Applied translation theory Case study – analysis of the translation of Jean-Claude Piris book, The Future of Europe: Towards a Two-Speed EU [307141]

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE

SECȚIA TRADUCERE ȘI INTERPRETARE

SPECIALIZAREA:ENGLEZĂ-[anonimizat] – [anonimizat]’ book, “The Future of Europe: Towards a Two-Speed EU?”

Candidat: [anonimizat]:

Prof. dr. Roxana-Cristina Petcu

BUCUREȘTI

IUNIE 2018

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE LIBI ȘI LITERATURI STRĂINE

SECȚIA TRADUCERE ȘI INTERPRETARE

SPECIALIZAREA:ENGLEZĂ-[anonimizat] – [anonimizat]’ book, “The Future of Europe: Towards a Two-Speed EU?”

([anonimizat] – [anonimizat], “Viitorul Europei: către o Uniune Europeană cu două viteze?”)

Candidat: [anonimizat]:

Prof. dr. Roxana-Cristina Petcu

BUCUREȘTI

IUNIE 2018

[anonimizat]’s book, “The future of Europe: Towards a two-speed EU”from English into Romanian.

[anonimizat] a [anonimizat].

The first chapter provides a [anonimizat]-[anonimizat], as well as a short description of the text, “The future of Europe: towards a two-speed EU”.

The second chapter aims at drafting a brief analysis of the source text from different points of view. Hence, [anonimizat].

The third chapter tries to provide a brief presentation of the theory of translation by approaching the views of several important theoreticians and translators and it also includes a [anonimizat].

The fourth chapter covers the analysis of the translation of the source text based on the theoretical background provided in the third chapter. [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat].

The subject tackled in the source text describes a [anonimizat], each with its pros and cons. As the author of the source text states in his work, “The European Union is in crisis”.Therefore, the need emerged to explain to the EU citizens what the present situation looks like. [anonimizat] a two-[anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]tricht, Amsterdam, Nice and the Lisbon Treaty.

One may argue that this type of text only targets a certain group of actors, namely political think-tanks, but this idea could not be more incorrect. Another reason for which this text was chosen is the fact that it addresses each class of readers. The language used is accessible and the ideas are rendered in simple constructions with clear reasoning. It is a fact that being a text belonging to the EU register, one can encounter specialized terms which were translated accordingly, but even so, the statements remained clear and coherent.

The need for this topic to be approached is obvious. The subject tackled in the source text cannot be ignored at the moment of writing and the way in which the annexed text is structured represents one of the features which make it appropriate to inform the readers about the EU’s current status.

As it belongs to the argumentative type, the annexed text follows a clear path, starting from a hypothesis, namely the assertion and the presentation of the current situation of the EU, then presenting four options to solve its actual deficiencies and in the end drawing conclusions regarding the best way to go on in the light of all pros and cons. Along the same lines, another positive aspect that has to be mentioned regarding the structure of the source text is the style used by the author. Even though one can notice at the end of the text that, to his thinking the best option would be to go for a two-speed Europe, along the whole length of the text he does not try to influence the readers; his arguments are rational, based on true facts and precedents. This is another reason for which this text was chosen; on the one hand, it objectively presents the EU’s current situation and the options to which it could resort and on the other hand, it provides reasons for each assertion, this way drafting an analysis based on reality, allowing the reader to draw his own conclusions and making him aware of the actual status of the EU at the moment of writing.

1. BRIEF REMARKS ON JEAN-CLAUDE PIRIS AND “THE FUTURE OF EUROPE: TOWARDS A TWO-SPEED EU”

This chapter is made up of two subchapters, one aiming at presenting the author of the annexed book, as well as his activity and the second one aiming at describing some of the features of the presented text, such as its structure and content, as well as its background.

1.1 Jean-Claude Piris and his activity

Jean-Claude Piris is a well-known legal counsel and also an author, but there is more about him. First things first, Jean-Claude Piris was born on November 14th, 1943 in Algeria. Between 1964 and 1967 he had studied at the Institute of Political Studies (International section) in Bordeaux. After graduating, he went to study in Paris and in 1972 he obtained a Law degree and a Post Graduate Degree in Public Law (European Studies). And in the same year he graduated from the National School of Administration in Paris.

