Aprobat la ședința Catedrei Științe penale din: 20.05.2013 , proces -verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultății de Drept USEM la 24.05.2013 ,… [632049]

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
ALTERNATIVELE DETENȚIEI
(Ciclul I)

AUTOR:
Vasile Ceban
drd., lector univ .

Aprobat la ședința Catedrei Științe penale
din: 20.05.2013 , proces -verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultății de Drept USEM
la 24.05.2013 , proces -verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013 , proces -verbal Nr. 9

CHIȘINĂU – 2013

Tema 1 : Noțiuni generale privind alternativele detențiunii. (2 ore)

Autor:
Ceban V., drd , lector universita r
1. Obiectivele:
– să definească noțiunea alternativelor detențiunii;
– să determine pedepsele privative de libertate;
– să distingă trăsăturile specifice ale alternativelor detențiunii;
– să descrie conținutul alternativelor detențiunii;
– să determine tipurile alternativelor detențiunii;
– să distingă factorii ce determină eficiența alternativelor detențiunii;
– să formuleze etapele dezvoltării alternativelor detențiunii;
– să clasifice alternati vele detențiunii;
– să determine funcțiile și scopurile alternativelor detențiunii;
– să identifice normele juridice care reglementează alternativele detențiunii;
– să aprecieze rolul și locul alternativelor detențiunii în cadrul măsurilor juridico -penale;
– să pr opună măsuri de optimizare a cadrului juridic de reglementare a alternativelor detențiunii.

2. Tezele principale:
1. Conceptul și trăsăturile alternativelor detențiunii. Noțiunea alternativelor detențiunii.
2. Conținutul alternativelor detențiunii. Categoriile pedepselor privative de libertate.
3. Factorii ce determină eficiența alternativelor detențiunii.
4. Clasificarea alternativelor detențiunii. Criteriile de clasificare a alternativelor
detențiunii. Importanța clasificării.

3. Conținutul p relegerii:
1. Perioadă îndelungată de timp privațiunea de libertate era privită ca fiind un mijloc universal al
reacției statului la orice formă a criminalității, indiferent de gravitatea acesteia. Ba mai mult ca atât, la
răscrucea secolelor XVIII -XIX, sub in fluența filozofiei Iluminismului, privațiunea de libertate constituia o
alternativă pedepselor inumane și drastice cum ar fi pedeapsa cu moartea sau pedepsele corporale,
răspândite pe larg în acele vremuri. între timp, după cum demonstrează practica, izola rea de societate nici
pe departe nu poate fi considerată ca o condiție necesară și adecvată pentru realizarea sarcinilor politicii
penale. Deja la sfârșitul secolului XIX privațiunea de libertate a fost atacată de practicieni și teoreticieni
pentru imposib ilitatea rezolvării sarcinii principale și anume – reabilitarea socială și corectarea
condamnaților1. Aceasta fiind făcut pe bună dreptate, căci potențialul diferențierii influenței coercitive în
cadrul privațiunii de libertate este prea mic pentru a asigu ra echilibrul între fapta comisă și pedeapsa
stabilită și, ca rezultat, de a conta pe realizarea scopurilor propuse.
1Kalmthout A.M., Так P.J.P. Sanctiones -Sistem in the member -states of the Council of Europe. Part. 1,1998, pag. 2;

Dezvoltarea sistemului m ăsurilor alternative detențiunii a fost generat de mai mulți factori care se
reduc în principal la aceea că privațiunea de libertate posedă prea multe carențe, iar alternativele
detențiunii, ca reacție statală la comportamentul infracțional, din contra, co nțin un șir de avantaje
incontestabile. După cum se menționează în preambulul la Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de
miniștri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancțiunilor aplicate în societate,
adoptată de Comitetul de Miniștri la 19 octombrie 1992, acesta fiind unul din actele internaționale de bază
în domeniu l alternativelor detențiunii, „E xecutarea sancțiunilor penale în sânul comunității oferă o mai
bună protecție societății decât desfășurarea unui proces pe termen l ung, salvând de la sine și interesele
victimei".
Deși avantajele măsurilor alternative detențiunii față de pedepsele privative de libertate sânt
evidente, la elaborarea acestora are importanță nu numai conținutul lor, dar și faptul cît de I real ele pot
fi contrapuse privațiunii de libertate. Profesorul ras V.A.Utchin în acest sens menționează';că „…un
spectru prea larg al alternativelor poate provoca așa numita „întindere a j plasei", adică situația când
răspunderea penală începe a fi utilizată în cazuri le în care în trecut avea loc liberarea de răspundere. .." 2.
În doctrină, pe bună dreptate, se avertizează că în ultimul timp „pedepsele alternative sânt privite ca o
panacee numai reieșind din singurul fapt că ele nu reprezintă o închisoare"3. Sigur că alternativele își au
rostul și locul său în politica penală a statului și implementarea lor, precum și aplicarea acestora la practică
trebuie să fie bazate pe un fundament științific argumentat.
Termenul de „alternativă" este utilizat pentru a desemna difer ite fenomene juridico -penale, sarcina
prezentului studiu constând în încercarea de a clarifica esența acestor termene și de a determina
propriul concept al „alternativelor” , explicând conținutul lui și argumentând alegerea.
De la început ar fi bine să clarificăm sensul termenului de „al ternativă” , care provine de la
latinescul alter. – una din două. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, alternativă
înseamnă „posibilitatea de a alege între două soluții, înt re două situații care se exclud ”4. .
În doctrina de specialitate se întâlnește termenul de „a lternative ale justiției penale”5 sau „alternative
în sistemul juridico -penal”6. Ambele concepte desemnează de fapt o parte a politicii penale a statului prin
care se urmărește scopul de a descă rca sistemul penal tradițional de multitudinea de dosare intentate ca
rezultat al comiterii infracțiunilor de o gravitate redusă.

2Уткин В.А. Развитие альтернатив лишению свободы в рамках эксперемента. // Содействие
становлению механизма реализации альтернативных мер наказания в Российской
Федерации. // Материалы международного семинара. Самара. 24 -25 марта 2002. Москва, 2002.
PRI, pag. 15;
301iver Razac. L'illusion des peines alternatives.// www.interdits.net/2001aout/prison4 .htm.
4 DEX, Univers Enciclopedic, București, 1998, pag. 30;
5 Cisse A. Justice transactionnelle et justice penale // revue de science criminelle et de droit penal
compare. 2001. nr.3, pag. 511;
6 Alain De Nauw. Les modes alternatifs de reglement de conflits en droit beige // Revue de
droit penal et decriminologie. 1997. nr. 4, pag. 362;

Pentru a caracteriza această activitate a organelor statale cel mai des este utilizat termenul englez
„diversion", ceea ce înseamnă „abatere" sau term enul francez „dejudiciarisation”7, dat fiind faptul că
esența acestor „măsuri alternative" de regulă constă în tentativa de restabilire a echității sociale, violate
prin săvârșirea infracțiunii, în sinul societății, fără a supu ne infractorul masurilor juridico -penale.
În doctrina rusă activitatea în cauză este desemnată ca „a lternative ale urmăririi penale” . În ultimul
timp aceasta tendință a devenit atât de globală în plan mondial și european, încât și -a găsit reflectarea în
acte cu caracter internațional. Astfel, prin Recomandarea nr. R (87) 18 din 17 septembrie 1987 a
Comitetului de miniștri statelor membri privind simplificarea justiției penale a fost aprobată ideea
soluționării extrajudiciar e a „litigiilor juridico -penale” , propunând procedee concrete pentru o astfel de
soluționare.
Prin intermediul acestor mecanisme alternative de reacție împotriva infracțiunii comise se hotărăsc nu
numai probleme legate de realizarea justiției, ci și probleme legate de optimizarea procesul ui penal, iar în
consecință, sporește si calitatea justiției penale, ea având posibilitatea de a se axa pe criminalitatea mai
periculoasă.
Un alt termen utilizat este cel d e „alternative în dreptul penal” care reprezintă „…toate tipurile de
reacție la fa ptele interzise de legislația penală, care nu este legată de privațiunea de libertate”9. Acest
concept este și el destul de larg, căci desemnează orice măsură juridico -penală, fie ea pedeapsă, fie o
măsură de siguranță, fie o liberare de răspunderea penală sau de pedeapsă penală.
În literatura de specialitate rusă frecvent se întrebuințează termenul de „pedepse alternative”10 și
termenul de „alternativele pedepsei"11. Primul termen desemnează pedepsele în conținutul cărora nu se
include izolarea de societat e. Al doilea termen cuprinde măsurile juridico -penale altele decât pedeapsa.
Este de specificat că la alternativele pedepsei se atribuie măsurile juridico -penale care înlocuiesc oricare
pedeapsă, nu neapărat una privativă de libertate.
În doctrina autohton ă se întâlnește conceptu l de „alternative ale detenției”12, precum și termenul de
„măsuri alternative” , echivalat cu termenul de „măsuri de compromis în lupta împotriva crimina lității” .
Comun pentru toate conceptele expuse îl constituie faptul că ele presu pun câteva variante de
rezolvare a conflictului social, generat de infracțiune, și respectiv, câteva forme de reacție la acesta.

7J. Pradel. Droit penal compare. Dalloz. Paris, 1995, pag. 147;
8 Л.В.Г ОЛОВКО . Альтернативы уголовному преследованию в совре менном праве. Санкт.петербург.
Юридический центр Пресс, 2002.
9 Альтернативы тюремному заключению в республике Казахстан. Материалы международной
конференции (27-30 октября 1999, Алматы): Penal Reform International , 2000; pag, 67;
10 И.В.Дворянсков, В.В.Се ргеева, Д.Е.Баталии. Применение альтернативных видов наказании в
Западной Европе, США и России (сравнительно -правовое исследование). Центр содействия реформе
уголовного правосудия. Москва, 2003, pag. 10;
11 Исмаилов Б.И. Проблема применения альтернати в уголовному наказанию за преступления в сфере
экономики в Республике Узбекистан // Журнал российского права. 2001, №4, pag. 123;
12 I. Dolea. Probleme și perspective privind alternativele detenției. //Analele științifice ale Universitărții de Stat
din Moldova. Științe juridice. Probleme actuale ale jurisprudenței. Chișinău, 2001, pag. 295-302;

3. Concretizând conținutul și trăsăturile măsurilor alternative privațiunii de libertate, ar fi bine
de făcut o clasificare a acestora, or, evidențierea categor iilor, grupelor, tipurilor anumitor fenomene sau
noțiuni în dependență de semnele sale caracteristice contribuie la studierea lor mai aprofundată și respectiv
lărgirea cunoașterii anumitor calități, caractere ale obiectului studiat.
În doctrina juridică pr oblemei clasificării pedepselor i s -a acordat atenție deosebită, criterii diferite
de clasificare fiind propuse de mai mulți savanți13 în dependență de gradul conținutului coercitiv al
pedepselor, profesorul rus Naumov A.V. propune de a aplica scara metric ă, care ar acorda posibilitatea
de a determina gradul influenței coercitive a tipurilor de pedepse în coraport unele față de altele, punctul
de referința fiind privațiunea de libertate pe un termen de un an .14 Alt savant rus, C .A. Sîci, a propus de
a clasi fica pedepsele penale în dependență de faptul, asupra căror grupe de drepturi și interese ele
acționează15ceea ce în principiu de asemenea arată încât de importantă este pedeapsa pentru personalitatea
infractorului din punct de vedere al influentei coercit ive.
Toate aceste clasificări grupează pedepsele penale în general, nu și măsurile alternative privațiunii de
libertate, care înglobează, după cum am menționat și alte măsuri juridico -penale de constrângere care nu
sânt pedepse.
Făcând o analiză a criterii lor de clasificare elucidate în aceste surse, putem determina și
criterii de clasificare a măsurilor alternative privațiunii d e liberta te.
– Propunem următoa rele criterii de clasificare:
1) În dependență de natura juridică a alternativelor: pedepse alter native și alte măsuri juridico –
penale de constrângere.
2) În dependență de sfera intereselor afectate prin aplicarea alterntivelor detențiunii putem distinge:
măsuri pecuniare la care se referă amenda și măsuri privative sau restrictive de drepturi, la ace ste
fiind atribuite celelalte alternative.
3) În dependență acțiunii alternativelor: unimomentane (amenda) și alternative care durează în
timp.
4) În dependență de subiectul căruia îi este aplicată alternative: generale (majoritatea alternativelor)
și speciale, care se aplică subiecțiilor specifici (amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide și
emei are au copii în vârstă de până la 8 ani).
In dependență de mecanismul de asigurare a executării alternativelor: condiționate (condamnarea cu
suspend area condiționată a executării pedepsei) și necondiționate (amenda, munca neremunerată în
folosul comunității).

13Donnedieu de Vabres. Trăite de Droit Criminel et de la legislation penal compare, Librairie du Recueil
Sirez, Paris, 1949, pag. 276;
14Наумов А.В. О проблеье наказания в новом Налоговом кодекск России //Человек: преступление и
наказание: Вестник Рязанской высш. Шк. МВД РФ 1993, №1, pag. 7.
15Сыч К.А. Уголовное наказание и его классификация: опыт теоретического моделирования:
Монография. СПб.: С анкт -Петербургский университет МВД России, 2002, pag. 194 -195.

Îndependență de faptul dacă se cere acordul condamnatului la aplicarea alternativelor: alternative
aplicate doar cu acordul condamnatului (munca neremunerată în folosul comunității), cele apli cate
fără acordul condamnatului (celelalte), alternative aplicate cu acordul victimei sau părții vătămate
(împăcarea părților).

3. Izolarea de societate ca reacție la criminalitatea de o gravitate scăzută a fost criticată de
comunitatea internațională pe ntru neajunsurile sale, în special pentru faptul că această pedeapsă este legată
de desocializarea personalității, schimbări profunde ale psihicului uman, sporirea recidivei.
După cum menționează profesorul ungar С Bard, ca rezultat al criticii necontenite expuse la
diferite foruri și organizații internaționale, alternativele tradiționale ale privațiunii de libertate așa ca
amenda, suspendarea executării pedepsei și probațiunea, de asemenea mustrarea publică și diferite forme
ale muncii social -utile, au dev enit parte componenta ale sistemului de pedepse penale într -un șir de țări16 în
preambulul la Rezoluția (76) 10 a Comitetului de Miniștri a statelor membre despre unele măsuri de
pedeapsă alternative privațiunii de libertate, adoptată de Comitetul de Miniș tri al Consiliului Europei la 9
martie 1976 se menționa despre „…tendința manifestată în toate statele membre de a evita, pe cât este
posibil, pronunțarea sentințelor legate de privațiunea de libertate, ca o consecință a neajunsurilor lor
evidente, precu m și din stima față de libertatea individuală…”
Un prim neajuns al privațiunii de libertate este eficacitatea scăzută a acesteia. Trebuie spre regret de
constatat că în ultimele decenii au crescut esențial proporțiile criminalității de recidivă, ceea ce reprezintă
un exemplu elocvent al ineficicienței sistemului judiciar și execuțional -penal.
Eficiența pedepsei depinde de mai mulți factori, printre care: conținutul și mecanismul influenței
coercitive ale pedepsei; condițiile de ispășire ale pedepsei; posi bilitatea resocializării și adaptării
postpenitenciare. Privațiunea de libertate la toți acești indici nu corespunde așteptărilor sociale.
Este de menționat că potențialul coercitiv al privațiunii de libertate cu mult depășește potențialul
educativ, ceea c e este generat de condițiile destul de severe de ispășire a pedepsei, de îngustarea esențială a
drepturilor fundamentale, limitarea posibilității de autorealizare, inclusiv profesională.
Discrepanța dintre aceste două categorii, atunci când sporirea cons trângerii nu este justificată de
factori criminogeni ai personalității condamnatului, atrage după sine scăderea eficienței măsurii de
constrângerii și pierderea încrederii din partea condamnatului în faptul că există echilibrul dintre „faptă”și
„răsplată” după cum spune un vechi proverb.
16Альтернативы тюремному заключению в республике Казахстан. Материалы международной
конференции (27-30 октября 1999, Алматы): Penal Reform International , 2000, pag. 64;
www .cenunst .bsu.by/humanrights /documents /documentw .143. shtml .

4. Unul dintre cei care vorbește despre dezvoltarea istorică a pedepselor și despre apariția
alternativelor privațiunii de libertate este francezul J. Pradel care en umera și caracterizează cinci faze pe care
le-au parcurs în dezvoltarea lor sancțiunile de drept penal.
Înopinia sa prima perioadă se finalizează în sec. 18, fiind cea a pedepselor corporale. Această epoca
este caracterizată de atrocitate și barbarismul pe depselor. Sistemul incriminărilor și pedepselor fuseseră create
și se dezvoltaseră treptat, în mare măsură necodificat, sub influența obiceiurilor, a dreptului roman și a celui
canonic; produs al unei dezvoltări multiseculare și format din interferența atâ tor izvoare, în cea de -a doua
jumătate a sec. al 18 -lea, dreptul penal era orientat către un singur țel: salvgardarea vechiului edificiu al
feudalității, prin înăbușirea forțelor care, cu energie și îndrăzneală sporite, îl atacau de pretutindeni.
Înacele c ondiții istorice concrete, gânditorii iluminiști reprezentanți ai școlii clasice Voltaire, Diderot,
Beccaria, Rousseau, etc. ideologi ai burgheziei în ascensiune, s -au ridicat adaptării postpenitenciare17.
Privațiunea de libertate la toți acești indici nu corespunde așteptărilor sociale.
Este de menționat că potențialul coercitiv al privațiunii de libertate cu mult depășește potențialul
educativ, ceea ce este generat de condițiile destul de severe de ispășire a pedepsei, de îngustarea esențială a
drepturilo r fundamentale, limitarea posibilității de autorealizare, inclusiv profesională. Discrepanța dintre
aceste două categorii, atunci când sporirea constrângerii nu este justificată de factori criminogeni ai
personalității condamnatului, atrage după sine scăde rea eficienței măsurii de constrângerii și pierderea
încrederii din partea condamnatului în faptul că există echilibrul dintre „faptă” și „răsplată” , după cum
spune un vechi proverb.
Altă cauză care a determinat necesitatea elaborării măsurilor alternative o constituie caracterul
antiuman al privațiunii de libertate. Regimul penitenciar este caracterizat de elementul esențial al
mecanismului de constrângere – reducerea posibilității deplasării și dispunerea de timpul său, posibilitățile
și aptitudinile sale . Acest regim lasă amprente asupra întregului mod de viață în procesul ispășirii
pedepsei. Privațiunea de libertate, intervenind în sfera drepturilor personale ale condamnatului, esențial
modifică statutul juridic al acestuia în special sub trei aspecte:
1. de unele drepturi și libertăți persoana este lipsită în general (dreptul la libera circulație,
dreptul la vot, dreptul la alegerea domiciliului);
2. unele drepturi sânt esențial limitate (dreptul la inviolabilitatea personală, inviolabilitatea
domiciliului, se cretul corespondenței și convorbirilor telefonice);
3. condamnatului îi sânt impuse un șir de obligații specifice, determinate de regimul penitenciar (să
respecte regulile sanitaro -igienice și de igienă personală, să aibă exteriorul îngrijit și să păstreze
îmbrăcămintea și lenjeria de pat liberate de penitenciar; să mențină permanent curățenia în încăperile de
detenție și de serviciu, la locurile de muncă, în celule, după deșteptare să -și aranjeze paturile conform
modelului stabilit și să facă pe rând curățeni e în celule; să păstreze produsele alimentare și obiectele de
folosință individuală în locurile și în încăperile special amenajate (pct. 89 al Statutului executării pedepsei
de către condamnați, aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr. 583 din 26.05.200617)).
17И.В. Дворянсков, В.В. Сергеева, Д.Е. Баталии. Op. cit, pag. 13;
18 Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 91-94/676 din 16.06.2006;

Bibliografia:
1. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 91-94/676 din 16.06.2006;
2. Kalmthout A.M., Так P.J.P. Sanctiones – Sistem in the member -states of the Council of Europe. Part.
1, 1998;
3. Dolea. Probleme și perspective privind alternativele detenției. //Analele științifice ale Universitărții de
Stat din Moldova. Științe juridice. Probleme actuale ale jurisprudenței. Chișinău, 2001;
4. Gh. Gladchii. Noi temeiuri ale liberării de răspundere penala: necesitate si probleme de aplicare //
Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova. Științe socioumanistice. Chișinău,
2004;
5. Альтернативы тюремному заключ ению в республике Казахстан. Материалы международной
конференции (27 -30 октября 1999, Алматы): Penal Reform International , 2000;
6. www .cenunst .bsu.by/humanrights /documents /docu ment .w.l43.shtml ;
7. И.В.Дворянсков, В.В.Сергеева, Д.Е.Баталин. Применение альтернативных видов наказании в
Западной Европе, США и России (сравнительно -правовое исследование). Центр содействия
реформе уголовного правосудия. Москва, 2003;
8. Андреев Ы.А. Социоло гия исполнения уголовных наказаний. – М.: «Права человека», 2001;
9. Альтернативы тюремному заключению.// www .mhg.ru/publicationes /lC30759 ;
10. М.Д.Шаргородский. Избранные труды. Санкт -Петербург. Юридический це нтр Пресс, 2004;
11. Oliver Razac. L'illusion des peines alternatives. /www.interdits.net/2001aout/prison4.htm ;
12. DEX, Univers Enciclopedic, București, 1998;
13. Cisse A. Justice transactionnelle et justi ce penale // revue de science criminelîe et de droit penal
compare. 2001. nr. 3;
14. Alain De Nauw. Les modes alternatifs de reglement de conflits en droit beige // Revue de droit penal
et de criminologie. 1997. nr. 4;
15. J. Pradel. Droit penal compare. Dalloz. P aris, 1995;
16. Л.В.Головко. Альтернативы уголовному преследованию в современном праве.
Санкт.петербург. Юридический центр Пресс, 2002;
17. Исмаилов Б.И. Проблема применения альтернатив уголовному наказанию за преступления в
сфере экономики в Республике Узбекистан // Журнал р оссийского права. 2001, №4;
18. Cernea E., Molcuț E. Istoria statului și dreptului românesc, București, Șansa -S.RL., 1998;
19. Brânză S. Evoluția reglementărilor privind protecția penală a proprietății pe teritoriul Republicii
Moldova, Chișinău, Editura AR C, 2001 ;
20. Aramă E. Istoria dreptului românesc, Chișinău, 1995;
21. Istoria dreptului românesc, coordonator I. Ceterchi, V.II;
22. JI.B. Багрий -Шахматов. Уголовная ответственность и наказание. Минск, 1976;
23. Drept penal. Partea Generală, sub redacția A. Borodac, Chișinău, Șt iința 1994.

