Ţaralunga V Conflictul [613926]

150 prevederi ale Codului civil și ale Codului de familie ale Federației Ruse sunt transpuse în
mod integral în actele normative similare a le Republicii Moldova. Pe de altă parte, r efor-
m area dreptului internațional privat al Federației Ruse este similară dreptului moldovenesc.
Astfel, până la adoptarea Codului civil din 2002, normele conflictuale nu cunoșteau o gru –
pare într -o secțiune separată cum apar grupate în prezent (Partea a VI -a a Codului civil din
2002 este întitulată: Dreptul internațional privat ), ci erau localizate în diferite compar ti-
mente ale codului civil abrogat. O situație similară era caracterist ică normelor conflictuale
din domeniul familiei și normelor din domeniul procesului civil internațional.
În același timp, însă, o transpunere „neinspirată” a textelor de lege dintr -un alt sistem
juridic, mai ales când legiuitorul operează, în procesul de elaborare a unui proiect de lege,
cu mai multe sisteme de drept, poate da naștere la unele erori considerabile legate de
reglementări confuze care conduc inevitabil la interpretări echivoce, fapt ce provoacă re –
percusiuni nu numai sub aspect teoretico -științific, dar și sub aspect practic, sistemul ju ri-
dic moldovenesc servind ca un exemplu elocvent. Considerăm, în această ordine de idei, că
CONFLICTUL TRANSNISTREAN: CAUZE, ESENȚĂ, PARTICULARITĂȚI
Victoria ȚARĂLUNGĂ , dr., conf. univ.,
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți
Abstract: Regretfully, the Republic of Moldova is one of the world's states affected by an
internal armed conflict that took place in the early 90s of the last century. Despite the fact that in
2016 Moldova marked its 25th anniversary of its independence, the Transnistrian conflict conti-
nues to remain unresolved and does not allow to see a perspective on the future of Moldovan state-
hood. Although in the Transnistrian conflict several features of other internal armed conflicts
are present in a concentrated form, this armed conflict presents some peculiarities that distinguish
it from other similar armed conflicts. In this article the author elucidates the causes, essence
and peculiarities of the Transnistrian conflict and makes some recommendations for solving it.
Keywords: international dispute, geopolitics, peculiarities, transnistrian conflict.
Una din principalele provocări ale Republicii Moldova (RM) încă din clipa declarării
independenței sale și care continuă să fie stringentă și până astăzi este separatismul te rito-
rial și, în special, problema transnistreană, în mare parte , determinată și menținută din exte –
rior. După cum este binecunoscut, destrămarea URSS la sfârșitul anilor 1980 și în ceputul
anilor 1990 a fost însoțită de o serie de conflicte armate locale motivate etnic și ideo logic.
Aceste consecințe provin din fapte istorice (în special, politica de naționalitate a URSS) și
din dezintegrarea treptată politică, socială și economică. Moscova a luat parte la crea rea
acestor conflicte și le -a folosit ca și instrumente în lupta pentru influență și control în afara
Fede rației Ru se. Printre numeroasele conflicte din acea vreme, cele din Cecenia, Transnis-
tria, Abhazia, Nagorno- Karabah, Osetia de Sud și Tadjikistan au atins cele mai mari di m e n –
siuni și au avut cea mai profundă incidență asupra modificărilor aduse situației iniți ale. Fie-
care dintre conflictele în cauză își are propriile caracteristici unice care îl fac di ferit de cele-
lalte, și există diferențe destul de semnificative între situațiile prezente în zone le de conflict
individual. Cu toate acestea, în ciuda acestor diferențe, există o asemănare izbitoare între
originile și dezvoltarea conflictelor (pornind de la faza „fierbinte” până la nor malizarea și
stabilizarea procesului) pozițiile pe care le ocupă în politica regională, precum și con secin-
țele acestora pe termen scurt și lung asupra zonelor afectate și împrejuri milor lor [24, p. 2].
În mod concret, este important să se facă distincția între conflictele reale și latente.
Folosind modelul de conflict al cercetătorului J. Galtung putem vedea conflictul ca pe un CZU: 327

151
triunghi ale cărui vârfuri sunt constituite din contradicție, atitudine și comportament. Con –
flictul care nu are un comportament sau atitudine conflictuală este latent, în timp ce adevă –
ratele conflicte armate au din plin toate aceste trei componente [13, p. 14 -15]. Conflictele
din Transnistria, Nagorno -Karabah, Osetia de Sud și Abhazia reprezintă contradicție, atitu –
dini conflictuale (percepții negative reciproce) și c omportament conflictual (uz de forță,
amenințări, constrângere). Există, însă, multe alte probleme încă latente în interacțiunea
din statele din zona Mării Negre, care pot genera conflagrație conflictuală.
De obicei, conflictele din regiunea Mării Negre s unt etichetate ca fiind „înghețate” .
Сonflictele înghețate sunt disputele internaționale, care pot fi caracterizate, folosind ter menul
de teoria jocurilor, ca joc cu sumă nulă și care au ca rezultat o soluționare incertă. Ele creează
o tensiune perma nentă în societăți, transferul resurselor economice pentru mani festări și
cheltuieli militare previn crearea unui mediu de cooperare internațională, împiedică pro –
cesele de construire a democrației, generează neîncredere și animozități între părțile im pli-
cate în conflict, fac imposibilă viața normală a popoarelor care cad pradă acestei dușmă nii.
Aceste conflicte înghețate constituie cele mai strălucite exemple de conflicte asimetri –
ce, adică, conflicte ale căror părți sunt subiecte inegale (ca aici gu vernele și entități geopo –
litice nerecunoscute – Karabah, Transnistria). Relațiile foarte inegale între părți determină
conflictul. Soluția unor astfel de coliziuni este de nerezolvat, din cauza nedorinței părții
mai puternice de a -și pierde poziția sa do minantă. Aici rolul părții -terțe care ar putea
contri bui la transformarea «relației dezechilibrate, fără de pace» între părțile implicate în
conflict «în una pașnică și dinamică» ar putea fi de neprețuit [13, p. 12 -13].
