Arbitrajul Comerciale In Romania

ARBITRAJUL COMERCIAL

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………………………… pg. 3

Capitolul 1. Rolul și locul arbitrajului în dreptul procesual civil roman ……………………. pg. 6

Secțiunea 1.1. Reglementări juridice ale instituției de arbitraj …………………………….. pg. 13

Secțiunea 1.2. Forme ale arbitrajului ………………………………………………………. pg. 17

Secțiunea 1.3. Evoluția istorică a instituției arbitrajului și a convenției de arbitraj ……….. pg. 21

Capitolul 2. Convenția de arbitraj

Secțiunea 2.1. Condiții de formă și de fond ale convenției arbitrale ………………………. pg. 25

Secțiunea 2.2. Clauza compromisorie și compromisul …………………………………….. pg. 33

Secțiunea 2.3. Legea aplicabilă convenției de arbitraj și efectele acesteia ………………… pg. 36

Capitolul 3. Procedura arbitrală

Secțiunea 3.1. Regulile aplicabile procedurii arbitrale …………………………………….. pg. 46

Secțiunea 3.2. Dezbaterea litigiului ………………………………………………………… pg. 55

Secțiunea 3.3. Hotărârea arbitrală și temeiul în baza căruia poate fi atacată o hotărâre arbitrală ………………………………………………………………………………………………. pg. 63

Secțiunea 3.4. Caracterul și executarea sentinței arbitrale …………………………………. pg. 68

Secțiunea 3.5. Dispoziții speciale privind arbitrajul internațional …………………………. pg. 72

Concluzii …………………………………………………………………………………… pg. 79

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………… pg. 82

Introducere

În România contemporană, arbitrajul, în special cel comercial, ca alternativă față de justiția statală, este conceput ca o procedură specială de soluționare a litigiilor patrimoniale care privesc drepturi și obligații asupra cărora părțile pot tranzacționa, respectiv ca o instituție juridică specială, aparținând dreptului procesual civil.

Relativa automatizare a arbitrajului, conceput ca ansamblul normelor juridice care reglementează instituția și procedura arbitrajului, în raport cu ramura de drept matcă, dreptul procesual civil, este o realitate din ce în ce mai evidentă și mai acceptată și aceasta, în principal, pentru motivul că arbitrajul, în special cel comercial, a înregistrat în ultima perioadă o amploare, în mod indubitabil, remarcabilă în istoria practicii juridice românești.

Extinderea continuă a practicii soluționării litigiilor patrimoniale prin arbitraj, are la origine renașterea, dezvoltarea și perfecționarea dreptului afacerilor, în principal a celui comercial, precum și dezvoltarea fără precedent a relațiilor de comerț exterior și de cooperare economică internațională ale țării noastre, atât cu țările membre ale Uniunii Europene cât și cu celelalte țări care participă la schimbul mondial de valori.

După ce, o vreme însemnată în țara noastră, cea mai frecventă formă de arbitraj care a fost utilizată pentru soluționarea litigiilor economice a fost arbitrajul obligatoriu, așa numitul “arbitraj de stat”, instituit și reglementat prin acte normative speciale, arbitrajul facultativ fiind utilizat doar începând din 1953 și numai de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, dar numai în raporturile de comerț exterior și cooperare economică internațională, după 1990, ca urmare a reformelor economice, politice și juridice care au fost inițiate și aplicate în România, arbitrajul facultativ a dobândit o nouă vocație și un nou regim juridic, în concordanță cu exigențele libertății comerțului, ale liberei inițiative și ale concurenței. Am optat în realizarea prezentei lucrări pentru o structură diferită față de cea folosită în restul lucrărilor de arbitraj publicate în țara noastră în ultimii ani. Mai precis, am încercat o expunere cât mai logică și sistematizată a principalelor instituții cu care operează arbitrajul comercial, realizând totodată și o aducere la zi a informațiilor, acolo unde a fost cazul, în concordanță cu ultimele modificări legislative și cu cele mai recente tendințe doctrinare în domeniu.

Astfel, după capitolele introductive dedicate noțiunii de arbitraj și analizei naturii juridice a acestuia, am trecut în revistă condițiile soluționării litigiilor comerciale pe calea arbitrajului, considerând că problema esențială, în acest context, o constituie cele două specii ale contractului de arbitraj, sau ale convenției arbitrale, cum este cunoscut acesta în mod tradițional în dreptul român, clauza compromisorie și compromisul arbitral. Am insistat apoi asupra organizării arbitrajului comercial și asupra procedurii arbitrale propriu-zise, scoțând în evidență mai ales particularitățile acesteia din urmă în comparație cu procedura urmată în fața instanțelor de drept comun.

Am dedicat un capitol distinct problematicii ridicate de hotărârea arbitrală, mai exact de executarea și desființarea sa, considerând că o bună înțelegere a acestor aspecte este esențială pentru evitarea confuziilor întâlnite în practică, mai ales în ceea ce privește asimilarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale cu căile de atac de drept comun din procedura civilă.

În ultima parte a lucrării am tratat aspecte specifice arbitrajului comercial internațional și problemele ridicate de recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, cu o aplecare specială asupra convențiilor aplicabile în materie, și mai ales asupra Convenției de la New-York din 1958 privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, precum și asupra modului de organizare și funcționare a unor instituții permanente de arbitraj, inclusiv cu privire la modul de organizare și funcționare a arbitrajului privat din cadrul Centrului Internațional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investițiile între stat și naționalii unui alt stat (CIRDI).

Capitolul 1

Rolul și locul arbitrajului în dreptul procesual civil român

În derularea raporturilor comerciale apar adesea sincope, datorate fie unor împrejurări obiective neprevăzute sau greu de prevăzut, fie unor împrejurări subiective, între acestea nu este exclusă reaua credință a unor comercianți. Pentru că atât pe plan național, cât și pe plan internațional există strânse interdependențe între producători sau între producători și vânzători, reacțiile pe care le provoacă aceste sincope sunt de cele mai multe ori ample, cu reverberații asupra multor raporturi comerciale.

Orice comerciant este interesat să rezolve situația apărută cât mai repede, să înlăture incertitudinea raporturilor juridice litigioase prin mecanisme flexibile, diminuând cât se poate de mult pierderile. Arbitrajul se desfașoară în condiții de participare voluntară a părților și implică impunerea de către arbitru a unei soluții. În cazul soluționării unui conflict prin arbitraj, arbitrii decid asupra modului de soluționare a conflictelor dintre părți. În cazul soluționării unui conflict prin mediere, mediatorii nu soluționează conflictul, ci conduc părțile spre negocierea unei soluții mutual acceptate. Hotărârea arbitrală este impusă părților, spre deosebire de întelegerea la care ajung pățile prin mediere, care este o soluție mutual agreată de părți cu privire la soluționarea divergențelor. Arbitrajul nu poate avea loc între termenele unui proces, cu privire la conflictul dedus judecății, deoarece, existența unei convenții de arbitraj valabile, în principiu, exclude competența instanțelor de judecată în ceea ce privește soluționarea unui anumit litigiu.

Dintr-o perspectivă conceptuală, trebuie arătat și reținut că arbitrajul nu are o definiție legală nici în România, nici în majoritatea sistemelor de drept ale altor state. A revenit doctrinei sarcina de a contura conceptul de arbitraj, la modul cel mai general, acesta a fost definit ca o alternativă la procesul supus jurisdicției statale, constând în desemnarea unor persoane particulare pe care părțile le însărcinează să soluționeze litigiul dintre ele.

Trebuie făcută distincție între arbitrajul voluntar, care reprezintă regula, și la care părțile recurg de bunăvoie, din convingerea că reprezintă o soluție preferabilă recurgerii la justiția statală, și arbitrajul obligatoriu, la care părțile sunt ținute să apeleze în virtutea unei dispoziții legale care le obligă în acest sens.

Doctrina de drept procesual civil a definit arbitrajul, din punct de vedere procedural, ca fiind “o modalitate privată de soluționare a litigiului dintre părți de către o persoană aleasă de către acestea”.

Din punct de vedere terminologic, în afară de accepțiunea desprinsă din definiția de mai sus, ca fiind o metodă de soluționare a litigiilor, prin arbitraj se mai poate înțelege fie instituția formată din totalitatea normelor juridice referitoare la arbitraj, fie organul de jurisdicție arbitrală, fie însăși desfașurarea procedurii arbitrale finalizată prin pronunțarea unei hotărâri.

Se accentuează astfel misiunea jurisdicțională a arbitrajului, cu următoarele caracteristici ce: presupune existența unui litigiu sau eventualitatea apariției lui, litigiul să poarte asupra unor drepturi cu privire la care părțile pot dispune, care să nu fie inalienabile, convenția părților litigante determină, direct sau indirect, alegerea arbitrilor și procedura de soluționare, hotărârea arbitrală este susceptibilă de executare, ea fiind obligatorie, hotărârea arbitrală poate fi executată silit, cu ajutorul forței de coerciție a statului.

Practica și doctrina arbitrală a identificat avantajele care pot determina pe comercianți să opteze pentru o astfel de formă de soluționare a diferendelor ivite între ei în cursul desfășurării activității comerciale. Printre acestea, cele mai caracterizante ar fi:

Celeritatea. Caracterul relativ simplificat al procedurii de judecată și impunerea unor termene în care trebuie finalizată această procedură duce la obținerea unor hotărâri definitive, având în principiu, forța executorie similară cu cea a hotărârilor judecătorești, într-un timp mult mai scurt decât cel cerut de procedura judiciară de drept comun. De asemenea, lipsa căilor de atac poate constitui un avantaj, împiedicând tergiversările nejustificate și dând posibilitatea punerii rapide în executare a titlului obținut prin utilizarea acestei proceduri.

Confidențialitatea. Spre deosebire de procedura desfășurată în fața justiției statale, caracterizată, de regulă, prin publicitate, procedura arbitrală este, ca regulă, confidențială. Caracterul confidențial, nu numai al dezbaterilor, ci al întregii activități de arbitrare, poate constitui un serios avantaj atunci când în litigiu se află interese și secrete comerciale sensibile, comercianții fiind direct interesați de menținerea încrederii partenerilor lor contractuali, și implicit de păstrarea reputației în mediul de afaceri și în menținerea poziției lor pe o anumită piață relevant și/sau caracteristică pentru anumite activități economice.

Posibilitatea desemnării arbitrilor de către părți. În cazul arbitrajului, inclusiv al celui instituționalizat, părțile pot opta pentru o anumită persoană căreia îi vor încredința misiunea, adeseori foarte delicată, de a le soluționa litigiul, opțiune inexistentă când vorbim despre constituirea instanțelor de judecată statale.

Printre avantajele care pot justifica preferința comercianților pentru arbitraj ar putea fi avute în vedere și următoarele: reducerea costurilor implicate de soluționarea litigiului, posibilitățile de informare egală a părților provenind din țări diferite, prin intermediul regulamentelor de arbitraj, și facilitarea folosirii limbilor străine în arbitrajul internațional, posibilitatea renunțării la aplicarea riguroasă a normelor de drept, în cazul arbitrajului în echitate, caracterul definitiv, obligatoriu și executoriu al hotărârilor arbitrale, flexibilitatea procedurală sporită. Cercetarea activității de soluționare a unor litigii prin arbitraj a relevat însă și unele neajunsuri, carențe, dezavantaje ale unei astfel de modalități alternative de soluționare a conflictelor: “ascultarea martorilor și a experților se face fără prestare de jurământ, tribunalul arbitral nu poate recurge la mijloace de constrângere și nici să aplice sancțiuni martorilor sau experților, măsurile asiguratorii și măsurile vremelnice, în caz de împotrivire, pot fi executate numai pe baza dispoziției instanței judecătorești, arbitrajul implică și un oarecare risc, prin renunțarea la competența instanțelor judecătorești și la procedura urmată de acestea în soluționarea litigiilor, iar cauzele care pot conduce la desființarea hotărârii arbitrale nu sunt atât de cuprinzătoare ca și motivele căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, posibilitatea de a se reveni la instanța judecătorească.

Însă în ceea ce privește semnificația sintagmei „locul arbitrajului” nu este aceea de a desemna teritoriul, locația, spațiul fizic unde arbitrajul își poate desfășura activitatea, termenele de judecată, ci desemnează locul țării în care sentința arbitrală este dată. Atât în arbitrajul național, cât și în cel internațional, părțile au libertatea să aleagă locul unde se va desfăsura arbitrajul. Părțile sunt libere așadar să aleagă teritoriul altui stat ca loc al arbitrajului decât cel al nationalității părților, sau să păstreze locul arbitrajului pe teritoriul țării a cărei naționalitate părțile o au. Locul arbitrajului conferă deci naționalitatea hotărârii arbitrale pronunțate. Hotărârea arbitrală va fi de exemplu o hotărâre arbitrală franceză, dacă locul arbitrajului a fost Paris, chiar dacă părțile au fost de naționalitate română de exemplu și chiar și legea aplicabilă a fost legea română. O hotărâre arbitrală va fi română dacă locul arbitrajului ar fi România, indiferent deci de naționalitatea părților sau de limba sau legea aplicabilă. Importanța locului arbitrajului devine evidentă atât pe parcursul procedurii arbitrale, cât și ulterior pronunțării hotărârii arbitrale. Pe parcursul procedurii arbitrale locul arbitrajului determină legea procedurală aplicabilă procedurii. De cele mai multe ori, părțile sunt preocupate să aleagă legea aplicabilă raportului juridic dintre părți, fără a alege și legea procedurală. Ori de câte ori părțile nu au ales și legea procedurală aplicabilă, aceasta va rămâne la discreția arbitrului. Cu toate acestea, tendința dominantă în determinarea legii procedurale aplicabile rămâne legea locului arbitrajului. În arbitrajul internațional, tendința contemporană coincide într-o mare măsură cu tendința istorică, veche, anume că este nerecomandat ca părțile să aleagă drept lege aplicabilă alta decât cea de la locul arbitrajului. Tot în legătură cu cele doua concepte, locul arbitrajului și legea procedurală aplicabilă, indiferent de legea procedurală aleasă de părți sau determinată de arbitru la aprecierea acestuia, un principiu general acceptat este acela că legea care va prevala peste legea aleasă de părți sau determinată de arbitru constă în normele de procedură de ordine publică ale jurisdicției unde acțiunea în anulare se judecă, sau unde hotărârea arbitrală se pune în executare. Locul arbitrajului este deci important, pentru că în funcție de naționalitatea hotărârii arbitrale date de locul arbitrajului, hotărârea arbitrală se poate ataca sau nu prin acțiune în anulare în fața instanțelor judecătorești. Potrivit Convenției de la New York pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine încheiată în anul 1958, sentința arbitrală este obligatorie potrivit prevederilor legii țării în care a fost pronunțată. De asemenea, pentru ipoteza în care o hotărâre arbitrală străină este executată pe teritoriul altui stat, spre exemplu statul a cărui naționalitate părțile o au, hotărârea arbitrală străină va trebui recunoscută în primul rând pe teritoriul unde se execută și apoi obținută încuviințarea executării acesteia. Pentru procedura de recunoaștere și executare a sentințelor arbitrale străine este aplicabilă tot Convenția de la New York. În fine, menționăm ca simplă alegere a locului arbitrajului ca fiind teritoriul unui stat străin față de statul naționalității părților nu transformă arbitrajul într-unul internațional doar pentru acest motiv. Opinia dominantă în doctrina de specialitate este ca internaționalitatea arbitrajului este dată de caracterul internațional al situației litigioase, de elementele intrinseci ale litigiului. Explicite în acest sens sunt și dispozițiile art. 399 Cod procedură civilă, potrivit cărora un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. În final menționăm faptul că o hotărâre arbitrală română este supusă căii de atac a acțiunii în anulare, pentru motivele limitativ prevăzute în Codul de procedură civilă. Limitele acestor motive determină în practică soluții rare de desființare a hotărârilor arbitrale, care devin astfel definitive și obligatorii pentru părți. De reținut în final este că de locul arbitrajului depind atât legea procedurală aplicabilă, caracterul național al hotărârii arbitrale pronunțate, caracterul obligatoriu al acesteia și posibilitatea de desființare cât și recunoașterea și/sau punerea în executare a sentinței arbitrale. Alegerea locului arbitrajului este deci unul dintre elementele esențiale pe care părțile trebuie să îl aibă în vedere când aleg arbitrajul ca formă de soluționare a disputelor.

