Arbitrajul la Confluenta a Doua Coduri
Arbitrajul la confluența a două coduri
Introducere
Capitolul 1
Aspecte generale cu privire la arbitraj
1.1. Noțiune
1.2. Terminologie
1.3. Domeniul de aplicare
1.3.1. Calificarea și domeniul de aplicare a procesului arbitral internațional
1.3.2. Arbitrabilitatea litigiului
1.4. Formele arbitrajului
Capitolul 2
Considerații privind cadrul legal al arbitrajului
2.1. Reglementarea arbitrajului
2.1.1. Reglementarea arbitrajului intern
2.1.2. Reglementarea arbitrajului internațional
2.2. Aspecte comparative privind cadrul normativ stabilit de legislația procesual civilă
din România
Capitolul 3
Prevederi legale cu privire la arbitrajul intern
3.1. Codul de procedură civilă din 1865
3.2. Noul Cod de procedură civilă – Legea nr. 134/2010, modificată
Concluzii
Bibliografie
LISTĂ DE ABREVIERI
Titluri de periodice
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești
Alte abrevieri
Introducere
Prezenta lucrare face vorbire despre arbitraj pe parcursul a trei capitole, evidențindu-se modificările aduse odată cu intrarea Noului cod de procedură civilă față de vechea reglementare.
Astfel, arbitrajul este cunoscut ca fiind acea modalitate obișnuită de soluționare a litigiilor de comerț internațional.
Arbitrajul în comerț internațional poate fi definit ca un sistem jurisdicțional convențional și facultativ, în cadrul căruia un litigiu determinat este soluționat de arbitrii desemnați de către părți, după o procedură determinată.
Litigiul este de comerț internațional daca are legătură cu operațiuni comerciale internaționale, având cel puțin un element de extraneitate.
Arbitrajul, presupune în mod obligatoriu, acordul de voință al părților, soluționarea litigiului dintre părți nu poate fi supusă arbitrajului în lipsa consimțământului reciproc al acestora. Arbitrajul se caracterizează prin trei elemente: sursa puterii arbitrilor de a soluționa litigiul este voința părților, procedura arbitrală trebuie să respecte garanțiile fundamentale ale justiției statale, hotărârea arbitrală este obligatorie pentru părți, și în caz de nevoie, poate fi pusă în executare prin apelarea la forța coercitivă a statului.
Vom vedea pe parcursul lucrării că Noul cod civil consacră arbitrajul ca o jurisdicție alternativă cu caracter privat.
De altfel și doctrina consideră arbitrajul ca o jurisdicție privată.
Deși arbitrajul este considerat o jurisdicție privată, la care părțile apelează pentru a evita judecata litigiului în fața unei instanțe statale, în practică autoritatea publică, prin intermediul instanței statale, interferează cu arbitrajul în mai multe situații.
Relația dintre arbitraj și instanțele statale este una complexă, arbitrajul bazându-se pe sistemul judiciar existent, pentru soluționarea diferitelor incidente care apar în cursul procedurii arbitrale și, atunci când este necesar, pentru recunoașterea și executarea hotărârii arbitrale.
În consecință, întreaga lucrare conține aspecte relevante cu titlul temei și este realizată după o bibliografie ale celor mai cunoscuți autori în domeniu.
Capitolul 1
Aspecte generale cu privire la arbitraj
1.1. Noțiune
Arbitrajul reprezintă o jurisdicție convențională de drept privat, pentru rezolvarea anumitor litigii de către una sau mai multe persoane, în cadrul unei proceduri bazate pe autonomia de voință a părților și cu respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri și a dispozițiilor imperative ale legii.
În accepțiunea sa cea mai largă, termenul „arbitraj" desemnează modalitatea de soluționare a unui litigiu de către o persoană numită arbitru. Noțiunea de arbitraj se referă la instanța (organul de jurisdicție), la procedura potrivit căreia se va soluționa litigiul sau la însuși obiectul activității jurisdicționale (res litigiosa).
Arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiți constituie, în sensul dispozițiilor de față, tribunalul arbitral.
Persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție. Părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj sau de o terță persoană.
Sunt supuse arbitrajului toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit ori ar putea să se ivească între părți privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului.
Arbitrajul este o instituție mixtă, de drept procesual și de drept material, fiind, sub aspectul raportului juridic, o instituție de drept procesual prin care se consacră transferul competențelor de judecată din domeniul autorității publice (puterea judecătorească), în domeniul justiției private, generatoare de noi raporturi juridice de drept privat.
Prin această prismă, arbitrajul constituie o instanță de judecată specifică, distinctă de instanțele jurisdicționale statale, evidențiind caracteristici puse în valoare în considerarea naturii sale mixte (înlocuirea justiției statale în favoarea arbitrajului privat, căruia i se conferă, prin voința părților, putere de jurisdicție).
Dacă litigiile nu pot fi evitate prin bună înțelegere, părțile stabilesc, de regulă, modul de soluționare a acestora pe calea arbitrajului, pe baza unei convenții arbitrale, care constituie materializarea acordului lor de a înlătura competența de drept comun a instanței judecătorești. Demersul este generat de avantajele arbitrajului, constând în confidențialitate, celeritate, costuri scăzute, procedură simplificată, profesionalismul arbitrilor.
Pornind de la caracterul său convențional, arbitrajul este un mod opțional de soluționare a litigiilor, dar în anumite circumstanțe devine obligatoriu pentru părțile implicate într-o dispută.
Arbitrajul își regăsește aplicațiunea primordială în cadrul activităților de producere, administrare ori înstrăinare de bunuri și prestare de servicii, fiind o jurisdicție derogatorie de la dreptul comun, având ca obiect soluționarea litigiilor izvorâte din relațiile economice de producție, comerț sau prestări servicii. Procedura de judecată arbitrala este stabilită de părți, de către arbitri, de o instituție permanentă de arbitraj ori prin asimilarea de către părți a unei alte proceduri edictate de stat.
Arbitrajul comercial poate fi definit ca o metodă jurisdicțională, convențională și facultativă de soluționare a unui litigiu patrimonial, de natură economică cu caracter tranzacționabil, având la bază o procedură în care persoane particulare sunt învestite de către părțile litigante cu pronunțarea unei hotărâri definitive și obligatorii pentru acestea.
Dacă nu putem vorbi de o reglementare completă și convingătoare a concilierii în domeniul raporturilor dintre profesioniști, trebuie subliniat că, în această materie, arbitrajul este o instituție juridică practică și funcțională, beneficiind de un cadru legal coerent și de o practică îndelungată.
Arbitrajul este o instituție bazată pe autonomia de voință a părților. Potrivit liberalismului juridic, fundamentul arbitrajului îl constituie convenția arbitrala, înțelegerea părților de a recurge la această cale de soluționare a litigiului dintre ele, care presupune excluderea competenței instanțelor judecătorești.
Arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiție adaptată în mod special litigiilor dintre profesioniști și care prezintă pentru lumea oamenilor de afaceri o atracție deosebită.
Arbitrajul reprezintă o alternativă la justiția clasică. Justițiabilii așteaptă de la arbitri ca litigiul să fie soluționat rapid, într-o procedură suplă, stabilită, în arbitrajul ad-hoc mai ales, chiar de părți, cu cheltuieli mai mici.
În materia activităților economice, de producție, comerț și prestări servicii, arbitrajul poate fi și reflexul refuzului profesioniștilor de a se supune și urma formele închistate ale procedurii de drept comun, din care s-a născut nevoia formelor mai maleabile, proprii arbitrajului, ori rigoarea și conservatorismul dreptului pozitiv, din care au izvorât uzanțele comerciale, lex mercatoria.
Arbitrajul poate fi intern și internațional. Există instituții naționale permanente de arbitraj care pot organiza soluționarea, prin arbitraj, nu numai a litigiilor naționale, ci și a unor litigii ce izvorăsc din situații litigioase internaționale.
Distincția dintre arbitrajul național și arbitrajul internațional se evidențiază din perspectiva celor două accepțiuni (arbitrajul ce se referă la un organ de jurisdicție, pe de o parte, și arbitraj ce semnifică o situație litigioasă, pe de altă parte). Din aceeași dublă perspectivă urmează a fi evidențiată distincția dintre arbitrajul național și arbitrajul internațional.
Arbitrajul internațional are în compunere arbitrajul comercial internațional și arbitrajul de drept internațional privat. Arbitrajul de drept internațional public face parte din ansamblul modalităților de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale, având caracter politico-jurisdicțional.
În cazul arbitrajului de drept internațional public, părțile litigante sunt statele, pe când arbitrajul comercial internațional are drept părți litigante subiecte de drept civil. Dacă arbitrajul privește un litigiu în legătură cu un raport de drept internațional privat, el este arbitraj de drept internațional privat. Arbitrajul comercial internațional privește un raport litigios de dreptul comerțului internațional.
Arbitrajul comercial internațional este definit ca o instituție juridică pentru soluționarea litigiilor comerciale internaționale, de către persoanele învestite cu această sarcină chiar de părțile contractante aflate în litigiu.
Prin reunirea acestor elemente, arbitrajul comercial internațional se definește ca fiind un sistem jurisdicțional special și derogator de la dreptul comun, în temeiul căruia o anumită instanță specializată este desemnată – cel mai adesea, prin voința părților litigante – să soluționeze un litigiu ce se naște în cadrul raporturilor comerciale internaționale, după o procedură determinată și de către persoane desemnate în acest scop de părțile în litigiu.
În esență, raporturile de drept al comerțului internațional sunt relevate prin aspectul caracterului lor internațional, cu ajutorul a două criterii: un criteriu „subiectiv”; altul – de natură „obiectivă”. Potrivit criteriului subiectiv, părțile unui raport juridic, persoane juridice sau fizice, trebuie să aibă sediul, respectiv domiciliul, sau reședința obișnuită în state diferite. Corespunzător criteriului obiectiv, marfa sau orice alt bun care constituie obiectul raportului juridic ce se pretinde a fi internațional trebuie ca, în executarea acelui raport juridic, să treacă cel puțin o frontieră.
Arbitrajul comercial internațional răspunde exigențelor relațiilor comerciale internaționale, determinând o eficacitate specifică generată de avantajele pe care le prezintă față de jurisdicțiile de drept comun.
În cadrul acestei modalități, părțile au posibilități egale de informare și de alegere a arbitrajului, în raport cu interesele lor comune. Încrederea părților în arbitraj este determinată de specializarea și imparțialitatea arbitrilor, care soluționează litigiile prin aplicarea normelor proprii ale comerțului internațional, având în vedere stipulațiile contractului și uzanțele comerciale.
Simplitatea procedurii arbitrale facilitează desemnarea arbitrilor de către părți, secretul dezbaterilor, utilizarea limbilor străine și modicitatea cheltuielilor de arbitrare. Totodată, celeritatea soluționării diferendului este asigurată prin renunțarea la căile de atac, sentința arbitrală fiind definitivă și executoriee le prezintă față de jurisdicțiile de drept comun.
În cadrul acestei modalități, părțile au posibilități egale de informare și de alegere a arbitrajului, în raport cu interesele lor comune. Încrederea părților în arbitraj este determinată de specializarea și imparțialitatea arbitrilor, care soluționează litigiile prin aplicarea normelor proprii ale comerțului internațional, având în vedere stipulațiile contractului și uzanțele comerciale.
Simplitatea procedurii arbitrale facilitează desemnarea arbitrilor de către părți, secretul dezbaterilor, utilizarea limbilor străine și modicitatea cheltuielilor de arbitrare. Totodată, celeritatea soluționării diferendului este asigurată prin renunțarea la căile de atac, sentința arbitrală fiind definitivă și executorie.
Arbitrajul comercial internațional permite părților să evite conflictele de jurisdicții și conflictele de legi. Existența unei jurisdicții specifice conferă participanților la activitatea de comerț internațional certitudine juridică cu privire la relațiile lor contractuale.
În sensul Codului de procedură civilă anterior, arbitrajul internațional era definit în raport de caracterul de „internaționalitate" al litigiului arbitral.
Potrivit art. 1110 C. pr. civ., un litigiu arbitral care se desfășoară în România era socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Elementul de extraneitate reprezintă acea parte componentă a unui raport juridic de drept privat (subiecte, conținut, obiect) situată în străinătate sau care se află sub incidența unei legi străine, alta decât legea română; în contextul acestei prevederi, pentru ca arbitrajul să fie calificat drept internațional, trebuie ca litigiul arbitral să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Prin urmare, este suficient ca obiectul, părțile sau cauza litigiului arbitral să conțină un element de internaționalitate, pentru ca dispozițiile specifice arbitrajului internațional să fie aplicabile.
Noul Cod de procedură civilă menține aceeași definiție pentru litigiul arbitral internațional, dar dispozițiile incidente nu sunt aplicabile decât dacă sediul instanței arbitrale se află în România și cel puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România.
Pentru aplicarea dispozițiilor speciale de procedură cu privire la arbitrajul internațional se instituie un criteriu suplimentar, raportat la momentul încheierii convenției arbitrale. Simplul element de extraneitate prezent la momentul nașterii raportului juridic nu este suficient, fiind necesar ca una dintre părți să nu fie stabilită în România în sensul legii, atunci când este încheiată convenția arbitrală.
Noul Cod condiționează aplicabilitatea dispozițiilor procedurale specifice arbitrajului internațional de voința părților, în sensul ca părțile pot renunța în mod expres la acestea fie prin convenția arbitrală, fie ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris.
Din perspectiva noului Cod civil, se impune luarea în considerare a principiilor instituite de art. 3, principii ce necesită a fi coroborate cu art. 1 pct. 1 din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional de la Geneva din 1961.
În cazul arbitrajului internațional poate să fie evidențiat „un aspect contractual” și unul „procedural". Astfel, în cuprinsul art. 1.112 C. pr. civ., din Capitolul „Procesul arbitral internațional", aflat sub titlul „Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine”, se face referire la „(…) convenția arbitrală", iar în art. 1.113 și urm. C. pr. civ. este reglementată constituirea tribunalului în cadrul judecății arbitrale, care se finalizează prin pronunțarea unei hotărâri arbitrale.
Conform art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ., un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Sediul instanței arbitrale este, în mod firesc, un element luat în considerare în scopul determinării domeniului de aplicare a reglementărilor privind procesul arbitral internațional.
Astfel, potrivit art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ., un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate, în cadrul art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ. este preferată o formulă largă în vederea stabilirii caracterului internațional al situației litigioase, care determină apoi caracterul internațional al arbitrajului.
În cazul în care ambele părți au sediul în România, iar contractul încheiat de acestea urmează a fi calificat ca fiind internațional datorită unor criterii juridice și/sau unor criterii economice, litigiul care va decurge dintr-un asemenea contract va fi soluționat, în cazul în care părțile au perfectat o convenție de arbitraj, printr-un arbitraj internațional, care s-ar putea desfășura în țara noastră, deși el nu ar fi vizat de dispozițiile art. 1.110 alin. (2) C. pr. civ.
În cuprinsul art. 1.110 alin. (2) C. pr. civ. se solicită totuși ca sediul instanței arbitrale să se afle în România și, totodată, cel puțin una dintre părți să nu aibă, la data încheierii convenției arbitrale, domiciliul, reședința obișnuită sau sediul în țara noastră.
