aceste observații, considerăm oportun ca, de lege ferenda, dispozițiile art. 596 alin. (2) C. pr. civ., pur și simplu, să fie abrogate.
În sfârșit, într-un mod evident categoric, art. 596 alin. (3) C. pr. civ. dispune că, dacă pârâtul nu își îndeplinește obligația care îi revine potrivit alin. (1), în termenul stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va consemna întreaga sumă, urmând ca prin hotărârea arbitrală să se stabilească cuantumul final al onorariilor cuvenite arbitrilor, precum și modul de suportare de către părți.
În temeiul art. 599 C. civ., plata onorariilor arbitrilor se face după comunicarea către părți a hotărârii arbitrale [alin. (1)]. Dacă arbitrajul se întrerupe fără a se pronunța o hotărâre, onorariile arbitrilor pentru activitatea depusă se reduc în mod corespunzător [alin. (2)].
Art. 599 C. pr. civ. a preluat ad litteram dispozițiile art. 3594 din vechiul Cod de procedură civilă.
Oricum, regula de a plăti onorariile arbitrilor după comunicarea hotărârii arbitrale ni se pare rațională, având rolul de a-i ,,mobiliza” pe arbitri și de a oferi părților garanții în ceeea ce privește finalizarea procedurii arbitrale.
În legătură cu ,,reducerea proporțională a onorariilor arbitrilor” atunci când arbitrajul a fost interupt fără a se pronunța o hotărâre, în opinia noastră, se ridică cel puțin două probleme.
În primul rând, ni se pare inechitabil ca onorariul arbitrilor să fie plătit, chiar dacă este redus, și atunci când întreruperea arbitrajului și nepronunțarea unei hotărâri arbitrale este imputabilă chiar arbitrilor.
În al doilea rând, art. 599 C. pr. civ. nu prevede cine anume dispune reducerea proporțională a onorariului.
Față de aceste aspecte, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice dispozițiile art. 599 alin. (2) C. pr. civ., în sensul că ,,dacă, din motive neimputabile arbitrilor, arbitrajul se întrerupe fără să se pronunțe o hotărâre arbitrală, onorariul arbitrilor va fi stabilit prin negociere între tribunalul arbitral și părțile litigante”.
C. Plata anticipată a cheltuielilor
Tribunalul arbitral poate, în condițiile art. 597 C. pr. civ., obliga părțile sau pe fiecare dintre ele la avansarea oricăror cheltuieli necesare pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului. În acest caz, tribunalul arbitral are libertatea să nu dea curs arbitrajului până la consemnarea, avansarea sau plata sumelor care reprezintă cheltuieli de arbitrare. Soluția stipulată de art. 597 C. pr. civ. este absolut normală, întrucât tribunalul arbitral nu dispune de resurse financiare necesare pentru realizarea procedurii arbitrale.
SECȚIUNEA 6.4.
DESFIINȚAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE
6.4.1. Precizări prealabile
Codul de procedură civilă instituie o singură cale de atac împotriva hotărârii arbitrale, adică ,,acțiunea în anulare”. Astfel, în temeiul art. 608 alin. (1) C. pr. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare…(s.n.). Per a contrario, este inadmisibilă promovarea oricărei căi de atac din procedura contencioasă de drept comun, indiferent că este ordinară (apel) sau extraordinară (recurs, revizuire sau contestație în anulare). De fapt, sub acest aspect, s-a pronunțat tranșant și jurisprudența din domeniu.
Facem precizarea că art. 608 C. pr. civ. a preluat, cu unele diferențe, dispozițiile art. 364 din vechiul Cod de procedură civilă. Sub imperiul acestui Cod, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a art. 364 alin. (1), susținându-se că stabilirea unei singure căi ordinare de atac împotriva sentințelor care au ca obiect acțiuni în anulare contravine prevederilor art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție. Curtea Constituțională a reținut, însă că accesul liber la justiție trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.
6.4.2. Natura juridică a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale
Sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, fosta Curte Supremă de Justiție, pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii cu privire la natura acțiunii în anulare, a constatat că unele instanțe de judecată au considerat că acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale este o ,,acțiune principală” și au procedat la judecata ei în primă instanță, pronunțănd ,,sentințe”. Alte instanțe, soluționând aceste acțiuni în primă instanță, au pronunțat ,,decizii”. Mai mult, unele instanțe, considerând că acțiunea în anulare constituie o ,,cale de atac”, au procedat la judecarea acesteia ca ,,instanțe de apel”. În fine, au fost instanțe care, considerând că acțiunea în anulare constituie o ,,cale de atac”, care trebuie soluționată de „instanța imediat superioară” celei care ar fi fost normal competentă în lipsa convenției arbitrale, conform art. 342 din vechiul Cod de procedură civilă. Aceste instanțe au soluționat acțiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecarea ,,recursului”.
Fosta Instanță supremă s-a raliat acestei din urmă soluții.
Pentru a decide astfel, au fost utilizate, în principal, următoarele argumente: asemănarea dintre motivele de casare și motivele de anulare a hotărârii arbitrale; admisibilitatea acțiunii în anulare este determinată de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, întocmai ca și în cazul hotărârii judecătorești definitive, care poate fi atacată numai cu recurs; acțiunea în anulare este o cale de atac, dar care nu poate determina o reexaminare cu caracter devolutiv; în condițiile art. 366 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă, hotărârea dată în soluționarea acțiunii în anulare putea fi atacată numai cu recurs.
Și în condițiile actualului Cod de procedură civilă există tentația doctrinară de a detașa acțiunea în anularea convenției arbitrale de apel și de a stabili ,,similititudini între ea și recurs”.
Cu toate acestea, chiar autorii în cauză au sesizat că, deși există similititudini între motivele de anulare a convenției de arbitraj și motivele de recurs, acestea nu sunt identice. De asemenea, este imposibil de explicat logico-juridic ,,recursul la recurs”.
Revenind la ,,natura juridică” a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, într-o opinie, s-a afirmat că suntem în prezența unei ,,căi de atac civilă, autonomă și extraordinară de control judecătoresc și de reformare” (s.n.). Într-o altă opinie, cererea în anulare are natura juridică a unui recurs, cu particularitatea că motivele de casare nu sunt identice. De asemenea, s-a mai susținut că acțiunea în anulare are o natură mixtă, jurisdicțională și contractuală, adică am fi în prezența unui control judecătoresc, care se exercită pe cale de acțiune, în primă și ultimă instanță, hotărârea instanței putând fi atacată numai cu recurs. În sfârșit, în jurisprudență, s-a decis că această acțiune are caracterul unei acțiuni în fond, iar nu caracterul unei căi de atac împotriva hotărârii arbitrale, dat fiind faptul că hotărârea arbitrală este pronunțată de o jurisdicție privată a cărei procedură nu cunoaște sistemul căilor de atac, specific justiției statale.
