Arbitrajul Intern In Reglementarea Noului Cod de Procedura Civila

LUCRARE DE DISERTATIE

ARBITRAJUL INTERN

IN REGLEMENTAREA NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere

Justitia statală în contextul economico-social contemporan

Modalități alternative de soluționare a litigiilor

Instituția arbitrajului în reglementarea Noului Cod de Procedură Civilă

Avantajele arbitrajului

Dezavantajele arbitrajului

Capitolul 2. Conventia Arbitrala

2.1 Persoanele ce pot încheia convenție arbitrală

2.2 Obiectul arbitrajului

2.3 Proceduri speciale nonarbitrabile

2.4 Convenția arbitrală

2.4.1 Clauza compromisorie

2.4.2 Compromisul

2.4.3 Convenția arbitrală implicită

2.4.4 Revocarea convenției arbitrale

Capitolul 3. Procedura arbitrală

3.1 Principii generale al procedurii arbitrale

3.2 Procedura arbitrală

3.2.1 Etapele procedurii arbitrale

3.3 Deliberarea și pronunțarea hotărârii arbitrale

3.4 Termenul arbitrajului

Capitolul 4. Hotărârea arbitrală

4.1 Condițiile hotărârii arbitrale

4.2 Efectele hotărârii

4.3 Executarea hotărârii arbitrale

Capitolul 5. Acțiunea în anulare

5.1 Natură juridică a acțiunii în anulare

5.2 Competența

5.3 Soluționarea acțiunii în anulare

5.4 Motivele acțiunii în anulare

5.5 Termenul de exercitare a acțiunii în anulare

5.6 Soluționarea acțiunii în anulare

Capitolul 6. Incheiere

6.1 Scurte concluzii

Capitolul 1 – Introducere

Justiția statală în contextul economico-social contemporan

Justiția statală, în contextul economico-social contemporan, se regăsește

într-un impas major datorat creșterii de la an la an a numărului de dosare. Inevitabil putem sesiza efectul ce decurge din supraaglomerarea instanțelor de judecată, fenomen ce impulsionează o comprimare majoră a activității de judecată și în mod implicit conduce la alterarea calității actului de justiție și la diminuarea gradului de satisfacție a justițiabilului.

Factorii determinanți ce dirijează la lungirea procedurilor sunt multipli. Cu titlu exemplificativ putem mentiona: modificările legislative, posturile vacante în schema instanțelor, conduita necorespunzatoare a părților sau a avocaților părților, prin cereri nejustificate de amânare a cauzei, absența părților la termenul de judecată fara a solicita judecarea în lipsa și implicit suspendarea cauzei, nedepunerea raportului de expertiza în termenul stabilit de instanță sau depunerea unui raport de expertiza necorescunzător cu obiectivele stabilite de instanță, etc. .

Consiliul Superior al Magistraturii a identificat trei motive principale de amânare a cauzelor: amânarea pronunțării, lipsă de aparare și lipsă de procedură. Aspectul îngrijorator este principalul motiv de amânare al cauzelor, indiferent de stadiul procesual, fond, apel sau recurs, acesta fiind amânarea pronunțării.

Volumul de activitate al instanțelor a crescut exponențial începând cu anul 2008, la nivelul anului 2012 înregistrandu-se un volum de 2455181 cauze noi și 880491 cauze aflate în stoc comparativ cu anul 2008 când statistic au fost înregistrate 1567919 cauze noi și 434826 cauze aflate în stoc.

De la începutul anului 2008, instanțele s-au confruntat cu o creștere consecutivă și accentuată a numărului de cauze deduse judecății. Astfel, la finalul anlului 2013 dacă la nivelul judecătoriilor volumul de dosare cu care este incărcat un judecător nu prezintă diferențe notabile, la nivelul instanțelor superioare , a tribunalelor și curților de apel, se poate observa chiar o dublare a volumului de muncă cu care este încarcat un judecător.

Pe fondul inconveniențelor pe care le prezintă justiția statală (costuri, durată, complexitate, etc.), mijloacele alternative de soluționare a litigiilor aspira la statutul de soluție veritabilă și realistă de soluționare pentru degrevarea instanțelor de judecată. Prin mijloacele alternative de soluționare a unui litigiu ce neceșita interventia unui terț și sustrag cauza din sfera de competență a instanțelor regăsim medierea, medierea-arbitraj și arbitrajul.

Infografic 1 – Volumul de dosare pe judecător

Modalități alternative de soluționare a litigiilor

Care este cea mai bună alternativă de soluționare a litigiilor? Posibil cel mai bun răspuns la acestă întrebare îl aflam prin prisma altei intrebari: Care este misiunea terțului ales de părți?Este el un arbitru sau un mandatat, conciliator, expert?

Este posibil ca o clauza compromisorie să fie nulă, în timp ce o clauza de conciliere, de expertiza sau chiar de mandat comun să fie perfect valabilă; condițiile de formă impuse de art. 548 cod procedură civilă pentru validitatea convenției arbitrale nu sunt cerute unei convenții prin care s-ar organza o procedură nonarbitrală

Este necesar totdeauna să se delimiteze clar arbitrajul în raport cu alte instituții învecinate lui.

Medierea

Reprezintă modalitatea de soluționare a conflictelor cu ajutorul unei terțe persoane, împuternicite prin liberul consimtământ al părților, cu scopul de a acorda asistentă la încheierea unei înțelegeri amiabile, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate. Medierea prezintă avantajele unei așistențe personalizate, confidentială și privată, cu scopul de a stărui în înțelegerea obiectivelor și intereselor părților, astfel încat acestea să contracteze o înțelegere reciproc avantajoasă.

Având în vedere funcția jurisdicțională a arbitrului, aceea de a soluționa un litigiu și misiunea conciliatorului și a mediatorului care este de a preveni un litigiu susceptibil de rezolvare de către un organ jurisdicțional, se contureză o ușoară diferență între mediere și arbitraj.

Dezavantajul medierii se reflectă într-o masură dualistă. Prin insăși natura părților, conflictuală, ce alterează disponibilitatea acestora de a încheia amiabil conflictul. Mediatorul are misiunea de a ajuta părțile să își înteleagă mai bine nevoile și obiectivele și de a stărui în proiectul de conciliere. Și cu toate acestea, lipsa consimtământului părților la acordul de mediere sau refuzul de a soluționa conflictul pe cale amiabilă, va readuce cauza în sfera de competență a instanțelor de judecată.

În al doilea rând, orice ințelegere incheiată cu asistența unui mediator prin acordul părților este lipsită de efecte, dacă parțile cu rea-credintă evită să iși execute obligațiile asumate prin înțelegerea mediată.

Legiuitorul a înteles importanta acestui aspect și ca o să masură de siguranta, orice înțelegere mediată este ulterior supusă verificării instanței printr-o cerere ce are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să consfințească înțelegerea părților rezultată din acordul de mediere. Cererea se judecă în camera de consiliu dar va necesita alte cheltuieli din partea justițiabilului, un nou termen până la obținerea unei hotărâri executorii și un alt dosar pentru judecător.

Conciliatorul tinde să antreneze părțile la un acord, organizând și orientând negocierile; mediatorul face chiar mai mult, oferind un proiect de conciliere, pe care il supune acordului părților. Ambele instituții presupun un dezacord anterior concilierii și un acord posterior acesteia. În arbitraj parțile se supun deciziei unui terț, la elaborarea căreia ele nu participă. In procedură concilierii sau a medierii, soluția rezultă, prin staruința mediatorului, din acordul părților. De atlfel, forța deciziei terțului este diferită în cazul în care el se manifestă ca arbitru sau ca mediator ori conciliator. In cazul medierii, părțile cunosc soluția litigiului în legătura cu care sunt chemate să-și exprime acordul; în arbitraj, parțile ințeleg să se supună față de soluția tribunalului inainte de a o cunoște.

Medierea-arbitraj

Este o procedură de soluționare a litigiilor în două etape. Dupa cum face trimitere și numele, în prima etapă părțile încearca soluționarea litigiului prin mediere, iar dacă aceasta eșuează în tot sau în parte, va fi supusă arbitrajului asupra aspectelor ce nu au putut fi mediate. Parțile ar putea ele însele să stabilească prin convenția arbitrală că inainte de investirea tribunalului arbitral, vor încerca soluționarea diferendului pe cale amiabilă sau cu participarea unui conciliator. Neîndeplinirea acestei obligații este de natură să constituie un impediment în investirea tibunalului arbitral? Categoric, nu. Eventual se vor putea solicita daune-interese de la partea din vina căreia nu s-a putut parcurge mai inainte de sesizarea tribunalului arbitral încercarea de conciliere. Tribunalul arbitral va urma să examineze cu atenție clauza pentru încercarea de conciliere, neputându-se exclude ipoteza stabilirii unei asemenea clauze ca o condiție de eficiența a insăși convenției de arbitraj. Atât medierea cât și arbitrajul sunt realizate de către același terț, iar când acest lucru nu este posibil sau nu este dorit, medierea va fi realizată de către un mediator iar arbitrajul de către un arbitru cu condiția că cel din urma să fi participat la procesul medierii. Avantajul acestei modalități alternative extrajudiciare, îl reprezintă celeritatea soluționării și increderea pe care parțile și-o acordă reciproc, de a rezolva pe cale amiabilă litigiul. Încrederea dublată prin persoana terțului în calitate de mediator și arbitru pentru sustinerea intereselor și obiectivelor părților în vederea soluționării amiabile a diferendului.

Dezavantajele, mai mult decât evidente, se prezintă în ipoteza în care : litigiul s-ar stinge prin mediere ne aflam în situația prezentată anterior, iar dacă medierea ar eșua și litigiul s-ar stinge prin hotărâre arbitrală, ar implica un cuantum al cheltuielilor superior și pe o durată de soluționare mai mare.

Arbitrajul

Este calificat în literatura de specialitate ca o formă de justiție privată. Aceasta metoda alternativă de soluționare a litigiilor tinde să ofere părților avantajele pe care acestea nu le regăsesc în justiția etatică. Printre avantajele sale regăsim confidențialitatea procedurii, celeritatea, flexibilitatea și specializarea.

Un alt avantaj al arbitrajului este costul procedurilor arbitrale, care sunt calculate raportat la valoarea litigiului intr-un trend ascendent regresiv. Spre deosebire de taxele judiciare ce sunt calculate proporțional cu valoarea litigiului, taxele arbitrale scad cu cât valoarea litigiului este mai mare.Un avantaj incontestabil, am putea adauga, pentru litigiile de mare valoare și pentru societățiile comerciale ce doresc o soluționare cât mai promptă.

Costurile, de cele mai multe ori însă, sunt net superioare celor practicate de instanțele de judecată dar prin prisma avantajelor oferite de arbitraj acestea se justifica pe deplin.

Instituția arbitrajului prezintă trei mari dezavantaje:

costurile ridicate;

tribunalul arbitral nu poate exercita aceleași constrangeri ca și o instanță judiciară în procesul administrării probelor ( ex: nu se pot aplica sancțiuni martorilor sau experților care nu se supun indicațiilor instanței)

riscul organizării arbitrajelor paralele cu privire la același litigiu; și implicit pronunțarea unor hotărâri arbitrale contradictorii.

In arbitraj părțile se supun deciziei unui terț, la elaborarea căreia ele nu participă; iar în procedura concilierii sau a medierii soluția litigiului rezultă din acordul părților.

1.3 Instituția arbitrajului în reglementarea Noului Cod de Procedură Civilă

Instituția arbitrajului în reglementarea Noului Cod de Procedură Civilă este reglementată în Cartea a IV-a a Noului Cod de Procedură Civilă, structurată în șapte titluri, într-un număr total de 80 de articole. Cele 7 titluri conțin dispoziții cu privire la dispozițiile generale, convenția arbitrală, tribunalul arbitral, procedură arbitrală, desfințarea hotărârii arbitrale, executarea hotărârii arbitrale și arbitrajul instituționalizat. Dispozițiile ce reglementează arbitrajul internațional se regăsesc într-un titlu separat, în cartea a VII-a, titlul IV unde regăsim reglementarea Arbitrajului internațional și a efectelor hotărârilor arbitrale străine.

Vechiul Cod de Procedură Civilă reglementa instituția arbitrajului ca un tot unitar în cadrulx: nu se pot aplica sancțiuni martorilor sau experților care nu se supun indicațiilor instanței)

riscul organizării arbitrajelor paralele cu privire la același litigiu; și implicit pronunțarea unor hotărâri arbitrale contradictorii.

In arbitraj părțile se supun deciziei unui terț, la elaborarea căreia ele nu participă; iar în procedura concilierii sau a medierii soluția litigiului rezultă din acordul părților.

1.3 Instituția arbitrajului în reglementarea Noului Cod de Procedură Civilă

Instituția arbitrajului în reglementarea Noului Cod de Procedură Civilă este reglementată în Cartea a IV-a a Noului Cod de Procedură Civilă, structurată în șapte titluri, într-un număr total de 80 de articole. Cele 7 titluri conțin dispoziții cu privire la dispozițiile generale, convenția arbitrală, tribunalul arbitral, procedură arbitrală, desfințarea hotărârii arbitrale, executarea hotărârii arbitrale și arbitrajul instituționalizat. Dispozițiile ce reglementează arbitrajul internațional se regăsesc într-un titlu separat, în cartea a VII-a, titlul IV unde regăsim reglementarea Arbitrajului internațional și a efectelor hotărârilor arbitrale străine.

Vechiul Cod de Procedură Civilă reglementa instituția arbitrajului ca un tot unitar în cadrul Cartii a IV-a într-un număr total de 31 de articole.Spre deosebire de Noul Cod reglementarea arbitrajului internațional se regăsea în aceeași carte unde erau statuate și dispozițiile cu privire la arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine.

Printre cele mai notabile noutăți introduse în Noul Cod de Procedură Civilă regăsim, la art. 541, definiția arbitrajului ca fiind: „o jurisdicție alternativă având caracter privat”. Parțile aflate în litigiu și tribunalul arbitral pot stabili reguli de procedură ce pot deroga de la dreptul comun, cu condiția ca aceste reguli să nu fie contrare ordinii publice și a dispozițiilor imperative ale legii.

Din definiția arbitrajului, insăși două elemente definitorii sunt evidente: arbitrajul are o natură contractuală – în considerarea convenției de arbitraj prin care acesta este creat; iar funcția arbitrajului este una jurisdicțională – în considerarea hotărârii prin care el se finalizează.

De asemenea Noul Cod introduce în structura sa și definiția arbitrajului instituționalizat, la art. 616, unde este definit ca „formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională sau ca organizație nonguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale”.

Aceste practici de organizare a arbitrajului sunt bine inrădăcinate atât în legislația noastră, cât și în majoritatea legislațiilor care permit arbitrajul ca formă de justiție privată. In dreptul nostru, Cod de procedură civilă instituie în art. 545 cele două modalități de arbitraj, respectiv arbitrajul instituționalizat „organizat de o instituție permanentă de arbitraj” și arbitrajul ad-hoc „sau de o altă entitate sau ori de o persoana fizică”.

In cazul arbitrajului ad-hoc, parțile trebuie să numească arbitrul sub sancțiunea nulitații; în cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă arătarea instituției sau regulilor de procedură ale instituției ce va organiza arbitrajul.