Secțiunea 1.1.

Reglementări juridice ale instituției de arbitraj

În legislația română, arbitrajul a fost reglementat încă din 1865 în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, respectiv în art. 340-371 ale codului. S-a remarcat că sorgintea reglementării a fost în primul rând legea de procedură civilă a Cantonului Geneva din 1819 (18 texte), cinci texte au avut ca sursă de inspirație direct legea de procedură franceză, iar opt texte din aceeași carte au fost redactate pe baza principiilor care decurg din natura materiei. Întemeiat pe prevederile Convenției de la New York din 1958, arbitrajul a devenit o veritabilă și eficientă alternativă față de justiția statală, cu reglementări proprii și cu o existență proprie. Importanța acordată astăzi arbitrajului, ca justiție privată, în alte jurisdicții europene este evidentă. Astfel, profesorul Burkhard Hess considera că “idea de a separa complet arbitrajul de dreptul procedural European este o iluzie”. Opiniile sale exprimate în legătură cu propunerile cuprinse în Raportul Heidelberg (propuneri contestate de o bună parte a comunității de arbitraj din Europa, cu precădere de juriștii francezi) reflectă interesul actual acordat arbitrajului în raport cu justiția comunitară și mai departe, cu justiția statală a fiecărei jurisdiciții europene. Cu titlu de exemplu, Raportul Heidelberg a propus înlocuirea « excepției de arbitraj » din cadrul Reglementării Bruxelles I prin două articole noi, de natură să repoziționeze arbitrajul față de dreptul procedural European. Nu ne vom preocupa însă în acest articol de problemele pe care le ridică Raportul Heidelberg, ci dorim doar să semnalăm că arbitrajul este tratat în prezent drept o instituție cu un rol semnificativ în rezolvarea litigiilor, mai ales a celor de drept comercial și a celor cu caracter internațional, arbitrajul internațional. Un alt act internațional important, nu prin numărul de state care au aderat la acesta, doar 26, ci prin aria de reglementare, este Convenția Europeană de arbitraj comercial internațional adoptată la Geneva în anul 1961. În conținutul său se precizează, între altele, ce se înțelege prin convenția de arbitraj, competența arbitrilor de a statua asupra propriei lor competențe, dreptul aplicabil fondului litigiului. În România, creșterea rolului arbitrajului, mai ales în materie comercială, în anii de după 1989, s-a făcut simțită în mediul de afaceri din România, la un moment dat interesul pentru soluționarea cauzelor comerciale prin intermediul arbitrajului câștigând destul de mult teren în raport cu justiția statală. De asemenea, numărul cauzelor comerciale cu element de extraneitate a crescut. De aceea, misiunea reglementării arbitrajului din perspectiva actualelor realități economice din România, precum și din perspectiva calității României de membru al Uniunii Europene, a devenit una extrem de importantă. În acest context a apărut și noua reglementare a arbitrajului, mai amplă și ajustată în raport cu reglementările similare din alte state ale Uniunii Europene, astfel cuprinsă în proiectul Codului de procedură civilă. Noutăți aduse de Codul de procedură civilă cu privire la arbitraj. Una din principalele noutăți aduse de noua reglementare a arbitrajului o reprezintă introducerea definițiilor arbitrajului (articolul 533, Titlul I, Cartea IV) și a arbitrajului instituționalizat (articolul 607, Titlul VII, Cartea IV). Astfel, arbitrajul este definit ca « jurisdicție alternativă având caracter privat ». Li se recunoaște părților aflate în litigiu și tribunalului arbitral competent libertatea de a stabili « reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii ». Cât privește arbitrajul instituționalizat, acesta este definit ca «forma de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională, sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse lui spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale». Cu privire la dispozițiile generale în materie de arbitraj, Codul de procedură civilă instituie o serie de noi reglementări importante. Astfel, în legătură cu obiectul arbitrajului, se prevede că statul și autoritățile publice «au facultatea de a încheia convenții arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale la care România este parte». De asemenea, se prevede în cadrul aceleiași dispoziții referitoare la obiectul arbitrajului că « persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de activitate și activități economice au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în afară de cazul în care legea ori actul lor de înființare sau de organizare prevede altfel ». O altă nouă reglementare interesantă este și cu privire la reprezentarea părților în arbitraj, se prevede că împuternicirea avocațială dată potrivit legii valorează alegerea domiciliului sau a sediului procesual la avocat, dacă în cuprinsul acesteia nu se prevede altfel; o astfel de împuternicire conferă avocatului «dreptul de a exercita opțiunile cu privire la caducitatea arbitrajului potrivit art.560», precum și de a solicita ori de a accepta prelungirea termenului arbitrajului». Suntem de părere că această prevedere trebuie să țină seama de ceea ce Statutul profesiei de avocat emis în aplicarea Legii nr.51/1995 privind reglementarea profesiei de avocat cuprinde cu privire la efectele pe care le produce împuternicirea avocațială.

Secțiunea 1.2.

Forme ale arbitrajului

Arbitrajul se poate organiza pentru fiecare litigiu în parte, cu reguli proprii soluționării acelui litigiu, într-un loc asupra căruia au convenit părțile. Existența sa încetează deodată cu soluționarea litigiului. Aceasta este modalitatea tradițională de organizare a arbitrajului. Ea nu este și cea mai eficientă pentru că părțile trebuie să asigure logistica necesară arbitrilor, să stabilească relativ detaliat căror reguli trebuie să se supună arbitrii, dar și ele, se pierde un anumit timp cu negocierea onorariilor.

Literatura juridică de specialitate a operat numeroase clasificări ale arbitrajului, utilizând diverse criterii: libertatea părților de a recurge sau nu la arbitraj, structura organizatorică a arbitrajului, atribuțiile conferite arbitrilor, precum și competența materială și teritorială a arbitrajului. În consecință, în raport de criteriile enumerate mai sus, arbitrajul poate fi clasificat în una din următoarele categorii, mai mult sau mai puțin caracterizante: voluntar sau obligatoriu, ad-hoc sau instituțional, de drept strict sau în echitate; în fine, arbitraj general sau special și național, regional sau internațional. Arbitrajul ad-hoc este acea instanță construită de părți exclusiv pentru soluționarea unui anumit litigiu și funcționează numai până la soluționarea acestuia. Aceasta înseamnă că arbitrajul ad-hoc nu are o structură organizatorică prestabilită, părțile trebuind să desemneze, pe caz, nu doar arbitri ci și modul lor de numire, să stabilească regulile de procedură și locul arbitrajului. Depinzând de voința părților, toate aceste elemente care țin de organizarea și modul de funcționare a arbitrajului diferă de la un litigiu la altul. Sarcina părților este însă ușurată de existența unor regulamente-tip pentru arbitrajul ad-hoc, regulamente la care ele pot recurge (de exemplu, Regulamentul UNCITRAL din 1976 sau cel din 1994 de la New York).

Arbitrajul instituționalizat are existență permanentă și în acest sens dispune de structuri organizatorice și administrative stabile (sediu și secretariat), precum și de reguli de procedură proprii prestabilite. Uneori arbitrajele instituționalizate au o listă permanentă de arbitri din care părțile pot alege și pot face nominalizări. Uneori aceste liste sunt orientative și, deci, deschise iar alteori sunt limitative și, deci, închise.

În funcție de puterile conferite arbitrilor se face distincție între arbitrajul în drept (ex iure) și arbitrajul în echitate (ex aequo et bono).

Arbitrajul în drept este acela în care, pentru soluționarea litigiului, arbitrul se bazează exclusiv pe aplicarea normelor legale, atât în ceea ce privește aspectele procedurale cât și în ceea ce privește fondul procesului, indiferent dacă desemnarea legii aplicabile a fost operată de însăși părțile în litigiu sau de către tribunalul arbitral. Această formă de jurisdicție reprezintă arbitrajul de drept comun în materie.

Arbitrajul în echitate se bazează pe libertatea conferită arbitrilor de a statua conducându-se după imperativele echității, adică după sentimentul lor asupra a ceea ce ar însemna o soluție echitabilă în cazul dat. În consecință, arbitrii nu sunt ținuți să respecte anumite reguli procedurale prestabilite sau să aplice dreptul material competent cât privește fondul procesului.

Fundamentarea soluției pe ideea de echitate o face dependentă de circumstanțele de speță care diferă de la caz la caz. Coerența soluțiilor și predictibilitatea necesară a abordărilor sunt asigurate de faptul că în precizarea a ceea ce cred că este echitabil arbitrii se orientează și după reperele date de principiile fundamentale ale dreptului, ținând seama și de exigențele comerțului internațional.

Preferința părților de a recurge la arbitrajul ex aequo et bono se învederează prin existența unor proceduri mai simple în soluționarea litigiilor și aplicarea unor reguli proprii ale comerțului internațional.

Arbitrajul în echitate își are izvorul nu numai în convenția părților, ci și în dispozițiile legale naționale (de exemplu, art.360 alin.2 Cod de procedură civilă) sau în convențiile internaționale (art.VII.2 din Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional de la Geneva) care îl recunosc și îl reglementează.

După competență se face distincție între arbitrajul cu competență generală și arbitrajul cu competență specializată. De exemplu, Curtea de Arbitraj de la București are o competență generală ea putând arbitra în orice cauze care, potrivit legii au un caracter arbitral. Curtea de Arbitraj Maritim de la Moscova are o competență specializată, limitată la litigiile rezultate din activitatea de transport maritim, iar Camera arbitrală de bumbac de la Le Havre la litigiile rezultate din comerțul cu bumbac.

În raport de competența teritorială se face distincție între arbitraje cu caracter bilateral, competente să soluționeze litigii intervenite între părți din două state anume, arbitraje cu caracter regional, competente să soluționeze litigii intervenite între părți dintr-o anume zonă geografică și arbitraje cu caracter universal care sunt competente să soluționeze litigii dintre părți indiferent din ce țară a lumii. În fine, în raport de absența sau prezența unui element de extraneitate în litigiul supus jurisdicției arbitrale, se face distincție între arbitrajul intern și arbitrajul internațional.

Secțiunea 1.3.

Evoluția istorică a instituției arbitrajului și a convenției de arbitraj

Arbitrajul, fie el voluntar sau obligatoriu, este cunoscut ca modalitate de tranșare a litigiilor dintre particulari din cele mai vechi timpuri. Unii cercetători susțin că arbitrajul are calitatea de a fi cea mai veche metodă de soluționare a litigiilor, conflictelor interumane și că el ar fi apărut în Grecia antică prin secolele VI-IV î.Hr. Sunt de remarcat unele din ideile care au fost formulate de către filozofii greci cu privire la fundamentele și utilitatea arbitrajului.

Astfel, spre exemplu, Aristotel susținea că arbitrul are ca scop să urmărească echitatea pe când judecătorul nu poate urma decât legea, iar Platon considera că cel mai sacru dintre toate tribunalele prin care se realiza puterea judiciară într-un stat, trebuia să fie cel pe care părțile și-l creează, în conformitate cu propria voință. Și în Roma antică arbitrajul era o instituție binecunoscută, cu mențiunea că între justiția de stat și cea arbitrală era un anumit raport de complementaritate, în sensul că judecătorul numit de părți și confirmat de magistrat judeca problema existenței dreptului dedus judecății, pe când arbitrul se limita doar la stabilirea întinderii dreptului.

În România el a fost reglementat încă din Codul Calimach; o reglementare modernă a arbitrajului a fost introdusă însă de-abia prin Codul de procedură civilă de la 1865 (Cartea a IV, purtând inițial titlul ,,Despre arbitri”).

După cum semnalează un cercetător și specialist al domeniului, ,,în 1818 în Țara Românească intra în vigoare Codul Caragea care reglementează arbitrajul în 21 de articole, în Capitolul al XVIII-lea intitulat Pentru învoială,fără a fi inferioară celei care fusese adoptată în Moldova în anul 1817, la rândul ei precedată de Manualul Donici, din 1814, și care trata arbitrajul tot sub numele de eretocrisie”. Același autor remarca în continuarea capitolului dedicat apariției și evoluției arbitrajului în România și împrejurarea că, spre exemplu, Codul Calimah, în articolul 1828, reglementa, la modul principal, posibilitatea soluționării litigiilor prin arbitraj: ,,împricinatele părți pot nu numai să se învoiască între dânsele pentru obiectul galcevit ci și să încredințeze cu bună alcătuire altora hotărârea pentru aceasta care atunci se numește arbitrium.

Ca o reflectare a concepției vremii privind arbitrajul și mecanismele arbitrale, Codul Calimah făcea distinctive între arbitru și compromiser. Astfel, arbitru era “acela pe care împricinatele părți, de bună voie a lor, l-au ales fără adăugire de globire” iar compromisarul “se numește mai cu seamă acela pe care l-au ales cu adaogire de globire”. Astfel numai compromisarul era remunerat pentru activitatea prestată nu și arbitrul.

Același cod conține și o definiție a compromisului arbitral, definiție pe care literatura de specialitate o considera incompletă și arăta că, în fapt, aceasta are în vedere nu compromisul arbitral, în accepțiunea sa actuală, ci însăși convenția arbitrală în general “alcătuirea aceea prin care împricinatele părți încredințează unei a treia personae urmarea pricinei galcevite între ele”.

Dispozițiile Codului Calimah referitoare la arbitraj impuneau câteva reguli foarte importante, printre care: regula că judecata arbitrală “să urmeze rânduiala și hotărârea compromisului desăvârșit, fără să treacă peste hotarele lui să se abată. Arbitrul trebuie să hotărască lămurit și cu amănuntul (…), în față fiind părțile împricinate. Hotărârea arbitrală se lua într-un glas, cu unanimitate. Ori dacă existau divergențe, “au tărie glasurile mai multe”, majoritatea. În lipsa unui arbitru nu se putea da hotărârea, iar dacă numărul reuniților va fi deopotrivă trebuie să se aleagă altă persoană din afară, adică un superarbitru, al cărui glas lipindu-se la una sau la altă parte dă putere la hotărârea pricinei”.

Un alt moment de referință pentru istoria reglementărilor arbitrajului românesc l-a reprezentat adoptarea Codului de procedură civilă din 1865, cod având ca sursă de inspirație reglementarea similară franceză din anul 1807, așa cum a fost ea actualizată în 1842, precum și cea a Cantonului Geneva din 1819. În cadrul Codului de procedură civilă român, care a fost pus în aplicare începând cu data de 1 decembrie 1865, i-a fost dedicată arbitrajului o întreagă carte, a IV-a, care nu a fost abrogată în perioada sistemului comunist dar care, practic, nu și-a găsit aplicarea pentru că locul arbitrajului voluntar reglementat de aceasta a fost luat de arbitrajul obligatoriu, de stat. Acesta din urmă era utilizat de către întreprinderile socialiste pentru soluționarea litigiilor dintre ele și a existat ca atare până în anul 1985, an în care arbitrajul de stat a fost desființat, revenindu-se la competența instanțelor judecătorești pentru soluționarea litigiilor economice.