În dreptul internațional privat, locul producerii unui fapt cauzator de prejudiciu, locul executării unui act juridic aflat în străinătate, locul judecării litigiului constituie elemente de extraneitate.
În diverse sisteme de drept naționale, tendința dominantă este de a considera că arbitrajul internațional are natură mixtă, contractuală și jurisdicțională. Această concepție este împărtășită și în literatura noastră de specialitate consacrată dreptului comerțului internațional.
Din perspectiva dublei naturi – contractuală și jurisdicțională – a arbitrajului, în cadrul art. 1.123 C. pr. civ., se face distincția între hotărârile arbitrale străine și cele naționale, primele fiind recunoscute și executate în țara noastră în condiții similare celor prevăzute în Convenția de la New York din anul 1958.
Arbitrajul reunește puterea de lege a contractului părților cu forța jurisdicțională dobândită prin efectul legii. În acest sens, natura juridică mixtă a arbitrajului este pusă în valoare în cadrul organizării și derulării procesului arbitral.
Denumirea oficială, care includea termenul „internațional", nu constituia un impediment de a organiza soluționarea prin arbitraj a litigiilor interne (situațiile litigioase interne). Jurisdicția fostei Comisii de Arbitraj Comercial Internațional implică – sub rezerva încheierii unei convenții arbitrale în favoarea acestei instituții permanente de arbitraj – soluționarea atât a situațiilor litigioase naționale (române), cât și a situațiilor litigioase străine. Raționamentul juridic trebuia să aibă drept etalon distincția dintre arbitraj (organ de jurisdicție) și arbitraj (situație litigioasă), pe de o parte, și identificarea criteriului de diferențiere între arbitrajul (organ de jurisdicție) cu caracter național (român) și arbitrajul (organ de jurisdicție) cu caracter internațional, pe de altă parte.
În primul rând, natura internă sau internațională a litigiului – care poate fi soluționat prin arbitrajul organizat ori administrat de o instituție permanentă de arbitraj – nu este determinată de titulatura acesteia din urmă. Prezența elementelor de extraneitate este cea care imprimă un caracter internațional situației litigioase.
În al doilea rând, caracterul național sau internațional al arbitrajului (organ de jurisdicție) este determinat incidental de criteriul temeiului juridic al organizării entității pe lângă care se constituie și funcționează respectivul organ de jurisdicție.
Dacă temeiul juridic al organizării instituției permanente de arbitraj este exclusiv legislația națională a unui stat, instituția în cauză are naționalitatea conferită de statul respectiv (caracter național). Din perspectivă românească, organul de jurisdicție are caracter național dacă funcționează în cadrul sistemului de drept român.
Temeiul juridic al jurisdicției conferă caracter național atât constituirii, cât și obiectivelor instituției permanente de arbitraj. Nu se confundă arbitrajul-organ de jurisdicție cu arbitrajul-situație litigioasă.
Respectivul caracter național se păstrează chiar dacă lista de arbitri – stabilită de organul de jurisdicție – conține și persoane având altă cetățenie decât cetățenia română. Aceeași consecință se păstrează chiar dacă în compoziția tribunalului arbitral – constituit sub egida respectivei instituții permanente de arbitraj – intră și persoane care nu au cetățenie română.
Caracterul național al arbitrajului (organ de jurisdicție) este determinat de incidența exclusivă a legislației naționale cu privire la organizarea și funcționarea entității pe lângă care se constituie sau funcționează organul de jurisdicție. Incidența semnifică funcționarea respectivului organ de jurisdicție în cadrul unui singur sistem de drept.
Caracterul internațional al arbitrajului [organ de jurisdicție) este determinat de „statutul de drept public al acestor entități, care, potrivit legii locului unde au fost înregistrate, au caracter de organizații internaționale".
Art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ. are în vedere distincția dintre arbitrajul (situație litigioasă) național și arbitrajul (situație litigioasă) internațional.
Distincția este efectuată de legiuitorul român prin mecanismul calificării caracterului internațional al arbitrajului (situației litigioase). Arbitrajul care nu prezintă un element de extraneitate este calificat drept național. Din aceeași perspectivă, situația litigioasă care prezintă un element de extraneitate este internațională.
Potrivit terminologiei utilizate de legiuitorul român, respectivul arbitraj este socotit internațional. Identificarea elementului de extraneitate implică identificarea împrejurării de fapt datorită căreia raportul juridic prezintă conexiuni cu două sau mai multe sisteme de drept. Această împrejurare de fapt (însuși elementul de extraneitate) nu se confundă cu subiectul, conținutul, obiectul raportului juridic.
Elementul de extraneitate se poate referi la oricare dintre elementele raportului juridic. Interesul identificării elementului de extraneitate are un profund caracter practic. Prezența acestui element determină necesitatea soluționării conflictului de legi în vederea stabilirii propriu-zise a legii aplicabile fondului arbitrajului (situației litigioase).
Cele două criterii – aplicate în mod cumulativ – conferă caracter internațional arbitrajului. Potrivit primului criteriu (obiectiv) arbitrajul este internațional dacă s-a născut sau se va naște din operațiuni de comerț internațional. Potrivit celui de-al doilea criteriu (subiectiv), situația litigioasă este internațională dacă respectivele operațiuni de comerț internațional se derulează între subiecte de drept (persoane fizice sau juridice) „având în momentul încheierii convenției reședința lor obișnuită sau sediul în state contractante diferite".
Oricărei situații litigioase care prezintă elemente de extraneitate îi sunt aplicabile prevederile Capitolului I (Procesul arbitral internațional) din Titlul IV (Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine) al Cărții a VII-a (Procesul civil internațional) din noul Cod de procedură civilă.
Teza a II-a a art. 1.110 alin. (3) C. pr. civ. poate fi interpretată în sensul că, dacă părțile nu au stabilit direct sau indirect sediul tribunalului arbitral, instituția permanentă de arbitraj însăși procedează la stabilirea acestuia.
Din această perspectivă, stabilirea sediului tribunalului arbitral de instituția permanentă de arbitraj reprezintă o soluție legală de rezervă aplicabilă în ipoteza în care părțile nu au stabilit sediul tribunalului arbitral.
Soluția legală de rezervă pentru stabilirea sediului tribunalului arbitral este incidență numai dacă sediul tribunalului arbitral nu a fost stabilit direct sau indirect de părți, pe de o parte, și nu a fost stabilit de instituția permanentă de arbitraj, pe de altă parte.
Arbitrii stabilesc sediul tribunalului arbitral. Din perspectiva arbitrajului instituțional, este nerelevantă distincția dintre locul arbitrajului și sediul instituției permanente de arbitraj, respectiv sediul tribunalului arbitral, dacă punctele geografice coincid. Dacă acestea nu coincid, distincția este utilă, cel puțin în ipoteza arbitrajului internațional, întrucât numai locul arbitrajului este luat în considerare pentru stabilirea domeniului de aplicare a Convenției de la New York (1958).
În plus, sediul tribunalului arbitral, localizat geografic pe teritoriul României, reprezintă, sub rezerva îndeplinirii condițiilor stabilite de art. 1.110 alin. (2) C. pr. civ., unul din elementele care determină aplicarea Capitolului I (Procesul arbitral internațional), Titlul IV (Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine), Cartea a VII-a (Procesul civil internațional) din noul Cod de procedură civilă.
Elementul de extraneitate reprezintă o împrejurare de fapt care se poate referi la oricare din elementele raportului de drept privat, diferențiind, din punct de vedere legal, litigiul arbitral național de litigiul arbitral internațional.
Aplicarea art. 1.110-1.122 C. pr. civ. este condiționată de localizarea sediului instanței arbitrale în țară, pe de o parte, și de nelocalizarea, în momentul încheierii convenției arbitrale, a domiciliului sau reședinței obișnuite, sediului al cel puțin uneia din părți pe teritoriul aceleiași țări, pe de altă parte. În momentul încheierii convenției arbitrale sau ulterior acestuia părțile pot exclude, numai prin înscris, aplicarea dispozițiilor cuprinse în respectivul capitol.
În literatura română de specialitate, au fost evidențiate anumite criterii în funcție de care se determină internaționalitatea arbitrajului (organ de jurisdicție), dar nu a fost absolutizată importanța niciunuia dintre acestea.
Potrivit criteriului caracterului constituirii și obiectivelor instituției permanente de arbitraj, distingem între arbitrajul instituțional cu caracter național și arbitrajul instituțional cu caracter internațional.
În primul rând, a fost evocată internaționalitatea organului de jurisdicție grefată pe caracterul străin al acestuia. Caracterul străin poate fi determinat de cetățenia arbitrilor care compun tribunalul arbitral, de facultatea părților de a determina sediul sau locul arbitrajului într-o țară sau alta.
În al doilea rând, a fost evocată internaționalitatea organului de jurisdicție grefată pe autonomia acestuia față de orice structură națională.
Circulația bunurilor și serviciilor peste granițele unei țări imprimă raporturilor juridice dintre părți caracter internațional economic.
1.2. Terminologie
Însăși noțiunea de arbitraj are o semnificație multiplă. În primul rând, se are în vedere organul de jurisdicție – instanța – care soluționează un anumit litigiu, structura sa organizatorică. Apoi, aceeași noțiune semnifică procedura căreia i se conformează acest organ în activitatea jurisdicțională pe care o desfășoară. În sfârșit, noțiunea de arbitraj desemnează și pretențiile părților aflate în litigiu, adică obiectul activității jurisdicționale într-un caz determinat, ca element de fond (res litigiosa).
Ne aflăm în prezența unui concept care însumează atât forma litigiului – instanța competentă și procedura pe care o urmează -, cât și fondul său – litigiul dintre părți supus spre soluționare arbitrajului.
Conceptual, arbitrajul internațional constituie o formă de arbitraj care conține un element de extraneitate suficient, determinat de legea națională.
În sensul prevederilor legale ce guvernează această materie în legislația română, pentru ca arbitrajul să fie calificat drept „internațional", trebuie ca litigiul arbitral să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Prin urmare, este suficient ca obiectul, părțile sau cauza litigiului arbitral să conțină un element de internaționalitate, pentru ca dispozițiile specifice arbitrajului internațional să fie aplicabile. Această reglementare conține prevederi speciale față de arbitrajul intern, fiind reglementate aspecte de procedură precum modalitatea de compunere a tribunalului arbitral, termenele procedurale, limba de procedură sau cheltuielile ocazionate de activitatea arbitrilor.
Arbitrul este persoana fizică îndreptățită să desfășoare procedura arbitrajului, fiind desemnată de părți să realizeze această modalitate de soluționare extrajudiciară a litigiilor.
Litigiul este definit, din punct de vedere semantic, printr-un termen cu mai multe accepțiuni: conflict între persoane, instituții, state etc; acesta poate forma obiectul unui proces, unui arbitraj etc; în sens juridic, acesta semnifică un conflict care poate fi supus pentru rezolvare unui organ de jurisdicție; totodată, cuvântul mai reprezintă o confruntare de interese care poate constitui obiectul unui proces; diferend care poate constitui obiectul unui proces, al unui arbitraj etc; contestare judiciară; proces, judecată, pricină, cauză, neînțelegere între două sau mai multe persoane, fizice sau juridice, supusă sau susceptibilă de a fi supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicție. Litigiul se naște ca urmare a încălcării sau a pretinsei încălcări a unui drept ocrotit de lege. În raport de natura normelor legale încălcate, litigiile pot fi civile, penale, comerciale, arbitrale, de muncă.
Strict lingvistic, în sistemul noului Cod de procedură civilă, legiuitorul român nu stabilește direct și exact caracterul internațional al arbitrajului [situația litigioasă], ci îl determină indirect. Calificarea este efectuată prin utilizarea sintagmei un „litigiu arbitral este socotit internațional", și nu prin sintagma un litigiu arbitral „este internațional".
Noțiunea de arbitraj comercial internațional este consacrată prin convenții internaționale (de pildă, Convenția europeana asupra arbitrajului comercial internațional de la Geneva din 1961), dar și în doctrina juridică de specialitate și în practica de comerț internațional.
Expresia de „arbitraj comercial internațional" este consacrată de Convenția europeană semnată la Geneva la 21 aprilie 1961 și de Legea-tip adoptată de Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial la 21 iunie 1985. Ea constituie chiar titlul, atât al unuia, cât și al celuilalt dintre aceste importante și recente instrumente internaționale.
Raportul de drept internațional se deosebește de cel de drept intern prin existența unuia sau mai multor elemente de extraneitate.
În acest context, s-a subliniat eficacitatea condiționării preponderent economice a internaționalității raporturilor juridice dintre părți, când conțin intrinsec un element de extraneitate.
Raporturile de drept internațional privat sunt raporturi civile, de muncă, de procedură civilă și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
Potrivit art 2.557 alin. (2) C. civ., „în înțelesul prezentei cărți, raporturile de drept internațional privat sunt raporturi civile, comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate". Corelativ, art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ. evidențiază sintagma „raport de drept privat cu element de extraneitate”.
Prin element de extraneitate se înțelege o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe sisteme de drept.
Extraneitatea nu este un element distinct al raportului juridic, alături de subiecte, conținut și obiect, dar intră în componența acestora, oricare dintre aceste elemente putând îmbrăca forma extraneității.
Normele juridice care reglementează relațiile sociale cu element de extraneitate sunt stabilite între persoane fizice sau persoane juridice.
Din punctul de vedere al subiectelor raportului juridic, pot constitui elemente de extraneitate:
– pentru persoanele fizice: cetățenia, domiciliul, reședința, religia;
– pentru persoanele juridice: naționalitatea, sediul, fondul de comerț, centrul economic.
În privința raportului juridic, drepturile și obligațiile părților se stabilesc în funcție de conținutul raportului juridic (locul încheierii sau executării actului juridic) sau al obiectului raportului juridic (locul situării bunului mobil sau imobil), de legea competentă să reglementeze acel raport juridic, materializându-se prin elemente concrete care, în cazul în care se găsesc în străinătate ori sunt supuse unei legi străine, constituie elemente de extraneitate.
În concret, prezența unui raport juridic cu element de extraneitate se relevă când:
a) părțile raportului juridic (ori numai una dintre acestea) au cetățenia, sau naționalitatea unei țări străine ori au domiciliul sau sediul într-o altă țară.
b) obiectul raportului juridic este situat într-o țară străină (cazul în care bunurile care fac obiectul unei vânzări ce constituie o masă succesorală sunt situate într-o țară străină; în cazul în care dintr-o moștenire fac parte și bunuri imobile, dreptul de moștenire se va reglementa prin regulile de drept aplicabile la locul situării imobilului);
c) locul producerii faptului generator, modificator sau extinctiv al raportului juridic se află în străinătate;
d) locul judecării litigiului se găsește într-o țară străină. Prezența elementului de extraneitate a evidențiat în practică următoarele probleme:
– determinarea instanței sau a autorității competente să instrumenteze sau să judece cazul;
– indicarea regulilor de procedură aplicabile;
– precizarea legii de fond aplicabile situației juridice;
– stabilirea efectelor produse de hotărârile autorităților străine.
Prin sintagma sediul instanței arbitrale se înțelege sediul tribunalului arbitral. În ipoteza arbitrajului instituțional, sediul tribunalului arbitral – constituit sub egida instituției permanente de arbitraj – este stabilit, de regulă, la sediul respectivei instituții. Nu este exclusă disocierea – de către părți sau de instituția de arbitraj sau, în lipsă, de către arbitri – a sediului instanței arbitrale de sediul respectivei instituții permanente de arbitraj.