În realitate, acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este o ,,acțiune principală de control judecătoresc”, reglementată, inițial, de Codul de procedură civilă din Transilvania, preluată apoi de art. 364 din vechiul Cod de procedură civilă roman și reglementată în prezent, identic, de art. 608 și urm. din actualul Cod de procedură civilă român.
Acțiunea în anularea este ,,unica cale de desființare a hotărârii arbitrale” de către ,,justiția etatică”. Drept urmare, orice asemănare între această acțiune, pe de o parte, și apel sau recurs, pe de altă parte, este un demers doctrinar sau jurisprudențial inutil. Chiar dacă această acțiune, ca mijloc de ,,control judiciar” asupra hotărârii arbitrale, implică unele aspect specific ,,căilor de atac”, precum apelul sau recursul, încercarea de a fi introdusă în ,,tiparul clasic” al acestor căi de reformare este sortită, în actuala reglementare, eșecului. De fapt, în acest sens, relativ recent, Curtea Constituțională a apreciat că ,,acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este o cale de atac cu o fizionomie juridică diferită de cea a căilor de atac de drept comun”.
Sub acest aspect, în literatura juridică franceză, de o manieră evident tranșantă, s-a apreciat că acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este distinctă de apel și de recurs prin sorginte, prin obiect, prin motivele pe care se întemeiază și prin scopul urmărit.
Față de ponderea ,,motivelor de nelegalitate” pentru care acțiunea în anulare poate fi admisă, de natura hotărârii atacate (act jurisdicțional) și de efectele pe care le determină (desființarea hotărârii arbitrale), ne raliem opiniei conform căreia suntem în prezența unei ,,acțiuni cu caracter dual”, ca mijloc procedural specific prin care se exercită controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale.
Hotărârea arbitrală poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare numai pentru cele 9 ,,motive” expres și limitative prevăzute de art. 608 alin. (1) C. pr. civ. Drept urmare, nulitatea hotărârii arbitrare este inadmisibilă pentru alte motive, care nu se regăsesc în enumerarea art. 608 alin. (1) C. pr. civ. În acest sens s-a pronunțat în mod constant Instanța supremă.
În reglementarea anterioară, motivele acțiunii în anularea hotărârii arbitrare au fost în număr de 8 și au fost stipulate de art. 364 din vechiul Cod de procedură civilă. Sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă nu s-a regăsit motivul stipulat, în prezent, de art. 608 alin. (1) lit. i) C. pr. civ.
Ca o constatare cu caracter general, niciunul dintre primele 8 motive de nulitate nu vizează ,,fondul litigiului”, ci doar aspecte privind regularitatea convenției arbitrale sau constituirea ori funcționarea tribunalului arbitral. În schimb, ultimul motiv privește greșita judecată în drept a litigiului, întrucât se întemeiază pe împrejurarea că, ulterior soluționării litigiului, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispoziții legale care, în mod evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.
Oricum, cele 9 motive de nulitate au caracter eterogen, întrucât unele se apropie de temeiurile căilor de atac din cadrul procedurii contencioase de drept comun, iar altele sunt caracteristice nulității actului juridic civil.
În doctrină, s-a remarcat că, la o atentă analiză a dispozițiilor art. 608 alin. (1) C. pr. civ., se poate constata preponderența incontestabilă a temeiurilor care, în dreptul comun, pot determina reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
De asemenea, se poate constata și o pondere semnificativă a motivelor de ordin strict procedural.
Evident, există și unele motive specifice procedurii arbitrale. Sub acest aspect, cel mai semnificativ este motivul stipulat de art. 608 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., adică lipsa convenției arbitrale sau existența unei convenții inoperante. Poate fi înscris în această categorie chiar și primul, precum și al treilea motiv, adică litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, respectiv tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală.
6.4.3. Motivele acțiunii în anulare
6.4.3.1. Absența, nulitatea sau ineficacitatea convenției arbitrale.
Reiterăm că judecata în cadrul procedurii arbitrale are ca fundament convenția arbitrală, adică acordul de voință al părților litigante. Pe cale de consecință, apare absolut firesc ca, în situația în care convenția arbitrală, pur și simplu, lipsește, ori este nulă sau este ineficace, hotărârea arbitrală pronunțată în aceste condiții să poată fi, la rândul ei, anulată.
Se încadrează în această categorie primele două motive prevăzute de art. 608 alin. (1) C. pr. civ., adică litigiul nu este susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului [lit. a)] și tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții arbitrale nule ori inoperante [lit. b)].
6.4.3.2. Organizarea și funcționarea tribunalului arbitral nu corespunde convenției arbitrale.
Potrivit art. 608 alin. (1) C. pr. civ., se înscrie în această categorie, următoarele cauze: tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală [lit. c)]; hotărârea arbitrală a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 567, deși cel puțin una dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2) [lit. e)].
Cât privește ,,prima cauză”, reiterăm că părțile pot stabili constituirea tribunalului arbitral și componența acestuia. În doctrină, s-a apreciat că ,,constituirea” se referă la modalitatea de formare a tribunalului arbitral, iar ,,componența” la numărul arbitrilor care formează tribunalul arbitral. În ceea ce ne privește, în acord cu înțelesul lor curent din limba română modernă, ,,constituirea” are semnificația de alcătuire și implică, necesarmente, o anumită ,,componență” a tribunalului arbitral.
,,A doua cauză” constă în împrejurarea că hotărârea arbitrală a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului, stabilit de părți sau proprogat de ele ori de tribunalul arbitral sau al celui de 6 luni de la constituirea tribunalului. În context, reiterăm că însăși legea instituie unele cazuri de suspendare și de prelungire a termenului arbitrajului.
6.4.3.3. Procedura de judecată nu s-a realizat în conformitate cu normele arbitrajului
Se înscrie în această ,,categorie” cazul stipulat de art. 608 alin. (1) lit. d) C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestui text, partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.
Reiterăm că art. 582-584 C. pr. civ. stabilesc situațiile și condițiile în care dezbaterile se pot desfășura în lipsa uneia sau a ambelor părți litigante.