Reglementarea arbitrajului voluntar a fost supusă unei ample reforme de abia în 1993, prin Legea nr. 59 privind modificarea Codului de procedură civilă și a unor alte acte normative, reforma care a tins spre alinierea legislației românești dedicate arbitrajului la reglementările internaționale în materie, și, în special, la cele europene.

O activitate relevantă pentru evoluția arbitrajului voluntar în țara noastră a fost desfășurată, începând cu anul 1953, de către Comisia, mai apoi, Curtea de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Această instituție permanentă de arbitraj a fost înființată inițial cu scopul unic de a soluționa anumite litigii patrimoniale născute din operațiuni de comerț exterior și cooperare intenațională, ulterior competența acesteia extinzându-se și asupra litigiilor fără elemente de extraneitate și chiar la organizarea arbitrajului ad-hoc, la cererea părților interesate. De fapt, în întreaga perioadă de funcționare a sistemului comunist din România, Comisia/Curtea de arbitraj comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR) a fost singurul organism nestatal din România care a desfășurat o activitate de arbitraj voluntară, cu consecințe benefice pentru cunoașterea, perfecționarea și perpetuarea acestei forme de justiție privată în țara noastră.

Trebuie remarcat și împrejurarea că prin adoptarea Decretului-Lege nr. 139/1990 privind Camerele de Comerț din România, act normativ care a fost abrogat prin Legea nr. 335/2007 privind Camerele de Comerț, arbitrajul comercial din România a dobândit o nouă dimensiune și vocație prin abilitatea Camerelor de Comerț și Industrie județene să organizeze soluționarea litigiilor comerciale, inclusiv prin arbitraj ad-hoc.

Capitolul 2

Convenția de arbitraj

Secțiunea 2.1.

Condiții de formă și de fond ale convenției arbitrale

Convenția arbitrală este înțelegerea prin care părțile decid să supuna arbitrajului un anumit litigiu sau toate litigiile dintre ele, decurgând dintr-un raport juridic determinat.

Convenția de arbitraj este caracterizată în mod diferit. Potrivit argumentelor invocate, convenția de arbitraj are o natură contractuală sau procedurală.

Natura contractuală a convenției de arbitraj rezultă din manifestarea de voință a părților. În ambele forme ale convenției, părțile se obligă să supună litigiul lor unui arbitraj, să desemneze arbitrii și să execute de bună-voie hotărârea arbitrală.

Natura procedurală a convenției de arbitraj este configurată de finalitatea urmărită. Prin convenția de arbitraj nu se determină drepturile și obligațiile reciproce ale părților, ci se reglementează modalitatea în care ele vor fi stabilite de organul arbitral.

Soluțiile preconizate nu pot fi însă absolutizate. Prin prisma componentelor sale convenția de arbitraj are o natură dublă. Consecințele de ordin procedural ale convenției de arbitraj sunt generate de o structură contractuală.

Convenția de arbitraj este considerată ca un contract de comerț exterior. Tot convenția de arbitraj este și un act de dispoziție deoarece părțile renunță la garanțiile oferită de jurisdicția de stat și se obligă să respecte hotărârea pronunțată de instanța arbitrală. Pentru încheierea unei convenții de arbitraj, în țară sau în străinătate, legislația română impune forma scrisă. În conformitate cu regimul juridic al contractelor externe, convenția părților se va concretiza prin întocmirea unui înscris.

Cerința formei scrise nu implică existența unui înscris unic. Singurul caz în care părțile nu încheie convenția arbitrală în forma scrisă este cel prevăzut de art.13 din Regulamentul Comisiei de Arbitraj de la București și rezidă în introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare și acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluționată prin arbitraj.

În cazul pierderii de către partea interesată a documentului care atestă încheierea convenției arbitrale în forma scrisă literatura de specialitate consideră că existența convenției arbitrale în forma cerută de lege poate fi probată cu martori sau cu alte documente prin care părțile fac referire sau recunosc existența convenției arbitrale.

Majoritatea legislațiilor naționale cuprind reglementări care impun existența formei scrise a convenției de arbitraj sub sancțiunea nulității (așa este de exemplu, legislația franceză, cea suedeză, dreptul grec impune forma scrisă ad solemnitatem).

Practica Curții de Arbitraj de la București are în vedere libertatea de voință a părților prin interpretarea conformă cu efectul util al convenției arbitrale având în vedere semnificația sa reală, în sensul că atâta timp cât părțile nu au obiectat, supunând mutus consensus litigiul lor soluționării instanței arbitrale, în lipsa formei scrise a convenției arbitrale, ele au acoperit viciul, instanța arbitrală fiind legal sesizată prin voința părților precum și prin săvârșirea unor acte procedurale constând în introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare și acceptarea pârâtului ca cererea de arbitrare să fie soluționată de Comisia de Arbitraj de la București. Prin astfel de acte procedurale s-a apreciat că s-a realizat consimțământul părților de a soluționa litigiul pe calea arbitrajului.

În sistemul de drept de common law, nerespectarea cerinței formei scrise nu atrage după sine invaliditatea convenției. Sunt permise de asemenea convenții arbitrale orale, ca o consecință a gentlement agreement.

Convențiile internaționale contribuie de asemenea la crearea cadrului juridic al convențiilor de arbitraj. Potrivit art.II par.1 din Convenția de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoașterea si executare sentințelor arbitrale străine, fiecărui stat contractant îi revine obligația de a recunoaște convenția scrisă prin care părțile și-au asumat obligația de a supune diferendele sau litigiile născute din raportul juridic de fond, arbitrajului.

Convenția de la Geneva din 21 aprilie 1961 dispune la rândul său necesitatea existenței convenției de arbitraj în formă scrisă, fie printr-o clauză compromisorie stipulată în contractul de fond, fie printr-un compromis arbitral semnat de părți conținut în schimbul de scrisori, telegrame sau fax, iar în cazul raporturilor dintre țările în care legea nu impune forma scrisă a convenției arbitrale sunt recunoscute toate convențiile încheiate în forma permisă prin normele acestor legi. Față de normele instituite de Convenția de la New York, Convenția de la Geneva permite validarea convenției de arbitraj în raporturile dintre statele ale căror legislații nu impun forma scrisă, dând eficiență unei asemenea convenții orale.

În cazul în care părțile sunt toate străine și convin ca diferendul lor să fie soluționat de Comisia de Arbitraj de la București, convenția de arbitraj trebuie încheiată în formă scrisă. Dacă însă părțile recurg însă la un arbitraj ad-hoc din țara noastră, condițiile de formă exterioară vor fi determinate de legea locului unde s-a încheiat convenția de arbitraj.

Conținutul convenției de arbitraj poate fi diferit după cum părțile au supus litigiul unui arbitraj ad-hoc sau unui arbitraj instituționalizat.

În situația unui arbitraj ad-hoc părțile trebuie să desemneze arbitrii ori să stabilească modalitățile de nominalizare a arbitrilor, să determine locul arbitrajului și să fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii. În cazul unui arbitraj instituționalizat, părțile se vor referi la regulamentul instituției desemnate.

Condițiile de fond necesare pentru validitatea convenției de arbitraj sunt capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Dintre ele numai capacitatea și obiectul prezintă unele derogări de la dreptul comun.

Capacitatea părților de a încheia o convenție de arbitraj se determină în funcție de legea lor națională. În dreptul nostru această facultate este recunoscută numai participanților la activitatea de comerț exterior. În privința capacității sunt incidente dispozițiile de principiu cuprinse în art.340 Cod de procedură civilă care impun imperativ existența capacității de pline de exercițiu pentru persoanele fizice sau persoanele juridice care doresc să convină soluționarea pe calea arbitrajului a litigiilor născute din raporturi juridice comerciale. Rezultă că părțile la o convenție de arbitraj trebuie să dispună de capacitate deplină de a contracta. Prin urmare, persoanele care nu pot contracta sunt incapabile să încheie o convenție arbitrală.

În raporturile de drept comercial internațional, starea și capacitatea persoanelor fizice sunt cârmuite de legea națională, care potrivit dispozițiilor art.12 din Legea nr.105/1992 este cea a statului a cărui cetățenie o are persoana în cauză, respectiv lex patriae.

În privința determinării și stabilirii drepturilor și obligațiilor unei persoane fizice străine în România, legea națională a străinului își găsește incidența în mod cumulativ cu normele de drept material român care guvernează regimul juridic al străinului persoană fizică (art.12 din Legea nr.105/1992).

Materia capacității de a încheia actul juridic și prin urmare și a convenției de arbitraj este cârmuită de regula capacității, incapacitățile reprezentând excepția.

Caracterul de act de dispoziție al convenției arbitrale atrage și consecința potrivit căreia pentru valabilitatea ei încheierea prin mijlocirea unui împuternicit, acesta trebuie să aibă un mandat special.

Sancționarea actelor juridice în general încheiate cu încălcarea normelor privind capacitatea este nulitatea absolută.

Consimțământul, ca manifestare de voință concordantă a părților în vederea formării unei convenții, constituie o altă condiție de fond pentru ca o convenție arbitrală să fie valabilă. Consimțământul trebuie să fie liber exprimat, neviciat, cu alte cuvinte în afara dispozițiilor art.953 Cod civil care statuează ca regulă generală și universală consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins de dol.

Lipsa mențiunilor exprese referitoare la intenția părților de a supune litigiile lor născute din contractul în care este inserată convenția de arbitraj soluționării pe calea arbitrajului a celor referitoare la numele arbitrilor, ori la modalitatea numirii lor (în cazul clauzei compromisorii) atrage consecința nulității convenției arbitrale. Această regulă este necesar să fie corelată și cu celelalte condiții intrinseci unei convenții valabile și deci și a clei arbitrale, referitoare la lipsa viciilor consimțământului părților, prin eroare, dol, violență la momentul formării convenției.

Viciile de consimțământ sub forma erorii, violenței și dolului sunt sancționate de normele dreptului material. Violența este sancționată cu nulitatea relativă, care poate fi acoperită prin confirmare după încetarea violenței, cu condiția însă, ca actul juridic al confirmării să nu fie el însuși viciat. Totuși pentru ca violența să determine vicierea consimțământului trebuie să îndeplinească următoarele condiții: trebuie să aibă un oarecare grad de intensitate, temerea să fie prezentă și violența să rezulte dintr-o amenințare nejustificată și nu forțată. În cadrul raporturilor procesuale ale arbitrajul comercial internațional, violența este practic inexistentă.

Dolul, definit ca orice manoperă frauduloasă sau orice mijloc viclean pentru a înșela una din părțile convenției la momentul încheierii sale, este în sine tot o eroare determinată prin vicleșug. El constituie o cauză de nulitate a convenției în sens generic, în sens specific și a convenției de arbitraj numai atunci când mijloacele viclene sunt de așa natură încât nu este îndoială că partea contractantă înșelată nu ar fi contractat fără intervenția dolului. Dolul, de principiu, pentru a determina vicierea consimțământului presupune un element intențional din partea celui de la care emană iar manoperele trebuie să aibă o oarecare gravitate.

Eroarea, ca viciu de consimțământ, constă într-o convingere neconformă cu realitatea. Potrivit dispozițiilor art.954 Cod civil ea trebuie să cuprindă un anumit grad de intensitate. Eroarea este gravă când partea s-a înșelat asupra naturii actului juridic la care a participat, când partea s-a înșelat asupra identității obiectului contractului sau asupra cauzei obligațiunii.. eroarea poate să se mai manifeste asupra persoanei cu care s-a contractat în cazul convențiilor intuitu personae sau asupra substanței obiectului convenției.

Obiectul convenției de arbitraj constă în obligația părților de a supune soluționarea litigiului cu privire la relațiile lor contractuale unei proceduri arbitrale.

Față de dispozițiile art.3431 alin.1 și art.3432 Cod de procedură civilă, obiectul convenției de arbitraj diferă în funcție de cele două forme ale acestuia. Clauza compromisorie are un obiect determinabil, referindu-se la litigii ce se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta, în timp ce compromisul arbitral cuprinde un acord de voință al cărui obiect se materializează în momentul unui litigiu ivit.

Ca și în cazul oricărui alt contract, obiectul contractului de arbitraj trebuie să fie posibil și licit. Posibilitatea litigiului trebuie apreciată ținând seama de natura contractului principal și de șansele sau riscul ca din existența și funcționarea acestuia să se producă un litigiu arbitral.

O convenție arbitrală este oprită (art.340 Cod de procedură civilă) în condițiile în care aceasta ar avea drept obiect drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție: statutul civil al persoanei, drepturile nepatrimoniale de autor, pensia de întreținere, dreptul la viață și sănătate, bunuri scoase din circuitul civil care sunt prin natura lor inalienabile, aparținând domeniului public, procedura falimentară, care prezintă un caracter de ordine publică. De asemenea, obiectul trebuie să constituie un fapt personal. Se consideră că este valabilă promisiunea de porte-fort, prin care o persoană se angajează să obțină fapta altei persoane, ori ca aceasta să ratifice actul juridic încheiat pe seama sa.

Cauza, ca o condiție esențială pentru validitatea convenției și a convenției de arbitraj trebuie să îndeplinească regulile instituite de dreptul comun român. Și în convenția de arbitraj cauza îndeplinește o funcție specifică. Pe de o parte părțile convin să supună litigiile viitoare sau născute jurisdicției arbitrale. Pe de altă parte, convenție de arbitraj este autonomă de contractul de fond, astfel încât ea nu poate fi valabilă în lipsa unei cauze proprii, chiar dacă contractul de fond îndeplinește cerința liceității cauzei este valabil. Cu alte cuvinte, cauza contractului de fond nu poate avea nici o înrâurire, neputând substitui iliceitatea, falsitatea sau inexistența cauzei ca element intrinsec al convenției de arbitraj.

Leziunea este un viciu de consimțământ exclus de a fi întâlnit în materia contractului de arbitraj deoarece ea poate fin invocată doar de minori și această categorie de subiecte de drept nu au capacitate de exercițiu deplină și ca atare nu pot încheia valabil un contract de arbitraj, nici chiar prin reprezentare sau asistare de către persoanele îndreptățite și chiar cu autorizația autorității tutelare.

Nerespectarea sau neîndeplinirea condițiilor de fond cu privire la încheierea convenției de arbitraj este sancționată în același mod ca și în cazul oricărei convenții de drept comun. Intervenția unui viciu de consimțământ poate atrage nulitatea contractului de arbitraj. Nulitatea contractului de arbitraj poate fi reținută de arbitri din oficiu, deoarece aceștia, în conformitate cu prevederile art.3433 Cod de procedură civilă au obligația sa-și verifice propria competență sau la sesizarea părții interesate. În cazul în care tribunalul arbitral va reține nulitatea absolută sau relativă a contractului de arbitraj, acesta va pronunța o încheiere prin care se va declara necompetent să soluționeze litigiul respectiv.

Secțiunea 2.2.