Mai mult, am putea defini conflicte le înghețate ca fiind relaționale – cele care sunt
conduse de dorința de obținere și conservare a resurselor tangibile și intangibile, cum ar fi
leadership -ul, petrolul, bazele militare etc. Dar, de asemenea, am putea asista existența
conflictelor instituționale de o natura mai complexă. Conflictele instituționale sunt moti vate
de dorința de a modifica normele existente și procedurile instituționale în favoarea cuiva.
Practica de soluționare a conflictelor demonstrează că soluționarea diferendelor insti-
tuționale este cea mai problematică, deoarece implică schimbarea instituțională funda men-
tală. Cu referire la conflictele militarizate din zona Mării Negre le -am putea numi cu sigu –
ranță relaționale deoarece, în caz de redistribuire a resurselor e le pot fi soluționate. Cu toa –
te acestea, atâta timp cât zona Mării Negre este arena competiției geopolitice aceasta ră-
mâne a fi scena pentru diferende instituționale dintre diferiți actori internaționali.
Aceleași conflicte aici pot fi definite ca și poziționate – dorința de a păstra sau,
dimpotrivă, de a schimba poziția cuiva și structurale – conflictul încalcă principiile pe care
întregul sistem internațional se bazează. Conflictul structural în regiunea Mării Negre este
deosebit de evident în domeniul cultural – antagonismul etnopolitic bazat pe motive reli –
gioase sau civilizatoare [25].
În ce privește domeniul lor de aplicare, aceste conflicte pot fi considerate locale sau
regionale , care sunt «războaiele purtate într -o zonă restrânsă din lume, care implică una
sau mai multe state din zona respectivă» [12, p. 155] . Cele mai multe dintre conflictele
regionale rezultă din problemele teritoriale și pot fi completate prin încercările liderului
regio nal de a include statele învecinate, în sfera sa de influență.
Și în sfârșit, ținând cont de estomparea cauzelor interne și externe ale proceselor din
politica internațională, cercetătorul M. Vorotnyuk susține că am putea numi aceste con flic-
te internaționale -sociale , conflicte civile -internaționale sau internaționalizate , accentuând
influențele externe asupra începutului și consecințelor acestora pe scară largă și implicațiile
pentru sistemul internațional [24].
Anume cu calificativul de „confli ct transnistrean” sunt etichetate evenimentele ce s -au
desfășurat în intervalul dintre vara anului 1989 până la 2 martie 1992, când conflictul a

152
escaladat într -un adevărat război. Prin urmare, confruntările politice din anii 1989 -1992 au
demonstrat că con flictul în faza lui inițială, a apărut în interiorul Transnistriei, între adepții
independenței Republicii Moldova și adepții agresivi ai păstrării URSS -ului. În același
timp, conflictul transnistrean a apărut înaintea proclamării independenței Republicii Mol-
dova, dar s -a agravat odată cu acest moment și recunoașterea de către ONU a Republicii
Moldova, transformându -se astfel într -un război nedrept [1, p. 15, 17] .
În cele ce urmează ținem să relevăm principalele momente ce au marcat evoluția con –
flictului . Cu toate că unii văd rădăcinile conflictului în răni vechi de secole, cauzele proxi –
me își au originea în politicile relativ recente din perioada de tranziție de la URSS la era
post-sovietică. De exemplu, concomitent cu evenimentele care au dus la cădere a Zidului
din Berlin, din august și până în septembrie 1989, Parlamentul RSSM a adoptat o serie de
legi, care au conferit limbii moldovenești statutul de limbă oficială și care au inițiat tran zi-
ția de la alfabetul chirilic la cel latin. La 27 aprilie 199 0 Sovietul Suprem al Moldovei a
adoptat un nou steag tricolor și imn național identice cu cele ale României. Apoi, în vara
anului 1990 RSSM și -a declarat suveranitatea, schimbându -și statutul în cadrul URSS.
Aceste momente au provocat o românofobie în rând urile populației, în special din
Transnistria, constituind un factor determinant al conflictului (de rând cu așa factori ca:
greșelile autorităților de la Chișinău, comportamentul Tiraspolului, factorul militar și facto –
rul extern [14, p. 62] ).
Drept urmare, un grup de rusofoni în frunte cu Igor Smirnov, un șef de fabrică venit în
Moldova în 1987 pentru a ocupa postul de director al uzinei Elektromaș din Tiraspol, și -a
exprimat îngrijorarea că proaspăt suverana RSSM va încerca în curând să se reunească cu
România și să atragă Transnistria după sine. La 11 august 1989 câteva colective de munci –
tori din Transnistria s -au unit sub steagurile Uniunii Colectivelor de Muncitori (OSTK) și
au început promovarea unei politici de secesiune de la Moldova. Igor Sm irnov a fost pri –
mul președinte al OSTK.
La 2 septembrie 1990 Transnistria și -a declarat separarea de la Moldova și statutul său
ca republică în cadrul URSS. În curând după acest anunț separatiștii au început să ia cu
asalt sectoarele de poliție și institu țiile guvernamentale în Transnistria, fapte care au cul mi-
nat într -o luptă îndelungată între poliția și forțele armate moldovenești și separatiștii în
apropierea orașului Dubăsari la 2 noiembrie 1990.
Aceste evenimente aveau loc în contextul tensiunilor continue între RSSM și URSS
pe marginea genului relațiilor dintre acestea în viitor. După ciocnirile din noiembrie 1990
dintre forțele moldovenești și transnistrene, Președintele Moldovei Mircea Snegur a fost de
acord să semneze un „acord unional”, după c um insista Mihail Gorbaciov, cu condiția că
acesta îl va ajuta să pună capăt mișcării secesioniste. Gorbaciov, însă, nu a acceptat oferta,
iar Moldova în schimb a revendicat independența de la URSS [11, p. 130 -131]. În rezul ta-
tul acestor tensiuni referen dumul unional din 17 martie 1991 cu privire la viitorul URSS a
fost boicotat de conducerea Moldovei, cu toate că scrutinul a avut loc în Transnistria, unde
s-a pretins că 93% din voturi au fost în favoarea unui stat sovietic unitar.