Tema 2. Caracteristica generală a amenzii (2 ore)
Autor:
Ceban V., drd , lector universitar
1.Obiectivele:
 să definească conceptul pedepselor pecuniare;
 să identifice trăsăturile principale ale pedepselor pecuniare;
 să distin gă tipurile de pedepse pecuniare sub aspect al evoluției istorice:
 să compare esența și mărimea pedepselor pecuniare în istoria dreptului penal național;
 să definească conceptul amenzii conform legislației penale;
 să identifice mărimea amenzii și unitățile de calculare a amenzii;
 să determine trăsăturile principale ale amenzii;
 să identifice conținutul amenzii ca pedeapsă penală;
 să compare amenda cu alte pedepse pecuniare;
 să estimeze rolul stării materiale ale condamnatului la stabilirea mărimii amenzii;
 să formuleze atitudinea personală față de pedeapsa cu amenda;
 să elaboreze propuneri de perfecționare a amenzii.

2. Tezele principale:
1. Caracteristica generală a pedepselor pecuniare. Noțiunea de pedeapsă pecuniară.
Trăsăturile principale ale pe depselor pecuniare. Evoluția istorică ale pedepselor
pecuniare. Categoriile de pedepse pecuniare.
2. Conceptul amenzii ca pedeapsă penală. Noțiunea de amendă penală. Trăsăturile de bază
ale amenzii. Prioritatea amenzii față de alte pedepse. Amenda penală în calitate: de
pedeapsă principală și pedeapsă complimentară. Consecințele neexecutării pedepsei cu
amenda.
3. Mărimea amenzii și modul de calculare a ei. Limitele minimale și maximale ale
amenzii. Criteriile de diferențiere a mărimii amenzii. Rolul st ării materiale a
condamnatului la determinarea mărimii amenzii penale.

3. Conținutul prelegerii:
I. Dacă e să analizăm evoluția comunității umane sub aspectul dezvoltării sistemelor; și
mecanismelor de contracarare a elementelor infracționale, atunci pu tem cu certitudine afirma!că pedepsele
pecuniare sunt cele mai vechi, mai mult chiar – erau timpuri când toate pedepsele aveau caracter pecuniar1.
Din cele mai vechi timpuri omenirea a pedepsit „cu banul" sau cu averea celui vinovat. Deja am
menționat că p utea fi urmărită sau diminuată nu doar averea celui vinovat de comiterea infracțiunii, dar și
proprietatea rudelor. Mai mult ca atât, pentru diferite infracțiuni cel vinovat se putea răscumpăra așa numita
compoziție, care la fel avea un caracter pecuniar, căci viza patrimoniul făptuitorului. Bine înțeles că pedepsele
pecuniare de la început de la început se exprimau exclusiv în bunuri, mai mul ca atât se specificau ce fel de
bunuri (spre exemplu î n capete de vite. boi, etc.). Odată cu sporirea rolului banil or, forma de exprimare a
pedepselor pecuniare se schimbă, echivalându -se în special în bani.
1Andre Kuhn. La peine pecuniaire. /'/ Revue Penale Suisse, rir. 2, 1997, pag. 147

Pedepsele pecuniare reprezintă acele pedepse în care conținutul constrângerii sta tele constă în
diminuarea patrimoniului condamnatului sau situației lui materiale. în așa mod lipsurile și restricțiile din
cadrul acestor pedepse au un caracter material, bănesc.
Influența coercitivă a pedepselor pecuniare depinde de faptul ce rol în soci etate la etapa concretă de
dezvoltare a ei joacă bunurile materiale. Sporirea rolului cointeresării materiale, importanța valorilor
materiale în viața omului condiționează efectul preventiv al pedepselor pecuniare.
Actuala legislație penală conține doar o singură pedeapsă pecuniară – amenda care constă în diminuarea
patrimoniului condamnatului prin încasarea de la el în folosul statutului a unei sume bănești.
În același timp este de menționat că nu întotdeauna legislația penală națională conținea doar o sin gură
pedeapsă pecuniară. Codul Penal din 1961 prevedea suplimentar și alte pedepse pecuniare – confiscarea
averii, ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport. Spre deosebire de amendă care se exprimă în
exclusivitate în bani, confiscarea averii și ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport constituia
trecerea forțată în contul statului a averii condamnatului, (în cazul ridicării contra echivalent a mijlocului de
transport – a unui bun determinat – mijlocul de transport a celui condamna t ). în cazul confiscării aceri, averea
persoanei reprezintă nu numai banii, dar și alte bunuri materiale (bunuri mobile sau imobile).
Confiscarea averii putea fi totală, când întreagă avere a condamnatului trecea în contul statului, sau
parțială, instanța de judecată indicând în sentință care anume parte din avere urma să fie trecută la stat.
Aceasta constituia una din cele mai severe pedepse, căci în rezultatul ei condamnatul pierdea întreaga avere
agonisită pe parcursul vieții. Ce -i drept legislația pena lă conținea lista bunurilor care nu puteau fi confiscate,
dar bunurile în cauză se reduceau la care asigurau minimul vital necesar. Din 1995 această pedeapsă consta
în trecerea în folosul statului a bunurilor condamnatului destinate sau folosite la săvârș irea infracțiuni sau
dobândite de el ca rezultat a! infracțiunii, precum și a bunurilor și valorilor dobândite pe cale criminală.
Actualul cod penal nu conține așa pedeapsă ca confiscarea averii, dar prevede o măsură de siguranță –
confiscarea specială – trecerea în proprietatea statului a bunurilor utilizate la săvârșirea infracțiunilor sau
rezultate din infracțiune.
Ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport consta în trecerea forțată în folosul statului a
mijlocului de transport. Ridicarea mij locului de transport nu era gratuită, condamnatului i se restituia prețul
automobilului stabilit de magazinele specializate.
Caracteristic pentru pedepsele pecuniare este faptul că influența coercitivă a acestora se bazează pe
înrăutățirea situației materi ale a celui condamnat. Această înrăutățire se poate manifesta sau sub formă de
încasare a anumitor sume bănești, sau prin trecerea în folosul statului a averii condamnatului. Aceste pedepse
pot fi aplicate doar persoanelor care au avere sau patrimoniu. „De regulă pedepsele pecuniare sunt eficiente
sau în caz de infracțiuni cupidante (în interes acaparator sau de îmbogățire) sau infracțiuni de o gravitate
redusă, atunci când instanța ajunge la concluzia că scopurile pedepse penale pot fi realizate prin micșo rarea
patrimoniului, avutului celui vinovat. ” 2
2 Миллим Л.С. Имущественные наказания – альтернатива лишению свободы за менее опасные преступления. Советское
Государство и право. 1981, № 6. pag. 92.

Este de menționat faptul că nu toate pedepsele care sunt legate de înrăutățirea situației materiale a
condamnatului ca rezultat al aplicării acestora constituie pedepse pecuniare/Spere exemplu privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcții sau e a exercita o anumită activitate la fel este legată de înrăutățirea
situației materiale a condamnatului, căci ca rezultat al alicării acesteii pedepse cei condamnat de regulă este
privat de o funcție sau o activitate remunerată care îi aduce; anumite profituri, în unele cazuri ele fiind unicele
activități remunerate ale iu i. Consecințe similare survin și ca rezultat ai aplicării pedepsei sub formă de
retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat,
căci privarea de aceste grade, titluri, distincții este le gată și de ridicarea sau anularea facilităților, înlesnirilor
acordate în legătură cu posedarea lor. La fel. ca rezultat al retragerii gradelor sau a titlurilor persoana poate
pierde locul de muncă, ceea ce atrage înrăutățirea situației lui materiale.
Deși ambele pedepse suni legate de consecințe materiale nefavorabile pentru cel condamnat, eie nu
reprezintă niște pedepse pecuniare, de oarece, de rând cu interesele materiale, ele afectează alte interese ale
condamnaților, mult mai importante și constrânge rea statală in conținutul pedepselor în cauză se bazează
anume pe restrângerea acestor interese.

2. Analiza legislației penale naționale dă temei de a constata că amenda, de rând cu pedeapsa
închisorii, a devenit unul din pilonii sistemului punitiv al sta tului. Această situație reprezintă rezultatul unei
lungi evoluții, ce tinde spre umanizare, spre a face mai eficientă și mai puțin nocivă represiunea penală. Doi
factori au favorizat schimbările fundamentale ale politicii criminale actuale: dezvoltarea eco nomică și
respingerea pedepselor privative de libertate pe durată scurtă de timp.
Primul factor este de ordin social. De regulă, tot mai des recurg la pedeapsa cu amenda statele bogate,
unde bunăstarea populației este relativ omogen distribuită, iar banii joacă un rol decisiv și atașamentul față de
bunurile materiale face parte integrantă din mentalitatea populației [1, pag. 72].
Al doilea factor care i -a atribuit pedepsei cu amenda o mai mare importanță în politica criminală a
statului, este faptul că în u ltimul timp are loc o critică înverșunată a utilizării pedepsei privative de libertate
ca mijloc represiv pentru infracțiuni lipsite de grad înalt de prejudiciabilitate. Efectele negative ale
pedepselor privative de libertate, analizate deja în prezentul s tudiu, au făcut ca societatea să fie antrenată într –
un proces de modificare a sistemului punitiv și de implementare a pedepselor alternative detențiunii, printre
care un loc aparte ii ocupă amenda.
Unii savanți consideră că sporirea rolului amenzii în poli tica criminală a statului se. datorează
prezenței ideii retribuției în pedeapsă [2, pag. 488].
Îîn doctrina de specialitate au;fost specificate mai multe avantaje ale pedepsei cu amenda față de alte
pedepse, în special cele privative de libertate și anume: amenda ține de fisc, spre deosebire de pedepsele
privative de libertate care necesită existența construcțiilor speciale costisitoare; amenda nu rupe condamnatul
din sânul familiei și nu afectează cariera sa profesională; amenda aplicată în limitele rezona bile rămâne a fi o
pedeapsă față de care indivizii sânt foarte sensibili, în așa mod ea constituind un excelent model de prevenire
[1, pag. 78]. in calitate de avantaje ale amenzii Costică Bulai menționează faptul că amenda este adaptabilă
(divizibilă), pe rmițând perfect individualizarea ч este remisibilă [3, на". 300f Avantajele amenzii față de
pedepsele privative de libertate și respectiv, preferința pedepsei pecuniare față de izolarea de societate le -au
marcat și penaliștii ruși [4, pag. 16; 5, pag. 32; 6, pag. 74; 7. pag. 18; 8, pag. 240].
În calitate de dezavantaj de bază al amenzii se consideră faptul că ea sancționează în mod inegal pe
cei begați și pe cei săraci. Dar acest viciu al amenzii poate fi ușor evitat printr -o politică represivă bine
chibzui tă. în context amintim, că în conformitate cu alin. 4 art. 64 al CP al RM „mărimea amenzii pentru
persoanele fizice se stabilește…, ținându -se cont de situația materială a celui vinovat….". Prevederea
legislativă în cauză are drept scop e< jarea în car eva măsură a persoanelor în fața legii din punct de vedere a
efectelor negative survenite ca rezultat al comiterii infracțiuni și corespunde principiului egalității consfințit
de art. 5 al CP al RM.
În viziunea unor savanți aplicarea amenzilor acordă posib ilitate celor bogați să evite
pedeapsa bine meritată, aceasta fiind una din carențele sale principale [9, pag. 3; 10, pag. 44]. Nu
împărtășim această părere. Ar fi greșit de a considera că nu se poate influența comportamentul
omului asigurat din punct de v edere material prin constrângere de ordin economic. Este o eroare
conceptul precum că cel bogat este indiferent față de pierderea neînsemnată a unei părți din
capitalul său. în plus, ar fi o încălcare a principiului echității aplicarea față de cel vinovat a unei
pedepse mai severe doar pe motivul că el nu este sărac, ci îndestulat.
O altă servitute a amenzii se consideră faptul că ea se poate răsfrânge asupra altor persoane, decât
infractorul, încălcându -se principiul personalității pedepsei. în acest conte xt specificăm că oricare pedeapsă, în

mod indirect afectează nu numai condamnatul, ci și membrii familiei lui, rudele. Spre exemplu, cel condamnai;
la închisoare simte personal doar efectele negative aie izolării, dar incomodități de ordin psihologic, lips uri de
ordin material suportă și ceilalți membri ai familiei.
În aceiași timp putem evidenția !a amendă ca măsură de constrângere statală o carență esențială.
Această pedeapsă, afectând în special sfera economică a vieții condamnatului, poate influența doa r persoanele
pentru care această latură a vitalității este importantă, cei care prețuiesc proprietatea sa. Pentru cei care nu văd
nici un rost în bunurile materiale, nu credem că amenda ca măsură de influențare va avea efect pozitiv asupra
comportamentului de mai departe. în așa mod fiind irealizabile scopurile propuse de legislația penală în fața
pedepsei. Susținem totuși că astfel de indivizi sânt puțini numeroși și această carență nu poate diminua în nici
un caz importanța și ponderea amenzii în lupta cu criminalitatea lipsită de grad înalt de prejudiciabilitate.
Amenda penală reprezintă una din cele mai vechi pedepse, consfințită în legislațiile penale practic a
tuturor statelor lumii. Ea a fost cunoscută în țările românești și înainte de constituirea lo r în state feudale. în
Legea țării (dreptul penal nescris) ca pedeapsă pecuniară era prevăzută dușisubina. confiscarea și gloaba, care
reprezenta o amendă plătită domniei de către vinovat în numerar sau în natură, vite. Cuantumul gloabei nu era
fixat de pr avilă, ci lăsat la aprecierea judecătorului. [11, pag.206]. Toate celelalte legi penale ulterioare care s –
au aplicat pe teritoriile statului nostru au prevăzut amenda în calitate de pedeapsă penală.
în legătură cu adoptarea noii legislații penale, care ref lectă tendințele recente aie politicii
penale ale statului în privința pedepsei cu amenda trebuie concretizate următoarele momente. –
În conformitate cu art. 64 al Codului Penal al RM, amenda este o sancțiune pecuniară ce se aplică de
instanța de judecată în limitele prevăzute de prezentul cod. în doctrina de specialitate amenda este definită ca
o măsură de constrângere statală care se exprimă într -un volum anumit de restricții ale intereselor
patrimoniale și atrage ca rezultat al condamnării antecedente pe nale. [12, pag. 14].
În legislația penală a RM amenda este unica pedeapsă care are în vizorul său drepturile patrimoniale
ale condamnatului. In așa mod corectarea condamnatului se efectuează prin intermediul constrângerii de ordin
material. Lipsirea condam natului de bunuri materiale constituie conținutul amenzii ca pedeapsă. In
accepțiunea savantului rus Smolicova I.V. „rolul amenzii este de a influența economic asupra conștiinței
individului în scopul schimbării concepțiilor sale, motivelor antisociale neg ative ale comportamentului său"
[13, pag. 6]. Din acest motiv amenda este atribuită la pedepsele patrimoniale.
Unii autori consideră că amenda nu poate fi numită drept o pedeapsă patrimonială de oarece aceasta
„nu este întru totul exact, căci la executarea pedepse în cauză, influența nemijlocită se exercită nu asupra
patrimoniului sau a drepturilor patrimoniale, ci asupra intereselor financiare ale condamnatului [14, pag. 135].
Nu susținem această părere, deoarece, potrivit alin 5, art. 288 al CC al RM. ban ii sânt atribuiți la
bunuri mobile, iar reieșind din alin. 2, art. 284 CC ai RM, toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte
din patrimoniul acesteia, in plus, aplicarea amenzii influențează în orice caz starea patrimonială a
condamnatului. In c ontext, savantul rus A. L. Țvetinovici menționează că „amenda reprezintă o pedeapsă care
limitează dreptul de proprietate a condamnatului, așa cum în acest caz statul exclude o parte din proprietatea
ce-i aparține sub fomiă bănească” [15, pag. 95].
În lite ratura de specialitate de -a lungul anilor s -au purtat discuții în privința faptului dacă se pot atinge
scopurile pedepsei doar prin diminuarea sau înrăutățirea situației materiale ale condamnatului. Unii autori
susțin părerea că legiuitorul a stabilit scop urile pedepsei, dar gradul de realizare a lor este diferit în
dependență de tipul de pedeapsă aplicat infractorului, anumite pedepse fiind chemate să atingă unele scopuri,
celelalte – alte scopuri. în așa mod, amenda are drept scop de bază intimidarea cond amnatului și prevenția
generală. în mai mică măsură amenda este îndreptată spre realizarea prevenției speciale, (n și mai mică
măsură amenda este adaptată pentru obținerea corectării și reeducării condamnatului [16, pag. 61].

3. În ceea ce privește mărime a acestei pedepse, legislația penală stipulează că amenda se stabilește în
unități convenționale, unitatea convențională de amendă fiind egală cu 20 de lei. Pentru persoanele fizice
mărimea amenzii se stabilește între 150 și 1000 unități convenționale, iar în cazul infracțiunilor comise în
interes material – până la 5000 unități convenționale. Este de me nționat că amenda minimală este prevăzută
în 74 de componențe, ceea ce constituie 23,41 % din numărui total de componențe care prevăd pedeapsa cu
amenda. în același timp la limita maximală pentru persoanele fizice amenda este prevăzută doar în șase
componențe, dintre care doar în două cazuri poate fi aplicată ca pedeapsă principală (alin. 6, art. 185/1 CP al
RM și alin.2, art. 243 CP al RM ). Credem că legiui torul nu a folosit pe deplin potențialul limitei maximale
ale amenzii, știrbind din importanțajuridico -penală a acestei pedepse, iar prevederea legislativă a limitei
maximale a amenzii pentru infracțiuni comise în scop material devine practic inaplicabilă.