Numărul arbitrilor trebuie să fie întotdeauna impar, arbitrajul poate fi judecat de un arbitru unic sau de mai mulți. Reglementarea unui număr impar de arbitrii s-a introdus pentru considerente mai vechi de practică și pentru optimizarea timpului arbitrajului.

Conform art. 556 alin.2 în ipoteza în care parțile nu au stabilit numărul de arbitrii pentru judecarea litigiului, acesta va fi judecat intr-un complet de 3, câte unul ales de fiecare parte, iar cel de-al 3-lea, supraarbitrul, va fi ales de către cei 2 arbitrii desemnați. De asemenea acestora le revine sarcina de a alege și un supleant al supraarbitrului.

Spre deosebire de vechea reglementare, termenul pronunțării hotărârii arbitrale a fost mărit de la 5 luni la 6 luni, cu posibilitatea de prelungire a acestui termen „o singură dată” cu 3 luni, pentru motive temeinice. În reglemetarea vechiului Cod Civil această mențiune nu era prevăzută.

În orice caz, termenul arbitrajului este prelungit de drept cu 3 luni în ipoteza decesului uneia dintre părți.

Elemente caracteristice arbitrajului:

Arbitrajul este atât o instituție, cât și o procedură

Arbitrajul rezultă din voința părților

Parțile pot conveni să-și rezolve diferentul care le opune numai în limitele permise de lege

Convenind la rezolvarea diferendului pe calea arbitrajului, parțile evită astfel competența instanței judecătorești

Litigiul în considerarea căruia se va produce investirea tribunalului arbitral poate fi unul virtual sau unul actual.

Putem să mai menționam că elementele de noutate introduse de Noul cod de procedură civilă în reglementarea instituției arbitrajului următoarele: „modificarea criteriilor de delimitare a sferei litigiilor ce pot face obiectul arbitrajului, fiind eliminată referirea la litigiile patrimoniale; posibilitatea soluționării prin arbitraj a litigiilor în care subiecte sunt părți persoanele juridice de drept public; consacrarea unei instanțe unice – tribunalul de la locul arbitrajului, competenta să intervină pentru a soluționa problemele ce se pot ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului, eliminarea condiției cetățeniei române pentru arbitrii; trimiterea la dreptul comun în materia incompatibilității, pentru a nu se întrerupe cursul arbitrajului prin cereri abuzive de recuzare; reglementarea mai precisă a sancțiunii caducității arbitrajului pentru depășirea termenului de soluționare a litigiului; trimiterea expresă la principiile fundamentale ale procesului civil, care se aplică și arbitrajului, în masura în care sunt compatibile cu acesta; reglementarea mai precisă a modului în care tribunalul arbitral iși verifica din oficiu competența, iar hotărârea prin care acesta se declară necompetent nu este supusă niciunei căi de atac, favorizând astfel soluționarea rapidă a litigiului; eliminarea obligativității ca deliberarea asupra pronunțării hotărârii arbitrale să aibă loc cu participarea personală a tuturor arbitrilor; stabilirea competenței curții de apel de a judeca acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale”.

Cu privire la instituția arbitrajului a fost ridicată și excepția de neconstituționalitate, asupra căreia Curtea Constituțională a decis:

Speta 1 – Neconstituționalitatea dispozitiilor art. 340-368 din Codul de Procedură Civilă

In motivarea excepției de neconstituționalitate autorii arată că textele de lege criticate fac referire la o instanță excepțională, prohibită de Constituție, constituită din persoane care nu sunt magistrați independenți, nu se supun legii, dar care judecă litigii a căror soluționare intră în competența exclusivă a instanțelor judecătorești, potrivit legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, arbitrii nu pot constitui o instanța imparțială și independentă, în sensul dispozițiilor art. 6 din Conveția pentru apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, intrucât procedura în fața tribunalelor arbitrale nu este publică și nici gratuită, iar hotărârea prin care se soluționează litigiul nu este supusă decât unei căi extraordinare de atac, respectiv acțiunea în anularea litigiului.

Autorul excepției sustine că dispozițiile de lege criticate incalcă prevederile constituționale ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiție și la dreptul la un proces echitabil, art. 124-127 privitoare la înfăptuirea justiției, statutul judecătorilor, instanțelor judecătorești și caracterul public al dezbaterilor, precum și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Examinand excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidentială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Arbitrajul se organizeaza și se desfășoară potrivit convenției arbitrale incheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, așa cum prevede art. 341 C. pr. civ.. Prin urmare, parțile pot stabili prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și inlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și , în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului. În cazul în care parțile nu au convenit asupra unor asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura ce urmează să fie aplicată.

In ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 126 alin.5 referitoare la interzicerea înfințării de instanțe extraordinare, Curtea constată că instanțele de arbitraj comercial nu întrunesc trasăturile caracteristice instanțelor extraordinare, întrucât procedura urmată de acestea nu încalcă și nici nu restrânge drepturile procesuale ale părților prevăzute în Codul de Procedură Civilă și nici alte drepturi sau libertăți ale acestora. Curtea reține că insăși Constitutia, în art. 146 lit. d), recunoaște existența instanțelor de arbitraj comercial, precizând că excepțiile de neconstituționalitate pot fi ridicate și în fața acestor instanțe, pe lângă cele judecătorești.

Prin urmare, Curtea respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 340-368.

*Excepție ridicată în Dosarul nr.4.364/2006 al Tribunalului Iași – Secția Contencios Administrativ.

1.4 Avantajele arbitrajului

Între jurisdicția arbitrală și jurisdicția etatică nu sunt raporturi de concurență, ci regăsim raporturi de completare a căilor de soluționare a litigiilor. Astfel, intre părți prin voința lor se naște ideea de parteneriat în soluționarea litigiului prin colaborare, și nu prin antagonism. Arbitrajul, ca modalitate alternativă cu caracter privat de soluționare a litigiilor prezintă șase avantaje, dintre care cel mai important, în opinia noastră este specializarea, ce sporește încrederea părților și în garanția faptului că cei ce îi vor judeca înțeleg pe deplin relațiile comerciale și uzanțele din materia litigiului dedus judecății, printr-o relație de încredere ce se manifestă între părți și arbitrii.

Confidențialitatea procedurii.

Spre deosebire de procedura judiciară, care este supusă principiului publicității, arbitrajul prezintă un grad ridicat de confidențialitate, sporind în acest fel la păstrarea secretului comercial. În cadrul dezbaterilor arbitrale numai parțile sau reprezentanții acestora participă iar hotărârea este pronunțată de către tribunalul arbitral numai părților.

Aspect apreciat în raporturile de natură comercială, unde protejarea secretului comercial are o mare insemnătate.

Celeritatea.

Prin posibilitatea derogării de la dreptul comun, în materia arbitrajului se renunță la formalismul excesiv al procedurii de judecată, iar ca un prim rezultat, procedura arbitrajului se desfășoară mai prompt permițând soluționarea eficientă a raporturilor litigioase dintre părți.

„Arbitrajul este șansa eliberării de unele dintre canoanele procedurale”. Astfel hotărârea trebuie pronunțată în termenul stabilit de convenția arbitrală iar dacă parțile nu au stabilit un termen sau dacă ele nu au prelungit termenul arbitrajului, tribunalul arbitral este obligat să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, în temeiul art. 567 alin 1 C. pr. civ., sub sancțiunea caducității arbitrajului.

Flexibilitatea

Parțile au libertatea de alegere a legii aplicabile fondului cât și a procedurii ce va fi urmată în soluționarea litigiului, sub rezerva respectării dispozițiilor imperative ale legii, a ordinii publice sau a bunelor moravuri.

Mai mult decât atât, parțile pot stabili modalitatea cum vor fi suportate cheltuieliile arbitrale în ceea ce privește organizarea și desfășurarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părților, arbitrilor, experților, martorilor conform art. 595 Cod procedură civilă, precum și avantajul desemnării arbitrilor cât și durata arbitrajului. In lipsa unei asemenea convenții, codul de procedură civilă, prevede că partea care a pierdut litigiul va suporta cheltuielile arbitrale, iar dacă cererea a fost admisă doar în parte, proporțional cu ceea ce s-a acordat.

Specializarea.

In virtutea dispoziției prin care parțile aleg în mod liber arbitrul, cu condiția că acesta să respecte principiile de imparțialitate, independență și imparietate, este de natură practică a alege specialiști reputabili din domeniul ce face obiectul litigiului. Este o evidentă garanție ce sporește încrederea în rezultat prin competența celor ce-i vor judeca. Se relevă astfel o judecată eficientă, efectuată de arbitri cu experiență îndelungată și de o competență recunoscută în domeniul litigiului.

Avantajul specializarii reprezintă probabil cel mai important argument ce se poate aduce în favoarea arbitrajului, prin prisma considerentului că, arbitrul, liber ales de către părți, este un specialist reputabil ce se bucură de încrederea părților datorită unui bogat volum de cunoștințe în domeniul pentru că a fost ales să arbitreze. Comparativ cu justiția statală, unde magistratul este încredințat cu un număr mare de dosare și nu are timp suficient pentru aprofundarea problematicii și nici o pregătire sau experiență specializată în domeniul comercial dedus judecății, ne putem confrunta cu erori de judecată, și implicit casarea sentinței și retrimiterea acesteia spre rejudecare pentru soluționarea justă a litigiului.

Arbitrul ales este suspus numai legii și probelor administrate, iar aprecierea acestora se face pe baza convingerii intime a arbitrului. De aceea reputația și încrederea pe care parțile o acordă persoanei arbitrului este esențială. Judecata în arbitraj prezintă și avantajul de a putea valoriza nu doar echitatea, ci și uzanțele comerciale și reguliile profesionale.

Neîndeplinirea condițiilor de calificare și de independență a arbitrilor poate constitui cauza de recuzare a acestora.

Obligativitatea hotărârii.

Sentința pronunțată de o instanță arbitrală este obligatorie pentru părți și poate fi pusă în executare imediat sau la termenul arătat în hotărâre. În baza principiului bunei credințe parțile așa cum au incheiat convenția arbitrală se vor și supune hotărârii arbitrale. In caz de refuz, sau pentru neîndeplinirea obligațiilor revenite prin hotărârea arbitrală, art. 615 prevede posibilitatea ca aceasta să poate fi investita cu formulă executorie și pusă în executare întocmai ca o hotărâre judecatorească.

Controlul asupra legalității hotărârii arbitrale

Legalitatea pronunțării hotărârii arbitrale este asigurată în baza art. 608 Cod pr. civilă, iar controlul legalității hotărârii arbitrale se face prin acțiunea în anulare, în baza articolului menționat, ce instituie ca „hotărârea arbitrală poate fi desfințată numai prin acțiune în anulare … pentru unul dintre următoarele motive:

litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;

tribunalul arbitral a soluționat litigiul fara să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante;

tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;

partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevazut la art. 567, deși cel puțin una dintre părți a declarat că ințelege să invoce caducitatea, iar parțile nu au fost de acord cu continuare judecații, potrivit art. 568 alin. 1 și 2;

tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri;

hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii;

dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauza, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este de competența Curții de Apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul și se judecă în completul prevăzut de lege pentru judecată în prima instanță.

Hotarârile curții de apel ce admit acțiunea în anularea sunt supuse recursului conform art. 613 alin.4 Cod pr. civilă.

Dezavantajele arbitrajului

Arbitrajul, ca metodă alternativă de soluționare a litigiilor, prezintă următoarele dezavantaje:

Costul ridicat al cheltuielilor părților

Subiectele ce recurg la arbitraj sunt nevoite să suporte cheltuieli mai ridicate decât printr-o acțiune adresată instanțelor de judecată.

Privit, în schimb, în raport cu durata, calitatea și rezultatul unei astfel de proceduri private, costurile procedurii arbitrale s-ar putea sustine că sunt mult mai reduse comparativ cu cele ale unei proceduri statale.

Părțile pot stabili prin convenția arbitrală modul de suportare a cheltuielilor, iar în lipsa unei asemenea convenții, acestea vor fi stabilite de către tribunalul arbitral pentru partea care a pierdut litigiul integral dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate, sau proporțional cu ceea ce s-a acordat dacă cererea este admisă în parte.

Parțile trebuie să suporte, printre altele, onorariile arbitrilor și cheltuieliile acestora facute în legătura cu arbitrajul iar organizarea arbitrajului printr-o instituție cu atât mai mult mai costisitoare. Din acest motiv se poate afirma că arbitrajul este „o justiție de lux, rezervata părților înstarite”.

Cheltuielile arbitrale se prezintă a fi dezavantajoase pentru necomercianți sau pentru comercianții de talie mică, în virtutea faptului că acestea sunt mai ridicate decât cheltuielile implicate de procedură etatică, iar pentru aceștia primeaza cuantumul scazut al cheltuielior și mai puțin factorul de celeritate.

Lipsa de imperium a arbitrajului

Tribunalul arbitral nu poate exercita aceleași constrângeri ca și unul judiciar în procesul administrării probelor (spre exemplu nu poate aplica sancțiuni martorilor sau experților care nu se supun indicațiilor instanței sau nu se pot lua măsurile asiguratoare și măsurile provizorii).

Spre deosebire de judecatorul statal , depozitar al autoritătii publice, arbitrul nu dispune de puterea de constrângere, el fiind lipsit de imperium. „Această inferioritate a arbitrajului în raport cu procesul statal va face adesea necesară o colaborare a judecatorului și arbitrului, pentru a asigura executarea deciziilor acestuia din urmă”.

Legiuitorul a înteles necesitatea acestei colaborari, iar prin aplicarea art. 589 alin.3 coroborat cu art. 547 din Codul de procedură civilă, instanța poate interveni pentru înlaturarea piedicilor ce s-ar ivi în desfășurarea arbitrajului. Aceste cereri se judecă de urgență prin procedura ordonantei predințiale și nu sunt supuse nici unei căi de atac.

Riscul organizării arbitrajelor paralele

Lipsa consensului părților poate duce la organizarea unor arbitraje paralele, cu toate consecintele negative ce pot decurge de aici, intre care, pronunțarea unor hotărâri arbitrale contradictorii.

Ne regăsim în aceasta ipoteză când parțile nu au încheiat o convenție arbitrală iar părți litigante introduc o cerere de arbitraj, fiecare, la camera de arbitraj pe care o considera competentă a soluționa litigiul. O altă ipoteză poate surveni când convenția arbitrală sau clauza compromisorie sunt redactate lacuniar iar parțile consideră a fii competente două tribunale arbitrale distincte.

În ipoteza unuI arbitraj multipărțit dificultătile sunt evidente. Spre deosebire de instanța judecatorească care are posibilitea conexării mai multor pricini, tribunalul arbitral nu se poate proceda astfel, fapt ce conduce la dispersarea procedurilor în față diferitelor organe jurisdicționale, arbitrale și etatice.

Încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei posibilitatea de A se reveni la instanța judecatorească.

Speta 2 – Competența Curții de Arbitraj. Litigiu arbitral – consecintă a voinței părților

Competența tribunalului arbitral a fost contestată de pârâta Bursa Română de Mărfuri Bucuresti, pe motiv că „între părțile implicate în tranzacția contestată sau între acestea și B.R.M. nu s-a încheiat nici un compromis sau nu se poate dovedi semnarea niciunei clauze compromisorii”. Mai mult, apreciează că singura instituție competentă să judece un asemenea litigiu este Comisia Bursieră de pe lângă Camera de Comert și Industrie a României.