La 23 mai 1991 Republi ca Sovietică Socialistă Moldovenească și -a schimbat denu mi-
rea în Republica Moldova, iar la 27 august 1991 Parlamentul Moldovei, în urma atentatului
de putch contra lui Gorbaciov, a declarat că Moldova este o republică independentă. Ca –
pitala a fost decla rată orașul Chișinău. În contrast, Igor Smirnov, liderul separatiștilor
transnistreni, i -a lăudat pe putch -iști ca pe salvatori ai statului sovietic. Smirnov, insistând
că independența este necesară pentru a proteja minoritatea rusă din Transnistria de la posi-
bila unificare a Moldovei cu România, a galvanizat separatiștii transnistreni spre crearea
RMN.

153
Sovietul Suprem al RMN la 6 septembrie 1991 „a emis un ordin, prin care toate insti –
tuțiile, întreprinderile, organizațiile, unitățile de miliție, procur aturile, organele judiciare,
unitățile KGB și alte servicii din Transnistria, cu excepția unităților militare aparținând
forțelor armate sovietice, trec sub jurisdicția „Republicii Nistrene”. Guvernul Moldovei, la
rândul său, a anunțat prin Decretul nr. 23 4 din 14 noiembrie 1991 că toată proprietatea
unităților militare sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova devine proprietatea Mol do-
vei. În această perioadă, autoritățile Moldovei l -au arestat pe Igor Smirnov. Ca reacție la
arestul lui Smirnov și al tor lideri transnistreni, RMN „a amenințat să întrerupă furnizarea
de gaz și electricitate către restul Moldovei”, astfel, Smirnov fiind eliberat.
La începutul anului 1992, în timp ce presiunea între separatiști și guvernul Moldovei
continua, Smirnov a in ițiat o „campanie de hărțuire” pentru a forța ofițerii de poliție pro –
chișinăuieni să plece din Transnistria. Forțele transnistrene au fost augmentate în primă va-
ra anului 1992 odată cu sosirea cazacilor și altor luptători voluntari din alte părți ale Uni u-
nii Sovietice. La 3 decembrie 1991, Armata a 14 -a a ocupat orașele Grigoriopol, Dubăsari,
Slobozia, Tiraspol și Râbnița , toate în Transnistria. Astfel, dacă Guvernul Moldovei ar fi
dorit să introducă trupe în orașele sale pentru a preveni separarea, ace stea s -ar fi confruntat
cu trupele rusești.
Tensiunile s -au escalat până la izbucnirea luptelor pe scară largă în vara anului 1992.
În mare parte, luptele se dădeau în Bender și împrejurimile sale. Armata a 14 -a a intervenit
de partea transnistrenilor și, în parte, datorită poziției Armatei a 14 -a, Armata Moldovei nu
a reușit să preia controlul asupra orașelor Bender și Dubăsari. Luptele au făcut aproximativ
1.000 de victime, iar 130.000 au devenit intern strămutați sau au solicitat refugiu în alte
țări. La 21 iulie 1992 luptele au luat sfârșit și Moldova a semnat un tratat de încetare a fo –
cului – Acordul „ Cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului militar din
regiunea transnistreană a Republicii Moldova ”, care, merită a fi evidențiat, a fost contra –
semnat de Rusia și nu de Transnistria. Acel acord prevedea, printre altele, stabilirea unei
forțe de pacificare cu includerea forțelor moldovenești, rusești și transnistrene, retragerea
treptată a Armatei a 14 -a și stabilirea unei zone econo mice libere în Bender. În rezultatul
intervenției oficiale a Rusiei, Transnistria a devenit efectiv separată de restul Moldovei.
Conflictul armat s -a răcit și s -a transformat într -un conflict înghețat [9, p. 18 -20].
În literatura de specialitate se vorbeșt e mult despre natura conflictului transnistrean –
conflict generat de probleme interetnice sau conflict generat de probleme politice? În opi nia
cercetătorului O. Serebrean, detonatorul conflictului a fost nu atât unul etnic, cât lingvis tic.
Calificarea c onflictului transnistrean drept unul interetnic (etnopolitic [27, p. 136] ) (după
cum susțin rușii, ucrainenii și cei de la Tiraspol) este prin esență nefondată. Promotorii
acestui punct de vedere, printre ei numărându -se și unii „experți” occidentali, uită sau, pur
și simplu, ignoră faptul că cea mai mare parte a populației de limbă rusă din Republica
Moldova locuiește în partea controlată de Chișinău a țării, precum și faptul că majoritatea
relativă a populației din zona transnistreană o reprezintă românii moldoveni [22, p. 136] .
Pe de altă parte, un alt punct de vedere acreditat cu insistență de -a lungul ultimului de –
ceniu al secolului trecut de Chișinău, califică conflictul transnistrean ca fiind unul politic.
O asemenea variantă de asemenea nu rezistă criticii, susține O. Serebrean, argumentând că
noțiunea de conflict politic nu este deloc potrivită în cazul problemei transnistrene, motivul
fiind simplu – un conflict politic are la bază o confruntare ideologică. Conflictul dintre cele
două Corei sau cel e două Chine sunt exemple clasice ale unor conflicte teritoriale motivate
ideologic [22, p. 136] . Dar dacă ne amintim de problemele din 1988 -89, când conflictul a
luat naștere, vom sesiza o mică nuanță – noi optam atunci nu atât pentru identitate etnică,
cât lingvistică, nu atât pentru independență națională, cât pentru renașterea culturii națio –

154
nale. Idei referitoare la unirea cu România, la independența față de URSS sau lozinci anti –
comuniste nu prea se semnalau. De aici, deduce cercetătorul nominalizat, factorul etnic sau
cel politic nu au putut sta la originea conflictului, problema transnistreană având mai cu –
rând la origine un conflict intercultural, ce a căpătat după noiembrie 1989 un tot mai
pronunțat caracter de conflict geopolitic [23].