Această posibilă disociere nu trebuie să aibă drept consecință localizarea sediului tribunalului arbitral în afara României.
Condiția pozitivă a situării sediului tribunalului arbitral în România trebuie să fie îndeplinită și în cazul în care, în momentul încheierii propriu-zise a convenției arbitrale, cel puțin una dintre părți nu avea domiciliul sau reședința obișnuită (ipoteza persoanei fizice), respectiv nu avea sediul (ipoteza persoanei juridice) în România.
În sistemul român de drept, domiciliul, respectiv reședința, și sediul subiectelor de drept – care nu se află în România – reprezintă puncte de legătură insuficiente pentru a conferi internaționalitate arbitrajului (situației litigioase). Elementul de extraneitate, pe de o parte, și aplicarea cumulativă a criteriilor stabilite de art. 1 pct. 1 lit. a) din Convenția de la Geneva (1961), pe de altă parte, conferă internaționalitate arbitrajului (situației litigioase).
Domiciliul/reședința și sediul subiectelor de drept – care nu se află în România – reprezintă una din condițiile de aplicare a Capitolului I, Titlul IV al Cărții a VII-a din Codul de procedură civilă.
Legiuitorul român contextualizează temporal îndeplinirea acestei condiții negative prin raportare la momentul încheierii propriu-zise a convenției arbitrale. Respectivul moment este luat în considerare pentru verificarea îndeplinirii celei de-a doua condiții negative necesare aplicării legii române privind procesul arbitral internațional.
1.3. Domeniul de aplicare
1.3.1. Calificarea și domeniul de aplicare a procesului arbitral internațional
Potrivit art. 1.110 C. pr. civ., un litigiu arbitral care se desfășoară în România este internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Dispozițiile noului Cod referitoare la procesul arbitral internațional se aplică în arbitrajul internațional dacă sediul instanței arbitrale se află în România și cel puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România, dacă părțile nu au exclus prin convenție sau ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.
Sediul instanței arbitrale se stabilește de părțile în cauză sau de instituția desemnată de acestea, iar în lipsă, de către arbitri.
Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată și semnată de toți arbitrii. Aceasta este executorie și obligatorie de la comunicarea sa părților și poate fi atacată numai cu acțiune în anulare pentru motivele acțiunii în anulare prevăzute în arbitrajul intern.
Primul capitol din cadrul Titlului al IV-lea privește procesul arbitral internațional în România. La fel ca și în cazul procesului civil internațional (art. 1.064 C. pr. civ.), prima dispoziție schițează cadrul general al acestui tip de proces.
Una dintre dificultățile întâlnite în legislațiile în materie este aceea de a identifica elementele caracterului „internațional" al arbitrajului.
Primul alineat al art. 1.110 C. pr. civ. definește un litigiu arbitral ca fiind internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. Aceasta apropie arbitrajul internațional de procesul civil internațional.
Fiind vorba de raporturi de drept privat, nu ne aflăm în prezența arbitrajului de drept internațional public, utilizat pentru soluționarea diferendelor dintre state sau dintre acestea și organizații internaționale.
Simpla supunere a unui litigiu arbitral izvorât dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate unei legi procedurale străine nu este întotdeauna suficientă pentru a caracteriza un litigiu arbitral ca fiind internațional.
Pentru acest motiv, alin. (2) adaugă condiția ca cel puțin una dintre părți să nu fi avut la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România. Această condiție trebuie îndeplinită doar la momentul încheierii convenției, ulterior partea fiind liberă să se stabilească în România.
Prin contrast cu regula de la art. 1.065 C. pr. civ., pârâtul nu trebuie să domicilieze sau să aibă sediul în România. Mai mult, ambele părți pot să se afle în această situație.
Se poate concluziona că arbitrajul internațional este deschis atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice. Alte elemente de extraneitate ale litigiului arbitral pot fi reținute cu ocazia numirii arbitrilor, a stabilirii anumitor aspecte procedurale sau alegerii sediului instanței arbitrale. în legătură cu acesta din urmă, alin. (2) și (3) fixează sediul instanței arbitrale în România.
Stabilirea sediului se realizează prin convenția părților sau de către instituția de arbitraj desemnată de acestea. în lipsă, sediul urmează a fi stabilit de arbitri. În doctrină se arată că stabilirea sediului instanței arbitrale prin convenția arbitrală nu este eficientă, întrucât la acel moment nu se cunosc caracteristicile litigiului care s-a ivit ori relațiile personale ale arbitrilor. Din alin. (3) reiese că litigiile arbitrale internaționale pot fi soluționate în România prin ambele forme de arbitraj – ad-hoc sau instituționalizat.
Importanța determinării caracterului internațional al unui litigiu arbitral este dată de aplicarea dispozițiilor prezentului capitol tuturor proceselor arbitrale, dacă sediul instanței arbitrale se află în România. Părțile au însă libertatea de a exclude aplicarea lor litigiului dintre ele. Aceasta poate avea loc prin convenția arbitrală sau ulterior încheierii ei. Operațiunea de excludere ulterioară poate avea loc numai printr-un înscris, nu și prin telegramă, telex, telecopiator, poștă electronică sau orice alt mijloc.
În conformitate cu dispozițiile art. 1.111 C. pr. civ., orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul arbitrajului dacă privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber, iar legea statului de sediu al instanței arbitrale nu rezervă competența exclusivă instanțelor judecătorești.
Dacă una dintre părțile convenției arbitrale este un stat, o întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral.
Hotărârile arbitrale pronunțate cu încălcarea competențelor exclusive ale instanțelor judecătorești ale statului de sediu sau ale instanței arbitrale nu produc efecte pe teritoriul acestui stat.
1.3.2. Arbitrabilitatea litigiului
Noțiunea de arbitrabilitate, care face obiectul art. 1.111 C. pr. civ., reprezintă o condiție care precede validitatea convenției arbitrale și competența tribunalului arbitral.
Conceptul este susceptibil de a fi privit din două unghiuri, obiectiv și subiectiv.
În sens obiectiv, conform primului alineat, este vorba de aptitudinea unui diferend de a face obiectul arbitrajului internațional, fiind analizat în funcție de mai multe criterii.
Sfera litigiilor arbitrabile este circumscrisă cauzelor patrimoniale, cu condiția să privească drepturi asupra cărora părțile pot dispune în mod liber. Majoritatea lor sunt de natură comercială.
O limitare suplimentară este aceea că legea statului de sediu al instanței arbitrale să nu rezerve pentru litigiul dedus arbitrajului competența exclusivă instanțelor judecătorești. Trebuie reținut că este vorba de restricții decurgând din legea statului de sediu al tribunalului arbitral – mai precis, legea română -, iar nu din legea străină.
În sens subiectiv, noțiunea de arbitrabilitate reprezintă capacitatea unei persoane de a fi parte într-un litigiu sau de a reprezenta o parte. În acest context, reamintim că, potrivit prevederilor art. 2.572 și art. 2.580 C. civ., capacitatea persoanei fizice și a celei juridice este cârmuită de legea națională.
O situație specială, prevăzută la alineatul secund, se referă la capacitatea statelor, a întreprinderilor de stat sau a organizațiilor controlate de stat. Acestea nu pot invoca propriul lor drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea de a fi parte în procesul arbitral.
Pentru a înțelege corect sensul dispoziției, trebuie precizat că art. 1.111 alin. (2) se referă la capacitatea acestor subiecte de drept de a încheia convenții arbitrale, iar nu la capacitatea stricto sensu, reglementată de art. 2.572 și art. 2.580 C. civ.
În acest context, se previne interferența dreptului național în litigiile privind contractele încheiate de stat, o întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, care ar putea limita arbitrabilitatea unui litigiu.
În sensul prevederilor art. 1.111 alin. (1) C. pr. civ., orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul arbitrajului dacă privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber, iar legea statului de sediu al instanței arbitrale nu rezervă competența exclusivă instanțelor judecătorești.
Dacă una dintre părțile convenției este un stat, o întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea litigiului sau capacitatea de a fi parte în procesul arbitral [art. 1.110 alin. (2)-(3) Șt art. 1.111 alin. (2)].
Criteriul naturii patrimoniale a cauzei, cel al drepturilor disponibile și criteriul competenței exclusive a instanțelor de judecată erau avute în vedere și în cuprinsul reglementărilor noastre legale anterioare, în privința domeniului arbitrabilității.
Criteriul ordinii publice poate să fie evidențiat în privința arbitrabilității litigiului, întrucât o hotărâre arbitrală pronunțată în România poate fi anulată pe motivul că aceasta încalcă ordinea publică.
În mod util, în cadrul alin. (2) al art. 1.111 C. pr. civ. se stipulează apoi că, în situația în care una dintre părțile convenției arbitrale este un stat, o întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral.
Prevederile legale arătate se corelează cu dispozițiile art. II din Convenția de la Geneva din anul 1961, potrivit cărora persoanele juridice calificate, prin legea care le este aplicabilă, ca persoane juridice de drept public au facultatea de a încheia în mod valabil convenții de arbitraj.
Prin același text – art. 1.111 alin. (2] C. pr. civ. – se exprimă, totodată, un principiu larg acceptat în materia dreptului comerțului internațional.
Eficacitatea hotărârii arbitrale va depinde de țara în care se va cere recunoașterea și executarea acesteia, întrucât în unele sisteme de drept este consacrată concepția potrivit căreia statele și dezmembrămintele lor nu au posibilitatea să încheie convenții de arbitraj.
Și din perspectiva arbitrajului internațional, conceptul arbitrabilității subiective – grefat pe natura voluntară a arbitrajului privat -este reglementat în conținutul art. 1.111 alin. (1) C. pr. civ. Statul, prin întreprinderea de stat, sau organizația controlată de stat poate încheia convenții arbitrale internaționale.
Contestarea arbitrabilității obiective sau contestarea capacității de a fi parte în litigiul arbitral internațional nu se pot efectua prin mecanismul invocării propriului drept de către stat sau organizația controlată de stat.
La nivelul arbitrabilității obiective internaționale, manifestarea caracterului voluntar al arbitrajului este reglementată expres.
1.4. Formele arbitrajului
Arbitrajul poate îmbăca mai multe forme. În funcție de structura organizatorică arbitrajul poate fi ocazional sau ad-hoc și instituțional sau permanent. După puterile conferite arbitrului, arbitrajul poate fi în drept sau în echitate.
Arbitrajul ocazional sau ad-hoc este acela care se organizează pentru un anumit litigiu. După soluționarea litigiului, arbitrajul ad-hoc încetează. Structura și procedura arbitrajului ad-hoc diferă de la litigiu la litigiu, fiind stabilite de către părți în funcție de interesele lor. Părțile pot conveni ca litigiul să fie soluționat de un arbitru unic sau de un complet colegial.
În arbitrajul ad-hoc părțile administrează arbitrajul fără a fi asistate sau supervizate de persoane/instituții terțe: părțile aleg arbitru/arbitrii, aleg locul de desfășurare a arbitrajului, limba în care se va desfășura procedura arbitrală, stabilesc regulile aplicabile arbitrajului și legea aplicabilă pentru soluționarea litigiului, plata arbitrului/arbitrilor, acoperirea cheltuielilor.
Dacă părțile aleg arbitrajul ad-hoc, de regulă, folosesc regulamentul UNCITRAL (UNCITRAL Arbitration Rules).
Arbitrajul ad-hoc prezintă mai multe avantaje, precum: costuri reduse, faptul că părțile dețin controlul complet asupra desfășurării arbitrajului, celeritate-determinată de faptul că nu este implicată birocrația specifică unei instituții permanente de arbitraj; arbitrajul ad-hoc are, însă, și multe dezavantaje, mai ales în litigiile de mari proporții, în care părțile se văd puse în fața unor sarcini greu de îndeplinit și în legătură cu care au cunoștințe reudse, nu se pot pune de acord în ceea ce privește numirea arbitrilor, etc. de aceea, de regulă părțile apelează la o instituție permanentă de arbitraj.
Arbitrajul instituțional sau permanent se realizează, deci, în cadrul unor instituții permanente de arbitraj. Arbitrajul instituțional este administrat de un centru de arbitraj. Arbitrajul instituțional are un regulament propriu de organizare și funcționare. Principalele elemente de structură ale arbitrajului instituțional sunt mecanismul de desemnare a arbitrilor, lista arbitrilor și secretariatului.
Dacă părțile aleg arbitrajul instituțional pot opta între mai multe centre de arbitraj cum ar fi: Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, care funcționează pe lângă Curtea Internațională de Justiție și care nu soluționează decât litigii între state sau între stat și o întreprindere (ca în cazul contractelor de stat), Curtea de Arbitraj de la Paris, care funcționează în cadrul Camerei Internaționale de Comerț și care are reguli noi de arbitraj (în vigoare din 2012), arbitrajul organizat pe lângă Camera de Comerț din Stockholm, AAA –American Arbitration Association, SIAC –Singapore International Arbitration Centre, Japan Commercial of Arbitration Asociation, Cuertea de Arbitraj Internațional pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Alegerea unui centru de arbitraj presupune și alegerea regulamentului de arbitraj al acelui centru, deoarece de regulă, fiecare centru aplică propriul regulament, refuzând aplicarea unor alte reglementări. Iar fiecare regulament conține și reguli de procedură.
Arbitrajul, așa cum am menționat mai sus, mai poate fi în drept și în echitate. Arbitrajul in drept sau in jure este acela în care soluționarea litigiului se face aplicând norme juridice. Arbitrajul în echitate este acela în care părțile conferă arbitrului puterile unui amiable compositeur. În acest caz, arbitrul va soluționa litigiile făcând abstracție de legea aplicabilă contractului, el se va baza pe principii morale și de echitate. În literatura juridică se face distincție între arbitrul care soluționează litigiile ca amiable compositeur și arbitrul care soluționează litigiul ca ex aequo et bono, în primul caz arbitrul este ținut de respectarea normelor imperative, în al doilea, nu, cu excepția normelor care formează ordinea publică internațională.
Arbitrajul în echitate este admis în majoritatea legislațiilor, inclusiv în dreptul român, precum și în convențiile internaționale, cum este de exemplu, Convenția de la Geneva din 1961, care în art. VII pct. 2 prevede posibilitatea părților de a conveni ca arbitrii să judece ca amiable compositeur, dacă legea aplicabilă arbitrajului o permite.
Capitolul 2
Considerații privind cadrul legal al arbitrajului
2.1. Reglementarea arbitrajului
2.1.1. Reglementarea arbitrajului intern
În România, arbitrajul a fost reglementat pentru prima oară încă prin Codul Calimach din 1817, dar reglementarea sa modernă a fost introdusă în Codul de procedură civilă din 1865, în Cartea a IV-a, denumită inițial „Despre arbitri”.
Această reglementare a rămas în vigoare și în perioada regimului comunist, perioadă în care ea nu și-a găsit aplicarea în sensul clasic, arbitrajul voluntar fiind înlocuit cu arbitrajul obligatoriu, de stat, utilizat în soluționarea litigiilor dintre întreprinderile socialiste. Acesta a fost abrogat cu totul în 1985, revenindu-se la procedura arbitrală ulterior, după 1990 arbitrajul fiind reglementat în forma sa actuală prin Legile nr. 59/1993 și 219/2005 privind modificarea Codului de procedură civilă.