În doctrină, s-a exprimat opinia, cu care suntem de acord, că, de lege ferenda, ar putea fi incluse în această categorie și alte cauze, precum următoarele: nerespectarea de către tribunalul arbitral a normelor de procedură convenite de părțile litigante; nerespectarea dreptului la apărare al părților, nerespectarea principiului contradictorialității; nerespectarea regulilor cu privire la deliberare; soluționarea litigiului în echitate în lipsa unei acord expres al părților în acest sens etc.
6.4.3.4. Hotărârea arbitrală nu respectă ea însăși dispozițiile legale
Întră în această categorie, potrivit art. 608 alin. (1) C. pr. civ., următoarele motive: tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut [lit. f)]; hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri [lit. g)]; hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii [lit. h)]; dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare [lit. i)].
În legătură cu motivul stipulat de art. 608 alin. (1) lit. f) C. pr. civ., se impune precizarea că, în situația în care litigiul are mai multe ,,componente”, tribunalul arbitral trebuie să limiteze judecata numai la acele pentru care este împuternicit în mod expres de către părțile litigante.
În literatura de specialitate franceză s-a exprimat opinia, preluată de doctrina română, că, în situația în care aceste componente sunt ,,indivizibile”, iar clauza compromisorie ori compromisul se referă numai la unele dintre ele, convenția arbitrală este nulă.
În ceea ce ne privește, considerăm că, în sistemul de drept român, acest motiv de nulitate a convenției arbitrale nu are suport juridic. Într-adevăr, în Codul de procedură civilă român nu poate fi identificat un text care măcar să evoce implicit un asemenea motiv de nulitate a convenției arbitrale. Cu toate acestea, neexcluzând posibilitatea apariției lui în practică și dat fiind caracterul ,,indivizibil” al componentelor litigiului, considerăm că tribunalul arbitral ar putea considera că, implicit, părțile au avut în vedere soluționarea unitară a litigiului. Oricum, în virtutea ,,rolului lui activ”, tribunalul arbitral poate pune în discuția părților această situație pentru a decide expressis verbis asupra soluției ce urmează a fi adoptată.
Oricum, situația semnalată nu are în vedere aspectele ,,accesorii” ale litigiului care, făcând corp comun cu litigiul, sunt de competența tribunalului arbitral, fără ca această împrejurare să fie considerată o situație de ultra petita sau extra petita.
Referitor la motivul stipulat de art. 608 alin. (1) lit. g) C. pr. civ., atrage nulitatea hotărârii arbitrale nu numai lipsa ca atare a motivelor de fapt și de drept, ci și lipsa lor de pertinență, precum și incoerența acestora.
Față de lipsa de distincție a textului analicat, cerința ,,motivării hotărârii arbitrale” se impune și în situația în care părțile au decis soluționarea litigiului ,,în echitate”.
În legătură cu motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. pr. civ., față de lipsa de distincție a textului, acesta este întemeiat pe nerespectarea ordinii publice, indiferent că este ,,internă” sau a ,,Uniunii Europene“.
În sfârșit, potrivit art. 608 alin. (1) lit. i) C. pr. civ., semnalăm că, potrivit art. 146 lit. d) teza I din Constituție, Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj commercial (s.n.). Practic, accest motiv nu subzistă în situația în care excepția a fost ridicată în fața unei instanțe de ,,arbitraj civil”. Evident, pentru identitate de rațiune, s-ar impune aceeași soluție și în situațiile în care excepția este ridicată în fața tribunalelor arbitrale care soluționează litigii civil, însă, pentru aceasta, se impune modificarea corespunzătoare a art. 146 lit. d) teza I din Constituție.
6.4.4. Restricții privind admisibilitatea acțiunii în anulare
În temeiul art. 608 alin. (2) C. pr. civ., nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularitățile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) și (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604.
Reiterăm că, potrivit art. 592 C. pr. civ., orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. De asemenea, orice cereri și orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate.
Evident, sunt inadmisibile acele motive care constituie temei pentru lămurirea, completarea sau îndreptarea hotărârii arbitrale.
6.4.5. Procedura de soluționare a cererii de anulare a hotărârii arbitrale
6.4.5.1. Promovarea acțiunii în anulare
Acțiunea în anulare poate fi analizată ca un ,,drept al părților litigante”. În acest sens sunt lipsite de orice echivoc dispozițiile art. 609 C. pr. civ. În concret, potrivit art. 609 C. pr. civ., părțile nu pot renunța, prin convenția arbitrală, la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale [alin. (1)]. Renunțarea la acest drept se poate face numai după pronunțarea hotărârii arbitrale [alin. (2)].
Soluția normativă stipulată de art. 609 C. pr. civ. este absolut firească și chiar inutilă. Într-adevăr, este de principiu faptul că nu se poate renunța la un ,,drept care încă nu există”, indiferent că este substanțial sau procesual ori patrimonial sau moral.
De asemenea, tot cu valoare de principiu, cu excepțiile prevăzute de lege, titularul dreptului poate renunța la ,,exercițiul” acestuia, însă nu și la ,,calitatea de titular” al dreptului. Într-adevăr, exercițiul dreptului ține de ,,capacitatea de exercițiu” a persoanei și este pus în operă prin actele și faptele acesteia, iar calitatea de titular ține de ,,capacitatea de folosință” și este stabilită de legiuitor, conform art. 15 alin. (1) din Constituție.
Într-o interpretare per a contrario, art. 609 C. pr. civ. conduce la concluzia că este inadmisibilă introducerea acțiunii în anulare de către alte persoane sau promovarea acesteia din oficiu de către tribunalul arbitral. Evident, părțile pot promova această acțiune fie personal (nemijlocit), fie pe cale de reprezentare (legală sau convențională). De asemenea, acțiunea ar putea fi promovată și de persoanele care au calitatea de ,,avânzi-cauză” ai părților litigante. Oricum, față de această situație, considerăm că ne aflăm în prezența unei ,,nulități relative”. Soluția este absolut firească din moment ce suntem în domeniul unei ,,jurisdicții private”.
Obiectul acțiunii în anulare îl constituie, de regulă, hotărârea arbitrală prin care s-a soluționat ,,fondul litigiului”. Cu toate acestea, pot face obiectul acestei acțiuni și alte hotărâri arbitrale care, chiar dacă nu soluționează fondul, privesc ,,alte aspect litigioase”. Includem în această categorie, spre exemplu, hotărârile prin care se constată renunțarea la însuși dreptul pretins, hotărârile care consfințesc învoiala părților și hotărârile care se pune capăt litigiilor în alt mod decât pe cale arbitrală.