După 1990 conflictul transnistrean și -a pierdut caracterul de conflict intercultural în
favoarea unuia pur geopolitic, caracter ce avea să se accentueze și mai mult după obținerea
independenței Republicii Moldova în 1991. Diferența între un conflict politic și unul geo-
politic se vede din chiar denumirea de „geopolitic ”, ceea ce presupune că în joc ar fi pus un
considerent spațial, nu doar unul de regim politic, ca în cazul conflictelor politice. Prin ur –
mare, O. Serebrian conchide că conflictul transnistrean repre zintă un conflict doar geo po-
litic (idee susținută de mai mulți cercetători autohtoni [15, p. 108; 16] ), și ideologia sau re –
gimul politic în cazul de față nu au nici o importanță [23].
Pe de altă parte, natura conflictului transnistrean este tratată și sub un alt aspect. Într -o
primă abordare, în studiile de specialitate se susține că a avut loc un conflict intern – între
forțele armate ale Republicii Moldova, stat independent, și formațiunile paramilitare ale re –
gimului separatist. Această poziție est e promovată și de către comunitatea internațională,
inclu siv OSCE, care este implicată în procesul de reglementare a problemei transnistrene.
Concomitent, există și multiple argumente care ar permite calificarea situației drept un
conflict armat internați onal. Implicarea unui stat terț într -un conflict intern de partea gru –
părilor rebele este un factor cert de internaționalizare a conflictului, dacă este demonstrat
un control efectiv din partea statului terț asupra părții respective la conflict.
Implicare a Uniunii Sovietice și a Federației Ruse în conflict este de mare importanță,
deoa rece implicarea unor părți terțe, în funcție de nivelul de implicare, are potențialul de a
schim ba clasificarea unui conflict dintr -un conflict armat non -internațional în u nul interna –
țional. Aceasta, la rândul său, are impact în ce privește numărul și natura dispozițiilor drep –
tului internațional umanitar aplicabile la situația de conflict. Așa cum dreptul internațional
umanitar oferă protecție celor care luptă și celor implicați într -un conflict armat, este
important a investiga care dispoziții de drept internațional umanitar ar putea fi aplicabile.
După cum este binecunoscut, dreptul internațional umanitar se aplică numai pe timp
de conflict armat și, prin urmare, în mo d prioritar ar trebui să elucidăm faptul dacă există
un conflict armat în regiunea transnistreană. În acest scop, ar fi cazul să recurgem la defi ni-
ția formulată de către Camera de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugo –
slavie (TPIY) î n cauza Tadić „… un conflict armat există ori de câte ori suntem în prezența
folosirii forței armate între state sau a unei violențe prelungite între autoritățile guverna –
mentale și grupuri armate organizate sau între astfel de grupuri în interiorul un ui stat.
Dreptul internațional umanitar se aplică de la inițierea unor astfel de conflicte armate și se
extinde dincolo de încetarea ostilităților până la încheierea păcii, sau, în caz de conflicte
interne, până când se realizează o soluționare pașnică. Pâ nă în acel moment, dreptul inter –
național umanitar continuă să se aplice pe întreg teritoriul statelor beligerante sau, în caz de
conflicte interne, pe întreg teritoriul aflat sub controlul unei părți, indiferent de faptul dacă
luptele reale au loc acolo sau nu [21, par. 70] .”
Deși conflictul în cauză ar putea fi considerat a fi unul înghețat, așa cum ostilitățile au
încetat în 1992, definiția din Decizia Tadić pare să includă conflictul dintre Republica
Moldova și Transnistria ca „un conflict armat”, deoa rece a existat un conflict armat prelun git
între o autoritate guvernamentală (Moldova) și un grup armat organizat (Transnistria), dar o
soluționare pașnică nu a fost încă realizată. Ar sugera oare acest lucru că dreptul in ternațio-
nal umanitar ar trebui să se aplice în regiunea transnistreană, așa cum se arată în de finiția

155
Tadić, că dreptul internațional umanitar se extinde și pe timp de pace? Dincolo de în cetarea
ostilităților, până la încheierea păcii? sau până când o soluționare pașnică se realizează?
Deși au existat o serie de inițiative care au încercat să aducă pacea în Transnistria,
acestea au eșuat, și trupele rusești sunt încă prezente în regiune într -o capacitate de men ți-
nere a păcii. Transnistria a întreprins o inițiativă de con solidare a statalității, neavând în
același timp nici o recunoaștere din partea comunității internaționale, ca și stat, și șanse
mici de a obține o astfel de recunoaștere. În cazul retragerii trupelor rusești de menținere a
păcii, o revenire la conflict ar putea fi posibilă. Prin urmare, se poate concluziona că o
situa ție de conflict armat a existat și continuă să existe în regiunea transnistreană și că ar
trebui să se aplice dreptul internațional umanitar.
În cele ce urmează, este necesar să se determine categorisirea acestui conflict și, dacă
implicarea Moscovei are vreun impact asupra acestei categorisiri, pentru a vedea am ploa-
rea potențială de aplicare a dreptului internațional umanitar în regiune. URSS a fost parte
la Convențiile de la Gene va din 1949 [5; 6; 7; 8] , inclusiv la Protocoalele Adiționale I și II
din 1977 [18; 19] , și Republica Moldova este stat -parte prin succesiune [2, p. 511 -514].
În ultimii ani, au existat o serie de apeluri pentru modificarea dreptului internațional
umanitar prin abandonarea diviziunii dintre conflictele armate internaționale și neinter na-
ționale, dar clasificarea respectivă mai rămâne încă în vigoare [26]. În sensul prezentului
paragraf întrebarea este dacă implicarea Moscovei a transformat conflic tul transnistrean
într-un conflict armat internațional, declanșând astfel potențialul de aplicare a întregului
corpus de drept internațional umanitar și oferind o protecție sporită pentru oamenii care
locuiesc în regiunea respectivă.
