Aquis Ul Comunitar și Politica Externă de Securitate Comună

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

LUCRARE DE ABSOLVIRE

TEMA: Aquis-ul comunitar și Politica Externă de Securitate Comună

Conducător științific:

Prof. univ. dr. Iordan Gheorghe BĂRBULESCU

Absolvent:

POPESCU DRAGOȘ CRISTIAN

București, 2012

Cuprins

Rezumat

Tema lucrării este Aquis-ul comunitar și Politica Externă de Securitate Comună. Lucrarea este structurată în trei capitole mari, iar aceste capitole la rândul lor sunt formate din mai multe subcapitole. Am început lucrarea printr-o introducere în tema aleasă, urmând cu cele trei capitole iar la sfârșit am trasat concluziile desprinse din cuprinsul acesteia.

În primul capitol mare, Începuturile apărării europene și aquis-ului comunitar privind politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene, am prezentat cooperarea europeană în plan militar, economic și politic după cel de-al Doilea Război Mondial, urmând să prezint apoi rolul pe care l-a avut fosta organizație Uniunea Europeană Occidentală și rolul pe care l-a avut aceasta în asigurarea unei politici externe și de securitate comună a Europei și în cele din urmă am prezentat actele normative adoptate la nivel comunitar în domeniul politicii externe și de securitate comună.

În cel de-al doilea capitol mare am prezentat Politica Externă și de Securitate Comună. Acesta este format din două subcapitole, Contextul actual. Convergența cu Politica de Securitate și Apărare Comună și Relațiile dintre Uniunea Europeană și NATO. În primul subcapitol am vorbit despre Politica Externă și de Securitate Comună, Politica Europeană de Vecinătate cu caracteristicile sale și importanța acesteia pentru România, Politica de Securitate și Apărare Comună, actualul context al Politicii Externe și de Securitate Comună și a Politicii de Securitate și Apărare Comună și la sfârșit despre actualul context al României în legătură cu Politica Externă și de Securitate Comună și Politica de Securitate și Apărare Comună.

În cel de-al treilea capitol mare, Securitatea și Apărarea în cadrul României, am vorbit despre Strategia națională de Apărarea a României urmând cu Strategia națională de securitate a României și în cele din urmă am vorbit despre securitatea și apărarea României în perioada actuală.

Introducere

Securitatea și apărarea sunt importante pentru fiecare individ și fiecare stat în parte. Apărarea și securitatea sunt amenințate de schimbările rapide din mediul politic, mediul social, mediul economic, mediul ecologic și mediul demografic. Menținerea securității și apărării colective se poate face prin intermediul societăților militare private, prin puterea militară a unui stat sau prin intermediul unei organizații interguvernamentale. Puterea organizațiilor interguvernamentale este compusă din resurse umane, resurse financiare, resurse materiale și resurse informaționale folosite în comun. România beneficiază atât de puterea militară națională cât și de puterea militară a unor organizații interguvernamentale, Uniunea Europeană respectiv NATO.

România, fiind membră a Uniunii Europene, beneficiază de o politică externă și de securitate comună – PESC și de o politică de securitate și apărare comună – PSAC. PESA și PSAC sunt o parte importantă pentru Uniunea Europeană, stând la baza recunoașterii identității celei din urmă pe scena politică globală.

Politica de Securitate și Apărare Comună are drept obiectiv permiterea Uniunii Europene în dezvoltarea capacităților sale civile și militare de gestionare a crizelor și prevenire a conflictelor la nivel internațional.

România s-a implicat în activitățile Uniunii Europene, participând la diferite misiuni PESC și PSAC, atât în cadrul civil cât și în cadrul militar. Dintre misiunile PSAC la care a participat amintim: Misiunea de Poliție a Uniunii Europene și EUFOR Althea în Bosnia și Herțegovina ca misiune civilă respectiv misiune militară, EULEX în Kosovo, EUPOL Afganistan ca misiune civilă, EUNAVFOR ATALANTA ca misiune navală de combatere a pirateriei în Golful Aden, EUMM Georgia ca misiune de monitorizare, EUJUST LEX în Irak.

Capitolul 1. Începuturile apărării europene și aquisului comunitar privind politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene

Cooperarea europeană în plan militar, economic și politic după cel de-al Doilea Război Mondial

Europa a trecut printr-o perioadă grea în urma celui de-al Doilea Război Mondial, având o economie scăzută și milioane de pierderi de vieți omenești. Uniunea Sovietică își sporea sfera de influență pe când Alianța formată în timpul războiului își sfârșise activitatea. Conferința postbelică de la Moscova a avut un rezultat negativ, ducând la încheierea pactului de război dintre Uniunea Sovietică și Europa Occidentală. În urma celui de-al Doilea Război Mondial Europa se afla sub dominația a două mari puteri. Aceste două mari puteri erau Statele Unite ale Americii și URSS. URSS reprezenta o amenințare pentru Europa Occidentală a acelui timp și se dorea dispariția puterii sale militare. Semnarea acordurilor de la Yalta în anul 1945 duce la declanșarea „Războiului Rece”. „Războiul Rece” a început cu anul 1947 între URSS și SUA și aliații săi și a luat sfârșit în anul 1989.

În anul 1945 la San Francisco, în SUA, a fost semnată Carta Națiunilor Unite de către reprezentanții a 50 de state. Semnarea Cartei Națiunilor Unite s-a făcut în urma capitulării Germaniei naziste și înaintea bombardamentului de la Hiroshima. În urma acestor evenimente statele europene au realizat că au nevoie de o unitate care să le garanteze ieșiea din impas și să le ofere stabilitate. Pentru ca aceste lucruri să poate fi realizabile, statele europene au luat decizia de a forma o unitate europeană prin integrarea politică, militară și economică. În primă fază s-a realizat o unificare europeană în cadrul Europei Occidentale, fiind evident că nu era posibilă o unificare a întregii Europe. Această piedică a formării unei Europe mari era datorată faptului că Europa era formată din două zone diferite: zona occidentală și blocul sovietic.

Winston Churchill a fost printre primii care au adoptat conceptul de unitate europeană și idee europeană, folosind în anul 1942 denumirea de „Statele Unite ale Europei” într-un memorandum ce avea ca subiect o nouă ordine mondială. Acesta și-a reluat ideea în anul 1946 în cadrul unei Conferințe susținută la Universitatea din Zürich. Ideea unei unități europene a fost inclusă în anul 1941 în Carta Atlanticului. Carta Atlanticului reprezenta un document ce cuprindea strategia comună pentru organizarea lumii după război. Prin urmare conceptul de unitate europeană și ideea europeană nu au fost inovatoare la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cooperarea europeană va consta în trei etape și planuri diferite. Acestea sunt: politic și parlamentar, militar și diplomatic, economic. Cooperarea politică și parlamentară s-a realizat prin crearea Consiliului Europei la data de 5 mai 1949 urmând a avea sediul la Strassbourg. Consiliul Europei a reprezentat prima organizație europeană cu vocație politică și culturală. Cea de-a doua cooperare europeană, cooperarea militară și diplomatică, a fost realizată prin instituirea a două organizații: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Uniunea Europei Occidentale (UEO). NATO a fost instituită la data de 4 aprilie 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington iar UEO a fost instituită la data de 17 martie 1948 prin semnarea Tratatului de la Bruxelles. Cea de-a treia cooperare europeană este reprezentată de cooperarea economică iar aceasta duce la realizarea Organizației Europene de Cooperare Economică (OECE). OECE a luat ființă ca urmare a semnării Tratatului de la Paris din data de 16 aprilie 1948, având la bază Planul Marshall. Tot în cadrul cooperării economice au fost realizate Comunitățile Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomică (EURATOM), Comunitatea Economică Europeană (CEE). Acestea trei au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene. CECO a fost creată în anul 1951 în urma Tratatului de la Paris iar la data de 25 martie 1957 în urma Tratatului de la Roma au fost create CEE și EURATOM.

În continuare voi discuta despre organizațiile amintite mai sus. Prima oară voi vorbi despre NATO apoi despre OSCE, OCDE, Consiliul Europei, Comunitățile Europene și în cele din urmă despre Uniunea Europeană.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Definirea NATO

NATO a luat ființă în urma semnării la data de 4 aprilie 1949 a Tratatului de la Washington de către SUA, Belgia, Canada, Danemerca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia și Olanda, reprezentând o organizație extraeuropeană și principala organizație militară a Europei Occidentale. În prezent NATO are ca membre următoarele state: Albania, Belgia, Bulgaria, Canada, Croația, Cehia, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Țările de Jos, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania. Turcia, Regatul Unit, Statele Unite.

NATO reprezintă o alianța colectivă de securitate pe timp de pace și instituie un sistem de securitate comun ce are componente militare de apărare și componente de susținere: politică, economică și financiară. Crearea NATO a avut la bază faptul că bipolarismul rus-american, după cel de-al Doilea Război Mondial, domina relațiile europene și faptul că SUA își sprijinise aliații sub aspect financiar în perioada 1941 – 1945. Tratatul de la Washington prevede un caracter defensiv al organizației NATO, delimită zonele geografice de responsabilitate ale organizației, definește obiectivele și misiunea NATO. Obiectivele pe care le are NATO sunt împărțite pe 3 paliere. Aceste 3 paliere sunt: militar, politic și civil.

Primul palier, cel militar, are ca scop asigurarea statelor membre cu o garanție colectivă împotriva oricărei agresiuni armate și de a realiza apărarea lor printr-un comandament unic. În același timp are ca scop cooperarea în cazul în care este nevoie de elaborarea unor proceduri operaționale comune care să constea în forme de dezarmare.

Al doilea palier, cel politic, a început prin semnarea Tratatului de la Washington urmând cu Raportul celor Trei Înțelepți din anul 1956, ce avea ca scop realizarea unei analize asupra raporturilor Est – Vest și din interiorul Alianței cu privire la probleme apărute și rezolvarea acestora și asupra reformelor structurale și funcționale; apoi în anul 1967 Raportul Harmel cu scopul întăririi alianței pentru realizarea unei păci durabile; în anul 1974 Declarația asupra relațiilor atlantice, Parteneriatul pentru Pace în 1994 și altele.

Palierul politic are ca scop întărirea sistemului de securitate printr-un proces gradual de integrare și cooperare prin interacțiunea organizațiilor din Europa.

Al treilea palier, cel civil, are ca scop realizarea studiilor de protecție a mediului și combatere a poluării și stabilizarea activităților de cooperare științifică în cadrul restaurării și conservării monumentelor naturii degradate de factori naturali. NATO are ca misiune asigurarea păcii și securității.

Etapele istorice ale NATO

NATO a luat naștere în anul 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington de către Belgia, Danemarca, Franța, Marea Britanie, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Canada și Statele Unite. NATO a participat la câștigarea Războiului Rece. Această victorie a dus la dispariția Uniunii Sovietice și a făcut ca NATO să traverseze o perioadă de criză de identitate. După anul 1991 NATO dezvoltă parteneriate cu fostele țări comuniste și adoptă un nou concept de strategie. Strategia constă în crearea unui spațiu european comun de securitate. În anul 1995 NATO se angajează în prima sa operațiune de management al crizelor. Aceasta ia parte la operațiunile militare din anul 1995 în războiul din Bosnia și Herțegovina iar în anul 1999 la războiul din Kosovo. Tototdată în anul 1999 în cadrul Summit-ul de la Washington este aprobat pentru NATO un nou concept de strategie. Strategia se baza pe securitate și politici de apărare iar viziunea pe care Alianța o dorea promovată era a unei Europe unită și liberă. În anul 2001 NATO invocă pentru prima oară în istorie Articolul 5 – ce prevede că țările membre NATO se angajază să se apere reciproc iar în cazul unui atac armat împotriva uneia sau mai multor țări din Alianță va fi considerat un atac împotriva tuturor – și adoptă o abordare mai largă asupra securității. Această decizie este luată în urma atacurilor teroriste la o scală largă în orașele New York și Washington. În anul 2003 NATO preia comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate iar în anul 2010 prezintă un nou concept strategic cu trei activități de bază. Aceste trei activități de bază sunt: managementul crizei, apărare colectivă și cooperare în securitate.

Relația României cu NATO

România a înaintat în anul 1993 cererea de aderare pentru organizația NATO, fiind invitată să adere în anul 2002 iar începând cu anul 2004 a devenit membru cu drepturi depline. Încă din 1993 România a luat parte la diverse acțiuni, inițiative și programe ale Alianței, ca exemplu participarea României în anul 1994 la Parteneriatul pentru Pace. Pentru a fi acceptată în cadrul Organizației NATO, România a realizat pe plan intern o reformă a sistemului de aparare iar în consecința Summit-ului de la Praga din 21 și 22 noiembrie a elaborat un calendar pentru finalizarea reformelor.

Obiectivele României ca membru NATO sunt:

Realizarea unei alianțe puternică și capabilă bazându-se pe un parteneriat transatlantic solid;

Îndeplinirea responsabilităților în calitate de membru al Alianței prin participarea la misiunile și operațiunile acesteia. România a participat la toate misiunile și operațiunile NATO: Forța Internațională de Asistență pentru Securitate din anul 2001, Misiunea NATO de Pregătire Irak din anul 2004, Operațiunea KFOR inițiată în anul 1999, Darfur începând cu anul 2005 și Operația „Unified Protector” din anul 2011;

Promovarea rolului Organizației NATO în calitate de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor și cooperării regionale în vecinătatea imediată a României;

Susținerea procesului de transformare a NATO;

Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE și ONU

În perioada actuală România este membru activ al Organizației NATO. În anul 2011 România a participat la reuniunea miniștrilor Afacerilor Externe. În cadrul reuniunii Ministrul de Externe al României, Teodor Baconschi, a promovat teme care arată interesele prioritare ale României în Alianță, printre aceste teme fiind: apărarea antirachetă ce are rolul de a contribui la securitatea statului, dar și a regiunii, relația NATO – Rusia, evoluțiile din Balcanii de Vest pentru asigurarea unui mediu stabil și sigur. Ca și până acum, România oferă sprijin Alianței menținându-și angajamentul internațional.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

Definirea OSCE

Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a reprezentat la început un forum multilateral de dialog și negociere și o consultare politică fără a avea o structură stabilă. Începutul Conferinței a avut loc la data de 3 iulie 1973 cu participarea Canadei, SUA și a 35 de țări europene. Actul final de la Helsinki a fost semnat la data de 1 august 1975 în Finlanda. Acesta prevedea principiile de bază pentru derularea relațiilor dintre state, fiind în conformitate cu principiile enunțate în Carta Națiunilor Unite și apoi cuprinse în Decalog. Ulterior au fost stabilite măsuri de creștere a încrederii în domeniul militar prin promovarea rezolvării disputelor pe cale pașnică și măsuri pentru respectarea libertăților fundamentale și a drepturilor omului. În același timp s-au stabilit metode de cooperare economică, științifică, tehnică și de mediu între țările membre.

Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa își schimbă denumirea în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa prin documentul „Spre un parteneriat real într-o eră nouă” adoptat în anul 1994 la Budapesta. În anul 1999, la Istanbul, OSCE adoptă Carta pentru securitatea europeană și alte documente ce țin de măsuri de securitate și încredere și diminuarea forțelor armate în Europa.

Astazi OSCE este formată din 56 de state cu drepturi egale din Europa, America de Nord și Asia Centrală, fiind cea mai mare organizație regională de securitate. Printre cele 56 de state membre ale OSCE se numără și România având drepturi egale cu celelalte state membre.

OSCE a fost concepută pentru a servi drept instrument de primă instanță pentru avertizarea din timp și prevenirea conflictelor, gestionarea conflictelor și reconstrucția post-conflict in Europa. Regulile fundamentale sunt egalitatea membrilor și consensul în adoptarea deciziilor. OSCE reprezintă o abordare globală a securității ținând seama de laturile economice și de mediu, umane, politico – militare. Din sfera de activitate a OSCE, în perioada actuală, număram interese legate de securitate, măsuri de consolidare a încrederii și securității, democratizare, activități economice și de mediu, drepturile minorităților naționale, drepturile omului și nu în ultimul rând strategii de combatere a terorismului.

România în OSCE

România este stat membru al OSCE alături de alte 55 de state. Pentru România OSCE reprezintă o organizație în cadrul căreia se realizează asigurarea securității promovându-se relațiile directe între state. România a luat parte la toate misiunile OSCE iar în cadrul organizației în anul 2001 a fost președinte în exercițiu al OSCE și președinte al Adunării Parlamentare a OSCE.

„În cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, România a continuat să fie o prezență activă, urmărind în principal promovarea următoarelor obiective:

afirmarea și respectarea principiilor și normelor OSCE;

adaptarea organizației la noile realități, întărirea capacității sale de a face față noilor riscuri și provocări;

consolidarea capacității operaționale a OSCE, a eficienței instrumentelor și mecanismelor sale de diplomație preventivă, gestionare a crizelor și reconstrucție post-conflict;

afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare;

definirea rolului și locului OSCE în edificarea spațiului comun de securitate, fără linii de diviziune, pe baza recunoașterii și respectării valorilor comune, a angajamentelor și normelor de conduită, inclusiv a dreptului fiecărui stat participant de a-și alege liber angajamentele de securitate.”