As far as his political activity is concerned, it started on June 1st, 1972 when he was appointed Member of the Conseil d’Etat, France. In the same year he became Judge in the Conseil d’Etat and two years later, in 1974 he was appointed Rapporteur of the National Committee for the Control of the Electoral Campaign for the Election of the President of the French Republic. This was followed by his appointment as Rapporteur of the Committee Studying Adjustments to the Social Security System in 1975. He continued his activity within the Conseil d’Etat as Deputy Secretary-General between 1976 and 1978. During the same period he was Secretary General of the National High Council for Youth, Sports and Leisure. Between 1979 and 1983 he acted as Diplomat, Legal Counsellor of the French Permanent Mission to the United Nations and Deputy French Representative to the United Nations Security Council. He was the French Representative to the Legal Committee of the United Nations General Assembly (34th, 35th, 36th and 37th sessions) and to the Diplomatic Conference on Succession of States in respect of State Property, Archives and Debts (in Vienna). Between 1984 and 1985 he was appointed Member of the Arbitration Tribunal, which had to intercede between the international organisation Eurocontrol and the Kingdom of Belgium. At the same time he was Member of the Conseil d’Etat and Legal Counsellor to the Directorate General of Civil Aviation and alternate French Representative to the Council of the International Civil Aviation Organisation (in Montreal). From April 1985 until March 1988, he was Legal Counsel of the OECD and Director of the OECD Legal Service (in Paris). After one month, his activity at the EU level intensified as between April 1988 and November 2010 he was appointed Legal Counsel (Jurisconsult) of the European Council and Director General of the Legal Service of the Council of Ministers of the EU. But these were not the only functions that he exercised during this time. He was also Legal Advisor to the Intergovernmental Conferences which negotiated and adopted the treaties of Maastricht (1991-1992), Amsterdam (1996-1997), Nice (2000-2001), the failed Constitutional Treaty (Rome, 2004) and Lisbon (2007). Furthermore he was the Representative of the EU Council in a number of cases before the EU Court of Justice, including Opinions 1/91 and 1/92 (European Economic Agreement), 2/91 (International Labour Organisation), 2/92 (Organisation of Economic Cooperation and Development), 1/94 (General Agreement on Tarrifs and Trade-World Trade Organisation), 2/94 (European Human Rights Convention) and he acted temporarily (July 1st – December 31st, 2004) as the Director General of the General Directorate of Justice and Home Affairs. Jean-Claude Piris is currently acting as Honorary French Conseiller d’Etat and Honorary EU Director General, he is also Member of the Scientific Board of the Egmond Institute (Royal Institute for International Relations) (Brussels), Member of the Scientific Board of the Robert Schuman Foundation (Paris), Member of the Governing Board of the European Institute for Public Administration (Maastricht), Member of the Advisory Board of the Centre for European Legal Studies (University of Cambridge), Member of the Board of Trustees of the Academy of European Law (Trier), Member of the Audit Committee of the EU Council, Council Member (Gerson Lehrman Group) and the CEO of Piris Consulting SPRL (Consultancy in EU law and Public International Law).

Up until the moment of writing, mister Jean-Claude Piris was awarded many decorations, such as: Ridder af 1 grad Dannebrogorden (Denmark, 1995), Chevalier de la Légion d’Honneur (France, 1997), Commander in the Order of Isabel la Catolica (Spain, 1997), Grosse Goldene Ehrenzeichen mit dem Stern (Austria, 2002), Officier de la Légion d’Honneur (France, 2010), Commander in the Order of Orange-Nassau (Netherlands, 2011), Grand Cross in the Order of Knighthood of Henry the Navigator (Portugal, 2012), Grand Officier de l’Ordre de la Couronne (Belgium, 2013).

As it was mentioned at the beginning, Jean-Claude Piris is also an author. He has written many articles and books about the EU and also about its Treaties from a political and legal point of view. Because of his activity at the EU level (for instance, he actively participated in the negotiations regarding the EU Treaties), he was provided with a unique view and the analyses presented in his writings earned more accuracy.

Some of his writings are:

“The Constitution for Europe: A Legal Analysis”, Cambridge University Press, 2006.

“El tratado Constitucional para Europa: un análisis jurídico”, Marcial Pons, Madrid 2006; prólogo del Secretario de Estado Alberto Navarro.

“Le traité constitutionnel pour l’Europe: une analyse juridique”, Bruylant, Brussels, 2006; préface du Premier Ministre Jean-Claude Juncker.