Este cu atât mai impor tant ca un regim juridic, și în special un regim juridic expansiv,
să se considere a fi aplicabil și să fie efectiv aplicat în cazuri cum ar fi Transnistria, deoa re-
ce, așa cum este un stat de facto , nu există obligații și posibilitatea de a aplica standa rdele
și normele internaționale, lăsând populația din Transnistria lipsită de protecție juridică
internațională [17, p.63] .
Regimul de drept internațional umanitar ar oferi un anumit nivel de protecție pentru
populație, prescriind crimele de război, cum a r fi violul, omorul și tortura; protejând bu nu-
rile civile, și oferind o opțiune pentru urmărirea penală a infractorilor prezumați. Cu toate
acestea, după cum am menționat mai sus, nivelul potențial de protecție depinde de clasi fi-
carea conflictului.
Prima examinare majoră a implicării părții terțe într -o situație de conflict și impactul
acesteia asupra clasificării conflictului a fost în hotărârea Curții Internaționale de Justiție
(CIJ) în Cauza cu privire la activități militare și paramilitare din și îm potriva Nicaragua
din 27 iunie 1986. În acest caz, Curtea a examinat implicarea unui stat terț, Statele Unite
ale Americii, într -un conflict care a avut loc în Nicaragua. Principalul obiectiv al acestui
caz a fost determinarea dacă Statele Unite ar putea fi considerate res ponsabile pentru acțiu –
nile a doi agenți în conflict – Controlled Latino Assets (UCLAs) și the Contras – și centrate
pe responsabilitatea unilaterală.
Curtea a examinat activitățile UCLAs, care au fost total dependente de Statele Unite,
și Contras, care a menținut un anumit grad de autonomie, deși primea plăți și echipamente
din Statele Unite ale Americii. În timp ce actele săvârșite de către primul grup puteau fi atri –
buite Statelor Unite, problema cu Contras a fost mai complexă [3, p. 652] . În ce pri vește
actele săvârșite de către Contras împotriva suveranității teritoriale și independenței politice
din Nicaragua, Statele Unite ale Americii au fost găsite, de asemenea, respon sabile, deoa –
rece sprijinul acordat Contrasului, a fost o încălcare a „obliga ției de a nu inter veni în afa –
cerile interne ale unui alt stat” [3, p. 652] . Curtea a introdus testul „controlului efi cient” în

156
scopul demonstrării responsabilității Statelor Unite pentru «actele comise» de Contras. În
scopul de a îndeplini cerințele acestui test, „ar trebui sa fie dovedit că statul a avut un
control eficient al operațiunilor militare sau paramilitare în cursul cărora pretinsele
încălcări au fost comise” . Evident, acest lucru este destul de greu de demonstrat. Așa cum
cazul este centrat să verifice dacă Contras a constituit un organ al guvernului Statelor Unite
sau a acționat în numele său, acesta este oar ecum diferit în natura cazului transnistrean.
Cu toate acestea, în cazul Tadić examinat de către TPIY are mai multe similitudini cu
situația din Transnistria. Cauza Tadić a examinat implicarea unui terț într -o situație de
conflict și faptul dacă o astfel de implicare i -a acordat conflictului caracter internațional.
Problema în cauză a fost dacă un conflict armat în Bosnia a fost unul intern sau inter național,
și, prin urmare, care regim de drept internațional umanitar ar putea considerat a fi apli cabil.
În ceea ce privește implicarea unei terțe părți într -un conflict, Camera de Apel în Decizia
Tadić a declarat că: „ Сontrolul exercitat de către un stat asupra forțelor armate subor donate
sau a milițiilor sau a unităților paramilitare poate fi de un caracter general (și trebuie să cu –
prindă mai mult decât simpla furnizare de asistență financiară sau de echipa ment militar sau
de formare). Această cerință, cu toate acestea, nu merge atât de departe încât să includă emi –
terea de ordine s pecifice de către stat, sau direcționarea fiecărei ope rațiuni [20, par. 137] .”
TPIY a declarat, de asemenea, că „…controlul cerut de dreptul internațional poate fi
considerat că există atunci când un stat (sau, în contextul unui conflict armat, o parte la
conflict) are un rol în organizarea, coordonarea sau planificarea acțiunilor militare ale
grupului militar, în plus față de finanțarea, instruirea și echiparea sau oferirea de sprijin
operațional acestui grup [20, par. 137] .
Cu toate acestea, hotărârea continuă să afirme că: „..în cazul în care, la fel ca și în
Nica ragua, statul de control nu este statul în care au loc ciocniri armate sau în care, unită –
țile armate își îndeplinesc actele lor, sunt necesare mai multe și mai convingătoare dovezi
pentru a demonstra că statul controlează cu adevărat unitățile sau grupurile nu doar prin
finanțarea și dotarea acestora, dar și, prin conducerea generală sau prin ajutarea la planifi –
carea acțiunilor lor” [20, par.138] .
Problema „testelor de control” a fost disc utată din nou în fața CIJ în 2007, când
instan ța de judecată s -a ocupat de problema responsabilității pentru genocidul de la
Srebrenica (Bosnia). După ce a hotărât că evenimentele de la Srebrenica au reprezentat
acte de genocid, Curtea a examinat problema dacă cei responsabili au acționat în numele
fostei Republici Iugoslavia (RFI), adică cazul dacă RFI avea control asupra celor care au
comis genocidul. Acesta a revenit la testul «controlului eficient» de încercare prevăzut în
cauza Nicaragua, principala p roblemă care urma să fie decisă a fost responsabilitatea
statului [3, p. 650] . În acest sens, este contrastat testul „controlului eficient” necesar pentru
ca „responsabilitățile la nivel internațional ale RFI” să fie suportate, cu testul „controlului
de an samblu” folosit în cauza Tadić , Curtea considerând că acesta „poate fi suficient pen –
tru a determina dacă un conflict este internațional” [10, par. 397; par. 400] .