Clauza compromisorie și compromisul

În funcție de momentul în care a fost încheiată înțelegerea, se disting două forme ale convenției arbitrale: clauza compromisorie și compromisul. Astfel cum stabilește și Codul de procedură civil român, clauza compromisorie este una din clauzele contractului principal și privește un litigiu eventual, posibil în viitor. Spre deosebire, compromisul este un contract distinct de contractul principal, poate fi încheiat și în lipsa unor raporturi contractuale litigioase; ceea ce este cel mai important îl constituie momentul încheierii, respectiv ulterior apariției litigiului, în vederea soluționării unui litigiu concret, existent, actual. Compromisul este acordul prin care părțile supun litigiul existent între ele spre soluționare unui arbitraj. Compromisul trebuie să se refere la un litigiu determinat și actual si nu eventual. În cazul în care părțile au în vedere un litigiu care încă nu s-a declanșat, acordul privind arbitrarea acelui litigiu nu este un compromis ci o clauză compromisorie. Inexistența litigiului semnifică lipsa de obiecta compromisului și este sancționată cu nulitatea actului de compromis.

Actul de compromis trebuie să precizeze obiectul litigiului și numele arbitrilor care vor statua în cauză. Desemnarea arbitrilor trebuie făcută prin numele lor sau în orice alt mod de natură să creeze certitudine în privința identității persoanei desemnate. Nesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează nulitatea actului respectiv; părțile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu și să acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii. Tot prin actul de compromis se va stabili organizarea și procedura corespunzătoare dacă părțile recurg la un arbitraj ad-hoc. De asemenea părțile fixează și termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul.

Clauza compromisorie este acordul părților unui contract principal, exprimat printr-o stipulație inserată în cuprinsul acelui contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiile ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea sau cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.

Clauza compromisorie produce efecte obligatorii pentru părți, în sensul că din moment ce a fost semnat contractul cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentința ce se va da de organul de jurisdicție desemnat. Această clauză înlătură competența instanțelor judecătorești ordinare în problema soluționării litigiului. Permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiții de eficiență optimă la pronunțarea unei sentințe susceptibile de executare forțată. Clauza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios între părțile contractante. Prin aceasta, clauza compromisorie se deosebește de compromis, care este tot o convenție de arbitraj, ce privește litigii deja existente între părți.

Datorită caracterului preparator învederat de clauza compromisorie, în temeiul acestei clauze părțile care au convenit-o nu se pot adresa arbitrajului în mod direct. Este necesar un nou acord între ele numit compromis care în realitate este un nou contract ce va trebui să precizeze în conținutul său la modul concret litigiul ce formează obiectul arbitrajului, precum și numele arbitrilor. Cu prilejul perfectării actului de compromis părțile sunt libere să modifice expres sau implicit conținutul clauzei compromisorii convenită înainte de ivirea litigiului dintre ele. Tot astfel părțile sunt libere să renunțe la clauza compromisorie printr-o convenție ulterioară intervenită între ele.

Strânsa legătură dintre contractul principal și clauza compromisorie conferă acesteia din urmă caracterul de convenție accesorie față de acel contract. Dar convenția de arbitraj are o cauză deosebită față de celelalte prevederi ale contractului. Ea constituie un alt contract, având o independență relativă față de contractul principal. Autonomia clauzei compromisorii implică mai multe consecințe. Astfel, motivele de nulitate ale contractului principal nu se răsfrâng asupra clauzei compromisorii. Prin excepție unele motive de nulitate sunt comune ambelor operațiuni, cum ar fi cele ale viciilor de consimțământ sau ale lipsei de capacitate. Nulitatea contractului principal nu împiedică pe arbitri să decidă asupra propriei lor competențe. Rezoluția sau rezilierea contractului nu afectează clauza compromisorie. Valabilitatea clauzei compromisorii nu este influențată nici de intervenția ordinii publice, care ar înlătura unele stipulații ale contractului principal. Legea care guvernează convenția de arbitraj poate fi distinctă de legea aplicabilă contractului principal.

Clauza compromisorie reprezintă forma obișnuită a convenției de arbitraj. Deoarece produce efectele unei convenții de arbitraj, eficacitatea clauzei compromisorii nu este condiționată de încheierea unui compromis.

Secțiunea 2.3.

Legea aplicabilă convenției de arbitraj și efectele acesteia

În cazul litigiilor comerciale internaționale se ridică problema determinării legii aplicabile convenției arbitrale. Convenția de arbitraj este guvernată de legea stabilită prin acordul părților, lex voluntatis. Potrivit principiului lex voluntatis, condițiile de validitate și efectele convenției de arbitraj sunt supuse legii determinate de către părți.. acest principiu se regăsește în norma conflictuală română în materie de contracte (art.73 din Legea nr. 105/1992 care prevede că legea care se aplică contractului este cea aleasă prin consens de părți). Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanțe.

În majoritatea sistemelor de drept, părțile beneficiază de o largă libertate de alegere în privința legii aplicabile convenției arbitrale. Extinderea principiului libertății contractuale în materia convenției de arbitraj este recunoscută și în dreptul român.

Principiul libertății de alegere este consacrat și prin unele convenții internaționale. Astfel, Convenția de la New York din 1958 condiționează recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale străine de validitatea convenției de arbitraj în virtutea legii căreia au subordonat-o părțile. Tot astfel, Convenția de la Geneva din 1961, referindu-se la faza inițială a litigiului, precum și la cauzele de anulare a sentinței arbitrale, prevede că existența și valabilitatea unei convenții de arbitraj se apreciază conform legii căreia au supus-o părțile (art.VI par.2 lit.a și art.IX par.1 lit.a).

Părțile sunt libere să supună convenția arbitrală altei legi decât cea aplicabilă contractului care reglementează raporturile dintre ele. De asemenea, părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a convenției arbitrale. Legea aleasă de părți ca aplicabilă convenției poate fi modificată prin acordul părților.

Posibilitatea părților de a stabili de comun acord legea care să guverneze pe fond convenția arbitrală nu recunoaște restricționări, părțile fiind libere să aleagă o lege chiar dacă aceasta nu prezintă nici o legătură cu raportul juridic.

În absența unei alegeri a părților, legea aplicabilă convenției de arbitraj se determină în conformitate cu anumite soluții conflictuale.

În cazul în care părțile au indicat lex contractus, se ia în considerare legătura dintre convenția de arbitraj și contractul extern. În virtutea unei prezumții relative, legea care guvernează contractul principal va fi aplicabilă și convenției de arbitraj. Această conexiune nu se justifică însă când extinderea legii contractului ar contraveni voinței părților sau legii contractului dedusă prin intermediul unor criterii subsecvente, care nu pot fi aplicate și convenției de arbitraj.

Dacă părțile nu au optat pentru legea contractului, componenta jurisdicțională a convenției de arbitraj implică utilizarea ca punct de legătură locului organului arbitral. În contextul soluționării litigiului, locul arbitrajului coincide cu locul executării convenției de arbitraj. Legea locului unde se soluționează litigiul va fi aplicabilă în subsidiar și convenției de arbitraj.

În cadrul reglementărilor internaționale, Convenția de la New York din 1958 prevede că în lipsa unor indicații a părților, convenția de arbitraj va fi supusă legii țării în care a fost dată sentința (art.V par.1 lit.a). de asemenea Convenția de la Geneva din 1961 stabilește competența subsidiară a legii țării unde trebuie să fie pronunțată sentința (art.V par.2 lit.b și art.IX par.1 lit.a). Dacă țara unde se va pronunța sentința nu poate fi prevăzută în momentul în care se discută excepția de arbitraj, instanța judecătorească sesizată va aplica legea competentă conform normelor sale conflictuale (art.IV par.2 lit.c).

În concluzie, clauza compromisorie va fi supusă legii care urmează să se aplice pe fond contractului. Tribunalul arbitral cu sediul în România va determina legea aplicabilă făcând aplicarea normelor conflictuale în materia condițiilor de fond ale contractului, respectiv art.77 din Legea nr.105/1993 în conformitate cu care, în lipsa unei legi alese de părți, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Deoarece compromisul este o convenție separată neavând legături atât de strânse cu contractul care guvernează raporturile juridice dintre părți, iar pe de altă parte, prezintă legături mult mai strânse cu litigiul, ținând cont că părțile cunosc obiectul acestuia și, cel mai probabil, aleg jurisdicția în funcție de acest obiect, în absența unei alegeri a părților i se va aplica legea statului unde sa va desfășura arbitrajul și va fi pronunțată sentința.

Convenția de arbitraj comercial internațional se definește ca un contract prin care părțile se obligă să rezolve litigiile născute sau care se vor naște pe calea arbitrajului.

Convenția de arbitraj fiind un acord de voință, are putere de lege între părțile contractante (art.969 Cod civil). Prin încheierea convenției de arbitraj părțile își asumă unele obligații specifice. Ele se angajează să supună diferendul lor unui anumit arbitraj, să aleagă arbitrii și să execute de bună-voie sentința pronunțată.

Efectele convenției arbitrale se produc numai între părțile în cauză. Datorită relativității efectelor sale, convenția de arbitraj este inopozabilă terțelor persoane. Practica Comisiei de Arbitraj de la București este constantă în această privință. În conformitate cu principiul relativității efectelor convenției arbitrale, intervenția terților în interes propriu în litigiul arbitral este condiționată de consimțământul părților. Tot astfel, admisibilitatea chemării în garanție va depinde de acordul terței persoane. Arbitrajul constituind o jurisdicție specială, alte persoane decât cele care au convenit nu pot fi introduse în cauză împotriva voinței lor.

Convenția de arbitraj mai produce efecte și față de succesorii părților. În această categorie se includ succesorii universali sau cu titlu universal, succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari ai părților. Sub aspectul finalității îndeplinite, convenția de arbitraj este un act procedural care dă naștere unui efect principal și negativ, precum și unui efect complementar și pozitiv. Pozitiv, efectele sale constau în aceea că se naște în sarcina părților obligația imperativă de a respecta și executa întocmai angajamentul asumat, în sensul de a supune spre competență soluționarea cauzei dintre ele instanței arbitrale.

Efectul negativ constă în faptul că, din momentul încheierii convenții arbitrale nu mai pot recurge la jurisdicția statală, de drept comun, soluționarea cauzei urmând a se face în strictă conformitate cu convenția arbitrală.

Efectul principal rezidă în excluderea competenței instanțelor judecătorești de drept comun de a rezolva litigiul respectiv. În domeniul arbitrajul instituțional îndrituirea Comisie de arbitraj de a soluționa un diferend exclude, potrivit art.3433 Cod de procedură civilă, competența instanțelor de drept comun (încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești). Majoritatea normelor procedurale statale consacră necompetența ratione materiae a instanțelor de stat dacă părțile au încheiat o convenție de arbitraj. Aceasta înseamnă că lipsa convenției de arbitraj atrage necompetența ratione materiae a jurisdicției arbitrale, părțile având la îndemână calea dreptului comun pentru soluționarea controverselor privind raporturile lor juridice de drept substanțial.

Sistemul de drept englez, reține însă o soluție originală, în sensul că este socotită nulă o convenție destinată să excludă competența jurisdicției statale, convenția de arbitraj având ca efect doar suspendarea jurisdicțiilor statale până la pronunțarea sentinței arbitrale și nu înlăturarea competenței materiale a jurisdicției de drept comun. Aceeași regulă se găsește și în legislația suedeză.

Prin încheierea unei convenții de arbitraj incompetența judiciară va fi absolută sau relativă. În prima situație, excepția de arbitraj poate fi invocată în orice fază a procedurii, de oricare dintre părțile litigante și din oficiu de către instanță. În cea de-a doua situație, excepția de arbitraj poate fi invocată numai de partea interesată, înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, in limine litis. Părțile pot însă renunța la invocarea convenției de arbitraj.

În principiu, incompetența instanțelor judecătorești generată de o convenție de arbitraj este relativă deoarece rezultă din acordul părților, exprimat în compromis sau clauza compromisorie.

Convenția de la New York din 1958 precizează în art.II par.3 că tribunalul unui stat arbitrant, sesizat cu un litigiu privind o problemă asupra căreia părțile au o convenție de arbitraj, va îndruma părțile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, dacă nu constată că acea convenție este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi executată. La rândul ei, Convenția de la Geneva din 1961 prevede în art.VI par.1 că excepția întemeiată pe existența unei convenții de arbitraj și prezentată în fața instanței judecătorești sesizate de către una dintre părți, trebuie să fie ridicată de către pârât, sub pedeapsa decăderii, înaintea sau în momentul prezentării apărărilor sale asupra fondului, după cum legea instanței sesizate consideră excepția de incompetență ca o chestiune de procedură sau de fond.

În condițiile în care recurgerea la arbitrajul comercial internațional reprezintă produsul acordului de voință al părților, este înlăturată posibilitatea judecătorului sesizat cu judecarea unei pricini de a invoca din oficiu necompetența sa. Teza se întemeiază pe argumentul mutus consensus mutus disensus.

Efectul negativ al convenției de arbitraj este limitata de posibilitatea și facultatea de care dispun jurisdicțiile statale de a statua asupra fondului atunci când ele constată viciile convenției de arbitraj, ceea ce o face lipsită de efecte. Art.3433 alin.2 Cod de procedură civilă prevede că instanța va reține spre soluționare procesul dacă:

a) pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală;

b) convenția arbitrală este lovită de nulitate absolută sau este inoperantă;

c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.

În același sens sunt dispozițiile Protocolului de la Geneva din 1923 (art.IV alin.1) și ale Convenției de la New York din 1958 (art.II par.3), permit jurisdicțiilor statale să nu respecte efectul negativ al convenției de arbitraj atunci când constată că aceasta este caducă, inoperantă sau nu este susceptibilă de a fi executată.

Limitele incompetenței instanțelor judecătorești sunt configurate de momentul în care se invocă excepția de arbitraj în cadrul unei acțiuni judiciare.

În primul caz, instanța judecătorească poate examina excepția de arbitraj înainte de sesizarea arbitrajului, ante litem. Dacă va constata validitatea convenției instanța judecătorească admite excepția și confirmă competența arbitrajului. În măsura în care convenția părților este caducă, inoperantă sau inaplicabilă, instanța judecătorească va respinge excepția de arbitraj. Competența arbitrajului fiind înlăturată, litigiul este reținut de instanța judecătorească spre a fi soluționat în fond.

În al doilea caz, instanța judecătorească poate soluționa excepția de arbitraj după sesizarea arbitrajului, pendente lite. Potrivit reglementarilor din dreptul nostru, instanța judecătorească are posibilitatea să admită sau să respingă excepția de arbitraj întemeiată pe o convenție arbitrală. În scopul evitării conflictelor de competență, art.VI par.3 al convenției de la Geneva din 1961 dispune că instanțele judecătorești vor suspenda, afară de cazul când există motive grave, judecata asupra competenței arbitrilor până la pronunțarea sentinței arbitrale. Suspendarea poate fi pronunțată numai la cererea părții interesate.

În al treilea caz, instanța judecătorească poate să se pronunțe asupra excepției de arbitraj după pronunțarea hotărârii arbitrale, post litem. Litigiul fiind soluționat în fond incompetența instanței judecătorești încetează. Instanța judecătorească va interveni când este sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale, în măsura admisibilității sale sau pentru a asigura executarea sentinței arbitrale.

În legătură cu admisibilitatea excepției de arbitraj Convenției de la Geneva din 1961 cuprinde o normă restrictivă care permite menținerea hotărârii arbitrale. Potrivit art.V par.2 excepțiile de necompetența care nu au fost ridicate, în temenele fixate, în fața arbitrilor, nu pot fi invocate nici în cursul unei proceduri judiciare ulterioare. Soluția convenției se referă numai la excepțiile de incompetență care sunt lăsate la facultatea părților în virtutea legii determinate de norma conflictuală a instanței judecătorești sesizate cu rezolvarea fondului. Pe de altă parte, constatarea de către instanța judecătorească a nulității convenției de arbitraj implică desființarea hotărârii arbitrale. Datorită incompetenței arbitrilor litigiul va fi soluționat de instanța judecătorească.