În prezent, arbitrajul își găsește sediul materiei în aceeași Carte a IV-a din Codul de procedură civilă, sub titlul „Despre arbitraj”. În această reglementare, arbitrajul prin dispozițiile Noului Cod de procedură civilă (NCPC), definește atât noțiunea de „arbitraj” în general, cât și pe aceea de „arbitraj instituționalizat”.
Definiția dată arbitrajului prin art. 541 alin.1 NCPC îl caracterizează ca fiind „o jurisdicție alternativă având caracter privat”, în termeni suficient de permisivi, care nu exclud arbitrajul organizat ad-hoc de orice entitate sau persoană fizică desemnată de părți, pe lângă arbitrajul organizat de instituțiile permanente de arbitraj.
Aceste practici de organizare a arbitrajului sunt bine înrădăcinate atât în legislația noastră, cât și în majoritatea legislațiilor care permit arbitrajul ca formă de justiție privată. În dreptul nostru, actualul C.pr.civ. instituie modalitățile arbitrajului, respectiv arbitrajul instituțional și arbitrajul ad-hoc.
În art. 616 arbitrajul instituțional este organizat de diverse instituții, precum camerele de comerț, asociații profesionale sau camere specializate, acestea având atribuții în materie în mod neîntrerupt, activitatea lor nedepinzând de existența sau de durata unui anumit litigiu.
Cât privește condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi arbitru, acesta trebuie să fie persoană fizică de cetățenie română și să aibă capacitate deplină de exercițiu.
În ceea ce privește condiția ca arbitrul să fie persoană fizică, din aceasta se poate deduce interdicția pentru persoanele juridice de a fi desemnate arbitri. După modelul altor legislații, deși legea română nu prevede, în cazul în care convenția arbitrală desemnează totuși o persoană juridică pentru soluționarea unui litigiu, aceasta nu poate avea decât competența de a organiza arbitrajul.
În cazul arbitrajului ad-hoc, Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR (în continuare, Regulamentul CACI) prevăd posibilitatea părților de a solicita asistență pentru buna desfășurare a arbitrajului, în urma plății taxei arbitrale și a cheltuielilor arbitrale.
În NCPC arbitrajul ad hoc constituie, regula generală, cel instituționalizat reprezentând o particularizare a acestei forme.
În ceea ce privește această formă de arbitraj, NCPC îi dă o definiție mult mai amplă. În art. 616 NCPC, arbitrajul instituționalizat este definit drept „acea forma de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau o instituție internă ori internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale”.
De asemenea, se precizează faptul că el nu are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit, iar alin. 2 al aceluiași articol statuează autonomia arbitrajului instituționalizat în raport cu instituția care l-a înființat. Art. 2 al Regulilor de procedură ale CACI stabilește competența Curții de Arbitraj Comercial Internațional în organizarea arbitrajului instituționalizat. Aceasta nu exclude însă existența altor instituții specializate, create în acest scop,
NCPC, după modelul altor legislații, elimină condiția cetățeniei române în ceea ce privește persoanele care pot fi arbitri, singurele condiții impuse fiind acelea ca arbitrul să fie persoană fizică și să aibă capacitate deplină de exercițiu.
Principalele instituții arbitrale din România sunt în materia arbitrajului comercial, cea mai importantă fiind Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Există și curți de arbitraj comercial regionale, organizate pe lângă camerele de comerț și industrie județene, care au însă o activitate mai redusă.
Pe de altă parte, există și instituții arbitrale specializate, cu o sferă a competenței mai restrânsă, cum ar fi Camera Arbitrală a Bursei de Mărfuri București, Camera Arbitrală a Bursei de Valori București, Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM. Toate aceste organisme dispun și de reguli de procedură proprii, care completează reglementarea generală din Codul de procedură civilă.
Cu privire la litigiile supuse arbitrajului, NCPC enumera condiții de capacitate și obiect diferit față de vechea reglementare. Astfel că în privința persoanelor care pot supune litigiile arbitrajului, art. 542 NCPC permite în plus și statului, autorităților publice, precum și persoanelor juridice de drept public care au în obiectul de activitate și activități economice să încheie convenții arbitrale, sub anumite condiții impuse de lege, față de „persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu”, cum prevedea vechiul cod.
Cât privește obiectul litigiilor care pot fi supuse arbitrajului, acesta este mult mai clar enunțat în noul Cod, permițându-se recurgerea la arbitraj în toate litigiile cu privire la care părțile se pun de acord, mai puțin cele în legătură cu starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și cele care au ca obiect drepturi asupra cărora părțile nu pot dispune. În vechea reglementare, deși obiectul cuprindea orice litigii patrimoniale care privesc drepturi tranzacționabile, sfera litigiilor se suprapune în mare parte cu cea prevăzută de noua reglementare.
Atât vechiul C. pr. civ., cât și NCPC tratează procedura arbitrală în detaliu, începând de la convenția arbitrală, până la executarea/desființarea hotărârii arbitrale.
2.1.2. Reglementarea arbitrajului internațional
Conceptual, arbitrajul internațional constituie o formă de arbitraj care conține un element de extraneitate, determinat de legea națională.
Dreptul comun în materia arbitrajului îl reprezintă, ca urmare, normele naționale, pe care se consolidează cele speciale aplicabile segmentului internațional și care dobândesc o reală utilitate și eficiență pentru cei implicați în angrenajul acestei justiții private (arbitri și părți), oferindu-le suportul legal necesar fluidizării demersurilor lor cu caracter litigios.
Se poate constata o influență inversă a normelor speciale asupra celor de drept comun, generale, respectiv a reglementărilor internaționale în domeniu asupra celor interne. Se recunoaște și se preia, astfel, superioritatea experienței de mai lungă durată a arbitrajului în arealul internațional decât în cel intern.
Fenomenul are o dublă semnificație: de armonizare a reglementărilor naționale în materia arbitrajului cu cele internaționale moderne, integrându-se procesului mai amplu de armonizare progresivă a legislației române cu dreptul comunitar și, în același timp, de uniformizare a dreptului aplicabil arbitrajului, deopotrivă intern și internațional, spre a-1 face astfel mai ușor accesibil celor interesați.
Multă vreme normele cuprinse în sistemele de drept național au constituit principalul izvor în materie și continuă să aibă un rol important în reglementarea arbitrajului internațional. Diversitatea de concepții asupra acestui arbitraj se reflectă însă din plin și în legile naționale în materie, fiind de natură să genereze probleme conflictuale dificile, greu compatibile cu exigențele soluționării rapide și echitabile a litigiilor ce se pot naște cu privire la raporturile juridice de drept privat internațional. Aceasta este rațiunea pentru care statele comunității internaționale au depus eforturi deosebite pentru adoptarea, în cadrul unor organizații internaționale, a unor instrumente juridice de tipul convențiilor internaționale multilaterale.
În reglementarea arbitrajului internațional, convențiile internaționale în materie tratează, de obicei, anumite raporturi specifice de arbitraj.
Acestea nu sunt aplicabile decât în măsura în care statele au aderat la ele și, în același timp, în măsura în care nu există o reglementare internă care prevalează.
Astfel, Convenția Națiunilor Unite asupra Recunoașterii si Aplicării Hotărârilor Arbitrale Străine, cunoscută sub numele de Convenția de la New York, controlează litigiile arbitrale apărute în context internațional și recunoaște aplicabilitatea înțelegerilor și sentințelor arbitrale străine. Unul dintre principalele scopuri ale Convenției este acela de a preveni și de a elimina litigiul inutil care urmează arbitrajului. Convenția promovează condiția reciprocității.
Comisia Economică pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite a elaborat Convenția de la Geneva din 1961. Obiectul Convenției de la Geneva din 1961 îl constituie stabilirea regimului juridic al convenției arbitrale de comerț internațional și reglementarea procedurii respective. Aceasta conține dispoziții foarte importante cu privire la organizarea arbitrajului, procedura de judecată în cadrul acestui organism, competența instanței arbitrale, motivarea sentinței, anularea acesteia etc.
Este de reținut preocuparea altor organisme internaționale pentru codificarea regulilor aplicabile arbitrajului comercial internațional, tot în cadrul ONU – UNCITRAL, sau a altor instituții neguvernamentale cu caracter științific: UNIDROIT, la care trebuie adăugate prevederile cuprinse în contracte-tip care conțin clauze de arbitraj, condițiile generale elaborate de Comisia Economica a ONU pentru Europa, regulamentele diferitelor instituții permanente de arbitraj pentru comerțul internațional etc.
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional de la Geneva din 1961 se aplică, potrivit art. 1 pct. 1 lit. a) și b), convențiilor de arbitraj încheiate pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naște din operații de comerț internațional între persoanele fizice sau juridice având, în momentul încheierii Convenției, reședința lor obișnuită sau sediul în state contractante diferite.
În același timp, având în vedere amploarea pe care a luat-o arbitrajul internațional instituționalizat, de o deosebită importanță sunt regulamentele sau regulile de procedură ale instituțiilor care operează în acest sens.
În stabilirea raporturilor reglementate de Convenție, se au în vedere atât internaționalitatea situației litigioase, cât și criterii care țin de subiectivitatea părților raporturilor juridice cu elemente de extraneitate.
Un alt act internațional de referință este Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative Ia investiții între state și persoanele altor state, semnată de 146 de state și ratificată de România în 1975, care constituie suportul juridic al organizării și funcționării ICSID (Centrul Internațional pentru Soluționarea Litigiilor referitoare la Investiții).
Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state de la Washington din 1965 conține norme arbitrale în domeniul promovării și garantării reciproce a investițiilor de capital.
Convenția de la Washington din anul 1965 se aplică într-un domeniu limitat al raporturilor de comerț internațional, de cooperare economică și tehnico-științifică internațională, cel al investițiilor internaționale.
În baza Convenției de la Washington, fiecare stat contractant recunoaște orice hotărâre arbitrală pronunțată potrivit prevederilor acestei Convenții, asigurând executarea obligațiilor pecuniare pe care hotărârea le impune.
În conformitate cu prevederile Convenției de la Washington, hotărârile arbitrale pronunțate în materie de investiții internaționale beneficiază de asimilare cu hotărârile judecătorești interne.
Potrivit Convenției de la Washington din 1965, pentru obținerea recunoașterii și executării unei hotărâri arbitrale străine pe teritoriul unui stat contractant, partea interesată trebuie să prezinte o copie certificată a hotărârii respective înaintea instanței de jurisdicție națională competente sau a oricărei autorități care a fost desemnată de statul solicitat. Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor cu privire la investiții poate efectua certificarea pentru conformitate.
În baza acestei Convenții, executarea hotărârilor arbitrale străine este reglementată de legislația privind executarea hotărârilor judecătorești în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică o asemenea procedură.
Un alt instrument deosebit de important în materie de arbitraj internațional este Legea-model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internațional, care, deși nu este obligatorie în forma adoptată de ONU, este folosită ca reper în materie în multe legislații naționale.
În același timp, având în vedere amploarea pe care a luat-o arbitrajul instituționalizat, de o deosebită importanță sunt și regulamentele sau regulile de procedură ale instituțiilor care operează în acest domeniu.
2.2. Aspecte comparative privind cadrul normativ stabilit de legislația procesual civilă din România
Arbitrajul reglementat de Cartea a IV-a a noului Cod de procedură civilă este o formă de justiție privată, o cale convențională de soluționare a litigiilor patrimoniale privitoare la drepturi tranzacționabile de către persoane particulare (arbitri), care sunt învestite de părți cu puterea de a pronunța o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele în vederea rezolvării disputei.
În țara noastră, reorganizarea sistemului economic pe principiile proprii economiei de piața, după 1990, a implicat, inerent, revigorarea raporturilor generale de drept privat și, implicit, a instituțiilor specifice domeniului comercial, inclusiv a arbitrajului.
Crearea cadrului legal adecvat prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 139/1990 și, cu deosebire, prin modernizarea, în 1993, a prevederilor Cărții a IV-a, urmată de adoptarea regulamentelor și regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional din București, precum și ale camerelor de comerț și industrie teritoriale, a constituit o primă etapă necesară.
În dreptul nostru comun, în acea perioadă, arbitrajul internațional a fost reglementat în Codul de procedură civilă, în cadrul Cărții a IV-a, Despre arbitraj, într-un capitol dedicat exclusiv acestuia (Capitolul X – art. 369-3695); în sensul acestor prevederi, pentru ca arbitrajul să fie calificat drept „internațional", era necesar ca litigiul arbitral să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
În prezent, instituția arbitrajului internațional este reglementată în Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă, fiind corelată cu dispozițiile Cărții a IV-a a aceluiași Cod, care constituie dreptul comun al oricărei forme de arbitraj privat voluntar sub diverse forme: arbitraj intern și arbitraj internațional; arbitraj ad-hoc și arbitraj instituțional; arbitraj în drept și arbitraj în echitate.
Prin urmare, este suficient ca obiectul, părțile sau cauza litigiului arbitral să conțină un element de internaționalitate, pentru ca dispozițiile specifice arbitrajului internațional să fie aplicabile.
Reglementarea conține prevederi speciale față de arbitrajul intern, fiind reglementate aspecte de procedură precum: modalitatea de compunere a tribunalului arbitral, termenele procedurale, limba în care se desfășoară procedura sau cheltuielile ocazionate de activitatea arbitrilor.
În cazul arbitrajului internațional, dispozițiile de drept comun din materia arbitrajului se completează cu unele dispoziții specifice cuprinse în art. 1.122 C. pr. civ., care fac trimitere la Cartea a IV-a a noului Cod, privind următoarele aspecte:
a) prin convenția arbitrală referitoare la un astfel de arbitraj, părțile pot stabili ca acesta să aibă loc in România și să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate;
b) în arbitrajul internațional care se judecă în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părți având dreptul să numească un număr egal de arbitri. Partea străină poate numi arbitri de cetățenie străină sau părțile pot conveni ca arbitrul unic ori supraarbitrul să fie cetățean al unui al treilea stat;
c) termenele stabilite pentru acceptarea însărcinării de arbitru sau supraarbitru, numirea supraarbitrului, termenul în care se poate cere recuzarea, intervalul dintre primirea citației și termenul de dezbatere și termenul în care se poate solicita completarea sau rectificarea hotărârii se dublează în cazul arbitrajului internațional;
d) dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în legătură cu acest aspect ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulație internațională, stabilită de tribunalul arbitral.
Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător. Părțile însă pot participa la dezbateri cu traducătorul lor;
e) cu excepția situației în care părțile convin altfel, onorariile arbitrilor și cheltuielile de deplasare ale acestora se suportă de partea care i-a numit, iar în cazul arbitrului unic sau al supraarbitrului, aceste cheltuieli se suportă de părți în cote egale.
Normele prevăzute de Codul de procedură civilă, cu toate că reglementează aspecte procedurale, sunt norme materiale în accepțiunea dreptului internațional privat, în sensul că reglementează în mod direct raportul juridic vizat, fiind exclus orice conflict de legi.
Legiuitorul a considerat necesar să adopte o serie de schimbări, față de reglementarea anterioară, la nivelul conținutului și normării unor dispoziții clare, adecvate cerințelor practicii, în sensul consacrării în noul Cod a unor secțiuni aparte pentru instituțiile procesuale din materia arbitrajului.
