Aprecieri critice [610457]

Aprecieri critice
„Baltagul este, prin repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei, una din cele mai
bune scrieri ale lui M. Sadoveanu. Mulți prețuiesc această scurtă narațiune că roman, vorbind
de creația scriitorului, de posibilitatea psihologică a eroilor. În fond, nimic din toate acestea,
Vitoria, eroina principală, nu e o individualitate, ci un exponent al spetei. Scrierea nu poate
produce emoții estetice veritabile, decât acelui care o reduce la noțiunea unei civilizații arhaice.
Acum suntem î n Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor, ca punct de plecare. Intriga
romanului e antropologică. În virtutea transhumantei, pastori, turme, câini migrează în cursul
anului, calendaristic, în căutare de pășune și adăpost, întorcându -se la munte la date intru
veșnicie fixe. Cazul din Baltagul e, în punctul de plecare, acela din Miorița . Un cioban a fost
ucis de alți pastori spre a fi prădat de turme. Scriitorul a depășit însă cu mult această temă, mai
mult lirica, construind un epic suprapus. Nechifor Li pan nu se întoarce într -o toamnă acasă și
nevasta lui, Vitoria, cade la negre prepusuri. După o criză de îndoială, Vitoria capăta
încredințarea că bărbatul a fost ucis. Durerea se descarcă în certitudine și dă naștere hotărârii
pioase de a găsi trupul bărb atului și a -l îngropa creștinește. Într -o societate de tip arhaic,
rezolvarea zbuciumului în rit e foarte normală și îndârjirea femeii de a -și îndeplini ultimele
îndatoriri de afecțiune față de soț e mișcătoare. Tragedia greacă ne -a obișnuit cu înmormântăr i
pioase. Scriitorul complica această situație cosmică.
În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta , și aplicație de detectiv. O
adevărată nuvelă polițienească, în stil țărănesc, bineînțeles, cu o artă remarcabilă. Vitoria
dovedește o luciditat e excesivă. []
Prin urmare, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s -a făcut, da drum
răzbunării. Cazul lui Hamlet feminin îl mai avem în literatura română: e Năpasta lui Caragiale.
[]
Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic
enormă, asemănător lui Creangă și lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât
cel de al doilea, deși fără echilibrul art istic al lui Caragiale. Prin gura să vorbește un singur om,
simbolizând o societate arhaică, dar, spre deosebire de Eminescu, societatea aceasta este
analizată în toate instituțiile ei. opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal:
dragoste, m oarte, viața agrară, viață pastorală, război și asceză, totul e reprezentat. Cu o
inteligență de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându -se la o idee generală. Dacă
Sadoveanu n -a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie absolută, p us într -un decor
sublim și aspru, măreț fabulos, dotat cu instituții geto -scitice, formulate pe cale imaginativa.
Ca și Chateaubriand, Sadoveanu creează întâi un Univers pentru a -și așeza făpturile sale, care
nu sunt însă mișcate că la romanticul francez d e melancolii stilizate, ci de porniri instinctive,
tăcute și rituale.”
G. CĂLINESCU, Istoria literaturii romane de la origini
până în prezent , Fundația pentru literatură și artă, București, 1941.