6.4.5.2. Termenul de introducere a acțiunii în anulare
Ca natură juridică, dat fiind faptul că acțiunea în anulare este îndreptată împotriva unui ,,act jurisdicțional”, acest termen este, fără îndoială, un termen ,,procedural”. Crept urmare, acest termen este supus, cu eventualele excepții prevăzute de lege, dispozițiilor art. 120 și urm. C. pr. civ.
Reiterăm că, în temeiul art. 611 alin. (1) C. pr. civ., acțiunea în anulare va fi introduă la curtea de apel în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale (teza I). Dacă s-a formulat o cerere potrivit art. 604, termenul curge de la data comunicării hotărârii sau, după caz, a încheierii prin care a fost soluționată cererea (teza a II-a).
În context, reiterăm critica la adresa soluției normative de a folosi expresia ,,o lună” pentru stabilirea diverselor termene, indiferent că sunt substanțiale sau procedurale. Astfel, în primul rând, se naște ambiguitate în legătură cu împrejurarea că termenul este pe ,,zile” sau pe ,,luni”. Dacă termenul este considerat pe zile, se pune problema numărului de zile, deoarece sunt luni cu 31 de zile, luni cu 30 de zile și o lună cu 29 sau 28 de zile. În schimb, dacă acest termen este considerat pe luni, în temeiul art. 181 pct. 2 C. pr. civ., se socotește împlinit în ziua corespunzătoare din ultima lună. În acest caz, spre exemplu, dacă hotărârea a fost comunicată la data de 31 ianuarie 2015, se pune problema când se împlinește termenul de ,,o lună”, deoarece luna februarie, indiferent de an, nu poate avea ,,31 de zile”.Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 611 alin. (1) teza I C. pr. civ., în sensul de a stabili un termen precis și lipsit de ambiguitate, eventual de ,,30 de zile de la data comunicării hotărârii arbitrale”.
Pe de altă parte, în doctrină, fără să se argumenteze, s-a apreciat că suntem în prezența unui ,,termen imperativ”. Dimpotrivă, caracterul imperativ al termenului este ,,torpilat” chiar de modul în care este formulat textului art. 611 teza I C. pr. civ. Astfel, acesta dispune că ,,acțiunea în anulare va fi introdusă… în termen de o lună…” (s.n.). În context, facem precizarea că, în temeiul art. 38 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, pentru a accentua caracterul imperativ al dispozițiilor normativ, verbele se utilizează la timpul prezent, forma afirmativă. Contrar acestei norme, în conținutul art. 611 alin. (1) teza I C. pr. civ., verbul ,,a introduce” este utilizat la timpul viitor.
Admițând, totuși, că suntem în prezența unui ,,termen imperativ”, depășirea acestuia este sancționată cu decăderea părții din dreptul de a mai promova acțiunea în anularea hotărârii arbitrale.
Acest termen este similar, ca durată, cu cel de drept comun din materia revizuirii și apropiat cu cel de apel și recurs.
Prin excepție de la durata de ,,o lună”, potrivit art. 611 alin. (2) C. pr. civ., pentru motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. i) C. pr. civ., termenul este de 3 luni de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Facem precizarea că această derogare a fost introdusă prin Legea nr. 76/2010 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură civilă.
Termenul de 3 luni este similar cu cel stabilit de art. 511 alin. (3) C. pr. civ. în materie de revizuire, text care, în opinia unor autori, a inspirat și preluarea unui asemenea temei de acțiune în anulare.
6.4.5.3. Instanța competentă
Potivit art. 610 C. pr. civ., competența de a judeca acțiunea în anulare revine curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
Facem precizarea că, în vechea reglementare, potrivit art. 365 C. pr. civ., în primă instanță, acțiunea în anulare revenea instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
Dispozițiile art. 610 C. pr. civ. derogă de la prevederile art. 547 alin. (1) C. pr. civ., care dau în competența tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se desfășoară arbitrajul soluționarea cererilor privind înlăturarea piedicilor ce se ivesc în organizarea și desfășurarea arbitrajului. Soluția normativă prevăzută de art. 610 C. pr. civ. este firească și are ca finalitate asigurarea ,,imparțialității” instanței care soluționează cererea de nulitate a hotărârii arbitrale. Într-adevăr, din moment ce ,,tribunalul” a asigurat înlăturarea acestor piedici, există ,,suspiciunea legitimă” de parțialitate a acestuia în soluționarea acțiunii în nulitatea hotărârii arbitrale.
Sub aspect teritorial, competența revine curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
6.4.5.4. Judecarea cererii de anulare a hotărârii arbitrale
A. Alcătuirea completului de judecată
Potrivit art. 613 alin. (1) C. pr. civ., curtea de apel va judeca acțiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță. Evident, implicit, acest text face trimitere la dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. Drept urmare, curtea de apel va judeca asemenea cereri în complet format dintr-un ,,singur judecator”.
Oricum, judecarea acestor cereri de către un complet format dintr-un singur judecător, susține concluzia că acțiunea în anularea hotărârii arbitrare nu reprezintă o ,,cale de atac”.
B. Întâmpinarea în cadrul acțiunii în anularea hotărârii arbitrale
În temeiul art. 613 alin. (2) C. pr. civ., întâmpinarea este obligatorie (teza I). Dispozițiile art. 205-208 sunt aplicabile în mod corespunzător (teza a II-a).
Facem precizarea că, în cadrul procedurii contencioase de drept comun, potrivit art. 208 alin. (1) C. pr. civ., întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Finalmente, art. 613 alin. (2) teza I C. pr. civ. nu derogă de la dreptul comun. Se poate afirma că, sub aspectul obligativității întâmpinării în ceea ce privește cauzele privind judecarea cererilor de anulare a hotărârii arbitrale, art. 613 alin. (2) teza I C. pr. civ. este inutil. Mai mult, inutilitatea lui poate fi analizată și prin trimiterea pe care teza a II-a a aceluiași articol o face la dispozițiile art. 208. Evident, prim anormă din cuprinsul acestui articol instituie principiul obligațivității întâmpinării. Față de cele constatate, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să abroge, pur și simplu, dispozițiile art. 613 teza I C. pr. civ. Practiv, în conținutul acestui articol ar trebui să rămână numai teza a II-a, care face trimitere la art. 205-208 C. pr. civ.
În sfârșit, față de trimiterea art. 613 teza a II-a la art. 205-208 C. pr. civ., desprindem concluzia că, în materie, sunt incidente toate normele consacrate întâmpinării din cadrul procedurii contencioase de drept comun.