SC O.D. SRL a invocat aceeași excepție, motivand că numai Comisia Bursieră de pe lângă Colegiul de conducere al Camerei de Comert și Industrie a României este competentă, iar mai departe competența de soluționare a unui asemenea litigiu ar reveni, conform art. 255 O.U.G nr. 34/2006, organului Administrativ jurisdicțional în baza Legii nr. 544/2004 .

Ambele sustineri sunt neîntemeiate și excepția a fost respinsa, deoarece, din analiza raporturilor juridice între părți, coroborate cu prevederiile Legii nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri (art.26) și ale Regulamentelor Bursei Române de Mărfuri privind organizarea și functionarea pieței de disponibil (art.16 alin.4 și 5), rezultă în mod cert că la data declanșării litigiului Bursa Română de Marfuri nu avea organizată o Cameră Arbitrală și când aceasta nu exista competență materiala revine Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comert și Industrie a României.

Că atare, părțile au ințeles să formuleze o cerere de arbitraj, respectiv întampinare, considerand litigiul deopotrivă arbitral, deși cu adevarat intre ele nu a existat o clauză compromisorie în sensul de instrumentum și nici un compromis ca act de sine statator.

Capitolul 2 – Convenția arbitrală

2.1 Persoanele ce pot încheia convenția arbitrală

În arbitrajul intern atât persoanele fizice cât și juridice pot încheia convenția arbitrală, singur cerinta impusă de legiuitor este capacitatea deplina de exercițiu.

Prin urmare, nu poate recurge la arbitraj persoana fizică lipsita total de capacitatea de exercițiu, nici singură, nici prin reprezetant legal, cum nici minorul cu capacitate limitată de exercițiu nu o poate face, chiar asistat de reprezentantul său legal și cu încuviințarea autorității tutelare.

Persoana juridică poate încheia o astfel de convenție de la momentul dobândirii capacității de exercițiu, cu condiția respectării principiului specializării.

Statul și autoritățile publice pot încheia convenția arbitrală numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin covenții internaționale la care România este parte.

Convenția de la Geneva în materia arbitrajului comercial internațional prevede în mod expres facultatea persoanelor juridice drept public de a încheia valabil convenții de arbitraj, dând statelor semnatare dreptul de a emite rezerve în acesta privință.

Reglementare internă, conține dispoziții referitore la capacitatea persoanele juridice de drept public de a încheia convenții arbitrale în baza art. 542 alin.2 Cod procedură civilă, numai în ipoteza în care acestea au ca obiect de activitate și activități economice, și numai dacă prin actul lor de înființare ori de organizare sau prin lege nu se prevede altfel.

Pentru ca un litigiu să poate fi supus arbitrajului, pe lângă toate aceste condiții de arbitrabilitate, se mai cere o convenție de arbitraj validă, încheiată valabil, dacă și celelealte condiții sunt respectate.

Legislația română califică drept abuzivă clauza compromisorie în contractul dintre comercianți și consumatori.

Aceasta prevedere se regăsește în Legea 193 din 6 noiemebrie 2000 privind clauzele abuzive dintre contractele încheiate între comercianți și consumatori (în Anexa: „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: […] I) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitandu-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj.”

Această dispoziție dorește să protejeze consumarul de cheltuielile ridicate pe care arbitrajul le-ar presupune și implicit împiedicarea sa la accesul liber la justiție. Legislațiile mai multor state au interzis aceste tipuri de clauze, în situații determinate, când inegalitatea dintre părți poate împiedica liberul acces la justiție.

2.2 Obiectul arbitrajului

Prin dispozițiile Noului cod de procedură, în cadrul articolul 542 alin.1, cu referire le obiectul arbitrajului, nu mai sunt preluate prevederile vechiului cod, conform căruia obiectul arbitrajului il putea face doar drepturile ce sunt cu caracter patrimonial și respectiv tranzacționabilitatea dreptului ce face obiectul litigiului. Noua reglementare prevede limitativ drepturile ce nu pot fi obiect al arbitrajului, și anume, stare civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie și drepturile asupra cărora parțile nu pot să dispună. Este o schimbare importantă și benefică adusă de Noul Cod de Procedură Civilă, prin prisma faptului că se întrevad noi posibilitatii de soluționare a litigiilor prin procedură arbitrală.

Din considerente de ratiune și prin considerentul că arbitrajul este încă o justiție privată ce nu poate fi accesată fara eforturi financiare ridicate, ne vom limita a face comentarii asupra litigiilor ce au ca obiect drepturile cu caracter pătrimonial și asupra cărora tranzactionabilitea dreptului se poate face.

Litigiile care au un obiect ce poate fi evaluat în bani în mod direct s-au pus probleme în practică în privința stabilirii caracterului lor patrimonial și, subsecvent a arbitrabilității acestora. Un exemplu în acest sens il poate constitui cererile pentru constatarea sau declararea rezilierii/rezolutiunii unui contract, mai ales când acestea nu sunt însoțite de capete de cerere privind restituirea prestatiilor părților, care prin efectele lor, pot fi asimilate unor cereri cu caracter patrimonial. Există o tendintă majoritară în sensul arbitrabilității unor astfel de litigii, datorita efectului de restabilire a echilibrului patrimonial pe care il produce desființarea unui contract pentru neîndeplinirea cuplabila a uneia dintre părți.

Drepturile tranzacționabile constituie drepturi asupra cărora o persoană poate să dispună potrivit legii.

În general drepturile cu caracter patriomonial sunt și drepturi care pot fi tranzacționate de către părți, de la aceasta regula existând însa anumite excepții prevăzute expres de lege. Printre acestea, enumeram drepturile asupra unor bunuri din domeniul public, anumite drepturi ale salariaților, drepturi cu caracter patrimonial ce decurg din relațiile societale (dintre societate – asociati sau dintre asociati) etc..

Nu pot face obiectul unei convenții de arbitraj litigiile ce privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora parțile nu pot să dispună.

Printre drepturile de care părțile nu pot să dispună identificam lucrurile care nu sunt în circuitul civil; moștenirile nedeschise, o datorie ce rezultă dintr-un contract de joc sau de pariu; deoarece legea nu confera o acțiune în justiție pentru asemenea datorii și cu privire la orice alte raporturi care interesează ordinea publică sau care sunt interzise prin legea de tranzactionate.

2.3 Proceduri speciale nonarbitrabile

Doctrina este unanimă în a considera că tribunalul arbitral nu poate aplica procedura specifică somației de plată/ordonanței de plată deoarece dispozițiile art. 541 alin. 2., care lasă părților posibilitatea de a alege normele de procedură pe care tribunalul trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, au în vedere solutionarea în fond a acestuia, iar nu o procedură specială instituită pentru instanțele judecătorești.

Soluția a fost îmbrațișată și de jurisprudenta:

Speța 3 – Nonarbitrabilitatea somației de plată/ordonanței de plată

“Cererile din procedura somației de plată și cea a ordonanței de plată nu sunt arbitrabile (…), chiar dacă parțile au încheiat o convenție arbitrală asupra fondului litigiului patrimonial (…). Pentru aceste cereri s-au adoptat proceduri speciale, date numai în competența judecătorului, astfel nu se pot aplica dispozițiile art. 3431 c.pr.civ.”

În practică s-au mai pus problema dacă o convenție arbitrală validă exclude nu numai competența instanțelor judecătorești privind soluționarea fondului cauzei, dar și competența privind desfășurarea unor proceduri speciale, cum sunt cererile pentru emiterea unei ordonante de plata. Instanțele judecătorești au reținut că inserarea intr-un contract a unei clauze de jurisdicție specială prin care parțile au supus orice fel de litigii izvorâte din acel contract unei instanțe arbitrale exclude integral competența instanțelor judecătorești, inclusiv cu privire la procedura somației de plată, având în vedere că raportul juridic dedus judecății în procedură somației de plata este același cu cel al acțiunii în pretenții de drept comun ce putea fi introdusă de către creditor.

În practică un interes deosebit il prezintă problema arbitrabilității contractelor administrative, în special a contractelor de achiziție publică, de concesiune de bunuri, servicii și lucrări publice, incheiată în condițiile Legii nr. 219/1998 sau, ulterior, ale O.U.G. nr.34/2006 sau O.U.G. nr.54/2006. De-a lungul ultimilor ani, acest domeniu a suferit modificări legislative importante, care au tranșat controversele existente, în sensul rezervarii acestor contracte exclusiv jurisdictiei statale (art. 8 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului Administrativ).

Cât privește aplicarea legii în timp, în practică au continuat să existe controverse, considerându-se în mod eronat de anumite instanțe că vor opera clauzele compromisorii inserate în contractele de concesiune anterior intrării în vigoare a noii legi, a contenciosului Administrativ. Înalta Curte a tranșat aceste dispute, în sensul declarării respectivelor clauze compromisorii drept neoperante, în virtutea principiului aplicarii imediate a legii noi de procedură. In acest sens, apreciem ca edificatoare decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 7 martie 2008, care clarifica influența evolutiei legislative în materia contractului de concesiune asupra competenței de soluționare a cauzelor derivând dintr-o convenție de arbitraj.

2.4 Convenția arbitrală

Existența unei convenții arbitrale implică incompetența jurisdictiei statale, afară de cazul când convenția este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de executare.

Majoritatea conventiilor și statutelor internaționale în materie de arbitraj definesc convenția arbitrală, dar baza ramane ca legislația internă sau a regulamentelor Curtilor de abitraj să le definească în termeni clari.

În legislația noastră, după modelul tradițional francez, convențiile de arbitraj sunt de două feluri, în funcție de momentul în care sunt încheiate, inainte de nașterea litigiului, convenția ia forma unei clauze compromisorii, în timp ce convenția incheiată ulterior acestui moment se numeste compromis. Efectul acestora este identic: acela de a investi cu puterea de a soluționa un litigiu, o instanță arbitrală special instituită în acest scop. Sub anumite condiții de arbitrabilitate expuse anterior, competența legală a jurisdictiilor statale va fi deci modificată de comun acord de către părți, inainte sau după nasterea litigiului, procedură arbitrală devenind obligatorie pentru parțile la o convenție arbitrală incheiată în mod valabil.

În arbitrajul comercial internațional, distincția făcută între clauza compromisorie și compromis nu mai ține de momentul incheierii convenției, singurul element distinctiv constând în forma convenției. În timp ce clauza compromisorie face parte dintr-un contract, compromisul va consta intr-un act separat, incheiat înainte sau după ce s-a ivit litigiul dintre părți.

2.4.1 Clauza compromisorie

Clauza compromisorie este reglementată de art. 550 din Codul de Procedură Civilă ce prevede că „litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătura cu aceasta să fie soluționate pe calea arbitrajului”.

Clauza compromisorie este așadar o convenție într-o convenție. Acesta constituie un acord anterior oricărui litigiu între parțile contractate, litigiul trebuie deci să fie viitor și eventual.

Fiind vorba de o convenție, la incheierea clauzei compromisorii trebuie în primul rând să fie respectate cerințele generale impuse de lege la încheierea oricărui act; și anume: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.

Pe de altă parte, exista anumite caracteristici și condiții speciale ale clauzei compromisorii, care o disting de compromis.

Prima diferență, constă în momentul încheierii acesteia față de momentul nașterii litigiului ce urmează a fi supus arbitrajului. Atunci când litigiul există, nu se mai poate încheia în mod valabil o clauză compromisorie cu privire la aceasta, deoarece se cere ca în convenția arbitrală să fie stipulat și obiectul litigiului. Odata cu introducerea acestei mențiuni, nu vom mai vorbi despre o clauza compromisorie ci despre un compromis.

A doua diferență față de compromis, constă în faptul că acest tip de convenție arbitrală este de principiu o convenție accesorie, unui contract. Deși nu este obligatorie inserarea acesteia în corpul contractului la care face referire, ea putând fi adaugată contractului chiar ulterior perfectării acestuia, orice clauza compromisorie trebuie să facă referire la un contract încheiat intre părți. Clauza compromisorie este strâns legată de existența contractului principal și se realizează ca o consecinta a existentei acestuia. Durata în timp a clauzei coincide cu durata contractului, iar atunci când aceasta privește și consecinte ce se produc ulterior desfințării contractului, clauza va opera până la lichidarea consecințelor respective. Mai mult, transmiterea contractului principal implica și transmiterea clauzei compromisorii, cu excepția cazurilor în care acesta este stipulată intuitu personae.

Cu toate acestea, clauza compromisorie păstrează o importantă autonomie în raport cu contractul principal. Autonomia ce se regasește la art. 550 alin. 2 . Prin urmare, nulitatea sau încetarea din orice cauza a contractului principal nu va antrena și inoperabilitatea clauzei compromisorii, litigiile născute din contractul de baza vor ramane în competența instanței arbitrale, mai puțin în cazurile în care însăși clauza compromisorie este inoperantă sau lovită de nulitate. Exista însa anumite motive comune de nulitate care pot afecta și valabilitatea contractului și pe cea a clauzei compromisorii, cum ar fi cele legate de capacitea părților sau viciile de consimțământ.

O altă latură a autonomiei clauzei compromisorii față de contractul principal se reflecta în cazul litigiilor cu elemente de extranietate, caz în care este posibil ca legea aplicabilă clauzei compromisorii să fie diferită de lega aplicabilă contractului.

Valabilitatea clauzei compromisorii este supusă îndeplinirii anumitor condiții speciale, pe lângă cele generale.

În primul rând clauza trebuie să fie incheiată în scris, sub sancțiunea nulității, înscrisul fiind cerut ad validitatem. Noul Cod de Procedură Civilă este mai puțin restrictiv în această privință, condiția formei scrise este cerută doar ad probationem, considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale ori când existența ei a fost pretinsă în scris de una dintre părți și nu a fost contestată de cealaltă.

În al doilea rând, clauza trebuie să conțină numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora, în lipsa acestei mențiuni, clauza fiind anulabilă. Pentru a suplini acesta lacună, parțile pot incheia un compromis ulterior nașterii litigiului, prin care să stabilească numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora.

Sancțiunea anulabilitatii clauzei compromisorii reise din art. 550 alin.1, nulitatea fiind una relativă și virtuală. In doctrină s-au expimat opinii conform cărora ar fi vorba nu despre nulitate, ci despre ineficacitatea actului juridic, intrucât clauza poate fi completată ulterior cu numele sau modalitatea de desemnare a arbitrilor,

Această opinie este însa criticabilă, având în vedere intenția legiuitorului, care a înserat această condiție a modalității de stabilire a acestora printre elementele definitorii ale clauzei compromisorii, determinand-o drept condiție esentială a acestui act.

Deși nulitatea nu este expres prevăzută de lege, cum este în cazul compromisului, această condiție nu diferă cu nimic față de cea prevăzută pentru compromis, în ambele cazuri vorbindu-se despre o nulitate relativă, ce poate fi acoperita ulterior de către părți.

Faptul că legiuitorul a potențat această sancțiune în cazul compromisului, introducând-o expres în textul de lege, și chiar calificând-o drept „nulitate”, se datorează existenței unei condiții suplimentare, aceea a mentionării obiectului litigiului, fara de care compromisul nu poate opera. In ceea ce privește numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora, parțile se pot ințelege și ulterior, soluția adoptată și de jurisprudență.

Condiția suplimentară privind obiectul nu se aplică și în cazul clauzei compromisorii, care este concomitentă incheierii contractului și anterioară litigiului, motiv pentru care, la momentul încheierii ei, obiectul litigiului nu este cunoscut înca și nu poate fi specificat în cadrul clauzei.