Potrivit alin. 3, art. 64 CP al RM, mărimea amenzii se stabilește în funcție de caracterul și gravitatea
infracțiunii.
Coraportul dintre caracterul și gravitatea infracțiunii și mărimea amenzii îl determină legiuitorul în
cadrul sancțiunii, stabilind pent ru diferite infracțiuni diferite limite minime și maxime ale amenzii care sânt
obligatorii pentru instanța de judecată.
De stabilit ce înseamnă caracterul și gravitatea infracțiunii.
• veniturile de la hârtiile de valoare (acțiunii, etc.);
• procentele obținut e de la depunerile bancare;
• existent – in proprietate a caselor de locuit sau a altor imobile;
• prezența persoanelor întreținute (copii minori, părinți) și numărul acestora [32, pag. 38 -39].
Bineînțeles că această listă nu este exhaustivă. în fiecare caz con cret instanța de judecată ține cont și
de alte circumstanțe care caracterizează situația economică a condamnatului și care ar putea influența esențial
asupra determinării mărimii amenzii. De aceea, atunci când caracterul infracțiunii comise și personalitat ea
infractorului dă temei pentru a considera admisibilă aplicarea amenzii, instanța de judecată trebuie să aibă la
dispoziție totalitatea actelor justificatoare și relevante, în baza cărora se va putea stabili situația economică
reală a acestuia.
Toate cel e expuse însă nu însemnă că amenda trebuie să fie maximal coraportată la posibilitățile
economice ale infractorului, doar amenda reprezintă o pedeapsă, care, în mod obiectiv, ținând cont de
conținutul său coercitiv, trebuie să cauzeze careva lipsuri și inc omodități.
în acest sens savantul rus I. I. Gorelkin susține că „amenda va înceta să fie pedeapsă, dacă achitarea ei
nu va atrage după sine careva lipsuri" [33, pag. 160]. Cu toate acestea, amenda trebuie să fie astfel
determinată în cuantumul său. încât s ă nu -! pună pe condamnat în situația de a nu -și putea îndeplini
îndatoririle privitoare la întreținerea, creșterea, învățătura și pregătirea profesională a persoanelor față de care
are obligații legale [3, pag. 301].
Legislația penală actuală a mărit esenț ial limitele minime ale amenzii în comparație cu prevederile
penale precedente, cele maxime în principiu fiind păstrate. Actualmente amenda minimală, care poate fi
aplicată pentru comiterea infracțiunilor, pornește de la 150 de unități convenționale, ceea ce constituie 3000
lei. spre deosebire de minimul amenzii din legislația anterioară care pornea de !a 25 salarii minime,
echivalând cu 450 iei. Considerăm că plafonul minim stabilit pentru amenda penală este exagerat și nu
corespunde posibilităților econom ice ale majorității populației din țară. Amenda penală nu poate fi privită ca
o sursă de îmbogățire a statului, sau ca un mijloc de ruinare a vinovatului. Scopul ei corespunde scopurilor
prevăzute în art. 61 al Codului Penal al RM: restabilirea echității s ociale, corectarea condamnatului, prevenția
specială și generală. Specificul amenzii este chemat să sublinieze că scopurile date se realizează prin
influențarea economică a infractorului. Mărimea atât de mare a amenzii va duce inevitabil la micșorarea
numă rului condamnărilor la pedeapsa cu amenda, ea deven ind o pedeapsă a celor bogați” . Din aceste motive
credem că plafonul minim ar trebui redus considerabil, spre exemplu până la 50 unități convenționale.
Aceasta va permite aplicarea amenzii chiar și infract orilor din păturile populației puțin asigurate și va reduce
numărul sentințelor neexecutate pe motivul lipsei surselor financiare.

Bibliografia:

1. Martin D . Unele considerații privind amenda ca pedeapsă penală. /./Analele științific e ale USM. V.
1,2004, pag. 278-283.
2. Andre Kunn. La peine pecuniaire. ii Revue Penale Suisse, nr. 2, 1997. pag. 147.
3. Михлин А.С. Имущественные наказания – альтернатива лишению свободы за менее опасные
преступления, ii Советское Государство и право. 1981. .N» 6. pag. 92.
4. Jose Hurtado -Pozo, Fribourg. L'amend. Essor. diversite des sistemes et perspectives, Revue Penale
Suisse. Nr.L 1985:
5. Leszeck Lernell. Certains aspects philosophiques du probleme des peines peeuniaires //: Revue de
science criminelie et dc dr oit penal compare, nr. 3, 1979;
6. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL, 1997;
7. Кузнецова Н.Ф. Условия эффективности уголовного закона. – В сб. : Проблемы правового
регулирования вопросов борьбы с преступностью. Владивосток: Издательство
Дальневосточного госунив ерситета, 1977;
8. Стручков Н.А. Уголовная ответственность и еѐ реал изация в борьбе с преc пностью.
Саратов, 1978;
9. Гаухман Л., Максимов С, Жаворонков А. Справедливость наказаний: принцип и реальность. //
Законность, 1997,. – №7;
10. Петрухин И. Новый уголовный кодекс. // Уголовное право. – 1999. – №3;
11. Е. Cernea, Istoria statului și dreptului român. București 1997:
12. 15.X. Гаджиев. Имущественные наказания в системе мер уголовно -правового воздействия.//
Советская юстиция, № 16, 1988;
13. И.В. Смолькова. Штраф как мера наказания по советскому уголовному праву. Учебное пособие.
Иркутск, 1979;
14. Дуюнов В.К. Проблемы уголовного наказания в теории, законодательстве и судебной практике:
Монография. – Курск: Издательство РОСИ, 2000;
16. Н.А.Беляев. Цели наказания и ср едства их достижения в исправительно -трудовых учреждениях.
Ленинград, 1963:
17. Я.М.Брайнин. Уголовная ответственность и еѐ основания в советском уголовном праве. Москва.
«Юридическая литература», 1962;
18. П.П.Осипов. Теоретические основы построения и применения уголовно правовых санкций
(аксиологические аспекты). Ленинград, Издательство Ленинградского университета, 1979: v
19. Г.Стеничкин. Штраф в уголовном праве России. II Уголовное право. №2, 2003;
20. Совершенствование мер борьбы с преступностью в условиях научно -техн ической революции. –
М.: Наука, 1980;
21. Уголовное право России. Общая часть: Учебник. Под ред. Рарога А.И.; Институт международного
права и экономики. – «Триада, Лтд», 1997;
22. Галиакбаров P.P. Уголовное право. Общая часть: Учебник. – Краснодар: Кубанский ;
23. Осип ов П.П., Исмаилв И.А. О системе санкций и назначении наказания за преступления против
личных интересов граждан. Л., «Вестник Ленинградского университета», 1973, № 23, вып. 4;
24. Кудрявцев В.Н. Проблемы наказания, не связанного с лишением свободы. // Советская юстиция,
1968. -№1;
26. Елеонский В.А. Уголовное наказание и воспитание позитивной ответственности личности. Рязань,
1979;
27. Гальперин И.М. Наказание: социальные функции, практика применения. – М.: Юридическая
литература, 1983:
28. S.Botnaru, A.Șavga, V.Grosu, М. Grama . Drept penale. Partea generală. Volumul 1. Cartier Juridic,
2005;

Tema 3. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o
anumită activitate (2 ore)

Autor:
Ceban V., drd , lector universitar
1.Obiectivele:
– să definească conc eptul privării de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită
activitate;
– să relateze despre conținutul coercitiv al privării de dreptul de a ocupa anumite funcții și de a
exercita o anumită activitate;
– să determine cazurile când poate f i aplicată această pedeapsă;
– să argumenteze calcularea termenului pedepsei în cazul aplicării ei în calitate de pedeapsă
complimentară;
– să diferențieze privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții de privarea de dreptul de a exercita o
anumită activitate ;
– să compare consecințele neexecutării privării de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a
exercita o anumită activitate cu neexecutarea amenzii;
– să aprecieze eficacitatea privării de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită
activ itate.

2. Tezele principale:
1. Conceptul pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții și de a
exercita o anumită. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau e a exercita o
anumită activitate ca pedeapsă penală. Trăsăturile p rincipale ale pedepsei penale sub
formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită
activitate.
2. Conținutul pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții și de
a exercita o anumită activitate. Conținutul constrângerii statale în cadrul pedepsei sub
formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită
activitate. Drepturile și interesele condamnatului afectate prin aplicarea pedepsei în
cauză.
3. Termenul pedepsei și m odul de calculare. Importanța termenului pedepsei. Modul de
calculare a termenului în dependență de categoria pedepsei.
3. Conținutul prelegerii:
1. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate constituie
o pedeap să privativă de drepturi, de oarece forța coercitivă a statului în această măsură juridico -penală de
constrângere constă în interzicerea anumitor drepturi. în doctrina română această categorie de pedepse
se atribuie la pedepse restrictive de drepturi, moti vându -se prin faptul că retragerea drepturilor este
temporară și nu totală, ci se referă la o sferă anumită a drepturilor condamnatului1
Considerăm această pedeapsă una privativă de drepturi, or aceasta se deduce chiar din
denumirea ei.
Conținutul, temeiul , condițiile juridice și termenele pe care poate fi aplicată această pedeapsă sunt
determinate de art. 65 CP al RM.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funții sau de a exercita o anumită activitate, potrivit art. 62
CP al RM poate fi aplicată atât ca pe deapsă principală, cât și ca pedeapsă complementară.

În contextul prezentului studiu, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o
anumită activitate reprezintă o măsură alternativă privațiunii de libertate doar în cazul în care se ap lică în
calitate de pedeapsă principală. în același timp, pentru a efectua o analiză mai aprofundată a acestei măsuri
juridico -penale de constrângere, vom examina și unele aspecte ale privării de dreptul de a ocupa anumite
funcții sau de a exercita o anumi tă activitate aplicate ca pedeapsă complementară.
Această pedeapsă nu este una nouă. Ea a fost prevăzută și în CP din 1961 și în legislațiile codificate
mai vechi aplicate pe teritoriul RM, fapt despre care s -a menționat deja.
În conformitate cu legislația penală în vigoare, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de
a exercita o anumită activitate constă în int erzicerea de a ocup a o funcție sau de a exercita o activitate de
natura aceleia de care s -a folosit condamnatul la săvârșirea infracțiuni i.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții presupune în primul rând eliberarea condamnatului
din funcția ocupată, iar în al doilea rând – interzicerea de a ocupa aceeași funcție sau funcții similare la alte
unități, întreprinderi, instituții, organi zații. Privarea de dreptul de a se ocupa cu anumită activitate presupune
interzicerea practicării unei activități profesioniste (pedagogice, medicale, conducerea mijlocului de transport
în bază de contract, etc.) sau unei activități de amator (vânatul de a mator, pescuitul, conducerea mijlocului de
transport personal, etc.). Spre deosebire de alte legislații penale (spre exemplu a Federației Ruse), pedeapsa
prevăzută de art. 65 CP al RM presupune privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții în organe de st at,
obștești, precum și la întreprinderi, instituții, organizații de stat sau private, cu oricare formă organizatorico –
juridică de activitate.
În doctrina de specialitate destul de aprig s -a discutat faptul dacă măsura juridico -penală prevăzută
de art. 65 al CP al RM reprezintă o singură pedeapsă sau două pedepse separate și anume: 1) privarea de
dreptul de a ocupa arîumite funcții și 2) privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
Astfel, un șir de savanți ruși consideră că privarea de dreptul d e a ocupa anumite funcții sau de a
exercita o anumită activitate reprezintă o pedeapsă unică2.
Conținutul, temeiul, condițiile juridice și termenele pe care poate fi aplicată această pedeapsă sunt
determinate de art. 65 CP al RM.
Privarea de dreptul de a o cupa anumite funții sau de a exercita o anumită activitate, potrivit art. 62
CP al RM poate fi aplicată atât ca pedeapsă principală, cât și ca pedeapsă complementară.
În contextul prezentului studiu, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o
anumită activitate reprezintă o măsură alternativă privațiunii de libertate doar în cazul în care se aplică în
calitate de pedeapsă principală. în același timp, pentru a efectua o analiză mai aprofundată a acestei măsuri
juridico -penale de const rângere, vom examina și unele aspecte ale privării de dreptul de a ocupa anumite
funcții sau de a exercita o anumită activitate aplicate ca pedeapsă complementară.

1 C. Bulai. Drept penal. Vol.2, București, 1992, pag.
2Kypc уголовного права, общая часть. Учебник для вузов. Том 2. под ред. Н.Ф.Кузнецовой и
И.М.Тяжковой. М.: Зерцало, 1999, pag. 35;

Această pedeapsă nu este una nouă. Ea a fost prevăzută și în CP din 1961 și în legislațiile codificate
mai vechi aplicate pe teritoriul RM, fapt despre care s -a menționat deja.
În conformitate cu legislația penală în vigoare, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a
exercita o anumită activitate constă în int erzicerea de a ocup a o funcție sau de a exercita o activitate de natura
aceleia de care s -a folosit condamnatul la săvârșirea infracțiunii.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții presupune în primul rând eliberarea condamnatului din
funcția ocupată, iar în al doilea rând – interzicerea de a ocupa aceeași funcție sau funcții similare la alte unități,
întreprinderi, instituții, organizații. Privarea de dreptul de a se ocupa cu anumită activitate presupune
interzicerea practicării unei activități profesioniste (pedagogice, medicale, conducerea mijlocului de transport în
bază de contract, etc.) sau unei activități de amator (vânatul de amator, pescuitul, conducerea mijlocului de
transport personal, etc.). Spre deosebire de alte legislații penale (spre exemplu a Federației Ruse), pedeapsa
prevăzută de art. 65 CP al RM presupune privarea de dre ptul de a ocupa anumite funcții în organe de stat,
obștești, precum și la întreprinderi, instituții, organizații de stat sau private, cu oricare formă organizatorico –
juridică de activitate.
în doctrina de specialitate destul de aprig s -a discutat faptul da că măsura juridico -penală prevăzută de
art. 65 al CP al RM reprezintă o singură pedeapsă sau două pedepse separate și anume: 1) privarea de dreptul de
a ocupa arîumite funcții și 2) privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate2.
Astfel, un șir de savanți ruși consideră că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a
exercita o anumită activitate reprezintă o pedeapsă unică2.
Alți savanți penaliști susțin că pedeapsa analizată are două variante: 1) interdicția de a ocupa
anumite funcții și 2) interdicția de a exercita o anumită activitate3.
În fine, sînt și savanți care consideră că în art. 65 CP al RM se prevăd două pedepse distincte4, constituită
din două interdicții diferite, fie ca două pedepse distincte5.
În doctrina națională aceas tă problemă nu a fost analizată în mod distinct și unii savanți autohtoni
nici nu acordă atenție de principiu problemei în cauză, interpretând -o în același context fie ca o pedeapsă
În ceea ce ne privește, considerăm că măsura juridico -penală prevăzută d e art. 65 CP al RM
reprezintă o pedeapsă care are două modalități: interdicția de a ocupa anumite funcții și interdicția de a
exercita o anumită activitate, având ca suport următoarele argumente.
Dacă am accepta că în art. 65 CP al RM sunt incluse două ped epse distincte, atunci ar trebui să
recunoaștem, că, în cazul când această măsură se prevede în calitate de pedeapsă principală, poate fi

2Kypc уголовного права, общая часть. Учебник для вузов. Том 2. под ред. Н.Ф.Кузнецовой и И.М.Тяжковой.
М.: Зерцало, 1 999, pag. 35;
3Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Под ред. проф. А.И.Рарога. М.: Юристь, 2001. pag.
351;
4Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и зарубежных стран. Дисс. канд.
юрид. наук. Казань, 2002, pag. 17;
5A.Barbăneagră, V.Berliba, C.Gurschi, V.Holban, T.Popovici, Gh.Ulianovschi, X.Ulianovschi, N.Ursu. Codul
penal. Comentat și adnotat. Cartier juridic. Chișinău, 200 5, pag. 116 -117.

aplicată sau privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții, sau privarea de dreptul de a exercita o anumită
activitate, în caz contrar s -ar primi că pentru o singură infracțiune se aplică două pedepse principale, ceea ce
este totalment e inadmisibil, situație elucidată de noi în prezentul studiu. Analiza legislației penale naționale
însă nu predispune spre așa o interpretare. Astfel, pentru componența de infracțiune prevăzută de alin. 2,
art. 178 CP al RM „Violarea dreptului la secretul corespondenței" se poate aplica în calitate de pedeapsă
principală privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate. Credem
că la practică ar putea apărea așa situații când infracțiunea prevăzută de alin. 2, art. 178 CP al RM ar putea
fi săvârșită de o persoană cu funcții de răspundere și instanța de judecată să ajungă la concluzia, privind
necesitatea privării și de dreptul de a ocupa o anumită funcție, și de dreptul de a exercita o anumită
activitate (spre ex. de a dif uza corespondența). în așa mod susținerea ipotezei precum că privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate reprezintă două pedepse distincte
este una netemeinică și neargumentată și nu corespunde interpretării sistem atice a prevederilor legale.
Poate apărea în acest context o întrebare, dacă este posibilă situația ca, spre exemplu, privarea de dreptul
de a ocupa anumite funcții să fie aplicată în calitate de pedeapsă principală, iar privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate să fie ca pedeapsă complementară la prima sau invers? Credem că și o așa
variantă este imposibilă, căci alin.4, art. 65 CP al RM prevede posibilitatea aplicării privării de dreptul de a
ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate numai în cumul cu amenda, munca
neremunerată în folosul comunității, trimiterea într -o unitate militară disciplinară sau închisoare.
Nu suntem de acord nici cu poziția precum că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de
a exercita o anumită activitate este o pedeapsă unică. Dacă ar fi așa, atunci în toate sancțiunile care prevăd
această pedeapsă, pentru a o desemna, ar trebui să fie prevăzută sintagma „privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcții sau de a exercita o anumită activita te". Potrivit codului penal național însă, sunt sancțiuni în
care această pedeapsă este prevăzută doar sub una din variante. Astfel, în caz de comitere a infracțiunii
prevăzute de art. 264 CP al RM, în calitate de pedeapsă, ce -i drept complementară, poate fi aplicată
„privarea de dreptul de a conduce mijlocul de transport”. Este evident, că prin aceasta se are în vedere
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate, căci conducerea mijlocului de transport este un gen, o
varietate a activității uman e.
În așa mod, ajungem la concluzia logică că măsura juridico -penală prevăzută de art. 65 CP al RM
reprezintă o pedeapsă penală, având două modalități ceea ce nu exclude aplicarea lor cumulativă chiar și în
cazul în care ea este prevăzută ca pedeapsă princ ipală.
Ținând cont de aceste trăsături, poate fi dedusă următoarea noțiune a pedepsei în cauză. Privarea
de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate reprezintă o pedeapsă
penală aplicată persoanei (subiect special) recunosc ute vinovată de comiterea infracțiunii în legătură
cu funcția ocupată sau cu activitatea exercitată sau contrar acestora și constă în privarea acestei
persoane de drepturi subiective concrete și restrângerea capacității Iui juridice pe o anumit
perioadă de timp.