Fiind un membru activ al OSCE, România a găzduit la București în anul 2007 Conferința ministerială a OSCE în cadrul căreia s-a adoptat Declarația de la București. Declarația de la București cuprindea promovarea înțelegerii și respectului reciproc și metode de înlăturare a discriminărilor.

Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)

Definirea OCDE

Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică a fost creată în urma Tratatului de la Paris la data de 16 aprilie 1948 având ca denumire inițială Organizația Europeană de Cooperare Economică. Scopul formării OCDE a fost de a realiza reconstrucția economică europeană în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Prin Tratatul de la Paris din data de 14 decembrie 1960 Organizația Europeană de Cooperare Economică își schimbă denumirea în Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică. Obiectivele OCDE constau în organizarea cooperării economice în țările cu economie de piață și asigurarea legăturilor cu țările cu o economie mai scăzută și aflate în curs de dezvoltare. Se dorea coordonarea politicilor economice naționale, liberalizarea pieței, eliminarea restricțiilor vamale și restricțiilor cantitative.

În anul 2011 Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică a sărbatorit 50 de ani de realizări iar în cadrul săptămânii aniversare a fost lansată Inițiativa pentru o viață mai bună („Better Life Initiative”) ce este o nouă abordare pentru progresul societății și Inițiativa creșterii verde („Green Growth initiative”). Totodată în cadrul săptămânii aniversare au fost discutate noi strategii de dezvoltare permanentă a oamenilor și a țărilor în sărăcie. În prezent Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică are 34 de state membre.

România și OCDE

România nu este stat membru al Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică, dar face eforturi pentru a deveni membru. Aceste eforturi sunt exprimate prin:

„conformitate cu aquis-ul OCDE și cu valorile și mecanismele existente în țările membre – economie de piață funcțională, pluralism democratic și respectarea drepturilor omului;

capacitatea de a-și asuma contribuțiile financiare;

voința și abilitatea de a adopta principiile Organizației;

obligațiile legale și politice care decurg din statutul de membru al OCDE.”

Consiliul Europei

Definirea Consiliului Europei

Consiliul Europei a fost creat la Strassbourg prin semnarea Statutului său la data de 5 mai și a intrat în vigoare la data de 3 august 1949, reprezentând o primă organizație politică și culturală. Primele 10 state ale Consiliului Europei au fost: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia, după care au fost incluse treptat, Ucraina și Macedonia – octombrie 1995, Rusia și Croația – 1996 și Georgia –1999.

În prezent Consiliul Europei, numară 47 de state membre și 6 state cu statutul de observator pe lângă organismele interguvernamentale ale acestuia. Cele șase state cu statutul de observator în cadrul Consiliului Europei sunt: Canada, Vatican, Japonia, Mexic, Israel și Statele Unite ale Americii. Consiliul Europei este implicat în domeniile: social, economic, cultural, etnic, juridic, științific și administrativ.

România în Consiliul Europei

România este stat membru al Consiliului European din data de 7 octombrie 1993 iar din anul 1997 Adunarea Parlamentară a luat decizia de a încheia monitorizarea în privința angajamentelor luate de când a devenit membru. Pentru o perioadă de 6 luni în anul 2005, România a exercitat președinția Comitetului miniștrilor, cu priorități pentru: standarde democratice în guvernare, protecția drepturilor omului și dezvoltarea societăților.

Comunitățile europene

Planul Schumann și crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

La data de 9 mai 1950 în cadrul Conferinței de la Paris este prezentat de către Robert Schumann într-o Declarație Oficială un plan prin care se dorea punerea sub administrație comună a industriei cărbunelui și a oțelului din Franța și Germania. Cu un an mai târziu, în anul 1951, în urma Tratatului de la Paris este instituită Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Adoptarea Tratatului ce a stabilit CECO s-a făcut la data de 18 aprilie 1951 urmând a intra în vigoare la data de 25 iulie 1952. Statele semnatare ale Tratatului ce a stabilit CECO au fost în număr de șase. Aceste șase state au fost: Franța, Germania, Belgia, Italia, Olanda și Luxemburg. Marea Britanie nu s-a numărat printre statele semnatare ale instiuirii CECO din motive privind teama abandonării suveranității și realizarea bunăstării naționale. Printre obiectivele CECO s-au numărat modernizarea producției și îmbunătățirea calității și furnizarea cărbunelui și a oțelului în aceleași modalități pe piața franceză și germană cât și pe piețele statelor care sunt membre ale organizației. Este adoptată ideea creării unei piețe unice și comune. La data de 10 februarie 1953 se va deschide piața comună pentru minereu de fier, cărbune și fier vechi iar la data de 1 mai 1953 se deschide piața comună pentru oțel.

Raportul Spaak și crearea Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunității Economice Europene (CEE) la Roma în anul 1957, Piața Comună

La data de 1-2 ianuarie 1955 în cadrul Conferinței de la Messina în Italia a fost propusă în Planul Beyen crearea unei piețe comune cu liberă circulație a serviciilor, muncitorilor, capitalurilor și mărfurilor. Această propunere a fost aprobată de către reprezentanții statelor membre CECA. În urma acestei Conferințe la data de 9 iulie 1955 un Comitet Interguvernamental, sub președinția lui Paul Henry Spaak, își va începe activitatea. Comitetul Interguvernamental are responsabilitatea de a studia un program privind: stabilirea unei rețele europene de căi de transport, dezvoltarea schimbului de gaze și curent electric, organizarea comună a utilizării pașnice a energiei atomice, pregătirea progresivă a unei piețe comune fără licențe de import și taxe vamale. Acest studiu duce la crearea Comunității Economice Europene (CEE) și Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Comitetul Spaak prezintă la data de 23 aprilie 1956 un raport prin care se propune crearea acestor două comunități. Acest raport este aprobat la data de 29-30 mai 1956 cu ocazia Conferinței de la Veneția. Cele două comunități, CEE și EURATOM vor fi instituite în urma semnării a două tratate de către șefii de guvern din Franța, Belgia, Italia, Germania, Olanda și Luxemburg la data de 25 martie 1957 urmând a intra în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. CEE are ca scop realizarea unei Piețe Comune și apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre promovându-se o dezvoltare continuă și echilibrată a activităților economice ducând la o ridicare accelerată a nivelului de trai. Parlamentul, Consiliul, Comisia și Curtea de Justiție se asigură de realizarea obiectivelor. Piața Comună a fost instituită pe parcursul a 12 ani, această perioadă de timp fiind împărțită în 3 etape de câte 4 ani ce aveau stabilite în prealabil anumite acțiuni ce trebuiau începute și continuate simultan.

Uniunea Europeană (UE)

Definirea Uniunii Europene (UE)

Uniunea Europeană a luat naștere în urma semnării Tratatului de la Maastricht la data de 7 februarie 1992 de 12 state europene: Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franța, Spania, Irlanda, Italia, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Portugalia. Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare în anul 1993 la 1 noiembrie. Cuprinsul Tratatului de la Maastricht este format din texte preluate sau texte modificate din Tratatul de la Roma și Tratatul de la Paris urmând a fi completate sau modificate conform Tratatului de la Amsterdam din anul 1997.

Uniunea Europeană reprezintă o organizație internațională la care poate adera orice stat european conform unei proceduri proprii de aderare, valabilă și care poate fi urmată de toate statele europene. Procedura de aderare este similară tuturor statelor. Conform Tratatului de la Maastricht, orice stat european care dorește să devină membru al Uniunii trebuie să adreseze Consiliului o cerere de aderare. În urma primirii cererii de aderare, Consiliul consultă Comisia pentru o opinie bazată pe o analiză amănunțită a situației țării candidate precum și o evaluare a capacității acesteia de a îndeplini cerințele de stat membru. Rolul pe care îl are Comisia este de a ajuta Consilul de a lua o decizie și a felului în care ar trebui să înceapă negocierile de aderare. Negocierile de aderare constau într-o Conferință Interguvernamentală între statul candidat și statele membre ale UE. Președinția Consiliului decide în unanimitate poziția Uniunii pentru cererea de aderare a unui stat european în urma negocierilor cu respectivul stat. Decizia Consiliului este apoi prezentată statului candidat iar Tratatul de Aderare este semnat doar după primirea acordului Parlamentului și aprobării unanime a Consiliului.

În anul 1993, la Copenhaga, Consiliul a stabilit criteriile de aderare pentru statele din centrul si estul Europei ce vor a deveni state membre ale UE. Aceste criterii țin de natură politică, administrativă și economică. Primul criteriu, cel de natura politică, este reprezentat de instituții stabile, supremația legii, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, recunoașterea societății civile, repectul față de minorități. Al doilea criteriu, cel de natură administrativă, este reprezentat de asumarea obligațiilor de a adera la obiectivele uniunii politice, monetare si economice ca stat membru al UE. Cel de-al treilea criteriu, cel economic, reprezintă posibilitatea unei economii de piață care să facă față presiunii concurențiale a celorlalte state membre ale UE.

Înaintea aderării se realizează o strategie de preaderare ce constă în 3 dimensiuni juridice. Aceste 3 dimensiuni juridice sunt: Cartea Albă ce reprezintă un document prin care sunt stabilite legile pentru piața internă pe care trebuie să le aibă un stat membru și pe care țările candidate trebuie să le transpună în dreptul național și să le aplice în adoptarea aquis-ului comunitar; Acordul European ce constă în formarea Consiliului de Asociere pentru întâlniri bilaterale între fiecare din țările asociate și UE și Dialogul structurat ce este o procedură a Uniunii care oferă posibilitatea statelor candidate de a se implica în activitatea UE, înaintea începerii negocierilor.

Aquis-ul comunitar reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor comune ce se aplică tuturor statelor membre ale UE sau totalitatea normelor juridice ce au scopul de a reglementa activitatea instituțiilor UE. În aquis-ul comunitar sunt cuprinse: conținutul, principiile și obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale CE și în cele ulterioare, legislația pe care UE a adoptat-o pentru realizarea prevederilor Tratatelor, jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, declarațiile și rezoluțiile ce sunt adoptate în cadrul UE, norme ce țin de PESC și cooperarea din cadrul JAI, acordurilor internaționale ale CE și ale statelor membre cu privire la activitatea UE.

Etapele istorice ale Uniunii Europene

În urma celui de-al Doilea Război Mondial statele europene încep să se unească din punct de vedere politic și economic în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, ce avea ca scop asigurarea păcii pe termen lung. Cele 6 state fondatoare au fost: Luxemburg, Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia și Țările de Jos. O etapă importantă ce a urmat înființării Comunității Europene este Tratatul de la Roma, în urma căruia s-a înființat Comunitatea Economică Europeană. Tratatul de la Roma prevedea instituirea unei piețe comune, fapt pentru care în anul 1968 au fost eliminate taxele vamale între cele șase state. Datorită succesului proiectului, în anul 1973 s-au alăturat încă trei state: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit. Totodată au fost aplicate noi politici sociale și de mediu iar în anul 1975 a fost format Fondul European de Dezvoltare Regională. O altă etapă importantă în istoria Uniunii Europene a fost în anul 1979 constituirea primelor alegeri pe bază de vot universal direct pentru Parlamentul European. Grecia s-a alăturat Comunității în anul 1981 fiind urmată, în anul 1986, de către Spania și Portugalia.

Ca urmare a recesiunii economice mondiale de la începutul anilor 1980 a fost realizarea pieței unice europene, aceasta fiind inclusă în Actul Unic European ce a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987. O etapă importantă pentru structura politică a Europei a fost caderea zidului Berlinului în anul 1989, ce a dus la unificarea Germaniei în anul 1990, și încetarea existenței Uniunii Sovietice în anul 1991 ducând la democratizarea țărilor Europei Centrale și de Est. În aceeași perioadă, la Maastricht, a fost adoptat de către Consiliul European în anul 1991 și intrat în vigoare în anul 1993 un nou Tratat privind Uniunea Europeană ce a dus la crearea Uniunii Europene. După schimbarea situației geopolitice a continentului și realizarea Uniunii Europene alte trei state au aderat in anul 1995 la Uniunea Europeană. Aceste trei state sunt: Austria, Finlanda și Suedia. Urmează, în anul 1999, introducerea monedei euro, fiind creată o monedă unică pentru spațiul Uniunii Europene. După introducerea monedei euro, Uniunea Europeană a adoptat Strategia de la Lisabona în anul 2000. Strategia de la Lisabona prevede modernizarea economiei europene, încurajarea investițiilor în afaceri, încurajarea inovației și adaptarea sistemelor educaționale europene pentru ca acestea să corespundă nevoilor societății informaționale.

Noi state aderă la Uniunea Europeană, iar în anul 2004 sunt acceptate ca state membre: Cipru, Republica Cehă, Letonia, Estonia, Lituania, Ungaria, Malta, Slovacia, Polonia și Slovenia urmând ca în 2007 să devină state membre România și Bulgaria. În prezent Uniunea Europeană are 27 de state membre și 5 state candidate: Croația, Islanda, Muntenegru, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Turcia.

Structura Uniunii Europene

Uniunea Europeană este structurată pe trei piloni. Acești trei piloni sunt: Afacerile interne și Justiția, Comunitatea Europeană și Politica Externă și de Securitate Comună (PESC).

Politica Externă și de Securitate Comună reprezintă o politică comună a Uniunii Europene și a statelor membre ale Uniunii Europene, pe când cooperarea în domeniile afacerilor interne și justiției este doar o cooperare a statelor membre ale Uniunii.

Uniunea instituită de părțile contractante nu are posibilitatea de a încheia tratate și a se angaja pe plan extern față de terțe state decât pe plan politic deoarece nu beneficiază de o personalitate juridică. Chiar dacă Uniunea nu are o personalitate juridică, Comunitățile care o constituie au personalitate juridică și se pot angaja în acorduri internaționale.

În cadrul UE există o singură instituție, Consiliul European, celelalte instituții fiind comunitare și de suport pentru ceilalți piloni, făcând excepție Curtea de Justiție.

Uniunea Europeană și-a stabilit printre obiectivele sale afirmarea identității pe scena internațională cu ajutorul exercitării și dezvoltării unei politici externe și de securitate comună ce ar putea duce la o apărare comună.

Misiunea pe care și-a stabilit-o Uniunea Europeană pentru secolul XXI constă în:

„garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei;

consolidarea reunificării continentului;

asigurarea securității pentru cetățenii săi;

promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate;

soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității popoarelor europene;

favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață.”

În anul 1997 a fost publicat de către Comisia Europeană un document, Agenda 2000, prin care se prezentau prioritățile Uniunii Europene pentru secolul 21, cu o deosebită importanță pentru politicile comunitare și perspectivele financiare. Tot în cadrul Agendei este prevăzută extinderea Uniunii Europene spre Est, Uniunea trebuia să fie pregătită de a primi noi membri. Prin extinderea spre Est a Uniunii se dorește a trimite un mesaj al speranței și al păcii pentru Europa. În Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană din anul 2008 în cadrul Titlului V sunt prevăzute principiile de bază pe care le are Uniunea Europeană. Aceste principii sunt: „democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite și a dreptului internațional.”

În situația în care unul din statele membre ale UE încalcă principiile enunțate se poate decide suspendarea anumitor drepturi, printre care poate fi și dreptul de vot, ale respectivului stat ce a încălcat principiile la cererea unei treimi din statele membre ale Uniunii sau a Comisiei după obținerea acordului Parlamentului European.

Se realizează complementaritatea Uniunii Europene și NATO în domeniul apărării europene. UE se folosește de Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) iar NATO de Identitatea Europeană de Securitate și Apărare (IESA).

Instituții și organisme ale Uniunii Europene

În momentul actual instituțiile și organismele Uniunii Europene sunt:

Parlamentul European

Consiliul Uniunii Europene

Comisia Europeană

Comitetul Economic și Social European

Comitetul Regiunilor

Banca Centrală Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curtea Europeană de Conturi

Ombudsmaul European

Banca Europeană de Investiții

Consiliul European

Fondul European de Investiții

Controlul European pentru Protecția Datelor

Organisme interinstituționale

Agenți și organisme descentralizate

Dintre instituțiile și organismele Uniunii Europene enumerate mai sus principalele instituții sunt Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene. Aceste trei instituții elaborează împreună politicile și legislația ce urmează a se implementa în întreaga Uniune.

Relația României cu Uniunea Europeană

Cererea de aderare a României la Uniunea Europeană datează din 22 iunie 1995. Cererea sa face parte din procesul istoric care pune capăt divizării Europei și consolidează instaurarea democrației pe continent. Tratatul de aderare al României la UE a fost semnat în data de 25 aprilie 2005 și a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007. Prin urmare România devine stat membru al Uniunii Europene din anul 2007. Ca membru al Uniunii Europene România a semnat împreună cu Republica Bulgaria în anul 2008 Declarația Comună privind aderarea la spațiul Schengen la data de 30 martie 2011. Următoarea treaptă pentru aderarea României la spațiul Schengen a fost prezentarea răspunsurilor la Chestionarul de Evaluare Schengen în Grupul de Evaluare Schengen al Consiliului Uniunii Europene. După această prezentare urmează evaluarea celor 7 domenii de interes în privința aderării la spațiul Schengen. Aceste 7 domenii de interes sunt: protecția datelor, cooperare polițienească, frontiere maritime, frontiere aeriene, frontiere terestre, consulate și SIS/SIRENE. În data de 8 iunie 2011 în cadrul Parlamentului European România primește un vot favorabil pentru aderarea la spațiul Schengen: 487 voturi pentru, 77 voturi împotriva și 29 abțineri.