6.4.5.5. Suspendarea executării
Potrivit art. 612 C. pr. civ., curtea de apel va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acțiunea în anulare (teza I). Dispozițiile art. 484 alin. (2)-(5) și alin. (7) se aplică în mod corespunzător (teza a II-a).
Posibilitatea oferită curții de apel de a suspenda executarea constituie o excepție de la puterea executorie a hotărârii arbitrale comunicate părților, dedusă din dispozițiile art. 606 C. pr. civ. Această soluție normativă, proprie căilor de atac, explică natura juridicțională a acțiunii în anulare și, fiind rațională, are drept scop evitarea efectelor bulversante pe care le-ar produce o hotărâre arbitrală pusă în executare și, ulterior, anulată.
Art. 612 teza a II-a C. pr. civ. face trimitere la ,,dispozițiile art. 484 alin. (2)-(5) și alin. (7) C. pr. civ.”, care reglementează ,,suspendarea executării” în cazul atacării cu recurs a hotărârii judecătorești. De fapt, singurele reguli care nu își găsesc aplicarea în cazul judecării cererii de anulare a hotărârii de arbitrare este ,,suspendarea de drept” [alin. (1)] și obligativitatea ,,reprezentării părților prin avocat sau, când este cazul, prin consilier juridic” [alin. (6)]. Facem precizarea că dispozițiile art. 612 teza a II-a C. pr. civ. au preluat prevederile art. 365 alin. (3) din vechiul Cod de procedură civilă.
Oricum, suspendarea executării poate fi dispusă numai pentru motive temeinice și cu respectarea dispozițiilor procedurale prevăzute de Codul de procedură civilă pentru suspendarea executării hotărârii de către instanța de recurs. De asemenea, suspendarea se poate dispune numai la cererea părții care a aexcercitat acțiunea în anularea hotărârii arbitrale și numai cu depunerea unei cauțiuni. Asltfel spus, simpla introducere a unei cereri de anulare a hotărârii arbitrale nu are efect suspensiv de executare. De fapt, în acest sens s-a exprrimat și practica judiciară. În sfârșit, pentru motive, de asemenea, temeinice, instanța de judecată poate reveni asupra măsurii suspendării executării.
C. Soluționarea cererii de anulare a hotărârii arbitrale
Evident, curtea de apel, soluționând cererea de anulare a hotărârii arbitrale, poate dispune respingerea sau admiterea acesteia.
Respingerea cererii de anulare a hotărârii arbitrale poate fi dispusă atât pentru motive de netemeinicie, cât și de nelegalitate. Spre exemplu, respingerea poate fi dispusă pentru tardivitate sau pentru diverse neregularități ale cererii, cum ar fi, spre exemplu, lipsa unor elemente esențiale, precum semnătura reclamantului.
În cazul respingerii cererii, hotărârea arbitrală se consolidează și produce toate efectele stipulate de lege.
În schimb, în situația în care cererea de anulare este admisă, art. 613 alin. (3) C. pr. civ. stabilește măsurile pe care curtea de aple trebuie să le dispună. În concret, în temeiul acestui text, admițând acțiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și: în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) și e), va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii [lit. a)]; în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puțin una dintre părți solicită expres acest lucru [lit. b) teza I]. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunța în fond, în limitele convenției arbitrale [lit. b) teza a II-a]. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunța în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunța mai întâi hotărârea de anulare și, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părțile au convenit expres ca litigiul să fie soluționat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluționa cauza în echitate [lit. b) teza a III-a].
Deci, admiterea cererii de anulare a hotărârii arbitrale are ca efect anularea acesteia, adică desființarea ei.
Dacă admiterea cererii este fundamentată pe motivele stipulate de art. 608 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. e), adică pe nearbitralitatea litigiului, inexistența convenției arbitrale sau nevalabilitatea acesteia ori depășirea termenului arbitrajului, cauza va fi trimisă spre soluționare la instanța de judecată competentă, potrivit legii. În opinia noastră, dispozițiile art. 613 alin. (3) lit. a) C. pr. civ. nesocotesc principiul disponibilității, specific procesului civil, și, oricum, stipulat de art. 9 C. pr. civ. Astfel, de principiu, procesul civil poate începe la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. Pentru a nu înfrânge acest principiu, considerăm că, de lege ferenda, art. 613 alin. (3) lit. a) C. pr. civ. ar trebui modificat, în sensul că, la cererea părții interesate, în cazurile prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. a), b) și e), instanța va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii.
În legătură cu dispozițiile art. 613 alin. (3) lit. b) teza a II-a C. pr. civ., considerăm că reglementează o curioasă modalitate de transfer a competenței de soluționare a litigiului de la tribunalul arbitral către curtea de apel, fără să existe o cerere expresă în acest sens a părții interesate. Evident, și sub acest aspect, sunt nesocotite exigențele principiului disponibilității procesului civil. Într-adevăr, din moment ce părțile au decis soluționarea litigiului dintre ele pe calea arbitrajului, apare derutant că textul analizat să-l transfere în competența curții de apel, cu toate consecințele negative ce pot să decurgă din această împrejurare. Astfel, spre exemplu, un litigiu care, în cadrul procedurii de drept comun, este de competența de primă instanță a judecătoriei, în apel va fi soluționat de tribunal, iar în recurs de curtea de apel. În schimb, dacă un asemenea litigiu este supus arbitrajului și ajunge să fie soluționat de curtea de apel în condițiile art. 613 alin. (3) lit. b) teza a II-a C. pr. civ., va fi sustras apelului și va fi supus doar reursului la Înalta Curte de casație și Justiție. Și acest aspect susține cerința ca partea interesată să solicite soluționarea litigiului de către curtea de apel.
În toate cazurile, curtea de apel, admițând acțiunea, se pronunță printr-o hotărâre, care este supusă recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile art. 613 alin. (4) C. pr. civ. Per a contrario, hotărârile de respingere, nefiind supuse recursului, sunt definitive. În opinia noastră, este exclusă o altă soluție. Într-adevăr, dacă am admite contrariul, ar trebui să fim de acord, evident inadmisibil, că asemenea hotărâri sunt supuse apelului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
6.4.6. Executarea hotărârii arbitrale
6.4.6.1. Executarea de bunăvoie a hotărârii arbitrale
Potrivit art. 614 C. pr. civ., hotărârea arbitrală se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-a pronunțat, de îndată sau în termenul arătat în cuprinsul acestuia.
Acest text are o dublă semnificație.