In ceea ce privește obiectul litigiului, acesta nu poate fi particularizat inca din momentul inserării clauzei compromisorii într-un contract, insa el nu va putea excede obiectul general al contractului. Litigiile ce pot fi soluționate pe calea abitrajului în baza respectivei clauze compromisorii nu vor putea fii soluționate pe calea arbitrajului decât dacă sunt în legătură cu obiectul contractului principal.

Dacă toate condițiile anterioare au fost îndeplinte, clauza iși va produce toate efectele între părți, respectiv va permite sesizarea instanței arbitrale de oricare dintre părți de la momentul aparitiei litigiului și constituirea imediată a tribunalului arbitral desemnat prin clauza compromisorie.

Efectele clauzei compromisorii se vor produce în principiu față de cei care au convenit asupra ei, expres sau implicit, cât și față de avanzii lor cauza, că urmare a transmisiunii unui drept sau a lucrului care face obiectul dreptului.

2.4.2 Compromisul

Reglementarea compromisului se regaseste în articolul 551 Cod procedură civilă. Compromisul este convenția arbitrală care se încheie atunci când exista un litigiu actual și determinat, mentionat ca atare în actul de compromis.

Fiind vorba de o convenție, ca și în cazul clauzei compromisorii, trebuie respectate condițiile generale impuse la închierea unui astfel de act juridic, respectiv condițiile de capacitate, consimțământ, obiect și cauză.

În ceea ce privește celelalte condiții de valabilitate specifice, în compromis trebuie în primul rând să se facă referire în mod neechivoc la un litigiu deja existent. Existența litgiului este de esența actului de compromis, inexistenta sa atrăgând după sine nulitatea actului pentru lipsa de obiect.

În al doilea rând, acordul părților trebuie exprimat în mod clar, astfel încat să rezulte neechivoc puterea cu care sunt investiți arbitrii, penru ca actul să nu fie confundat cu un alt contract similar.

Apoi în cuprinsul actului de compromis părțile trebuie să desemneze arbitrul/arbitrii sau modalitatea de desemnare a acestora, în lipsa acestei mențiuni fiind aplicabilă sancțiunea nulitătii. Acest viciu poate fi însa acoperit prin desemnarea ulterioară a arbitrului/arbitrilor.

În plus, prin actul de compromis trebuie specificate informațiile necesare cu privire la organizarea arbitrajului, precum și cu privire la procedură arbitrală. Parțile trebuie să fixeze și termenul înauntrul căruia trebuie să aibă loc arbitrajul, termen ce poate fi însa prorogat, prin acordul expres sau tacit al părților. Acest termen poate fi și suspendat atunci când intervin anumite împrejurari care să impuna aceasta suspendare, cum ar fi existența unei proceduri penale care are același obiect sau în cazul existenței unor chestiuni preliminare ce trebuie soluționate de instanța de drept comun.

Că și clauza compromisorie, conform art 458 , compromisul trebuie să fie încheiat în scris, sub sancțiunea nulitătii, înscrisul fiind cerut ad probationem, condiție ce se considera îndeplinita atunci când recurgerea la abitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale ori când existența ei a fost pretinsă în scris de una dintre părți și nu a fost contestată de cealaltă.

În ceea ceea privește efectele compromisului, acestea sunt similare acelora pe care le produce clauza compromisorie, ambele având ca efect principal și negativ înlăturarea competenței instanțelor judecătorești de drept comun de la soluționarea unui anumit litigiu. Ca o consecinta a acestui efect, se produce efectul pozitiv de investire a tribunalului arbitral în vederea soluționării respectivului litigiu.

Ca existența juridică, similar clauzei compromisorii, acesta este, intr-o anumita masură, accesoriu al unui anumit raport juridic, deși ambele tipuri de convenție arbitrală iși mentin o evidentă autonomie față de acesta.

Legiuitorul sanctioneaza conform art. 548 alin.2 cu nulitate absolută conventiile arbitrale că au cs obiect legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui imobil, dacă acestea nu sunt incheiata în forms autentică notarială.

2.4.3 Conventia arbitrală implicită

In Conformitate cu regulile Codului civil din 1864, în lipsa unei clauze compromisorii sau unui compromis, anumite instituții de arbitraj recunosc și o altă formă de investire, printr-o convenție arbitrală ce rezultă din introducerea cererii arbitrale de către reclamant și acceptarea tacită, dar neechivocă, a competenței de către pârât.

Potrivit art. 14 (fostul 13) din Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comert și Industrie a României, „convenția arbitrală poate rezults și din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitraj și acceptarea pârâtului cs acessta cerere să fie solutionată de Curtea de Arbitraj”, acceptarea pârâtului putând „fi implicită, dar neechivocă”.

Condiția esentială prevăzută de art. 548 C. pr. civilă, conform căreia convenția arbitrală trebuie să fie incheiată în scris, este intrunită dacă acceptarea tacită a pârâtului ia forma scrisă prin acceptarea/desemnarea unui arbitru, prin redactarea unei întâmpinări, prin formularea unor aparari pe fondul cauzei. Toate aceste mențiuni fiind comunicate în scris, dacă nu se face nicio discutie de către pârât cu privire la competență, se poate considera că exista o confirmare scrisă, neechivocă a conventiei arbitrale, condițiile imperative ale legii fiind îndeplinite.

Excepțiile privind competența curții pot fi ridicate cel mai tarziu la prima zi de înfațișare, sub sancțiunea decăderii, după cum statuează atât normele de procedură ale CACI, cât și dispozițiile Cod. Proc. Civilă.

In regulamentul CACI, acest termen de decadere este prevazut în art. 56 conform căruia la prima zi de înfățișare „parțile au obligația să raspundă tribunalui arbitral […] dacă au obiectiuni în legătura cu competență și constituirea tribunalului arbitral”.

Codul de procedură civilă, pe de altă parte în art. 592 prevede sub sanctiunea decăderii, obligativitatea ridicării oricărei excepții privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalui arbitral sau limitele însarcinarii arbitrilor până la primul termen de înfațișare, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.

Convenția arbitrală implicită nu mai este permisa de Noul Cod Civil, așadar nu se mai aplică în cazul contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestuia, la 1 octombire 2011. Potrivit art. 1203Noul Cod Civil „clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competență instantelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte”.

2.4.4 Revocarea convenției arbitrale

Conventia arbitrală, ca orice contract sinalgmatic, poate fi revocată potrivit art. 1321 din Noul Cod Civil prin acordul părților.

În cazul convenției arbitrale, este posibilă și revocarea implicită a acesteia, prin necontestarea investirii instanțelor de drept comun.

Revocarea implicită se realizează prin introducerea unei actiuni în față instanțelor judecătorești de drept comun, deși există între părți o convenție arbitrală , și acceptarea tacită, neechivocă a competenței instanței de drept comun de către parat în baza art. 554 alin.2 punctul a). În acest sens se pronunță și Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe Lângă Camera de Comert și Industrie a României, preluând o soluție confirmată în prealabil de înalta Curte de Casatie și Justitie print-o serie de decizii:

Speta 4 – Revocarea implicită a convenției arbitrale. Necompetența tribunalului arbitral. Închiderea procedurii arbitrale.

Cu privire la excepția de necompetentp ridicată de pârâtă, Tribunalul arbitral a avut în vedere ca, în contractul de antrepriză din 7 ianuarie 2005, s-a înscris urmatoarea clauza compromisorie:”XI. Jurisdicția. Prezentul contract este guvernat de legea română. Orice divergenta aparuta între părți în legătura cu derularea prezentului contract și care nu a putut fi rezolvată pe cale amiabilă între părți va fi supusă Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comert și Industrie a României”.

Clauza compromisorie citată era, la data încheierii sale, perfect valabilă în temeiul art. 969 C. civ. al art. 340 și urm. C.pr.Civ. și ale art. 2 și urm. din Reguliile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj, având ca principal efect, conform art. 3433 alin. 1 C. pr. Civ., de a exclude, pentru litigiul care facea obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.

În pofida existenței clauzei compromisorii, reclamanta a sesizat Judecatoria Iași cu judecarea litigiului izvorât din contractul respectiv. Pârâta nu a invocat clauza compromisorie, acceptând competența judecătoriei. În atare situație, devine aplicabil art. 3433 alin.2 C. pr. Civ., potrivit căruia instanța judecătorească va reține spre soluționare litigiului dacă pârâtul și-a formulat apărările în fond fără nicio rezerva întemeiată pe convenția arbitrală. Prin urmare, prin consimtământul implicit al părților, convenția arbitrală, în virtutea principiului libertății de a contracta, părțile au putut încheia convenția arbitrală, în virtutea aceluiași principiu părțile o pot desființa chiar înainte de a fi început să produca efecte. În aceAsta situație, ramane de stabilit dacă părțile au voit revocarea integrală a convenției arbitrale sau revocarea ei parțială, numai pentru un anumit litigiu, urmând a reveni operanta pentru alte lităgii izvorâte din contractul principal, însa având ca obiect alte pretenții. Revocarea implicită a convenției arbitrale a fost validată de Înalta Curte de Casatie și Justitie, Secția Comercială , prin deciziile nr. 2337 din 10 iunie 1999 și nr.2527 din 24 iunie 1999, și are caracter definitiv, namaiputând fi contestată sau invocată pe cale de apel sau recurs, ceea ce nu reprezintă o limitare a dreptului de a renunță ulterior la judecată și a incheia o noua convenție arbitrală.

Tribunalul arbitral, având în vedere de revocarea convenției arbitrale în ceea ce privește soluționarea litigiului de față a intervenit prin acordul implicit al părților, neputând fi nesocotită prin voința uneia dintre părți, a reținut că în litigpul de față nu există convenție arbitrală care să confere arbitrajului competența de a-l soluționa. În aceasta situație, Tribunalul arbitral a admis excepția de necompetentă, a constatat necompetența arbitrajului și a inchis procedura arbitrală.

Capitolul 3. Procedură Arbitrala

3.1 Principii generale ale procedurii arbitrale

In ciuda caracterului privat al contractului de arbitraj ,acesta ramane o procedură de judecată în urma căreia este pronunțată o hotărâre cu forța obligatorie pentru părți, motiv pentru care se impune trasarea unui anumit cadru procedural.

Avand în vedere că procedură de soluționare a unui litigiu pe cale arbitrală este o procedură convențională, stabilită prin convenția părților și modelată de aceastea, ea se va supune unor reguli aparte, distincte de cele aplicabile intr-o procedură de drept comun.

O problema interesantă care s-a pus în practică instanțelor arbitrale este aceea a obligativității parcurgerii procedurii de conciliere prealabilă prevăzută de art 7021 vechiul cod de procedură civilă în litigiile comerciale. Soluția constanta a fost aceea a libertății de alegere a părților, în concordanță cu dispozițiile art. 541 Cod Procedură Civilă, conform căruia părțile decid dacă acesta procedură va avea loc, preum și modalitatea de organizare a și desfășurare a ei. Parcurgerea obligatorie a procedurii concilierii prealabile prevăzute de art 7201 vechiul cod de procedură civilă va fi interpretata că o normă specială, derogatorie, aplicabila exclusiv în contenciosul pentru care a fost concepută, respectiv în litigiile comerciale judiciare.

Chiar în ipoteza în care parțile convin prin convenția arbitrală asupra parcurgerii unei astfel de proceduri, acesta nu este supusă în lipsa unei referiri exprese la prevederile Cod proc. Civilă., termenelor și condițiilor impuse de lege în cazul litigiilor de drept comun. In acest sens prezentam Sentința Curții de Arbitraj Comercial Internațional din 30 ianuarie 2002:

Speta 5 – Excepția de prematuritate, motivat de faptul că nu a fost respectata procedură concilierii directe. Inaplicabilitatea art. 7201 C. pr. Civ. Respingerea excepției prematuritatii.

Prin intampinarea inregistrata sub nr. 126 din 10 ianurie 2002 și prin concluziile orale puse în sedință de arbitrare din 15 ianurie 2002, pârâta a ridicat acesta excepție cu motivare că reclamanta a incalcat dispozitile imperative ale art. 7201 Cod. proc. civ.. Potrivit acestui text, în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, inainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va incerca soltutionarea litgiului prin conciliere directa cu cealaltă parte (alin.1). In acest scop, reclamantul va convoca partea adversa, comunicandu-i în scris pretentiile sale și temeiul lor legal, precum și toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea (alin.2 ). Data convocarii pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate (alin.3). Rezultatul concilierii se va consemna intr-un inscris cu apărarea pretentiilor reciproce referitoare la obiectul litgiului și a punctului de vedere al fiecarei părți (alin 4). Inscrisul despre rezultatele concilierii, ori în cazul în care paratul nu a dat curs convocarii, dovada că de la data primirii acestei convocari au trecut 30 de zile se va anexa la cererea de chemare în judecată (alin 5)

Or, sustine pârâta, reclamanta nu a respectat termenul de minim 15 zile, intre data primirii de către parat a convocarii și data convocarii fixand un termen de numai 5 zile totodata nu a arătat în convocare ora la care pârâta era chemata pentru conciliere.

Tribunalul arbitral conșidera că cele două dispoziții legale, art. 341 alin.2 C pr. Civ care prevede printre altele că parțile stabilesc procedură unei eventuale concilieri prealabile și art. 7201 c pr. civ referitor la concilierea directa cu dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun al procesului civil și, că atare, de stricta interpretare. Așa fiind, chiar dacă au unele trasaturi comune și urmaresc aceeași finalitate, ele se aplica strict în contenciosul pentru care au fost edictate, prima în litigiul arbitral, iar secunda în procesul comercial judiciar, fara că, în lipsa unei ințelegeri a părților sau a unei dispoziții legale , să se aplice una în locul celeilalte. Imprejurarea că o dispoziție specială, cum este art. 7201 Cod Procedură Civilă are caracter imperativ nu justifica lipsa ispo facto aplicatibilitatea ei dincolo de contenciosul pentru care a fost edictata.

In consecinta, Tribunalul arbitral conșidera că dispozițiile art 7201 C. pr. civ. nu se aplica în litigiul de față, astfel că excepția de prematuritate, motivată de incalcarea acestui text, urmează a fi respinsa că nefondată.

In materia arbitrajului intern, că regula general, legea procedurala care va guverna arbitrajul este legea locului în care se desfășoară acesta.

Parțile sunt libere să indice o anumita lege procedurala nationala după care să fie judecat litigiul lor sau să iși alcatuiasca un set propriu de reguli procedurale.

Dacă parțile aleg legea româna că lege procedurala se vor aplica dispozițiile imperative ale CPC, suplinite de voința părților și de eventualele reguli de procedură părțiculare ale instituției de arbitraj în cazul arbitrajului instituționalizat.

Atunci când parțile aleg să facă trimitere la legea româna pe teritoriul unui alt stat, dacă legislația acestuia o permite, legea româna va fi dublată de eventuale restrictii imperative din statul respectiv.

Pe parcursul intregii proceduri arbitrale, se impune respectarea unor principii esentiale, specifice oricarei proceduri jurisdicționale. In acest sens Codul de procedură civilă prevede expres obligativitatea respectării principiului egalitatii de trament, a dreptului la aparare și a principiului contradictorialitatii. Aceste principii sunt statuate imperativ, sub sancțiunea nulitatii hotărârii arbitrale, în caz de nerespectare.