“Il Processo di riforma dell’UE – Il trattato costituzionale nella prospettiva del trattato di riforma”, I Quaderni del CIDE, Roma, 2007; prefazione dil Presidente dil Consiglio Giuliano Amato.

“The Lisbon Treaty: A Legal and Political Analysis”, Cambridge University Press, 2010; foreword by Chancellor Angela Merkel.

“Il Trattato di Lisboa”, Giuffre, Roma, 2012; prefazione dil Presidente de la Republica Giorgio Napolitano.

“Towards a Rules-Based Community: An ASEAN Legal Service”, written with Professor Walter Woon, Cambridge University Press, 2015.

1.2 ”The Future of Europe: towards a two-speed EU”

This subchapter aims at describing the text of the annexed book from different points of view.

From a structural point of view, this book is made up of six chapters, each of them encompassing other subchapters. As far as the content is concerned, the text is an assessment of the present situation in the European Union and it analyses the available possibilities to solve the problems with which the European Union contends.

In the first chapter, the author presents the necessity to strengthen the Union, describing on the one hand the advantages of the Member States, which could help them to develop and also advancing on the other hand the differences between the EU Countries and the rest of the world, differences that could hinder them from making progress in the future.

The second chapter provides an assessment of the current situation of the European Union and of its institutions. The EU problems, such as the process of decision-making in the Council and the difficulties that it poses, the weakened powers of the Commission, the relative failure of the European Parliament and so on and so forth, are analysed in turn.

Each of the next chapters presents options to solve the problems that the European Union is currently being faced with.

The first option (third chapter) is the substantial revision of the European Union treaties, amending a number of policies. In this chapter, the author also presents the difficulties that would arise from such an option, highlighting the fact that each Member State is different and that it has distinct needs, therefore he insists on the idea that whatever the solution might be, the interests of all Member States should be taken into consideration.

The second option (fourth chapter) presents the idea of continuing on the same path while developing further closer cooperation. Within this chapter the two concepts of a “Multi-Speed Europe” are also explained and there is a presentation of the cases allowing for stronger cooperation between the Member States.

The third option (fifth chapter) describes the idea of politically progressing towards a two-speed Europe, presenting the possible composition of the Group and the difficulties expected to arise in such a case.

The fourth option (sixth chapter) makes the suggestion of legally building a two-speed Europe, which would involve the adoption of an additional treaty. This chapter describes the role of the EU institutions in that case and also the possibility of establishing a new parliamentary organ and that of creating a new administrative authority.

Nevertheless, despite the fact that all the options are presented with both advantages and disadvantages from economic, political and social points of view, in the matter of conclusions, the option involving the concept of a two-speed Europe is considered as being more feasible. The authors emphasizes the fact that in such a case, the separation of the EU into a group acting as an “avant-garde” and the rest of the Member States will be temporary, the greatest advantage being that that the Group would be opened to the other members anytime and that they would be supported by the members of the “avant-garde” in order to make progress quickly.

As far as the background of this writing is concerned, it is purely political. The book was published at a turning point, when the EU seemed to be on the verge of crumbling. Hence the analysis presented in this book aims at providing a better understanding of the current situation of the EU and also of the available options, as well as their consequences. In this book the author presents the alternatives left not only to help the EU to overcome the current crisis, but also to make it stronger in the future.

2. SHORT ANALYSIS OF THE BOOK

The present chapter is divided into four smaller subchapters, aiming at analysing the book entitled “The future of Europe: Towards a two-speed EU”, from different points of view.

The first subchapter provides an analysis of this book, based on the category to which it belongs, on the type of text, in fact. There are presented some of its features which are discussed based on several examples from the text.

The second subchapter aims at presenting the structure of this book by analysing each chapter in turn and it provides a general view of the issues approached in each chapter of the book.

The third subchapter encompasses a couple of morphological, lexical and syntactic features of the book that support its affiliation in the category of argumentative texts.

The last subchapter aims at presenting the intention of the author, when he decided to write this book and which its background is.

2.1 The type of text

As far as the type of text is concerned, it can be said that the source text comes under the category of argumentative texts. Moreover, if the target audience of this book were to be taken into account, it could be said that the text also has an informative character, the author’s main intention being that of informing the EU citizens about the current situation of their Union and of providing a couple of solutions to the present crisis.