România se implică alături de Austria în anul 2008 într-un model de dezvoltare regională la nivel european. Acest model de dezvoltare regională poartă denumirea Strategia UE pentru Regiunea Dunării, bazându-se pe patru domenii. Aceste patru domenii sunt: conectivitate, protecția mediului a resurselor de apă și managementul riscurilor, dezvoltarea socio-economică și îmbunătățirea sistemului de guvernare. România a găzduit la Constanța în anul 2010 pentru Comisia Europeană în parteneriat cu statele riverane Conferința de închidere a procesului de consultare publică.

Rolul fostei organizații Uniunea Europeană Occidentală și rolul pe care l-a avut în asigurarea unei politici externe și de securitate comună a Europei

Uniunea Europei Occidentală a luat naștere în urma Tratatului de la Bruxelles semnat la data de 17 martie 1948 de Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie. Tratatul de la Bruxelles reprezenta o colaborare economică, socială, culturală și de apărare colectivă între state. Uniunea Europeană Occidentă s-a format ca urmare a extinderii URSS-ului asupra jumătate din teritoriul european devenind o amenințare serioasă pentru pacea și democrația continentală.

Franța și Marea Britanie au semnat la 4 martie 1947 un Tratat de asistență mutuală cu scopul unei cooperări pe planul apărării comune. Acest plan de apărare comună consta în acordarea de asistență militară în cazul unei agresiuni sau amenințări din partea Germaniei. Se realiza o organizație de apărare prin alăturarea Belgiei, Olandei și Luxemburg. Cele 5 țări, Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța și Marea Britanie au încheiat un Tratat multilateral cu 3 aspecte principale. Cele 3 aspecte principale erau: Acordul politic cu organizarea periodică a unui sistem de consultanță pentru toate probleme de interes comun, Acordul militar prin care se acorda imediat si automat asistență militară reciprocă în caz de agresiune și Acordul economic ce dorea o uniune economică.

În urma Acordului de la Paris din data de 23 octombrie 1954 obiectivul inițial al organizației privind agresiunile armate din partea Germaniei a fost eliminat, Germania devenind membru NATO cât și membru cu drepturi depline al UEO. O altă modificare care s-a realizat prin Acordul de la Paris a constat în schimbarea denumirii organizației din Uniunea Europei Occidentale în Uniunea Occidentală.

În anul 1992 prin Declarația de la Bonn a fost redefinită misiunea UEO. Noua misiune a UEO cuprindea apărarea comună, umanitară, de menținere a păcii, de forță de luptă capabilă să gestioneze crizele și operațiuni de restabilire a păcii. De-a lungul timpului UEO s-a extins cu Norvegia, Islanda și Turcia.

În perioada actuală Uniunea Europeană Occidentală nu mai există ca organizație internațională bazată pe alianță între state. Dizolvarea Uniunii Europene Occidentale a fost realizată în urma deciziei luată la data de 23 mai 2011 de către Consiliul European. Chiar dacă începând cu data de 30 iunie 2011 Uniunea Europeană Occidentală și-a încetat oficial activitatea ca și organizație, activitățile începute vor fi continuate în cadrul Uniunii Europene. Transformarea Uniunii Europene Occidentale a luat sfârșit, aceasta devenind parte integrantă în cadrul Uniunii Europene.

Relația pe care UEO a avut-o cu UE

UEO a adus un plus securității colective a Europei și a reprezentat o componentă de apărare a UE. În anul 1993 Consiliul European de la Bruxelles a cerut UEO să realizeze prevederile Tratatului de la Maastricht având ca scop crearea progresivă a unei identități europene de securitate și apărare asemănătoare NATO dorindu-se o relație apropiată între cele 3 organizații, UEO, UE și NATO. Relația dintre NATO și UE va fi abordată în funcție de nevoile tuturor membrilor UE și a altor state europene. În urma acestora vor fi stabilite relațiile de cooperare între cele două organizații. Pentru o bună funcționare între cele două organizații, Consiliul UE a propus crearea a patru grupuri pentru probleme ce țin de capacitate militară, securitate, stabilirea procedurilor permanente de consultare NATO – UE și modalități ce permit accesul Uniunii la capacitățile și bunurile NATO. Pentru Uniunea Europeană prioritatea în cazul apărării și siguranței o reprezintă partea civilă a managementului de criză dorindu-se dezvoltarea instrumentelor de reacție rapidă împotriva agresiunilor și amenințărilor statelor membre ale Uniunii și NATO.

Toți membrii cu drepturi depline ai UEO erau și membrii NATO, acest lucru permițând să se creeze legături importante în domeniul securității comune între cele două organizații. Pentru NATO, UEO a fost un pilon primar de securitate, NATO ajutând la realizarea unei politici externe și de securitate comună a UE cu ajutoare materiale.

Pentru apărarea și securitatea Europei UEO reprezenta o componentă importantă, luandu-se în calcul dezvoltarea unei armate europene. UEO devine o parte a Uniunii Europene ca urmare a Tratatului de la Nisa. UEO își va ceda prerogativele Uniunii Europene, acest lucru fiind prevăzut în actul semnat la Marsillia la data de 13 noiembrie 2000.

Pentru apărarea europeană Declarația de la Ostend din anul 1996 reprezintă o etapă importantă, ca urmare a acesteia se va realiza procesul de integrare a industriilor de apărare din țările membre ale Uniunii Europene. Se va realiza restructurarea industriilor militare din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene și va fi creată o piață unică, integrată, de armament a Uniunii Europene/Uniunii Europene Occidentale.

Transformarea U.E.O. s-a realizat progresiv, dizolvându-se în cele din urmă în structura Uniunii Europene. Menținerea securității și apărării în Europa nu a dispărut o dată cu U.E.O, din contră Uniunea Europeană a preluat și a integrat în structura sa funcțiile de securitate și de apărare ale fostei organizații europene.

Actele normative adoptate la nivel comunitar în domeniul politicii externe și de securitate comună

Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) contribuie la realizarea relațiilor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene. PESC, spre deosebire de celelalte construcții europene, a fost reglementată juridic mai târziu. Reglementarea sa juridică târzie se datorează naturii sale sensibile, fiind vorba despre o politică externă și de securitate comună.

O primă încercare de politică de securitate comună o reprezintă constituirea Comunității Europene pentru Apărare (CEA). René Pléven a fost cel care a lansat Planul pentru viitoarea organizație și l-a prezentat Adunării Naționale a Franței la data de 24 octombrie 1950. La data de 25 mai 1952 au fost semnate la Paris, de către țările membre ale CECO, Tratatul de constituire a Comunității Europene pentru Apărare și protocolul de cooperare a CEA cu NATO. Proiectul CEA nu a avut succes, fiind respins de către Adunarea Națională a Franței.

Înaintea apariției Uniunii Europene necesitatea unei politici externe comune întemeiată pe cooperarea statelor a făcut ca politica externă între statele membre ale Comunităților europene să se deruleze în cadrul cooperării politice europene. Cooperarea politică europeană, în urma raportului miniștrilor afacerilor externe ai statelor membre ale Comunităților Europene de la Luxemburg a fost lansată în anul 1970 și dezvoltată prin Actul Unic European din anul 1986. Această cooperare politică europeană este reprezentată de contacte permanente între administrațiile afacerilor externe ale statelor și consultări periodice între miniștrii afacerilor externe. Miniștrii afacerilor externe aveau responsabilitatea de a se informa reciproc cu privire la orice subiect important de politică externă și de a ajunge la un consens în orice problemă. Deciziile luate în cadrul cooperării politice europene trebuiau să fie luate cu unanimitate de voturi. Domeniul de interes al cooperării politice europene nu cuprindea domeniul apărării, fiind concentrat pe aspecte politice și economice.

Cu ocazia retragerii Franței din structurile militare ale organizației NATO la data de 7 martie 1976 s-a realizat importanța existenței unei politici externe și de securitate comună pentru țările europene. Precum am arătat în capitolul anterior, UEO are legături strânse cu NATO și va rămâne atașată Americii din punct de vedere al securității militare. Ca răspuns britanicii pun bazele unui grup european fără personalitate juridică în Alianța europeană denumit Eurogrup destinat exclusiv statelor europene în care se realiza cooperarea europenilor în domeniul militar. Apărarea europeană nu a reprezentat o amenințare pentru celălalte state care nu fac parte din Uniunea Europeană.

Premierul belgian Leo Tindemans considera că lipsa unei politici de apărare comună arată faptul că Uniunea Europeană nu este completă.

Cele zece state membre ale Uniunii Europene la data de 4 decembrie 1984 își luau responsabilitatea de a asigura pacea și stabilitatea în Europa prin Declarația de la Dublin.

Politica de securitate și cooperare comună europeană curentă se bazează atât pe stabilitatea politică cât și pe stabilitatea militară. Politica de securitate, fiind întemeiată pe cooperare, nu dorește să impună stabilitatea prin metode de confruntare. Se dorește cooperarea între state pentru a întâmpina conflictele din domeniul politic și pentru diminuarea confruntării armate.

Acquis-ul comunitar al PESC nu beneficiază de foarte multe instrumente juridice obligatorii, printre instrumentele sale numărându-se: pozițiile comune, acțiunile comune, declarațiile și concluziile Consiliului European și ale Consiliului Uniunii Europene. Țările candidate, ca viitoare state membre trebuie să își asume responsabilitatea în acordarea de sprijin necondiționat și dinamic în implementarea unei politici externe și de securitate comună. Pentru statele membre este obligatoriu să dovedească faptul că politicile lor naționale sunt conforme cu pozițiile comune și să le apere în orice situație.

În ceea ce privește baza legală, Uniunea Europeană s-a afirmat ca organizație internațională, având susținerea unei politici externe și de securitate comună. Aceasta conține definirea unei politici de apărare, care ar putea duce, la un anumit moment, la o apărare comună. PESC, împreună cu Comunitatea Economică Europeană ce reprezintă pilonul I și Justiția și Afacerile Interne ce reprezintă pilonul al III lea, formează cel de-al II lea pilon al Uniunii Europene în urma Tratatului de la Maastricht. Suportul legal al PESC este dat de Tratatul de instituire a Uniunii Europene prin dispozițiile Titlului V, „Dispoziții referitoare la politica externă și de securitate comună”. În acesta se specifică faptul că PESC nu afectează unicitatea politicii de securitate și de apărare a unor state membre ale Uniunii și respectă obligațiile pe care le au unele state din cadrul NATO.

PESC devine activă în urma Tratatelor de la Amsterdam din anul 1997 și cel de la Nisa din anul 2000. Chiar dacă Tratatul de la Amsterdam nu contribuie cu schimbări importante Titlului V din Tratatul de la Maastricht, este creat un dispozitiv de acțiune autonomă dotat cu un cadru juridic rezistent datorită colaborării dintre state. Așadar, cu privire la actele din sfera politicii externe și de securitate comună, sunt luate decizii de principiu, sunt exprimate poziții comune și sunt împlinite măsuri și acțiuni comune. Un plus adus Politicii Externe și de Securitate Comună prin Tratatul de la Amsterdam este realizarea unui Înalt Reprezentant al PESC. ce deține în același timp și funcția de Secretar General al Consiliului. Înaltul Reprezentant are rol în progresul politicii externe prin contribuție la realizarea unei politici externe la nivelul Uniunii Europene.

Modificări ale Politicii Externe și de Securitate Comună aduse prin Tratatul de la Nisa sunt reprezentate de: în articolul 17 TUE – „Politica Externă și de Securitate Comună cuprinde toate aspectele referitoare la securitatea Uniunii, incluzând definirea progresivă a unei politici de apărare comună, dacă astfel decidea Consiliul European”; în articolul 23 TUE – „numirea unui Reprezentant Special PESC” în articolul 24 TUE – „încheiere de acorduri internaționale în sectoarele PESC/JAI pentru care se reclamă majoritate calificată în adoptarea deciziilor sau a măsurilor interne.”

Baza legală actuală a PESC precizează și obiectivele sale. Acestea sunt: „apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii; întărirea securității Uniunii și statelor membre sub toate formele; menținerea păcii și întărirea securității internaționale, conform principiilor Cartei O.N.U., a principiilor Actului final de la Helsinki și a obiectivelor Cartei de la Paris; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și întărirea democrației și a statului de drept și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Spre deosebire de metoda comunitară, proprie integrarii economice, metodele PESC se caracterizează prin cooperarea între statele membre, pentru conducerea politicilor și prin punerea graduală în practică a unor acțiuni comune, în domeniile în care statele membre au interese comune.

În același timp, statele își asumă angajamentul de a sprijini activ și fără rezerve PESC, de a se abține de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor lor naționale cu pozițiile comune, de a se informa reciproc asupra oricăror probleme de politică externă și de securitate și de a susține poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale”.

Capitolul 2. Politica Externă și de Securitate Comună

Contextul actual. Convergența cu Politica de Securitate și Apărare Comună

Politica Externă și de Securitate Comună

În acest subcapitol voi defini Politica Externă și de Securitate Comună urmând să vorbesc despre apariția și evoluția acesteia, iar apoi voi prezenta obiectivele PESC; influența asupra PESC a tratatelor de la Amsterdam, Nisa și Lisabona; urmând să prezint modalitatea prin care PESC și-a întărit eficacitatea, coerența și vizibilitatea. După ce voi termina de prezentat cele de mai sus, voi vorbi despre diferența dintre puterea militară și puterea civilă, urmând să amintesc despre acțiunea externă și în cele din urmă voi vorbi despre funcția de Înalt Reprezentant.

Definirea Politicii Externe și de Securitate Comună

Politica Externă și de Securitate Comună face parte din cele șase obiective politice (aplicarea aquis-ului comunitar, PESC, coeziunea economică și socială, cetățenia Uniunii, competențele Comunității în cadrul Uniunii Politice și cooperarea în materie de Justiție și politică de interne) ale Uniunii Europene. Prin stabilirea celor șase obiective și prin faptul că Politica Externă și de Securitate se regăsește printre acestea, Uniunea Europeană a urmărit stabilirea unei identități pe scena internațională. Se dorea ca statele membre ale Uniunii Europene să aibă în viitor o apărare comună prin intermediul politicii externe și de securitate comună.

Politica Externă și de Securitate Comună “este o cooperare politică instituționalizată, care vizează: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței UE; consolidarea securității Uniunii și a statelor membre; menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei ONU și cu cele ale Actului final de la Helsinki și obiectivele Cartei de la Paris; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”

Apariția Politicii Externe și de Securitate Comună

Statele membre ale Uniunii Europene au identificat necesitatea unei acțiuni comune ce țin de politica externă și politica de apărare, dar fără succes de realizare în perioada aceea. Un exemplu poate fi procesul de Cooperare Politică Europeană din anul 1970, fără a avea rezultate considerabile în domeniului politicii de securitate. După un timp îndelungat, în anul 1992, principiul Politicii Externe și de Securitate Comună a primit un caracter formal în Tratatul de la Maastricht. PESC este succesoarea Cooperării Politice Europene. Trei instituții europene, Comisia, Consiliul și Parlamentul European s-au alăturat în vederea realizării PESC. În primă fază, după Tratatul de la Maastricht, PESC nu a fost o politică externă și de securitate comună în adevăratul său sens, ci niște reguli orientative și doar începutul unei realizării a PESC din ziua de azi. PESC nu a putut să fie o politică externă și de securitate comună reală datorită cadrului său juridico-instituțional foarte slab.

Pentru a ajunge la PESC actuală, aceasta a trecut printr-o serie de transformări. Evoluția PESC urmează a fi discutată mai jos.

Politica externă și de securitate comună, de la crearea sa și până în zilele noastre, a realizat o creștere semnificativă pe toate segmentele, iar dintre aceste segmente amintim: întărire prin asumarea unor posturi mai tranșante, adâncire din punct de vedere doctrinar și legal, lărgire geografică prin reprezentarea Uniunii Europene în exteriorul Europei și prin o acțiune externă a Uniunii Europene, funcțională prin tratarea crizelor de caracter civil și extinderea UE prin alăturarea mai multor state Uniunii fapt ce duce la un plus de legitimitate pentru acțiunile și pozițiile comune și la o dificultate crescută în procesul de luare a deciziilor. Adâncirea din punct de vedere doctrinar se realizează prin adoptarea Strategiei europene de securitate iar adancirea din punct de vedere legal se realizează prin crearea unui serviciu diplomatic european și a funcției de ministru de externe al Uniunii Europene.

Conform articolului J1 (1) al Titlului V din Tratatul de la Amsterdam obiectivele PESC sunt:

apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și integrității Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite;

consolidarea securității Uniunii sub toate formele;

menținerea păcii și consolidarea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe;

promovarea cooperării internaționale;

dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.”