Efectul complementar și pozitiv se materializează în dreptul arbitrilor de a decide asupra propriei lor competențe. În conformitate cu natura juridică a arbitrajului, validitatea convenției arbitrale se apreciază după legea contractului, iar regimul procedural al excepției de arbitraj, după legea forului.

În cadrul arbitrajului instituțional, Comisia de Arbitraj de la București își verifică propria competență de a soluționa un litigiu și hotărăște în această privință. Verificarea prealabilă se exercită, potrivit caracterului regulilor de competență, la cererea părților sau din oficiu. În situația în care convenția de arbitraj este nulă, Comisia de Arbitraj se desesizează în favoarea instanțelor de drept comun.

Tribunalul arbitral, dispune art.3433 alin.2 Cod de procedură civilă, își verifică propria competență de a soluționa un litigiu și hotărăște în această privință printr-o încheiere care se poate desființa numai prin acțiunea în anulare, introdusă potrivit dispozițiilor art.364 Cod de procedură civilă. La rândul său, instanța de judecată își verifică competența în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală pe care una dintre ele o invocă în instanța judecătorească.

Pe plan internațional dispozițiile Convenției de la Geneva din 1961 referitoare la stabilirea competenței, se alică ambelor forme de arbitraj. Conform par.3 al art.V, arbitrul, a cărui competență este contestată, nu trebuie să se desesizeze de proces; el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competențe și asupra existenței sau valabilității convenției de arbitraj sau a contractului din care convenția face parte. Acest drept al arbitrului este însă admis sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului.

Tot Convenția de la Geneva împarte excepțiile de incompetență în două grupuri diferite. Astfel, prevederile art.V par.1 și 2 disting între excepțiile care atrag o incompetență totală și excepțiile care determină o incompetență parțială. Excepțiile întemeiate pe inexistența, nulitatea sau caducitatea convenției de arbitraj pot fi invocate în cursul procedurii arbitrale, cel mai târziu în momentul prezentării apărărilor în fond. Excepțiile întemeiate pe întinderea împuternicirilor arbitrilor pot fi invocate de îndată ce se ridică, în procedura arbitrală, problemă care ar depăși puterile conferite prin convenția de arbitraj.

Excepțiile care nu au fost ridicate în termenele stabilite atrag decăderea părții din dreptul de a le mai invoca în cursul procedurii arbitrale, precum și ulterior într-o procedură judiciară. Aplicarea decăderii prezintă însă o dublă limitare. În primul rând, arbitrul va declara excepția admisibilă, dacă întârzierea părților în ridicarea ei se datorește unei cauze pe care o consideră întemeiată. În al doilea rând, excepțiile de ordine publică, spre deosebire de cele lăsata la facultatea părților în virtutea legii aplicabile, pot fi invocate oricând de către părți și chiar din oficiu.

Privilegiile sau imunitățile de jurisdicție de care se bucură statele nu pot fi opuse în scopul paralizării justiției arbitrale, atâta timp cât s-au angajat valabil prin convenția de arbitraj prin aceasta renunțând implicit de a se prevala de ele. De altfel, imunitatea de jurisdicție este destinată să protejeze un stat de jurisdicția altor state, nu să opereze în cadrul procesului arbitral.

Problema imunității statale s-ar putea ivi și în cadrul procedurii de exequatur, dar este de mult câștigată soluția că cel care acceptat să supună litigiul soluționării arbitrajului, și-a asumat și angajamentul de a executa sentința de bună voie, iar în caz de nevoie pe cale silită.

Convențiile internaționale referitoare la arbitrajul comercial internațional recunosc obligația de a supune spre soluționare cauza dintre părți arbitrajului, în condițiile în care acestea au încheiat o convenție de arbitraj.

Protocolul de la Geneva din 1923, privind clauzele de arbitraj, afirmă în art.1 valabilitatea compromisului arbitral și a clauzei compromisorii încheiate de părțile aparținând statelor contractante. În același spirit Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine statuează în art.2 că fiecare stat contractant recunoaște convenția scrisă prin care părțile se obligă să supună arbitrajului toate diferendele dintre ele, vizând un raport juridic determinant, contractual sau necontractual și purtând asupra unei probleme care poate fi reglementată pe calea arbitrajului. Convenția Europeană privind arbitrajul comercial internațional din 1961 prevede de asemenea, în art.1 pct.1, obligativitatea părților fie persoane fizice, fie persoane juridice, atunci când au convenit o convenție de arbitraj, de a supune spre soluționare cauza lor arbitrajului, la locul sediului sau reședinței arbitrale din cadrul statelor contractante.

Privilegiile sau imunitățile de jurisdicție de care se bucură statele nu pot fi opuse în scopul paralizării justiției arbitrale, atâta timp cât s-au angajat valabil prin convenția de arbitraj prin aceasta renunțând implicit de a se prevala de ele. De altfel, imunitatea de jurisdicție este destinată să protejeze un stat de jurisdicția altor state, nu să opereze în cadrul procesului arbitral.

Problema imunității statale s-ar putea ivi și în cadrul procedurii de exequatur, dar este de mult câștigată soluția că cel care acceptat să supună litigiul soluționării arbitrajului, și-a asumat și angajamentul de a executa sentința de bună voie, iar în caz de nevoie pe cale silită.

Capitolul 3

Procedura arbitrală

Secțiunea 3.1.

Regulile aplicabile procedurii arbitrale

Procedura arbitrală se declanșează prin sesizarea tribunalului arbitral de către partea la o convenție de arbitraj care dorește soluționarea unui litigiu de natura celui prevăzut în convenție. Această parte, reclamantă în procedura arbitrală, va înainta tribunalului arbitral o cerere scrisă care va conține elementele imperative impuse fie de convenția arbitrală, fie de regulile instituție de arbitraj sau de legea procedurală aplicabilă.

În cazul în care convenția arbitrală nu conține detalii referitoare la conținutul cererii de arbitraj, Codul de procedură civilă impune următorul conținut minimal al cererii de arbitrare:

a) numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului, contul bancar;

b) numele și calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se dovada calității;

c) menționarea convenției arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta;

d) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;

e) motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;

f) numele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral;

g) semnătura părții.

Cererea se poate face și printr-un proces-verbal în fața tribunalului arbitral și semnat de părți sau numai de reclamant, precum și de arbitri.

În baza prevederilor art.356 Cod de procedură civilă reclamantul va comunica pârâtului, precum și fiecărui arbitru, copie de pe cererea de arbitrare și de pe înscrisurile anexate.

Cererea de arbitrare va fi însoțită de înscrisuri, care se depun în original sau în copie certificată de parte.

În cererea introductivă, reclamantul trebuie să stabilească valoarea obiectului, chiar și în cazul în care nu formulează pretenții bănești. Valoarea obiectului cererii se determină astfel: în cazul în care se formulează pretenții bănești, valoarea obiectului este egală cu suma pretinsă de reclamant; când se reclamă valoarea unor bunuri se ia în considerare valoarea bunurilor respective din momentul introducerii cererii; în cererile în contestare, la valoarea obiectului raportului juridic din momentul introducerii cererii; atunci când cererea are ca obiect o obligație de a face sau de a nu face, contează valoarea indicată de reclamant.

În cererile cu mai multe capete, valoarea fiecărui capăt trebuie să fie stabilită în mod separat; valoarea obiectului cererii se va stabili la suma totală a capetelor de cerere.

Dacă reclamantul omite să stabilească valoarea obiectului cererii sau stabilește inexact această valoare, Curtea de arbitraj, din oficiu sau la cererea pârâtului, stabilește această valoare pe baza datelor privitoare la obiectul cererii.

La cererea de arbitrare se anexează și dovada plății taxei arbitrale. Cuantumul taxei arbitrale se fixează în funcție de valoarea litigiului, după tariful prevăzut în anexa Regulamentului.

Data introducerii cererii de arbitrare se consideră ziua înregistrării acesteia la registratura generală a Camerei, iar în cazul expedierii ei prin poștă, dată prevăzută în ștampila oficiului poștal de expediere.

Cererea de chemare în arbitrare, împreună cu toate înscrisurile invocate de reclamant în sprijinul pretențiilor formulate se depune în atâtea exemplare câți pârâți sunt, precum și cel puțin un exemplar pentru comisia de arbitraj.

Cererea se redactează în limba română sau în limba contractului dintre părți ori în limba în care acestea au purtat corespondența. Înscrisurile se depun în original sau în copii certificate de parte.

În cazul în care cererea este redactată într-o limbă străină Curtea de arbitraj poate obliga pe reclamant, din oficiu sau la cererea pârâtului, să prezinte o traducere a acesteia și a înscrisurilor însoțitoare, în limba română, sau dacă interesele examinării litigiului o cer, într-o altă limbă.

Cererea de arbitrare poate fi însoțită și de probe de marfă, eșantioane etc. Într-o asemenea ipoteză probele se vor depune într-un singur exemplar, făcându-se despre aceasta mențiune în cerere. Asistentul arbitral va întocmi un proces verbal de luarea în custodie, care va cuprinde descrierea amănunțită a obiectelor depuse.

Codul de procedură civilă prevede obligația de conciliere prealabilă a părților implicate într-o procedură arbitrală comercială. Această obligație există înaintea declanșării unui litigiu în fața instanțelor de drept comun (art.7201 Cod de procedură civilă). În literatura de specialitate se consideră că dacă părțile nu au menționat expres în cadrul convenției arbitrale obligativitatea acestei proceduri prealabile, neîndeplinirea acesteia nu poate determina neprimirea sau inadmisibilitatea cererii de arbitrare. Deoarece arbitrajului îi sunt aplicabile regulile procedurii speciale prevăzute in Cartea a IV-a din codul de procedură civilă nu este necesară realizarea procedurii de conciliere prealabilă ca o condiție pentru primirea cererii de arbitrare.

Conform art.21 din regulile de procedură ale Curții de arbitraj comercial internațional București, în cazul în care cererea de arbitraj nu cuprinde toate elementele menționate, asistentul arbitral îl invită pe reclamant să o completeze fără întârziere în mod corespunzător. Când din cuprinsul cererii lipsesc unele mențiuni esențiale care privesc identificarea părților, obiectul cererii sau semnătura reclamantului, completarea se va face în cel mult două luni de la primirea invitației. Până la completarea cererii, litigiul rămâne în nelucrare. Dacă reclamantul nu înlătură lipsurile cererii și stăruie ca litigiul să se dezbată, completul de arbitraj dă o hotărâre de anulare sau o încheiere de închidere a procedurii de arbitraj. În cazul când reclamantul operează remedierile cerute de asistentul arbitral în termenul arătat, cererea se consideră introdusă pe data înregistrării sale inițiale.

Cererea de arbitrare și anexele , în copie, cu o listă a arbitrilor, iar dacă este cazul și cel al supleantului, aleși de reclamant, se comunică pârâtului, cu invitația de a depune întâmpinarea în termen de 30 de zile de la primire. Termenul poate fi prelungit la cererea pârâtului.

În vederea asigurării dreptului la apărare al celui împotriva căruia este îndreptată cererea de arbitrare, acesta are dreptul de a+și formula apărările fie pe calea întâmpinării, fie prin formularea unei cereri reconvenționale, în limitele convenției arbitrale.

În baza prevederilor art.3561 Cod de procedură civilă, pârâtul poate formula întâmpinarea în termen de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitrare. Întâmpinarea va cuprinde excepțiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum și, în mod corespunzător, toate celelalte mențiuni prevăzute de art.355 Cod de procedură civilă pentru cererea de arbitrare.

Sub sancțiunea de căderii, cel mai târziu la primul termen de înfățișare, pârâtul trebuie să aducă la cunoștința tribunalului arbitral excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare.

Dacă litigiul se amână din cauza pârâtului, care nu a depus întâmpinarea, acesta va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare.

De asemenea, pârâtul va trebui să depună întâmpinarea și înscrisurile doveditoare în copie atât pentru fiecare arbitru, cât și pentru reclamant.

Prin întâmpinare pârâtul va comunica numele arbitrului ales (și eventual al unui supleant), ori va declara că înțelege ca acesta să fie desemnat de către președintele Curții de arbitraj. Este îngăduit ca pârâtul să facă o asemenea comunicare și printr-o înștiințare separată.

Conform Regulilor Curții de arbitraj comercial internațional din București, pârâtul trebuie să formuleze întâmpinarea în termen de 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare și să comunice reclamantului întâmpinarea împreună cu actele însoțitoare și să o depună la Curtea de arbitraj, atașând dovada de comunicare. Întâmpinarea va cuprinde, pe de o parte, numele arbitrului numit de el sau răspunsul la propunerea reclamantului privind soluționarea litigiului de un arbitru unic, precum și la persoana acestuia, iar pe de altă parte, excepțiile referitoare la cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum și celelalte mențiuni și cerințe necesare cererii de arbitrare.

Regulile prevăd în mod expres și faptul că necomunicarea sau nedepunerea întâmpinării nu înseamnă recunoașterea pretențiilor reclamantului, dar în mod similar cu prevederile din Codul de procedură civilă, dacă prin necomunicarea sau nedepunerea întâmpinării litigiul se amână, pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor cauzate de această amânare.

În conformitate cu dispozițiile Legii model asupra arbitrajului comercial internațional, pentru constituirea completului de judecată, părțile sunt libere să determine numărul de arbitri. În cazul în care o asemenea determinare nu a fost posibilă numărul arbitrilor va fi de trei. Oricare ar fi formula adoptată, numărul total al arbitrilor care formează tribunalul arbitral (completul) trebuie să fie impar. De regulă se recurge la trei arbitri, fiecare parte desemnând un arbitru, iar cei doi alegând un supraarbitru.

Arbitrii sunt aleși de către părți de pe lista existentă la comisia de arbitraj. Părțile au însă posibilitatea să prevadă ca arbitrii să fie desemnați de președintele comisiei de arbitraj. Dacă există mai multe părți care au interese comune, ele vor alege un singur arbitru. După desemnarea lor, arbitrii aleg un supraarbitru care va prezida completul de arbitraj.

În cazul în care pârâtul nu comunică numele arbitrului ales sau părțile litigante care au interese comune nu se înțeleg asupra persoanei arbitrului, desemnarea se face de președintele Comisiei de arbitraj.

În împrejurarea împiedicării arbitrului, precum și a supleantului său, de a-și exercita atribuțiile, președintele Comisiei de arbitraj va înștiința partea care i-a ales, cu invitația de a propune un nou arbitru, și la aprecierea sa, un nou supleant în termen de cincisprezece zile de la primirea înștiințării. Dacă arbitrul și supleantul care nu-și mai pot exercita atribuțiile au fost desemnați de președinte, acesta va numi de îndată un alt arbitru. În situația în care și supraarbitrul este împiedicat de a-și exercita atribuțiile sale, arbitrii părților vor alege un alt supraarbitru în termen de zece zile.

În cazul în care apar îndoieli justificate asupra imparțialității sau independenței unui arbitru, acesta poate fi recuzat. Oricare dintre părți poate cere recuzarea unui membru al completului de arbitraj sau al arbitrului unic mai ales dacă arbitrul este personal interesat, direct sau indirect, în soluționarea cauzei. Cererea de recuzare trebuie să fie făcută până la începerea dezbaterilor, cu excepția cazului când completul de arbitraj consideră întârzierea ca fiind justificată. Recuzarea se soluționează de către completul de arbitraj fără participarea arbitrului recuzat. Dacă cei doi membri al completului de arbitraj nu ajung la un acord ori se cere recuzarea a doi arbitri sau a arbitrului unic, recuzarea se soluționează de președintele Comisiei de arbitraj. În urma admiterii cererii de recuzare, noul arbitru, supraarbitrul sau arbitrul unic va fi ales de partea în cauză sau va fi desemnat de președinte. Pe de altă parte, arbitrii sau supraarbitrul pot declara că se abțin de la examinarea litigiului în măsura în care ar exista un motiv de recuzare împotriva lor.