The structure of an argumentative text usually includes a general statement, a couple of arguments in favour or against that statement and a conclusion of the facts presented. In this book, “the statement” is represented by the first and second chapters, which provide an assessment of the present situation and highlight the necessity of a stronger EU in the future. Then, in the following chapters, the author describes and analyses each option, providing pros and cons in terms of the way in which that option would influence the functioning of the European Union. Each chapter provides a specific option to save the EU. Given this fact, they do not necessarily depend on one another. They are obviously connected and the author even draws parallels between them, but each chapter has its own structure. For instance:

“Just like the preceding one, this option would consist in permitting some EU Member States […] to cooperate together at a faster pace than the other Member States. One of the differences between the two options is that, in the second one, the group of participating states would be established legally, through the conclusion of an international agreement.” (pg. 121)

The author makes many comparisons in his book in order to present both the similarities and the differences between the options he aims at analysing. As it can be noticed, in such a paragraph he initially presents the feature that the two options share and then he brings the difference between them to the fore, this way succeeding in turning the readers’ attention to the second term of the comparison.

Each chapter describes a possible solution to the current crisis of the EU and then it provides a view of the potential future, together with the political and economic consequences of adopting that solution. However, the author focuses on the last option, that of a “two-speed Europe”, his objective being that of trying to explain what this really means and why it is so important for the EU to go that way.

The last part of the book encompasses the conclusions, where the author summarizes the effects of each option if it were implemented.

The main feature that denotes the argumentative character of the text is that the book is very rich in pros and cons with respect to the options that are presented, in order to outline a clear image about the present situation of the EU and also to try to explain how the future might look like dependent on the decisions to be subsequently made. For instance, in the fourth chapter the author provides a set of arguments in favour of a “two-speed Europe”:

“A two-speed Europe might also help to try and regain the support of European citizens […]” or “Launching an ambitious project for an avant-garde […] could inject more life and enthusiasm into the project, provide an ambitious aim for the future generations, and give back its “soul” to the European integration.”(pg. 103)

Apart from the comparison made between different options, the author provides some contrasts even with regard to different treaties, voting procedures or institutions. For instance:

3.“The Treaty of Lisbon will allow some progress, but it has not put an end to the major imbalances which affect the Union.” (pg. 45)

One can also notice the fact that the author resorts to contrasts in order to render all the aspects of a specific issue and to provide a better outlined view. For example, in the first chapter which presents the reasons why the EU would need to become stronger in the future, the author chooses to render them in opposition:

“On the one hand, European countries have important advantages, which would allow them to continue to prosper. They have highly educated populations. […] These populations generally enjoy good living conditions and welfare. […] EU Member States generally benefit from a good governance”(pg. 8-10)

In the excerpt below the author presents the positive side of the situation and then, by contrast, he describes the problems that the EU currently faces:

“On the other hand, most EU countries and peoples share a number of characteristics that make them different from the rest of the world and will make it more difficult for them to confront future challenges and competition. […] Negative demographic trends are a huge handicap for the future of EU Member States. […] EU Member States make insufficient investment in research and development. […]”(pg. 11-16)

Using this technique, the author creates a complete image of today’s Union, providing a larger picture of its positive and negative aspects.

Another feature, at least as important as the one above, is the fact that the author prevailingly uses similes which are specific to argumentative texts. For instance, he compares the advantages offered by a “two-speed Europe” with all the other options, in order to highlight the fact that this is the only feasible option and the fact that the EU needs to go in this direction.

In order to make the text more understandable for the readers, the author also inserted excerpts from different documents, such as “The Euro-Plus-Pact”, which is briefly described in the fourth chapter and “Brake-Accelerator Mechanism”, that is presented in the second chapter which provides an assessment of the current situation of the EU.

Another feature that supports the argumentative character of the text is that the book abounds in explanations. The author aims at presenting a very clear image so that any ordinary person who wants to comprehend the situation of the EU and who is interested in its future could understand the EU’s current crisis and the options that it might resort to.