Aceste obiective sunt îndeplinite de către Uniunea Europeană prin stabilirea unor strategii comune, prin formularea unor principii și a orientări generale în politica de apărare și securitate comună, prin adoptarea de acțiuni comune și prin adoptarea unor poziții comune și prin întărirea cooperării sistematice între statele membre.

Tratatul de la Amsterdam

Prin Tratatul de la Amsterdam din anul 1997 pentru PESC nu s-a înregistrat o dezvoltare foarte mare pentru relațiile internaționale, ci s-a realizat o dezvoltare pentru organizarea sa interioară. Printre cele mai importante schimbări care au avut loc datorită Tratatului de la Amsterdam vom vorbi mai jos despre: instrumentele PESC, Înaltul Reprezentant, Unitatea de Planificare și Avertizare, strategii comune pentru acțiuni de politică externă ale țărilor membre și principiul abținerii constructive.

Au fost stabilite trei instrumente cu ajutorul carora PESC își desfășoară activitatea. Cele trei instrumente cu ajutorul cărora PESC își desfășoară activitatea sunt: orientările generale, strategiile comune și principiile. „Acestea formau împreună <<cadrul de cooperare sistematică a statelor membre>>”.

I se oferă Secretarului General al Consiliului funcția de Înalt Reprezentant, acesta având responsabilitate în asistarea Președinției Uniunii Europene în legătură cu probleme ce țin de Politica externă și de securitate comună. Totodată are ca responsabilități formarea, pregătirea și aplicarea deciziilor politice luate de către Consiliu. Înaltul Reprezentant trebuie să fie un bun diplomat deoarece are printre atribuțiile sale, în numele Consiliului și la cererea Președinției, posibilitatea de a avea discuții politice cu părți terțe.

A fost înființată o Unitate de Planificare și Avertizare compusă din membri ai statelor membre, ai Consiliului, Comisiei, și membri ai fostei UEO. Înființarea Unității de Planificare și avertizare a fost specificată într-o Declarație Anexă la Actul Final iar scopul acesteia era de a monitoriza evoluțiile externe și de a avertiza situațiile și evenimentele ce poate prejudicia securitatea Uniunii.

Tratatul de la Amsterdam a introdus principiul abținerii constructive ce însemna posibilitatea abținerii de la vot a unui stat membru al Uniunii, dar care nu putea să împiedice a se lua o decizie în unanimitate. Statul membru respectiv avea obligația de a respecta decizia respectivă în Uniune și de a nu intra în conflict cu Uniunea datorită acestei decizii. Acel stat membru nu avea obligația de a aplica decizia pentru el.

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare în februarie 2003 având scopul de a modifica structura instituțiilor UE pentru o funcționare eficientă după ce Uniunea Europeană va fi compusă din 25 de state membre. În Tratatul de la Nisa cele mai importante schimbăr sunt redefinirea sistemului de vot în Consiliu și crearea unor metode care să fie de folos în schimbarea structurii Comisiei.

Tratatul de la Nisa a realizat schimbări și pentru PESC. Printre cele mai importante schimbări realizate în urma Tratatului de la Nisa se numără numirea unui Reprezentant Special PESC ce va deveni în viitor Înalt Reprezentant pentru PESC, conturarea și introducerea unei politici de apărare comună ce va face parte din Politica Externă și de Securitate Comună și care va purta denumirea de Politică de Securitate și Apărare Comună în viitor, realizarea de acorduri internaționale pentru domeniile PESC și JAI și stabilirea faptului că PESC cuprinde totalitatea chestiunilor în legătură cu securitatea Uniunii.

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare în anul 2009 și îmbunătățea cele 3 tratate ale UE: Tratatul Uniunii Europene ce avea să își schimbe denumirea în Tratatul privind funcționarea Uniunii, Tratatul Euratom și Tratatul privind constituirea Comunității Europene.

Tratatul de la Lisabona aduce progrese semnificative pentru PESC prin crearea poziției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate format prin fuziunea poziției de Înalt Reprezentant pentru PESC și poziția de Comisar Însărcinat cu Afacerile Externe. Această nouă poziție creată, Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, avea ca obligație asumarea președinției Consiliului Afaceri Externe, dreptul de a lua inițiativa în domeniul PESC, de a-și exercita autoritatea asupra Reprezentanților Speciali ai Uniunii Europene și delegațiilor Uniunii. Un alt progres important care s-a realizat prin intermediul Tratatului de la Lisabona este crearea Serviciului European pentru Acțiunea Externă (SEAE). SEAE vine în sprijinul acțiunii externe ale Uniunii și este separată de Consiliu și de Comisie și se află sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Pe lângă crearea poziției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și crearea SEAE, Tratatul de la Lisabona contribuie la dezvoltarea Politicii de Securitate și Apărare Comună (PSAC) despre care vom discuta în cuprinsul lucrării.

Tratatul de la Lisabona a fost semnificativ pentru Uniunea Europeană și Europa pe mai multe planuri printre care: creșterea eficienței Europei, problematica drepturilor și valorilor, a libertății, solidarității și securității pentru Europa, stabilirea transparenței și democrației în Europa și asigurarea unei poziții pe scena politică globală pentru Europa.

Consolidarea coerenței, eficacității și vizibilității este foarte importantă pentru menținerea PESC ca parte a Uniunii Europene, conștietizându-se faptul că PESC trebuie să fie vizibilă pentru cetățenii Uniunii cât și pentru restul lumii, trebuie să aibă reprezentativitate pentru statele membre ale Uniunii și nu în ultimul rând trebuie să asigure coerența sa prin globalitate și continuitate. În acest scop, Grupul de Lucru “Acțiune externă” a făcut câteva recomandări pentru a mări coerența, eficacitatea și vizibilitatea atât a PESC cât și a Uniunii Europene.

Printre cele mai importante recomandări propuse de către Grupul de Lucru “Acțiune externă” în privința creșterii coerenței, eficacității și vizibilității PESC au fost:

Se recomanda ca acțiunea externă a Uniunii să fie obligată să fie coerentă în conformitate cu obiectivele și principiile Uniunii.

Stabilirea coerenței între actori și instituții, realizată prin crearea funcției de Ministru de Externe al Uniunii Europene.

Crearea funcției de Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii Europene.

Separarea Consiliului Afaceri Externe de Consiliul Afaceri Generale.

Stabilirea modalităților de luare a deciziilor pentru Consiliu.

Reforma finanțării PESC și crearea unui buget PESC.

Aceste acțiuni au contribuit la creșterea coerenței, eficacității și vizibilității pentru PESC, dar și pentru Uniunea Europeană, stabilindu-i recunoaștere și o poziție importantă pe scena politică a lumii.

Pentru coerența, eficacitatea și vizibilitatea PESC, Tratatul de la Lisabona a avut o importanță semnificativă, acestea având sprijin pe îmbunătățirile aduse prin respectivul tratat. Se mărește eficiența și vizibilitatea pe scena internațională datorită Tratatului de la Lisabona prin care se atribuie personalitate juridică Uniunii Europene prin crearea poziției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Nu doar PESC a fost influențată de Tratatul de la Lisabona, cât și acțiunea externă și PESA (viitoarea PSAC) au fost influențate de acest tratat iar acest lucru face ca rolul Uniunii în lume să fie consolidat iar acțiunile acesteia la nivel local, internațional sau global să fie mărite din punct de vedere al eficienței.

Diferența dintre puterea politică și puterea militară

Uniunea Europeană, la începutul înființării sale s-a axat mai mult pe puterea civilă decât pe puterea militară. Politica de apărare militară a Uniunii a avut ca țel apărare umanitară în caz de criză. UE nu avea o apărare militară solidă datorându-se faptului că aceasta se baza pe cooperarea statelor ca urmare a relațiilor economice, politicilor comune, comerțului, relațiilor externe și a modelului său social. Prin acționarea pașnică și cooperantă, Uniunea se folosește de puterea sa civilă. În timp ce puterea civilă înseamnă stabilirea prin cooperare și diplomație a unui loc important pe scena internațională, puterea militară înseamnă asigurarea unui loc important pe scena internațională cu ajutorul forței militare.

Deciziile cu privire la apărarea europeană au fost luate după prezentarea rezultatelor studiului efectuat de Grupul de Lucru VIII. A fost luată decizia de a crea și dezvolta o putere militară prin care Uniunea să protejeze țările membre de amenințări și atacuri teroriste și să aibă o apărare colectivă, dar care să nu fie concurențială cu puterea militară NATO. Chiar dacă Uniunea dezvoltă o putere militară de apărare, politica externă bazată pe putere civilă și diplomație este mai importantă pentru aceasta.

Politica de apărare reprezintă un instrument al politicii externe, de aceea PSAC este o parte din PESC.

Până s-a ajuns la denumirea de politică externă și securitate comună, au fost folosite și alte denumiri ale acestui domeniu. Dintre denumirile anterioare PESC amintim acțiune externă folosită în Raportul Grupului VII și în Propunerea Prezidiului, politică externă sau politică externă comună folosite la Laeken și politică de relații externe folosită de către Comisia Europeană în propunerea de Constituție pentru UE. Primele două denumiri, acțiune comună și politică externă, nu înseamnă același lucru. Conform lui Bărbulescu diferența dintre politică externă și acțiune externă constă în faptul că prima reprezintă un sistem ce are la bază o filozofie, se folosește de instrumente în activitatea sa, are buget propriu, coerență și programare ce realizează îndeplinirea unor obiective generale și specifice, pe când cea de-a doua nu este atât de complexă, având posibilitatea de a îndeplini un simplu răspuns pentru un caz punctual.

Prin Declarația de la Laeken se formulează misiunea Uniunii de către semnatarii săi și de către statele membre: “Europa trebuie să-și asume responsabilități în gestionarea lumii globalizate.

Conform Laeken:

misiunea era aceea de a juca un rol important în societatea internațională globalizată;

iar finalitatea acțiunii externe europene o constituia instaurarea unei ordini mondiale alternative la cea existentă care să-și găsească “modelul” în cel european, adică cel al societății de bunăstare, păcii, conviețuirii pașnice, solidarității;

în fine, acest model social, trebuia să “împrumute” și “viziunea” UE asupra relațiilor internaționale.”

În urma Declarației de la Laeken au fost înfiițate două Grupuri de Lucru pentru Acțiunea Externă ce aveau ca scop analiza domeniului apărării. Unul din cele două Grupuri de Lucru pentru Acțiunea Externă era concentrat strict pe apărare iar celălalt Grup de Lucru se ocupa cu coerența și eficacitatea PESC despre care voi vorbi în continuare.

Printre cele mai importante recomandări propuse de către Grupul de Lucru “Acțiune externă” în privința creșterii coerenței, eficacității și vizibilității PESC au fost:

Se recomanda ca acțiunea externă a Uniunii să fie obligată să fie coerentă în conformitate cu obiectivele și principiile Uniunii.

Stabilirea coerenței între actori și instituții, realizată prin crearea funcției de Ministru de Externe al Uniunii Europene.

Crearea funcției de Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii Europene.

Separarea Consiliului Afaceri Externe de Consiliul Afaceri Generale.

Stabilirea modalităților de luare a deciziilor pentru Consiliu.

Reforma finanțării PESC și crearea unui buget PESC.

Prin Tratatul de la Nisa, în cadrul articolului 23 TUE, se prevede numirea unui Reprezentant Special pentru PESC. Reprezentantul Special pentru PESC va avea denumirea de Înalt Reprezentant. Funcția de Înalt Reprezentant a fost creată datorită necesității existenței unei persoane care să reprezinte și să coordoneze activitatea PESC. Astfel PESC va fi identificată mai ușor, având o persoană care să îi reprezinte interesele. Acestă persoană va reprezenta imaginea PESC atât pentru statele membre cât și pentru cele din întreaga lume, va asigura coerența PESC, va contribui la luarea deciziilor și va asigura realizarea acestora. Numirea în funcția de Înalt Reprezentant este făcută direct de către Consiliu, prevăzând-se că Secretarul General al Consiliului va îndeplini această funcție. Persoana care ocupă funcția de Înalt Reprezentant are totodată și funcțiile de Comisar de Relații Externe, Vicepreședinte al Comisiei și Președinte permanent al Consiliului Afaceri Externe. Acordarea acestor funcții si responsabilități Înaltului Reprezentant sunt date deoarece domeniul politicii externe și de securitate este unul complex și care cuprinde și sectoarele de activitate ale respectivelor funcții. Pe lângă acestea Înaltul Reprezentant al PESC nu poate fi separat de acțiunea externă, bucurându-se de suportul Serviciului European de Acțiune Externă. În momentul actual în funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate este Catherine Ashton, ce asigură coerența și coordonarea acțiunii externe a UE.

Rolul instituțiilor Uniunii Europene pentru PESC

În continuare voi prezenta rolul pe care îl au pentru PESC următoarele instituții: Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Europeană, Președinția, Personalul Militar al Uniunii Europene, Comitetul Militar, Consiliul de Miniștrii, Comitetul Reprezentanților Permanenți, Comisia pentru Politică și Securitate și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Consiliul European – Pentru PESC, Consiliul European are ca scop elaborarea principiilor și liniilor generate ale acesteia. Printre responsabilitățile sale, Consiliul European este responsabil cu predarea anuală către Parlamentul European a unui raport și a unui referat în variantă scrisă ce au ca subiect dezvoltarea Uniunii într-o perioadă de timp. În raportul și referatul despre dezvoltarea Uniunii este cuprinsă și evoluția realizată de PESC. Președintele Consiliului European în momentul actual este Herman Van Rompuy.

Parlamentul European – Parlamentul European nu are o foarte mare importanță și influență în dezvoltarea PESC, prima prezentand mai mult un rol consultativ pentru cea din urmă. Parlamentul European este consultat de Președinție în domeniul PESC cu privire la deciziile esențiale și informat cu privire la evoluția PESC de către Comisie și Președinție având dreptul de a face recomandări Consiliului sau de a pune întrebări. Alte întrebări pe care le poate adresa Parlamentul European în legătură cu PESC sunt întrebări privind domeniul bugetelor în cadrul managementului crizei civile. În perioada actuală președintele Parlamentului European este Martin Schulz.

Comisia Europeană – Comisia Europeană trebuie să prevadă evoluția și acțiunile PESC. Acesta nu are o influență directă asupra PESC. Comisia Europeană va ceda pentru PESC acțiunile ce nu pot fi rezolvate într-un cadru de tip comunitar, ci pot fi rezolvate într-un cadru de tip interguvernamental. Președintele Comisiei Europene în perioada actuală este José Manuel Barroso.

Președinția – Președinția are un rol foarte important în cadrul Uniunii Europene, statul membru ce deține Președinția poate exercita o influență foarte ridicată asupra Uniunii. Precum are un rol foarte important pentru Uniune, Președinția reprezintă o instituție foarte importantă și pentru PESC. Această importanță crescută acordată instituției Președinției pentru Uniunea Europeană și pentru PESC este datorată faptului că Președinția are ca responsabilitate implementarea deciziilor în conformitate cu Titlul V prezentant în cadrul TUE și exprimarea poziției pe care o are Uniunea Europeană în legătură cu PESC. În momentul actual Președinția este deținută de către Danemarca.

Personalul Militar al Uniunii Europene – Personalul militar al Uniunii Europene se ocupă cu pregătirea și dezvoltarea forțelor statelor membre în legătură cu colaborării cu NATO. Personalul Militar al Uniunii Europene se ocupă cu realizarea planului de acțiune și identificarea posibilelor forțe participante în cazul unor situații de criză cu scopul de a le soluționa.

Comitetul Militar – Comitetul Militar se ocupă cu coordonarea activității militare a Uniunii și are rol în oferirea de soluții pentru probleme ce au legătură cu PESC. Dintre caracteristicile care îi revin Comitetului Militar cele mai importante sunt: stabilirea unor estimări de tip financiar pentru propriile activități și operațiuni, evaluarea unor posibile crize în care se poate folosi forța armată, dezvoltarea caracteristicilor militare ce au rol în controlul politic și strategic al operațiunilor și al situațiilor în care se folosește managementul crizelor și o ultimă caracteristică importantă este legată de asumarea responsabilității pentru relațiile militare ale Uniunii Europene cu statele candidate, cu statele membre ale NATO și diferite de cele ale UE în același timp, cu alte state și organizații. Președintele Comitetului Militar în perioada actuală este Generalul Håkan Syrén.

Consiliul de Miniștrii – Pentru PESC Consiliul acoperă toate ariile sale de activitate și are un rol determinant și foarte important între toate instituțiile pe care le are UE. Consiliul de Miniștrii răspunde și este responsabil cu adoptarea pozițiilor necesare definirii și implementării politicii comune externe și a celei de securitate.

Comitetul Reprezentanților Permanenți – Comitetul Reprezentanților Permanenți are ca responsabilitate, în urma tratatului de la Maastricht din anul 1993, pregătirea lucrărilor Consiliului și executarea mandatelor încredințate lui de către Consiliu. COREPER are rol în menținerea și asigurarea coerenței acțiunilor comunitare, coerență ce are ca scop dezvoltarea relațiilor externe ale Uniunii Europene.