3.2 Procedura arbitrală în arbitrajul intern

Codul de pr. civilă stabilește anumite condiții de formă, de fond, de timp și de loc ale actelor procedurale ce trebuie îndeplinite pentru ducerea la bun sfarșit a procesului arbitral și pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Sesizarea tribunalului arbitral.

Cu privire la procedură arbitrală (titlul IV), relativ la sesizarea tribunalului arbitral, se introduc ca date obligatorii în cuprinsul cererii de arbitrare elementele de indentificare ale părților precum codul numeric personal, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscala. Dacă relcmantul are domiciliu și sediul, în străintate, se va indica și sediul ales în România, unde se vor face comunicarile procedurale art. 571 CPC

In privință judecații se remarca dispozițiile referitoare la regulile de procedură arbitrale, art. 576, în sensul că se face în mod clar distinctia intre reguliile aplicabile arbitrajului instituționalizat și cele ale arbitrajului ad-hoc; cu toate acestea, principiile fundamentale ale procesului civil sunt aplicabile în mod corespunzator și în procedură arbitrală.

Comunicarea tribunalului cu parțile în legătura cu măsurile luate de tribunal se poate face, în conformitate cu noile dispoziții, și prin telefax, posta electronica sau prin orice alte mijloace ce așigura transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia conform art. 577 CPC.

Asupra verificarii competenței, tribunalul arbitral procedeaza la o asemenea verificare „la primul termen de judecată cu procedură legal indeplinta” art 579 alin. 1. In cazul în care se delara necompetent să judece, tribunalul arbitral se pronunță printr-o hotărâre care nu poate formă insa obiectul unei actiuni în anulare. Orice incidente privind arbitrajul, astfel cum acesta este reglementat de noul cod civil, sunt de competență instanțelor judecătorești, mai exact a tribunalului în circumscripția căruia are loc arbitrajul.

Competenta exclusivă a tribunalui arbitral.

In cazul absentei uneia dintre părți la dezbateri, tribunalul arbitral are competență exclusivă în ceea ce privește aprecierea motivelor absentei că fiind temeinice, precum și în cazul când absenta părții ar justifica amânarea cauzei; în asemenea situații, hotărârea tribunalului arbitral nu poate fi supusă vreunei căi de atac conform art. 582.

Tribunalul arbitral se bucura de competență exclusivă și în cazul în care în materie de probe, este chemat să decida asupra utilitatii, pertinentei și concludentei probelor propuse de părți. Cu consultarea părților, „tribunalul arbitral poate fixa termene limita pentru administrea probelor incucintate”, iar după expirarea acestor termene, „administrarea probei nu mai poate avea loc decât dacă tribunalul arbitral aprecieaza că aceasta este esentială pentru soluționarea corecta a litgiului.” în baza articolului 587 alin. 2.

Audierea martorilor și a experților poate fi facuta la cererea sau cu conșimtamantul acestora și la locuinta sau locul unde iși desfășoară activitatea. Tribunalul arbitral poate amana cauza pentru că martorii sau expertii să raspunda în scris intrebarilor adresate acestora în baza articolului 588 alineatul 2.

O noua atributie care este recunoscută tribunalului arbitral, este prevăzută la articolul 589 prin care tribunalul arbitral poate solicita informatii scrise de la autoritatiile publice în legătura cu actele și actiunile acestora , prevedere pe care o conșideram utila pentru corecta judecată a cauzelor arbitrale în cazul cărora obtinerea acestor informatii este necesara.

Cheltuielile arbitrale.

Prevederile referitoare la cheltuielile arbitrale (capitolul III, Titlul IV) sunt în principiu neschimbate, cu excepția denumirilor data fiecarui articol în parte din cuprinsul acestui capitol .

Hotărârea arbitrală.

Ultimul capitol în cadul Titlul IV (Capitolul IV) privește hotărârea arbitrală. Intereseaza aici prevederea cuprinsa în art. 548 alin 2 care se refera la litigiile legate de transferul dreptului de proprietate și/sau de constituirea altui drept real asupra unui imobil, în care pentru că hotărârea să poate fi pusă în executare, acesta trebuie să fie investita cu titlu executoriu, la instanța sau să fie infatisata notarului public pentru emiterea unui act notarial în baza căruia să se poate trece ulterior la inregistrarea în carte functiara. Achitarea impozitului privind trensferul dreptului de proprietate este prevăzută că o condiție prealabilă inregistrarii la carte funciara. Articolul analizat este o prevedere atipica pentru o reglementare specifica codului de proc civilă, intrucât intruneste elemente ce apartin legislatiei fiscale deopotriva cu elemente specifice reglemenarilor în materie de cadastru și de carte funciara.

Cazurile de lamurire, completare și de indreptare a hotărârii arbitrale sunt mai clar infatisate în noua reglementare precizandu-se că tribunalul se pronunță prin hotărâre separata în cazurile de lamurire sau de completare hotărârii, în timp ce indreptarea erorilor ( a celor materiale care nu schimba fondul soluției, precum și a greselilor de calcul se dispune prin incheiere în baza art. 604 Cod Proc. Civilă.

3.2.1 Etapele procedurii arbitrale

Arbitrajul parcurge de regula acleași etape că un proces civil : etapa scrisa, etapa dezbaterilor, etapa deliberării și etapa pronunțării hotărârii.

Etapa scrisa

Etapa scrisa , sau etapa de procedură prearbitrala cum mai este denumita în regulamentele de arbitraj, constă în sesizarea instanței arbitrale, prin depunerea cererii de arbitrare, precum și în actele procedurale în replica ale părții chemate în arbitraj, respectiv intampinarea și cererea reconventionala.

Sesizarea tribunalului.

Se face prin cerere scrisă, numită și cerere de arbitrare, care conține anumite mențiuni obligatorii cu privire la identitatea părților (numele, domiciliul sau resedinta părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și după caz, numărul de înmatriculare în Registrul Comerțului, numărul de telefon, contul bancar) cu privire la reprezentanți, dovada convenției arbitrale, cu privire la obiect, valoare și motivele de drept și de fapt ale cererii, precum și cu privire la identitatea membrilor tribunalului arbitral, cererea trebuind să fie semnată.

Cererea de arbitrare se poate formula și printr-un proces-verbal încheiat în față tribunalului arbitral și semnat de părți sau numai de reclamant, precum și de arbitrii.

Noul Cod de Procedură Civilă adauga că mențiuni obligatorii în cuprinsul cererii de arbitrare codul numeric personal, codul unic de inregistrare sau codul de identitate fiscala, precum și, în cazul în care reclamanatul are domiciliul/sediul în strainatate, indicarea domiciliului/sediului ales în România, unde se vor face comunicarile procedurale conform art 571 alin. 1.

Cerea de arbitrare și inscrisurile anexate acesteia vor fi comunicate paratului, precum și fiecarui arbitru de către reclamant.

In prezent, în arbitrajul instituționalizat, exista practică preluarii acestei functii de către secretariatul instituției care organizeaza arbitrajul, conform reguliilor fixate de aceasta.

De la primirea cererii de arbitre și a inscrisurilor anexate, paratul are un anumit termen pentru depunerea intampinarii, și eventual, a cererii reconventionale. Potrivit Codului de Procedură Civilă acest termen este de 30 de zile – art 573 alin.1 . Regulamentul CACI prevede termene distincte față de CPC, paratul putând depunde intampinarea cu 5 zile inainte de data primului termen, iar cererea reconventionala cel mai traziu până la prima zi de infațișare (art 56 din regulament).

In arbitrajul organizat de Curtea de arbitraj Comercial Internațional, a fost introdusa recent o noua prevedere în regulile procedurale ale Curții (art. 29 alin.5 din Regulament conform căreia cererea de sesizare și anexele sale destinate arbitrilor „se comunica numai în format electronic”.

In ceea ce privește citarea părților, acestea constituie, un act procedural distinct față de transmiterea cererii de arbitrare și a inscrisurilor, ea urmând să se efectueze după ce se constată că dosarul arbitral este complet și după ce toate celelalte formalitati privind constituirea tribunalului arbitral au fost indeplinite (art. 40 din Regulamentul CACI). Potrivit NCPC, în data primirii citatiilor și termenul de dezbatere trebuie să exite un interval de cel puțin 15 zile, pe când Regulamentul CACI prevede un termen de cel puțin 30 de zile intre data expedierii citatiilor către părți și data termenului de arbitrare (art. 40 din Regulament).

Comunicarea actelor

Potrivit Noului Cod de procedură civilă, comunicare intre părți către părți a inscrisurilor litigiului, a citatiilor, hotărârilor arbitrale și incheierilor de sedință se face prin scrisoare recomandata cu continut declarat și confirmare de primire, inscrisurile putând fi inmanate și personal părții, sub semnătura.

Instiintarea părților cu privire la măsurile luate de tribunal arbitral poate fi facut și prin fax, posta electronica sau prin alte mijloace ce așigura transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia în baza articolului 577 Noul Cod de Procedură Civilă.

Intâmpinarea și cererea reconventionala

Dupa primirea cererii de arbitrare, pâratul are la rândul său, dreptul de a formula întâmpinare sau, respectiv, cerere reconventională, atunci când și acesta are pretenții împotriva reclamantului, derivate din același raport juridic.

Intâmpinarea va fi depusă cu respectarea dispozițiilor art. 573 Cod Proc. Civilă în termen de 30 de zile de la primirea cererii de arbitrare, iar cererea reconvențională va fi introdusă conform art. 574 cu aceleași mențiuni obligatorii că și cele impuse pentru cererea principală, în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinarii sau cel mai tarziu la primul termen de înfațișare. In cazul cererii reconvenționale, nedepunerea în termen nu este sancționată cu decăderea că în cazul întâmpinarii, ci cu disjungerea cererii de acțiunea principală și soluționarea ei pe cale separată.

Etapa dezbaterilor

Etapa orala poate lipsi în întregime, în două situații, atunci când parțile, deși legal citate, nu se prezintă la dezbateri, când parțile au solicitat amânarea cauzei pentru motive temeinice sau când parțile lipsesc, iar tribunalul arbitral, nu apreciează ca fiind necesară prezența acestora în termenii art. 584 din Codul de procedură civilă.

Judecarea în lipsă poate fi dispusă, pe de o parte, în cazul în care parțile au solicitat acest lucru, urmând că tribunalul să se pronunțe pe baza actelor de la dosar, în termenii art 584 CPC sau pe de altă parte, poate fi dispusă de către tribunalul arbitral, dacă parțile nu au solicitat amânarea pentru motive temeinice sau în care tribunalul apreciează că fiind necesară prezența părților. In oricare dintre aceste situații tribunalul poate dispune amânarea judecații, cu citarea părților în baza art 584 alin. 2.

Obligația de confidențialitate.

Deși codul de procedură nu face nicio precizare asupra caracterului public sau secret al dezbaterilor, principiul publicității nu poate fi aplicabil în acesta materie, tribunalul arbitral fiind susținut de o obligație de confidențialitate. Nerespectarea obligatiei de confidențialitate a dezbaterilor și a întregului proces arbitral atrage o formă de raspundere față de arbitrii care o incalcă în condițiile art 565 lit. d).

Obligatia de confidențialitate apare în toate regulamenntele de arbitraj ale instituțiilor specializate că regula fundamentala în desfășurarea procedurii.

In regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional, acesta este reglementată în art.7, potrivit căruia nicio persoana, în afară celor implicate în desfășurarea litgiului, nu are acces la dosar fara acordul scris al părților.

In plus, Curtea de Arbitraj, tribunalul arbitral, precum și personalul Camerei de Comert și Industrie a României au obligatia să asigure confidențialitatea arbitrajului. Art. 8 din Regulament instituie și anumite excepții de la aceasta obligație, hotararile putând fi publicate părțial ori în rezumat sau comentate sub aspectul problemelor de drept în reviste, lucrari sau culegeri de practică arbitrală, fara a se da numele sau denumirea părților, ori date care ar putea prejudicia interesele lor.

Cu acordul părților, hotărârile pot fi publicate integral. Mai există o excepție instituită de Regulament de la obligația de confidențialitate, aceea când președintele Curții de Arbitraj sau în lipsa acestuia, prim-vicepresedintele, poate autoriza de la caz la caz cercetarea dosarelor în scopuri stintifiice sau de documentare după ramanerea definitivă a hotărârilor arbitrale.

Reprezentarea părților , în conformiate cu art . 564 cod proc. civilă, parțile pot participă la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanti și pot fi așistate de orice persoana. Parțile pot fi deci reprezentate prin avocat sau prin mandatar cu procura autentica. Reprezentantul părților poate avea așadar orice calitate, și nu neaparat aceea de avocat sau conșilier juridic.

O astfel de interpretare restrictiva, în sensul în care reprezentantul trebuie să aibă o anumita calitate, ar fi contrara principiilor libertății părților și al contractualitatii procedurii, ducand la același formalism excesiv la care obliga instanțele de drept comun. Mai mult decât atât, legea nu face nici o precizare în acest sens, iar o interpretare facuta prin prisma normelor speciale aplicabile instanțelor de judecată ar aduce o completare la lege, cu incalcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem).

Noul Cod de proc. civilă este mai restrictiv în aceasta privință, acesta stabilind următoarele „Ïn litigiile arbitrale, parțile pot formula cereri și iși pot exercita drepturile procesuale personal sau prin reprezentant. Acestia pot fi asistați și de specialiști” art 546. Asadar, persoanele care asista partea în proces trebuie să prezinte o anumita calitate în vederea soluționării litigiului, o specializare intr-un domeniu relevant, NCPC renunțând la formularea generală de „orice alte persoane”, folosită atât în vechiul cod cât și în regulamentul CACI.

In cazul în care reprezentantul nu face dovada calitatii sale, în dreptul comun se poate da un termen pentru suplinirea acestor lipsuri. Potrivit aceluiași articol, dacă aceste lipsuri nu se suplinesc în termenul stabilit de instanța, cererea va fi anulată. Practică arbitrală a preluat acesta soluție și pentru litigiile de arbitraj, așa cum reiese și din urmatoarea hotărâre a CACI:

Speta 6 – Excepția lipsei calitatii de reprezentatnt. Admiterea excepției și anularea cererii arbitrale.

Conform art. 161 cod proc. civ. „Cand instanța constată lipsa capacitatii de exercitiu a drepturilor procedurale a părții sau când reprezentantul nu face dovada calitatii sale, se pote da un termen pentru implinirea acestor lipsuri. (2) Dacă lipsurile nu se implinesc, instanța va anula cererea”.

Dacă în cauza, după acordarea unui termen în vederea suplinirii acestei lipse reclamanta nu a facut dovada calitatii de reprezentant, Tribunalul arbitral a admis excepția lipsei calitatii de repzentant a reclamanti și conform art. 161 alin 2 cod proc. civ a anulat cererea promovata de aceasta.

Cereri și excepții

Potrivit art. 592 excepțiile și alte mijloace de apărare care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfățișare. De asemenea, orice cereri ale părților și orice înscrisuri vor fi depuse cel mai tarziu până la primul termen de înfățișare (art 592 alin. 2)

Orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de înfățișare, trebuie ridicată sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest prim termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.

In ceea ce privește necompetența tribunalului arbitral, potrivit Regulamentului CACI, pârâtul este decăzut din dreptul de a invoca aceasta excepție dacă parțile și-au nominalizat arbitrii și pârâtul a formulat, fără să invoce și acest aspect prin întâmpinare sau cerere reconvenționala (art. 270 alin. 2 din Regulament).