As far as the conclusion is concerned, the author did not skimp in this respect. Even though each chapter ends with a set of conclusions regarding the option that was presented in that respective chapter, the author wanted to highlight which of them is feasible and to what extent. Thus, in the last chapter he tries to summarize them all. For example, he reduces the whole third chapter, describing the first option, to only one sentence:

“The first option, which would consist of substantively revising the EU treaties, look unrealistic.” (pg. 143)

The author’s conclusions encompass both the pros and the cons of a specific option. Nevertheless, he lays emphasis on the “bolder option”, which involves the adoption of an additional treaty. He describes it as being

“legally feasible and not so complex as it appears at first sight.”(pg. 148)

Hence, one can remark the note of optimism that the author adds to this option. Another example that supports this idea is the last paragraph, with which the author decided to end his book:

“This could open the way to the other Member States, which would be welcomed and helped to join when they are ready to do so. It would prepare for a future European Union of the twenty-seven and more, which, without aiming for federalism, would be more dynamic and effective, more legitimate, present and active in the external world and more responsive to the needs of Europeans in the decades to come.” (pg. 148)

This paragraph is a reiteration of the most important advantages of going for a “two-speed” Europe in the future. One can understand that in this book the author does not only present the feasibility and the difficulties of each option, but he also shows his support for the idea of going towards a legally established two-speed Europe.

2.2 On the structure of the book

As mentioned in the previous subchapter, this book is made up of six chapters, two of them assessing the current situation of the EU and presenting the need to strengthen the Union and the other four chapters presenting the options that the EU might resort to in order to weather the storm.

The first two chapters can be summarized in this one sentence:

“The European Union does not function well and it is unable to solve its current fundamental problems.”(pg. 20)

This part of the book also contains the options that the EU currently has in order to put an end to the present crisis. Even though the author advances the option of a two-speed Europe, achieved through the adoption of an additional treaty, he provides a classification of the available options in terms of effectiveness:

“Against this background, several options could be examined for the future: The first option would be to consider a revision of the EU treaties […]. If this option appeared politically unrealistic, then another option would be to continue on the present path […], while strengthening the efforts to solve the euro crisis and using the treaty’s provisions on enhanced cooperation more frequently. If this is inadequate to solve the EU’s present problems, then the option of a ”two-speed Europe” should be considered […]. This option could be envisaged either in a “softer” form or in a “bolder” one.” (pg. 52)

Hence, taking into account the order in which the author presented them, one can notice the fact that from his point of view, going towards a “two-speed Europe” is a solution of last resort. Moreover, the seriousness of the current situation of the EU is highlighted by the fact that he considered this solution the only feasible one.

The third chapter, namely ”First option: substantially revising the European Union treaties”, deals with the amendments that should be made in order for the EU to gain its strength. From a structural point of view, this chapter is based on the idea that, in order to respond to the future needs of its Member States, the EU has to modify its institutions, procedures and decision-making processes. In other words, it needs

”more efficiency, more democratic legitimacy and more flexibility”.(pg. 55)

For each issue, the author provides a couple of things that should be considered or re-considered, such as:

”In order to increase efficiency […], the decision-making system in the Council should be re-considered”(pg. 56) or

”In order to aim at a better democratic legitimacy of the EU […], a greater involvement of the national parliaments […] should be considered”. (pg. 56)

This chapter also strongly denies the idea of adopting amendments to the Treaties without the agreement of all EU states. The author highlights it as follows:

”[…] revising the Constitutional Charter without the unanimous agreement of the constituent parts of an entity is the mark of a federation. The EU is not a federation.” (pg. 59)

He lays stress on this idea by formulating it in a new sentence, instead of expressing it in a secondary clause of the complex sentence. This way, the reader is provided with a clearer image about the status of the EU. Hereinafter, he comes with some examples meant to support his statement:

“Imagine a majority of Member States wishing to give new powers to the EU in the area of defence, whereas some EU states are neutral, or to decide that the Schengen rules would be obligatory for all Member States, or that penal law would become an exclusive competence of the EU, etc.”(pg. 59)

At the end of the chapter, the author puts himself in the shoes of the reader and asks a legitimate question, this way getting closer to him:

”But would it be possible for the EU to try and continue to work on the basis of its current treaties?” (pg. 60)

The fourth chapter presents the second option, namely “continuing on the present path while developing further closer cooperation”. This chapter is based on the idea that the EU is already working in a multi-speed way, given the fact that the present EU treaties do not forbid closer cooperation between some Member States as long as the EU law is respected.