2. Oricare pedeapsă reprezintă o măsură de constrângere statală (art. 61 CP al RM), care se
manifestă în calitățile sale coercitive. Caracterul și volumul acestor calități, structura și formele lor de
manifestare au anumite particularități în dife rite tipuri de pedepse. în doctrina juridică, ce -i drept mai
veche, se menționa că esența pedepsei o constituie osânda care se exprimă în acele lipsuri și restricții pe
care le suferă persoana în cazul condamnării și executării pedepsei penale concrete6. Fără a ne referi la
aprecierea osândei ca element al pedepsei penale, cu atât mai mult că recenta legislația penală națională
s-a dezis de acest termen, pentru a caracteriza pedeapsa, facem următoarele concretizări.
În doctrina de specialitate se menționeaz ă că dacă în cazul privațiunii de libertate faptul
condamnării foarte des se poziționează pe planul secund al conștiinței condamnatului în comparație cu
viitoarea izolarea de societate, atunci în cazul aplicării pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a
ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, însăși condamnarea capătă pentru acesta o
însemnătate deosebită. Deși rămas în mediul obișnuit, de regulă în același colectiv (dar în altă funcție),
condamnatul se simte discreditat în ochii celor din jur, resimte o atitudine precaută față de sine din partea
colegilor de serviciu, ceea ce generează suferințe morale serioase și influențează comportamentul său de
mai departe7. Prin aceasta profesorul rus E.S. Crîlova a dorit să sublinieze că con ținutul coercitiv al privării
de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate se manifestă în primul rând în
condamnarea celui vinovat8.
După părerea profesorului rus V.I.Tiutiughin, conținutul coercitiv al pedepsei în cauză îl
constituie privarea condamnatului de drepturi subiective concrete (dreptul de a ocupa anumite funcții sau de
a exercita anumite activități și drepturile și privilegiile legate de realizarea acestora), precum și limitarea
temporară a capacității juridice – posibilitatea alegerii libere a funcției, activității profesionale sau a unui
alt gen de ocupații9.
Remarcabilul criminalist rus N.S.Taganțev, caracterizând pedepsele legate de privarea de drepturi,
scria că ele în primul rând afectează sfera de serviciu și obștească a celui vinovat, în special atât în privința
drepturilor și privilegiilor deja obținute, de care acesta deja s -a folosit, cât și în privința însăși a posibilității
obținerii lor, capacității juridice publice a lui10.
După cum rezultă din art. 43 al Constituției RM11, unul din elementele esențiale ale capacității
juridice ale persoanei îl constituie dreptul la muncă și la libera alegere a muncii. De aici reiese și dreptul la
libera alegere a genului de activitate și a profesiei, în special alege rea anumitei funcții sau activități în
conformitate cu aptitudinile și capacitățile sale profesionale. Atât posibilitatea ocupării unei sau altei
funcții sau exercitării anumitei activități, precum și dreptul concret de a ocupa acea funcție, realizată în
6Пионтковский А.А. Основные аспекты теории наказания. // Советское государство и право. 1965, № 7, pag. 35;
7Багрий -Шахматов Л.В. Уголовная ответственность и наказание. Минск: Высшая школа, 1975, pag. 119 -125.
8Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и зарубежных стран. Дисс.
канд.юрид. наук. Казань, 2002, pag. 38.
9Тютюгин В.И. Лишение права занимать определѐнные должности как вид наказания по советскому
уголовному праву. Харьков: Вища школа, 1982, pag. 6 -7.
10Таганцев Н.С. Русское уголовное право. Лекции. Часть Общая. Т. И. Изд. 2, С.Питербург, 1902, pag. 146.
11МО al RM nr. 1, din 12.08.1994.

raporturile juridice, const ituie unul din elementele esențiale ale statutului general și individual al
persoanei protejat de lege.
Realizarea acestor drepturi de către persoană nu este însă nelimitată și se protejează de stat numai
în cazurile în care corespunde altor prevederi cons tituționale și anume „orice persoană își exercită drepturile
și libertățile constituționale cu bună -credință, fără a încălca drepturile și libertățile altora” (art. 55 al
Constituției RM). În așa mod realizarea drepturilor și libertăților oricărei persoane trebuie să fie în strictă
concordanță cu legislația în vigoare. Din „aceste considerente, folosirea infracțională de către persoană a
drepturilor sale ce rezultă din funcția sau genul de activitate exercitate contrar cerințelor legii,
neîndeplinirea sau î ndeplinirea necorespunzătoare de către aceasta a obligațiilor profesionale pune la dubii
oportunitatea și posibilitatea ocupării în continuare de către această persoană a funcției sau exercitării
activității respective. Ca rezultat, statul refuză de la pro tecția acestor drepturi, iar într -un șir de cazuri
survine privarea persoanei de asemenea drepturi și de posibilitatea obținerii lor pe o anumită perioadă de
timp12.
I.M.Baru susține că pedeapsa sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții ș i de
a exercita o anumită activitate, intervenind nemijlocit în statutul juridic al persoanei concrete , îl
modifică esențial, atrage după sine un șir de restricții esențiale, care limitează posibilitatea participării acesteia
într-o sferă sau alta a raport urilor sociale13.
Reieșind din prevederile art. 65 CP al RM putem concluziona că această pedeapsă se aplică față de
persoanele care au anumite aptitudini profesionale sau de alt gen. Ocuparea unei anumite funcții sau exercitarea
unei anumite activități de regulă este legată de necesitatea obținerii unui anumite nivel de cunoștințe și
instruire, unei calificări, specialități sau profesii. în așa mod, aplicarea față de aceste persoane a pedepsei în
cauză face imposibilă pe un termen determinat (în unele cazur i destul de îndelungat) utilizarea cunoștințelor,
profesiei sau calificării obținute anterior condamnării.
Nu se compensează nici acele cheltuieli materiale, eforturile fizice și morale care au fost depuse de
către persoană în procesul instructiv.
În unel e cazuri aplicarea pedepsei poate duce la pierderea totală a calificării. Aceasta este mai ales
posibil în privința persoanelor, nivelul pregătirii profesionale ale cărora permanent necesită experiența practică
(spre exemplu medic -chirurg, șofer, pedagog) concrete , îl modifică esențial, atrage după sine un șir de restricții
esențiale, care limitează posibilitatea participării acesteia într -o sferă sau alta a raporturilor sociale.
Reieșind din prevederile art. 65 CP al RM putem concluziona că această pedeapsă se aplică față de
persoanele care au anumite aptitudini profesionale sau de alt gen. Ocuparea unei anumite funcții sau exercitarea
unei anumite activități de regulă este legată de necesitatea obținerii unui anumite nivel de cunoștințe și
instruire, unei c alificări, specialități sau profesii. în așa mod, aplicarea față de aceste persoane a pedepsei în
cauză face imposibilă pe un termen determinat (în unele cazuri destul de îndelungat) utilizarea cunoștințelor,
profesiei sau calificării obținute anterior con damnării.

12Тютюгин В.И. Лишение права занимать определѐнные должности как вид наказания по советскому
уголовному праву. Харьков: Вища школа, 1982, pag. 5.
13Бару М.И. Некоторые вопросы соотношения норм различных отраслей права в охране прав граждан //
Советское государство и право. 1963, № 12, pag. 68 -69.

Nu se compensează nici acele cheltuieli materiale, eforturile fizice și morale care au fost depuse de
către persoană în procesul instructiv.
în unele cazuri aplicarea pedepsei poate duce la pierderea t otală a calificării. Aceasta este mai ales
posibil în privința persoanelor, nivelul pregătirii profesionale ale cărora permanent necesită experiența practică
(spre exemplu medic -chirurg, șofer, pedagog).
În doctrină se menționează că cea mai esențială cara cteristică coercitivă a privării de dreptul de a
ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate o constituie lipsirea condamnatului de posibilitatea
de a se ocupa cu lucrul obișnuit pentru el, care în multe cazuri a necesitat de la acesta o p regătire îndelungată și
dificilă, corespundea aptitudinilor și vocației lui, îl asigura material.

3. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții și de a exercita o anumită activitate se atribuie la
pedepsele ce durează în timp, pe parcursul căruia asup ra condamnatului se răsfrânge influența coercitiv –
educativă respectivă. Calitățile coercitive ale pedepsei în cauză se manifestă și în durata executării ei.
Aceste elemente coercitive nu numai că nu epuizează conținutul pedepsei, dar și atrag după sine un șir de
alte restricții cu caracter moral și material nu mai puțin importante (pierderea calificării, deficiențe legate de
reîntoarcerea la îndeplinirea funcțiilor precedente, probleme legate de încadrarea în câmpul muncii,
antecedente penale, etc.). Cu cât este mai lung termenul de condamnare la privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, cu atât mai pronunțate sânt calitățile coercitive ale
pedepsei, cu atât mai mari sânt lipsurile cu caracter moral și material14.
Potrivit alin. 2, art. 65 CP al RM privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o
anumită activitate poate fi stabilită de instanța de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani.
Ținând cont de caracterul și gradul periculozității infracți unii săvârșite, circumstanțele comiterii
infracțiunii și personalitatea infractorului, instanța de judecată în fiecare caz aparte trebuie să determine în
sentință termenul privării de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de:a exercita o anumită activitat e,
stabilind în așa mod volumul influenței coercitive care este necesar în vederea realizării scopurilor ce stau în
fața pedepsei penale prevăzute de alin.2, art. 61 CP al RM.
În legislația altor state termenul acestei pedepse sau a unei pedepse similare e ste diferit.
Astfel potrivit legislației penale ruse termenul este de la 1 la 5 ani, în cazul aplicării pedepsei în
calitate de pedeapsă principală și de la 6 luni la 3 ani, în cazul aplicării ei în calitate de pedeapsă
complementară. în legislație Românie i pedeapsa asemănătoare cu cea prevăzută de art. 65 CP al
RM o reprezintă interzicerea unor drepturi, constituind o pedeapsă complementară care poate fi
aplicată pe un termen de la 1 la 10 ani14. Potrivit codului penal al Spaniei, Germaniei, Franței,
etc ……..
În doctrina de specialitate s -a formulat propunerea de a aplica privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen nelimitat, spre exemplu în caz de comitere
a infracțiunilor cu un pericol social sporit15. Considerăm această poziție destul de interesantă, dar ținem să

14Евтеев М.П. Погашение и снятие судимости. -М.: Госюриздат, 1964, pag. 6 -12.
15Alexandru Boroi, Gheorghe Nistireanu. Drept penal. Partea generală. Curs universitar. Ediția 4. editura All Bec k.;
București, 2004, pag. 283;

specificăm că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un
termen nelimitat poate fi aplicată doar în calitate de pedeapsă complementară.
Legislația penală națională a stabilit un mod special de calculare a termenului pedepsei în cauză
când ea se aplică în calitate de o pedeapsă complementară. Acesta este distinct în dependență de faptul
dacă se aplică complementar la o pedeapsă privativă de libertate sau la una neprivativă de l ibertate. Astfel,
potrivit alin. 4, art. 65 CP al RM, la aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a
exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la amendă sau muncă neremunerată în
folosul comunității , termenul ei se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la aplicarea ei în
calitate de pedeapsă complementară la arest, la trimiterea într -o unitate militară disciplinară sau la închisoare,
termenul ei se calculează din momentul execut ării pedepsei principale.
În legătură cu aceste prevederi legale urmează a se face unele precizări. Potrivit alin. 5, art. 90 CP al
RM în caz de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pot fi stabilite pedepse
complementare. Aceasta p resupune și posibilitatea aplicării în calitate de pedeapsă complementară a privării de
dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate. Spre regret în alin. 4, art. 65 CP al RM
nu se stipulează modul de calculare a privării de dr eptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită
activitate în cazul în care aceasta se aplică complementar la condamnarea cu suspendarea condiționată a
executării pedepsei. Credem că, ca și în cazul pedepselor neprivative de libertate, în situ ația în care privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate se aplică complementar la
condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, termenul pedepsei în cauză se calculează din
momentul rămânerii defi nitive a hotărârii instanței de judecată. Propunem deci de lege ferenda să fie
modificate în acest sens prevederile alin. 4, art. 65 CP al RM. La fel trebuie să fie procedat și în cazul în care a
fost aplicată privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate complementar
la pedeapsa închisorii executarea căreia a fost amânată potrivit prevederilor art. 96 CP al RM.
Trezește discuții și prevederea legală precum că termenul privării de dreptul de a ocupa anumite
funcții sa u de a exercita o anumită activitate în cazul aplicării ei ca pedeapsă complementară la pedepsele
neprivative de libertate se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii. în principiu o altă formulare
nici nu poate exista, dar urmează a fi făcut e unele precizări.
Art. 197 CPP al RM prevede în calitate de măsură procesuală de constrângere suspendarea provizorie
din funcție. Potrivit art. 200 CPP al RM această măsură constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului,
inculpatului de a exercit a atribuțiile de serviciu sau de a realiza activități cu care acesta se ocupă sau le
efectuează în interesul serviciului public. Considerăm că în cazul în care la faza de urmărire penală sau în
instanța de judecată persoanei i s -a aplicat această măsură pr ocesuală de constrângere, iar după aceasta ea a fost
condamnată la privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, perioada
suspendării din funcție trebuie luată în considerație la calcularea termenului executării ped epsei, după cum se ia
în considerație la calcularea termenului privativ de libertate perioada aflării persoanei în stare de arest.

16Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного на казания по законодательству России и зарубежных стран. Автореф.
дисс. канд. юрид. наук. Казань, 2002, pag. 7 -8; А. Шитенков. Наказание в виде лишения права занимать
определѐнные должности или заниматься определѐнной деятельностью в УК РФ и судебной практик е. //
Российский судья, 2004, №10, pag. 10

Despre obligativitatea computării termenului reținerii, arestului sau arestului la domiciliu în cazul
condamnării persoanei la o pedeapsă privativă de libertate se prevede în art.395 CPP al RM. Spre regret aceast ă
normă nu conține prevederi în ceea ce privește obligativitatea computării termenului suspendării provizorii din
funcție în cazul condamnării persoanei la privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o
anumită activitate, fapt care în viziunea noastră urmează a fi obligatoriu schimbat cu introducerea unor
asemenea stipulări legislative.

Bibliografia:

1. A. Barbăneagră, V. Berliba, С. Gurschi, V. Holban, Т. Popovici, Gh. Ulianovschi, X. Ulianovschi,
N. Ursu. Codul penal comentat și adnota t. Cartier. Ediția I, iunie 2005;
2. Курс уголовного права, общая часть. Учебник для вузов. Том 2. под ред. Н.Ф.Кузнецовой
и И.М.Тяжковой. М.: Зерцало, 1999;
3. Игнатов А.Н., Красиков Ю.А. Курс российского уголовного права. Том 1. Общая часть. М.:
Норма, 2001;
4. Тютюгин В.И. Лишение права занимать определѐнные должности как вид наказания по
советскому уголовному праву. Харьков: Вища школа, 1982.
5. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Под ред. проф. А.И.Рарога. М.:
Юристъ, 2001;
6. Курс российского уголовно го права. Общая часть, под ред. В.Н.Кудрявцева,
А.В.Наумова.М.: Спарк, 2001,
7. Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и зарубежных стран.
Дисс. канд. юрид. наук. Казань, 2002;
8. Рамазанов А.Ж. Наказания не связанные с лишением свободы, и практика их применения.
Дисс. канд. юрид. наук. Коломна, 2002;
9. Перминов О.Г. Проблемы наказания в уголовном праве России. Автореф. дисс. канд. юрид.
наук. Москв а, 2002;
10. Пионтковский А.А. Основные аспекты теории наказания. // Советское государство и право.
1965, № 7;
11. Багрий -Шахматов Л.В. Уголовная ответственность и наказание. Минск: Высшая школа, 1975;
12. Таганцев Н.С. Русское уголовное право. Лекции. Часть Общая. Т. П. Изд. 2, С.Питербург, 1902;
13. МО al RM nr. l, din 12.08.1994;
14. Бару М.И. Некоторые вопросы соотношения норм различных отраслей права в охране прав
граждан // Советское государство и право. 1963, № 12;
15. Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должно сти или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и зарубежных стран.
Автореф. дисс. канд. юрид. наук. Казань, 2002;

Tema 4. Munca neremunerată în folosul comunității (2 ore)

Autor:
Ceban V., drd , lector universitar
1.Obiectivele:
– să definească conceptul muncii neremunerate în folosul comunității;
– să evidențieze trăsăturile specifice ale muncii neremunerate în folosul comunității;
– să relateze despre evoluția muncii neremunerate în folosul comuni tății ca pedeapsă penală;
– să determine categoriile de persoane față de care nu poate fi aplicată munca neremunerată în
folosul comunității;
– să aprecieze durata și termenul muncii neremunerate în folosul comunității;
– să se dea cu părerea vis -a-vis de necesi tatea acordului condamnatului la aplicarea acestei
pedepse;
– să compare munca neremunerată în folosul comunității cu munca corecțională;
– să aprecieze rolul muncii în conținutul pedepsei;
– să estimeze rolul societății la implementarea pedepsei sub formă de m uncă neremunerată în
folosul comunității; :
– să compare munca neremunerată în folosul comunității în legislațiile diferitor țări;
– să propună variante de optimizare a eficienței muncii neremunerate în folosul
comunității.

2. Tezele principale:
1. Apariția și evoluția muncii neremunerate în folosul comunității ca pedeapsă penală.
2. Conceptul pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității. Munca
neremunerată în folosul comunității ca pedeapsă penală. Trăsăturile principale ale pedepsei
penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității.
3. Conținutul pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității. Conținutul
constrângerii statale în cadrul pedepsei sub formă de muncă neremunerată în : folosul
comunității. Te rmenul și durata muncii neremunerate în folosul comunității. Persoanele față de
care munca neremunerată în folosul comunității nu poate fi aplicată. Consecințele neexecutării
muncii neremunerate în folosul comunității.

3. Conținutul prelegerii:

1. Sistemul pedepselor penale r eprezintă un adevărat „inventar” al măsurilor juridico -statale
aplicate persoanelor care au comis infracțiuni și, în același timp, constituie un mijloc eficient utilizat
de stat în lu pta cu „cel mai mare rău social” pe care îl repr ezintă criminalitatea. In dependență de
factorii politici, social -economici, numărul pedepselor poate fi mărit sau micșorat, dar în toate cazurile
este necesar de a păstra o anumită multitudine de pedepse, pentru a asigura organelor care înfăptuiesc
justiț ia posibilitatea alegerii măsurii juridico -penale celei mai adecvate în situația concretă.
În prezentul studiu am evidențiat tendința societății internaționale, de fapt urmată și de statul
nostru, de a îmbogăți sistemele juridice penale cu măsuri de constr ângere noi, alternative sistemelor

coercitive tradiționale bazate pe izolarea condamnaților. Printre astfel de măsuri de constrângere
alternative privațiunii de libertate se consideră și munca neremunerată în folosul comunității. Mai
mult ca atât, putem af irma cu certitudine că această măsură este cea mai importantă alternativă
privațiunii de libertate în majoritatea statelor, ea fiind răspândită cu repeziciune în legislația penală a
acestora. Î n formula sa actuală munca neremunerată în folosul comunității, ca pedeapsă penală.
De fapt munca în calitate de element coercitiv al pedepsei a fost cunoscut încă în perioade
istorice mult mai îndepărtate.
Este dernenționat că utilizarea mu ncii în calitate de pedeapsă își are sorgintea în dreptul privat
De exemplu, î n lumea antică existau reglementări în conformitate cu care, pentru neachitarea la
scadență a datoriilor, debitorul se transforma în sclavul creditorului, prestând în folosul acestuia, pe o
perioadă strict determinată de timp anumite munci. Potrivit dispoz ițiilor art. 117 și 118 din Codul lui
Haminurabi_ (1792 -1750 î. de Cr.), cel ce nu putea să restituie împrumutul – fi transformat în sclav
peperioada îndeplinirii anumitor munci care aveau ca scop compensarea datoriei în folosul
creditorului.
Asemenea modalități de garantare a executării obligațiilor se regăsesc și în India antică. Este de
specificat că în India antică munca gratuită în calitate de pedeapsă puleA -fi.aplicală-și-celor
condamnați la pedeapsa cu amenda, în cazul în care nu o putea u achita.
În Evul Mediu în general persistau pedepse crude și drastice, bazate pe pedepsecapitale,
mutilări și privațiunea de libertate. Munca la fel este frecvent utilizată în conținutul pedepselor, ea
având forma muncilor la ocne, la galere. Munca silnic ă putea fi aplicată pe toată viața sau p entru o
anumiță, perioadă de timp, care, datorită condițiilor extrem de grele de executare, depășea viața celui
condamnat.
În sec. XVI -XVIII munca silnică capătă amploare CP rezultat al drept scop valorificarea noilo r
teritorii.2 Exilarea la muncă silnică în teritoriile noi descoperite a dusa la popularea Americii cu
europeni. Principalele munci pe care le îndeplineau condamnații erau: munca la plantațiile private,
explorarea minelor, construcția căilor ferate, valori ficarea pădurilor, creșterea trestiei de zahăr.
În așa mod în Evul Mediu munca, din sfera dreptului privat, trece în sfera dreptului public,
fiind utilizată de putere în realizarea scopurilor sale, ca mai apoi ea să constituie esența pedepselor
penale.
Legislațiile penale codificate din epoca modernă deja cunosc munca silnică în calitate; de
pedeapsă penală distinctă. Spre exemplu în Codul penal francez din 1810 (Codul lui Napoleon),
munca, ca varietate a pedepselor penale se aplica în două cazuri: ca pedea psă principală
(condamnarea pe viață la munci silnice) și munca corecțională (în calitate de pedeapsă
complementară)3.
1 Chirtoacă Lilia. Istoria Universală a Statului și Dreptului. Voi. 1, USM, 2001, pag. 86.
2 Черниловский З.М. Всеобщая история государства и права. Москва, «Юристь», 1996, pag. 404 –
405
3 A. Guștiuc. Op. cit, pag. 96.