Dacă în Codul de procedură civilă de la 1865 materia arbitrajului internațional a fost concentrată în Cartea a IV-a, Capitolul X, intitulat .Arbitrajul internațional", respectiv Capitolul XI, „Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine", în noul Cod de procedură civilă, Titlul IV din Cartea a VII-a, .Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine", prezintă generos regulile după care se efectuează arbitrajul litigiilor cu element de extraneitate.
Încă la nivelul denumirii capitolului, reglementarea nouă aduce o schimbare pozitivă, deoarece nu se mai raportează strict la arbitrajul internațional, ci chiar din denumire se semnalează corelația necesară cu procedura recunoașterii hotărârilor arbitrale străine și efectele acestora.
Noul Cod de procedură civilă aduce noi dispoziții, completând anumite lipsuri ale actualei reglementări. Principiile stabilite de Cartea a IV-a („Despre arbitraj") din noul Cod de procedură civilă nu sunt excluse de la aplicare în ipoteza arbitrajului internațional. Statutul regulilor de aplicare subsidiară este consacrat expres în art. 1.108 C. pr. civ..
În Noul Cod de procedură civilă, arbitrajul internațional este tratat separat, în cuprinsul Cărții a VII-a dedicate procesului civil internațional, într-un capitol distinct, Procesul arbitral internațional, alături de capitolul consacrat efectelor hotărârilor arbitrale străine. Vechiul Cod reglementa arbitrajul internațional și recunoașterea hotărârilor arbitrale în capitole separate, Capitolul X și Capitolul XI, în cadrul Cărții a IV-a.
Noul Cod de procedură civilă consacră arbitrajului internațional un titlu nou, integral, având o altă organizare (structură) normativă. Noul Cod presupune o abordare mult mai complexă a arbitrajului internațional, acesta fiind tratat în 13 articole, față de cele 6 din Codul de procedură civilă precedent, mult mai bine structurate și delimitate.
Arbitrajul internațional și recunoașterea nu sunt definite în niciunul dintre cele două acte normative esențiale, însă noul Cod expune cu claritate termenii de procedură utilizați.
Noua reglementare detaliază însă regimul juridic al arbitrajului internațional, care în Codul din 1865 se determină în mod restrictiv.
Noile dispoziții privind arbitrajul internațional păstrează ansamblul regulilor originare principale în materie, însă, spre deosebire de reglementarea din 1865, noul Cod nu încadrează arbitrajul internațional în Cartea a IV-a, ci în Titlul IV al Cărții a VII-a dedicată procesului civil internațional, coroborând prevederile arbitrale cu dispozițiile de drept comun referitoare la instituțiile principale ale procesului civil internațional (competența internațională a instanțelor, legea aplicabilă procesului civil internațional etc), în scopul imprimării caracterului de internaționalitate.
Principiile stabilite de Cartea a IV-a („Despre arbitraj") în noul Cod de procedură civilă nu sunt excluse de la aplicare în ipoteza arbitrajului internațional. Statutul de reguli de aplicare subsidiară este consacrat expres în art. 1.122 C. pr. civ..
Potrivit concepției legiuitorului român, litigiul arbitral internațional este o variantă a procesului civil internațional. Din punctul de vedere al sistematizării legislative, s-a apreciat în doctrină că se imprimă reglementării litigiului arbitral internațional un caracter judiciar.
În vechiul Cod, reglementarea consacra în Capitolul X arbitrajul internațional (în mod generalist) și în Capitolul XI recunoașterea hotărârilor arbitrale străine. În conținutul Capitolului X erau analizate aceleași teme, precum litigiul arbitral internațional, convenția arbitrală, legea aplicabilă, componența tribunalului arbitral, cetățenia arbitrilor, termenele arbitrajului, limba de desfășurare a procesului în arbitrajul internațional, regimul cheltuielilor arbitrale. Capitolul XI se referea la definirea hotărârii arbitrale, legea aplicabilă, punerea în executare a hotărârii arbitrale, forța probantă a hotărârii arbitrale.
Sunt evidențiate noutăți în materia efectelor hotărârilor arbitrale străine, adăugate reglementării vechi privitoare la procedura recunoașterii acestor hotărâri. În noul Cod, procedura în sine se modifică, față de normele anterioare. Fără a le putea semnala drept noutăți exclusive, se mențin în noul Cod de procedură civilă dispozițiile vechiului Cod privind principalele instituții din domeniul arbitrajului, arbitrabilitatea, convenția arbitrală, tribunalul arbitral, care au fost preluate, neputând fi imaginate rațiuni pentru care procedura arbitrală să se desfășoare în afara acestor repere analitice.
Noul Cod de procedură civilă vine cu noi dispoziții, în această materie, completând anumite lacune ale reglementării anterioare. Legiuitorul Cărții a IV-a a noului Cod de procedură civilă a urmărit să realizeze autonomizarea arbitrajului față de instanțele judecătorești, prin restrângerea intervenției și lărgirea rolului arbitrilor și al instituțiilor permanente de arbitraj.
Autonomizarea arbitrajului constituie o tendință constantă, bine marcată în evoluția arbitrajului pe plan mondial.
În concepția Codului de procedură civilă anterior, arbitrajul internațional era definit în raport de caracterul de „internaționalitate" al litigiului arbitral. Conform art. 369 C. pr. civ., litigiul arbitral era calificat drept „arbitraj internațional" dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Noul Cod de procedură civilă menține aceeași definiție pentru litigiul arbitral internațional, dar dispozițiile incidente nu sunt aplicabile decât dacă cel puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul, în România.
Prin urmare, pentru aplicarea dispozițiilor speciale de procedură cu privire la arbitrajul internațional se instituie un criteriu suplimentar, raportat la momentul încheierii convenției arbitrale. Simplul element de extraneitate prezent la momentul nașterii raportului juridic este insuficient, fiind necesar ca una dintre părți să nu fie stabilită în România în sensul legii, atunci când este încheiată convenția arbitrală.
Noul cadru legal condiționează aplicabilitatea dispozițiilor procedurale specifice arbitrajului internațional de voința părților, în sensul că părțile pot renunța în mod expres la acestea, fie prin convenția arbitrală, fie ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris. Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată și semnată de toți arbitrii. Aceasta este executorie și obligatorie de la comunicarea sa părților și poate fi atacată numai cu acțiune în anulare pentru motivele acțiunii în anulare prevăzute în arbitrajul intern.
Noul Cod de procedură civilă reglementează, similar vechiului Cod, cu prioritate arbitrajul ad-hoc. Această reglementare conține prevederi speciale față de arbitrajul intern, fiind reglementate aspecte de procedură precum modalitatea de compunere a tribunalului arbitral, termenele procedurale, limba în care se desfășoară procedura sau cheltuielile ocazionate de activitatea arbitrilor.
În doctrină s-a apreciat că era mai potrivită reglementarea arbitrajului privat voluntar internațional în cuprinsul Cărții a IV-a din noul Cod de procedură civilă, acest tip de arbitraj fiind propice manifestării „flexibilității și delicateții pragmatice a științei juridice”, sau chiar mai potrivită ar fi reglementarea arbitrajului privat voluntar (intern și internațional) într-un act normativ autonom și distinct de Codul de procedură civilă, care nu ar fi trebuit să conțină niciun fel de reglementare a arbitrajului privat voluntar (intern sau internațional).
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia oportunității încadrării reglementării arbitrajului privat voluntar internațional în cuprinsul Cărții a IV-a din noul Cod de procedură civilă, în locul actualei dispuneri normative; totodată, s-a apreciat în mod critic că, dacă nu s-ar fi pus accentul pe natura judiciară, poate că era mai potrivită reglementarea arbitrajului privat voluntar internațional într-un act normativ distinct de noul Cod de procedură civilă, motivat de faptul că interesul pentru arbitrajul privat voluntar internațional este autonom, aparte de stereotipurile procesului civil internațional.
La baza sistemului Codului nostru civil se află teoria contrac-tualistă a dreptului, principiul autonomiei de voință și cel al libertății contractuale, principii care se regăsesc și în materia constituirii și organizării arbitrajului privat, inclusiv în activitatea desfășurată de arbitri pe toată durata procedurii.
Capitolul 3
Prevederi legale cu privire la arbitrajul intern
3.1. Codul de procedură civilă din 1865
În Codul de procedură civilă din 1865 existau, cu privire la arbitrajul internațional și, respectiv, recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, mai multe prevederi.
Spre exemplu îi erau consacrate două capitole pentru reglementarea internațională.
În primul rând capitolul 10 –Arbitrajul internațional și în al doilea rând capitolul 11 –Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, fiindu-le dedicate art. 369 până la 371.
În sensul capitolului 10, un litigiu arbitral care se desfășura în România era socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. Prin convenția arbitrală referitoare la un arbitraj internațional, părțile puteau stabili ca acesta să aibă loc în România sau într-o altă țară. În arbitrajul internațional care se judeca în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral era compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părți având dreptul să numească un număr egal de arbitri.
Partea străină putea numi arbitri de cetățenie străină.
Părțile puteau conveni ca arbitrul unic sau supraarbitrul să fie cetățean al unui al treilea stat.
În arbitrajul internațional, durata termenelor stabilite de art. 349,350,3512,3583 și 362 se dublează.
Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se faceau în limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privință or nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral.
Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător.
Părțile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.
În afară de cazul în care părțile convin altfel, onorariile arbitrilor și cheltuielile de deplasare ale acestora se suportă de partea care i-a numit; în cazul arbitrului unic sau al supraarbitrului, aceste cheltuieli se suportă de părți în cote egale.
În sensul capitolului 11, prin hotărâre arbitrală străină se înțelege o hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre națională în România.
Hotărârile arbitrale străine putau fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 167-172 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Hotărârile arbitrale străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligați a le executa, pot fi puse în executare silită pe teritoriul României, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 173-177 din Legea nr. 105/1992.
Hotărârile arbitrale străine, pronunțate de către un tribunal arbitral competent, au forță probantă în fața instanțelor din România cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.
Cu privire la litigiile supuse arbitrajului, art. 340 CPC enumera condiții de capacitate și obiect diferite față de noua reglementare NCPC.
În cele ce urmează vom vedea modificările instituite odată cu intrarea Noului Cod de procedură civilă.
3.2. Noul Cod de procedură civilă – Legea nr. 134/2010, modificată
În noul Cod de procedură civilă, arbitrajul intern, internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine sunt reglementate printr-o nouă renumerotare.
În prezent, arbitrajul își găsește sediul materiei în aceeași Carte a IV-a din Codul de procedură civilă, sub titlul „Despre arbitraj”. În această reglementare, arbitrajul prin dispozițiile Noului Cod de procedură civilă, definește atât noțiunea de „arbitraj” în general, cât și pe aceea de „arbitraj instituționalizat”. Definiția dată arbitrajului prin art. 541 alin.1 Noului Cod de procedură civilă îl caracterizează ca fiind „o jurisdicție alternativă având caracter privat”, în termeni suficient de permisivi, care nu exclud arbitrajul organizat ad-hoc de orice entitate sau persoană fizică desemnată de părți, pe lângă arbitrajul organizat de instituțiile permanente de arbitraj.
În ceea ce privește arbitrajul internațional în dreptul românesc, acesta își găsește o reglementare distinctă în legislația procesual civilă actuală în capitolul I din Titlul IV – Cartea a VII-a dedicată procesului civil internațional.
În materia arbitrajului intern, ca regulă generală, legea procedurală care va guverna arbitrajul este legea locului în care se desfășoară acesta.
În ceea ce privește arbitrajul internațional, legea aplicabilă procedurii arbitrale se poate determina în funcție de următoarele două criterii:
– După criteriul subiectiv, procedura arbitrală va fi guvernată de legea aleasă de către părți, indiferent de locul în care se desfășoară procedura;
– După criteriul obiectiv sau teritorial, legea care va guverna procedura arbitrală va fi legea locului arbitrajului.
În practică, primează criteriul obiectiv, deoarece aplicarea legii locului este o variantă mult mai la îndemână, care conferă mai multă siguranță în aplicare.
În ceea ce privește legea de procedură ce va guverna arbitrajul internațional, legislația română a ales o abordare mixtă, care combină criteriul subiectiv cu cel obiectiv.
Astfel, părțile au libertatea să aleagă locul în care se va desfășura arbitrajul internațional.
În cazul în care părțile aleg ca arbitrajul internațional să se desfășoare pe teritoriul unui alt stat și legea națională a acestuia o permite, părțile sunt libere să aplice regulile de procedură arbitrală din România.
În cazul în care părțile aleg ca loc de desfășurare a procedurii România, legea procedurală aplicabilă în procesele privind raporturi de drept internațional privat va fi legea română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. Prin urmare, părțile sunt libere să indice o anumită lege procedurală națională după care să fie judecat litigiul lor sau să își alcătuiască un set propriu de reguli procedurale.
Dacă părțile aleg legea română ca lege procedurală, se vor aplica dispozițiile imperative ale CPC, suplinite de voința părților și de eventualele reguli de procedură particulare ale instituției de arbitraj în cazul arbitrajului instituționalizat.
Atunci când părțile aleg să facă trimitere la legea română pe teritoriul unui alt stat, dacă legislația acestuia o permite, legea română va fi dublată de eventuale restricții imperative din statul respectiv.
Pe parcursul întregii proceduri arbitrale, se impune respectarea unor principii esențiale, specifice oricărei proceduri jurisdicționale. În acest sens, Codul de procedură civilă prevede expres obligativitatea respectării principiului egalității de tratament, a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității. Aceste principii sunt statuate imperativ, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, în caz de nerespectare.
Deși nu sunt statuate în mod expres, celelalte principii specifice procedurii judiciare de drept comun trebuie avute în vedere, cu respectarea limitelor impuse de procedura arbitrată. Spre exemplu, vor fi aplicabile principiul oralității, principiul nemijlocirii, principiul continuității dezbaterilor. Pe de altă parte, principiul publicității dezbaterilor va fi inoperant datorită caracterului confidențial al procedurii arbitrale.
Arbitrajul parcurge, de regulă, aceleași etape ca un proces civil: etapa scrisă, etapa orală (a dezbaterilor), etapa deliberării și etapa pronunțării hotărârii.
Tribunalul arbitral pronunță sentința dacă părțile nu au stabilit altfel, în termen de cinci luni de la constituirea sa.
Părțile pot consimți prelungirea termenului, după cum și tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea lui cu două luni. Prelungirea cu două luni intervine de drept în cazul decesului uneia dintre părți sau în cazul în care tribunalul este alcătuit dintr-un număr par de arbitri, aceștia nu se pun de acord în privința soluționării cauzei și se impune numirea unui supraarbitru.
Expirarea termenului nu constituie un motiv de caducitate a arbitrajului, afară de cazul în care una din părți a notificat celeilalte părți și tribunalului arbitral, până la primul termen de arbitrare, că înțelege să invoce caducitatea.
În materia arbitrajului intern, ca regulă generală, legea procedurală care va guverna arbitrajul este legea locului în care se desfășoară acesta.
În ceea ce privește arbitrajul internațional, legea aplicabilă procedurii arbitrale se poate determina în funcție de următoarele două criterii:
– După criteriul subiectiv, procedura arbitrală va fi guvernată de legea aleasă de către părți, indiferent de locul în care se desfășoară procedura;
– După criteriul obiectiv sau teritorial, legea care va guverna procedura arbitrală va fi legea locului arbitrajului.