“Since this is already the case, one may wonder why talking about a “two-speed Europe” is sometimes considered as provocative”(pg. 62)

Such a way of expressing things makes the reader more curious to find out the answer to this question, especially given the background against this book was written, namely the reluctant attitude of the majority when it comes to separating the EU in two groups. This idea is clarified later on in this chapter. Starting from the idea that there are already cases of close cooperation within the EU, for instance Schengen and the euro zone, the author provides other possible cases which would allow the Member States to develop differently. Even though the conclusion drawn at the end of this chapter does not deny the possibility for this option to be the solution of the EU crisis, namely

“[…] the option described and commented in the present chapter cannot be discarded from a legal/institutional point of view”, (pg. 101)

the author goes forward and presents the arguments in favour of a “two-speed Europe”, showing this way, the fact that he would rather go for this option.

The fifth chapter, which describes the option of politically progressing towards a two-speed Europe, focuses on the creation of a group that would go ahead and cooperate more intensely in some areas, without modifying the present treaties or concluding a new international legal instrument. The author presents this idea from several points of view, also stating the difficulties of such an option. First of all, he describes the situation in which the group would be composed of the euro area members and considering Art. 136 and 138 of the TFEU, which he briefly describes for the sake of clarity, he concludes that the political texts needed in order to establish a “two-speed Europe” already exist. Also in this chapter the author draws a parallel between the soft and the bolder form of the option presented. For instance, regarding the soft option presented in this chapter, the author says that:

“It would simply allow the EU, as it is today, to work better without changing characteristics, powers or rules. […] However the fact that […] all members of the EP and the Commission would participate in the decision-making, would probably push the participating states to develop their cooperation towards an intergovernmental way […], as they began to do with the “Euro-Plus-Pact”. This would make their cooperation less efficient.”(pg. 120)

And then, with respect to the bolder option, presented in the sixth chapter, the author states the following:

“This would have the advantage of better political visibility, which would be necessary in order to explain to the citizens the aim and content of this new step in European integration. It would have […] the advantage of allowing the organs, the rules and the procedures that would govern the development of this closer cooperation to be defined in an optimal way.” (pg. 120)

This contrast created between these two forms of the same option aims at emphasizing the advantages of the bolder option over all the others.

The last chapter provides all the cornerstones of the “two-speed Europe”. In this chapter the author presents the way in which this option would be implemented in certain areas, such as the security and defence policy or area covered in the past by the former “third pillar”. As compared to the other chapters, the last one prevails in point of positive aspects, instead of the usual balance created by presenting both the advantages and the disadvantages of an option. From the very beginning of this chapter, the author means to emphasize the fact that going towards a “two-speed Europe” would not separate the Union’s Members in two categories, on the contrary:

“This group would constitute a temporary “avant-garde”, which would remain open and welcome other Member States willing and able to join. The participating states should observe full transparency vis-a-vis the others and should offer to help those willing to join, so that they would be able to do so as soon as possible.”(pg. 121)

These sentences come as an answer to most people’s concerns. This idea is reiterated within the book in order to make people understand that a “two-speed Europe” does not equal a “two-class Europe”. The author presents all the aspects of implementing this option, from the composition of the group, acting as an avant-garde, to the way in which the rights and the interests of the non-participating EU Member States would be guaranteed. As far as this option is concerned the author focuses on providing possible solutions to the potential problems that this option might pose. For instance, with respect to the fact that it might be necessary to create a new institutional framework different from that of the EU, the author analyses in turn what would happen to some of the EU’s institutions and organs if it comes to a “two-speed Europe” in the future. He takes a closer look at the European Parliament, the European Commission, the Court of Justice, the Central Bank, the Court of Auditors, the Economic and Social Committee and the Committee of the Regions. For instance:

“A new administrative authority distinct from the European Commission. […] The participating states might envisage giving the administrative authority the power to launch legislative initiatives, but not as a monopoly right. It could share this power with the organs representing the governments and with the parliamentary organ. […] The European Central Bank (ECB) will, of course, continue to exercise fully its role. The additional treaty would not change anything about that whatsoever. Therefore, there would be no need to have any corresponding organ. The participating states could confer on the Court of Auditors of the EU the task of controlling the accounts and the implementation of “their” budget, which will necessarily be separate from the EU’s budget. […] If this was not possible, another option could be to establish a small organ of control, the number of its members being independent from the number of participating states and limited, for example, to three or five. […] A third option […] might be to confer the task of auditing the accounts to the participating states, on a rotating basis.” (pg. 131-135)

“The European Union is in crisis.” (pg. 143)

This is how the chapter of conclusions starts. It can be said that this sentence is a paraphrase of the chapter assessing the EU’s situation, which begins as follows:

“[…] the European Union does not function well and […] it is unable to solve its current fundamental problems.” (pg. 20)

The author summarizes each option provided in the book and he presents for each of them the reasons why they would not be feasible, except for the option of a “two-speed Europe”, based on the adoption of an additional treaty.