Comisia pentru Politică și Securitate – Comisia pentru Politică și Securitate a fost creată în anul 2001 în urma unei decizii a Consiliului. Aceasta se ocupă cu următoarele activități pentru PESC: determinarea pentru PESC și pentru alte comisii a unor direcții de urmat în analizarea problemelor de tip comunitar prin mijlocirea grupurilor de lucru, Comisia pentru Politică și Securitate va coordona, supraveghea și monitoriza problemele ce țin de PESC, va avea responsabilitatea de a cunoaște situațiile internaționale pentru zonele de influență ale PESC, va primi din partea Comisiei pentru Aspecte Civile informații, recomandări și păreri în legătură cu managementul crizelor și în legătură cu stabilirea direcțiilor de urmat pentru zonele de interes ale PESC.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate – Funcția de Înalt Reprezentant a fost creată datorită necesității existenței unei persoane care să reprezinte și să coordoneze activitatea PESC. Astfel PESC va fi identificată mai ușor, având o persoană care să îi reprezinte interesele. Acestă persoană va reprezenta imaginea PESC atât pentru statele membre cât și pentru cele din întreaga lume, va asigura coerența PESC, va contribui la luarea deciziilor și va asigura realizarea acestora. Numirea în funcția de Înalt Reprezentant este făcută direct de către Consiliu, prevăzând-se că Secretarul General al Consiliului va îndeplini această funcție. Persoana care ocupă funcția de Înalt Reprezentant are totodată și funcțiile de Comisar de Relații Externe, Vicepreședinte al Comisiei și Președinte permanent al Consiliului Afaceri Externe. . În momentul actual în funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate este Catherine Ashton, ce asigură coerența și coordonarea acțiunii externe a UE.

Prin intermediul instituțiilor enumerate mai sus se observă faptul că au o deosebită importanță în dezvoltare și funcționarea politicilor existente datorită responsabilității instituțiilor de a crea proceduri și norme în urma cărora vor fi luate deciziile pentru rezolvarea conflictelor.

Politica Europeană de Vecinătate (PEV)

Uniunea Europeană a realizat faptul că necesită un mediu de securitate atât în interior cât și în exterior și faptul că vecinii săi trebuie să aibă un nivel de dezvoltare asemănător cu al său pentru a putea realiza respectivul mediu de securitate cu scopul de a împiedica și preîntâmpina pericolele datorate diferențelor majore de dezvoltare dintre statele membre ale UE și statele vecine. Din acest punct de vedere Uniunea prezintă interesul de a ajuta în dezvoltare statele vecine. În acest sens, implicarea Uniunii Europene la dezvoltarea statelor vecine, a dus la crearea Politicii Europene de Vecinătate în cadrul Uniunii Europene.

Politica Europeană de Vecinătate a fost inițiată în anul 2003 și a fost pusă în aplicare în anul 2006 de către Comisie. PEV a fost concepută ca o metodă inovatoare față de cea tradițională în relațiile Uniunii Europene atât cu statele membre cât și cu statele vecine. PEV va apărea în urma dezvoltării numărului membrilor Uniunii Europene, în urma Comunicării Comisiei Europene din martie 2003 în cadrul căreia se prezintă importanța relațiilor dintre Uniunea Europeană cu vecinii săi. În acest sens existau deja două programe, TACIS și MEDA, iar ca urmare a Comunicării Comisiei Europene va fi realizat un instrument nou, Instrumentul European pentru Vecinătate și Colaborare, ce va avea un rol important în implementarea Politicii Europene de Vecinătate. După un an de la realizarea Intrumentului European de Vecinătate și Colaborare, Comisia Europeană a prezintat etapele ce trebuiesc parcurse pentru implementarea unei politici de vecinătate și metoda prin care țările noi vecine ale Uniunii Europene vor beneficia de statutul de stat vecin al UE, prin intermediul Comunicării „Politica Europeană de Vecinătate. Strategia și Rapoartele pe Țară”.

PEV a fost realizat pentru un interes comun al statelor vecine și al UE în vederea realizării schimburilor comerciale, schimburilor sociale, investițiilor străine și cooperării între state. În urma intereselor comune, PEV a oferit beneficii statelor vecine. Cele mai importante beneficii pe care le-a oferit PEV pentru statele vecine Uniunii Europene au fost dezvoltarea socială și economică prin educație, cercetare și cultură; integrarea în cadrul altor politici europene și accesul pe piața internă. PEV este un element al construcției europene și a fost realizată cu scopul de a contribui la eliminarea formării unor noi riscuri de securitate. PEV este responsabilă cu împiedicarea creării unor noi linii de diviziune la granițele sale externe datorate extinderii Uniunii Europene prin intermediul integrării statelor vecine din punct de vedere economic și prin oferirea de sprijin în ascensiunea politică a statelor vecine spre politica Uniunii.

Obiectivele principale ale Politicii Europene de Vecinătate sunt colaborarea dintre statele vecine ale Uniunii Europene cu statele membre ale acesteia în vederea împărțirii beneficiilor existente datorită Uniunii Europene și asigurarea și creșterea siguranței, stabilității și securității statelor prin intermediul relațiilor de colaborare pe toate domeniile.

Politica Europeană de Vecinătate nu este aceeași cu politica de extindere a Uniunii Europene. PEV nu este destinată tuturor statelor, ci doar statelor din imediata vecinătate a Uniunii Europene fără perspectivă de aderare la aceasta în viitor, indiferent de granița terestră sau maritimă pe care o prezintă. Dintre statele cărora li se aplică PEV enumerăm: Algeria, Armenia, Egipt, Siria, Tunisia, Moldova, Maroc, Liban, Libia etc.

PEV se bazează pe Acordurile de asociere euro-mediteraneene și Acordurile de parteneriat și cooperare.

Cele mai importante instrumente cu care lucrează PEV sunt Planurile de acțiune bilaterală PEV. Pentru ca un plan de acțiune PEV să poată fi inițiat este necesară intrarea în vigoare a unui Acord de asociere euro-mediteraneean sau a unui Acord de parteneriat și cooperare. Prin intermediul Planurilor de Acțiune se decid pe termen scurt și mediu obiectivele avansării relațiilor bilaterale dintre Uniunea Europeană și țara vecină. Prin Planurile de Acțiune se stabilește agenda reformelor politice și economice de care au nevoie în mod particular pentru fiecare stat în parte. Acestea au ca termen de funcționare 3-5 ani și acoperă mai multe domenii printre care și dialogul politic, reformele în derulare, politica economică și socială, gradul de dezvoltare al relațiilor dintre Uniunea Europeană și statele vecine, comerț, situația economică, justiție și afaceri interne și poziția geografică. Alte instrumente cu care lucrează PEV sunt documentele strategice prin care se decid scopurile, principiile, problematica cooperării regionale și metodologia de implementare a instrumentelor cu care lucrează PEV și rapoartele de țară prin care se prezintă situația economică, politică și socială a țării analizate.

„Asistența financiară pentru implementarea PEV este acordată prin Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat (ENPI) care totalizează 11, 2 miliarde de euro în perioada 2007-2013.

ENPI are patru componente:

bilaterală (destinate relației bilaterale între UE și fiecare stat partener și care reprezintă cea mai mare parte a fondurilor);

ENPI Inter-regional (Erasmus Mundus, TAIEX, twinning, Facilitatea de Investiții pentru Vecinătate-NIF, etc.);

ENPI Regional Est și ENPI Regional Sud (dedicate proiectelor regionale)

ENPI-CBC (destinat finanțării programelor de cooperare transfrontalieră).

În martie 2010, Comisia Europeană a decis să aloce, sub ENPI, suma de 5,7 miliarde Euro pentru finanțarea proiectelor de reformă politică și economică în statele acoperite de PEV, precum și pentru cooperarea regională, pentru perioada 2011 – 2013. Finanțarea depășește alocările din perioada precedentă (2007 – 2010), când s-au cifrat la 5,8 miliarde Euro pentru 4 ani.”

Comisarul pentru Relații Externe și Politică Europeană de Vecinătate este răspunzător pentru Politica Europeană de Vecinătate. În prezent funcția de Comisar pentru Relații Externe și Politică Europeană de Vecinătate este ocupată de către Štefan Füle.

Politica Europeană de Vecinătate pentru România

România a prezentat un interes deosebit pentru Politica Europeană de Vecinătate în vederea realizării unui spațiu comun de stabilitate, securitate și progres între membrii Uniunii Europene și statele vecine. În acest sens România a prezentat un interes crescut pentru programul „Sinergia Mării Negre” inițiat în anul 2007. Prin acest program se realiza o cooperare între state pe domenii multiple printre care amintim politică, securitate, dezvoltare regională, știință și tehnologie, afaceri, dezvoltare socială etc.

România, prin Ministrul Afacerilor Externe, Cristian Diaconescu, a participat la Conferința pentru politici de securitate de la München în februarie 2012. La acestă conferință reprezentantul României s-a întâlnit cu Štefan Füle, Comisarul european pentru Extindere și Politică Europeană de Vecinătate. Subiectele tratate în această întâlnire au fost extinderea Uniunii Europene, relațiile Uniunii Europene cu Moldova și perspectiva europeană pentru statele din Balcanii de Vest.

În această întrevedere Cristian Diaconescu a întărit poziția României de sprijin activ în expansiunea Europei și în consolidarea relațiilor dintre statele vecine ale Uniunii cu aceasta.

Politica de Securitate și Apărare Comună

Politica de Securitate și Apărare Comună este o politică recentă a Uniunii Europene, aceasta fiind în dezvoltare încă din anul 1998 din punct de vedere al conceptului iar din punct de vedere operațional aceasta a început să fie dezvoltată încă din anul 2003. Operaționalizarea PSAC s-a realizat prin Strategia de Securitate Europeană și prin raportul de implementare a acesteia din anul 2008. Prin Strategia de Securitate Europeană s-au identificat cinci amenințări primordiale. Aceste cinci amenințări primordiale sunt următoarele: crearea armelor de distrugere în masă, terorismul, conflicte regionale, crima organizată și falimentare statelor.

Aceste două documente, Strategia de Securitate Europeană din anul 2003 și raportul de implementare din anul 2008, reprezintă documentele de referință ale Politicii de Securitate și Apărare Comună.

Prima tentativă de creare a Politicii de Securitate și Apărare Comună în cadrul Uniunii Europene Occidentale nu a avut succes, eșecul datorându-se lipsei mijlocelor și rapidității de a face față amenințărilor. Cea de-a doua încercare s-a dovedit a fi de succes, ducând la ceea ce înseamnă în ziua de azi Politica de Securitate și Apărare Comună. Pentru ca PSAC să existe în prezent Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Amsterdam au jucat un rol esențial prin faptul că au arătat Uniunii Europene perspectiva realizării unei politici de apărare comună și plasarea acesteia într-o circumstanță politică. Prin Tratatul de la Maastricht s-a conturat ideea de responsabilitate a Uniunii Europene pentru securitatea și apărarea Europei. Prin crearea Politicii de Securitate și Apărare Comună s-a dorit de către Uniunea Europeană existența unei politici de apărare comună ce ar putea pe viitor să ducă la o apărare comună a Uniunii Europene.

Evoluția Politicii de Securitate și Apărare Comună a fost influențată și de NATO, cea din urmă deținând monopolul asupra apărării Europei. Poziția NATO de lider în apărare pentru Europa a dus la încercarea acesteia de a integra noua politică de apărare a Uniunii Europene în cadrul său. Astfel PSAC a fost văzută de către SUA ca fiind mărirea puterii militare pentru NATO din partea Europei, iar Europa o vedea ca fiind o creștere în putere pentru Uniunea Europeană.

Prin Constituția Europeană pentru PSAC se prevăd introducerea misiunilor Petersberg și a clauzelor de apărare reciprocă și de solidaritate în caz de catastrofe naturale sau umane sau atacuri teroriste. Misiunile Petersberg constau în misiuni de menținere a păcii, misiuni umanitare și de evacuare a resortisanților și misiuni de luptă pentru gestionarea crizelor și operații de restabilire a păcii.

Conform Constituției Europene, în Titlul V, Secțiunea 2, misiunile „în cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile și militare, includ acțiuni comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare și de evacuare, misiunile de consiliere și de asistență în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii, misiunile forțelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii și operațiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat țărilor terțe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.”

Impactul Tratatului de la Lisabona asupra Politicii de Securitate și Apărare Comună

Prin Tratatul de la Lisabona Politica Europeană de Securitate și Apărare se transformă în Politica de Securitate și Apărare Comună, dar fără a schimba caracterul său interguvernamental și principiul unanimității.

Alte modificări aduse de Tratatul de la Lisabona pentru PSAC sunt următoarele: apariția Agenției Europene de Apărare, cooperarea structurată permanentă, clauza de apărare mutuală, clauza de solidaritate, aspecte legate de finanțare și introducerea misiunilor Petersberg.

Agenția Europeană de Apărare a fost creată în anul 2004 cu scopul de a dezvolta capacitățile de apărare pentru gestionarea crizelor și de a susține cooperarea europeană pentru armament. Șeful Agenției Europene de Apărare este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate.

Pe lângă cooperarea structurată permanentă mai există alte patru modalități de cooperare. Aceste patru modalități de cooperare sunt: participarea în mod voluntar la toate operațiile și misiunile pe care le are PSAC, posibilitatea de a fi încredințată realizarea unei misiuni de către un grup de țări, cooperarea întărită și posibilitatea fiecărui stat membru de a hotărî pentru care proiecte să participe în Agenția Europeană de Apărare. Cooperarea structurată permanentă este accesibilă tuturor statelor membre ale Uniunii Europene și a fost creată în ideea de a oferi posibilitatea aceste state de a se uni în grupuri restrânse cu scopul de mări numărul instrumentelor de apărare prin unirea acestora. Alte scopuri au mai fost mărirea investițiilor statelor membre, participarea la programe de echipament în Agenția Europeană de Apărare și interoperabilitatea materialelor. Pentru a putea avea acces la cooperarea structurată permanentă statele trebuiau să îndeplinească următoarele două cerințe: din punct de vedere industrial statele trebuiau să aibă capacitatea de a se dezvolta în ritm rapid în domeniul apărării și din punct de vedere operațional statele trebuiau să aibă posibilitatea de a aproviziona forță armată pentru misiunile derulate.

Clauza de apărare mutuală se referă la faptul că toate statele membre sunt obligate să apere un alt stat membru în cazul în care acesta necesită apărare militară în urma unor agresiuni armate. Această modificare adusă de Tratatul de la Lisabona arată faptul că se dorește realizarea unei apărări comune europene ce va fi realizată prin intermediul PSAC.

Clauza de solidaritate implică unirea tuturor forțelor statelor membre în susținerea unui stat membru care este afectat de catastrofe naturale sau de acțiuni teroriste cu scopul de a reduce din efectele dezastrului respectiv.

Finanțarea se referă la finanțarea operațiilor și misiunilor militare și de apărare ale PSAC. Aceste cheltuieli de finanțare sunt suportate de către fiecare stat membru ce participă în aceste misiuni și operații ale PSAC.

Funcționalitatea PSAC se face cu ajutorul unor actori și instrumente PESC. Comitetul Politic și de Securitate (COPS), Comitetul Militar al Uniunii Europene, Statul Major Militar al Uniunii Europene, Capacitatea civilă de planificare și de conducere (CPCC), Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe și politica de securitate comună și Parlamentul European oferă suport în funcționarea și activitățile PSAC.

PSAC participă la implicarea securitară globală a Uniunii Europene. Această implicare securitară globală implică pentru PSAC realizarea în același timp a mai multor misiuni și operații PSAC prin folosirea coerentă și totală a instrumentelor comunitare și a celor civile ale acesteia, începerea unei misiuni în domeniul crizei după 5 zile de la aprobarea Consiliului iar pentru misiunile de tip civil începerea să poată fi realizată după 30 de zile de la aprobarea Consiliului și asigurarea coerenței eforturilor prin stabilirea clară a activităților PSAC și activităților Comunității.

Luarea deciziilor în cadrul Politicii de Securitate și Apărare Comună

Deoarece PSAC este o componentă a PESC, deciziile vor fi luate în modalitate asemănătoare. Astfel deciziile pentru PSAC trebuie să fie adoptate în unanimitate de către Consiliul European și de către Consiliul Uniunii Europene. Ca și în cazul PESC, PSAC este pusă în aplicare de către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate comună. Acesta are obligația de a se consulta cu Parlamentul European în privința PSAC și are dreptul și posibilitatea de a propune Consiliului adoptarea unor anumite decizii ce au legătură cu domeniul securității și apărării.

Contextul actual al PESC – PSAC

În condițiile existente pentru anul 2012 PESC a luat următoarele decizii:

Decizia 2012/33 din data de 23.01.2012 cu privire la numirea unui Reprezentant Special al Uniunii Europene pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu.

Decizia 2012/34 din data de 23.01.2012 cu privire la numirea generalului Patrick de Rousiers din 6 noiembrie 2012 în funcția de președinte al Comitetului militar al Uniunii Europene.

Decizia 2012/35 din data de 23.01.2012 cu privire la adoptarea unor măsuri restrictive împotriva Iranului.

Decizia 2012/36 din data de 23.01.2012 cu privire la modificarea deciziei adoptată în legătură cu măsurile restrictive împotriva Belarusului.