„Cu Baltagul , d-l Mihail Sadoveanu se așează mai puțin în in ima literaturii romanești,
unde l -au așezat cele peste 50 de volume, că tot atâtea aspecte ale lumii căreia el, povestitorul,
i-a dat viață, cât în inima propriei sale literaturi. Baltagul se menține în zona aceea superioară
de mister și de poezie, început ă cu Hanu Ancuței și continuată în bună parte de Zodia
Cancerului . []
El constituie, sub raportul invenției, reconstituirea acelei crime păstorești despre care
vorbește balada Mioriței , și meritul lui stă mai puțin în fabulația ingenioasă, desigur, a acest or
întâmplări, cât în rezonanță lor în mijlocul pădurii sălbatice și în măiestria cu care își poartă

de-a lungul drumurilor din munte eroina, aprigă, voluntară, dar și iluminată, pe Vitoria, văduva
ortomanului pastor Nechifor Lipan. Drama omenească, povest ea din Baltagul poarta totuși un
pronunțat accent de mare balada, romanțata, de mister cosmic, aici rezolvându -se epic, după
cum în Hanu Ancuței se rezolvă feeric. A fi păstrat acestei povestiri, germinata în glastra de
cleștar a Mioriței , toată puritatea de timbru a baladei și tot conturul ei astral – iată în ce stă
întâiul dintre merite și cel mai prețios al Baltagului . Vin după acestea toate celelalte însușiri
fruntașe – poezie a naturii, cunoaștere a mediului rural, umor discret – , pe care d -l Mihail
Sadoveanu le experimentase și până acum, dar care în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitară a
eposului morții și ritualelor ei. Pentru că Baltagul rămâne, în ultima analiză, romanul unui
suflet de munteanca, văduva Vitoria Lipan”
PERPESSICIUS, Mențiuni c ritice ,
Editura Minerva, București, 1971, p. 308 -309.
„Darul povestirii și sentimentului naturii sunt două trăsături esențiale ale stilului lui Mihail
Sadoveanu. Nu toți scriitorii au darul povestirii. Sunt scriitori de mare adâncime care nu știu
să povest ească. Sunt alții care în istoria literară nu ocupă un loc de frunte și care totuși sunt
povestitori minunați. [] Neculce și Creangă sunt povestitorii noștri exemplari. Tradiția literară
românească, atât cât o avea, se întemeiază și se construiește mereu p e acest dar care, astăzi, se
manifestă cu un incomparabil belșug în operă lui Mihail Sadoveanu.”
AL. PHILIPPIDE, Despre stitul lui Mihail Sadoveanu,
în omagiul lui Mihail Sadoveanu ,
E.S.P.L.A.,București, 1956, p.54.
„Definiția unei națiuni se face prin sc riitorii ei. Aceștia plămădesc cu încetul conștiință
socială. Mai mult ca oricare scriitor, Mihail Sadoveanu ne -a arătat ceea ce e românesc. Dacă
o conștiință scrupuloasa, nemulțumită cu indicațiile instinctului de solidaritate oarbă, s -ar fi
întrebat, îna inte de scriitorul Sadoveanu, după ce caractere clare se poate recunoaște
specificul nostru, ar fi rămas încurcată. O simțeam cu toții confuz: n -o putea spune nimeni.
M. Sadoveanu ne -a demonstrat realitatea fenomenului românesc. L -a urmat evolutiv cu
răbda re în toate momentele afirmației sale. Opera d -sale reprezintă, etapa cu etapă, formația
progresista a sufletului nostru, progresul genetiv al psihicului românesc.”
MIHAIL RALEA, Scrieri din trecut. În literatură ,
E.S.P.L.A., București, 1957.
„Depăș ind faza care evoca ?dureri înăbușite ?, creatorul Baltagului zugrăvește de astă
dată oameni hotărâți, de o mare demnitate etică. Nu numai Vitoria și soțul ei, ci mai toți
locuitorii munților au trăsături impunătoare. Caracterizarea generală a muntenilor (l a începutul
capitolului X), în continuarea lui Rosso și Alecsandri, sugerează tăria, dârzenia, mândria.
?Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi minunate de mirare: iuți și nestatornici ca
apele, că vremea; răbdători în suferința ca și -n ierni cu mplite [] mai cu seamă stau ei în fața
soarelui cu o inimă că din el ruptă. ? []
?Interesul operei, scria C. Călinescu, sta în studiul civilizației pastorale, întemeiată pe
ritmuri largi, după revoluția aștrilor. ? Urmărind descifrarea unei psihologii, accentul cade nu
atât pe acțiune, cât pe resorturile interne: simbolurile din Miorița apar într -o lumină nouă.