Putem menționa că în lucrările reprezentanților de vază ai socialismului utopic, pedagogilor
progresivi ai trecutului se evidenția importanța majoră a muncii în socializarea personalității omului și
în corectarea delincventului4.
în doctrina juridică autohtonă se menționează că încă începând cu sec. XVII, într -o serie de țări
au existat sancțiuni de tip similar muncii neremunerate în folosul comunităț ii, constând în efectuarea
unei anumite munci în interesul comunității. Cea mai cunoscută formă de pedeapsă era „arbeitsstrafe”
care servea drept pedeapsă alternativă în landurile germane și în Elveția pentru persoanele care nu
vroiau sau nu puteau să -și achite datoriile financiare .
Instituția muncilor forțate era cunoscută și legislației Franței sub denumirea de „prestation en
natur”. Legislația penală italiană din 1889 presupunea muncile forțate ..surrogaiQ penal!jîndpuă
cazuri: 1) la rugămintea condamna tului putea fi numită efectuarea anumitor munci comunitare care
echivalau unei zile de detenție în închisoare și 2) arestul putea fi înlocuit cu munci comunitare .
În SUA conceptul de muncă neremunerată în folosul comunității datează din perioada
Războ iului de Independentă. Condamnații la o pedeapsă sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunității erau încadrați la lucrări de întreținere și reparație a drumurilor.
Politica promovată statele europene la sf. sec. XIX s -a caracterizat prin pierderea încrederii în
munca corecțională în raport cu privațiunea de libertate. Aceste tendințe au fost aspru criticate la
diferite seminare și reuniuni ale savanților criminologi.
La al doilea congres al uniunii criminaliștilor care a avut loc în 1890 Ia Berna, special a fost
discutată problema muncii corecționale ca o măsură care să înlocuiască privațiunea de libertate de
scurtă durată. Spre regret la acest congres nu s -a ajuns la un consens în ceea ce privește esența și
destinația muncii forțate ca pedeapsă pen ală. La congresele ulterioare ale criminaliștilor această
problemă nu a fost ridicată8.
În Rusia Țaristă folosirea muncii în calitate de pedeapsă la fel a fost pe larg utilizată. Spre
exemplu, printr -un decret al împăratului din 186T cu privire la situația juridică a țăranilor ieșiți din
serbie, instanțele judecătorești puteau aplica o muncă neremunerată pe o perioadă de 6 zile țăranilor
care au săvârșit delicte minore. Aplicarea acestei pedepse era condiționată de un șir de factori:
insolvabilitatea condam natului, dorința lui, etc. Ținând cont că din 1812 Basarabia era parte
componentă a Imperiului Rus, asemenea pedeapsă se aplica și pe teritoriul ei.
4 Кампанелла Т. Город солнца . МГ, 1974, pag. 64-84;
5 Munca neremunerată în folosul comunității. Alternativ e la detenție. 1RP, 2003, pag. 4 ;
6 Лист Ф. Задачи уголовной политики. Спб., 1985, pag. 72 -73;
7 Edwin A.Tollefson. Munca neremunerată în beneficiul comunității ca sentință î Statele Unite, Canada și
uniunea Europană. www.iф.md/Munca/articole.html .
8 Осадчая Н.Г. Обязательные работы как новый вид наказания в Российском уголовном
законодательстве. Дисс. канд. юрид. наук. Ростов -на-Дону, 1999, pag. 51 -52;

2. În literatura de specialitate se menționează că în perioada actuală de criză economică și de
șomaj, munca neremunerată în folosul comunității oferă condamnatului o șansă de resocializare, prin
participarea benevolă la lucrări în folosul comunității căreia el îi aparține și ale cărei interese le-a
lezat9.
Pedeapsa în cauză posedă o trăsătură esențială: ea optează pentru o filozofie penală dinamică și
pozitivă, bazată pe reparare și prevenire, care se opune pagubei cauzate prin comiterea infracțiunii. Se
ia în considerație nu suferința suportată de delincv ent, ci efortul constructiv al acestuia pentru a repara
consecințele infracțiunii comise10.
In anii 20 ai sec. XX munca corecțională în calitate de pedeapsă penală distinctă ea amploare
într-un șir de state capitaliste, precum și în tânărul stat socialist – Uniunea Sovietică, ea fiind
prevăzută în codul Penal din 1922, din 1926. în Codul Penal al RSS Moldovenești din 1961 munca
corecțională s -a pă strat până la excluderea ei din sistemul pedepselor prin Legea RM pentru
modificarea Codului penal, Codului de p rocedură penală, Codului cu privire la contravențiile
administrative, Codului de executare a sancțiunilor de drept penal și Codului muncii nr. 205 -XIV din
25.11.1 211.
În doctrina juridică nu este o unanimitate de păreri când și în care țară a apărut pentru pria dată
munca neremunerată în folosul comunității în formula actuală12.
Astfel, unii savanți susțin ideea precum că această pedeapsă în varianta actuală a apărut pentru
prima dată în SUA, în loc alitatea Alarneda, S tatul California din 1966 a început să funcționeze primul
program de muncă comunițară or ganizată13. Acest program a fost destinat femeilor care au comis
infracțiuni minore și care nu dispuneau de venituri suficiente pentru achitarea amenzii. Alți savanți
consideră că în actualajonnă munca nerem unerată în folosul comunității ca pedeapsă penală pentru
primajiată a apărut în Marea Britanie род „Criminal Justice Act”, din doctrina occidentală se
menționează printre altele că originea acestei pedepse poate fi găsită în munca corecțională fără
privaț iune de libertate cunoscută în legislația penală a fostei Uniuni Sovietice14 , bineînțeles aceasta
fiind totalmente modificată.
Introducerea în Marea Britanie a muncii neremunerate în fol osul comunității și efecțele ei
benefice a făcut ca această pedeapsă să fie preluată și de legislația altor state. W.G. van des Meerche,

9Reymond Screvens. Le travail d'interet generale // revue de driot penal et de criminologie. – 1992, nr. 1,
pag. 5-7;
10Комментарий к Уголовному кодксу Российской Федерации . Часть Общая / Под ред.
Ю.И.Скуратова, В.Л.Лебедева. – Москва: Издательская группа ИнфраМ -Норма, 1996, pag. 137;
11 MO al RM nr. 128-19/1014 din 13.09.2002
12 Noul Cod penal. Editura All Beck, București, 2004, pag. 16;.
13M. Pierre Mehaignerie. Dixieme anniversaire du travail d'interet generale // Petits Affiches. – 1994. – N. 49,
pag. 1,
14Staechele Francois. Les peines de travail d'interet generale // La practique de Implication des peines. –
paris: IITEC, 1995, pag. 321;

Procuror la Curtea de Casare, Belgia, întreb a: „Deoarece pedepsele închisorii de scurtă durată, chiar și
cele de durată mijlocie, în loc să prevină condamnatul, au foarte frecvent un efect coruptiv, este oare
imposibil de a le înlocui printr -o muncă neremunerată în folosul comunității? ” 15
În contex t, rezoluția (76) 10 din 9 martie 1976 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei
a recomandat introducerea muncii neremunerate în folosul comunității în sistemele pedepselor penale
ale țărilor membre „pentru a contribui activ la reabilitarea delincv entului prin acceptarea acestuia de a
coopera la o muncă în mod volunta r.”16. Ca rezultat, în Franța munca neremunerată doctrinei de
specialitate, munca neremunerată în folosul comunității este o pedeapsă principală (alternativă) care
constă în exercitarea neremunerată a unei activități de valoare sociala și reeducativă, aeucă favorizează
reintegrarea socială a condamnatului17.
După cum rezultă din art. 67 CP al RM, munca neremunerată în folosul comunității constă
antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată
de autoritățile administrației publice locale.
Pentru a elucida esența și conținutul acestei pedepse este necesar de a determina trăsăturile ei
de bază18.
Munca neremunerată în folosul comunității r eprezintă o pedeapsă care nu este legată de
izolarea condamnatului de societate, fapt care o face să fie o măsură alternativă privațiunii de libertate.
În același timp ea posedă un efect coercitiv destul de puternic care se manifestă în totalitatea
restric țiilor ce rezultă din conținutul pedepsei19.
Reieșind din alin.3, art. 62 CP al RM, munca neremunerată în folosul comunității poate fi
aplicatăjca pedeapsă principală sau în cazul condamnării cu suspendarea condiționata a executării
pedepsei – în calitate de obligație pentru perioada termenului de probă. în calitatede pedeapsă
principală munca neremunerată în folosul comunității se aplică pentru 121 de componențe, marea
majoritate a cărora reprezintă infracțiuni ușoare și mai p uțin grave cazuri , munc a neremunerată în
folosul comunității este prevăzută în calitate de pedeapsă și pentru infracțiuni grave. Această pedeapsă
poate fi aplicată și atunci când în sancțiunea articolului corespunzător ea nu se conține, în baza
prevederilor art. 79 CP al RM (apl icarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege) și 92 CP al
RM (înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă).

15 Edwin A. Tollefson. Op. cit, pag, 2; 16 J. Pradel Le travail d'interet generale en Europe Occidentale. Apercus comparatifs // Revue penitenciare etde
droit penale. – 1986. -nr. 2, pag. 144;
17 J. Pradel. Droit penal compare. Precis. – Paris: Dalloy, 1995, pag. 595; 18 Walter Ganshof van des Meerche. Reflection sur l'art de juger et l'exercice de la fonction jud iciare // Journal
des Tribuneaux. – 1973, pag. 517; 19 J. Pradel Le travail d'interet generale en Europe Occidentale. Apercus comparatifs // Revue penitenciare et de
droit penale. – 1986. – nr. 2, pag. 145;

Munca neremunerată în folosul comunității mai po ate fi stabilită în cazul în care sancțiunea
articolului nu o conține, în calitate de obligație pentru perioada termenului de probă în caz de
condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
1) Munca neremunerată în folosul comunității este o pedeapsă restrictivă de drepturi.
Prin aplicarea ei se limitează dreptul la muncă potrivit liberii alegeri a persoanei. în același timp
pedeapsa în cauză restrânge esențial și dreptul la odihnă, căci munca în cadrul acestei pedepse se
efectuează în timpu l liber al condamnatului.
2) Munca neremunerată în folosul comunității este o pedeapsă care durează în timp.
Mărimea pedepsei se calculează în ore de muncă. Concomitent legiuitorul a stabilit și perioada de timp
în care aceste ore de muncă urmează a fi e xecutate, ea nu poate depăși 18 luni de zile de la data la care
hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
3) Munca în cadrul acestei pedepse are un caracter gratu it, în sensul că cel condamnat
primește careva remunerație pentru munca prestată. Această caracteristică constituie elementul de
constrângere al pedepsei în cauză prin intermediul căruia se tinde spre corectarea și reeducarea
condamnatului20.

3. În primul rând munca neremunerată în folosul comunității reprezintă în sine o condamnare
statală. C ondamnatul la această pedeapsă rămân de regulă în colectivul în care el lucrează sau învață,
dar nimerește și într -un nou colectiv, unde ispășește pedeapsa, fapt care lasă anumite amprente asupra
psihologiei lui. Dezaprobarea comportamentului său din parte a persoanelor care au autoritate în fața
condamnatului îl fac pe acesta să -și revadă principiile de viață, poate să renunțe la unele deprinderi
nocive, să -și schimbe modul de viață. Din aceste considerente faptul condamnării ar trebui adus la
cunoștință n u numai colectivului de muncă în care acesta va executa pedeapsa, dar și colectivului de
muncă sau colegilor de la locul serviciului de bază sau studiilor, ceea ce ar avea o mai mare influență
educativă21.
În al doilea rând, ca rezultat al condamnării se s chimbă în careva măsură statutul juridic al
condamnatului. Aceasta se manifestă sub mai multe aspecte22:
• Condamnatul este lipsit de posibilitatea de a -și alege caracterul muncii prestate.
De regulă se execută munci fizice, care nu necesită calificare supli mentară. Lista aproximativă a
muncilor care pot fi executate în cadrul acestei pedepsei este prevăzut în anexa la Regulamentul

20 Reymond Screvens. Le travail d'interet generale//revue de driot penal et de criminologie. – 1992, nr. 1,
pag. 7
21Golubțov I. Munca neremunerată în folosul comunității. Alternative la detenție. 1RP. Editura Prut
Internațional, 2003, pag. 10;
22 Tomas Szeiberling. Considerații despre muncă în folosul comunității. //
www.penalreform.ro/nfc/documente/publicații .

cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunității.
• Durata de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității nu se
include în vec himea de muncă totală a condamnatului și nu se înregistrează în carnetul de
muncă.
• Acordarea concediului anual la serviciul de bază al condamnatului nu suspendă executarea
pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității, fapt care îngrădeșt e în
careva măsură posibilitatea condamnatului de a utiliza concediul său anual după bunul plac.
• Condamnatul are un șir de obligații specifics care rezultă din caracterul pedepsei aplicate: să se
prezinte la locul de muncă în anumite ore; să se prezinte la solicitare la organul care asigură
executarea pedepsei; să se supună cerințelor legale ale administrației întreprinderii în cadrul
căreia se execută munca, etc.
În al treilea rând, pedeapsa examinată constă în executarea unei munci neremunerate, ceea ce
înseamnă că în urma executării condamnatul nu primește salariu sau careva alt echivalent bănesc.
Savantul jurist rus V.D.Filimonov menționează că caracterul gratuit al muncii prestate constituie
caracteristica de bază a muncii neremunerate în folosul comunit ății23. Neremunerarea muncii este
îndreptată spre formarea la condamnat a respectului față de societate, interesele acesteia. Executarea
neremunerată a lucrărilor reprezintă consecințele nefavorabile survenite pentru condamnat ca rezultat
al comiterii infr acțiunii, fiind chemată să schimbe mentalitatea infractorului în sensul corectării lui.
Munca neremunerată este impusă prin sentința de condamnare, în așa mod fiind o măsură de
constrângere statală.
Constrângerea statală constă și în faptul că această mun că gratuită se exercită nu în folosul, nu
în beneficiul personal, ci în beneficiul întregii comunități. Este evident că în lipsa prescripțiilor sentinței
persoanele condamnate nu ar exercita asemenea lucrări și posibil ar utiliza propriul timp
hber m alt m od. Prin impunerea acestei munci condamnatul este limitat în utilizarea timpului de
odihna după bunul său plac. în așa mod condamnatul, în loc să dedice întregul său timp liber spre
exemplu rudelor sale, apropiaților, prietenilor sau în scopuri personale ( lecturarea, realizarea
hobmlui), este obligat să muncească.
Durata acestei pedepse reprezintă o altă latură coercitivă a constrângerii statale. Potrivit alin.2,
art. 67 CP al RM munca neremunerată în folosul comunității se stabilește pe un termen de ia 60 la 240
de ore și se execută de la 2 Ia 4 ore pe zi.
Mărimea acestei pedepse se calculează în ore. Cu cât mai multe ore de muncă neremunerată

23Новый уголовный кодекс России. Общ. часть. Учебн. пособие. М: Издательство Зерцало ТЕИС, 1995,
pag. 98.

sunt stabilite de către instanța de judecată, cu atât mai severă se consideră pedeapsa. Potrivit pct. 6 al
Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în
folosul comunității, durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunității nu poate
depăși 4 ore – în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la
studii și 2 ore – în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul
condamn atului – 4 ore. Nu putem fi de acord cu faptul că cel condamnat nu poate să presteze munca
neremunerată în folosul comunității mai mult de 4 ore pe zi. Susținem poziția unor doctrinari care
afirmă că durata zilnică de executare a acestei pedepse cu acordul condamnatului ar putea constitui și
8 ore pe zi . Realitățile socio -economice denotă că un număr tot mai mare de indivizi din Republica
Moldova nu au un loc de muncă stabil. Unii din ei săvârșesc infracțiuni pentru care legea penală
permite aplicarea munc ii neremunerate în folosul comunității. Fiind condamnați la această pedeapsă
penală, ei ar fi de acord cu prestarea muncii, inclusiv pe o durată mai mare de 4 ore pe zi, însă
legislația statului nostru nu permite acest lucru. Există și unele categorii de p ersoane pentru care
condamnarea de exemplu, la 100 de ore de muncă neremunerată în folosul comunității este o povară
destul de mare și ei doresc executarea acestor ore într -un interval de -timp rapid în virtutea specificului
activității, mediului lor de via ță, ca de exemplu, cei ce au o mobilitate sporită de deplasare pe teritoriul
țării sau în afara ei, minorii în timpul vacanțelor etc. Pe cale de consecință, acești condamnați în mod
normal ar putea munci, dacă ei solicită și 8 ore pe zi.Î n argumentarea ace stei idei admitem că una din
caracteristicile pedepsei penale este constrângerea exercitată asupra condamnatului.
Credem că această trăsătură intrinsecă a pedepsei se va manifesta și în cazul în care pedeapsa
dată se va executa într -o perioadă rapidă de timp, pentru că importă nu procesul muncii, ci rezultatul
său. în fond, toți oamenii se diferențiază după psihotip care îi determină să, perceapă în mod diferit
efectele unei pedepse de acest gen: unii din ei vor înțelege că prin fapta comisă au pricinuit un rău, iar
alții, chiar și ispășind câte 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunității nu vor sesiza acest
moment24.

24 Осадчая Н.Г. Обязательные работы как новый вид наказания в Российском уголовном
законодательстве. Дисс. канд. юрид. наук. Рост ов-на-Дону, 1999, pag. 89.