În ceea ce privește legea de procedură ce va guverna arbitrajul internațional, legislația română a ales o abordare mixtă, care combină criteriul subiectiv cu cel obiectiv.
Astfel, părțile au libertatea să aleagă locul în care se va desfășura arbitrajul internațional.
În cazul în care părțile aleg ca arbitrajul internațional să se desfășoare pe teritoriul unui alt stat și legea națională a acestuia o permite, părțile sunt libere să aplice regulile de procedură arbitrală din România.
În cazul în care părțile aleg ca loc de desfășurare a procedurii România, legea procedurală aplicabilă în procesele privind raporturi de drept internațional privat va fi legea română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. Prin urmare, părțile sunt libere să indice o anumită lege procedurală națională după care să fie judecat litigiul lor sau să își alcătuiască un set propriu de reguli procedurale.
Dacă părțile aleg legea română ca lege procedurală, se vor aplica dispozițiile imperative ale C. pr. civ., suplinite de voința părților și de eventualele reguli de procedură particulare ale instituției de arbitraj în cazul arbitrajului instituționalizat.
Atunci când părțile aleg să facă trimitere la legea română pe teritoriul unui alt stat, dacă legislația acestuia o permite, legea română va fi dublată de eventuale restricții imperative din statul respectiv. Spre exemplu, în Franța, unde criteriul de stabilire a legii procedurale pentru arbitrajul internațional este criteriul subiectiv, trebuie respectate regulile imperative prevăzute de NCPC, indiferent de legea procedurală care se aplică arbitrajului.
În mod paradoxal, deși legea națională reprezintă în prezent regula la nivel procedural în materie de arbitraj, incidența sa propriu-zisă asupra arbitrajului nu este una semnificativă.
Acest lucru se datorează în primul rând faptului că „locul arbitrajului" este o ficțiune juridică și, în al doilea rând, uniformizării legislațiilor naționale în materie de arbitraj.
Așa cum remarcă autori de referință în materie, „locul arbitrajului”, ca instituție juridică, a devenit o ficțiune, deoarece nu există o conexiune necesară între „locul arbitrajului” ca și concept, pe de o parte, și locația fizică, geografică în care se desfășoară procedura arbitrală, pe de altă parte. Locul arbitrajului se referă indirect la legea națională cadru aplicabilă procedurii arbitrale. În acest context, criteriul subiectiv va fi similar celui obiectiv, rezultatul lor final fiind același. Astfel, părțile unui contract pot alege fie legea aplicabilă, acolo unde legislația națională o permite, fie locul arbitrajului, care va atrage după sine și legea națională din locul respectiv, ceea ce indirect reprezintă o alegere a legii procedurale. Alegerea locului arbitrajului reprezintă așadar în mod indirect alegerea legii.
În România, părțile au libertatea de a alege locul arbitrajului internațional, precum și legea de procedură aplicabilă acestuia.
Dacă părțile înțeleg să se supună legii române de procedură, se vor aplica regulile generale din Codul de procedură civilă aplicabile în arbitrajul intern, cu anumite particularități specifice arbitrajului internațional.
În ciuda caracterului profund contractual al arbitrajului, acesta rămâne o procedură de judecată, în urma căreia este pronunțată o hotărâre cu forță obligatorie pentru părți, motiv pentru care se impune trasarea unui anumit cadru procedural.
În acest sens, CPC stabilește anumite condiții de formă, de fond, de timp și de loc ale actelor procedurale ce trebuie îndeplinite pentru ducerea la bun sfârșit a procesului arbitral și pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Pe parcursul întregii proceduri arbitrale, se impune respectarea unor principii esențiale, specifice oricărei proceduri jurisdicționale. În acest sens C. pr. civ. prevede expres obligativitatea respectării principiului egalității de tratament, a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității. Aceste principii sunt statuate imperativ, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, în caz de nerespectare.
Deși nu sunt statuate în mod expres, celelalte principii specifice procedurii judiciare de drept comun trebuie avute în vedere, cu respectarea limitelor impuse de procedura arbitrală. Spre exemplu, vor fi aplicabile principiul oralității, principiul nemijlocirii, principiul continuității dezbaterilor. Pe de altă parte, principiul publicității dezbaterilor va fi inoperant datorită caracterului confidențial al procedurii arbitrale.
Având în vedere faptul că procedura de soluționare a unui litigiu pe cale arbitrală este o procedură convențională, stabilită prin convenția părților și modelată de acestea, ea se va supune unor reguli aparte, distincte de cele aplicabile într-o procedură de drept comun.
O problemă interesantă care s-a pus în practica instanțelor arbitrale este aceea a obligativității parcurgerii procedurii de conciliere prealabilă prevăzute de art. 875 C. pr. civ. în litigiile comerciale. Soluția constantă a fost aceea a libertății de alegere a părților, conform căruia părțile decid dacă această procedură va avea loc, precum și modalitatea de organizare și desfășurare a ei.
Parcurgerea obligatorie a procedurii concilierii prealabile prevăzută de art. 875 C. pr. civ. va fi interpretată ca o normă specială, derogatorie, aplicabilă exclusiv în contenciosul pentru care a fost concepută, respectiv în litigiile comerciale judiciare.
Chiar în ipoteza în care părțile convin prin convenția arbitrală asupra parcurgerii unei astfel de proceduri, aceasta nu este supusă, în lipsa unei referiri exprese la prevederile C. pr. civ., termenelor și condițiilor impuse de lege în cazul litigiilor de drept comun.
Arbitrajul parcurge, de regulă, aceleași etape ca un proces civil: etapa scrisă, etapa orală (a dezbaterilor), etapa deliberării și etapa pronunțării hotărârii.
O primă etapă în procedura arbitrală o reprezintă etapa scrisă, pregătitoare sau procedura prearbitrală, după cum este denumită aceasta în doctrină sau în regulamentele de arbitraj.
Aceasta constă în sesizarea instanței arbitraie, prin depunerea cererii de arbitrare, precum și în actele procedurale în replică ale părții chemate în arbitraj, respectiv întâmpinarea și cererea reconvențională.
a) Cererea de arbitrare
Conform actualului C. pr. civ., art. 571, sesizarea tribunalului arbitral se face printr-o cerere scrisă, care conține anumite mențiuni obligatorii cu privire la identitatea părților (numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în Registrul comerțului, numărul de telefon, contul bancar), cu privire la reprezentanți, dovada convenției arbitraie, cu privire la obiectul, valoarea și motivele de drept și de fapt ale cererii, precum și cu privire la identitatea membrilor tribunalului arbitrai, cererea trebuind să fie semnată. Cererea de arbitrare se poate formula și printr-un proces-verbal încheiat în fața tribunalului arbitral și semnat de părți sau numai de reclamant, precum și de arbitri.
Pe lângă cele menționate mai sus, același articol mai adaugă ca mențiuni obligatorii în cuprinsul cererii de arbitrare codul numeric personal, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, precum și, în cazul în care reclamantul are domiciliul/sediul în străinătate, indicarea domiciliului/sediului ales în România, unde se vor face comunicările procedurale.
Cererea de arbitrare și înscrisurile anexate acesteia vor fi comunicate pârâtului, precum și fiecărui arbitru de către reclamant. În prezent, în arbitrajul instituționalizat, există practica preluării acestei funcții de către secretariatul instituției care organizează arbitrajul, conform regulilor fixate de aceasta.
De la primirea cererii de arbitrare și a înscrisurilor anexate, pârâtul are un anumit termen pentru depunerea întâmpinării și, eventual, a cererii reconvenționale. Potrivit C. pr. civ., acest termen este de 30 de zile. Regulamentul CACI prevede termene distincte față de C. pr. civ., pârâtul putând depune întâmpinarea cu 5 zile înainte de data primului termen, iar cererea reconvențională cel mai târziu până la prima zi de înfățișare (art. 56 din Regulament).
În arbitrajul organizat de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, a fost introdusă recent o nouă prevedere în regulile procedurale ale Curții (art. 29 alin. 5 din Regulament) conform căreia cererea de sesizare și anexele sale destinate arbitrilor „se comunică numai în format electronic".
În ceea ce privește citarea părților, aceasta constituie un act procedural distinct față de transmiterea cererii de arbitrare și a înscrisurilor, ea urmând să se efectueze după ce se constată că dosarul arbitrai este complet și după ce toate celelalte formalități privind constituirea tribunalului arbitral au fost îndeplinite (art. 40 din Regulamentul CACI). Potrivit C. pr. civ., între data primirii citațiilor și termenul de dezbatere trebuie să existe un interval de cel puțin 15 zile, pe când Regulamentul CACI prevede un termen de cel puțin 30 de zile între data expedierii citațiilor către părți și data termenului de arbitrare (art. 40 din Regulament).
Potrivit Noului Cod de procedură civilă, comunicarea între părți sau către părți a înscrisurilor litigiului, a citațiilor, hotărârilor arbitrale și încheierilor de ședință se face prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, înscrisurile putând fi înmânate și personal părții, sub semnătură. Înștiințarea părților cu privire la alte măsuri luate de tribunalul arbitrai poate fi făcută și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.
b) Întâmpinarea și cererea reconvențională
După primirea cererii de arbitrare, pârâtul are, la rândul său, dreptul de a formula întâmpinare sau, respectiv, cerere reconvențională, atunci când și acesta are pretenții împotriva reclamantului, derivând din același raport juridic. Întâmpinarea va fi depusă cu respectarea dispozițiilor art. 573 C. pr. civ., în termen de 30 de zile de la primirea cererii de arbitrare, iar cererea reconvențională va fi introdusă conform art. 374 C. pr. civ., cu aceleași mențiuni obligatorii ca și cele impuse pentru cererea principală, în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu la primul termen de înfățișare. În cazul cererii reconvenționale, nedepunerea în termen nu este sancționată cu decăderea, ca în cazul întâmpinării, ci cu disjungerea cererii de acțiunea principală și soluționarea ei separată.
Cea de-a doua etapă o constituie etapa dezbaterilor sau etapa orală, denumită în Regulamentul CACI și procedura arbitrală. Etapa orală poate lipsi în întregime, în două situații, atunci când părțile, deși legal citate, nu se prezintă la dezbateri, când părțile au solicitat amânarea pentru motive temeinice sau când părțile lipsesc, iar tribunalul arbitral nu apreciază ca fiind necesară prezența acestora.
Judecarea în lipsă poate fi dispusă, pe de o parte, în cazul în care părțile au solicitat acest lucru, urmând ca tribunalul să se pronunțe pe baza actelor de la dosar, sau pe de altă parte, poate fi dispusă de către tribunalul arbitrai, dacă părțile nu au solicitat amânarea pentru motive temeinice sau dacă prezența lor la dezbateri nu este absolut necesară.
Neprezentarea părții legal citate nu împiedică nici dezbaterea litigiului, nici soluționarea acestuia, cu excepția cazului în care părțile au solicitat amânarea pentru motive temeinice sau în care tribunalul arbitral apreciază ca fiind necesară prezența părților. în oricare dintre aceste situații tribunalul poate dispune amânarea judecății, cu citarea părților.
a) Obligația de confidențialitate
Deși Codul de procedură civilă nu face nicio precizare asupra caracterului public sau secret al dezbaterilor, principiul publicității nu poate fi aplicabil în această materie, tribunalul arbitral fiind ținut de o obligație de confidențialitate.
Nerespectarea obligației de confidențialitate a dezbaterilor și a întregului proces arbitral atrage o formă de răspundere față de arbitrii care o încalcă.
Obligația de confidențialitate apare în toate regulamentele de arbitraj ale instituțiilor specializate ca regulă fundamentală în desfășurarea procedurii.
În Regulamentul CACI, aceasta este reglementată în art. 7, potrivit căruia nicio persoană, în afara celor implicate în desfășurarea litigiului, nu are acces la dosar fără acordul scris al părților. În plus, Curtea de Arbitraj, tribunalul arbitral, precum și personalul Camerei de Comerț și Industrie a României au obligația să asigure confidențialitatea arbitrajului.
Art. 8 din Regulament instituie și anumite excepții de la această obligație, hotărârile putând fi publicate parțial ori în rezumat sau comentate sub aspectul problemelor de drept în reviste, lucrări sau culegeri de practică arbitrală, fără a se da numele sau denumirea părților, ori date care ar putea prejudicia interesele lor. Cu acordul părților, hotărârile pot fi publicate integral. Mai există o excepție instituită de Regulament de la obligația de confidențialitate, aceea când președintele Curții de Arbitraj sau, în lipsa acestuia, prim-vicepreședintele, poate autoriza, de la caz la caz, cercetarea dosarelor în scopuri științifice sau de documentare după rămânerea definitivă a hotărârilor arbitrale.
b) Reprezentarea părților
Părțile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanți și pot fi asistate de orice persoană. Părțile pot fi deci reprezentate prin avocat sau prin mandatar cu procură autentică. Reprezentantul părților poate avea așadar orice calitate, și nu neapărat aceea de avocat sau consilier juridic.
O astfel de interpretare restrictivă, în sensul în care reprezentantul trebuie să aibă o anumită calitate, ar fi contrară principiilor libertății părților și al contractualității procedurii, ducând la același formalism excesiv la care obligă instanțele de drept comun.
Mai mult decât atât, legea nu face nicio precizare în acest sens, iar o interpretare făcută prin prisma normelor speciale aplicabile instanțelor de judecată ar aduce o completare la lege, cu încălcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Noul Cod de procedură civilă este mai restrictiv în această privință, acesta stabilind următoarele: „în litigiile arbitrate, părțile pot formula cereri și își pot exercita drepturile procesuale personal sau prin reprezentant. Aceștia pot fi asistați de alți specialiști”. Așadar, persoanele care asistă partea în proces trebuie să prezinte o anumită calitate în vederea soluționării litigiului, o specializare într-un domeniu relevant, NCPC renunțând la formularea generală de „orice alte persoane”, folosită atât în vechiul C. pr. civ., cât și în Regulamentul CACI.
În cazul în care reprezentantul nu face dovada calității sale, în dreptul comun se poate da un termen pentru suplinirea acestor lipsuri. Dacă aceste lipsuri nu se suplinesc în termenul stabilit de instanță, cererea va fi anulată.
c) Cereri și excepții
Excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfățișare. De asemenea, orice cereri ale părților și orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la primul termen de înfățișare.
Orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitrai, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de înfățișare, trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest prim termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.
În ceea ce privește necompetența tribunalului arbitral, potrivit Regulamentului CACI, pârâtul este decăzut din dreptul de a invoca această excepție dacă părțile și-au nominalizat arbitrii și pârâtul a formulat, fără să invoce și acest aspect, întâmpinare sau cerere reconvențională (art. 70 alin. 2 din Regulament).
Legat de competența tribunalului arbitral, se pune problema aplicabilității a două excepții specifice dreptului comun, excepția conexității și excepția litispendenței.
În ceea ce privește excepția conexității, aceasta poate fi ridicată în legătură cu două sau mai multe cauze între aceleași părți sau chiar și împreună cu alte părți, în strânsă legătură ca obiect și cauză, existente pe rolul mai multor instanțe de același grad.