Decizia 2012/37 din data de 23.01.2012 cu privire la aplicarea deciziei cu privire la adoptarea unor măsuri restrictive împotriva Siriei.

Decizia 2012/39 din data de 25.01.2012 cu privire la numirea lui Samuel Žbogar în funcția de Reprezentant Special al Uniunii Europene în Kosovo.

Decizia 2012/50 din data de 27.01.2012 cu privire la modificarea deciziei în legătură cu adoptarea unor măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Tunisia.

Decizia 2012/74 din data de 10.02.2012 cu privire la punerea în aplicare a deciziei cu privire la reînnoirea măsurilor restrictive impuse împotriva Côte d’Ivoire.

Decizia 2012/97 din data de 17.02.2012 cu privire la decizia privind măsurile restrictive împotriva Zimbabwe.

Decizia 2012/98 din data de 17.02.2012 cu privire la modificarea deciziei de reinnoire a măsurilor restrictive împotriva Birmaniei/Myanmar.

Decizia 2012/121 din data de 27.02.2012 cu privire la sprijinirea activităților de promovare a dialogului și a cooperării UE – China – Africa privind controlul armelor convenționale.

Decizia 2012/122 din data de 27.02.2012 cu privire la modificarea deciziei ce are legătură cu măsurile restrictive împotriva Siriei.

Decizia 2012/123 din data de 27.02.2012 cu privire la modificarea deciziei de suspendare parțială a aplicării Acordului de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Arabă Siriană.

Decizia de punere în aplicare 2012/124 privind decizia de măsuri restrictive împotriva Zimbabwe.

Decizia de punere în aplicare 2012/126 privind decizia de măsuri restrictive împotriva Belarusului.

Decizia de punere în aplicare 2012/144 privind decizia de punere în aplicare a deciziei de reînnoire a măsurilor restrictive impuse împotriva Côte d’Ivoire.

Decizia 2012/149 din data de 13.03.2012 cu privire la modificarea deciziei de măsuri restrictive împotriva Republicii Guineea.

Decizia 2012/150 din data de 13.03.2012 cu privire la modificarea deciziei de actualizare a listei persoanelor, grupurilor și entităților care fac obiectul articolelor 2,3 și 4 din Poziția comună 2001/931/PESC privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului.

Decizia 2012/152 din data de 15.03 cu privire la modificarea deciziei privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului.

Decizia 2012/158 din data de 19.03.2012 cu privire la modificarea deciziei de măsuri restrictive având în vedere situația din Bosnia și Herțegovina.

Decizia 2012/159 din data de 19.03.2012 cu privire la modificarea deciziei de măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane, entități și organisme având în vedere situația din Egipt.

Decizia 2012/166 din data de 23.03.2012 cu privire la spijinul acordat activităților Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC) în cadrul punerii în aplicare a strategiei UE împotriva proliferării armelor de distrugere în masă.

Decizia 2012/167 din data de 23.03.2012 cu privire la punerea în aplicare a deciziei pentru măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane, grupuri, întreprinderi și entități având în vedere situația din Afganistan.

Decizia 2012/168 din data de 23.03.2012 cu privire la modificarea deciziei pentru măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Iran.

Decizia 2012/169 din data de 23.03.2012 cu privire la modificarea deciziei pentru adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului.

Decizia 2012/170 din data de 23.03.2012 cu privire la modificarea deciziei pentru măsurile restrictive împotriva conducerii regiunii Transnistria din Republica Moldova.

Decizia 2012/171 din data de 23.03.2012 cu privire la punerea în aplicare a deciziei de măsuri restrictive împotriva Belarusului.

Decizia 2012/172 din data de 23.03.2012 cu privire la punerea în aplicare a deciziei de măsuri restrictive împotriva Siriei.

Decizia 2012/173 din data de 23.03.2012 cu privire la activarea Centrului de operații al UE pentru misiunile și operațiile din cadrul politicii de securitate și apărare comune desfășurate în Cornul Africii.

Decizia 2012/174 din data de 23.03.2012 cu privire la modificarea Acțiunii comune 2008/851/PESC privind operația militară a Uniunii Europene în vederea unei contribuții la descurajarea, prevenirea și reprimarea actelor de piraterie și de jaf armat din largul coastelor Somaliei.

Decizia 2012/205 privind modificarea adoptării de măsuri restrictive împotriva Iranului.

Decizia 2012/206 din 23.03.2012 privind modificarea deciziei de măsuri restrictive împotriva Siriei.

Decizia 2012/212 din 23.04.2012 privind modificarea deciziei de măsuri restrictive împotriva Belarusului.

Decizia 2012/225 din data de 26.04.2012 privind modificarea deciziei de reinnoire a măsurilor restrictive împotriva Birmaniei, Myanmar.

Decizia 2012/237 din data de 3.05.2012 privind măsurile restrictive împotriva anumitor persoane, entități și organisme care amenință pacea, securitatea sau stabilitatea în Republica Guineea-Bissau.

Decizia 2012/255 din data de 14.05.2012 privind modificarea deciziei de prelungire a mandatului Reprezentantului Special al Uniunii Europene în Afganistan.

Decizia de punere în aplicare 2012/256 din data de 14.05.2012 privind punerea în aplicare a deciziei de măsuri restrictive împotriva Siriei.

Decizia 2012/281 din data de 29.05.2012 în cadrul Strategiei europeană de securitate de sprijinire a propunerii Uniunii privind instituirea unui cod de conduită internațional pentru activitățile din spațiul cosmic.

Decizia ATALANTA/1/2012 din data de 25.05.2012 privind numirea unui comandant al forței UE pentru operația militară a Uniunii Europene în vederea unei contribuții la descurajarea, prevederea și reprimarea actelor de piraterie și de jaf armat din largul coastelor Somaliei.

Decizia 2012/285 din data de 31.05.2012 privind măsuri restrictive împotriva anumitor persoane, entități și organisme care amenință pacea, securitatea sau stabilitatea în Republica Guineea-Bissau.

Decizia 2012/291 din data de 5.06.2012 privind modificarea și prelungirea Acțiunii comune pentru misiunea Uniunii Europene de sprijinire a supremației legii în Kosovo, EULEX KOSOVO.

Conform deciziilor luate de PESC enumerate mai sus cele mai importante dintre acestea sunt deciziile de reînnoire a deciziilor cu privire la adoptarea unor măsuri restrictive pentru Republica Guineea, Zimbabwe și Côte d’Ivoire. Declarațiile privind deciziile pentru măsurile restrictive pentru cele trei state, Republica Guineea, Zimbabwe și Côte d’Ivoire, au fost transmise de către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, Catherine Ashton.

În luna mai a anului curent, misiunile și operațiile Uniunii Europene au fost următoarele:

Misiuni civile încheiate: în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în anul 2006 misiunea EUPAT și în perioada 2004-2005 misiunea EUPOL PROXIMA, în Guineea Bissau în perioada 2008-2010 misiunea EU SSR, în Republica Democrată Congo în perioada 2005-2007 misiunea EUPOL Kinshasa, în Georgia în perioada 2004-2005 misiunea EUJUST THEMIS, în Sudan/Darfur în perioada 2005-2006 misiunea Suport pentru AMIS II și în Aceh/Indonezia în perioada 2005-2006 misiune de monitorizare.

Operații militare încheiate: în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în 2003 operația CONCORDIA, în Tchad/RCA în perioada 2008-2009 operația EUFOR, în Republica Democrată Congo în 2003 operația ARTEMIS și în 2006 operația EUFOR, în Sudan/Darfur în perioada 2005-2006 misiunea Suport pentru AMIS II.

Misiuni civile în derulare: în Bosnia și Herțegovina din anul 2003 misiunea EUMP, în Kosovo din anul 2008 misiunea EULEX KOSOVO, în teritoriile palestiniene din anul 2006 misiunea EUPOL COPPS și din anul 2005 misiunea EUBAM Rafah, în Republica Democrata Congo din anul 2005 misiunea EUSEC și din anul 2007 misiunea EUPOL, în Moldova și Ucraina misiunea EUBAM, în Georgia din anul 2008 misiunea EUMM, în Afganistan din anul 2007 misiunea EUPOL, în Irak din anul 2005 misiunea EUJUST LEX iar EUCAP NESTOR va fi lansată în acest an.

Operații militare în derulare: în Bosnia și Herțegovina din anul 2004 operația EUFOR ALTHEA, în Atalanta din anul 2008 operația EUNAVFOR, în Somalia din anul 2012 operația EUTM.

Un eveniment important pentru PESC în anul 2012 a fost Conferința de Securitate de la München.

Conferința de Securitate de la München este principala conferință din lume ce are ca temă securitatea. În cadrul acestei conferințe se reunesc personalități politice cu scopul analizării problemelor importante actuale de securitate cât și pentru a prevedea posibilele viitoare probleme de securitate. Discursul principal al Conferinței de Securitate de la München a aparținut lui Thomas de Maiziere, Ministrul Apărării al Germaniei. Prin acest discurs, Thomas de Maiziere a evidențiat importanța asumării responsabilității securității pentru toate statele.

În perioada 20-21 mai 2012 Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, a participat alături de președintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, și președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, la Summitul NATO din Chicago. Un subiect principal al Summitului a fost viitorul Afganistanului. Cu această ocazie, Uniunea Europeană și-a reînnoit sprijinul său către Afganistan.

Un alt sprijin oferit de către Uniunea Europeană adus prin intermediul Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, Catherine Ashton, a fost pentru poporul sirian. Acesta se confruntă cu probleme de securitate internă ce se manifestă prin violență și crime în rândul civililor. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate face apel la autoritățile Siriei pentru protejarea cetățenilor săi cât și la Uniunea Europeană pentru a le veni în sprijin acestora.

Contextul actual al României cu Politica Externă de Securitate Comună și Politica de Securitate și Apărare Comună

România este un stat membru care participă activ în cadrul Uniunii Europene. Acest lucru se poate observa și în cadrul PESC și PSAC, fiind implicată în majoritatea operațiilor și misiunilor de acest gen.

În acest an în cadrul Conferinței de Securitate de la München din perioada 3-5 februarie din partea României a participat Ministrul de Externe Cristian Diaconescu. Acesta s-a reunit cu alți oameni politici în scopul dezbaterilor cu privire la probleme de securitate și pentru a menține relațiile diplomatice cu celălalte state. În acest sens, Cristian Diaconescu s-a întâlnit cu Kevin Rudd, Ministrul de Externe al Australiei, cu privire la vizita celui din urmă în România după ce Conferința de Securitate de la München va lua sfârșit. O altă întâlnire pe care a avut-o ministrul de externe al României a fost cu Vuk Jeremic, reprezentantul Serbiei în cadrul Conferinței de Securitate de la München. Prin această întâlnire Cristian Diaconescu a reasigurat susținerea Serbiei pentru devenirea acesteia țară candidată pentru Uniunea Europeană. Printre alte subiecte de interes pentru România ce au fost discutate în cadrul Conferinței de Securitate de la München au fost aderarea României la spațiul Schengen, subiecte de securitate din perspectiva summitului NATO de la Chicago și alte subiecte de cooperare bilaterală.

România a avut un rol important și constructiv pentru PSAC, acest fapt datorându-se participării sale active în UE și a faptului că este un participant dinamic la dialogul politic al UE. În perioada trecută cât și în cea actuală România a reprezentat o participare activă pentru PSAC. Participarea activă a României în cadrul PSAC s-a făcut pe cele două dimensiuni: dimensiunea operațională și dimensiunea politică. Pe dimensiunea operațională România a participat la misiunile Uniunii Europene de gestionare a crizelor iar pe dimensiunea politică România a susținut interesele comune ale statelor membre în domeniul securității și apărării.

Statul român a contribuit pentru PSAC atât pe parte civilă cât și pe parte militară. Pe parte civilă România face parte din primele state din UE care constribuie cu capacități civile pentru misiunile de gestionare a crizelor din cadrul UE iar în mod deosebit România este un stat membru al Uniunii Europene care contribuie cu experți, pesonal detașat și personal contractat pentru misiuni PSAC. Pe parte militară România și-a adus contribuția participând la două Grupuri Tactice de Luptă. În primul grup a participat alături de Grecia, Bulgaria și Cipru iar în cel de-al doilea Grup Tactic de Luptă a participat alături de Italia și Turcia.

În cadrul PSAC România a fost prezentă în numeroase misiuni desfășurate pe trei continente. Dintre misiunile la care a participat România amintim misiunea civilă EUPM din Bosnia și Herțegovina, misiunea pentru supremația legii în Kosovo EULEX KOSOVO, misiunea navală de combatere a pirateriei în Golful Aden EUNAVFOR ATALANTA și misiunea de poliție în teritoriile palestiniene.

România este un stat membru al Uniunii Europene important pentru PSAC, fiind printre primii contribuitori din punct de vedere al participării pentru operațiile PSAC-ului cu capacități civile. Statul român ia parte la toate reuniunile structurilor de lucru ce au ca subiect PSAC. Totodată acesta face parte ca membru în unele organisme cu deosebită importanță pentru PSAC. Dintre aceste organisme amintim pe următoarele: Institutul de Studii de Securitate al Uniunii Europene, Agenția Europeană de Apărare și Centrul Satelitar al Uniunii Europene.

Relațiile dintre Uniunea Europeană și NATO

Cele două organizații, NATO și UE, au în comun 21 de state membre. Aceste state membre comune sunt: Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Țările de Jos, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania și Regatul Unit.

Cooperarea între NATO și UE s-a făcut în misiuni și operații în Kosovo, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Bosnia și Herțegovina, Afganistan, Darfur și împotriva pirateriei spre coastele Somaliei.

Noul concept strategic dezvoltat de NATO are impact asupra PESC și PSAC. Acesta are două elemente esențiale: continuitate activității Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și elemente de noutate din activitatea NATO.

Elementele de noutate din activitatea NATO sunt următoarele:

În Noul concept strategic securitatea va fi realizată prin cooperare;

În Noul concept strategic sunt incluse în amenințări și riscuri ale securității, amenințările și riscurile din spațiul virtual;

NATO participă direct, activ, responsabil și eficace la securitatea energetică;

NATO va participa activ la stabilizarea unei situații post-conflict, la reconstrucția în urma unei situații de conflict, la prevenirea și gestionarea crizelor;

NATO se implică permanent în monitorizarea și analiza mediului internațional în privința prevenirii unor crize iar în cazul în care acestea nu au putut fi prevăzute, NATO acționează în mod responsabil, activ și consistent pentru gestionarea și soluționarea acestora;

NATO sprijină statele afectate în reconstrucția și stabilizare după existența unei crize;

NATO promovează organizația, rețeaua de state asociate cât și fiecare stat membru în parte;

Parteneriatul NATO cu Rusia pe mai multe domenii;

Modernizarea NATO pentru a face față noilor provocări din actualitate și viitor pe probleme de securitate;

NATO confirmă faptul că problemele de securitate nu pot fi soluționate doar prin puterea militară.

Pe lângă aceste noutăți, noul concept strategic al NATO aduce un plus în relația cu Uniunea Europeană, stabilind noi măsuri în acest parteneriat. Aceste noi măsuri adoptate de NATO în cadrul noului concept strategic sunt următoarele:

„întărirea deplină a parteneriatului strategic cu UE, într-un spirit deschis, transparent, complementar și cu respectarea autonomiei și integrității instituționale a celor două organizații de o manieră integrală și reciprocă. De aici, se poate trage concluzia că Politica de Securitate și Apărare Comună promovată de Uniunea Europeană, prin Tratatul de la Lisabona, se pune în aplicare prin respectarea autonomiei și integrității instituționale a celor două organizații;

ameliorarea cooperării practice în operații, pe toată gama de crize, de la planificare coordonată până la susținere reciprocă pe teren. Această măsură subliniază posibilitatea ca UE și NATO să acționeze în comun în prevenirea crizelor dintr-o zonă sau alta a lumii, cooperând în activitățile derulate într-un teatru sau altul de operații. Aici, trebuie subliniat faptul că, de regulă, UE se implică activ și responsabil în gestionarea conflictelor mai ales prin instrumente civile;

lărgirea consultărilor politice dintre cele două organizații pentru a include în cadrul acestora toate chestiunile de interes comun, pentru a împărtăși evaluările și punctele de vedere. În opinia noastră, această măsură probează faptul că relațiile dintre NATO și UE sunt relații stabilite între parteneri egali, dispuși la colaborare și cooperare responsabile atât înainte, în timpul, cât și după conflict. Participarea la reconstrucția țării afectată de conflict este un obiectiv prevăzut atât în „Noul concept strategic NATO”, cât și în Tratatul de la Lisabona prin Politica Europeană de Securitate Comună;

cooperarea mai strânsă în scopul dezvoltării de capacități, de o manieră care să reducă la minimum paralelismele și să ducă la maximizarea eficienței activităților asumate. Se știe că UE folosește frecvent mijloacele și infrastructurile NATO atunci când are de îndeplinit misiuni cu specific militar.”