În primul rând, art. 614 C. pr. civ. stabilește principiul executării de bunăvoie a hotărârii arbitrale de către partea împotriva căreia a fost pronunțată. De fapt, acest principiu se regăsește și în cadrul procedurii contencioase de drept comun, fiind reglementat de art. 622 alin. (1) C. pr. civ., în contextul dispozițiilor consacrate executării silite. Față de această situație, în doctrină, s-a apreciat că stipularea acestui principiu și în materie de arbitraj nu era necesară.
În al doilea rând, textul analizat stabilește că, de regulă, hotărârea arbitrală se execută de îndată și, prin excepție, în termenul arătat în cuprinsul acesteia.
6.4.6.2. Executarea silită a hotărârii arbitrale
Prin excepție de la principiul înscris în art. 614, potrivit art. 615 C. pr. civ., hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească.
În context, facem precizarea că, în reglementarea Codului de procedură civilă din anul 1865 și în varianta inițială a actualului Cod de procedură civilă, calitatea hotărârii arbitrale de a fi titlu executoriu era dobândită numai după investirea acesteia cu formulă executorie.
Art. 615 C. pr. civ. are și semnificația că executarea silită a hotărârii arbitrale se realizează în aceleași condiții ca oricare hotărâre judecătorească. De fapt, în acest sens, s-a pronunțat și practica judiciară sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă. Drept urmare, în domeniu, sunt incidente corespunzător dispozițiile art. 622-913 C. pr. civ. referitoare la executarea silită.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. TRATATE, MONOGRAFII ȘI CURSURI UNIVERSITARE
– Chr. Albiges, De ľ ėquitė en droit privė, dans Librairie général de droit et de jurisprudence, 2000;
– Al. Bacaci, Excepții de procedură în procesul civil, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1983;
– Al. Bacaci, C. C. Hageanu, V. C. Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a 7-a, Editura C. H. Beck, București, 2013;
– I. Băcanu, Controlul judecătoresc asupra acțiunii arbitrale, Editura Lumina lex, 2005;
– R. B. Bobei, Arbitrajul intern și internațional. Texte. Comentarii. Mentalități, Editura C. H. Beck, București, 2013;
– T. Bodoașcă, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București, 2012;
– T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013;
– G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Editura All Beck, București, 2001;
– G. Boroi, V. M. Ciobanu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediția a III-a, Editura C. h. Beck, București, 2005;
– G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, București, 2013;
– M. de Boisséson, Le droit français de ľarbitrage, Gide Lzrette Nouel, 1990;
– V. Breban, Dicționarul general al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987;
– M. de Boisseson, Le droit française de ľ arbitrage, Gide Lazrette Nouel, Dalloz, 1993;
– L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire privé, Litec, Paris, 5-eme éditions, Paris, 2006;
– O. Căpățână, Litigiul arbitral de comerț exterior, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978;
– S. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All, București, 1998;
– V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilăi, vol. I și II, Editura Național, București, 1996;
– V. S. Cimamonti, Ľ orde public et le droit penal, în Ľ orde public á fin du XX siècle, Dalloz, Paris, 1996;
– G. Cornu, J. Fozer, Procédure civile, 3-eme éditions, Presses Universitaires de France, Paris, 1996;
– M. N. Costin, Dreptul comerțului internațional. Ghid alfabetic, Editura Dacia, Cluj-napoca, 1987;
– M. N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 1997;
– I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumțiile în drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981;
– I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, Arad, 1998;
– I. Deleanu, S. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Editura Servo-Sat, Arad, 1998;
– I. Deleanu, Părțile și terții. Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, Editura Rosetti, București, 2002;
– I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I și II, ediția a 2-a, Editura c. H. Beck, București, 2007;
– I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura Wolters Kluwer, București, 2010;
– I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura Universul Juridic, București, 2013;
– I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013;
– Gh. Durac, Drept procesual civil. Actele de dispoziție ale părților în procesul civil, Editura Polirom, Iași, 1999;
– L. Ducharme, Précis de la peuvre, 4-eme éditions, Wilson & Lafleur, Lete, Montreal, 1993;
– Z. Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, București, 1997;
– G. Florescu, Nulitatea actului juridic civil, Editura Hamangiu, București, 2008;
– E. Florian, Puterea lucrului judecat în materie civilă, Editura All, București, 1997;
– Ph. Fouchard, E. Gallard, B. Goldman, Traité de ľ arbitrage commercial international, Litec, Paris, 1996;
– Ph. Fouchard, Ľarbitrage commercial et le législateur, Libraire général de droit et de jurisprudence (LGDJ), 1984;
– S. Guichard, Nouveau Code de procédure civile commenté, dalloz, Paris, 1999;
– E. Glasson, A. Tissier, R. Morel, Traité de procédure civile, Sirez, 1936;
– R. Japiot, Traité élémentaire de procédure civile commerciale, 3-eme éditions, Libraire Arthur Rousseau, Paris, 1935;
– Ch. Jarrasson, Réflections sur ľ imperium, Paris, 1991;
– C. C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura hamangiu, București, 2012;
– C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 2, Editura All, București, 1998;
– Vl. Hanga, Adagii juridice latinești, Editura Lumina Lex, București, 1998;
– J. Heron, Droit judiciar privé, 3-eme éditions, Montehrestein, Paris, 2006;
– E. T. Liebman, Manual de Derecho Procesual Civil, Ediciones, Juridicas Europa-America, Buenos Aires, 1980;
– I. Leș, Participarea părților în procesul civil, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1992;
– I. Leș, Comentariile Codului de procedură civilă. Comentarii pe articole, ediția a 3-a, Editura C. H. Beck, București, 2007;
– I. Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, vol. I-III, Editura Lumina Lex, București, 1998;
– I. Leș, Admisibilitatea exercitării acțiunilor strict persoanele de către procuror, în „Studii de drept judiciar”, Editura C. H. Beck, București, 2008;
– I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ediția a 5-a, Editura C. H. Beck, București, 2010;
– I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2012;
– L. Linsmeau, Ľ arbitraje volontaire en droit privé belge, Bruzlant, Bruxelles, 1991;
– É. Loquin, Arbitrage. Institutions ď arbitrage, Éditions du Juris-Classeur, Paris, 1997;
– É. Loquin, Arbitrage. Instance arbitrale. Arbitrage du droit et amiabile composition, în „Juris-Classeurs”, 1999;