Acolo, sub alegoria nunții, se vorbea de moartea ciobanului moldovean, cu argumente privind
seninătatea care ar caracteriza sfârșitul pastorilor. În Baltagul interpretarea e realistă, oamenii
luptă, iar după ce cad, urmașii nu au liniște până ce nu restabilesc dreptatea. Vitoria Lipan face
parte din categoria oamenilor tari. Sentimentul ei de datorie morală și mai ales voința neclintită
concordă cu trăsăturile altei eroine tragice – Anca, din Năpasta lui Caragiale. Credința

conjugală și perseverenta în urmărirea ucigașilor au îndreptățit comparația cu Krimhilda din
Cântecul Nibelungilor . []
Vorbirea lentă, cu ocoluri, urmează exemple folclorice. Atr ăgător, ?feciorașul ? Vitoriei
are același glas de dulceață că tatăl lui. Un jălbar impresionează cu scrisul lui împodobit: ?Are
acest jălbar o întorsătură de condei cum nu se mai află . Turmele lui Lipan coboară la iernatic,
la locurile pe care le are năimi te? dinainte. În Baltagul arta scriitorului a atins unul din piscurile
cele mai înalte.”
CONSTANTIN CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu ,
Editura Tineretului, București, 1966, p. 69.
„Impresia de monografie exactă și completă – caracteristica dealtfel prozei sadoven iene
– e puternică de la prima lectură, cititorul are senzația unei epuizări totale a realului: toate
amănuntele sunt la locul lor, obiectele au o funcție precisă; dealtfel romanul [ Baltagul ] poarta
nu numele unui erou sau al unui sentiment, ci al unui obi ect; dar când te familiarizezi cu textul,
observi că descrierea obiectivă e minimala – Sadoveanu nu a căzut niciodată în păcatul de
moarte al realismului critic, care este descriptivismul, prin care lumea obiectata primește o
imensă greutate, un fel de fun cție autonomă fantomatică –, se reduce la datele esențiale.
Desigur, se manifestă aici clasicismul substanțial al lui Sadoveanu (clasicism, reîmprospătat,
prin contactul cu realismul secolului XIX, îndeosebi Flaubert, Tolstoi, Turgheniev) cu forța lui
selectivă și arta simplității, desigur, excepțională să atenție senzorială; pentru a justifica însă
impresia de complet e nevoie să mai reținem ceva: ritmicitatea; vreau să spun că lumea
sadoveniana e ordonată și coordonata, totul revine după lege acum și mere u, un moment se
repetă, imemorial, în trecut și în viitor, se amplifică temporar în cicluri bine ordonate. E, dacă
vreți, o civilizație astrală, în care faptele umane sunt reglate, cu mersul stelelor, al soarelui și
al lunii. A surprinde un moment e ca și cum s -ar surprinde o infinitate de momente echivalente
în timp.”
PAUL GEORGESCU, Polivalentă necesară,
Editura pentru literatură, București, 1967, p. 5 -61.
„G. Călinescu numea Baltagul „o Mioriță în dimensiuni mari”, relevând astfel (însă nu
cel dintâi) una din relațiile posibile dintre cartea lui Sadoveanu și alte opere de prestigiu ale
literaturii naționale sau universale. Că istoria Vitoriei Lipan și a bărbatului ei Nechifor, ucis
mișelește de cei doi ortaci ai săi, descinde din balada nu e greu de dov edit. Punctul de plecare
al evocării sadoveniene e, neîndoielnic, cunoscută capodoperă a folclorului nostru poetic.
Epigraful ce întovărășește povestirea trimite direct la un anume pasaj din Miorița („Stăpâne,
stăpâne, / Mai cheamă s -un cane”); eroina reco nstituie împrejurările în care s -a petrecut
năprasnică moarte a soțului ei, în spiritul datelor materiale cuprinse în poema populară.