După alegerea sau desemnarea sa, completul de arbitraj verifică stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere. În raport de situația concretă, completul de arbitraj va dispune măsurile corespunzătoare pentru completarea dosarului, putând cere părților explicații scrise cu privire la obiectul cererii și faptele litigiului, precum și completarea probelor.

În momentul în care dosarul este complet, supraarbitrul fixează termen de arbitrare a litigiului, dispunând citarea părților. Tot supraarbitrul va da asistentului arbitral indicații referitoare la pregătirea și desemnarea dezbaterilor.

Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București, în art.39, precizează că în termen de cel mult 5 zile de la primirea cererii de arbitrare sau, după caz, de la expirarea termenului de 10 zile pentru completarea cererii de arbitrare, președintele Curții de Arbitraj fixează primul termen de arbitrare, pentru care părțile vor fi citate. Acest termen nu poate fi mai mic de 30 de zile de la expedierea citațiilor. Secretariatul Curții de Arbitraj va urmări ca între data înregistrării cererii de arbitrare și data stabilită pentru primul termen să nu existe o diferență mai mare de 60 de zile decât în cazurile justificate cu aprobarea președintelui Curții de Arbitraj.

În cazul în care cererea de arbitrare nu a fost comunicată pârâtului, direct de către reclamant, comunicarea cererii, a actelor însoțitoare, Regulilor de procedură și a listei de arbitri, se poate face, la cererea reclamantului, și o dată cu citarea, de către Secretariatul Curții de Arbitraj. În acest din urmă caz, cererea de arbitrare se va depune de către reclamant în atâtea exemplare câți pârâți sunt, precum și un exemplar pentru Curtea de Arbitraj.

Comunicarea cererii de arbitrare, a citațiilor și a hotărârilor arbitrale se face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin poșta rapidă prin secretariatul Curții de arbitraj.

Art.44 alin.2 din Regulament precizează că „celelalte înscrisuri, precum și informațiile și diversele înștiințări pot fi făcute și prin scrisoare recomandată cu recipisă poștală de predare, prin poștă rapidă, poștă electronică, telegramă, telex, sau orice alt mijloc de comunicare ce permite stabilirea probei comunicării și a textului transmis. În cazul comunicărilor telefonice, asistentul arbitral va face mențiune în dosar, precizând data și ora convorbirii”.

Comunicarea înscrisurilor către părți se consideră îndeplinită și în cazul în care destinatarul a refuzat primirea sau nu s-a prezentat la oficiul poștal pentru a le ridica, deși există dovada avizării sale. O altă modalitate de îndeplinire a procedurii de comunicare și citare poate fi și înmânarea sub semnătură certificată de asistentul arbitral sau de un agent al Curții de Arbitraj, cu precizarea datei înmânării.

Secțiunea 3.2.

Dezbaterea litigiului

Procedura arbitrală propriu-zisă este stabilită, în principiu, de părțile la convenția de arbitraj. În cazul arbitrajului ad-hoc, posibilitățile părților de a conveni au ca limită doar ordinea publică. În procedura arbitrală trebuie să se asigure părților, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, conform, art.358 Cod de procedură civilă. În cadrul unui arbitraj instituționalizat, prin acceptarea competenței acestuia s-a achiesat și la regulile sale de procedură. Inclusiv în acest caz părțile au posibilități de derogare dar ele sunt limitate. În acest sens este și art.V din Convenția de la New York din 1958 și art.IV din Convenția de la Geneva din 1961.

Spre a face procedura arbitrală mai adecvată la realitățile și nevoile pieții din prezent, Camera Internațională de Comerț de la Paris se ocupă de codificarea unor reguli privind arbitrajul în litgiile cu valoare redusă (Small Claims Guideliness și small Claims Arbitration). Scopul este acela ca în litgiile care prin natura lor dar, mai ales, prin nivelul valoric al pretențiilor în dispută, pot fi calificate ca de mai mică importanță ori de mai redusă complexitate, procedura să permită minimalizarea costurilor în timp și bani.

Litigiul se examinează în ședință publică. Prin derogare de la această regulă, la cererea oricăreia dintre părți sau din oficiu, completul de arbitraj poate decide ca litigiul să se dezbată în ședință închisă. La ședința închisă nu pot participa decât părțile în litigiu sau reprezentanții acestora, consilierii lor, precum și celelalte persoane citate.

Unul din avantajele arbitrajului îl reprezintă confidențialitatea procedurii și posibilitatea părților de a avea mai mulți consilieri parte decât în litigiile desfășurate în fața instanțelor de drept comun. Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București menționează faptul că la solicitarea expresă a părților și alte persoane interesate pot participa la desfășurarea dezbaterilor (art.49 alin.2).

Conform art.50 din Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București, neprezentarea părții legal citate sau a reprezentantului acesteia nu împiedică dezbaterea litigiului, cu excepția cazului în care partea lipsă nu solicită, prin cerere trimisă tribunalului arbitral cel mai târziu în ziua dezbaterii, amânarea litigiului pentru motive temeinice. O astfel de cerere trebuie adusă la cunoștința celeilalte părți. Amânarea cauzei pentru motive întemeiate se poate acorda numai o singură dată în cursul procedurii arbitrale.

În cazul în care ambele părți, deși legal citate, nu se prezintă la termen și nu au cerut judecarea în lipsă ori amânarea, soluționarea litigiului va fi suspendată, în afară de cazul în care părțile sunt de acord ca arbitrarea să aibă loc în lipsa lor. Totuși, completul de arbitraj poate dispune dezbaterea în prezența părților dacă apreciază că probele prezentate nu sunt suficiente.

În ceea ce privește partea care a fost prezentă sau reprezentată la un termen, aceasta nu va mai fi citată în tot cursul arbitrajului, considerându-se că are în cunoștință termenele următoare, cu excepția cazului în care Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București prevăd în mod special citarea părților. Preschimbarea termenelor pe care părțile le au în cunoștință nu se poate efectua decât pentru motive temeinice și numai după ce părțile au fost citate în mod expres pentru aceasta.

În cadrul procedurii arbitrale, în baza principiului autonomiei părților, acestea pot conveni asupra limbii în care se va desfășura procedura arbitrală, fapt care va fi stabilit, de regulă, în cadrul convenției arbitrale. Aceasta poate fi limba contractului principal care conține clauza arbitrală sau poate fi stabilită ulterior prin compromis.

În cazul arbitrajului internațional, părțile pot beneficia de serviciul propriului lor traducător pentru limba în care are loc procedura arbitrală, care este, de regulă, limba menționată în convenția arbitrală sau limba contractului în care această convenție a fost inclusă. Tribunalul arbitral poate stabili orice altă limbă de circulație internațională ca fiind limba arbitrajului, în condițiile în care se dovedește a fi necesar (art.3694 Cod de procedură civilă).

Codul de procedură civilă și Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București nu prezumă existența unor contacte între părți înaintea dezbaterilor în vederea discutării probelor ce vor fi propuse spre administrare. Fiecare parte în litigiu va propune spre administrare probele pe care le consideră necesare, iar administrarea acestora se va face în baza deciziei tribunalului arbitral, care va stabili tipul de probă admisibilă și termenul administrării acesteia.

În principiu, conform legislației române aplicabile, părțile pot propune proba cu înscrisuri (documente sub semnătură privată sau acte autentice, documente contabile, registrele societăților comerciale, facturi, corespondență etc.), martori, interogatoriu, expertiză.

Depoziția martorilor este orală în fața tribunalului arbitral și, în general, sunt evitate declarațiile scrise ale acestora.

Cu privire la experți, partea interesată va solicita tribunalului numirea unui expert pentru a realiza un raport de expertiză în raport cu obiectivele propuse și aprobate de către tribunal. Expertiza se va efectua asupra unor situații de fapt și va conține opinia expertului referitoare la anumite probleme tehnice specializate cum ar fi probleme contabile sau tehnice. Partea adversă poate să propună, de asemenea, obiective pentru a fi cercetate în cadrul raportului de expertiză. După redactarea și depunerea la dosarul cauzei a raportului de expertiză, fiecare parte poate formula obiecțiuni față de faptele sau concluziile reținute în respectivul raport, astfel încât expertul va suplimenta raportul în acest sens.

Raportul de expertiză va fi efectuat pe baza de documente puse la dispoziția expertului de către părțile în litigiu.

Experții vor fi audiați de către tribunalul arbitral și raportul de expertiză va fi depus personal de către expert la sediul tribunalului arbitral și, dacă va fi necesar, acesta va da răspunsuri suplimentare la solicitarea tribunalului.

Onorariul care va fi plătit expertului va fi achitat în avans de către partea care a solicitat expertiza sau de către ambele părți în mod egal în cazul în care ambele părți au solicitat realizarea acesteia. Costurile legale de expertiză intră, în general, în cadrul cheltuielilor arbitrale ce vor fi suportate de către partea care va cădea în pretenții la sfârșitul litigiului. Regimul juridic al expertizei este asimilat cu regimul juridic al mărturiei.

Martorii sunt obligați să se deplaseze în fața tribunalului arbitral pentru a depune mărturie, chiar dacă depoziția acestora nu va fi făcută sub prestare de jurământ (art.35811 din Codul de procedură civilă și art.53 din Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București). Tribunalul arbitral are dreptul de a decide asupra numărului sau calității martorilor. Martorul este obligat sa-și prezinte datele de identificare. Este interzis ca martorii să își citească depoziția. Martorul poate fi întrebat de către tribunalul arbitral și chestiuni suplimentare față de interogatoriul propus, după ce acesta a fost încheiat.

Tribunalul arbitral nu poate obliga martorii să depună mărturie în cadrul unui litigiu arbitral numai instanța de drept comun competentă să soluționeze un litigiu în lipsa convenției arbitrale poate decide, pe baza cererii în acest sens a părților în litigiul arbitral, în ce măsură un martor sau expert poate fi obligat să depună mărturie în fața tribunalului arbitral în sensul emiterii unui mandat de aducere (art.35811 și art.342 Cod de procedură civilă).

În ceea ce privește asigurarea confidențialității documentelor respective, o garanție în favoarea păstrării acestei confidențialități este faptul că dosarul litigiului arbitral nu este public și, în afară de membrii tribunalului și părțile implicate în litigiu, nici o altă persoană nu are acces la dosar. Confidențialitatea vizează toate aspectele legate de procedura arbitrală. În timpul dezbaterilor nu este permis accesul publicului. Terțele persoane pot lua parte la dezbateri doar la cererea motivată a părților aprobată de către tribunalul arbitral (art.49 din Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București).

Retragerea cererii de arbitrare poate fi considerată fie ca o renunțare la dreptul dedus arbitrajului, fie ca o renunțare la arbitrajul respectiv, în funcție de conținutul cererii de retragere.

Se face distincție între cererea de renunțare la cererea de arbitrare și cererea de renunțare la dreptul dedus arbitrajului, în care reclamantul renunță la însuși dreptul rezultat din contractul principal asupra căruia tribunalul arbitral a fost chemat să decidă.

În cazul renunțării la cererea de arbitraj, reclamantul o poate formula în orice stadiu al litigiului arbitral printr-o cerere orală sau scrisă în fața tribunalului, care va fi consemnată în încheierea de ședință. În acest caz tribunalul va lua act de cererea de renunțare și va pronunța o încheiere de ședință. Dacă reclamantul își retrage cererea după ce aceasta a fost comunicată pârâtului, reclamantul poate fi obligat la suportarea costurilor incumbate pârâtului. Dacă reclamantul își retrage cererea după începerea dezbaterilor, această retragere nu poate fi încuviințată decât cu acordul pârâtului.

Tribunalul arbitral ia act de cererea de renunțare la dreptul dedus arbitrajului, printr-o hotărâre în care decide și în ceea ce privește suportarea cheltuielilor arbitrale. Renunțarea la drept poate avea loc în orice moment al procedurii arbitrale, fi în timpul dezbaterilor, oral, în fața tribunalului arbitral, fie printr-o declarație în acest sens autentificată de către notarul public.

Oricare dintre părți poate solicita ca dezbaterile ca dezbaterile să aibă loc și în lipsa acesteia, pe baza actelor de la dosar, cu condiția ca între primirea citației și termenul de dezbatere să nu fie mai puțin de 15 zile.

În cazul în care se solicită luarea unor măsuri vremelnice legate de executarea sentinței arbitrale, cum ar fi sechestrul asigurător asupra unor bunuri sau conturi bancare, instanțele de drept comun sunt competente în mod exclusiv să decidă în acest sens.

Măsurile vremelnice dispuse de către tribunalul arbitral, ca și orice alte decizii ale acestuia pot fi puse în executare numai de către instanțele de drept comun competente să decidă în ceea ce privește aspectele legate de executarea deciziilor tribunalului arbitral. De asemenea, aceleași instanțe pot decide în ceea ce privește anumite măsuri de obligare sau constrângere a părților într-un litigiu arbitral de a se supune măsurilor dispuse de către tribunalul arbitral.

Dezbaterile se consemnează într-o încheiere de ședință, întocmită de asistentul arbitral. Părțile au dreptul să ia cunoștință de cuprinsul încheierii și să ceară eliberarea unei copii. Eventualele îndreptări sau completări se efectuează, la cererea părților, printr-o altă încheiere.

Încheierile de ședință reprezintă un proces-verbal al dezbaterilor care au avut loc la un anumit termen. Prin aceste încheieri se vor constata și măsurile dispuse de tribunalul arbitral cu această ocazie și ele pot cuprinde și anumite mențiuni sau măsuri care să lege tribunalul arbitral având în vedere sentința arbitrală ce va fi luată, așa-numitele decizii interlocutorii.

Decizii interlocutorii pot fi luate cu privire la următoarele aspecte: obiecțiile ridicate de către una dintre părți cu privire la unul dintre arbitri, la competența tribunalului arbitral, la aspecte legate de îndeplinirea procedurii de citare sau pot fi dispuse măsuri interimare și asigurătorii.

Deciziile interlocutorii sunt obligatorii și leagă tribunalul arbitral cu privire la cele decise, în sensul că acesta nu mai poate reveni asupra acestor decizii.

Încheierea de ședință este un act scris care va conține, pe lângă componența nominală a tribunalului arbitral, locul și data dezbaterilor, numele părților, domiciliul sau reședința lor sau, după caz, denumirea și sediul, numele reprezentanților părților, precum și al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului, și următoarele mențiuni: o scurtă descriere a desfășurării ședinței, cererile și susținerile părților, motivele pe care se sprijină măsurile dispuse, dispozitivul, semnăturile arbitrilor. Arbitrii care au opinii diferite vor menționa în încheiere opinia separată.

Părțile în litigiul arbitral au dreptul să ia cunoștință de conținutul încheierilor și de actele dosarului. La cererea acestora sau din oficiu, tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa încheierea de ședință, printr-o altă încheiere. Tribunalul arbitral poate comunica la cerere copii de pe încheierea de ședință.

Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București conțin prevederi asemănătoare în ceea ce privește încheierea de ședință. Astfel, art.55 menționează faptul că încheierea se va redacta în scris și va conține, pe lângă componența nominală a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul și data dezbaterii, numele părților, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul, precum și numele reprezentanților părților și ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului, și următoarele mențiuni obligatorii: o scurtă descriere a desfășurării ședinței, cererile și susținerile părților, motivele pe care se sprijină măsurile dispuse, dispozitivul, semnăturile arbitrilor.

Tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa încheierea de ședință printr-o altă încheiere, la cererea părților sau din oficiu. Părțile pot beneficia la cerere de o copie de pe încheierea de ședință.

După ce completul de arbitraj va considera că toate împrejurările cauzei sunt suficient lămurite, declară închisă dezbaterea litigiului și intră în deliberare. Tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea, dacă părțile nu au convenit altfel, în termen de cinci luni de la constituirea sa. Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a altei cereri incidente adresate instanței judecătorești. Părțile pot consimți la prelungirea termenului, după cum și tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice prelungirea lui la maxim doua luni.

Secțiunea 3.3.

Hotărârea arbitrală și temeiul în baza căruia poate fi atacată o hotărâre arbitrală

Litigiul ia sfârșit prin pronunțarea unei hotărâri sau a unei încheieri de închidere a procedurii arbitrale. Hotărârea arbitrală este cea care finalizează procedura arbitrală.

Sentința arbitrală reprezintă o sinteză a întregii activități desfășurate de completul de arbitri (sau după caz de arbitrul unic) și de părți din momentul perfectării convenției de arbitraj și până la îndeplinirea ultimului act de procedură, reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată complexitatea sa.

Totodată, sentința arbitrală reflectă scopul final al activității arbitrale: convenția de arbitraj urmărește ca finalitate pronunțarea unei sentințe arbitrale susceptibilă de executare în țara unde ar urma să se ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi executată voluntar.

Conform art.40 din Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București, sentința arbitrală se pronunță în cazul în care litigiul se soluționează în fond, precum și atunci când reclamantul renunță la pretențiile sale sau când părțile cer să se pronunțe o sentință care să cuprindă învoiala lor.

Deliberarea și adoptarea sentinței de către tribunalul arbitral au loc în ședință secretă. La deliberare poate fi prezent și asistentul arbitral.

În caz de necesitate, deliberarea și pronunțarea sentinței pot fi amânate cu cel mult 30 de zile. Atunci când completul de arbitri apreciază că sunt necesare concluzii scrise ale părților, acest termen poate fi prelungit cu încă 30 de zile.

În litigiile rezolvate în complet de trei membri, hotărârea se ia prin votul majorității membrilor completului de arbitraj. Supraarbitrul are un vot egal cu ceilalți membri ai completului de arbitraj, dar își exprimă ultimul opinia.

Completul de arbitraj soluționează litigiile pe baza normelor dreptului material aplicabil, conducându-se după prevederile contractului și ținând seama de uzanțele comerciale. Dreptul aplicabil fondului litigiului se determină în mod direct sau indirect de către părți. În absența unei alegeri a părților, sarcina de a stabili dreptul material aplicabil revine arbitrilor..

Tribunalul arbitral poate decide redeschiderea dezbaterilor și repunerea litigiului pe rol ori de câte ori, în cadrul deliberării, dar mai înainte de pronunțarea sentinței, completul de arbitraj găsește ca necesare noi lămuriri. Repunerea litigiului pe rol comportă dezbateri suplimentare și de aceea se va stabili un nou termen de arbitrare, cu citarea părților. Litigiul nu va fi repus pe rol dacă sunt necesare numai anumite explicații sau lămuriri ale uneia dintre părți cu referire la înscrisurile sau faptele consemnate la dosar, ce au format obiectul dezbaterilor în contradictoriu.

Deliberarea se finalizează prin întocmirea dispozitivului sentinței arbitrale. Acesta se citește părților, iar în cazul lipsei lor, li se comunică în scris.

Dispozitivul trebuie semnat de toți membrii completului de arbitri, precum și de asistentul arbitral. Dacă opinia unui arbitru rămâne minoritară, ea va fi trecută în dispozitiv cu motivarea sa proprie; situația este identică și atunci când opinia supraarbitrului este minoritară (opiniile celorlalți doi arbitri fiind convergente), în sensul că opinia acestuia va fi menționată ca orice opinie separată, iar sentința se va da potrivit opiniei concordante a celor doi arbitri.

Sentința se pronunță de completul de arbitraj în numele Curții de arbitraj, fiind considerată ca hotărâre dată de această curte. În termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare, sentința trebuie motivată și comunicată în scris părților. Sentința se redactează și se comunică părților în limba română.

Potrivit art.43 din Regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București sentința arbitrală va cuprinde următoarele mențiuni: indicarea Curții de arbitraj, a numărului dosarului și al sentinței, precum și a locului și datei pronunțării ei; numele arbitrilor, supraarbitrului sau, după caz, al arbitrului unic, precum și numele asistentului arbitral; denumirea și sediul sau, după caz, numele părților, domiciliul sau reședința lor, numele reprezentanților părților precum și al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului; obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților; motivele de fapt și de drept ale sentinței; dispozitivul; semnăturile membrilor completului de arbitraj sau, după caz, semnătura arbitrului unic, precum și aceea a asistentului arbitral. Dacă unul dintre arbitri este împiedicat să semneze sentința, se va face mențiune despre cauza împiedicării, cu confirmarea sub semnătură a supraarbitrului sau, după caz a arbitrului unic.

Dacă prin hotărârea dată, completul de arbitraj a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părți poate solicita, în termen de 20 de zile de la data când i-a fost comunicată, o hotărâre de completare. Această hotărâre se dă cu citarea părților. Greșelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte erori evidente care nu schimbă fondul soluției, precum și greșelile de calcul pot fi îndreptate la cererea părților sau din oficiu, printr-o încheiere. Hotărârea de completare sau încheierea de îndreptare face parte integrantă din hotărârea completată sau îndreptată.

Hotărârea arbitrală este definitivă și obligatorie. În consecință, ea nu este supusă unor căi ordinare sau extraordinare de atac. Hotărârea poate fi desființată, însă, printr-o acțiune în anulare. În dreptul românesc acțiunea în anulare poate fi inițiată pentru unul din motivele menționate de art.364 cod de procedură civilă și anume:

litigiul nu este susceptibil de soluționare pe cale arbitrală;

tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante;

c)tribunalul arbitral nu a fost constituit conform convenției arbitrale;

partea a lipsit la termenul la care s-a dezbătut litigiul, iar procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului convenit;

tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut;

hotărârea nu cuprinde motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri;

dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții care nu pot fi aduse la îndeplinire;

hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

Părțile nu pot renunța anticipat, prin convenția de arbitraj, la dreptul de a introduce acțiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale. Ele pot renunța, însă, la acest drept după pronunțarea hotărârii.

În dreptul românesc acțiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale și este de competența instanței judecătorești imediat superioare celei ce ar fi fost competentă dacă nu s-ar fi încheiat convenția de arbitraj. Soluții similare se regăsesc în majoritatea legislațiilor și ele reflectă atât preocuparea pentru limitarea în timp a incertitudinilor cu privire la soarta hotărârii arbitrale cât și înclinația spre a include instanțele arbitrale în logica funcțională a instanțelor judecătorești. Hotărârea instanței judecătorești cu privire la acțiunea în anulare poate fi atacată, de regulă, numai cu recurs. Acesta mărește celeritatea procedurii și dă forță sporită intervenției arbitrilor. Lucrul nu ar fi posibil dacă arbitrajul comercial nu ar tinde să soluționeze litigii între profesioniști al căror principal obiectiv este reluarea cât mai rapidă a activității comerciale.

Secțiunea 3.4.

Caracterul și executarea sentinței arbitrale

Datorită confidențialității și caracterului privat al arbitrajului nu se poate face o statistică riguroasă a hotărârilor arbitrale care se execută de bunăvoie și nici a numărului hotărârilor arbitrale pronunțate. Totuși, dată fiind raritatea relativă a hotărârilor a căror învestire se solicită pentru a putea fi executate silit, în raport cu numărul hotărârilor pronunțate de tribunalele constituite în cadrul instituțiilor de arbitraj, este de crezut că imensa majoritate a hotărârilor arbitrale se execută de bunăvoie. Preferă această modalitate chiar comercianții care au pierdut procesul, deoarece recurgerea la executarea silită este de natură să afecteze confidențialitatea, uneori chiar puternic, dacă ne gândim la contestația la executare sau la formalitățile de publicitate necesare pentru executarea indirectă asupra bunurilor, cu consecințe deloc plăcute pentru creditul, pentru numele lor comercial.

Dacă se dorește, însă, executarea silită a unei hotărâri arbitrale, respectiv prin apelarea la forța de coerciție a statului, este necesar ca acea hotărâre arbitrală să aibă valoarea unui titlu executoriu, să fie recunoscută ca atare de către statul pe teritoriul căruia urmează să fie executată. Ulterior recunoașterii ca atare, hotărârea arbitrală se certifică a fi executorie, în măsura în care o asemenea certificare este prevăzută de legislația națională în discuție, iar punerea sa în executare urmează formalitățile de executare prevăzute pentru orice titlu executoriu.

Cel mai adesea, recunoașterea unei hotărâri arbitrale este supusă unor formalități administrative, care nu constituie obiectul unor convenții internaționale, de verificare a regularității de către o instanță statală, verificarea efectuându-se în funcție de legislația statului respectiv, cu sau fără citarea părților. Este de menționat că recunoașterea unei hotărâri într-un stat nu produce automat efectul recunoașterii ei într-un alt stat, cu excepția situației în care între statele respective există vreo convenție în acest sens.

Condițiile pentru recunoașterea hotărârilor arbitrale străine au constituit un obiect de preocupare constant al statelor contemporane. În prezent, imensa majoritate a statelor lumii sunt părți ale Convenției de la New York pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, astfel că este important să menționăm condițiile impuse de Convenție deopotrivă pentru recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale.

Potrivit acesteia, cererea de recunoaștere sau de executare a unei sentințe arbitrale trebuie să fie însoțită de sentința și de convenția arbitrală, în original autentificat în mod cuvenit sau în copii care întrunesc condițiile pentru autenticitate. Dacă nu au fost întocmite în limba oficială a statului față de care se formulează cererea, hotărârea și convenția trebuie să fie traduse în această limbă de către un traducător autorizat, sau traducerea să fie certificată de un asemenea traducător ori de un agent al statului de recunoaștere și/sau executare.

Convenția de la New York stabilește și condițiile de legalitate care condiționează recunoașterea și executarea hotărârii arbitrale, atunci când partea interesată solicită respingerea cererii. Ele se referă la:

condiții pe care trebuie să le îndeplinească convenția arbitrală: să fi fost valabilă sub aspectul capacității părților și al conținutului său;

condiții care se referă la procedură: partea împotriva căreia este invocată sentința arbitrală să fi fost informată “în mod cuvenit” despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj și să nu fi fost în imposibilitatea de a pune în valoare mijloacele sale de apărare;

condiții care se referă la sentință: sentința să soluționeze diferendul menționat în convenția arbitrală; tribunalul care a pronunțat-o să fi fost constituit și să fi aplicat procedura specificată în convenția arbitrală sau, în lipsă de convenție, să se fi respectat legea țării în care a avut loc arbitrajul; sentința să nu fi fost anulată sau suspendată de autoritatea competentă a statului în legea căruia a fost dată.

Indiferent de atitudinea părții împotriva căreia este invocate sentința arbitrală, recunoașterea și executarea sentinței pot fi refuzate dacă litigiul nu este arbitrabil conform legii statului căruia i se adresează cererea ori dacă recunoașterea sau executarea ar fi contrară ordinii publice ale aceluiași stat.

România fiind parte la Convenția de la New York, va aplica dispozițiile de mai sus în raporturile cu toate statele parte la această Convenție. În raporturile cu celelalte state sunt aplicabile prevederile art. 167-172 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat, la care fac trimitere art. 370¹ și 370² Cod de procedură civilă.

Secțiunea 3.5.

Dispoziții speciale privind arbitrajul internațional

Prin arbitraj internațional se înțelege modul de reglementare a diferendelor internaționale, în care părțile, printr-o convenție formală, se supun deciziei unei terțe părți în urma unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă și obligatorie. Scopul arbitrajului este acela de a hotărî pe baza aplicării regulilor convenite anterior de părți și a dreptului internațional, soluționarea într-un anumit mod a conflictului ivit între ele.

Părțile contractante preferă arbitrajul comercial pentru: simplitatea procedurii, caracterul confidențial al dezbaterilor, cheltuieli de arbitrare reduse, rapiditatea rezolvării, specializarea arbitrilor, posibilități egale de informare pentru ambele părți cu privire la procedura de urmat și alegerea arbitrilor.

În litigiile comerciale internaționale se aplică atât regulile Curții de Arbitraj române căt și prevederile convențiilor internaționale la care România este parte.

Părțile au libertatea să opteze fie pentru regulile Curții de Arbitraj, fie pentru Regulamentul de arbitraj al Curții Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional UNCITRAL. În cazul în care se optează pentru regulamentul UNCITRAL, autoritatea de nominare a arbitrilor este Președintele Camerei de Comerț și Industrie a României.

UNCITRAL este organismul legal central în cadrul sistemului Națiunilor Unite în domeniul dreptului comercial internațional. UNCITRAL a fost însărcinată de Adunarea Generală cu armonizarea și unificarea progresivă a dreptului comercial internațional, în special prin pregătirea de noi convenții internaționale, modele de lege și legi uniforme. UNCITRAL cuprinde 36 de membri aleși de către Adunarea Generală. Structura este de așa natură încât să reprezinte diferitele zone geografice ale lumii și principalele sisteme economice și juridice.

Legea procedurală după care se soluționează litigiul poate fi prevăzută de părți prin convenția arbitrală sau printr-o înțelegere separată, în lipsa unei identificări convenționale, un arbitraj internațional desfășurat în România va fi judecat după procedura română. Dreptul comun în România îl reprezintă Codul de procedură civilă dar părțile au dreptul să apeleze și la alte instituții specializate sau chiar să-și creeze propriile reguli procedurale.

Codul de procedură civilă califică un arbitraj desfășurat pe teritoriul României ca fiind internațional în funcție de caracterul de internaționalitate al raportului litigios dedus judecății. Existența unuia sau mai multor elemente de extraneitate în alcătuirea acestui raport juridic este esențială.

Arbitrajele internaționale se clasifică:

1. În raport cu regulile urmărite de arbitri în soluționarea litigiilor. În cadrul arbitrajului de drept arbitri soluționează cauza aplicând normele procedurale legale și dreptul material competent întocmai judecătorilor. Arbitrajul în echitate nu se situează în afara dreptului. Arbitrajul în echitate este specific contractelor complexe de comerț internațional care nu cunosc reglementări proprii în legislațiile naționale și nici forme uniforme formulate de convenții internaționale.

2. Un al 2-lea criteriu de clasificare este acela al existenței în timp a instanței de arbitraj. Instanțele de arbitraj sunt: ad-hoc sau ocazionale și instanțe permanente sau instituționalizate. În arbitrajul ad hoc completul de arbitri este ales pe durata soluționării litigiului, poate fi organizat de părți sau de un terț, în cazul unui terț acesta nu trebuie să fie o instituție specializată. Tribunalul arbitral ad-hoc își încetează existența o dată cu pronunțarea sentinței, existența acestuia fiind, așadar, efemeră.

Arbitrajul ad-hoc nu exclude implicarea Curții de Arbitraj, aceasta poate ajuta la soluționarea litigiului la cererea părților sau a uneia dintre părți, urmată de acceptarea celeilalte părți.

Arbitrajul instituționalizat are un caracter permanent și soluționează diferite litigii de comerț internațional după reguli proprii.