Capitolul 3. Securitatea și apărarea în cadrul României

Strategia națională de apărare a României

Strategia națională de apărare a României este caracterizată ca fiind un instrument cu ajutorul căruia se administrează amenințările, vulnerabile și riscurile acesteia având în vedere interesele, valorile și obiectivele naționale de securitate.

În continuare voi prezenta obiectivele naționale de securitate ale statului român, principalele riscuri și amenințări la adresa României și principalele vulnerabilități ale României prezente în cadrul documentului Strategia națională de apărare a României.

„Pentru apărarea intereselor naționale și afirmarea valorilor, strategia stabilește următoarele obiective naționale de securitate:

Apărarea și promovarea drepturilor omului și întărirea principiilor de drept internațional ca fundamente ale stabilității și securității internaționale;

Promovarea drepturilor românilor de pretutindeni;

Asigurarea unui climat de pace, de stabilitate și securitate în vecinătatea României;

Respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale;

Continuarea procesului de modernizare a României;

O mai mare eficiență în funcționarea instituțiilor statului;

Asigurarea unei capacități de apărare armată necesară atât garantării intereselor naționale, cât și respectării obligațiilor internaționale ce ne revin în urma apartenenței la NATO și UE;

Creșterea influenței internaționale a României;

Dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a urgențelor civile, în special cele legate de calamități naturale sau pandemii;

Creșterea influenței internaționale a NATO și UE în paralel cu consolidarea cooperării dintre ele, ca și a celei dintre SUA și aliații europeni;

Dezvoltarea unei economii competitive, durabile și inclusive, în conformitate cu Strategia Europa 2020 a UE;

Asigurarea securității energetice;

Asigurarea securității cibernetice.”

„Principalele vulnerabilități ale României sunt:

Diminuarea capacității de aplicare a legii de către unele instituții ale statului;

Capacitatea administrativă redusă la nivel central și local;

Politizarea excesivă a unor instituții, atât la nivel local cât și național;

Corupția, cu implicații asupra funcționării instituțiilor statului și cu efecte negative asupra vieții cetățeanului;

Evaziune fiscală, contrabandă și practicile specifice economiei subterane;

Lipsa unui mecanism coerent de previziune, prognoză, programare, planificare, execuție și control care să susțină conducerea bugetară în sistem multianual și pe bază de rezultate, pornind de la coerență în formularea și implementarea politicilor publice și în așa fel încât să fie respectat nivelul unor indicatori care este stabilit în funcție de diverse interese, înțelegeri și tratate ale României pe plan internațional;

Dezechilibre bugetare generate de decizii politice greșite;

Scăderea calității serviciilor publice de sănătate;

Crima organizată, presiunile și influența pe care aceasta încearcă să le exercite asupra insituțiilor statului, asupra mass-media și asupra unor reprezentanți ai clasei politice;

Fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituții ale statului, prin răspândirea de informații false despre activitatea acestora; presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obținerii de avantaje de natură economică sau în relația cu instituții ale statului;

Decalajul de dezvoltare între regiunile României;

Tendințe demografice negative și procesul de îmbătrânire a populației;

Calitatea scăzută a sistemului de educație prin degradarea actului educațional, cu efecte directe asupra evoluției societății românești prin deprofesionalizarea acesteia;

Degradarea coeziunii familiilor ca urmare a fenomenului de migrație, cu consecințe puternic negative asupra copiilor și tinerilor;

Deficiențe în protecția și funcționarea infrastructurii critice.”

„Principalele riscuri și amenințări la adresa României sunt:

Extinderea modalităților de manifestare a fenomenului terorist în plan internațional, prin diversificarea bazei de sprijin și recrutare, precum și apariția unor riscuri noi generate de radicalizare religioasă, terorism cibernetic sau propagandă în mediul virtual;

Proliferarea armelor de distrugere în masă precum și dezvoltarea programelor de rachete balistice; emergența unor entități statale sau non-statale în măsură să dobândească unele capacități de producere a armelor de distrugere în masă;

Criminalitatea organizată (cu caracter național, dar și transfrontalier), cu un ridicat potențial de adaptare și capacitate de acțiune crescută în contextul crizei economice; insecuritatea publică și personală – multiplicarea și consolidarea grupurilor de crimă organizată pe fondul carențelor în funcționarea instituțiilor de impunere și respectare a legii;

Traficul și consumul de droguri;

Menținerea unui nivel ridicat de instabilitate și insecuritate în zona Mării Negre;

Perpetuarea incertitudinilor în zona Balcanilor de Vest;

Fragilitatea sistemului internațional;

Spionajul și alte acțiuni ostile ale unor servicii de informații, activitățile și preocupările informative ale unor actori non-statali orientate spre influența actului decizional, inclusiv a deciziei politice, a mass-media sau a opiniei publice;

Proliferarea unor manifestări radicale, iredentiste sau extremiste care pot afecta drepturile și libertățile cetățenilor, coeziunea socială sau relațiile interetnice;

Riscurile de sănătate publică, pandemii;

Degradarea mediului înconjurător și dezastrele naturale, inclusiv cele generate de schimbările climatice.”

O altă identificare a principalelor amenințări la adresa României este făcută conform Consiliului European de Afaceri Externe printr-o cercetare realizată în anul 2010. În urma acestei cercetări principalele amenințări pentru securitatea României sunt următoarele:

Proliferarea armelor de distrugere în masă;

Fragilitatea statelor;

Epuizarea energiei, competiția pentru resurse;

Schimbările climatice;

Criza economică.

Conform aceluiași studiu, armata României este mai capabilă de a realiza misiuni de pace decât de a lupta în război.

Strategia națională de apărare a României actuală este una multidimensională prin faptul că toate dimensiunile (dimensiunea militară, dimensiunea socială, dimensiunea politică, dimensiunea economică și dimensiunea ecologică) sunt egale ca importanță. Totodată aceasta este multidirecțională prin faptul că problemele de securitate pot deveni amenințări sau vulnerabilități. Strategia națională de apărare a României este și multifuncțională prin faptul că utilizează numeroase instrumente în scopul realizării obiectivelor sale.

Pe lângă aceste trăsături, Strategia națională de apărare a României are ca principii și caracteristici următoarele:

Principiul priorității interesului național prin apărarea valorilor și a intereselor naționale;

Principiul corelării internaționale;

Principiul conformității cu abordările europene și euroatlantice;

Caracterul participativ se realizează prin participarea societății civile;

Caracterul activ și anticipativ prin care se prevăd problemele de securitate;

Caracterul pragmatic și funcțional prin care se realizează relația dintre obiective și resurse.

Pentru apărarea României statul acesteia dispune de două variante: acțiunea internă și acțiunea externă.

Acțiunea internă a României se realizează prin apărarea armată, apărarea antirachetă, ordinea publică, combaterea fraudei și a evaziunii fiscale, directii de acțiune pentru Comunitatea Națională de Informații și serviciile de informații, industria națională de securitate, securitatea energetică, dimensiunea cibernetică a securității, protecția infrastructurii critice, managementul crizelor, resursele pentru realizarea securității naționale și dimensiunea intelectuală, educațională și culturală a securității naționale.

Acțiunea externă a României se realizează prin apartanența acesteia la organizații internaționale. NATO și UE reprezintă cele mai importante organizații internaționale din care România face parte. Acesta este stat membru activ participând la misiunile și operațiile acestora atât în cadrul NATO cât și în cadrul UE.

NATO reprezintă pentru România o garanție puternică pentru securitate. Prima participă activ la apărarea statelor membre în caz de amenințări și riscuri de securitate. Printre cele mai importante riscuri și amenințări împotriva cărora luptă NATO amintim crizele regionale, terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, riscuri energetice și riscuri cibernetice. Alianța oferă răspunsuri corespunzătoare amenințărilor existente și amenințărilor viitoare cu ajutorul Noului Concept Strategic despre care am discutat mai sus.

Uniunea Europeană participă la securitatea și apărarea statelor sale membre prin intermediul PESC și PSAC. Având în vedere faptul că România este stat membru al Uniunii Europene beneficiază de suportul Uniunii pentru securitate și apărare și susține Uniunea Europeană în cadrul PESC și PSAC.

România devine stat membru al Uniunii Europene din anul 2007. Ca membru al Uniunii Europene România a semnat împreună cu Republica Bulgaria în anul 2008 Declarația Comună privind aderarea la spațiul Schengen la data de 30 martie 2011. Următoarea treaptă pentru aderarea României la spațiul Schengen a fost prezentarea răspunsurilor la Chestionarul de Evaluare Schengen în Grupul de Evaluare Schengen al Consiliului Uniunii Europene. După această prezentare urmează evaluarea celor 7 domenii de interes în privința aderării la spațiul Schengen. Aceste 7 domenii de interes sunt: protecția datelor, cooperare polițienească, frontiere maritime, frontiere aeriene, frontiere terestre, consulate și SIS/SIRENE. În data de 8 iunie 2011 în cadrul Parlamentului European România primește un vot favorabil pentru aderarea la spațiul Schengen: 487 voturi pentru, 77 voturi împotriva și 29 abțineri.

Strategia națională de securitate a României

Strategia de securitate națională a României din anul 2007 este un document prin care se prezintă poziția României atât pentru strategia internă de securitate cât și pentru strategia externă de securitate. Aceasta este caracterizată precum Strategia națională de apărare a României, prin faptul că este un instrument cu ajutorul căruia se administrează amenințările, vulnerabilitățile și riscurile având în vedere interesele, valorile și obiectivele naționale de securitate.

„Strategia de securitate națională răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, valorile și interesele naționale vitale, bazele existenței statului român.”

Prin valori naționale se înțelege definirea identității românești prin elemente de natură materială, culturală și spirituală.

Apartanența la UE, NATO și alte organizații internaționale reprezintă atât beneficii cât și o sursă de riscuri pentru România. În cadrul Alianței România este un membru activ prin realizarea obligațiilor de membru și prin participarea la misiunile și operațiile acesteia iar în cadrul Uniunii Europene pe lângă faptul că este un membru activ prin realizarea obligațiilor de membru și prin participarea la misiunile și operațiile acesteia oferă sprijin în dezvoltarea PESC și PSAC.

Beneficiul pentru statutul de membru al unei organizații internaționale este reprezentat prin oportunități strategice precum deschiderea frontierelor, dezvoltarea tehnologică, creșterea fluxului de mărfuri, capital, servicii și persoane. Partea negativă pentru apartanența la o organizație internațională o reprezintă riscurile, amenințările și vulnerabilitățile.

Riscurile, amenințările și vulnerabilitățile României le-am prezentat mai devreme, în cadrul subcapitolului Strategia națională de apărare a României.

“Scopul fundamental al prezentei strategii îl constituie mobilizarea eforturilor națiunii pentru accelerarea proceselor de modernizare, integrare și dezvoltare susținută, capabile să garanteze securitatea și prosperitatea țării, într-o lume mai sigură și mai bună”. Pentru ca scopul Strategiei de securitate națională a României să poată fi realizat au fost stabilite obiective esențiale: „identificarea oportună și contracararea pro-activă a riscurilor și amenințărilor; prevenirea conflictelor și managementul eficient al riscurilor, al situațiilor de criză și al consecințelor lor; participarea activă la promovarea democrației și construcția securității și prosperității în vecinătatea României și în alte zone de interes strategic; transformarea profundă a instituțiilor și îmbunătățirea capabilităților naționale.” Aceste obiective sunt îndeplinite în mod distinctiv pe plan extern și pe plan intern. Pentru planul extern, obiectivele enumerate mai sus trebuie să țină cont de întărirea relațiilor de parteneriat strategic, păstrarea identității culturale, promovarea democrației, reconstrucția și dinamizarea parteneriatului transatlantic, asigurarea păcii și stabilității în ariile de interes strategic, întărirea și optimizarea stării de securitate a Uniunii Europene. Pe planul intern, obiectivele trebuie să țină cont de următoarele: stabilitate politică, drepturile și libertățile democratice, reforma clasei politice, participarea activă a societății civile în procesul de guvernare, păstrarea echilibrului între persoane de etnie și confesiune diferite, eliminarea corupției, păstrarea stabilității pieței de capital și a sistemulu financiar bancar, ocrotirea mediului și a resurselor naturale.

Cel mai important element care afectează securitatea în momentul actual este globalizarea. Datorită globalizării unele regiuni se dezvoltă rapid pe când unele regiuni rămân slab dezvoltate. Diferența gradului de dezvoltare între statele vecine duce la apariția unor stări de tensiune, instabilitate și conflict, de sărăcie și frustrare. Aceste relații tensionate duc la crearea unor noi riscuri și amenințări ce pot avea efecte și asupra României.

România este așezată într-o zonă politică și geografică cu importanță strategică, acest lucru permițându-i să facă legătura între NATO, UE, Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est. Așezarea acesteia este cu deschidere la Marea Neagră, fapt care îi oferă atât avantaje cât și dezavantaje. Un avantaj este reprezentat de tranzitul semnificat al resurselor energetice iar ca dezavantaj există riscul crescut de amenințări de securitate și de conflicte.

România cooperează cu celălalte state prin intermediul organizațiilor internaționale. În Strategia de securitate națională a României se specifică care sunt cele mai importante acțiuni ale României în securitatea internațională. România participă la securitatea internațională prin următoarele acțiuni:

Definirea unui cadru legitim de apărare pro-activă;

Participarea la efortul internațional de luptă împotriva terorismului;

Combaterea proliferării armelor de distrugere în masă.

România adoptă o strategie deosebită în relația sa cu Republica Moldova datorită relației speciale de istorie, cultură și limbă. Cea dintâi o sprijină pe cealaltă din punct de vedere politic, economic și diplomatic.

România nu are doar o strategie pentru securitatea națională externă, ci și o strategie pentru securitatea națională internă. Securitatea națională internă se referă la protecția, paza și apărarea interiorului statului de amenințările de tip militar, climatice, umane, geo-fizice și alte tipuri naturale care împiedică desfășurarea normală a vieții locuitorului. Tototdată „securitatea internă privește, deopotrivă siguranța cetățeanului și securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor și a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum și protecția infrastructurii critice.”

Securitatea și apărarea în România din ultima perioadă

După revoluția din anul 1989 România a devenit un stat democrat. Treptat securitatea României a evoluat de la apariția acesteia la realizarea unei prime strategii naționale de securitate în anul 2001, urmând cu o a doua strategie națională de securitate în anul 2007 și care încă este în vigoare în momentul actual. În urma aderării și integrării la Uniunea Europeană și NATO, România a trebuit să adopte o politică de securitate conform cu cerințele acestor două organizații internaționale. Totodată politica de securitate națională a evoluat și datorită dezvoltării regionale internaționale.

Precum securitatea a evoluat, în timp în același mod au evoluat amenințările, riscurile și vulnerabilități statelor: terorism, criminalitate organizată, schimbările climatice, proliferarea armelor de distrugere în masă și altele. În acest sens România a trebuit să fie în permanentă modernizare în cazul securității pentru a preveni și a răspunde noilor amenințări și riscuri existente și viitoare. În prezent România prezintă o politică de securitate de preîntâmpinare și prevenire a riscurilor și amenințărilor.

Până în acest an, 2012, de la Revoluția din anul 1989 nu s-au realizat manifestări și proteste agresive în rândul civililior împotriva guvernării. De-a lungul timpului au existat proteste calme și care nu au reprezentat nicio problemă pentru securitatea națională internă.

La începutul anului 2012, în urma tensiunilor create de criza economică mondială, cetățenii români au protestat atât calm cât și în mod agresiv, existând incidente de vandalism și agresivitate din partea protestatarilor. Protestele au avut loc în luna ianuarie a anului 2012 pe parcursul a mai multor zile în care s-au desfășurat proteste în aproape toate orașele țării. Dintre cele mai importante orașe în care s-au desfășurat proteste amintim: București, Constanța, Sibiu, Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Pitești, Petroșani, Timișoara și Oradea.

Concluzii

Uniunea Europeană este o organizație internațională deosebită ce joacă un însemnat rol pe scena lumii. Uniunea Europeană a trecut printr-un proces de schimbare de-a lungul timpului și până în prezent. Aceasta a ajuns să aibă o identitate politică și să fie recunoscută pe scena politică mondială. Pentru ca recunoașterea Uniunii Europene să se realizeze pe plan politic mondial a fost necesară o politică externă. Politica externă nu poate lipsi din strategia Uniunii Europene, ea fiind indispensabilă pentru toate mișcările pe care oficialii europeni doresc să le întreprindă.

Implicarea activă a UE în prevenirea și rezolvarea conflictelor și crizelor, precum și în promovarea democrației și prosperității și dincolo de frontierele sale este o realitate. Aceasta are relații comerciale, culturale, politice și diplomatice cu majoritatea statelor lumii, care îi împărtășesc valorile și principiile, și se manifestă tot mai activ în domeniul prevenirii și soluționării crizelor și conflictelor de pe continent și din lume.

Uniunea Europeană întrunește toate cerințele pentru a fi privită ca un actor global datorită complexității sale atât numerice cât și conceptuale. Scopul acesteia este de a asigura respectarea celor patru libertăți: libera circulație a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor și a serviciilor în cuprinsul teritoriului său.