Bibliografia:

1. I. Golubțov. Munca neremunerată în folosul comunității. Alternative la detenție, IRP. Editura Prut
Internațional, 2003;
2. Ghid privind munca neremunerată în folosul comunității, aplicată față de minori./ X. Uliano vschi, V.
Mîrza [ș. a.], IRP, Chișinău, 2005;
3. Serviciul în folosul comunității. Ghid Practic. PRI, București, 2001;
4. D. Martin, Munca neremunerată în folosul comunității (Studiu juridic comparat). // Analele
Științifice ale USM, Seria „Științe socioumanisti ce", V. I, Chișinău 2001;
5. D. Martin , Munca neremunerată în folosul comunității – pedeapsă nouă în legislația penală a
Republicii Moldova. // Conferința corpului didactico -științific „Bilanțul activității științifice a USM în anii
2000 -2002. 30 septembrie -6 octombrie 2003". Rezumatele comunicatelor. V.l. Chișinău, 2003;
7. Hotărârea Guvernului RM nr. 1643 din 31.12.2003 despre aprobarea Regulamentului cu privire la
modul de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității. MO al R M nr. 16 –
18/124 din 23.01.2004;
8. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 8 din 04.07.2005 despre aplicarea de către instanțele
judecătorești a unor prevederi ale legislației naționale și internaționale privind aplicarea pedepsei sub formă de
muncă neremunerată în folosul comunității și executarea acestei pedepse.
9. www.irp.mdMunca//articole.html ;

Tema 5. Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. (2
ore)

Autor:
Ceban V., drd , lector universitar

1.Obiectivele:

să determine tipurile de liberare de pedeapsa penală;
să definească conceptul liberării de pedeapsa penală;
să argumenteze că condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedeps ei este o alternativă
privațiunii de libertate;
să definească condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei ca instituție juridico –
penală;
să determine trăsăturile caracteristice ale condamnării cu suspendarea condiționată a
executării pede psei;
să identifice obligațiile care pot fi aplicate de către instanța de judecată celui condamnat cu suspendarea
executării pedepse;
să clasifice obligațiile stabilite celui condamnat în cazul condamnării cu suspendarea condiționată a
executării pedepse i;
să determine cazurile când este admisă condamnarea cu suspendarea condiționată e executării pedepsei;
să aprecieze însemnătatea juridico -penală a termenului de încercare; să compare durata termenului de
încercare cu termenul pedepsei prevăzute pentru in fracțiunea de care este recunoscut condamnatul;
să evalueze consecințele nerespectării obligațiilor stabilite în termenul de probă; să decidă asupra
corectitudinii soluțiilor legislative pentru încălcarea obligațiilor asumate în termenul de probă.

2. Tezele principale:

1. Caracteristica generală a liberării de pedeapsa penală. Conceptul de liberare de
pedeapsa penală. Tipurile de liberare de pedeapsa penală. Trăsăturile caracteristice ale
liberărilor de pedeapsa penală.
2. Conceptul condamnării cu suspendar ea condiționată a executării pedepsei și natura ei
juridică. Apariția ș i evoluția istorică a instituție de condamnare cu suspendarea
condiționată a executării pedepsei. Noțiunea de condamnare cu suspendare condiționată a
executării pedepsei. Trăsăturile pr incipale ale condamnării cu suspendarea condiționată a
executării pedepsei. Temeiurile de aplicare a instituției în cauză. Condițiile aplicate
condamnatului.
3. Termenul de încercare și însemnătatea lui juridico -penală. Durata termenului de
încercare și mo dul de determinare a lui. Importanța juridico -penală a termenului de
încercare. Consecințele neexecutării a condițiilor aplicate condamnatului în cadrul
termenului de încercare. Temeiurile de întrerupere sau prelungire a duratei termenului de
încercare.

3. Conținutul prelegerii:
1. Pedeapsa aplicată de instanța de judecată conform criteriilor generale de individualizare prevăzute de
art. 75 CP, pe care le -am examinat în capitolul anterior, urmează a fi executată de regulă, potrivit tipului și
cuantumulu i său.
Ținând seama că scopurile pedepsei penale prevăzute la alin.2 art.61 CP – uneori pot fi atinse și fără
executarea pedepsei în regim de detenție, legiuitorul a prevăzut în Codul penal o serie de instituții juridice, ce -i
conferă judecătorului posibil itatea de a libera persoana de pedeapsa penală. în sistemul tuturor legiuirilor penale
moderne, individualizarea judiciară a pedepselor a fost completată însă și cu posibilitatea realizării unei
individualizări a executării pedepselor, prin intermediul uno r instituții care să permită instanțelor de judecată să
aplice modalități de executare diferite, adaptibile gradului prejudiciabil al infracțiunii săvârșite și periculozității
concrete a făptuitorului.
La legea penală a țării noastre prin liberare de pedea psa penală se înțelege eliberarea persoanei care a
săvârșit o infracțiune de la executarea reală, parțială sau totală, a pedepsei pronunțate prin hotărîrea instanței
de judecată (alin. 1 art.89 CP).
În baza acestei instituții avem principiul umanismului dr eptului penal reglementat în art.4 CP. Codul
penal în vigoare determină opt categorii de liberare de pedeapsa penală:
1) condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (art.90 CP);
2) liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP );
3) înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 CP); ;
4) liberarea de pedeapsă a minorilor (art.93 CP);
5) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situației (art.94 CP);
6) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bo lnave (art.95 CP);
7) amînarea executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani
(art.96 CP);
8) liberarea de pedeapsă în legătură cu expirarea termenului de prescripție de executare a sentinței de
condamnare (art.97 CP).
Aplicarea acestora presupune diferite temeiuri; pentru unele aceasta poate fi comportarea
condamnatului în timpul executării pedepsei, în cazul altora starea sănătății persoanei în timpul executării
pedepsei, iar în cel de -al treilea caz – executarea efe ctivă a unui anumit termen din pedeapsă de către
condamnat.
Majoritatea tipurilor liberării de pedeapsă penală sunt aplicabile atunci cînd, persoana a executat deja
un termen oarecare stabilit în sentința de condamnare. Unele categorii însă presupun posibilitatea liberării de
pedeapsă a persoanei care a comis o infracțiune chiar și în momentul judecării cauzei (de pildă, liberarea de
pedeapsă datorită schimbării situației). Cu toate acestea, toate categoriile liberării de pedeapsă penală prevăzute

de leg ea penală sunt caracterizate prin trăsături specifice comune, care se manifestă în următoarele:
În primul rînd instituția pe care o examinăm presupune liberarea anume de pedeapsă с о măsură de
constrîngere statală și un mijloc de corectare și reeducare a c ondamnatului ce se aplică de instanțele de judecată,
în numele legii, persoanelor care au săvîrșit infracțiuni (alin.l art.61 CP).
Merită o deosebită atenție faptul dat, deoarece recunoașterea persoanei drept vinovate de comiterea unei
infracțiuni poate av ea ca consecință nu numai aplicarea pedepsei, dar și alte efecte juridice (aplicarea măsurilor
de constrîngere cu caracter medical).
Aplicarea acestei instituții penale, a liberării de pedeapsă penală, – nu liberează persoana de alte
consecințe juridice a faptei săvîrșite de ea, cum este de pildă, obligația de a repara dauna materială cauzată.
În al doilea rînd, realizarea liberării de pedeapsă penală depinde în linii generale de anumite etape de
desfășurare a procesului penal: ea este posibilă începînd cu momentul pronunțării sentinței de condamnare și
pînă în momentul executării totale a unei anumite etape din pedeapsă.
Dacă se pune problema eficacității urmăririi penale la etapele inițiale de desfășurare a procesului pena],
atunci urmează a fi aplicate di spozițiile penale ce caracterizează instituția liberării de răspundere penală, la care
ne-am referit în capitolul XVI.

2. Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, cunoscută în unele legislații și sub
denumirea improprie de condamna re condiționată, este o măsură de individualizare a reacției penale pe care o
poate lua instanța de judecată prin însăși hotărârea de condamnare. Potrivit CP al RM ea constă în suspendarea,
pe o anumită durată de timp, denumită termen de probă, a executări i pedepsei aplicate, cu obligația pentru
condamnat de a avea o comportare corectă în tot acest timp. Dacă a expirat termenul de probă și condamnatul a
avut purtare bună, el este reabilitat și reintegrat fâră vreo restrângere a drepturilor pentru fapta săvâ rșită. Dacă
condamnatul în termenul de probă nu respectă condițiile impuse de instanța de judecată sau comite alte
infracțiuni, suspendarea executării pedepsei se revocă, iar condamnatul este obligat să execute real pedeapsa
suspendată condiționat. în cazu l în care el este condamnatul pentru nouă infracțiune, va fi obligat să execute
pedeapsa aplicată și pentru această infracțiune.
Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei este o măsură de politică penal bazată
pe încrederea în posibilit atea corectării condamnatului și punerea lui la încercare în acest scop, fiind destinată
să ducă la realizarea scopurilor pedepsei, fără executarea efectivă a acesteia, evitându -se neajunsurile pe care le
implică o privațiune de libertate.
Instituția conda mnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, corespunzătoare conceptului
enunțat mai sus, a fost introdusă în dreptul penal către sfârșitul sec. XIX, mai întâi în Belgia (Legea Le Jeune,
1888) și apoi în Franța (Legea Berenger, 1891) cu scopul de a se reacționa mai eficace împotriva delincvenților

primari condamnați la pedepse de scurtă durată. Se urmărea evitarea contactului acestor infractori cu mediul
penitenciar și deci contagiunea
criminală, cu inevitabila alunecare spre recidivă, stimulân du-se totodată eforturile infractorior primari spre
corectare fără o efectivă executare a pedepsei.
De fapt instituția în cauză își are sorgintea în sistemul anglo -american, zis al probațiunii (Probation
System) care consta în suspendarea pronunțării hotăr ârii de condamnare pe un termen de încercare sau de
probă, după care, dacă inculpatul avuse o purtare bună, nu mai era condamnat, în caz contrar, instanța de
judecată trecea la pronunțarea sentinței și persoana era condamnată.
În SUA, probațiunea a avut or iginea în acțiunile filantropice ale unui cizmar din Boston, pe nume Jahn
Augustus, care, prin anul 1841, avea obiceiul de a se prezenta la tribunalul orașului și de a se constitui drept
garant pentru buna conduită viitoare a unor infractori pe care judecă torul urma să -i condamne. La cererea lui
Augustus, care se angaja să -1 supravegheze pe delincvent, judecătorul suspenda pronunțarea sentinței și -1
impuftea pe Augustus să apară din nou, după câteva luni, împreună cu protejatul său și să informeze asupra
comportamentului acestuia. Dacă infractorul se corija între timp, judecătorul nu mia pronunța sentința de
condamnare.
Astfel, funcționând de la început în mod impiric, sistemul anglo -american al probațiunii a fost
instituționalizat prin lege mai întâi în SUA (Massachusetts Probation Act, 1878) și apoi în Anglia (First
Offenders Act, 1887). Pe durata termenului de probă în care pronunțarea sentinței era suspendată, inculpatul
era obligat la o anumită comportare și pus sub supravegherea unor funcționari de prob ațiune (probation
officerrs), care aveau îndatorirea de a informa pe judecător asupra comportării probaționarului.
Inițial sistemul anglo -american nu a fost admis în dreptul european, preferându -se suspendarea
executării pedepsei. După cel de -al doilea răz boi mondial însă, instituția probațiunii a fost adoptată în
majoritatea țărilor occidentale, deși sub forme diferite. Este de remarcat, în acest sens, inovația dusă de dreptul
francez prin crearea unei instituții de sinteză între suspendarea pronunțării co ndamnării (probațiunea) și
suspendarea executării pedepsei. Este borba de suspendarea cu punerea la încercare (sursis avec mise a
l'epreve), măsură ce constă în suspendarea executării pedepsei cu condiția ca beneficiarul ei să se supună
supravegherii; și î ndrumării unui agent de probațiune (funcționar subordonat judecătorului de aplicare a
pedepselor) și totodată să execute, pe durata termenului de încercare, anumite obligații stabilite de instanța de
judecată pe baza legii (de ex. să se încadreze în muncă, să se abțină de la frecventarea anumitor localuri sau
anumitor grupuri de persoane, să se abțină de la consumul abuziv de alcool, etc.). Rezultatele măsurii sunt
apreciate în funcție de comportamentului condamnatului care se analizează în baza raportului prezentat de
ofițerul de probațiune.se află sub controlul subdiviziunilor teritoriale ale Departamentului de executare a
deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiției al RM.

3. Esența condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei constă în acordarea unei
încrederi deosebite celui vinovat, dar această instituție are și un caracter coercitiv, restrictiv, deoarece
condamnatul nu este pur și simplu eliberat de la executarea pedepsei, prin comportamentul său acesta trebuie să
dovedeasc ă că a meritat favoarea acordată. De aceea instanța de judecată pe perioada termenului de probă poate
stabili anumite obligații pentru cel condamnat, prevăzute în al. 6 art. 90 al noului Cod Penal. Lista obligațiilor
nu este exhaustivă, în sensul că instan ța de judecată, după intima convingere, poate stabili și alte obligații care
ar putea contribui la corijarea condamnaților. Credem prevederea în cauză binevenită, deoarece numai instanța
de judecată, în rezultatul examinării dosarului penal și studierii pe rsonalității vinovatului, poate determina care
ar fi condițiile ce ar contribui la corijarea condamnatului și ar demonstra că încrederea acordată lui a fost
întemeiată.
Spre deosebire de vechile prevederi penale, noul Cod Penal al RM prevede o condiție sup limentară care
urmează a fi respectată pentru ca vinovatul să binefecieze de condamnarea cu suspendarea condiționată a
executării pedepsei. în conformitate cu al.3 al art. 90 al noului Cod Penal al RM, în cazul condamnării pentru o
infracțiune prin care s -au cauzat daune, instanța de judecată poate dispune suspendarea condiționată a executării
pedepsei cu condiția că daunele au fost integral reparate pînă la pronunțarea hotărîrii judecătorești. Această
prevedere ni se pare nu numai nereușită, dar și incorec tă, nejustificată, ea lezând esențial interesele persoanei
care ar putea beneficia de grația deosebită a statului manifestată prin acordarea încrederii acesteia și prin
liberarea de la executarea pedepsei.
În doctrina juridică română condiția similară priv ind obligativitatea recuperării pagubei cauzate prin
infracțiune înainte de pronunțarea hotărîrii a fost criticată, și pe bună dreptate. Astfel С Mitrache consideră că
prin aceasta „se crează o discriminare pe criteriul averii în sensul că inculpatul, pent ru a putea avea acces la
această măsură juridică de individualizare a executării pedepsei, trebuie să acopere prejudiciul cauzat prin
infracțiune înainte de pronunțarea hotărîrii judecătorești, ori acest prejudiciu tocmai prin hotărîrea de
condamnare d efinitivă urmează a fi stabilit” [15, pag.99]. Având rezerve în ceea ce privește natura juridică a
condamnării cu suspendarea condiționată a pedepsei în sensul că ea nu reprezintă o măsură de individualizare a
executării pedepsei, sîntem deacord cu faptul că do ar instanța de judecată, în rezultatul examinării cauzei,
trebuie să stabilească mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiune și în sentință să fie indicată suma care
urmează să o achite condamnatul părții vătămate. Aceasta rezultă și din prevederile legi slației procesual -penale
(art. 385, 387, 394 noul Cod de Procedură Penală al RM, adoptat prin Legea din 14 martie 2003[16]).
În același context este de subliniat că în decizia Curții Constituționale a României nr. 463 din 13
noiembrie 1997 referitoare la e xcepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.81 alin. 4 din Codul Penal, care
prevăd necesitatea recuperării pagubei cauzate prin infracțiune până la pronunțarea hotărârii, printre altele se
menționează că „această lacună a legii prezintă pentru in culpat cel puțin două inconveniente: pe de o parte, el
nu știe ce obligații civile îi incubă pentru a putea beneficia de măsura suspendării condiționate a executării
pedepsei, iar pe de altă parte, persoana păgubită, profitând de imperfecțiunea celor două texte, va fi înclinată să
solicite -pentru a declara că i s -a reparat prejudiciu – o sumă mult mai mare decît valoarea reală a pagubei”.

Tot odată s -a constatat că „pe lîngă discriminarea pe criteriul averii, pe care o creează dispoziția legală
atacată, co nstrîngerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu 1 -a creat ori nu 1 -a produs în măsura
pretinsă de persoana vătămată, ca preț al accesului la o măsură de politică penală, la care este îndreptățit, este
contrară și principiului consacrat în Con stituție și în convenții internaționale, și anume dreptul la un proces
echitabil care să -i asigure posibilitatea de a dovedi în mod exactîntinderea drepturilor și obligațiilor în cazu l
conflictului edus în justiție” . In temeiul celor expuse Curtea Constitu țională a României a constatat că
dispozițiile art. 81 alin. 4 din Codul Penal sînt neconstituționale
[www.ccr.ro/DecPdf/Romana/1997/D463__97.pdf ].
Considerăm că prevederile al. 3 art. 90 al noului Cod Penal al RM riscă să fie urmate de aceeași soartă,
deoarece ele de asemenea contravin prevederilor constituționale ale RM. Critic ar trebui apreciat și coraportul
dintre al. 3 al art. 90 al noului Cod Penal al RM și prevederile alin. 6, lit.e) al aceluiași articol care stipulează că
condamnatul în calitate de condiție impusă în legătură cu condamnarea cu suspendarea condiționată a executării
pedepsei, poate fi obligat să repare daunele cauzate în termenul indicat de instanță. Reieșind din preveder ile
alin. 3 al articolului analizat toate daunele urmează a fi recuperate pînă la momentul condamnării, deci n -ar
trebui să mai existe careva prejudiciu material după aplicarea față de condamnat a instituției în cauză și, în așa
mod, obligația de recuperar e a pagubelar ar fi alogică. Din contextul celor expuse credem că prevederile alin. 3
al art. 90 al noului Cod Penal al RM ar trebui fi excluse, însă cu păstrarea obligației de recuperare a pagubei
întru -un anumit termen stabilit de instanța de judecată în ăuntrul termenului de probă. Aceasta ar aduce norma
penală în concordanță cu Constituția RM, ar garanta restabilirea drepturilor patrimoniale lezate ale părții
vătămate și concomitent ar favoriza condamnatul să repare pagubile cauzate prin comiterea infrac țiunii, riscînd
în caz contrar să fie impus de a executa pedeapsa stabilită de instanța de judecată deja real și nu condiționat.

Bibliografia:
1. Radu Lupașcu. Din nou despre grațierea și suspendarea condiționată a executării pedepsei // Dreptul. –
200l. -nr.7;
2. Cristian Mitrache. Considerații privind condițiile de acordare a suspendării condiționate a executării
pedepsei. //Analele Universității București. Drept. -2002. -Vol.l;
3. S.Botnaru, A.Șavga, V.Grosu, M.Grama. Drept penale. Partea generală. Volumul I. Carti er Juridic,
2005;
4. Х.Х.Кадари. Условное осуждение в советском уголовном праве. Ученные записки Тартуского
университета. Выпуск 44. Таллин, 1966. стр. 193
5. Э.А. Саркисова. Воспитательная роль условного осуждения. Издательство «Наука и техника»,
Минск 1971. ст р. 10
6. Р. М. Мондрусов. Испытательный срок при условном осуждении.//Советское Государство и
Право. 1954, № 6;
7. 7. D. Martin . Natura juridică și temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiționată a
executării pedepsei în noul Cod Penal al R M. // Analele științifice ale USM. Seria „Științe socio –
umanistice”, V.l, Chișinău, 2004.