În acest context, apare următoarea întrebare: Care test ar putea fi aplicat în cazul
Transni striei? Așa cum problema în discuție în ce privește conflictul Transnistrean este
faptul dacă implicarea Rusiei ridică conflictul la nivelul unui conflict internațional și nu
discuția privind responsabilitatea Rusiei pentru actele comise de către forțele din Trans –
nistria, ar părea că testul „controlului de ansamblu” ar fi mai potrivit și mai relevant. Se
poate observa că acest test este unul mai larg decât cel al „controlului eficient” aplicat în
privința statului Nicaragua și se centrează nu doar pe ech iparea, finanțarea sau formarea
unei organizații paramilitare de către un stat, ci include ajutorul statului în coordonarea
planificării generale a activităților paramilitare propriu -zise [3, p. 650] .

157
Dovezile privind finanțarea și sprijinul acordat de căt re Rusia separatiștilor în cazul
conflictului transnistrean sunt detaliate mai jos, însă legătura dintre Moscova și regimul
Transnistrean în ceea ce privește planificarea și conducerea trebuie să fie dovedită pentru
ca testul „controlului de ansamblu” să f ie îndeplinit, și, astfel, pentru ca un conflict să fie
ridicat la nivelul unui conflict armat internațional. Deși adeseori este susținut faptul că
situația din Transnistria este folosită ca un instrument al politicii Rusiei în „vecinătatea
apropiată”, exa minarea detaliată în cele ce urmează a conflictului este necesară pentru a
stabili în ce măsură Federația Rusă a fost implicată în planificarea și dirijarea conducerii
din Transnistria.
Această problem ă, precum și existența în continuare a stării de facto a Transnistriei, a
fost abordată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Ilașcu și
alții vs Moldova și Federația Rusă. Curtea a examinat problema în scopul de a determina
dacă implicarea Rusiei în conflict a fost suficient pentru a aduce conflictul sub jurisdicția
Rusiei. Cauza respectivă examinată de CEDO este principala sursă de informații cu privire
la implicarea Rusiei în conflictul transnistrean.
În ceea ce privește transferul de arme, Curtea a declarat că a fost stabilit dinco lo de
orice îndoială rezonabilă că separatiștii transnistreni au reușit să se înarmeze cu arme luate
de la magazinele Armatei a 14 -a staționată în Transnistria. Trupele Armatei a 14 -a au optat
să nu se opună separatiștilor care au venit să se ajute singuri din magazinele Armatei;
dimpotrivă, în multe cazuri, aceasta a ajutat separatiștii să se echipeze cu arme prin des chi-
derea magazinelor de muniții în acest scop. Curtea a primit, de asemenea, o declarație de la
un fost angajat al Centrului de comandă și spionaj al Armatei a 14 -a, care „a trimis Mi –
niste rului Securității Naționale al Republicii Moldova sute de documente care confirmă
participarea trupelor rusești în operațiunile armate și aportul masiv de arme adus de aces –
tea” și „a adunat, de asemene a, informații care demonstrează că operațiunile militare ale
separatiștilor au fost dirijate de către Armata a 14 -a, care a coordonat toate acțiunile sale cu
Ministerul Apărării al Federației Ruse” [4, par. 59] .
În timp ce guvernul rus a afirmat că Federaț ia Rusă a rămas neutră de -a lungul
conflictului, CEDO s -a referit la „abundența și caracterul detaliat al informațiilor aflate în
posesia acesteia” de la martori din Moldova și din raportul OSCE, detaliind implicarea
Arma tei a 14 -a și, mai târziu a Grupul ui Operațional Rus (GOR). Curtea nu a văzut „vreun
motiv să se îndoiască de credibilitatea martorilor audiați din Moldova” și, în plus, a adău –
gat că „sprijinul acordat de către trupele Armatei a 14 -a forțelor separatiste și transferul
masiv de arme și mun iții separatiștilor din magazinele Armatei a 14 -a” a contribuit la
faptul că forțele moldovenești au fost într -o poziție inferioară și incapabile să -și recapete
controlul asupra regiunii [4, par. 65] .
Cu referire la anii ulteriori conflictului, Curtea a me nționat că comerțul cu arme
considerat a fi „unul dintre pilonii economiei Transnistriene” era sprijinit direct de firme
rusești [4, par. 150] . De asemenea, s -a făcut referire la „relațiile directe” dintre Federația
Rusă cu privire la exporturile de gaz, în baza cărora „contractele privind furnizarea de gaze
pentru Moldova nu se aplică în privința Transnistriei, căreia gazul este livrat separat în
condiții financiare mai favorabile decât cele acordate pentru restul Republicii Moldova [4,
par. 156] ”. Transn istria a primit, de asemenea, energie electrică direct din Federația Rusă și
a existat „cooperare judiciară în ce privește transferul de prizonieri între Federația Rusă și
Transnistria, fără a trece prin autoritățile moldovenești” [4, par. 153; par. 157] .
Ținând cont de sprijinul acordat de către trupele rusești, transferul de arme și decla ra-
țiile publice ale liderilor ruși privind sprijinul acordat, Curtea, în hotărârea sa a considerat:
„…că Federația Rusă este responsabilă de actele ilegale comise de către separatiștii

158
transnis treni, ținând cont de sprijinul politic și militar acordat pentru a ajuta instituirea
regimului separatist și participarea a personalului militar rus la lupte. Acționând astfel,
autoritățile ruse au contribuit atât militar, câ t și politic la crearea unui regim separatist în
regiunea Transnistriei, care face parte din teritoriul Republicii Moldova” [4, par. 382] .
Curtea, de asemenea, a remarcat faptul că, chiar și după Acordul de încetare a focului în
iulie 1992, Federația Rusă a continuat să sprijine militar, politic și economic regimul sepa –
ratist Transnistrean, „permițându -i astfel să supraviețuiască, întărindu -se și obținând o anu –
mită cantitate de autonomie vizavi de Moldovа.” În acest mod, CEDO a stabilit o puternică
legăt ură între Federația Rusă și autoritățile de l a Tiraspol, vorbind de о „influ ență decisivă”
și chiar despre о „autoritate eficace”.