Politica Externă și de Securitate Comună s-a dezvoltat paralel cu Uniunea Europeană având în același timp o relație de interdependență, acest lucru fiind dovedit de tratatele existente și de evoluția celor două. Dezoltarea Politicii Externe și de Securitate Comună este absolut necesară pentru dezvoltarea Uniunii Europene și pentru menținerea și consolidarea acesteia pe piața politică globală. Nu putem spune că PESC a avut o dezvoltare rapidă, ci mai mult una ușoară, fără a avea consecințe de mare importanță deoarece nu a fost caracterizată de o continuitate și de un echilibru la nivel valoric.

Acordul comun al statelor în ceea ce privește Politica Externă și de Securitate Comună este de o importanță esențială pentru eficiența procesului de luare a deciziilor. Dacă nu ar exista acordul comun, statele nu ar putea să ajungă la un consens cât mai rapid și în consecință nu ar putea acționa ca un întreg.

Politica de Securitate și Apărare Comună face parte din Politica Externă și de Securitate Comună, fiind o componentă importantă și de nelipsit pentru cea din urmă. Precum PESC s-a dezvoltat în același timp cu Uniunea Europeană, asemănător s-a realizat și dezvoltarea Politicii de Securitate și Apărare Comună de la înființarea sa pentru ceea ce înseamnă în actualitate Politica de Securitate și Apărare Comună.

Apărarea și securitatea sunt foarte importante pentru funcționarea normală a unui stat și a unei organizații politice internaționale. Din acest motiv, securitatea și apărarea trebuie să fie într-o continuă schimbare de modernizare pentru a preveni, anticipa și soluționa problemele care pot apărea datorită dezvoltării tehnologice din punct de vedere al amenințărilor de securitate și apărare.

Cu ajutorul Politicii Externe și de Securitate Comună și a Politicii de Securitate și Apărare Comună au fost soluționate probleme de importanță majoră atât pentru securitatea și apărarea Uniunii Europene și a statelor sale cât și pentru viitorul acestora. Putem observa faptul că securitatea și apărarea sunt dependente una de cealaltă. O altă politică importantă care vine în ajutorul PESC și PSAC este Politica Europeană de Vecinătate. Aceasta face parte din PESC și are rolul de a stabili relații de colaborare și ajutorare pentru statele vecine ale Uniunii Europene fapt care duce la prevenirea amenințărilor și conflictelor cu acestea. Din punctul meu de vedere această politică este una cu deosebită importanță pentru că arată faptul că Uniunea Europeană este o organizație internațională cu o bună strategie pentru asigurarea securității în spațiul său, menținerea legăturilor constante cu statele vecine în vederea prevenirii și evitării neînțelegerilor ce pot duce la conflicte și consolidarea poziției sale ca organizație internațională.

România, ca stat membru al Uniunii se bucură de avantajele oferite de aceasta în materie de securitate, dar își asumă și noi responsabilități la nivel continental, și nu numai. Aceasta își îndeplinește responsabilitățile și obligațiile atât pentru NATO cât și pentru Uniunea Europeană sau alte organizații internaționale. Totodată România este membru activ pentru fiecare organizație internațională, acest fapt se observă datorită participării sale la dialogul politic și participarea sa la misiunile și operațiile acestora realizate și în curs de desfășurare.

Pe plan de securitate și apărare România a trebuit să adopte noi reglementări de securitate și apărare conforme cu cerințele NATO și UE. Acest lucru a dus la creșterea și dezvoltarea programelor de securitate și apărare atât în cadrul României cât și în relațiile României cu alte state. În urma adoptării și aplicării de noi reglementări pentru securitate și apărare România a devenit un stat mai sigur din punct de vedere al securității și apărării sale decât era înainte de această aplicare.

România adoptă și aplică strategii de securitate și apărare naționale ținând cont de prevederile Uniunii Europene și NATO. Pentru moment, România prezintă amenințări destul de importante din punct de vedere al securității chiar dacă este poziționată din punct de vedere politic și geografic într-o zonă de conflict puternic, cele mai importante amenințări pe care le prezintă fiind proliferarea armelor de distrugere în masă; fragilitatea statelor; epuizarea energiei, competiția pentru resurse; schimbările climatice și criza economică.

România este un stat orientat spre aplanarea conflictelor pe cale diplomată, evitând să folosească forța armată. Acest lucru se poate observa și din protestele civililor români împotriva guvernului actual, forțele de ordine nefăcând abuz de putere în încercarea de a-i face pe aceștia să renunțe să mai protesteze.

În situația actuală a României și a celorlalte state, securitatea și apărarea sunt foarte importante, existând riscuri și amenințări foarte ridicate și imprevizibile datorită crizei economice mondiale.

Bibliografie

A patra zi de proteste în România. Aproximativ 10.000 de oameni au ieșit în stradă, http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/romania-este-in-fierbere-10-000-de-oameni-din-toata-tara-au-protestat-luni-in-strada.html accesat în luna aprilie 2012.

Andrei Popescu, Ion Diaconu (2009). Organizații europene și euroatlantice. București: Editura Universul Juridic.

Anghel Petre (2003). Instituții europene și tehnici de negociere în procesul integrării. http://ebooks.unibuc.ro/StiintePOL/anghel/cuprins.htm, accesat în decembrie 2011.

Bădescu, Ilie, coord. (2002). Geopolitica integrãrii europene. București: Editura Universității.

Bărbulescu lordan Gheorghe, Instituții UE – curs SNSPA.

Bărbulescu lordan Gheorghe (2001). Uniunea Europeană – aprofundare și extindere de la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană. București: Editura Trei.

Bărbulescu Iordan Gheorghe (2005). Uniunea Europeană – de la economic la politic. București: Editura Tritonic.

Bărbulescu Iordan Gheorghe(2006). Uniunea Europeană – de la economic la politic. Ediția a IIa, București: Editura Tritonic

Bărbulescu Iordan Gheorghe (2005). Uniunea Europeană – de la național la federal. București: Editura Tritonic.

Bărbulescu Iordan Gheorghe (2006). Uniunea Europeană – de la național la federal. Ediția aIIa, București: Editura Tritonic.

Bărbulescu lordan Gheorghe (2006). Uniunea Europeană. Politicile extinderii. București: Editura Tritonic.

Bărbulescu Iordan Gheorghe (coord.), Iancu Alice, Ion Oana Andreea, Toderaș Nicolae (2010). Tratatul de la Lisabona. Implicații asupra instituțiilor și politicilor românești. București: Institutul European din România

Cornoiu Dănuț, Calciu Diana, Tită Cezar, Tită Dana (2008). Fațete juridice ale societății românești actuale, Craiova: Editura Sitech.

http://85.9.22.210/facultati/drept-valcea/cercetare/2985331742b6497d1b941028cd69a767.pdf, accesat în decembrie 2011.

Council of Europe, http://www.coe.int, accesat în decembrie 2011.

Council of the European Union (2003). A secure Europe in a better world: European security strategy, Brussels.

Council prolongs EULEX Kosovo for two more years,

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/130630.pdf, accesat în luna iunie 2012.

Consiliul Uniunii Europene (Iunie 2010). 2009 Raportul actual al Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate către Parlamentul European privind aspectele principale și opțiunile de bază ale PESC.

Cpt. Teofil Ispas (2011). Premise ale realizării unei capacități europene autonome de apărare. Academia Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, ,

http://www.armyacademy.ro/reviste/1_2001/g_3.html, accesat în luna decembrie 2011.

Dragomir Eduard, Tratatul de la Nisa,

http://www.europainfo.ro/uniuneaeuropeana/tratatele-uniunii-europene/tratatul_nisa.html, accesat în luna aprilie 2012.

Duta Paul (2005). Politica Europeană de Vecinătate – o alternativă la integrarea în UE. revista Sfera Politicii, nr. 116-117, , http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art5-duta.html, accesat în luna aprilie 2012.

Duțu Petre (2011). Noul concept strategic al NATO și Politica de Securitate și Apărare Comună, revista Univers strategic – Revista Universitară de Română de Studii de Securitate Nr. 1.

Duțu Petre, Dinu Mihai – Ștefan (2007). Politica europeană de securitate și apărare – cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională. București: Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”.

EU Operations,

http://www.consilium.europa.eu/eeas/security-defence/eu-operations?lang=en, accesat în luna aprilie 2012.

EU Security and Defence News, Issue #61 (8 June 2012).

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/130781.pdf, accesat în luna iunie 2012.

EurActiv, Uniunea Europei Occidentale, dizolvată oficial,

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_19814/Uniunea-Europei-Occidentale-dizolvata-oficial.html, accesat în decembrie 2011.

Europeana.ro, Spațiul Schengen – aderarea României,

http://www.europeana.ro/index.php/2010/12/17/spatiul-schengen-aderarea-romaniei/, accesat în decembrie 2011.

General conf.univ.dr. Mircea Mureșan (coord.) (2004). Buletinul Universității Naționale de Apărare. București: Editura Universității Naționale de Apărare. nr. 4, http://buletinul.unap.ro/pagini/pdf/buletin-4-2004.pdf, accesat în decembrie 2011.

Gerrard Quille(2011). Politica de Securitate și Apărare Comună.

http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_6.1.3.pdf, accesat în luna aprilie 2012.

Groza, Anamaria (2008). Comunitațile europene și cooperarea politică europeană. București: C.H.Beck.

http://eur-lex.europa.eu/Result.do?direct=yes&where=(TITRE:%20(pesc)%20)&whereihm=Titlu:%20pesc%20&lang=ro&histok=true&refinecode= accesat în luna mai 2012.

http://www.consilium.europa.eu/press/press-releases/latest-press-releases/newsroomloadbook?lang=en&bid=78&lang=1&cmsid=1850

Iancu Gheorghe (2007). Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene. București: Editura Lumina Lex.

Instituția prefectului – Județul Caraș-Severin, http://www.prefcs.ro/institutii-ue.php, accesat în decembrie 2011.

Jurnalul Oficial al Uniunii europene, 26.11.2009.

Kolodziej Edward A. (2007. Securitatea și relațiile internaționale. Iași: Polirom.

Krastev Ivan, Leonard Mark (201.). The Spectre of a multipolar Europe, European Council on Foreign Relations.

http://ecfr.eu/page/-/ECFR25_SECURITY_UPDATE_AW_SINGLE.pdf accesat în luna aprilie 2012.

Ministerul Afacerilor Externe, www.mae.ro/, accesat în decembrie 2011.

Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova, http://www.mf.gov.md/, accesat în decembrie 2011.

Moștoflei Constantin, Popa Vasile (2008). Rolul UE în asigurarea securității globale. București: Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”.

Munich Security Conference,

http://www.securityconference.de/Articles.617+M52087573ab0.0.html, accesat în luna aprilie 2012.

Mureșan Liviu (coord.), Pop Adrian, Bonciu Florin (2004). Politica europeană de securitate și apărare – element de influențare a acțiunilor României în domeniul politicii de securitate și apărare. București: Institutul European din România.

Mușat Diana, Transformarea politicii naționale de securitate a României în ultimul deceniu, http://www.geopolitics.ro/geopolitica/3119.html accesat în luna aprile anul 2012.

Nicolescu Agnes (2010). Noul concept strategic al NATO – un test pentru relațiile transatlantice.București: Institutul European din România, Colecția Working Papers IER, nr. 26.

North Atlantic Treaty Organization, http://www.nato.int, accesat în decembrie 2011.

Organisation for Economic Co-operation and Development, http://www.oecd.org, accesat în decembrie 2011.

Organization for Security and Co-operation in Europe, http://www.osce.org/, accesat în decembrie 2011.

Politica Europeană de Vecinătate, http://ue.mae.ro/node/406 accesat în luna aprilie 2012.

Politica Europeană de Vecinătate,

http://ec.europa.eu/economy_finance/international/neighbourhood_policy/index_ro.htm, accesat în luna aprilie 2012.

Politica Europeană de Vecinătate, http://www.undp.md/border/Pol_vecin_ue.html, accesat în aprilie 2012.

Politica Europeană de Vecinătate,

http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/framework/article_7239_ro.htm, accesat în luna aprilie 2012.

Politica europeană de vecinătate, după 5 ani: au crescut schimburile comerciale și ajutoarele, au evoluat reformele,

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_20141/Politica_europeana_de_vecinatate_dupa_5_ani_au_crescut_schimburile_comerciale_si_ajutoarele_au_evoluat_reformele.html, accesat în luna aprilie 2012.

Politica externă și de securitate – apărare, http://bookshop.europa.eu/ro/politica-extern-i-de-securitate-ap-rare-cbouUKABst3IoAAAEjxJEY4e5L/, accesat în luna aprilie 2012.

Politica Externă și de Securitate Comună (2004). București.

http://eufinantare.info/Documente/Capitolele_negociere/27.Politica_externa_securitate_comuna.pdf, accesat în decembrie 2011.

Politica Externă și de Securitate Comună, http://www.mae.ro/taxonomy/term/527/1, accesat în luna aprilie 2012.

Politica Externă și de Securitate Comună,

http://www.consilium.europa.eu/policies/foreign-policy?lang=ro, accesat în luna aprilie 2012.

Politica externă și de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene,

http://eeas.europa.eu/cfsp/index_ro.htm, accesat în luna aprilie 2012.

Pop Napoleon (2011). Uniunea Europeană – prezentul și calitatea soluțiilor. Infosfera. București: Editura Top Form, Anul III nr. 2.

Popescu – Bîrlan Liliana (2009). Construcția Uniunii Europene. București: Editura C.H. Beck.

Relațiile NATO-UE, http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/relatiile-nato-ue, accesat în luna aprilie 2012.

Secretariatul General al Consiliului (martie 2010). Strategia de securitate internă a Uniunii Europene: Către un model european de securitate.

Site-ul oficial al Uniunii Europene, http://europa.eu/, accesat în decembrie 2011.

SNSPA – Facultatea de Științe Politice – Modulul Jean Monnet “Continuitate și schimbare în guvernanța europeană”, Nr. 2, decembrie 2007 – februarie 2008.

Statement by the EU High Representative Catherine Ashton on violence in Syria, http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/130726.pdf, accesat în luna aprilie 2012.

Statement by the Spokesperson of EU High Representative Catherine Ashton on the Iranian nuclear issue, accesat în luna iunie 2012.

Stănilă Ion (2007). Aspecte referitoare la rolul NATO și UE în politica de securitate continentală. Colocviu strategic. București: Editura Universității Nationale de Apărare “Carol I”, Nr. 12.

Strategia națională de apărare: pentru o Românie care garantează securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare (2010). București.

http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf accesat în luna decembrie 2011.

Strategia de securitate națională a României (2007). București.

http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf accesat în luna decembrie 2011.

Suciu Ovidiu (2012). Cristian Diaconescu participă la Conferința de Securitate.

http://www.politicaromaneasca.ro/pages/view/7719, accesat în luna aprilie 2012.

Titlul V, Acțiunea pe plan extern a Uniunii,

http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/constitutia%20europei%20text%2023%20actiunea%20externa.htm, accesat în luna aprilie 2012.

The Policy: What is the European Neighbourhood Policy?,

http://ec.europa.eu/world/enp/policy_en.htm, accesat în luna aprilie 2012.

Tratatul de la Amsterdam,

http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la%20amsterdam%20text.htm, accesat în luna decembrie 2011.

Tratatul de la Lisabona,

http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la%20Lisabona%20text.htm?uri=OJ:C:2007:306:SOM:RO:HTML accesat în luna decembrie 2011.

Tratatul de la Maastricht,

http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la%20maastricht.htm, accesat în luna decembrie 2011.

Tratatul de la Nisa,

http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la%20nisa%20text.htm, accesat în luna decembrie 2011.

Uniunea Europeană: istoric, instituții, procese decizionale, Phare Ro 0006.18.02.

Uniunea Europeană și criza iugoslavă. Istoria unui mare eșec comunitar. Revista 22. http://www.revista22.ro/uniunea-europeana-si-criza-iugoslavabristoria-unui-mare-esec-comunitar-2764.html accesat în decembrie 2011.

Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir” Institutul de Studii de Securitate, Univers strategic: Revistă universitară română de studii de securitate. (2011). București: Editura Pro Universitaria. Nr. 1(5) Martie.

Vese Vasile, Ivan Adrian Liviu (2001). Istoria integrării europene. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujană.

Voicu Marin (2007). Introducere în dreptul european. București: Editura Universul Juridic.

Voicu Marin (2005). Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene. București: Editura Lumina Lex.

Zorgbibe Charles (1998). Construcția Europeană: trecut, prezent, viitor. București: Editura Trei.

Western European Union, http://www.weu.int/, accesat în decembrie 2011.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Aquis Ul Comunitar și Politica Externă de Securitate Comună (ID: 110042)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Aquis Ul Comunitar și Politica Externă de Securitate Comună

Copyright Notice

Particularitati Anatomo Morfolofice ale Scheletului la Bizam

Natural Tourism Potential Of Padis Karst Plateaudocx

Cultura Fanilor Studiu DE Caz Fenomenul Otaku In Romania

Inteligenta Emotionala Vazuta Ca Predictor al Creativitatii la Elevii de Liceu

Finantarea Prin Piata de Capitaldocx

Despre Relatia Dintre Arhitectura Vernaculară Si Cea Modernă

Copyright Notice

Similar Posts