Legat de competență tribunalului arbitral, se pune problema aplicabilității a două excepții specifice dreptului comun, excepția conexității și excepția litispendenței.

In ceea ce privește excepția conexității, aceasta poate fi ridicată în legătura cu două sau mai multe cauze între aceleași părți sau chiar și împreună cu alte părți, în stransă legătura ca obiect și cauza, existente pe rolul mai multor instanțe de același grad. Acesta excepție ar putea fi admisibilă în cazul în care cauzele s-ar afla pe rolul aceluiași tribunal arbitral. In caz contrar, dacă dosarele se afla pe rolul unor tribunale diferite, este necesar că parțile să fie de acord cu soluționarea tuturor cauzelor de către primul tribunal învestit.

Excepția litispendenței poate fi ridicată atunci când exista concomitent mai multe cauze în curs de soluționare pe rolul mai multor instanțe, cu identitate de părți, obiect și cauza.

Putem imagina două ipoteze în care s-ar putea pune problema ridicării acestei excepții: cea în care au fost învestite cu aceeași cauză două sau mai multe tribunale arbitrale, respectiv cea în care a fost învestită, pe de o parte, o instanța arbitrală și pe de altă parte, o instanța judiciară. In prima situație, de fapt fiind faptul că între părți trebuie să existe o convenție arbitrală valabilă, care stabileste competența unui anumit tribunal sau a primului tribunal învestit, se va ridica excepția necompetenței în față oricarui tribunal nelegal învestit, și nu aceea a litispendeței. Tribunalul arbitral în față căruia s-a ridicat excepția va constata că nu este competent și va închide procedură arbitrală.

In cea de a două situație, în prezența unei convenții arbitrale valabile ce instituie o anumita competență, urmează a fi ridicată excepția necompetenței în față instanței judiciare.

Chiar în lipsa unei convenții de arbitraj valabile, dacă competență tribunalului arbitral nu a fost contestată până la primul termen de înfațișare din arbitraj, tribunalul arbitral va rămâne în continuare competent, în față tribunalului statal sesizat ulterior urmând să se invoce necompetența acestuia.

Măsurile asiguratorii și măsurile provizorii.

Potrivit art. 585 CPC , înainte sau în cursul arbitrajului oricare dintre părți poate cere instanței judecătorești competente să incuviințeze măsuri asiguratorii și măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt. Incuvințarea acestor măsuri va fi adusă la cunostință tribunalului arbitral de către partea care le-a cerut.

In cursul arbitrajului, măsurile asiguratorii și măsurile vremelnice, că și constatarea anumitor împrejurari de fapt, pot fi încuvințate și de tribunalul arbitral. In caz de împotrivire, executare acestor masuri se dispune de către instanța judecatorească.

Excepția de neconstituționalitate.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, Curtea Constituțională hotărește asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în față instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Asadar posibilitea utilizării acestui instrument procedural în cadrul instanțelor arbitrale este instituit chiar din Constituție.

Dispozitia Consituționala a fost dezvoltată în legea organică a Curții Constituționale, nr. 47/1992 care la art. 29 prevede următoarele „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în față instanțelor de judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, care are legătura cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în față instanței de judecată, în cauzele la care participă.”

Posibilitatea invocarii acestei excepții în față CACI este reglementată de Regulamentul acestei Curti, în art. 71. Potrivit acestuia, excepția de neconstituționalitate privind legile și ordonantele poate fi invocată la cererea oricareia dintre părți sau, din oficiu, de către tribunalul arbitral, în condițiile legii privind organizarea și functionarea Curții Constituționale. Sesizarea Curții Constituționale se dispune de tribunalul arbitral în față căruia s-a incovcat excepția de neconstituționalitate printr-o incheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia tribunalului arbitral asupra excepției și va fi insotita de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost invocată din oficiu, inchierea trebuie motivată, cuprinzand și susținerile părților, precum și dovezile necesare.

Dacă excepția este inadmisibila, fiind contrara dispozițiilor legii de organizare și functionare a Curții Conșitutionale, tribunalul arbitral o va respinge printr-o incheiere motivată, fara a mai seșiza Curtea Constituțională. Incheierea de sesizare impreuna cu anexele se transmite Curții Constituționale cu o adresa de inaintare, sub semnătura presedintelui Curții de Abitraj.

Excepția de nelegalitate.

Potrivit art. 4 alin. 1 din legea 554/2001 privind conteciosul administrativ legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetata oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție din oficiu sau la cererea părții interesate.

Prevederea se aplica și în cazul unui litigiu supus arbitrajului.

Dacă tribunalul arbitral constată că soluționarea litigiului pe fond depinde de actul administrativ contestat, seșizeaza, prin incheiere motivată, instanța de contencios administrativ competență și suspendă arbitrarea litigiului până la soluționarea excepției. Incheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă nici unei căi de atac, iar incheierea prin care se respinge cerea de sesizare poate fi atacată numai prin acțiune în anularea hotărârii arbitrale.

Instanța de contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în sedință publică cu citarea părților și a emitentului.

Soluția instanței de contencios Administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare și se judecată de urgență și cu precădere.

Sancțiunea, în cazul în care actul contestat prin intermediul excepției este găsit nelegal, este inaplicabilitatea sa în cadrul litigiului supus arbitrajului în cadrul căruia a fost ridicată excepția. Tribunalul arbitral va soluționa cauza, fara a ține seama de actul a carui nelegalitate a fost constatată.

Administrarea probatoriului.

In ceea ce privește administrarea probelor, nu exista foarte multe deosebiri față de procedură de drept comun. In acest sens, art. 586-588 consacra principiul din procedură de drept comunm potrivit căruia fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care iși intemeiază în litigiu pretenția sau apărarea.

Probele se depun în principiu până la prima zi de infațișare, mai puțin în cazul în care necesitatea probei ar reieși din dezbateri sau administrea probei nu pricinuiește amânarea soluționării litigiului. Spre deosebire de dreptul comun, ascultarea martorilor și a experților se face fara jurământ, iar tribunalul arbitral nu va putea aplica masuri de constrângere sau sancțiuni acestora.

Incheierea de sedință.

Potrivit art. 593 dezbaterile arbitrale, precum și orice dispoziție a tribunalului arbitral vor fi consemnate în incheierea de sedință.

Incheierea va cuprinde toate mențiunile prevăzute în art 603 alin.1 lit. a) și b) precum și cele din art 593 alin. 3 CPC respectiv:

componența nominală a tribunalului arbitral, locul și data incheierii;

numele părților, domiciliul sau resedinta lor sau, după caz, denumirea și sediul, numele reprezentantilor părților, precum și al celorlalte persoane care au părțicipăr la sedință;

o scurta descriere a desfașurării sedinței;

cererile și susținerile părților;

motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;

dispozitivul;

semnăturile arbitrilor, cu observarea prevederilor art. 602 alin. 3

In plus față de dipozitiile CPC, regulamentul CACI impune ca mențiune obligatorie în inchierea de sedință și modalitatea de indeplinire a procedurii de citare ( art 65 alin 3 lit. a ) din reculamentul CACI.

Parțile au dreptul să ia cunostință de conținutul incheierilor și de actele dosarului. La cererea părților sau din oficiu, tribunalul arbitral poate indrepta sau completa incheierea de sedință, printr-o altă incheiere. Părților li se comunica, la cerere o copie de pe incheierea de sedință.

3.3 Deliberarea și pronunțarea hotărârii arbitrale

Deliberarea presupune consultarea tuturor arbitrilor asupra soluției ce va fi pronunțată în cauză. Deliberarea are loc în secret, cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, participare ce va fi consemnată în hotărâre în baza art. 603 CPC.

Atunci când tribunalul este compus dintr-un număr impar de arbitri, hotărârea se va lua cu majoritate de voturi, arbitrul care are o altă parere urmând să redacteze și semneze opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care se sprijină.

Regulamentul CACI insa nu reglementeză decât situația tribunalului constituit dintr-un număr impar de arbitri, deoarece reguliile de constituire a acestuia (art. 17 din regulament) nu permite decât un complet format dintr-un număr impar de arbitri (un arbitru unic sau respectiv doi arbitri și un supraabitru). In ceea ce privește deliberarea , curtea preia soluția prevăzută de CPC și anume aceea a mjoritatii de voturi (art. 77 din Regulamentul CACI).

Regulamentul CACI în schimb prevede posibilitatea repunerii pe rol a cauzei, în cazul în care sunt necesare noi lamuriri în cadrul deliberării (art 78 regulament), ipoteză neprevăzută expres de regulile generale ale arbitrajului din CPC, dar preluată din regulile de procedură de drept comun. In acesta situație, tribunalul arbitral va pronunță o incheiere și litigiul va fi repus pe rol în vederea unor dezbateri suplimentare, stabilindu-se un nou termen de arbitrare, cu citarea părților, sub condiția incadrării în termenul arbitrajului stabilit pentru respectivul litigiu.

Tribunalul va pronunța o soluție în urma deliberării, soluție care va fi consemnată în dispozitivul sedinței și va fi trecută de către asistentul arbitral în condica de ședințe arbitrale, cel mai tarziu a două zi de la pronunțare (art. 79 Regulament).

Potrivit regulilor de drept comun, pronunțarea poate fi amantă maximum 21 de zile dar numai sub condiția incadrării în termenul arbitrajului conform art. 602 alin. 2 din CPC.

Regulamentul CACI prevede un termen mai scurt pentru amânarea pronunțării, de cel mult 15 zile, sub aceeași condiție a respectării termenului arbitrajului.

Hotărârea arbitrală va fi comunicată părților în termen de cel mult o lună de la pronunțare, potrivit art. 605 CPC. Regulamentul CACI prevede același termen de comunicare a hotărârii, cu posibilitatea prelungirii lui cu cel mult 30 de zile, pentru motive bine intemeiate (art. 86 din Regulament).

Hotărârea comunicată părților are aceleași efecte că și o hotărâre judecatorească definitivă (art. 606 CPC ) , din acesta decurgând mai multe efecte ale hotărârii.

3.4 Termenul arbitrajului

Tribunalul arbitral poate pronunța sentința dacă parțile nu au stabilit altfel în termen de 6 luni de la constituirea sa (art. 567 din noul cod de proc. civilă), sub sancțiunea caducității arbitrajului. Regulamentul CACI prevede un termen de 6 luni pentru pronunțarea unei hotărâri în litigiul arbitral, dacă parțile nu au convenit altfel (art. 51 din Regulament).

Termenul de suspendare se aplica pe timpul judecății unei cereri de recuzare sau a altei cereri incidente adresate instanței judecătorești. Regulamentul CACI prevede în art 52. și situații specifice de suspendare a termenului, respectiv aceea a soluționării unei excepții de neconstituționalite și aceea a completării tribunalului arbitral în cazul revocarii și înlocuirii arbitrului sau supraarbitrului.

Parțile pot consimți prelungirea termenului, după cum și tribunalul arbitral poate, dispune pentru motive temeinice prelungirea lui cu două luni, o singură data! Prelungirea cu două luni intervine de drept în cazul decesului uneia dintre părți. Regulamentul CACI prevede prelungirea de drept cu două luni a tremenului de arbitraj și în cazul incetarii persoanei juridice.

Expirarea termenului nu constituie motiv de caducitate a arbitrajului, afară de cazul în care una din părți a notificat celeilalte părți și tribunalui arbitral, până la primul termen de arbitrare, că ințelege să invoce caducitatea. Această obligație de notificare este impusă imperativ atât în dreptul comun, cât și în Regulamentul CACI, în lipsa acesteia caducitatea arbitrajului neputând opera nici dacă este invocată în față instanței arbitrale, nici pe cale de acțiune în anulare, în temeiul art. 608 alin. 1 lit e). Acesta soluție a fost reținută în mod constant atât de practică arbitrală cât și de instanțele de drept comun.

Speta 7 – Acțiunea în anularea a hotărârii arbitrale. Invocarea caducității arbitrajului. Lipsa notificarii tribunalului arbitral și a celeilalte părți. Respingerea motivului de anulare a hotărârii abitrale.

Prin sentința nr. 133/1999, Curtea de arbitraj Internațional de pe lângă CCIR a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A SA Pitești împotriva pârâtei SC K SRL.

Impotriva acestei sentințe a formulat acțiune în anulare pârâta în față Curții de Apel Bucuresti, Secția Comercială, care a respins acțiunea în anulare ca nefondată.

Curtea a reținut că nu s-a produs incalcarea prevăzută de art. 364 lit a) CPC în sensul că hotărârea arbitrală a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului, intrucât litigiul comercial s-a purtat intre cele două părți menționate anterior, acestea având reciproc calitatea de pârâta și reclamantă, că urmare a unei cereri reconventionale depuse de pârâta.

Soluționarea cauzei a implicat abordarea raporturilor comerciale desfasurate pe un număr de 6 ani, ceea ce a impus verificarea livrarilor, stocurilor și facturarilor pe intrega perioada contractuală.

In șitutia data, prelungirea duratei procesului a fost major determinată de către pârâta, care a solicitat amanari ale dezbaterilor, fiind dependenta de contractul cu clientul sau și de relațiile și actele cerute acestuia din Anglia.

In conformiate cu prevederile art. 353 CPC , art 51 alin 1 din Regulament, sentita arbitrală pronunțată intr0un termen de 5 luni de la data constituirii tribunalui arbitral, respectiv termen de 9 luni.

Este adevarat că aceste termene au fost depașite, dar potrivit art. 353 alin. ultim CPC, trecerea termenului prevazut în prezentul articol nu poate să consituie un motiv de caducitate a arbitrajului, afară de cazul în care una dintre părți a notificat celeilalte părți și tribunalului arbitral, până la primul termen de infațișare, că ințelege să invoce caducitatea.

Intrucât o asemenea notificare nu a avut loc, instanța va respinge acest motiv de anulare invocată de petenta.

Aceeași soluție s-a reținut în practică și când parțile stabilesc un alt termen al arbitrajului prin convenția arbitrală, dar nu au prevazut sancțiunea caducității sau nu au notificat aceasta până la primul termen de infațișare. In acesta tituatie, termenul prevazut de convenția de arbitraj este conșiderat un termen de recomandare, așa cum este și termenul general prevazut pentru soluționarea arbitrajului.

Capitolul 4 – Hotărârea arbitrală

4.1 Condițiile hotărârii arbitrale

Hotărârea abitrala constituie finalitatea urmărită de părți la momentul investirii instanței arbitrale, actul care tranșează litigiul în maniera și după reguliile stabilite de către părți, în limitele legii.

Hotărârea constituie un act de procedură mixtă, având pe de o parte, caracter jurisdicțional cu forța obligatorie pentru părți și pe de altă parte caracter contractul, intrucât aceasta a fost pronunțată în urma unei investiri convenite exclusiv de către parțile litigiului. Acest caracter volițional al hotărârii arbitrale este insa mult mai pregnant în arbitrajul în echitate, ex aequo et bono, în cazul arbitrajului de drept strict arbitrii find supuși regulilor de drept intocmai că niște judecători.