Astfel, în urma celor menționate nu putem neglija aportul adus de Cauza Ilașcu în ce
privește categorisirea conflictului tran snistrean. Scopul a fost de a determina dacă criteriile
testului „controlului de ansamblu” au fost întrunite, adică dacă Rusia a „coordonat și plani –
ficat” [20, par. 138] acțiunile Transnistriei. În lumina cauzei Tadić discutată mai sus și
ținând cont de implicarea directă în conflict a Grupului Operațional Rus și de toate dovezi –
le acceptate și constatate de către CEDO privind sprijinul militar, politic și economic acor –
dat separatiștilor din Transnistria de către Federația Rusă, putem conchide că Rusia a exer-
citat un control general asupra separatiștilor, iar implicarea unei părți -terțe într -un conflict
armat intern îl ridică la nivelul unui conflict internațional.
Lipsa progresului în soluționarea conflictului, în mare parte, se datorează faptului că
Fede rația Rusă din start, încă de la începutul anilor '90, a impus, iar guvernările de la
Chiși nău au acceptat, o schemă de percepere a conflictului, care îi permite să blocheze pro –
cesul de reîntregire a Republicii Moldova. Ulterior, în condițiile pasiv ității Republicii Mol –
dova, această abordare a fost preluată și de alți actori (OSCE, SUA, UE etc.). Din schema
impusă de Federația Rusă rezultă că conflictul în continuare există în exclusivitate între
două părți. Una dintre care este statul Republica Mo ldova, cealaltă – populația dintr -un șir
de localități din stânga Nistrului și or. Bender, prin voința căreia în zona de est a Republicii
Moldova (Transnistria) a fost creată „Republica Moldovenească Nistreană”. Ambele părți,
atât Republica Moldova, precum și „Republica Moldovenească Nistreană”, își au organele
puterii formate în urma alegerilor în conformitate cu propriile legislații. Însă luând în con –
siderare pe scară largă de informațiile economice, politice etc. sprijinul acordat regimului
separatist de către Rusia, precum și de prezența ilegală a trupelor ruse pe teritoriul Repu –
blicii Moldova, se poate presupune că Transnistria este de facto sub ocupația rusă.
În urma analizei faptelor legate de conflictul transnistrean și a cadrului juridic interna –
țional în domeniu, se poate concluziona că acest conflict a fost în 1992, și încă mai este, un
conflict armat intern „internaționalizat”. Punctul central în această determinare este că rolul
Fede rației Ruse în conflict se ridică la implicarea unei părți -terțe, determinând internațio –
nalizarea. Aceasta presupune faptul că întregul corpus de drept internațional umanitar ar
trebui să fie aplicabil la conflict, oferind astfel în mod considerabil un regim de protecție
mai expansiv celor implicați în conflict și celor afectați de acesta.
Faptul că un regim juridic internațional, în special un regim juridic expansiv, poate fi
considerat a fi aplicabil în regiunea Transnistriei este cu atât mai semnificativ, având în
vedere statutul regiunii ca și un stat de fa cto care nu are obligații și posibilitate de a aplica
standardele și normele internaționale, lăsând populația din regiune lipsită de orice protecție
juridică internațională. Regimul de drept internațional umanitar ar oferi un anumit nivel de
protecție pentru populație, prescriind crimele de război, cum ar fi violul, omorul și tortura,
protejând bunurile civile, și oferind o opțiune pentru urmărirea penală a infractorilor prezu –
mați.

159
Considerăm că, prin esență, prin intermediul a două mecanisme: formatele trupe lor de
menținere a păcii și a procesului de negocieri , impuse cu acceptul conducerii Republicii
Moldova, Federația Rusă blochează orice progres în direcția soluționării conflictului
transnistrean. Astfel, formatul operațiunii de menținere a păcii impuse de către Federația
Rusă în regiunea transnistreană contrazice standardelor OSCE și ONU, deoarece el
prevede participarea Rusiei, a Transnistriei și a Moldovei cu trupele lor. Deciziile în cadrul
Comisiei Unificate de Control urmează să fie adoptate prin cons ens, ceea ce înseamnă că
Republica Moldova permanent se află în minoritate. Pe lângă faptul că acest model legi fe-
rează existența armatei transnistrene, el a transformat trupele de menținere a păcii într -un
scut protector, în spatele căruia s -a întărit „R MN” -ul.
În același context, considerăm că Federația Rusă poate fi considerată, mai curând,
drept parte a conflictului transnistrean, decât mediator și garant. Evoluțiile legate de proce sul
de reglementare transnistreană pun în evidență destul de clar susț inerea separatismului de
către Federația Rusă, care are, de fapt, un statut triplu: de stat care a încurajat izbucnirea se –
paratismului și care controlează, în realitate, regiunea transnistreană a Republicii Mol dova
sub aspect militar, economic, financ iar etc.; de mediator în procesul de negocieri și de ga rant
al acordurilor atinse; de parte interesată direct de modalitatea finală a soluționării conflictu lui.
Cu referire la perspectivele de soluționare a conflictului transnistrean, suntem de păre –
rea că, ceea ce de peste 25 de ani se încearcă a fi soluționat ca și „conflict transnistrean”, în
realitate înglobează două diferende distincte: unul – care vizează cazul de separatism de pe
teritoriul Republicii Moldova (diferend dintre RM și autoritățile di n Transnistria) și altul –
care se referă la dislocarea ilegală a bazei militare a Federației Ruse pe teritoriul Republicii
Moldova (diferend dintre RM și Federația Rusă). Soluția problemei transnistrene nu ar tre –
bui să fie asociată cu problema retragerii trupelor și armamentului rusești din Transnistria.
Acestea sunt diferende diferite și dacă vor fi separate, ar fi posibil de găsit soluții.

Bibliografie:
1. Balan, Gh. Cauzele conflictului transnistrean. În: Minoritățile naționale și relațiile interet –
nice. Tradiția europeană și experiența noilor democrații pentru Moldova . Vol. I. Coordo –
nator: V. Moșneaga. Iași: Pan Europe, 2002.