Această excepție ar putea fi admisibilă în cazul în care cauzele s-ar afla pe rolul aceluiași tribunal arbitrai. În caz contrar, dacă dosarele se află pe rolul unor tribunale arbitrale diferite, este necesar ca părțile să fie de acord cu soluționarea tuturor cauzelor de către primul tribunal învestit.
Excepția litispendenței poate fi ridicată atunci când există concomitent mai multe cauze în curs de soluționare pe rolul mai multor instanțe, cu identitate de părți, obiect și cauză.
Putem imagina două ipoteze în care s-ar putea pune problema ridicării acestei excepții: cea în care au fost învestite cu aceeași cauză două sau mai multe tribunale arbitrale, respectiv cea în care a fost învestită, pe de o parte, o instanță arbitrală și, pe de altă parte, o instanță judiciară. În prima situație, dat fiind faptul că între părți trebuie să existe o convenție arbitrală valabilă, care stabilește competența unui anumit tribunal sau a primului tribunal învestit, se va ridica excepția necompetenței în fața oricărui tribunal nelegal învestit, și nu aceea a litispendenței. Tribunalul arbitrai în fața căruia s-a ridicat excepția va constata că nu este competent și va închide procedura arbitrală.
În a doua situație, în prezența unei convenții arbitrale valabile ce instituie o anumită competență, urmează a fi ridicată excepția necompetenței în fața instanței judiciare.
Chiar în lipsa unei convenții de arbitraj valabile, dacă competența tribunalului arbitral nu a fost contestată până la primul termen de înfățișare din arbitraj, tribunalul arbitrai va rămâne în continuare competent, în fața tribunalului statal sesizat ulterior urmând să se invoce necompetența acestuia.
d) Măsuri asigurătorii și provizorii
Potrivit art. 585 C. pr. civ., înaintea sau în cursul arbitrajului oricare dintre părți poate cere instanței judecătorești competente să încuviințeze măsuri asigurătorii și măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt. Încuviințarea acestor măsuri va fi adusă la cunoștința tribunalului arbitral de către partea care le-a cerut.
În cursul arbitrajului, măsurile asigurătorii și măsurile vremelnice, ca și constatarea anumitor împrejurări de fapt, pot fi încuviințate și de tribunalul arbitral. În caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se dispune de către instanța judecătorească.
e) Excepția de neconstituționalitate
Potrivit art. 146 lit. d) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Așadar, posibilitatea utilizării acestui instrument procedural în cadrul instanțelor arbitrale este instituit chiar din Constituție.
Dispoziția constituțională a fost dezvoltată în legea organică a Curții Constituționale, nr. 47/1992, care, la art. 29, prevede următoarele: „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă".
Posibilitatea invocării acestei excepții în fața CACI este reglementată de Regulamentul acestei Curți, în art. 71.
Potrivit acestuia, excepția de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele poate fi invocată la cererea oricăreia dintre părți sau, din oficiu, de către tribunalul arbitrai, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Sesizarea Curții Constituționale se dispune de tribunalul arbitral în fața căruia s-a invocat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia tribunalului arbitrai asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.
Dacă excepția a fost invocată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară dispozițiilor legii de organizare și funcționare a Curții Constituționale, tribunalul arbitrai o va respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională. Încheierea de sesizare, împreună cu anexele, se transmite Curții Constituționale cu o adresă de înaintare sub semnătura președintelui Curții de Arbitraj.
f) Excepția de nelegalitate
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.
Prevederea se aplică și în cazul unui litigiu supus arbitrajului.
Dacă tribunalul arbitral constată că soluționarea litigiului pe fond depinde de actul administrativ contestat, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă arbitrarea litigiului până la soluționarea excepției, încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată numai prin acțiune în anularea hotărârii arbitrale.
Instanța de contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului.
Soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare și se judecă de urgență și cu precădere.
Sancțiunea, în cazul în care actul contestat prin intermediul excepției este găsit nelegal, este inaplicabilitatea sa în cadrul litigiului supus arbitrajului în cadrul căruia a fost ridicată excepția. Tribunalul arbitrai va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
g) Trimiterea preliminară. Dreptul tribunalului arbitrai de a sesiza CEJ cu o trimitere preliminară
Procedura arbitrală este reglementată de legea națională.
Potrivit ordinii juridice a Uniunii Europene, legea națională a unui Stat Membru al Uniunii nu poate contraveni dreptului UE. În consecință, se pune problema, în ordinea juridică a unui Stat Membru UE, ca dispozițiile naționale referitoare la arbitraj să respecte prevederile legislației UE.
Problema respectării dreptului UE de către reglementările naționale referitoare la arbitraj poate apărea în două contexte: procedural și substanțial.
Din punct de vedere procedural, problema care a apărut în practică este aceea legată de procedura pronunțării unei hotărâri preliminare de către Curtea Europeană de Justiție (art. 267 TFUE). Această procedură poate fi declanșată de către instanțele naționale, care pot adresa o cerere privind interpretarea sau validitatea normelor unionale către instanța de la Luxembourg, dacă normele în cauză au legătură cu soluționarea unui litigiu național cu care au fost sesizate.
Întrebarea principală era dacă un tribunal arbitrai poate fi considerat „o instanță dintr-un stat membru", în sensul art. 267 TFUE.
Dat fiind că numai CEJ poate decide asupra propriei competențe, instanța comunitară a fost sesizată cu o asemenea întrebare, la începutul anilor '80. Curtea a decis, în Cauza Nordsee, că un tribunal arbitral desemnat prin voința părților și în a cărui desemnare și desfășurare autoritățile publice nu pot interveni nu are o legătură suficientă cu sistemul judiciar al Statului Membru, și deci nu poate fi considerat o instanță dintr-un stat membru, în sensul art. 177 TCEE (ulterior, art. 234 TCE, astăzi art. 267 TFUE).
h) Administrarea probelor
În ceea ce privește administrarea probelor, nu există foarte multe deosebiri față de procedura de drept comun. În acest sens, principiul din dreptul comun potrivit căruia fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care își întemeiază în litigiu pretenția sau apărarea. Probele se depun în principiu până la prima zi de înfățișare, mai puțin în cazul în care necesitatea probei ar reieși din dezbateri sau administrarea probei nu pricinuiește amânarea soluționării litigiului. Spre deosebire de dreptul comun, ascultarea martorilor și a experților se va face fără jurământ, iar tribunalul arbitrai nu va putea aplica măsuri de constrângere sau sancțiuni acestora.
i) Încheierea de ședință
Potrivit art. 593 C. pr. civ., dezbaterile arbitrale, precum și orice dispoziție a tribunalului arbitrai vor fi consemnate în încheierea de ședință. Încheierea va cuprinde toate mențiunile prevăzute în art. 571, precum și pe cele din art. 572 C. pr. civ., respectiv:
– Componența nominala a tribunalului arbitrai, locul și data redactării încheierii;
– Numele părților, domiciliul sau reședința lor sau, după caz, denumirea și sediul, numele reprezentanților părților, precum și al celorlalte persoane care au participat la ședință;
– O scurtă descriere a desfășurării ședinței;
– Cererile și susținerile părților;
– Motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
– Dispozitivul;
– Semnăturile arbitrilor.
În plus față de dispozițiile C. pr. civ., Regulamentul CACI impune ca mențiune obligatorie în
Încheierea de ședință și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare.
Părțile au dreptul să ia cunoștință de conținutul încheierilor și de actele dosarului. La cererea părților sau din oficiu, tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa încheierea de ședință, printr-o altă încheiere. Părților li se comunică, la cerere, copie de pe încheierea de ședință.
O altă etapă e cea a deliberării și a pronunțării hotărârii.
a) Deliberarea
Deliberarea presupune consultarea tuturor arbitrilor asupra soluției ce va fi pronunțată în cauză. Deliberarea are loc în secret, cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, participare ce va fi consemnată în hotărâre.
Potrivit C. pr. civ., atunci când tribunalul este compus dintr-un număr impar de arbitri, hotărârea se va lua cu majoritate de voturi, arbitrul care are o altă părere urmând să redacteze și semneze opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care se sprijină.
Codul de procedură civilă prevede și situația în care tribunalul arbitral este format dintr-un număr par de arbitri, iar aceștia nu se înțeleg aspra soluției. În acest caz, se va proceda la numirea unui supraarbitru conform înțelegerii părților sau, în lipsă, cu intervenția instanței judecătorești. Supraarbitrul va achiesa uneia dintre soluțiile celorlalți arbitri, o va putea modifica sau va putea pronunța o altă soluție, dar numai după ascultarea părților și a celorlalți arbitri.
Regulamentul CACI însă nu reglementează decât situația tribunalului constituit dintr-un număr impar de arbitri, deoarece regulile de constituire ale acestuia nu permit decât un complet format dintr-un număr impar de arbitri (un arbitru unic sau, respectiv, doi arbitri și un supraarbitru). În ceea ce privește deliberarea, Curtea preia soluția prevăzută de C. pr. civ., și anume aceea a majorității de voturi.
Regulamentul CACI, în schimb, prevede posibilitatea repunerii pe rol a cauzei, în cazul în care sunt necesare noi lămuriri în cadrul deliberării, ipoteză neprevăzută expres de regulile generale ale arbitrajului din C. pr. civ., dar preluată din regulile de procedură de drept comun. În această situație, tribunalul arbitrai va pronunța o încheiere și litigiul va fi repus pe rol în vederea unor dezbateri suplimentare, stabilindu-se un nou termen de arbitrare, cu citarea părților, sub condiția încadrării în termenul arbitrajului stabilit pentru respectivul litigiu.
b) Pronunțarea
Tribunalul arbitral va pronunța o soluție în urma deliberării, soluție care, potrivit Regulamentului CACI, va fi consemnată în dispozitivul ședinței și va fi trecută de către asistentul arbitrai în Condica de Ședințe arbitrale, cel mai târziu a doua zi de la pronunțare.
Potrivit regulilor de drept comun, pronunțarea poate fi amânată maximum 21 de zile, dar numai sub condiția încadrării în termenul arbitrajului.
Regulamentul CACI prevede un termen mai scurt pentru amânarea pronunțării, de cel mult 15 zile, sub aceeași condiție a respectării termenului arbitrajului prevăzut pentru soluționarea arbitrajului. Termenul general pentru soluționarea litigiului arbitrai prevăzut de regulile CACI este însă mai mare, de 6 luni (art. 51 din Regulament), față de termenul general de 5 luni prevăzut de C. pr. civ..
Hotărârea arbitrată va fi comunicată părților în termen de cel mult o lună de la pronunțare. Regulamentul CACI prevede același termen de comunicare a hotărârii, cu posibilitatea prelungirii lui cu cel mult 30 de zile, pentru motive bine întemeiate (art. 86 din Regulament).
Hotărârea comunicată părților are aceleași efecte ca și o hotărâre judecătorească definitivă, din aceasta decurgând mai multe efecte ale hotărârii.
Potrivit C. pr. civ., tribunalul arbitral pronunță sentința, dacă părțile nu au stabilit altfel, în termen de cinci luni de la constituirea sa. Regulamentul CACI prevede un termen de șase luni pentru pronunțarea unei hotărâri în litigiul arbitrai, dacă părțile nu au convenit altfel (art. 51 din Regulament).
Termenul se suspendă pe timpul judecății unei cereri de recuzare sau a altei cereri incidente adresate instanței judecătorești. Regulamentul CACI prevede în art. 52 și situații specifice de suspendare a termenului, respectiv aceea a soluționării unei excepții de neconstituționalitate și aceea a completării tribunalului arbitral în cazul revocării și înlocuirii arbitrului sau supraarbitrului.
Părțile pot consimți prelungirea termenului, după cum și tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea lui cu două luni. Prelungirea cu două luni intervine de drept în cazul decesului uneia dintre părți sau în cazul în care tribunalul este alcătuit dintr-un număr par de arbitri, aceștia nu se pun de acord în privința soluționării cauzei și se impune numirea unui supraarbitru. Regulamentul CACI prevede prelungirea de drept cu două luni a termenului arbitrajului și în cazul încetării persoanei juridice.
Expirarea termenului nu constituie un motiv de caducitate a arbitrajului, afară de cazul în care una din părți a notificat celeilalte părți și tribunalului arbitrai, până la primul termen de arbitrare, că înțelege să invoce caducitatea. Această obligație de notificare este impusă în mod imperativ atât în dreptul comun, cât și în Regulamentul CACI, în lipsa acesteia caducitatea arbitrajului neputând opera nici dacă este invocată în fața instanței arbitrale, nici pe calea acțiunii în anulare. Această soluție a fost reținută în mod constant atât de practica arbitrală, cât și de instanțele de drept comun.
Un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional daca s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Dispozițiile prezentului capitol se aplică oricărui arbitraj internațional dacă sediul instanței arbitrate se află în România și cel puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România, dacă părțile nu au exclus prin convenția arbitrată sau ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.
Sediul instanței arbitrale se stabilește de părțile în cauză sau de instituția de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă, de către arbitri.
Orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul arbitrajului dacă ea privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber, iar legea statului de sediu al instanței arbitrale nu rezervă competența exclusivă instanțelor judecătorești.
Dacă una dintre părțile convenției arbitrale este un stat, o întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral.
Convenția arbitrală se încheie valabil în formă scrisă, prin înscris, telegramă, telex, telecopiator, poștă electronică sau orice alt mijloc de comunicare permițând a-i stabili proba printr-un text.
Cu privire la cerințele de fond, convenția arbitrală este valabilă dacă îndeplinește condițiile impuse de una dintre legile următoare:
a) legea stabilită de părți;
b) legea care guvernează obiectul litigiului;
c) legea aplicabilă contractului ce conține clauza compromisorie;
d) legea română.
Numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor se realizează onform convenției arbitrale sau celor stabilite de părți ulterior încheierii acesteia, iar în lipsă, partea interesată poate solicita tribunalului de la sediul arbitrajului să facă acest lucru, dispozițiile cărții a IV-a aplicându-se prin analogie.
Arbitrul poate fi recuzat:
a) când nu are calificarea stabilită de părți;
b) când există o cauză de recuzare dintre cele prevăzute de -egulile de procedură arbitrală adoptate de părți sau, în lipsă, de arbitri;
c) când împrejurările induc o îndoială legitimă cu privire la independența și imparțialitatea sa.
O parte nu poate recuza un arbitru pe care l-a desemnat sau la a cărui numire a contribuit decât pentru o cauză de care a luat cunoștință după această numire. Tribunalul arbitral și :ealaltâ parte trebuie înștiințate fără întârziere despre motivul de recuzare.
Dacă părțile nu au stabilit procedura de recuzare, tribunalul de la sediul arbitrajului se pronunță asupra recuzării prin hotărâre definitivă.
Părțile pot stabili procedura arbitrală direct sau prin referire la regulamentul unei instituții de arbitraj ori o pot supune unei legi procedurale la alegerea lor.
Dacă părțile nu au procedat conform celor prevăzute la alin. (1) art. 1114, tribunalul arbitral stabilește procedura pe calea uneia dintre modalitățile prevăzute mai sus.
Oricare ar fi procedura arbitrală stabilită, tribunalu arbitral trebuie să garanteze egalitatea părților și dreptul lor di a fi ascultate în procedură contradictorie.
În arbitrajul internațional, durata termenelor stabilite în cartea a IV-a se dublează.
Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privință ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral.
Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător.
Părțile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.
Tribunalul arbitral poate dispune măsuri provizorii sau conservatorii la cererea uneia dintre părți, dacă nu este stipulat contrariul în convenția arbitrală.
Dacă partea vizată nu se supune voluntar măsurilor dispuse, tribunalul arbitral poate cere concursul tribunalului competent, care aplică propria lege. Dispunerea de măsuri provizorii sau conservatorii poate fi subordonată de arbitru sau judecător dării unei cauțiuni adecvate.
Administrarea probelor se face de către tribunalul arbitral.
Dacă pentru administrarea probelor este necesar concursul instanțelor judecătorești, tribunalul arbitral sau părțile, de acord cu tribunalul arbitral, pot solicita concursul tribunalului de la sediul arbitrajului, care aplică legea proprie.
Tribunalul arbitral decide asupra propriei competențe.
Tribunalul arbitral statuează asupra propriei competențe fără a lua în considerare o cerere având același obiect, deja pendinte între aceleași părți în fața unui tribunal statal sau arbitral, afară numai dacă motive temeinice impun suspendarea procedurii.
Excepția de necompetență trebuie ridicată prealabil oricărei apărări pe fond.
Tribunalul arbitral aplică litigiului legea stabilită de părți, iar dacă părțile nu au desemnat dreptul aplicabil, legea pe care o consideră adecvată, în toate situațiile ținând seama de uzanțe și reguli profesionale.
Tribunalul arbitral poate statua în echitate numai cu autorizarea expresă a părților.
Hotărârea arbitrală este dată cu procedura convenită de părți. În lipsa unor asemenea prevederi în convenția arbitrală, hotărârea se pronunță cu votul majorității arbitrilor, iar în caz de paritate a voturilor prevalează soluția care se raliază votului supraarbitrului.
Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată și semnată de toți arbitrii.
Hotărârea arbitrală este executorie și obligatorie de la comunicarea sa părților și poate fi atacată numai cu acțiune în anulare pentru motivele și în regimul stabilite în cartea a IV-a, care se aplică în mod corespunzător.
Tribunalul arbitral poate pronunța hotărâri parțiale, în lipsă de stipulație contrară în convenția arbitrată.
În afară de cazul în care părțile convin altfel, onorariile arbitrilor și cheltuielile de deplasare ale acestora se suportă de partea care i-a numit; în cazul arbitrului unic sau al supraarbitrului, aceste cheltuieli se suportă de părți în cote egale.
Orice aspecte privind constituirea tribunalului arbitral, procedura, hotărârea arbitrală, completarea, comunicarea și efectele acesteia, nereglementate de părți prin convenția arbitrală și neîncredințate de acestea rezolvării de către tribunalul arbitral, vor fi soluționate prin aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor cărții a IV-a.
Sunt hotărâri arbitrale străine orice sentințe arbitrale de arbitraj intern sau internațional pronunțate într-un stat străin și care nu sunt considerate hotărâri naționale în România.
Orice hotărâre arbitrală dintre cele prevăzute la art. 1.123 este recunoscută și poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluționat pe cale arbitrală în România și dacă hotărârea nu conține dispoziții contrare ordinii publice de drept internațional privat român.
Solicitarea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o cerere adresată tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre arbitrală.
În caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului prevăzut la alin. (1), competența aparține Tribunalului București.
Cel care se prevalează de o hotărâre arbitrală străină poate solicita numai recunoașterea acesteia pentru a invoca autoritatea de lucru judecat sau, când nu este adusă Ia îndeplinire în mod voluntar, încuviințarea executării silite pe teritoriul României.
Recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi cerută și pe cale incidentală.
Cererea trebuie însoțită de hotărârea arbitrală și convenția de arbitraj, în original sau în copie, care sunt supuse supralegalizării în condițiile prevăzute la art. 1.092.
Dacă documentele prevăzute la alin. (1) nu sunt redactate în limba romană, solicitantul trebuie să prezinte și traducerea acestora în limba romană, certificată de conformitate.
Recunoașterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este respinsă de tribunal dacă partea contra căreia hotărârea este invocată probează existența uneia dintre următoarele împrejurări:
a) părțile nu aveau capacitatea de a încheia convenția arbitrală conform legii aplicabile fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunțată;
b) convenția arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părțile au supus-o sau, în lipsă de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunțată;
c) partea contra căreia hotărârea este invocata n-a fost cuvenit informată cu privire la desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-și valorifica propria apărare în procesul arbitral;
d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenției părților ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;
e) hotărârea privește un diferend neprevăzut în convenția arbitrală sau în afara limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispoziții care excedează termenilor convenției arbitrale. Totuși, dacă dispozițiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute și declarate executorii;
f) hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părți sau a fost anulată ori suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost pronunțată.
Tribunalul poate suspenda judecarea recunoașterii și executării hotărârii arbitrale străine dacă anularea ori suspendarea acesteia este solicitată autorității competente din statul unde a fost pronunțată sau din statul după legea căruia a fost pronunțată.
În situația prevăzută la alin. (1) tribunalul poate, la cererea părții care solicită recunoașterea și executarea hotărârii arbitrale străine, să dispună depunerea unei cauțiuni de către cealaltă parte.
Cererea de recunoaștere sau de executare a hotărârii arbitrale străine se soluționează prin hotărâre dată cu citarea părților și care poate fi atacată numai cu apel.
Cererea poate fi soluționată fără citarea părților dacă din hotărâre rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii.
Hotărârile arbitrale străine pronunțate de un tribunal arbitral competent beneficiază în România de forță probantă cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.
Tribunalul nu poate examina hotărârea arbitrată pe fondul diferendului.
Concluzii
În consecință arbitrajul este o cale de soluționare convențională a litigiilor, așa cum rezultă din intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, cu excluderea competenței instanțelor judecătorești, prin persoane particulare care sunt învestite de părțile litigante să soluționeze prin hotărâre obligatorie un litigiu purtând asupra unor drepturi de care părțile pot dispune.
Arbitrajul poate fi organizat de o instituție permanentă de arbitraj (arbitrajul instituționalizat) sau de o terță persoană (arbitrajul ad-hoc).
Indiferent de modul de organizare a arbitrajului, hotărârea arbitrală este obligatorie pentru părți din momentul comunicării ei părților în condițiile art. 606 C. Proc. civ.. Din același moment, hotărârea arbitrală este și definitivă și, după învestirea cu formulă executorie, poate fi pusă în executare silită întocmai ca și o hotărâre judecătorească așa cum prevede art. 615 C. Proc. civ.
Potrivit art. 635 C. Proc. civ., hotărârile arbitrale învestite cu formulă executorie pot fi puse în executare, chiar dacă sunt atacate cu acțiunea în anulare.
Suspendarea executării va putea fi dispusă de curtea de apel învestită cu soluționarea acțiunii în anulare, în condițiile art. 612 C. Proc. civ.
Bibliografie
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Boroi Gabriel, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2015.
Boroi Gabriela (coordonator), O. Spineanu Matei, G. Răducan, A. Constanda, C. Negrilă, D.N. Theohari, M. Eftimie, M.D. Gavriș, V. Dănăilă, F.G. Păncescu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2013, vol.și II.
Bobel R.B., Arbitrajul intern ți internațional. Texte. Comentarii. Mentalități, Ed. C.H, Beck, București, 2013.
Belohlavek A.J., Application of Law in Arbitration, Borders of Procedural and Substantive Law in Arbitration Proceedings, Czech & Central European Yearbook of Arbitration, Ed. JurisNet LLC, Prague/Huntington, New York, 2013.
Ciobanu V.M., Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de licență și masterat pentru seminare și examene, Ed. Național, București, 2013.
Chiuariu T., R. Giurea, Arbitrajul intern și internațional. Reglementare. Doctrină. Practică arbitrală și judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Dănăilă G., Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
Deleanu I., S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005.
Deleanu I., V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2013, vol. II (art. 613-1.133).
Dimitriu A., în Colectiv, Noul Cod civil, Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Kaufmann-Kohler G., B. Stucki, International Arbitration in Switzerland. A Handbookfor Practitioners, Kluwer Law International, 2004.
Leș I., Tratat de drept procesual civil, Principii si institutii generale.Judecata in fata primei instante, vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2014.
Mazilu Dumitru, Tratat privind Dreptul comertului international, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011.
Mihai Gabriel, Oprina Evelina, Procedura arbitrală, Editura Universul Juridic, București, 2015.
Mihai Gabriel, Arbitrajul maritim, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
Mihai Gabriel, Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Prescure T., R. Crișan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, București, 2005.
Prescure Titus, Radu Crișan, Aribtraj comercial – Modalitate alternativă de soluționare a litigiilor patrimoniale, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
Rosu Claudia, Drept procesual civil. Partea speciala conform noului Cod de procedura civila. Editia 6, Editura C. H. Beck, București, 2015.
Roș V., Arbitrajul comercial internațional, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.
Sălăgean M. Ionaș, Arbitrajul comercial, Ed. All Beck, București, 2001.
Sitaru D.-A. , Dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
Tăbârcă M., Drept procesual civil, Vol. I – Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul comerțului internațional, Editura Hamangiu, București, 2014.
Voicu M., Dreptul comerțului internațional, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002.
II. ARTICOLE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE
Kaufmann-Kohler G., Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003.
Mihai G., Considerații privind reglementarea arbitrajului în Noul Cod de procedură civilă, în C. Jud. nr. 9/2012.
Mihai G., Arbitrabilitatea litigiilor maritime, în RRA nr. 3/2012.
Popescu S., V. Țăndăreanu, Noua lege japoneză privind arbitrajul comercial internațional, în RDC nr. 4/2005.
Sabău-Pop I., Raporturile juridice în arbitrajul comercial, în RRA nr. 1/2007.
III. LEGISLAȚIE
Noul Cod de Procedură Civilă a României, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 03/08/2012, intrat in vigoare la 15 februarie 2013.
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Constituția României nr. 429/2003, modificatã și revizuită, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Legea contenciosului administrative nr.554/2004 publicata in M. Of. nr. 1154/ 7 dec. 2004 modificata prin O.U.G. nr. 44/23 aug. 2012 publicata in M. Of. nr. 606/23 aug. 2012.
Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în M. Of, nr. 441 din 22 mai 2006, modificată prin Legea nr. 370/2009, publicată în M. Of. nr. 831 din 3 decembrie 2009 și prin O.G. nr. 13/2010.
Curtea de Apel București, Secția comercială, Decizia nr. 1336/2000.
Regulile de procedura ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în vigoare de la 25 martie 2010, modificate și completate prin
Regulamentul de arbitraj al Camerei arbitrale din Paris permite, de pildă, ca orice persoană, de naționalitate franceză sau străină, să fie arbitru (art. 7 din Regulament).
Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj, abrogat prin Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internațional, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale ONU 40/72 și modificată prin Rezoluția Adunării Generale ONU 61/33.
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963 din 25 iunie 1963.
Rezoluția nr. 31/98 din 15 decembrie 1976, prin care a fost adoptat Regulamentul de arbitraj elaborat de către Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional (UNCITRAL).
Bibliografie
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Boroi Gabriel, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2015.
Boroi Gabriela (coordonator), O. Spineanu Matei, G. Răducan, A. Constanda, C. Negrilă, D.N. Theohari, M. Eftimie, M.D. Gavriș, V. Dănăilă, F.G. Păncescu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2013, vol.și II.
Bobel R.B., Arbitrajul intern ți internațional. Texte. Comentarii. Mentalități, Ed. C.H, Beck, București, 2013.
Belohlavek A.J., Application of Law in Arbitration, Borders of Procedural and Substantive Law in Arbitration Proceedings, Czech & Central European Yearbook of Arbitration, Ed. JurisNet LLC, Prague/Huntington, New York, 2013.
Ciobanu V.M., Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de licență și masterat pentru seminare și examene, Ed. Național, București, 2013.
Chiuariu T., R. Giurea, Arbitrajul intern și internațional. Reglementare. Doctrină. Practică arbitrală și judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Dănăilă G., Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
Deleanu I., S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005.
Deleanu I., V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2013, vol. II (art. 613-1.133).
Dimitriu A., în Colectiv, Noul Cod civil, Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Kaufmann-Kohler G., B. Stucki, International Arbitration in Switzerland. A Handbookfor Practitioners, Kluwer Law International, 2004.
Leș I., Tratat de drept procesual civil, Principii si institutii generale.Judecata in fata primei instante, vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2014.
Mazilu Dumitru, Tratat privind Dreptul comertului international, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011.
Mihai Gabriel, Oprina Evelina, Procedura arbitrală, Editura Universul Juridic, București, 2015.
Mihai Gabriel, Arbitrajul maritim, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
Mihai Gabriel, Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Prescure T., R. Crișan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, București, 2005.
Prescure Titus, Radu Crișan, Aribtraj comercial – Modalitate alternativă de soluționare a litigiilor patrimoniale, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
Rosu Claudia, Drept procesual civil. Partea speciala conform noului Cod de procedura civila. Editia 6, Editura C. H. Beck, București, 2015.
Roș V., Arbitrajul comercial internațional, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.
Sălăgean M. Ionaș, Arbitrajul comercial, Ed. All Beck, București, 2001.
Sitaru D.-A. , Dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
Tăbârcă M., Drept procesual civil, Vol. I – Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul comerțului internațional, Editura Hamangiu, București, 2014.
Voicu M., Dreptul comerțului internațional, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002.
II. ARTICOLE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE
Kaufmann-Kohler G., Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003.
Mihai G., Considerații privind reglementarea arbitrajului în Noul Cod de procedură civilă, în C. Jud. nr. 9/2012.
Mihai G., Arbitrabilitatea litigiilor maritime, în RRA nr. 3/2012.
Popescu S., V. Țăndăreanu, Noua lege japoneză privind arbitrajul comercial internațional, în RDC nr. 4/2005.
Sabău-Pop I., Raporturile juridice în arbitrajul comercial, în RRA nr. 1/2007.
III. LEGISLAȚIE
Noul Cod de Procedură Civilă a României, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 03/08/2012, intrat in vigoare la 15 februarie 2013.
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Constituția României nr. 429/2003, modificatã și revizuită, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Legea contenciosului administrative nr.554/2004 publicata in M. Of. nr. 1154/ 7 dec. 2004 modificata prin O.U.G. nr. 44/23 aug. 2012 publicata in M. Of. nr. 606/23 aug. 2012.
Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în M. Of, nr. 441 din 22 mai 2006, modificată prin Legea nr. 370/2009, publicată în M. Of. nr. 831 din 3 decembrie 2009 și prin O.G. nr. 13/2010.
Curtea de Apel București, Secția comercială, Decizia nr. 1336/2000.
Regulile de procedura ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în vigoare de la 25 martie 2010, modificate și completate prin
Regulamentul de arbitraj al Camerei arbitrale din Paris permite, de pildă, ca orice persoană, de naționalitate franceză sau străină, să fie arbitru (art. 7 din Regulament).
Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj, abrogat prin Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internațional, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale ONU 40/72 și modificată prin Rezoluția Adunării Generale ONU 61/33.
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963 din 25 iunie 1963.
Rezoluția nr. 31/98 din 15 decembrie 1976, prin care a fost adoptat Regulamentul de arbitraj elaborat de către Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional (UNCITRAL).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arbitrajul la Confluenta a Doua Coduri (ID: 126367)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.