Tema 6. Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide și femei care
au copii în vârstă de până Ia 8 ani. (2 ore)

Autor:
Ceban V., drd , lector universitar
1.Ob iectivele:
– să definească conceptul amânării executării pedepsei pentru femeile gravide și femei care au
copii în vârstă de până la 8 ani;
– să determine natura juridică a instituției în cauză;
– să distingă trăsăturile specifice ale amânării executării pe depsei pentru femeile gravide și
femei care au copii în vârstă de până la 8 ani;
– să compare amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide și femei care au copii în
vârstă de până la 8 ani cu suspendarea condiționată a executării pedepsei ;
– să decidă asupra importanței atingerii de către copil a vârstei de 8 ani;
– să evalueze consecințele pierderii sarcinii sau decesului copilului până la atingerea vârstei
de 8 ani în legătură cu instituție în cauză;
– să identifice consecințele în călcării condițiilor amânării executării pedepsei pentru femeile
gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani;
– să elaboreze propuneri legislative de perfecționare a instituției în cauză.
2. Tezele principale:
1. Caracteristica general ă a amânării executării pedepsei pentru femeile gravide și
femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. Conceptul amânării executării pedepsei
pentru femeile gravide și femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. Natura juridică
a amânării execu tării pedepsei pentru femeile gravide și femeile care au copii în vârstă de
până la 8 ani. Trăsăturile principale ale instituției în cauză.
2. Conținutul juridico -penal al amânării executării pedepsei pentru femeile gravide și
femeile care au copii în vâr stă de până la $ ani. Temeiurile de aplicare a instituției în
cauză. Condițiile aplicate condamnatei. Durata termenului de încercare și modul .de
determinare a lui. Importanța juridico -penală a termenului de încercare. Consecințele
neexecutării a condițiil or aplicate condamnatei în cadrul termenului de încercare. Consecințele
atingerii de către copil a vârstei de 8 ani.
3. Conținutul prelegerii:
1. Criminalitatea feminină reprezintă un fenomen infracțional distinct de criminalitatea
bărbaților prin proporți ile și caracterul infracțiunilor, mijloacele și mecanismul comiterii lor,
alegereavictimei atentatului criminal, fiind influențată de factori de ordin familial, de trai, situația
materială.
Deși infracționalitatea feminină în comparație cu cea a bărbațilo r este mult mai redusă,
constituind nu mai mult de 10 % din numărul total al infracțiunilor, în ultimul timp ea este în continuă
creștere1. Specificul acestui gen de criminalitate și tendințele de amplificare a ei, a generat necesitatea
1Igor Zaporojan. „ Criminalitatea are chip de femeie”. Editura „ELAN POLIGRAF” , 2000, pag. 26;

elaborării unor mecanisme speciale de luptă cu ea, printre care poate fi specificată instituția amânării
executării pedepsei pentru femeile gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani.
Această instituție a fost consfințită în legislația penală a RM prin Legea RM pentru
modificarea și completarea Codului penal, Codului de Procedură Penală și Codului de Executare a
sancțiunilor de drept penal nr. 1404 -XIV din 07.12.200 02, fiind modificată norma prevăzută de art.
44/1 CP al RM din 1961.
Anterior acestei modificări legislative, femeilor gravide sau cu copii mici li se putea amâna
executarea de mai departe a privațiunii de libertate, instituție prevăzută de art. 152, 153 ale Codului de
executare a sancțiunilor de drept penal, adoptat prin Legea RM nr. 1524 -ХП din 22.06.1993. în același
timp, în virtutea art. 341 CPP al RM din 1961, în privința femeilor gravide putea fi dispusă
suspendarea executării sentinței pentru un an, iar femeilor cu copii mici suspendarea executării
sentinței li se aplica până la atingerea de către copil a vârstei de 3 ani.
Legislația procesual -penală nu conținea careva condiții specifice de suspendare a executări
sentinței în asemenea cazuri. în calit ate de lege materială servea art. 44/1 CP al RM din 1961 cu
modificările din 22.09.1993, care prevedea suspendarea executării sentinței.
În actuala legislație penală instituția supusă analizei este consfințită în art. 96 CP al RM.
În doctrina de speciali tate s -a discutat despre natura juridică și menirea instituției în cauză.
După părerea profesorului rus Tiușneacova O.V. amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide
și femeile care au copii mici în vârstă de până la 8 ani poate fi atribuită la așa o măsură juridico -penală
de constrângere, care pe de o parte se bazează pe principiul umanismului, iar pe de altă parte – se
caracterizează prin manifestarea principiului economiei represiunii penale. La baza instituției în cauză
stă ideea umanismului nu n umai față de femeie, dar și față de copii săi.
Pedepsind femeia pentru infracțiunea săvârșită și având grijă de ușurarea soartei ei, legea în
primul rând îngrădește de la osânda nemeritată copiii minori, care sunt nevoiți s -o urmeze pe mama în
instituțiil e penitenciare sau sunt sortiți să se nască acolo.4 În plus merită specificarea faptul că
instituțiile penitenciare de loc nu sunt adaptate pentru deținerea femeilor gravide și a celor cu copii
mici.
După natura juridică, amânarea executării pedepsei pen tru femeile gravide și femei care au
copii în vârstă de până la 8 ani reprezintă o varietate a liberării de pedeapsa penală.
Unii autori subliniază caracterul ei dublu – pe de o parte această instituție reprezintă o
modalitate a condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar pe de altă parte, ea
poate fi privită ca o eliberare condiționată înainte de termen5.
2 M.O.nr. 27-28/88 din 06.03.2001
3 Тюшнякова О.В. Отсрочка отбывания наказания женщинам как мера уголовно -правового воздействия .
Дисс. канд. юр ид. наук. Тольятти, 2002, pag. 93;
4 Уголовное право. Общая часть. Учебник для вузов/ Под ред. И.Я.Козаченко и З.А.Незнаьовой. –
М.:Норма Инфра -М., 1999, pag. 457;
5 Курс уголовного права. Общая часть. Учебник для вузов. Том 2. Учение о наказании. Под
ред.Н.Ф.Кузнецовой, И.М.Тяжковой. Москва. «Зерцало -М». 2002, pag. 250.

Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide și femeile cu copii în vârstă de până la 8
ani reprezintă un mijloc eficient de realizare a scopurilor pedepsei penale. Fiind o măsură de
constrângere de natură penală, această instituție are un caracter de intimidare și, totodată, posedă un
înalt potențial preventiv. Amânarea executării pedepsei, sporește realizarea corectării condamnatei,
ea înțelegând că statul îi dă posibilitatea de a demonstra că este în stare să crească și să educe un
membru destoinic al societății. Esența instituției trebuie văzută în creditul acordat femeii care a comis
infracțiunea și care se rezumă la încercarea de corectare a ei nu prin executarea reală a pedepsei, ci în
condiții de libertate, în sânul familiei.
Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide și cele cu copii în vârstă de până la 8 ani
ca măsură de influență juridico -penală de realizare a răspunderii penale, are un co nținut propriu,
având anumite trăsături ce se manifestă în://aplicarea pedepsei față de femeia/manifestarea
umanismului din partea statului față de condamnateistabilirea anumitor obligații specifice (de a educa
și a avea grijă de copil, de a duce un mod d e viață conform normelor sociale, de a nu face abuz de
alcool și de substanțe narcotice); existenta pericolului executării reale a pedepsei stabilite de către
instanța de judecată^existența unui termen de amânare a executării pedepsei. I
În doctrin a de specialitate nu există o apreciere univocă referitor la executarea căror pedepse
poate fi amânată. Unii autori susțin că se admite amânarea executării și altor pedepse decât

4. Bibliografia:
1. S.Botnaru, A.Șavga, V.Grosu, M.Grama. Drept penale. P artea generală. Volumul I. Cartier
Juridic, 2005;
2. D. Martin. Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide și femei care au copii în
vârstă de până la 8 ani. // Analele științifice ale USM. Seria „Științe socioumanistice” , V.l,
Chișinău, 2004.
3. Х.Х.Ка дари. Условное осуждение в советском уголовном праве. Ученные записки Тартуского
университета. Выпуск 44. Таллин, 1966. стр. 193
4. Э.А. Саркисова. Воспитательная роль условного осуждения. Издательство «Наука и техника»,
Минск 1971. стр. 10
5. Р. М. Мондрусов. Испытательный срок при условном осуждении.//Советское Государство и
Право. 1954, № 6;

Tema 7. Împăcarea părților și medierea penală. (2 ore)

Autor:
Ceban V., drd , lector universitar
1.Obiectivele:

– să relateze despre evoluția instituției îm păcării părților în legislația națională;
– să definească noțiunea de împăcare a părților; să determine condițiile de împăcare a părților;
– să compare împăcarea părților cu medierea;
– să estimeze posibilitatea împăcării părților la diferite etape ale procesulu i penal; să expună părerea față
de natura juridică a împăcării părților;
– să aprecieze prevederile legale privind împăcarea părților și să propună variante de
optimizare a acestei instituții în legislația națională.
2. Tezele principale:
1. Conceptul ș i natura juridică a împăcării părților. Evoluția instituției împăcării părților.
Noțiunea împăcării părților ca instituție juridico -penală. Natura juridică a împăcării
părților. Trăsăturile caracteristice ale instituției împăcării părților.
2. Condițiile și efectele împăcării părților. Cazurile în care este posibilă împăcarea părților.
Persoanele între care poate avea loc împăcarea părților. Perioada de timp în care poate
avea loc împăcarea părților. Efectele împăcării părților.
3. Medierea în cauzele pena le. Noțiunea de mediere în cadrul procesului penal. Tipurile de
mediere. Condițiile medierii în procesul penal. Etapele medierii penale. Calificarea și pregătirea
mediatorilor.

3. Conținutul prelegerii:
1. Deși legislația penală, în art. 62 al CP al R M prevede un spectru destul de larg al pedepselor, de
rând cu acestea, legiuitorul a consfințit un șir de alte măsuri juridico -penale în calitate de reacție a
statului la comportamentul infracțional.
În acest context, renumitul savant rus A. Jijilenco, înc ă la începutul, sec. XX menționa că „codul
penal trebuie clar să indice, că lupta cu criminalitatea nu se reduce doar la aplicarea pedepselor și că de rând
cu pedeapsa sau în locul ei urmează a fi aplicate și alte măsuri”1. Ideea expusă aproape un secol în trecut își
păstrează actualitatea și în zilele noastre. Societatea contemporană, încearcă și alte modalități de luptă cu
criminalitatea, care să nu fie legate de constrângere, accentul fiind pus pe aplanarea conflictului apărut și
concilierea părților. Id eologia justiției punitive se modifică treptat cu ideologia justiției restaurative,
denumite în doctrină și justiție de restabilire2 care presupune readucerea la starea inițială a delicventului și

1Жижиленко А.А. Задачи текущего момента в области русског о уголовного законодательства //O
состоянии и деятельности Имперского Петроградского университета за 1915 год. Пг. 1916, стр. 317;
2Gh. Gladchi. Justiția de restabilire și medierea: probleme și perspective // Avocatul poporului, nr. 11,
pag. 20.

a victimei , adică restaurarea relațiilor dintre părți, existente până la conflict. Ca rezultat are loc conturarea
unei direcții noi ale justiției penale – metode alternative de rezolvare a conflictelor juridico – penale.
Sigur că aceasta în nici un caz nu înseamnă r enunțarea la pedepse și la procesul penal tradițional,
deoarece fără pedeapsă dreptul penal ar încetat de a mai fi penal (amintim:că termenul de drept penal
apare de la latinescul poena, ceea ce însemnă pedeapsă). Dar o oarecare reorientare a politicii pen ale în
domeniul luptei cu infracționalitatea minoră este strict necesară. Urmează a fi lărgit nu numai evantaiul
pedepselor, altele decât cele privative de libertate, dar și introducerea măsurilor care să înlocuiască
justiția penală clasică3.
Comunitatea E uropeană, ghidată de acest scop, a elaborată un șir de acte sub formă de
recomandări printre care: Recomandarea nr. R 22 (99) a Comitetului de Miniștri către statele membre Cu
privire la supraaglomerarea închisorilor și inflația populației închisorilor; Recomandarea nr. 11 (85) a
Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la poziția victimei în dreptul penal și în procedura
penală; Recomandarea 22 (2002) a Comitetului de Miniștri către statele membre privind îmbunătățirea
aplicării normelor eur opene cu privire;la sancțiunile și măsurile comunitare; Recomandarea nr. R. 19 (99) a
Comitetului de Miniștri către statele membri cu privire la mediere în chestiunile penale, etc.
Fiind implicată în aceeași vâltoare a tendințelor juridico -penale moderne, Republica Moldova a
consfințit în noua legislație penală o inovație – împăcarea părților, instituție prevăzută de art. 109 CP al RM.
La drept vorbind această instituție nu este întru totul nouă pentru justiția penală națională. CPP al
RM din 1961, printre cauzele de încetare a procesului penal, prevedea împăcarea părții vătămate cu;
învinuitul. E drept, că împăcarea se aplica într -un șir de cazuri foarte restrânse și anume -când cauza se
intenta numai în baza plângerii părții vătămate. La acestea, în confor mitate cu alin. 1, art. 94 CPP al RM
din 1961 se atribuiau infracțiunile prevăzute de alin. 1, art. 102, art. 126, 141 și 141/1 CP al RM din 1961,
precum și furtul avutului proprietarului săvârșit de soț, rude, în paguba tutorelui.
Reieșind din prevederi le alin.l, art. 109 CP al RM putem di stinge două categorii de împăcare:
împăcarea în cazul săvârșirii unor infracțiun i prevăzute la Capitolele din partea specială a CP și împăcarea
părților în procesele intentate doar la plângerea prealabilă a părții vătăm ate. Spre deosebire de prima
categorie de împăcare, împăcarea părților în procesele intentate doar la plângerea prealabilă a părții vătămate
poate avea loc și în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 202 -204, 274 Cp al RM care nu se află în
capitolele Părții speciale ale CP al RM. Instituția împăcării din actualul CP al RM are o altă menire și
destinație.
În așa mod împăcarea potrivit noii legislației penale și procesual -penale se aplică pentru un șir mult
mai larg de infracțiuni. Din acest co nsiderent împăcarea apare ca ceva absolut nou, și nu numai în legislația
penală ci și cea procesual -penală.
Tendința implementării împăcării în legislația penală este generată de avantajele acestei instituții.

3 Ю.Голик. Институт примирения с потерпевшим нуждается в совершенствловании // Уголовное
право, № 3, 2003, pag. 20.

Rezolvarea problemelor generate de infracțiune prin împăcare presupune înlăturarea de la
confruntarea tradițională a părților și scoate în prim plan așa rezultate ca: reducerea tensi unilor în relațiile
dintre părți, rezolvarea conflictului, satisfacerea intereselor legale ale victimei infracțiunii prin repararea
pagubei, primirea scuzelor, economia represiunii penale4. în doctrina de specialitate se menționează că
apariția instituției împăcării în legislația penală este legată de concepția „compromisului în lupta cu
criminalitatea”5. Profesorul rus H.D.Alicperov, cu referire la aceasta consideră că „prin norme juridico –
penale care admit compromisul, urmează a înțelege normele în care p ersoanei care a comis infracțiunea i
se garantează liberarea de răspundere penală sau îmblânzirea pedepsei în schimbul săvârșirii de către
această persoană a faptelor determinate în lege, care asigură realizarea sarcinilor de bază în lupta juridico –
penală cu criminalitatea”6. în viziunea noastră, norma juridico -penală exprimată în art. 109 CP al RM,
totalmente se înscrie în ideea compromisului.
În conformitate cu alin. 1 art. 109 CP al RM împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale
pentru o infr acțiune ușoară sau mai puțin gravă, iar în cazul minorilor, și pentru o infracțiune gravă,
infracțiuni prevăzute la capitolele II-VI din Partea specială, precum și în cazurile prevăzute de
procedura penală.
Această stipulare penală nici nu definește noțiun ea de împăcare, nici nu stabilește condițiile
împăcării, nici nu determină părțile care se pot împăca, lăsând loc de interpretare pentru teoreticieni și
practicieni.
În conformitate cu Dicționarul Universal al Limbii Române, prin împăcare se înțelege „ac țiunea de
a se împăca și rezultatul ei”, iar verbul „a se împăca” înseamnă „a restabili înțelegerea, raportur ile
normale, a curma conflictul”7. în așa mod, în sens general, împăcarea reprezintă acțiunea de restabilire a
înțelegerii și de curmare a conflict ului.
Juriștii au acordat o atenție deosebită definirii noțiunii de împăcare a părților. în doctrina mai
veche, cei drept procesual -penală, se menționează că „dacă împăcarea corespunde dorințelor părții
vătămate și ale învinuitului, atunci aceasta reprezin tă mijlocul cel mai bun de rezolvare a conflictului
apărat între ei….împăcarea obținută constituie garantul, dacă nu al relațiilor de prietenie, atunci cel puțin
al relați ilor normale între ei pe viitor”8.
Într-o lucrare mai recentă, profesorul rus V.V. Țeniova definește împăcarea ca fiind „înlăturarea și
restabilirea relațiilor de pace (normale) dintre persoana care a comis infracțiunea și cea care a suferit de pe
urma ei, relații care au fost violate prin i nfracțiune”9. Savantul rus R.R. Galiacbarov pri n împăcare înțelege
„retragerea din partea părții vătămate a pretențiilor față de persoana care a comis infracțiunea sau adresarea
acesteia cu rugămintea de a înceta dosarul penal intentat” 10 .

4 М.Флямер. Уголовно -правовое посредничество как способ при мирения сторон // Российская Юстиция, №
9, 2003, pag. 16;
5 Головко Л.В. Новые основания освобождения от уголовной ответственности и проблемы их
процессуального применения // Государство и Право, № 8, 1997, pag. 82;
6 Аликперов Х.Д. , Курбанова К.Ш. УК РФ и некоторые проблемы освобождения от уголовной
ответственности // Государство и Право, № 1, 2000, pag. 54 ;
7Lazăr Șăineanu. Dicționar Universal al Limbii Române. Chișinău. Litera, 1998, pag. 417;
8 Кокорев Л.Д. Потерпевший от преступления в советском уголовном процессе. Воронеж, 1964, pag. 74;
9 Ценѐ'ва В.В. Освобождение от уголовной ответственности в связи с примирением с потерпевшим. Автореф.
Дис. Канд. Ю. наук. Томск, 2002, pag. 20.
10 Галиакбаров P.P. Уголовн ое право. Общая часть. Краснодар, 1999, pag. 366;

În altă opinie, prin împăcarea părții vătămate cu vinovatul se înțelege lipsa pretențiilor reciproce la
ambele părți11. În doctrina română împăcarea părților este privită ca un act bilateral, o înțelegere între partea
vătămată și infractor cu privire la încetarea procesului penal și înlăturarea răspunderii penale12.
Din toate aceste definiții pot fi cristalizate careva trăsături ale împăcării juridico -penale, împăcarea
părților reprezintă o cauză de înlătura re a răspunderii penale. Ca rezultat al împăcării părților persoana
vinovată de comiterea infracțiunii se absolvă de răspunderea penală.
În cazul împăcării părților conflictul juridico -penal se stinge nu ca urmare a unui act de voință
unilateral, din part ea persoanei vătămate, ci printr -un act bilateral, prin voința comună a persoanei
vinovate de săvârșirea infracțiunii și a persoanei vătămate.
Împăcarea părților se admite în anumite cazuri prevăzute de legea penală și cea procesual penală, de
regulă când se săvârșesc infracțiuni cu un grad redus de pericol social.

11 Э.Жидков. Примирение сторон как средство социального конфликта в уголовном праве и процессе
//Российский судья, № 9, 2003, pag. 4;
12 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu. Drept pen al. Partea generală. Ediția 4. Editura All Beck, București, 2004, pag. 268.