– E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol. I, Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2006;
– I. Macovei, Protecția creației intelectuale, Editura Junimea, Iași, 1984;
– F. Măgureanu, Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, Editura All București, 1998;
– E. Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Științifică, București, 1971;
– E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Editura Academiei, București, 1970;
– H. Motulskz, Écrits et notes sur ľarbitrage, Dalloz, Paris, 1974;
– H. Motulskz, Écrits. Études et notes sur ľ arbitrage, Dolloz, Paris, 1975;
– H. Motulski, La nature du ľ arbitrage, Dalloz, Paris, 1975;
– O. Pană, Arbitrajul comercial, Editura Presa universitară română, Timișoara, 2002;
– I. Papp, P. Balașiu, Codul de procedură civilă din Transilvania, Cluj, 1925;
– T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București, 1968;
– T. R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, Editura didactică și pedagogică, București, 1983;
– G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I și II, Editura Științifică, București, 1960;
– T. Prescure, R. Crișan, Arbitrajul comercial. Modalitate alternativă de soluționare a litigiilor patrimoniale, Editura Universul Juridic, București, 2010;
– A. Redfern, M. Hunter, M. Smith, E. Robine, Droit, et pratique de ľ arbitrage commercial international, Paris, 1994;
– Th. Revet, Ľ ordre public dans les relations de travail, Dalloz, Paris, 1996;
– J. Robert, B. Moreau, Ľ arbitraje, droit interne, droit internationa privé, Dalloz, Paris, 1993;
– V. Roș, Arbitrajul comercial internațional, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2000;
– V. Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul Juridic, București, 2001;
– A. Roșu, Medierea-mijloc alternativ de soluționare a litigiilor comerciale. Medierea în România, Editura Universul Juridic, București, 2010;
– H. Solus, R. Perrot, Traité de droit judiciaire privé, Sirez, Paris, 1985;
– I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1977;
– P. Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Institutul de Arte Grafice „Alexandru I. Terek”, Iași, 1940;
– J. Vincent, S. Guinchard, Procédure civile, 23eme éditions, Dalloz, Paris, 1994;
– O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (la instanțele de fond), Editura „Press Mihaela”, București, 1997;
– O. Ungureanu, Nulitățile procedurale civile, Editura All Beck, București, 1998;
– O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internațional privat, Editura Hamangiu, București, 2008;
– Ș. Zeno, I. Claudiu, Modalități alternative de soluționare a conflictelor, Editura Universitară, București, 2008;
II. STUDII
– P. Ancel, Arbitrage. Convention ďarbitrage, în „Juris-Classeur”, 1996;
– Gh. Beleiu, Hotărârea arbitrală și desființarea ei, în „Revista de drept comercial” nr. 6/1993;
– Gh. Beleiu, E. Osipenco, M. Cozmanciuc, Acțiunea în anulare, în ,,Dreptul” nr. 9/1995;
– Ș. Beligrădeanu, Reprezentarea aparentă și consecințele acesteia cu privire la clauza compromisorie, în „Dreptul” nr. 1/2001;
– I. Băcanu, Organizarea arbitrajului ad-hoc de către camerele de comerț și industrie din România, în ,,Revista de drept comercial” nr. 3/1991;
– I. Băcanu, Arbitrajul ad-hoc și arbitrajul instituțional în legislația română actuală, în „Dreptul” nr. 8/1995;
– De Bournoville, Au sujet des demandes incidents en matière ď arbitrage, în „Ľ arbitrage”, Travaux offerts au profeseur Albert Fettweis, Bruxelles, Storz-Scientia, 1989;
– M. de Boisséson, Le constitution du tribunal arbitral dans ľ arbitrage institutionnel, în ,,Revue du arbitrage”, 1990;
– D. Brudariu, Întâmpinarea în legislația elvețiană, franceză, americană și română, în „Revista de drept comparat”. nr. 4/2004;
– O. Căpățână, Constituirea unui tribunal arbitral unipersonal, în „Dreptul” nr. 1/1997;
– O. Căpățână, Controlul de legalitate a hotărârii arbitrale, în „Revista de drept comercial” nr. 1/1998;
– V. M. Ciobanu, Din nou despre natura juridică a acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, în ,,Dreptul” nr. 1/2002;
– D. Clocotici, Reguli comune și distincte dintre procedura arbitrajului civil, comparativ cu arbitrajul comercial. Noțiuni de drept comparat privind arbitrajul comercial, în ,,Revista de drept comercial” nr. 4/1995;
– C. Dănileț, Răspunderea judecătorilor și procurorilor, în „Curierul judiciar”, nr. 1/2006;
– I. Doltu, Obiectul probațiunii, în „Dreptul” nr. 5/1999;
– B. Dumitrache, Situație tranzitorie privind caracterul tranzitoriu al întâmpinării în instanța de apel, față de modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.201/2005, în „Pandectele române” nr. 6/2005;
– D. Foussard, Ľ arbitrage en droit administratif, în „Revue de ľ arbitrage”, nr. 3/1990;
– Ph. Fouchard, Les institution permanentes ď arbitrage devant le juge étatique, în „Magazine du arbitrage”, 1987;
– Ph. Fouchard, Notă critică la Decizia Curții de apel Paris din data de 4 mai 1997, în „Revista de arbitraj”, 1988;
– Ch. Jarronsson, Le rôle respectif de ľ institution, de ľ arbitre et des parties dans ľ instance arbitrale, în „Magazine du arbitrage”, 1990;
– I. Leș, Întâmpinarea – realități și perspective, în „Curierul judiciar” nr. 9/2006;
– I. Leș, Dispozitivul hotărârii judecătorești și procedura de filtrare a recursului în viziunea Proiectului noului Cod de procedură civilă, în „Dreptul” nr. 10/2009;
– I. Leș, Hotărârea arbitrală în reglementarea noului Cod de procedură civilă, în „Dreptul” nr. 10/2011;
– B. Moreau, Arbitrage droit interne, dans la ,,Répertoire de procédure civile”, Dalloz, Paris, 2000, 2eme éditions;
– I. Moroianu, Natura juridică a hotărârii de soluționare a litigiilor de comerț internațional prin arbitraj, în „Revista română de drept” nr. 9/1979;
– S. Moldovan, Excepția și prezumția lucrului judecat, în „Pandectele române”, nr. 4/2002;
– Al. I. Oproiu, Notă la Decizia civilă nr. 1073/1966 a Tribunalului județean Argeș, în „Revista română de drept”, nr. 6/1967;
– Marie-Claire Rondeau-Rivier, Arbitrage. La sentence arbitrale, în „Juris-Classeur”, 1996;
– A. Severin, Considerații asupra reglementării arbitrajului în noul Cod de procedură civilă – cu privire specială la arbitrajul instituționalizat, în „Dreptul” nr. 1/2011;
– J. Rubelin-Devichi, Arbitrage. Compromis et clause compromisoire, réfondu par É. Laquin, dans Juris Classeur;
– J. Rubelin-Devichi, La nature de ľ arbitrage, în „Libraire générale de droit et de jurisprudence” nr. 85/1965;
– O. Ungureanu, Sinteză teoretică și practică privind cererea reconvențională, în „Revista română de drept” nr. 11/1988;
– O. Ungureanu, Întâmpinarea și cererea reconvențională. Considerații pe marginea noilor reglementări, în „Juridica” nr. 2/2001;
– S. Zilberstein, I. Băcanu, Deființarea hotărârii arbitrale, în „Dreptul”, nr. 10/1996.