2. Blishchenko, I. Adoption of the 1977 Additional Protocols. In: International Review of the
Red Cross, nr. 320, 1977. p. 511 -14 // www.icrc.org/web/eng/siteeng0.nsf/html/57JNV3
(accesat pe 14.05.17)
3. Cassese, A. The Nicaragua and Tadiç tests revisited in light of the ICJ judgment on geno –
cide in Bosnia. In: Euro pean Journal of International Law 18 (4), 2007.
4. Cauza Ilașcu și alții vs. Moldova și Rusia , App. No. 48787/99 (E.C.H.R., July 8, 2004) //
http://justice.md/file/CE DO_judgments/Moldova/ILASCU%20SI%20ALTII%20(ro).pdf
(accesat pe 14.09.17)
5. Convenția I pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campa –
nie semnată la 12 august 1949 la Geneva. În: Tratate internaționale (Drept umanitar) .
Ediție ofic ală. Chișinău: Garuda -art,1999, p. 9-34.
6. Convenția II pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele
armate maritime semnată la 12 august 1949 la Geneva. În: Tratate internaționale (Drept
umanitar) . Ediție ofic ală. Chișinău: Garuda -art,1999, p. 34-55.
7. Convenția III cu privire la tratamentul prizonierilor de război semnată la 12 august 1949 la
Geneva. În: Tratate internaționale (Drept umanitar). Ediție oficală. Chișinău: Garuda -art,
1999, p. 55-123.
8. Convenția IV cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război semnată la 12
august 1949 la Geneva. În: Tratate internaționale (Drept umanitar). Ediție ofic ală. Chiși –
nău: Garuda -art, 1999, p. 123-184.

160
9. Dezghețarea unui conflict înghețat: aspecte legale ale c rizei separatiste din Moldova.
Asociația Avocaților orașului New York, 2006.
10. ICJ: Application of the Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of
Genocide (Bosnia and Herzegovina vs Serbia and Montenegro Judgment) // http://icj –
cij.org (acc esat pe 23.09.17)
11. Kaufman, S. J. Spiraling to Ethnic War. Elites, Masses and Moscow in Moldova’s Civil
War. În : International Security. Vol. 21/108, 1996.
12. Kriesberg, L. Regional Conflicts in the Post -Cold War Era: Causes, Dynamics, and Modes
of Resolution. In: Klare M., Thomas D. World Security: Challenges for a New Century .
New York: St. Martin`s Press, 1994.
13. Mial, H., Ramsbotham, O., Woodhouse, T. Contempo rary Conflict Resolution: the Pre –
vention, Management and Transformation of Deadly Conflicts . Malden: Blackwell
Publishing Inc., 2003.
14. Nantoi, O. Originile și perspectivele soluționării conflictului transnistrean. În: Matveev
D., Șelari G., Bobcova E. Moldova –Transnistria: Eforturi comune pentru un viitor pros –
per. Procesul de negocieri . Chișinău: Tipografia „Bons Offices” SRL, 2009.
15. Nantoi, O. Politica Federației Ruse în conflictul din raioanele de est ale Republicii Mol do-
va. În: Suveranitatea și structura de stat în condițiile țărilor plurietnice . Materiale ale
conferinței internaționale din 22 -23 septembrie 2006. Chișinău: S.n., 2007.
16. O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Chișinău:
Editura Civitas, 2007.
17. O’Reilly, K., Higgins, N. The Role of the Russian Federation in the Pridnestrovian
Conflict: an International Humanitarian Law Perspective. In: Irish Studies in International
Affairs , vol. 19, 2008.
18. Protocolul I Adițional la Convențiile de la Geneva din 1949 referitor la protecția victi me-
lor conflictelor armate internaționale semnat la 10 iulie 1977. În: Tratate internaționale
(Drept umanitar). Ediție oficală. Chișinău: Garuda -art,1999. p.184 -253.
19. Protocolul II Adițional la Convențiile de la Geneva din 1949 referitor la protecția victi me-
lor conflictelor armate fără caracter internațional semnat la 10 iulie 1977. În: Tratate in –
ternaționale (Drept umanitar). Ediție ofic ială. Chișinău: Garuda -art,1999. p. 253-263.
20. Prosecutor vs Tadić, Appeal Chamber Decision, (Case No. IT -94–1-A), 14 December
1995, Tadić Jurisdiction Decision // http://www.unhcr.org/refworld/docid/40277f504.html
(accesat pe 15.09.17)
21. Prosecutor vs Tadić , (Case No. IT -94–1-AR72), 14 December 1995, Tadić Jurisdiction
Decision// https://litigation -essentials.lexisnexis.com/…/app ?… (accesat pe 15.08.17)
22. Serebrian, O. Politică și geopolitică . Chișinău: Editura Cartier, 2004.
23. Serebrian, O. Conflictul transnistrean: geopolitică și geoistorie . În: Politosfera. Chișinău:
Editura Cartier, 2001// http://transnistria.md/ro/articles/0/542/ (accesat pe 17.06.17)
24. Strachota, K. Armed conflicts in the post -soviet region. Present situation. Prospects for
settlement // pdc.ceu.hu/archive/00001678/01/ armed _conflict .pdf. (accesat pe 22.09.17)
25. Vorotnyuk, M. The Conflicts in the Black Sea Region: Some Aspects of Theoretical
Analysis // www.niss.od.ua/p/125.doc (accesat pe 15.09.17)
26. Willmott, D. Removing the distinction between international and non -international armed
conflict in the Rome Statute of the International Criminal Court. In: Melbourne Journal of
International Law, May 2004 // www.austlii.edu.au/au/journals/MelbJIL/2004/8.html
(accesat pe 19.04.17)
27. Цвятков, Н. Конфликты на региональном уровне: из практики ра зрешения в
Республике Молдова. În: Moldoscopie , nr. 3 (XXXVIII), 2007.