Pentru a fi un act valabil care angajează parțile hotărârea arbitrală trebuie să indeplinească anumite condiții de fond și de formă, particularizate de fiecare legislație sau instituție de arbitraj în parte. In dreptul nostru potrivit CPC că și condiții de fond, hotărârea trebuie să se facă în secret în urma unei deliberări și cu participarea tuturor arbitrilor. Condițiile de formă ce trebuie indeplinite în temeiul art. 603 CPC sunt că hotărârea să se facă în scris, să fie motivată, semnată de arbitri și să conțină anumite mențiuni obligatorii enumerate de lege.

Condiții de fond.

In primul rând, elaborarea unei hotărâri arbitrale trebuie să indeplinească anumite condiții de fond. Acesta trebuie pronunțată în urma unei deliberări în baza art. 602 CPC care trebuie să se facă în secret cu participarea tuturor arbitrilor.

Noul Cod de Procedură civilă că și Regulamentul CACI (Art 17) evită situația de blocaj în luare deciziei prin instituirea principiului imparietatii tribunalului arbitral, litigiul putând fi judecat de un arbitru unic sau de mai mulți arbitri care trebuie să fie intotdeauna în număr impar spre deosebire de vechiul cod unde arbitrajul putea fi judecat și de un număr impar de arbitrii cu numirea unui supraarbitru.

Condiții de formă.

In al doilea rând, hotărârea arbitrală trebuie să indeplinească anumite condiții de formă șimilare celor impuse pentru hotărârea judecatoresca.

Hotărârea arbitrală trebuie să fie intotdeauna redactata în scris, să fie motivată, în fapt și în drept, în cazul arbitrajului de drept strict, iar în cazul arbitrajului în echitate, trebuie aratate motivele pe care se intemeieaza soluția sub acest aspect; trebuie să fie semanta de arbitri (mai puțin de cei care formuleaza opinie separata), precum și să conțină următoarele mentiunui prevăzute de art. 603 CPC:

componența nominală a tribunalului arbitral, locul și data încheierii;

numele părților,

domiciliul sau resedința lor sau, după caz, denumirea și sediul,

numele reprezentantilor părților, precum și al celorlalte persoane care au părțicipăr la dezbaterea litigiului

o scurta descriere a desfașurării sedinței;

cererile și susținerile părților;

motivele pe care se sprijină măsurile dispouse;

dispozitivul;

Sancțiuni

Unele dintre aceste elemente sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, precum motivele, dispozitivul, locul și data pronunțării, semnătura arbitrilor.

Lipsa celorlalte mențiuni nu constituie motiv de nulitate, ele fiind conșiderate elemente care nu influenteza fondul soluției. In sensul indreptarii acestora, precum și a oricaror alte greseli evidente care nu schimba fondul soluției, cum ar fi greselile de calcul, se poate pronunță o incheiere de indreptare, la cererea oricareia dintre părți sau în oficiu, în temeiul art. 604.

Codul de procedură Civilă prevede prin calea de remediere a erorilor din pronunțarea soluție, dar numai în cazul în care tribunalul arbiral a omis să se pronunțe asupra unui capat de cerere. Aceasta cale prevăzută de art. 604 CPC fiind una de excepție, este de stricta interpretare și nu poate fi extinsa la situația în care se aprecieaza că un capat de cerere a fost soluționat în mod greșit.

Completarea hotărârii se face la cererea oricareia dintre părți, formulata în temen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, printr-o hotărâre de completare ce va face parte integranta din hotărârea arbitrală.

Codul de Procedură Civilă prevede în cazul în care s-a comis o minus petita, deci tribunalul nu s-a pronunțat asuprea a ceva ce s-a cerut, exista și calea acțiunii în anulare, disponibila și pentru plus petita sau ultra petita. Acesta constituie și o cale subșidiara, în cazul în care a fost depașite termenul de 10 zile pe care legea il acordă pentru formularea cererii de completare a hotărârii, pentru acțiunea în anulare parțile având un termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Codul elimina astfel posibilitatea de alegere a părților, acțiunea în anulare fiind disponibila doar în cazul în care tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut. In plus Noul Cod prevede în mod expres faptul că nu mai pot fi invocate că motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularitatile care pot fi remediate pe calea completării hotărârii.

4.2 Efectele hotărârii

Dezînvestirea instanței.

Un prin efect al pronunțării hotărârii arbirale il constituie dezînvestirea instanței arbitrale de misiunea care i-a fost încredințată. Aceasta însă, după cum s-a reținut în doctrina nu va opera pe deplin decât dacă tribunalul arbitral se pronunță pe fondul litigiului, nu și dacă admite excepții dilatorii, pronunță hotărâri părțiale sau emite încheieri interlocutorii sau premergatoare, cazuri în care tribunalul arbitral sau un altul va putea fi seșizat cu judecarea fondului aceluiași litigiu, în msura în care exita inca o convenție de arbitraj valabila.

De la efectul dezinvestii exista și o serie de excepții calificate de doctrina drept aparente, și anume completarea și indreptarea hotărârii. Acestea, deși reprezintă acte realizate de tribunalul arbitral după dezinvestire, în baza aceleași mișiuni cu care a fost investita initial, nu modifica fondul soluției, ci doar chestiuni de ordin formal.

Efectul obligatoriu al hotărârii arbitrale.

Hotărârea arbitrală este comunicată părților în termen de cel mult o lună de la data pronutarii ei potrivit art. 605 CPC. De la momentul comunicarii, hotărârea este asimilată unei hotărâri judecătorești definitive. In virtutea acestei calități, legea atribuie hotărârii arbirale și efect obligatoriu conform art. 606 CPC.

Din aceste două efecte ce decurg în mod direct din lege se ivesc alte efecte indirecte ale hotărârii arbitrale, precum puterea de lucru judecat. Prin urmare, deși legea nu stipulează acest lucru în mod expres, hotărârea arbitrală se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește obiectul litigiului pe care il tranșează. In virtutea acestui efect, va fi inadmisibilă orice cerere ce va tripla identitatea de părți, obiect cauza în raport cu cererea initiala.

Efectul executoriu al hotărârii arbitrale.

Efectul final și cel mai important al hotărârii arbitrale este cel executoriu, pe care legea il conditioneaza de investirea cu formula executorie de către instanța judecatorească.

In mod normal, hotărârea arbitrală, potrivit efectului sau obligatoiu, va fi executata de bunavoie de către partea împotriva căreia s-a pronunțat. In caz contrar se va proceda la executarea silită a hotărârii arbitrale, conform procedurii de executare a unei hotărâri judecătorești.

Pentru a avea calitatea de titlu executoriu, ea va trebui să fie investita cu formula executorie. Investirea se va solicita instanței judecătorești ce ar fi fost competentă să judece litigul în fond, în prima instanța. Instanța sesizată va pronunță o incheiere de investire, fara citarea părților, în afară de cazul în care exista indoieli cu privire la regularitatea hotărârii arbitrale, caz când se vor cita parțile.

Noul Cod de procedură civilă menține condiția învestirii pentru executarea silită a hotărârilor arbitrale.

4.3 Executarea hotărârii interne

Hotărârea arbitrală produce prin ea însăși toate efectele specifice hotărârilor judecătorești, chiar și în ipoteza în care arbitrajul a fost realizat în echitate. Aceste efecte se produc, după cum am precizat anterior, de la momentul comunicării hotărârii, moment de la care acest este asimilata că efecte unei hotărâri judecătorești.

Hotărârea arbitrală produce aceleași efecte că și o hotărâre judecatoresca și în ceea ce privește forța să obligatorie. Prin urmare, dacă parțile nu ințeleg să execute hotărârea de bunavoie, în virtutea efectului sau obligatoriu, poate fi solicitat investirea să cu formula executorie.

In urma acestei investiri, hotărârea arbtirală capată caracterul de titlu executoriu, care va fi executat după regulile executării silite din dreptul comun.

Investirea cu formula executorie este obligatorie pe de o parte doarece arbitrii nu au imperium, daci nu pot constrânge parțile să se supună masurilor dispuse, și pe de altă parte, aceasta se impune cu atât mai mult cu cât o atare formalitate este impusă de lege și hotărârilor judecătorești sau altor acte jurisdicționale.

Capitolul 5 – Acțiunea în anulare

5.1 Natură juridică a acțiunii în anulare

Acțiunea în anulare constituie o formă aparte de control judecătoresc, fiind o acțiune în prima instanța și nu o cale de atac, așa cum s-a susținut frecvent anterior calificărilor legislative din 2005 (a se vedea Decizia nr. V din 25/06/2001 pronunțată de Curtea Suprema de Justiei, Sectiile unite).

Natura juridică a acțiunii în anulare a constitui un subiect controversat, abordat din diverse perspective atât de doctrina, cât și de jurisprudenta. Acțiunea în anulare a fost cel mai adesea asimilata unei căi de atac, alteori unei actiuni și căi de atac speciale în același timp, sau alteori unei actiuni în prima instanța.

Pentru a pune capăt acestor controverse, în 2001, într-un recurs în interesul legi, a fost pronunțată Decizia nr. V din 25 iunie 2001, de către Sectiile unite ale Curții Supreme de Justitie, care califica acțiunea în anulare îndreptata împotriva unei hotărâri arbitrale drept cale de atac. Soluția Curții a fost criticată ulterior în doctrina și infirmată la nivel legislativ prin introducerea art. 3661 vechiul Cod de Procedură Civilă, care tranșează problema competenței de judecată a acțiunii în anulare și, indirect natură juridică a acesteia.

Speta – Recurs în interesul legii. Natură juridică a acțiunii în anulare a unei hotărâri arbitrale. Acțiunea în anulare indreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac

S-a luat în examinare recursul împotriva legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 364 și urm. CPC, referitoare la desfiintarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare.

Din reglemenatre acțiunii în anulare și a motivelor pentru care aceasta poate fi exercitatam, rezultă similitudinea majoritatii motivelor pentru care hotărârea aritrala poate fi desfiintata pe calea acțiunii în naulare cu cazurile și de casare sce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătorești, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 304 din Codul de Procedură Civilă.

De aceea se impune să se conșidere că acțiunea în anulare constittuie calea unica de atac ce se poate xercita împotriva hotărârii arbitrale, având continut și efecte șimilare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești.

Natură juridică a acestei căi de atac este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibila de a fi atacată cu apel și poate fi pusă în executare silită. Cum în procedura de drept comun o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs, este evident că și acțiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristici asemanatoare recursului, dar cu unele particularități ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia, care cu toate similitudinea de reglementare, nu sunt identice totuși cu cazurile de casare din materia recursului.

De altfel, din moment ce prin art. 367-368 CPC, referitoare la executarea hotărârii arbitrale, se prevede că hotărârea arbitrală este obligatorie și că, la cererea părții, poate fi investita cu formula executorie și excutata silit, intocmai că și o hotărâre judecatorească, iar prin art. 370-3703 din același cod se mai prevede că , în condițiile aplicarii dispozițiilor Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, pot fi recunoscute și executate în România și hotararile arbitrale străine, ar fi de neinteles să se ajunga , pe calea acțiunii în anulare, la judecarea din nou a litigiului care a fost soluționat de tribunalul arbitral.

Mai mult, prevederea de la art 365 alin.1 cu referire la art 342 CPC, potrivit căreia competența de a soluționa acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei care ar fi fost competentă să judece fondul pricinii dacă nu ar fi existat o convenție arbitrală, este conforma principiilor ce guvernează căile de atac menționate la art 2. pct. 2 și 3,la art. 3 pct. 2 și 3 și la art. 4 pct. 1 din același cod.

Reiese deci că în accepțiunea legiuitorului soluționarea litigiului la tribunalul arbitral constituie o judecată în fond, iar acțiunea în anulare, fiind o cale de atac, nu poate determina o reexaminare cu caracter devolutiv.

Este de remarcat că și din rațiuni de echitate, în legătura cu fixarea taxei de timbru în raport cu valoarea obiectului litigiului, se cere că acțiunea în anulare să fie considerată cale de atac, trimbrată ca atare, iar nu că și acțiune propriu-zisa, care să determine încasarea unei noi taxe integrale de timbru.

In aplicare dispozitiileor art. 364 și urm. CPC, Curtea stabilește că acțiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac.

Competenta de soluționare a acestei căi de atac revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute în art. 342 CPC, în circumscripția în care a avut loc arbtirajul.

Textul de lege introdus în art. 3661 vechiul CPC , în anul 2005, prin Legea 219/2005 de aprobare a O.U.G nr 138/2000, a tranșat această problemă, prin stabilirea completului ce va soluționa acțiunea în anulare. Acesta dispune că acțiunea în anulare să fie judecată în completul prevazut pentru judecata în primă instanța, iar recursul la hotărârea pronunțată în acesta acțiune să se solutioneze în completul prevazut pentru acesta cale de atac.

Prin tranșarea problemelor de compunere a completului, se clarifică implicit și problema naturii juridice a acțiunii în anulare, indelung discutată în legătura cu chestiuni de competență și compunere a completului. In plus, formularea articolului nou introdus este de așa natură încât să nu mai lase loc interpretarilor, o acțiune ce va fi judecată potrivit legii, în completul de prima instanță nemaiputând fi considerată cale de atac, ci doar o formă aparte de control judecatoresc, reglementată distinct de lege.

5.2 Competența

Potrivit art. 610 competență de soluționare a cererii în anulare a hotărârii arbitrale revine Curții de Apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

Este impusă că și o condiție de ordin teritorial în ceea ce privește competența, instanță în masură să judece acțiunea în anulare fiind cea din circumscripția teritoatea în care a avut loc arbtirajul.

5.3 Soluționarea acțiunii în anulare

Instanța judecatorească sesizată cu o acțiune în anulare se poate pronunță în sensul admiterii sau respingerii acesteia printr-o hotărâre.

In cazul admiterii, potrivit art 613 CPC, instanța va anula hotărârea arbtirală, iar dacă litigiul este în stare de judecată, se va pronuța și în fond în limitele convenției arbitrale, iar dacă pentru a hotară în fond este nevoie de noi probe, instanța judecatorească se va pronunță după ce acestea au fost administrate.

In cazul respingerii, hotărârea iși menține efectele anterioare exercitării acțiunii, hotărârea pronunțată de instanța judecatorească având la rândul său efectele unei hotărâri definitive, dar nu irevocabile.

Hotărârea pronunțată cu privire la acțiunea în anulare va putea fi atacată cu recurs, în termenii art. 613 alin.4 , în completul prevăzut pentru această cale de atac, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele.

5.2 Motivele acțiunii în anulare

Acțiunea în anulare din dreptul nostru reprezintă un mijloc de control judecătoresc specific, care îmbină motive specifice regăsite în materia căilor de atac extraordinare (recurs, revizuire, contestație în anulare) cu anumite motive întălnite doar la acest instrument procedural, specifice exclusiv hotărârii arbitrale, toate fiind reunite în cuprinsul art. 608.