III. JURISPUDENȚĂ
– Jurisprudența comercială arbitrală 1953-2000, editată de Camera de Comerț și Industrie a României și a municipiului București, 2002;
– Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, Editura didactică și pedagogică, București, 1983;
– S. Angheni, M. Avram, R. Lazăr, I. Ionescu, Buletinul jurisprudenței 1990 – 2003, Editura All Beck, București, 2003;
– I. Mihuță, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică juridicară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969, Editura Științifică, București, 1970;
– I. Gh. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976;
– I. Gh. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975-1980, Editura Științifică, București, 1982;
– I. Mihuță, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică juridicară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980-1985, Editura Științifică, București, 1986;
– B. Moreau, Arbitrage (Droit interne), în „Répertoire de droit civil”, Dalloz, Poris, 2000;
– P. Perju, Practică judiciară civilă comentată și adnotată, Editura Continent XXI, București, 1991
– S. Zilberstein ș.a., Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, Editura Lumina Lex, București, 1996.
CONCLUZII
După cum s-a afirmat în doctrina din domeniu, ,,libertatea formelor” este o formă (modalitate) a libertății (p.n.). Într-adevăr, sunt relativ puține alte ,,instituții juridice”, decât ,,arbitrajul privat”, care întruchipează atât de ,,convingător” evadarea din ,,universal constrictor” (constrângător) și, cel mai adesea, ,,implacabil” (lipsit de alternativă) al formelor juridice (procesului civil).
Cu toate acestea, ,,libertatea formelor”, promovată de instituția juridică a ,,arbitrajului privat”, nu se traduce în ,,lejeritate” sau, altfel spus, în ,,facil”. Dimpotrivă, așa cum, de altfel, probabil, a rezultat și din analiza care face obiectul prezentei teze de doctorat, ,,arbitrajul privat” este mult mai complex decât pare la prima vedere și mult mai dificil de pus în operă decât, cel mai adesea, este profesat.
În acord cu cele exprimate în doctrina domeniului procesual civil, ,,complexitatea” și ,,dificultatea” arbitrajului privat provin, cel mai probabil, din condițiile imanente acestuia, și anume: posibilitatea părților litigante de a-și allege judecătorii; organizarea de către părți a procedurii arbitrale, ca atare.
La aceste notorii ,,dificultăți”, în ceea ce ne privește, adăugăm posibila (sau certa) reticență a ,,justițiabilului roman” (înclinat, mai ales către dispută) față de valențele ,,acordului de voință”, inclusiv în ,,chestiuni litigioase”.
Oricum, ,,complexitatea” și ,,dificultatea” arbitrajului privat sunt estompate de incontestabilele lui avantaje, între care evocăm, și în acest context, ,,dorința pacifistă” a părților litigante, ,,discreția” în rezolvarea unui diferend efemer și ,,celeritate” în soluționarea litigiului dintre ele.
În dorința unei ,,prezentări” cuprinzătoare și, mai ales, convingătoare a ,,valențelor” arbitrajului privat în sistemul de drept al României, teza de doctorat propusă este structurată în șase capitol, astfel: Capitolul I (aspecte generale referitoare la arbitrajul privat), Capitolul II (organizarea arbitrajului privat), Capitolul III (convenția arbitrală), Capitolul IV (tribunalul arbitral); Capitolul V (judecata arbitrală) și Capitolul VI (hotărârea arbitrală). De fapt, am optat pentru această structură din convingerea că, respectând ,,succesiunea” dispozițiilor Codului de procedură civilă consacrate arbitrajului privat, facilităm prezentarea lizibilă a vastei problematicii teoretice și practice care acompaniază această instituție juridică.
Analiza noastră este întemeiată, în principal, pe abordarea logico-juridică, sistematică și sistemică a reglementărilor actualului Cod de procedură civilă consacrate ,,arbitrajului privat”. Sub acest aspect, demersul nostru (științific) a vizat atât interpretarea normelor juridice consacrate ,,arbitrajului privat”, cât și identificarea inadvertețelor legislative, precum și fundamentarea unor pertinente propuneri de lege ferenda pentru eliminarea acestora. Fără intenția de a ne aroga merite ce nu ni se cuvin, considerăm că lucrarea propusă se poate constitui într-o ,,bază de discuție” pentru eventuale viitoare demersuri doctrinare pe această temă.
De asemenea, fără să ne propunem, neapărat, o analiză comparativă, sub numeroase aspecte, am constatat existența unor diferențe normative între procedura arbitrajului privat și procedura contencioasă de crept comun, în condițiile în care diferențele respective nu sunt determinate de ,,specificitatea” acestei proceduri speciale. În context, subliniem lipsa ,,acută” a unui text în actualul Cod de proceduă civilă care, cu valoare de principiu, să instituie calitatea de ,,drept comun” pentru procedura arbitrajului privat a reglementărilor din Codul de procedură civilă consacrate procedurii contencioase.
Pentru fundamentarea științifică a tezei de doctorat, demersul nostru științific este în acord cu opțiunile doctrinaire exprimate de personalități științifice de prim rang din domeniul ,,științei dreptului procesual civil”, precum eminenții profesori universitari I. Leș, I. Deleanu, O. Căpățână și I. Băcanu.
De asemenea, fără a exagera, am apelat la unele lucrări ale unor doctrinari străini, mai ales din Franța (dată fiind ,,înfrățirea” dintre sistemele de drept ale celor două state). În acest sens, îi evocăm pe M. de Boisséson, Ph. Fouchard, E. Gallard și B. Goldman.
In fine, exprimăm convingerea că ,,proliferarea arbitrajului privat” în România nu ține atât de ,,cadrul legislativ” care, oricum, este generos, cât, mai ales, de un anumit nivel al ,,culturii civice și juridice” a justițiabilului român.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arbitrajul Privat Intern In Reglementarea Actualului Cod de Procedura Civila al Romaniei (ID: 110046)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.