2. Instituția împăcării părților cuprinde în conținutul său o serie de condiții cumulative în care
trebuie să fie realizată pentru a putea produce efectele de înlăturare a răspun derii penale. Aceste condiții se
referă la cazurile în care și la persoanele între care poate interveni împăcarea părților, la caracterul și
întinderea împăcării, precum și la limitele în timp în care ea trebuie să intervină.
a) împăcarea părților se poate realiza doar în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede
această modalitate de înlăturare a răspunderii penale.
Legiuitorul însuși determină sfera infracțiunilor incidente împăcării părților, menționându -le expres
în dispozițiile alin.l art. 109 CP al RM: infracțiuni ușoare și mai puțin grave, iar în cazul minorilor și
infracțiuni grave, infracțiuni prevăzute la Capitolul II-VI din Partea Specială a Codului Penal, precum și
în cazurile prevăzute de procedura penală. Pentru a stabili în fapt care sînt aceste categorii de infracțiuni, este
necesar să fie luate în considerație prevederile art. 16 alin.2 și alin.3 CP al RM, raportate la articolele din Partea
Specială a Codului Penal. Astfel, în cazul infracțiunilor ușoare maximul special al pedepsei nu tr ebuie să
depășească 2 ani de închisoare, iar în cazul infracțiunilor mai puțin grave – 5 ani de închisoare. Potrivit
legislației naționale este important ca infracțiunile să facă parte din Capitolele II -VI din Partea specială a CP al
RM. Este de menționat că potrivit art. 276 CPP al RM, împăcarea, în cazurile: când urmărirea penală se
pornește doar la plângerea părții vătămate, este posibilă și pentru infracțiunile care nu fac parte din Capitolele
II-VI din Partea specială a CP al RM – art. 202, 203, alin. 1, art. 204, art. 274 CP al RM.
În privința gravității infracțiunilor pentru care poate fi admisă împăcarea părților, în doctrina de
specialitate s -a menționat că „fără a prejudicia lupta cu criminalitatea, normele privind liberarea de răspundere
penală, a r putea fi aplicate și infracțiunilor atribuite la infracțiuni grave sau mai puțin grave. Este vorba despre
infracțiuni patrimoniale intenționate și infracțiuni imprudente care nu au atras după sine decesuri sau urmări
grave” . Juriștii -teoreticieni autohto ni de asemenea acceptă lărgirea spectrului infracțiunilor pentru care ar putea
fi admisă împăcarea14. Considerăm că împăcarea urmează a fi aplicată doar pentru infracțiuni cu un pericol
social redus. In același timp credem că nu este justificată poziția le giuitorului național, în ceea ce privește
limitarea categoriilor de infracțiuni la cele prevăzute în capitolele II -IV ale Părții speciale ale CP al RM,
deoarece în celelalte capitole de asemenea pot fi identificate infracțiuni care afectează în special int eresele părții
vătămate și ar fi rațional admiterea împăcării, spre exemplu art. 259 -261, 264 CP al RM, etc.
b) împăcarea trebuie să se facă între infractor, pe de o parte, și persoana vătămată, pe de altă parte.
Astfel, împăcarea trebuie să fie rezultatul înțelegerii, al acordului de voință al părților sau al reprezentanților lor
legali15.
Legislația penală națională, spre regret, nu specifică cine se poate împăca, adică care sânt părțile actului
de înlăturare a răspunderii penale. Este evident că trebuie să se împace persoana care a comis infracțiunea și cea

13Аликперов Х.Д., Курбанова К.Ш. УК РФ и некоторые проблемы освобождения от уголовной
ответственности // Государство и Право, № 1, 2000, pag. 56;
14 Gh. Gladchi. Justiția de re stabilire și medierea: probleme și perspective // Avocatul poporului, nr. 11-12. 2003,
pag. 21;
15 C. Bulai.Manual de drept penal. Partea generală. București, ALL, 1997, pag. 345.

care a suferit de pe urma săvârșirii acesteia. In lipsa prevederilor penale, părțile care pot participa la împăcare
urmează a fi deduse din analiza normelor procesual -penale.
Actuala legislație procesual -penală pentru prima dată clar a delimitat părțile procesului penal.
Printre acestea ne -ar interesa poziția procesuală a celui ca re a comis infracțiunea (partea apărării) și a
persoanei căreia i s -a cauzat pagubă prin infracțiune (partea acuzării). La partea apărării se atribuie bănuitul,
învinuitul și inculpatul. Legislația procesual -penală consfințește atât pentru bănuit, cât și p entru învinuit și
inculpat dreptul de a se împăca cu partea vătămată.
Partea acuzării este prezentată de victimă, parte vătămată și parte civilă și, spre deosebire de partea
apărării, situația cu dreptul la împăcare este puțin diferită. Reieșind din preved erile procesual -penale, are
dreptul la împăcare doar partea vătămată, de acest drept fiind lipsită atât victima, cât și partea civilă. în
viziunea noastră această situație nu -și are explicație logică: în conformitate cu art. 58 CPP al RM se
consideră victi mă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune, i -au fost aduse daune morale,
fizice sau materiale. Este inexplicabil de ce victima își păstrează dreptul la retragerea cererii în cazurile
prevăzute de lege (credem că se are în vedere situaț ia când procesul penal se pornește numai în baza
plângerii prealabile a victimei (art. 276 CPP al RM)) și nu are dreptul la împăcare, doar în esență în ambele
cazuri consecința este aceeași – încetarea urmăririi penale. Pentru aplicarea institutului împăcă rii părților
prevăzut de art. 109 CP al RM, victima trebuie să fie recunoscută ca parte vătămată, în caz contrar
împăcarea este imposibilă. în conformitate cu art. 59 CPP al RM, recunoașterea ca parte vătămată se
face prin ordonanța organului de urmărire p enală. Deci aceasta nu poate fi făcută la etapa examinării
dosarului în instanța de judecată. Prin urmare, se poate crea situația când persoana, refuzând să fie
recunoscută parte vătămată în proces, după trimiterea dosarului în judecată, să dorească împăca rea cu
cealaltă parte (în cazul de față inculpat) și să fie prezente toate condițiile împăcării, dar să nu aibă așa
posibilitate în lipsa prevederilor legale, fapt nejusitficat în viziunea noastră, deoarece aplicarea unei
instituții penale s -ar lega de res pectarea anumitor formalități procesual -penale.
Nu are dreptul de a se împăca nici partea civilă. Dacă în cazul persoanei fizice recunoscute ca parte
vătămată și parte civilă în sensul împăcării situația nu este prea deranjantă, atunci pentru persoana juri dică
apar careva dificultăți și anume, ajungem la concluzia că persoana juridică nu are dreptul de a se împăca cu
cealaltă parte. Aceasta se deduce din faptul că partea civilă, dar conform legislației procesual -penale
naționale persoana juridică poate apăr ea numai în calitate de victimă sau parte civilă, nu are dreptul la
împăcarea cu cealaltă parte. în conformitate cu pct.2, alin.2, art. 80 CPP al RM reprezentantul victimei,
părții vătămate, părții civile are dreptul să încheie tranzacție de împăcare cu bă nuitul, învinuitul sau
inculpatul. Deoarece este v orba de „tranzacție de împăcare” și nu de „împăcare” , este evident că se are în
vedere două acte diferite. Term enul de „tranzacție de împăcare” este propriu legislației civile și celei
procesual -civile. De fapt Codul Civil al RM din 2002 și CPC al RM din 2003 utilizează termenul de
tranzacție. în conformitate cu art. 1331 al CC al RM tranzacția este contractul prin care părțile previn un
proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dific ultățile ce apar în procesul executării
unei hotărâri judecătorești. în procesul penal, credem că prin tranzacție de împăcare se renunță la acțiunea

civilă, fapt ce impune încetarea procesului cu privire la acțiunea civilă (art. 224 CPP al RM). Aceasta îns ă nu
înseamnă că încetează procesul penal.
Lipsa prevederilor în ceea ce privește posibilitatea împăcării părții civile cu bănuitul, învinuitul sau
inculpatul poate crea situații paradoxale, și anume, dacă spre exemplu o persoană comite un furt de la o
persoană fizică, atunci procesul penal poate înceta în urma împăcării părților, dar dacă același furt a fost
săvârșit de la o persoană juridică, procesul nu poate înceta. Deci aplicarea instituției împăcării poate fi legată
de faptul, interesele cărei persoan e au fost afectate – interesele persoanei juridice sau ale persoanei fizice.
Nu credem că această situație poate fi cumva justificată. Suntem de părerea că legiuitorul nici nu a avut
aceasta în vedere. Pe acest motiv considerăm că ar fi mai bine sau de a s pecifica expres dreptul părții civile
(și ca rezultat și a persoanei juridice) de a se împăca cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul, sau de a
recunoaște persoana juridică în calitate de parte vătămată cum au făcut -o spre exemplu în legislația
procesual -penală a Federației Ruse.
Codul penal stipulează că împăcarea în cazul persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu are loc
prin intermediul reprezentanților legali, iar a celor cu capacitatea restrânsă – cu acordul reprezentanților
legali. în conformitat e cu art. 75 CPP al RM incapabile în procesul penal sânt considerate persoanele
recunoscute astfel potrivit procedurii civile sau penale și partea vătămată și partea civilă care nu au împlinit
vârsta de 14 ani. Pentru ambele categorii de persoane, împăcare a o decide reprezentantul legal, părerea
părții vătămate (considerăm că în această normă se vorbește anume despre reprezentantul părții vătămate,
deoarece nici minorul în vârstă de până la 14 ani, nici persoana declarată incapabilă nu sunt subiecți ai
răspunderii penale și deci nu pot participa la împăcare) nu are importanță juridico -penală.
Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor
prevăzute de lege. La acestea se atribuie partea vătămată, bănuitul, învinuit ul, inculpatul care nu a atins
vârsta de 18 ani (alin. 4, art. 75 CPP al RM) precum și persoana (în cazul nostru partea vătămată, bănuit,
învinuit și inculpat) care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri și de alte
substanțe psihotr ope, înrăutățește starea materială a familiei sale, motiv pentru care a fost limitată de
instanța de judecată în capacitatea de exercițiu (alin. 1, art. 25 CC al RM). Spre deosebire de persoanele
lipsite de capacitatea de exercițiu, deliberarea împăcării î i aparține participantului la procesul penal, dar
decizia de împăcare trebuie să fie confirmată ulterior de persoanele împuternicite.

3. Conflictele din comunitate ce apar în cadrul relațiilor de muncă, funciare, familiale, cele
izvorâte din faptele penale etc. pot fi soluționate prin unele metode constructive de rezolvare a
divergențelor apărute între persoane, grupuri și organizații.
Principala metodă de soluționare a unui conflict este negocierea.
Negocierea este o metodă de cooperare în soluționar ea conflictelor, care presupune construirea soluției
reciproc acceptabile, conform intereselor fiecărei părți, în condiții de siguranță și de egalitate a părților,
de menținere a respectului reciproc și a prestigiului fiecărei persoane implicate. însă, con flictul se
consideră soluționat doar atunci când părțile la acesta s -au împăcat.
Credem că și legiuitorul moldovean a acceptat această idee și a prevăzut, în art. 109 CP al RM,
împăcarea ca temei de înlăturare a răspunderii penale.
Împăcarea părților nu es te altceva decât o înțelegere bilaterală dintre partea vătămată și făptuitor
referitor la epuizarea conflictului născut din infracțiune.
Procedurile sau metodele care au scopul împăcării părților sau care facilitează împăcarea
acestora se numesc proceduri de împăcare. Astfel, dacă are loc o negociere cu scopul împăcării părților,
aceasta este o procedură de împăcare.
Deseori, negocierea dintre părțile în conflict este imposibilă fără implicarea unei terțe persoane.
Există diverse modalități de implicare a t erțelor persoane pentru a facilita negocierea dintre
confiictuanți, spre exemplu: pentru soluționarea conflictului dintre părți, la negocierile dintre acestea se
implică avocații lor, rudele, prietenii comuni, fețele bisericești etc. însă, una dintre acest e modalități –
medierea – este pe larg aplicată în multe state dezvoltate, fiind recunoscută ca una dintre cele mai eficiente
metode de aplanare a conflictelor.
Medierea este o mijlocire a unei înțelegeri între părțile la negocieri prin intermediul unei te rțe
persoane. Spre deosebire de altele, această metodă are o procedură bine determinată, este efectuată de
persoane cu o pregătire specială, numite mediatori, și demonstrează rezultate foarte bune. Ea se aplică atât
în cauzele penale, cât și pentru soluțio narea conflictelor în domeniul relațiilor civile, internaționale etc.
Medierea în cauzele penale reprezintă o procedură de împăcare ce presupune negocieri între
victimă și infractor efectuate în scopul împăcării lor cu sprijinul unui sau al unor mediatori.
Medierea între victimă și infractor este o instituție a Justiției Restaurative și reprezintă cea mai
eficientă metodă de restaurare a relațiilor sociale afectate prin infracțiune. Această instituție dă posibilitate
părților să rezolve de sine stătător div ergențele, însă, spre deosebire de medierea în cauzele civile, unde
părțile sunt absolut egale, în cadrai medierii victimă/infractor se face la principiul egalității părților și se
acordă prioritate victimei infracțiunii cu scopul de a o proteja de revict imizare.
Scopul direct al mediatorului nu este împăcarea victimei cu infractorul, ci crearea condițiilor pentru ca
aceștia să negocieze referitor la infracțiunea săvârșită, la consecințele ei, să caute căi de soluționare a
conflictului și să se împace, dac ă doresc. Numai în cazul unor neclarități sau divergențe între părți mediatorul
le poate informa referitor la momentele organizatorice, prevederile legale necesare, precum și să prevină părțile

referitor la consecințele unor fapte pe care acestea le -au să vârșit sau pe care doresc să le săvârșească, fie să le
recomande consultarea unui specialist.
Principiile generale ale medierii sunt: principiul legalității, principiul accesului liber și egal la procesul
de mediere; principiul liberului consimță mânt; principiul confidențialității și admisibilității medierii;
principiul independenței și imparțialității mediatorului.
Medierea poate ave loc doar în anumite limite strict revăzute de legislația în vigoare. Accesul liber și
egal la procesul de m ediere presupune dreptul fiecărei persoane (infractor și victimă) de a beneficia de procesul
de mediere. Participanții la proces trebuie să fie informați de către mediator despre drepturile și obligațiile sale,
precum și despre efectele împăcării.
Liberul consimțământ presupune că medierea are loc doar dacă ambele părți consimt liber acest lucru.
Părțile au dreptul de a se retrage oricând din procesul de mediere. Folosirea actului de participare la mediere ca
dovadă a recunoașterii vinovăției este interzisă .
Informația obținută în cadrul medierii este confidențială și nu poate fi utilizată, cu excepția Cazurilor
când există acordul scris al părților. Potrivit pct. 30 al Recomandării nr. R 19 (99) a Comitetului de Miniștri
către statele membre Cu privire la m ediere în chestiuni penale, adoptată de Comitetul de Miniștri pe
15.09.1999, în ciuda principiului confidențialității, mediatorul trebuie să încredințeze autorităților competente
sau persoanelor implicate orice informație privind infracțiuni grave, care po t apărea în cursul procesului de
mediere. Medierea este admisă pe toată perioada procesului penal, în limitele de timp specificate potrivit art.
109 CP al RM.
Mediatorul este independent și imparțial în activitatea sa și se supune numai prevederilor legisl ației în
vigoare. Potrivit proiectului Legi cu privire la medierea în cauzele penale, mediatorul va trebui să se abțină de
la procesul de mediere în cazul în care vor fi temeiuri de a crede că imparțialitatea acestuia este afectată de
careva codiții prevăz ute de alin. 2, art. 33 CPP al RM. După cum rezultă din pct. 4 al Recomandării nr. R 19
(99) a Comitetului de Miniștri către statele membre Cu privire la mediere în chestiuni penale, serviciilor de
mediere trebuie să li se acorde suficientă autonomie în ca drul sistemului justiției penale.
Principalele drepturi ale părților sunt-, pot iniția medierea din momentul pornirii procesului penal până
la retragerea judecătorilor în camera de deliberare doar în cazurile permise de lege; pot cere încetarea medierii
în orice moment sau refuza participarea la aceasta; pot cere schimbarea mediatorului la orice etapă a medierii;
pot cere participarea la mediere a rudelor lor, a avocaților, a altor persoane sau invitarea unui specialist în
probleme tehnice; au dreptul la in terpret și pot să se împace. Totodată, sunt obligate să respecte cerințele
impuse de mediator, să se prezinte la mediere când sunt invitate, să respecte ordinea în timpul desfășurării
medierii.
Mediatorul este obligat să fie imparțial, să respecte drepturi le participanților Ia mediere,
confidențialitatea, ordinea desfășurării medierii, prevederile codului deontologic al mediatorului, să fie
punctual.
Principala clasificare a medierii în cauzele penale este cea după criteriul participării părților la mediere :
– medierea indirectă – presupune că mediatorul efectuează medierea cu victima și făptuitorul separat;

– medierea directă – are loc atunci când la soluționarea conflictului, în prezența mediatorului, participă
ambele părți: victima și făptuitorul.
De obicei, în cauzele penale medierea la început este indirectă, apoi, când părțile doresc să colaboreze
pentru soluționarea conflictului, medierea devine directă. în asemenea cazuri, suntem în prezența medierii
mixte. Medierea include următoarele etape:
1. Inițierea . Este efectuată de victimă sau de făptuitor, nu se exclude de ambii. Totodată,
medierea poate fi inițiată de organele judiciare cu acordul uneia sau al ambelor părți la conflict.
Procedura inițierii din partea părților se reduce la depunerea unei cereri d e aplicare a medierii
centrului de mediere sau mediatorului, care urmează să verifice datele părților și să ia cunoștință
de fabula cauzei de la organele judiciare.
2. Pregătirea. Este etapa la care se aplică medierea indirectă. Părților li se explică
procedura medierii, avantajele ei, condițiile, drepturile și obligațiile, efectele medierii și
împăcării.
3. Participarea. La această etapă medierea trebuie să treacă la modalitatea directă, în cadrul
căreia participanții la mediere își expun opiniile, întreab ă și răspund la întrebări, consultă
specialiști, se referă la urmările infracțiunii, discută asupra posibilelor soluții pentru împăcare.
Apoi este aleasă o soluție acceptată de părți care poate constitui fundamentul împăcării lor.
4. Supravegherea îndeplin irii acordului de împăcare. Mediatorul poate supraveghea
îndeplinirea acordului de împăcare doar atunci când părțile au hotărât să se împace cu condiția
îndeplinirii unor obligații de către făptuitor. Astfel, această etapă nu este obligatorie și apare doar
în cazul menționat.
În vederea realizării procesului de mediere, mediatorul organizează ședințe de mediere cu părțile. In
cadrul ședințelor nu se întocmește proces -verbal, nu se înregistrează conținutul negocierilor și comportamentul
părților. Procesul de mediere încetează în următoarele cazuri:
• părțile sau una din părți renunță la mediere;
• mediatorul constată că părțile nu pot ajunge la un acord;
• părțile semnează un acord de mediere.
Dacă în urme procesului de mediere ambele părți acceptă condițiile d e mediere, ele semnează un acord
de mediere, iar mediatorul îl contrasemnează. Acordul de mediere trebuie să includă angajamentele asumate de
părți, modalitățile și termenul de realizare a acestora. Acordul de mediere nu poate conține angajamente ce
contra vin legislației.
În vederea oficializării medierii, mediatorul prezintă organului de urmărire penală, procurorului sau
instanței de judecată în procedură căreia se află cauza penală spre examinare, acordul de mediere a părților.
Organul de urmărire penală, procurorul sau instanța de judecată din oficiu citează părțile pentru a constata dacă
acordul de mediere a fost semnat conștient, benevol și cu respectarea drepturilor părților.
După confirmarea acordului de mediere, procurorul sau instanța de judecată di spun încetarea urmăririi
penale sau a procesului penal respectiv.

4.Bibliografia:

1. D. Martin . împăcarea – instituție juridico -penală privită prin prisma legislației procesual -penale. //
Analele științifice ale USM. Seria „Științe socioumanistice”, V.l, Ch ișinău, 2005, pag. 352 -358;
2. S.Botnaru, A.Șavga, V.Grosu, M.Grama. Drept penale. Partea generală. Volumul I. Cartier Juridic,
2005;
3. V. Plopa. Medierea în cadrul procesului penal. //Revista Națională de Drept, nr. 3, 2005;
4. Л.В.Головко. Альтернативы уголовном у преследованию в современном праве. Санкт –
Петербург, Юридтческий центр Пресс, 2002;
5. Д.Нурумов. Развитие института примирения, www .zakon .kz/magazine /archive ;
6. Курс уголовного права. Учебник для вузов. Том 2 . Общая часть. Учение о наказании. Под ред.
Н.Ф. Кузнецовой и И.М. Тяжковой. Москва. Зерцало -М, 2002;
7. Ю.Голик. Институт примирения с потерпевшим нуждается в совершенствловании // Уголовное
право, № 3, 2003;
8. М.Флямер. Уголовно -правовое посредничество как сп особ примирения сторон. Российская
Юстиция, № 9, 2003;
9. Э.Жидков. Примирение сторон как средство социального конфликта в уголовном праве и
процессе // Российский судья, № 9, 2003;
10. Г.В.Давтян. Освобождение от уголовной ответственности в сязи с примирением с потерпевшим
// Следователь, № 1 (69), 2004;
11. О.В.Корнелюк Институт примирения – как развитие частного начала в российском уголовном и
уголовно -процессуальном законодательстве // Следователь, №2 (70), 2004;
12. Аликперов Х.Д. Освобождение от уголовной ответствен ности в связи с примирением с
потерпевшим // Законность, №6, 1999;
13. www.irp.md .