Reluând firul epic al acesteia, Baltagul propune însă o altă rezolvare a situației decât aceea
subliniată liric în variant a pusă în circulație de Vasile Alecsandri: legea morală cere nu
acceptarea senină a morții obligate, ci pedepsirea crimei, iar datina – nu împăcarea mai mult
sau mai puțin resemnată cu soarta, ci împlinirea datoriei rituale față de cel dispărut. Ideea
cardinala ce prezidează cartea e aceea a justiției, a biruinței finale pe care, chiar în condițiile
învăluite măcar o vreme în mister, trebuie să o repurteze forțele binelui asupra acelora ale
răului. Sub acest aspect, Baltagul coboară, așadar, mai degrabă din baladele sociale și eroice
sau din basme decât din motivul mioritic. Așa cum coboară, în alte contexte, tot din balada și
din basme, și atâția dintre eroii ce populează Frații Jderi sau Nicoară Potcoavă .”
AUREL MARTIN, Metonimii , Editura Eminescu,
Bucureș ti, 1974, p. 280.

„Trebuie să recunoaștem numaidecât că Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai mari poeți
romani de după Mihai Eminescu iar opera lui fundamentală, cea mai vie, mai fecunda, mai
trainică și mai actuală, că sinteza a existenței romanești, este o valoare eternă a specificului
național, o valoare deschisă spre universalitate. [] Mihail Sadoveanu este un poet fără vârstă,
un mag al tinereții lieraturii. E un vrăjitor în fața căruia lumea se naște și trăiește, într -o
tinerețe veșnică. [] Mihai l Sadoveanu este un poet tot atât de mare ca Mihai Eminescu și
Lucian Blaga. Sadovenianismul înseamnă, poate, înainte de toate, poezie, dar o poezie care -și
crează existenta, durată, limbajul, inefabilul din memoria lumii arhaice și vegetale. []
Literatura sadoveniana este de o actualitate mai mult decât evidenta atât prin poezia care o
invadează și o susține cât și prin viață personajelor – intensă, durabilă. Actualitatea literaturii
sadoveniene mai poate fi intuita și în modul concret în care se păstrează și își difuzează
poezia. Creația lui Mihail Sadoveanu trăiește în realitatea mitului românesc, iar modernitatea
ei o vedem în tinerețea poeziei, în capacitatea ei de a vorbi atât sentimentelor, cât și
conștiinței, într -un limbaj al revelațiilor.”
ZAHARIA SINGEORZAN, Mihail Sadoveanu ,
Teme fundamentale, Editura Minerva, București, 1976, p. 260.
„Restituirea valorilor morale ale vechii civilizații romanești este și tema din
Baltagul , mic epos al transhumantei, dar și elogiu al recuperării dreptății, narațiun e a
răzbunării unei crime, a uciderii, că în Miorița , a unui cioban de către tovarășii lui.
Nevasta lui Nechifor Lipan, Vitoria, nu tolerează că ucigașii să rămână nepedepsiți și
mortul neîngropat. Urmând itinerariul bărbatului ei statornic de veacuri, ene rgică
femeie ajunge fără greș la țintă și împaca destinul, oficiind cuvenitele rânduieli. Deși
timpul acțiunii e aproape de zilele noastre, există tren și telefon, întâmplările au caracter
mitic, conduita Vitoriei opunându -se radical practicilor civilizați ei de tip filistin,
mercantil. []
În Sadoveanu se confesează sufletul colectiv printr -o povestire aparent liniștită
că apa mării înainte de furtună, cu lungi tăceri pentru contemplarea decorului, lăsând
loc liber sugestiei și încordând așteptarea auditorul ui până la inevitabilul deznodământ.
Într-o astfel de expoziție, plăcerea evocării bizuita pe memoria afectivă a faptelor,
melancolie sau umor reținut, stabilesc între autor și cititor o legătură intimă care
depășește cu mult durata lecturii.”
AL. PIRU, Istoria literaturii romane de la început până azi ,
Editura Univers, București, 1981