Din motivele de desfințare a hotărârii în anulare reglemenate în mod limitativ de art 608, patru dintre ele, cele de la lit a), b), c) și e) cenzurează limitele arbitrajului, validitatea convenției arbitrale și conformitatea judecății arbitrale cu convenția arbitrală:

litgiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;

tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante;

tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;

e) hotărârea a fost pronutata după expirarea termenului arbitrjaului;

iar cele patru de la litera d), f), g) și h) cenzureaza conformitatea judecății arbitrale cu principiile fundamentale ale procedurii civile:

partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedură de citare nu a fost legal liindeplinita;

f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut

g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arata data și locul pronuntatii, nu este semnată de arbitrii;

h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot duce la indeplinire;

iar cel de-al noulea motiv cel de la lit i) cenzureaza conformitatea hotărârii arbitrale cu ordinea publică, bunele moravuri și dispozițiile imperative ale legii:

i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

In plus față de aceste motive, în lumina noilor dispoziții privind judecarea excepției de neconstituționalitate, care nu mai atrag suspendare de drept a judecații litigiului în cadrul căruia a fost invocată odata cu abrogarea art 20 alin 5 din legea 47/1992 privind organizare și functionare Curții Constituționale, Regulamentul CACI a introdus recent o noua ipoteza în care se poate exercita acțiunea în anulare a sentinței arbitrale în față instanțelor judecătorești. Astfel potrivit art. 89 lit i) acțiunea în anulare poate fi exercitata în ipoteza în care, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauza, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanța care a facut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

In cele ce urmează vom face o analiza a tuturor motivelor acțiunii în anulare:

Nonarbitrabilitatea litgiului – art 608 lit a) CPC

Acest motiv de exercitare a acțiuii în anulare reglementează situația în care tribunalul arbitral a fost investit cu judecarea unui litigiu ce nu putea fi supus arbitrajului. Instanța judecatorească va efectua așadar un control al îndeplinirii condițiilor de arbitrabilitate prevăzute de art. 548-550. Litigiul nu trebuie să se încadreze în categoria litigiilor nonarbitrabile ce se soluționează prin intermediul unor proceduri speciale de către instanța judecatorească.

Judecarea litigiului în lipsa convenției arbitrale sau în baza unei convenții nule sau inoperante – art 608 lit. b) CPC

Condiția esentială a investirii instanței arbitrale o constituie existența unei convenții arbitrale valabile. In lipsa unei convenții, hotărârea pronunțată de tribunalul arbitral nu poate produce efecte, el neavand competență în soluționarea litigiului. Sancțiunea procedurala va fi aceea a anularii hotărârii, fara că litigiul să fie judecat în fond în urma admiterii acțiunii în anulare, parțile având posibilitatea de a se adresa ulterior instanței competente să judece acel litigiu.

In practica recentă s-a decis că o clauza compromisorie care menționează că eventualele litigii se vor soluționa de către instanțele de judecătorești sau prin arbitraj nu este neechivoca, și deci presupusa convenție arbitrală nu există, iar în contextul în care pârâta a contestat competență tribunalui arbitral, a fost admisă acțiunea în anulare întemeiată pe art. 608 lit. b) CPC.

In speța pârâta a invocat, în față tribunalului arbitral excepția necompetenței acestuia, dat fiind faptul că nu exista o convenție arbitrală. In dovedirea excepției a fost depusa la dosar și o copie a unei cereri de chemare în judecată având că obiect micșorarea prețului stabilit prin contract, înregistrata pe rolul Tribunalului Valcea.

Constituirea tribunalului arbitral cu nesocotirea convenției arbitrale – art 608 lit. c) CPC.

Conventia arbitrală, potrivit art 550-55, trebuie să cuprinda și numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora. La momentul constituirii tribunalului arbitral, orice ințelegere a părților în aceasta privință trebuie respectata, în caz contrar hotărârea arbitrală pronunțată urmând a fi sanctionata cu anularea. Orice excepție privind constituirea tribunalului arbitral trebuie insa ridicată până la primul termen de infațișare sau intr-un termen mai scurt stabilit de părți. In caz contrar partea fiind decazuta din dreptul de a o mai invoca, iar tribunalul arbitral considerându-se legal constituit. Acțiunea în anulare promovata ulterior nu se poate intemeia decât pe motivele invocate prin excepție, în termenul prevazut de CPC sau de către părți.

Lipsa părții de la termenul la care au avut loc dezbtarile, în condițiile în care procedură de citare nu a fost legal liindeplinita – art. 608 lit. d)

Potrivit art. 608 lit. d) acțiunea în anulare poate fi promovata în cazul în care partea față de care procedură de citare nu a fost legal liindeplinita a lipsit de la termenul la care au avut loc dezbaterile. Intrucât neideplinirea procedurii de citare și lipsa părții constituie condiții cumulative ale acțiunii în anulare, se conșidera că prezenta părții nelegal citata acopera, că și indreptul comun, viciul neideplinrii legale a procedurii de citare. Pe de altă parte, lipsa părții legal citate nu impiedica desfășurarea dezbaterilor fapt prevazut.

Prin acest remediu procedural al acțiunii în anulare intemeiate pe lit. d) din art 608 CPC se așigura respectarea unor principii fundamentale ale arbitrajului, respectiv dreptul la aparare al părților, principiul contradictorialitatii și indirect, egalitatea de tratament a părților. Aceste principii constituie reguli de baza ale arbitrajului, care trebuie respectate părților pe tot parcursul procedurii arbitrale.

Pronunțarea hotărârii după expirarea termenului arbitrajului – art. 608 lit.e) CPC

Acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale poate fi exercitat în cazul în care procedură arbitrală depaseste termenul general prevazut de lege sau termenul arbitrajului convenit de părți, în ipoteza în care o parte ințelege să se prevaleze de acest termen, prin notificare transmisa tribunalului și celeilalte părți în acest sens până la primul termen de infațișare.

Potrivit CPC, tribunalul arbitral pronunțat Sentința, dacă parțile nu au stabilit astfel, în termen de 6 luni de la conșituirea trib arbitral. Regulamentul CACI prevede de asemenea un termen de 6 luni pentru pronunțarea unei hotărâri în litigiul arbitral, dacă parțile nu au conventi altfel (art. 51 Regulament)

Pronunțarea tribunalului extrapetita, minus petita, sau plus petita – art 608 lit. f)

Motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevazut de art 608 lit. f) poate fi promovat în cazul în care tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita) sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (minus petita) ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita).

Pe lângă acțiunea în anulare, în cazul în care tribunalul a omis să se pronunțe asupra unui capat de cerere CPC prevede și o cale alternativă de remediere a greselilor savarșite de tribunal în pronunțarea soluției, aceea a completării hotărârii. Aceasta cale este prevazut de art 604 CPC că fiind una de excepție. Este de stricta interpretare și nu poate fi extinsa la situația în care tribunalul aprecieaza că un capat de cerere a fost soluționat în mod greșit.

Completarea hotărârii se face la cererea oricareia dintre părți, formulata în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, printr-o hotărâre de completare ce va face parte integranta din hotărârea arbitrală. Acțiunea în anulare pentru minus petita, în schimb că și pentru celelalte motive de anulare, se poate formula în termen de o lună de la data comunicarii arbitrale.

In ceea ce privește motivele acțiunii în anulare intemeiate pe art 608 lit. f) exista o jurisprudenta relativ bogata, din care doctrina a extras anumtie situații tip pentru fiecare ipoteza.

Lipsa unor mențiuni obligatorii din hotărârea arbitrală – art 608 lit. g) CPC

Hotărârea arbitrală este anulabilă în baza art. 608 lit. g) dacă aceasta nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată locul și data pronunțării sau nu este semnată de către arbitrii.

Formulare acestui articol este intr-un fel defectuoasa, deoarece grupeaza două dintre elementele esențiale ale hotărârii arbitrale prin conjucția „și” („dispzitivul și motivele”, „data și locul pronunțării”) acestea putandu-se interpreta literal în sensul că anularea hotărârii nu va fi atrasă decât în situația în care lipsesc ambele elemente din fiecare grupare.

Existența în dispozitiv a unor dispoziții ce nu pot fi duse la indeplinire – art 608 lit. h) CPC

Acțiunea în anulare pentru motivul prevazut la art.608 lit. h) este admisibilă atunci când „se admite atât cererea principala prin care se solicitase executarea unor obligații contractuale, cât și cerea reconventionala prin care s-a cerut anularea contractului, când s-a admis atât cererea principala, iar paratul a fost obligat la plata sumei pretinse de reclamant, cât și cerea reconventionala a paratului de compensare judiciară a datoriilor”.

Incălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii – art 608 lit.i) CPC

Fiind cel mai cuprinzator motiv de anulare, prin acesta hotărârea arbitrală fiind cenzurată în raport cu ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii, acesta este și motivul cel mai des invocat în practică.

Cu toate acestea, urmărind rațiunea pentru care este instituita acțiunea în anulare, aceasta neconstituind o cale de atac, nici motivul prevazut de art 608 lit i) nu poate atinge fondul cauzei. Numai în ipoteza în care instanța de judecată reține că acțiunea în anulare este întemeiată în raport cu unul dintre motivele prevăzute de art 608, aceasta va fi indreptățită să examineze și fondul litigiului care a facut obiectul judecății arbitrale.

In plus trebuie avut în vedere că „sub aspectul conținutului, motivele prevăzute de art 364 CPC nu vizează o greșeală de judecată în fapt sau în drept, ci aspecte ce țin de convenția arbitrală, tribunalul arbitral, procedură de judecată sau conținutul hotărârii arbitrale, astfel că prin acțiunea în anulare propriu-zisa nu se poate urmări rejudecarea în fond a litigiului.”

De altfel “în sfera motivului de anulare reglementat de art 364 lit. i) CPC nu se includ criticile cu privire la interpretarea ori aplicarea greșită a prevederilor legale dispozitive, textul fiind de strictă interpretare și neputând constitui un pretext pentru examinarea temeiniciei și legalității hotărârii arbitrale.”

5.5 Termenul de exercitare a acțiunii în anulare

Acțiunea în anulare va putea fi introdusă în termen de o lună de la data comunicarii hotărârii arbirale. Nerespectarea acestui termen legal conduce la decăderea părții interesate din dreptul de a exercita acțiunea în anulare.

Dupa introducerea acțiunii, instanța judecatorească va putea dispune suspendarea executării hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acțiunea în anulare, dar numai după depunerea unei cauțiuni fixate de acestă instanța.

Totodata cu condiția plății unei cauțiuni de 10% din valoarea cererii, poate fi solicitată și suspendarea provizorie, ce are efect temporar, până la soluționarea cererii principale de suspendare. Aceasta se judecă de urgență, fară citarea părților, de către președintele instanței, care se pronunță printr-o încheiere.

Suspendare provizorie a hotărârii arbitrale, potrivit dispozițiilor de drept comun, este accesorie cererii de suspendare a executării aceleiași sentințe și nu se poate dispune în lipsa acesteia.

5.6 Soluționarea acțiunii în anulare

Instanța judecatorească sesizată cu o acțiune în anulare se poate pronunță în sensul admiterii sau respingerii acesteia, printr-o hotărâre.

In cazul admiterii, potrivit art. 613 alin 3, instanța va anula hotărârea arbitrală, iar dacă litigiul este în stare de judecată, se va pronunță și în fond, în limitele convenției arbitrale, iar dacă pentru a hotara în fond este nevoie de noi probe, instanța judecatoresca se va pronunță după ce acestea au fost administrate.

In cazul respingerii, hotărârea iși menține efectele anterioare exercitării acțiunii, hotărârea pronunțată de instanța judecatorească având la rândul sau efectele unei hotărâri definitive, dar nu irevocabile, putând fi atacată cu recurs în conformitate cu art. 613 alin.4 .

Hotărârea pronunțată cu privire la acțiunea în anulare va putea fi atacată cu recurs în termenii art. 613 CPC, în completul prevazut pentru aceasta cale de atac. Fiind vorba despre o hotărâre neatacabilă cu apel, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele. Recursul exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate cu privire la acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale nu va fi deci limitată la motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 488 alin.1 CPC.

Capitolul 6 – Incheiere

6.1 Scurte concluzii

Noile prevederi, introduse prin Noul cod de procedură civilă in materia arbitrajului, sunt mult mai adaptate cerințelor actuale privind inițierea si organizarea arbitrajului, cerințe impuse indispensabil de schimburile comerciale dintre statele Uniunii Europene, ca si de legislația in acestă materie a Uniunii Europene. De asemenea, în materie de arbitraj instituționlizat, institutiile existente în prezent în România ce pot fi învestite cu soluționarea litigiilor arbitrale, este necesar ca acestea să surprindă prevederile esențiale din materia arbitrajului internațional și să le includă in propriile reguli de arbitrare, eliminând, pe cât posibil, unele contradicții dintre aceste reguli proprii, pe de o parte, și principiile sau uzanțele devenite obișnuite in practica arbitrală, pe de altă parte.

Cât despre implicarea instanțelor judecătorești în procedura arbitrală, această implicare este mult mai bine reflectată in noua reglementare pentru acele situații când intevenția instanței este obligatorie sau reprezintă singura opțiune valabilă pentru părțile in litgiu. Pentru arbitrii cât și pentru practicienii, aceste noi reglementări sunt de natură să contribuie la eficientizarea actului de judecată arbitrală, cu condiția de a fi aplicate atât in spiritul cât si in litera legii.

Putem concluziona că arbitrajul desfașurandu-se printr-un acord de voințe, care presupune încrederea între parți, înseamnă că însăși încheierea unor astfel de contracte în vederea soluționării amiabile a disputei debitorului cu creditorii săi este un câștig în sine pentru debitor, întrucât ceea ce îi lipsește în primul rând unui debitor care ajunge in stare de dificultate financiară este încrederea creditorilor săi. Prin semnarea unor astfel de acorduri, debitorul, recapătă, cel puțin în parte, încrederea pierdută a creditorilor și a partenerilor de afaceri. Pe de altă parte, acordul de voințe presupune drepturi și obligații reciproce ale parților. Debitorul se obliga la restructurarea întreprinderii sale in vederea redresării, prin măsuri ce țin de schimbarea managementului, lichidarea unor active, reorientarea pe piață, refinanțarea sau diversificarea surselor de finanțare, asumarea unor costuri suplimentare de către acționarii sau cooptarea unor investitori care să asigure sursele de finanțare a redresării. Creditorii consimt la o serie de facilități în beneficiul debitorului, care să favorizeze redresarea, cum ar fi suspendarea sau întreruperea urmăririlor silite, înghețarea dobânzilor si a penlitățiilor, ori chiar renunțarea la penalități, reeșalonarea debitelor, continuarea furnizăarii de utilități etc.

Bibliografie:

Valentin Stelian Badescu, Dreptul Afacerilor , Ed. Universul Juridic 2012;

Tudor Chiuariu, Roxana Giurea, Arbitraj Intern și Internațional, Ed. Universul Juridic 2013;

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă Vol. I, Ed. Universul Juridic 2013;

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă Vol. II, Ed. Universul Juridic 2013;

Vanda Anamaria Vlaslov, Arbitrajul comercial – Jurisprudența arbitrală 2007-2009, Ed. Hamangiu 2010;

Noul Cod de Procedură Civilă, Legea 134/2010 republicata în Mon. Oficial nr. 545 din 03.08.2012

Bibliografie:

Valentin Stelian Badescu, Dreptul Afacerilor , Ed. Universul Juridic 2012;

Tudor Chiuariu, Roxana Giurea, Arbitraj Intern și Internațional, Ed. Universul Juridic 2013;

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă Vol. I, Ed. Universul Juridic 2013;

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă Vol. II, Ed. Universul Juridic 2013;

Vanda Anamaria Vlaslov, Arbitrajul comercial – Jurisprudența arbitrală 2007-2009, Ed. Hamangiu 2010;

Noul Cod de Procedură Civilă, Legea 134/2010 republicata în Mon. Oficial nr. 545 din 03.08.2012