Spre deosebire de arbitrajul intern, arbitrajul internațional poate fi desfășurat atât în România cât și în orice altă țară, așa cum părțile convin. Această posibilitate de liberă exprimare contractuală privind locul unde se desfășoară arbitrajul este caracteristica arbitrajului internațional și oferă lejeritate în acest sens până chiar, în cazul arbitrajului ad-hoc, locația își pierde importanța.

În aceeași paralelă se observă că în arbitrajul internațional, codul civil român impune formarea tribunalului arbitral dintr-un număr impar de arbitri, fiecare din părți având dreptul să numească un număr egal de arbitri.

Cu privire la cetățenia arbitrilor, aceștia pot fi aleși de către partea străină dar arbitrul unic sau supraarbitrul poate fi cetățean al unei țări, terța parte față de țările din care provin părțile. Suportarea onorariilor arbitrilor străini, dacă nu a fost convenit altfel, cade în sarcina părții care și-a numit arbitrul străin, dacă este cazul arbitrului unic sau al supraarbitrului, cheltuielile sunt plătite în avans de către ambele părți în cote egale. Spre deosebire de arbitrajul intern, onorariile arbitrilor nu sunt incluse în taxa arbitrală.

Arbitrul trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor. Codul nostru de procedură civilă nu solicită ca arbitrii să aibă o anumită calificare profesională, dar dificultățile care pot să apară în legătură cu soluționarea conflictelor de legi și a interpretării normelor materiale determină, de regulă, părțile să recurgă la juriști.

Limba în care se poartă dezbaterile în fața tribunalului arbitral este fie stabilită de părți anterior, fie printr-o înțelegere ulterioară separată iar în cazul în care nu se ajunge la o înțelegere, tribunalul arbitral este cel care stabilește limba dezbaterilor. Tribunalul poate alege prin raportare la limba în care s-a semnat contractul din care s-a născut litigiul sau poate alege o limbă de circulație internațională, ținându-se cont de naționalitatea părților dar și a arbitrilor. În cazul părții care nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterile, ea poate fi asistată de un traducător propriu sau de către unul asigurat prin decizia tribunalului, la cererea și pe cheltuiala părții.

Termenele procedurale în cazul arbitrajului internațional sunt dublate ca și durata, ele fiind cauzate de distanța fizică dintre părți și vin ca necesitate pentru îndeplinirea unor formalități procedurale. Un termen esențial dar neluat în calcul în acest caz este cel de soluționare a arbitrajului, care rămâne și în cazul arbitrajului internațional ad-hoc tot de 5 luni de la data constituirii tribunalului arbitral, dacă nu există o prevedere de derogare expresă a Codului de procedură civilă. În cazul arbitrajului instituționalizat, tribunalul arbitral pronunță hotărârea în termen de 9 sau 12luni.

Privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine în România, Codul român de procedură civilă dispune ca aceste hotărâri pot fi recunoscute în țara noastră spre a beneficia de puterea lucrului judecat.

Arbitrajul internațional a primit consacrare ca și denumire prin convenții internaționale ce reglementează arbitrajul comercial internațional și care au o deosebită importanță în recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine. Una dintre aceste convenții este Convenția de la New York din 1958 privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, ratificată de România în 1961.

O altă convenție importantă este convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva în 1961, la care România a devenit parte în 1963. Din această convenție se desprinde și o definiție a convenției de arbitraj, care are două forme: compromisul (sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare) sau clauza compromisorie (înscrisă în contractul principal).

Atât clauza compromisorie cât și compromisul trebuie să indice numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora.

Convenția arbitrală nu își produce efectele decât între cei care au încheiat-o, neputând fi opusă terților, chiar dacă și aceștia sunt părți în contractul principal.

Hotărârile arbitrale străine pot produce efecte pe teritoriul României astfel:

recunoașterea puterii de lucru judecat a hotărârii arbitrale străine, de către instanța judecătorească sau tribunalul arbitral român în fața căruia se ridica această excepție

pe cale judecătorească recunoașterea forței probatorii a aspectelor de fapt reținute în cuprinsul hotărârii arbitrale străine

posibilitatea punerii în executare silită, pe teritoriul României, a unei hotărâri arbitrale străine.

Recunoașterea hotărârilor arbitrale străine în România este de două feluri :

de drept se referă la statutul civil al cetățenilor țării unde au fost pronunțate

dupa verificarea de către instanța competentă a tuturor condițiilor (pozitive/negative).

Hotărârile care nu implică procesele privitoare la statutul civil al persoanei, pot fi recunoscute în țara noastră, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă se îndeplinesc cumulativ condițiile :

hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată

instanța care a pronunțat hotărârea a avut, potrivit legii competența să judece procesul respectiv

există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul al cărei instanțe a pronunțat hotărârea.

Refuzul recunoașterii hotărârilor străine poate exista în cazul în care :

1. când hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate

2. când hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român

3. când un proces având același obiect a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre a unei instanțe române, chiar nedefinitivă, ori se află în curs de judecare în fața unei instanțe române la data sesizării instanței străine.

Recunoașterea hotărârilor arbitrale străine se face după regulile procedurale ale țării în care se solicită această recunoaștere. Procedura judecării acestui tip de cereri are caracter contencios, astfel se cere citarea părților de fiecare dată, excepție face situația în care, din cuprinsul hotărârii străine rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii în fața tribunalului arbitral străin.

Executarea silită a hotărârilor arbitrale străine se face în situația în care aceste hotărâri nu sunt aplicate de către cei obligați să o facă. În România, executarea silită în cazul hotărârilor străine se face prin aplicarea corespunzătoare a prevederilor din legea nr.105/1992.

Pentru încuviințarea executării sunt obligatorii condițiile:

1. hotărârea să fie executorie potrivit legii statului în care a fost pronunțată

2. să nu se fi împlinit termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită , determinat potrivit legii.

Având în vedere evoluția fascinantă a comerțului, practica internațională a trebuit să pună în valoare noi metode de contractare, deoarece în condițiile unei economii care cunoaște o producție în masă, o consumație în masă și schimburi comerciale în serie, mijloacele de comunicare și de transport fără precedent, vechea tehnică de a contracta în urma unor lungi și prealabile negocieri, care reclama timp, și prin urmare întârzieri în circulația bunurilor (mai cu seamă în sfera distribuției) a devenit incompatibilă cu exigențele comerțului internațional.

Extinderea continuă a practicii soluționării litigiilor internaționale prin arbitrajul ad-hoc dar mai ales prin arbitrajul instituționalizat, are ca beneficiu dezvoltarea și perfecționarea dreptului afacerilor, precum și dezvoltarea fără precedent a relațiilor de comerț exterior ale României atât cu țările membre Uniunii Europene cât și cu celelalte țări care participă la schimbul mondial de valori.

Concluzii

De la începuturi practica arbitrală s-a confruntat cu numeroase și complexe probleme de drept a căror soluționare a impus, adeseori, spirit inovator și îndrăzneală și, nu în ultimul rând, reforme legislative. Tot practica arbitrală a fost cea care a pus în evidență natura și specificul acestei forme de justiție privată și care a adus în atenția cercetătorilor din domeniul științelor juridice o serie de probleme de drept care au făcut obiectul unor interesante și valoroase studii. Comerțul internațional a luat în ultimele decenii un avânt fără precedent în istorie. Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii fiind primele două puteri comerciale ale lumii. România se implică în comerțul internațional pe măsura evoluției economiei ei aflate în tranziție. Dar comerțul internațional înseamnă nu numai schimburi economice, ci și diferende între operatorii economici, unele sub forme de litigii care nu pot fi rezolvate pe cale amiabilă. În astfel de situații, calea normală de soluționare a litigiului o constituie arbitrajul comercial. De aici rezultă interesul teoretic și practic al subiectului abordat. În contextul mutațiilor survenite în ultimele decenii atât pe plan european cât și mondial, în relațiile comerciale internaționale, se remarcă că „în lumea de azi, comerțul internațional constituie una din expresiile de bază ale fenomenului de globalizare”. Având în vedere acest aspect se observă o dezvoltare a interesului față de această alternativă particulară de judecată, arbitrajul determinând apariția instituțiilor arbitrale, ca forme organizatorice și funcționale, a centrelor permanente având vocația de a soluționa în principiu orice litigiu cu care sunt sesizate. O simplă statistică privitoare la anii apariției a câtorva mari asemenea centre considerate tradiționale demonstrează evoluția rapidă în timp, inclusiv sub aspectul formelor organizatorice, fapt ce-i demonstrează viabilitatea. Demonopolizarea comerțului exterior a constituit momentul esențial și determinant pentru localizarea relațiilor comerciale internaționale și prin aceasta impunerea unor principii și reglementări moderne care să permită pe planul dreptului, desfășurarea unor raporturi comerciale internaționale în deplină armonie cu o economie de piață liberă. Aceste schimbări de principiu induc necesitatea stringentă ca rezolvarea eventualelor diferende de natură comercială cu elemente de extraneitate, ca parte componentă a dreptului privat, să se facă prin alegerea unor mijloace rapide și eficiente, determinându-se în mod implicit dezvoltarea și creșterea comerțului, a schimburilor internaționale. Din această cauză, în materie de diferende comerciale, este preferat din ce în ce mai mult arbitrajul comercial în locul procedurilor de drept comun, reprezentând un mijloc de reglementare rapidă și echitabilă a litigiilor rezultate din tranzacțiile comerciale. Practica a demonstrat că instanțele judecătorești nu sunt cele mai adecvate pentru soluționarea litigiilor rezultate din activitatea de comerț internațional. Arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiție adaptată în mod special litigiilor dintre comercianți și care prezintă pentru lumea oamenilor de afaceri o atracție deosebită, având în vedere simplitatea și suplețea procedurii, confidențialitatea dezbaterilor, specializarea arbitrilor aleși de părți, durata redusă a procesului, folosirea limbilor străine. De aceea este importantă cunoașterea aspectelor legate de arbitraj cu privire la evoluția acestuia, convenția de arbitraj care stă la baza declanșării procedurii arbitrale, condițiile de sesizare a instanței arbitrale, desfășurarea procesului arbitral, precum și efectele sentinței arbitrale. Pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României funcționează Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, ca instituție permanentă de arbitraj, care are un Regulament propriu de funcționare. Camerele de Comerț și Industrie teritoriale care s-au înființat au adoptat și ele Regulamente proprii de funcționare. Se poate observa că Regulamentele menționate anterior conțin dispoziții aproximativ identice cu dispozițiile în materie cuprinse în Codul de procedură civilă. Bogata practică judiciară, atât în ceea ce privește problemele legate de organizarea arbitrajului, cât și cele de natură comercială soluționate de instanțele de arbitraj și instanțele judecătorești învestite cu o cerere de anulare a hotărârii arbitrale, dovedesc larga utilizare în practică a acestei modalități de soluționare a litigiilor. Cu totul remarcabilă și benefică, pentru doctrina și practica arbitrală românească, este apariția începând cu anul 2007 a publicației periodice “Revista Română de Arbitraj”, publicație aparținând Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Coordonată de Dr. Radu Bogdan Bobei, arbitru, avocat și lector universitar, sub îndrumarea unui consiliu științific de înaltă calificare și având corespondenți din peste 20 de țări, Revista Română de Arbitraj tratează problemele de actualitate ale arbitrajului român și străin. Secțiunea “Studii, articole, comentarii” concentrează contribuțiile autorilor consacrați din aria de expertiză a arbitrajului comercial. Secțiunea “Jurisprudență arbitrală” evidențiază ultimele tendințe ale practicii arbitrale române din cele mai diverse materii. Secțiunea “Varia” este dedicată prezentării celor mai importante congrese, conferințe ateliere organizate în domeniul arbitrajului comercial intern și internațional. Totodată, sunt recenzate principalele reviste de arbitraj din lume.

Bibliografie

Tratate, Cursuri și Monografii

Bindiu I., Dreptul comerțului internațional, Ed. Paralele 45, Pitești, 2002.

Băcanu I., Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

Căpățână O., Litigiul arbitral de comerț exterior, Ed. Academiei, București, 1987.

Căpățână O., Ștefănescu B., Dreptul comerțului internațional, Ed. Academiei, București 1985.

Deleanu I., Deleanu S., Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005.

Filip L., Elemente de dreptul comerțului internațional, Ed.Fundației Academice “Ghe.Zane” , Iași, 2000.

Florescu G., Arbitrajul comercial în românia, Ed.Fundației România de Mâine, București.

Homotescu G., Litigii patrimoniale, Ed.Lumina Lex, București, 1999.

Ionaș-Sălagean M., Arbitrajul comercial, Ed.ALL Beck, București, 2001.

Macovei I., Dreptul comerțului internațional, Ed.Junimea, Iași, 1980.

Mazilu D., Dreptul comerțului internațional. Partea specială, Ed.Lumina Lex, București, 2003.

Mâzgă I., Dreptul comerțului internațional, Ed.Sylvi, București, 1999.

Pălăcean C., Dreptul comerțului internațional, Ed.ERA, București, 2002.

Prescure T., Curs de arbitraj comercial, Ed.Rosetti, București, 2005.

Roș V., Arbitrajul comercial internațional, Ed.”Monitorul Oficial”, București, 2000.

Severin A., Elemente fundamentale de drept ale comerțului internațional, Ed.Lumina Lex, București, 2004.

Terță I., Arbitrajul comercial, Ed.Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004.

Voicu M., Jurisprudența comercială, Ed.Lumina Lex, București, 2003.

Autori străini

S. Braudo, Le vocabulaire de l΄arbitrage, http://perso.club-internet.fr/sbraudo/vocabulaire/lexique.html. Jean Robert, L΄arbitrage. Droit interne et droit international privé, 6ᵐᵉ edition, Dalloz, Paris, 1993. Philippe Fouchard, Emmanuel Gaillard, Berthold Goldman, Traité de l΄arbitrage commercial international, Litec, Paris, 1996. Theodor Clay, L΄arbitre, Dalloz, Paris, 2001.

Articole, Studii

Rus Sergiu-Leon, Natura juridică a necompetenței instanței judecătorești de a soluționa un litigiu pentru care există convenție arbitrală, în Dreptul nr.7/2003.

Marin Popa, Viorel Mihai Ciobanu, Aspecte privind arbitrajul ad-hoc, în Revista de drept comercial, nr. 1/1991.

Sentința Curții de Arbitraj de la București nr.32/24.03.98 în Jurisprudența Comercială Arbitrală 1953-2000, Curtea de Arbitraj București, București, 2002.

Dr. Vasile Cosmin, partener și Boboc Nicoleta, Senior Associate. www.avocatnet.ro.

Legislație

Decret –Lege nr. 139 din 11 mai 1990 privind Camerele de Comerț și Industrie din România, publicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 12 mai 1990.

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001 și ulterior a mai fost modificată și completată.

Legea 335/2007 actualizată. Legea Camerelor de Comerț din România publicată în Monitorul Oficial nr. 836 din 6.12.2007.

Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 245 din 01/10/1992. În vigoare de la 30.11.1992 până la 15.02.2013, fiind abrogate prin Legea nr.76/2012 și înlocuită parțial de Codul Civil din 2009 și Codul de procedură civilă din 2010.

Codul de procedură civilă, promulgat la 11.09.1865 cu modoficările și completările ulterioare.

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de comerț și industrie a României aprobat de Adunarea Generală a Camerei de Comerț și Industrie a României în 30 iunie 1999, în vigoare pe data de 1 ianuarie 2000.

Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional de la Geneva din 1961.

Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea sentințelor arbitrale străine.