2.3 On the morphological, lexical and syntactic features of the book

From a lexical point of view, the author uses a common language, which can be understood by most people, considering the fact that it aims at explaining the EU’s current situation and the solutions to which it could resort. But there are also some specialized terms, given the fact that this book has a political and economic background. Here they are: “closer cooperation”, “enhanced cooperation”, “qualified majority vote”, “international law”, “opt-out”, “permanent structured cooperation”, “acquis communautaire”, “Economic and Monetary Union”, “Court of Justice of the European Union”, “Court of Auditors”, “EU enlargement”, “EU legal instruments”, “Eurogroup”, “European Commission”, “European Council”, “European Stability Mechanism”, “Europe ‘à la carte’”, “Europe Research Area”, “judicial cooperation in civil/criminal matters”, “multi-speed Europe”, “rule of law”, “Ioannina arrangements”, “European Parliament”, “European 2020 Strategy”, “R&D (research and development)”, “European Economic Community”, “first pillar”, “second pillar”, “third pillar”, “High Representative of the Union for Foreign Affairs and Security Policy”, “Single European Act”, “General Court”, “Economic and Social Committee”, “Committee of the Regions”, “European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms”, “European External Action Service”, “EU’s Financial Regulation”, “Single Market”, “European Central Bank”, “Council of Ministers of Economic and Financial Affairs”, “ordinary legislative procedure”, “principle of proportionality”, “principle of subsidiarity”, “’brake-accelerator’ mechanism”, “Laeken Declaration”, “EU’s political legitimacy”, “EU accession”, “acceding state”, “procedure of constructive abstention”, “EU institutional framework”, “Schengen Information System”, “European judicial area”, “inbuilt enhanced cooperation”, “Common Foreign Security Policy”, “Common Security and Defence Policy”, “European Public Prosecutor’s office”, “co-decision procedure”, “EU legislation”, “EU secondary law”, “Euro-Plus-Pact”, “international legal instrument”, “Organization for Joint Armament Cooperation”, “European Defence Industry”, “European Space Agency”, “European Patent Office”, “EU decision-making procedures”, “EU treaties”.

All the terms above are related to the EU, covering a variety of aspects, such as institutions, EU legal instruments, concepts specific to the EU policies and to the EU legal setup.

It is a matter of course that being an argumentative text and also having the idea of providing information as a major objective, the text is poor in metaphors and figures of speech. However, the author uses similes, in order to support his ideas or to emphasize a fact. For example:

“The idea of having two or several speeds for the EC was formally presented in the “Leo Tindemans Report” in 1975. Leo Tindemans was at that time the Prime Minister of Belgium […]. In the 1990s, the idea reappeared in a forceful document published in Germany by Karl Lamers and Wolfgang Schäuble. […] The idea was also referred to several times in France, both on the right of the political spectrum […]. On the opposite side, the concept of a “two-speed Europe” has always been fiercely opposed by British commentators and journalists. […] The Government of Poland and the authorities of Ireland and of Portugal have also expressed their reluctance over ideas going in the direction of a “two-class Europe” while not expressing themselves clearly on the idea of a temporary “two-speed Europe”.(pg. 67-70)

All these examples are provided in order to emphasize, on the one hand, that this controversial concept was also referred to in the past and this makes it seem more feasible now, and on the other hand, the fact that political opinions with respect to this concept were always divided.

One can also notice the occurrence of some artistic artifices aiming at attracting the readers’ attention. For instance:

“But would it be possible for the EU to try and to continue to work on the basis of its current treaties?”; (pg. 60)

“If this were to be the case, which bodies and organs could play this role? Would it be possible for the present institutions to do so?” (pg. 127)

By inserting these questions, the author makes the text interactive to some extent. He indirectly involves the reader in the process of analysing the facts that he presents, by asking these questions as the reader himself would do.

The text is easy to follow, as it has a logical thread and when expressing an idea, the author provides not only the cause and the result, but the proceeding as well. As the text is basically an analysis, on the one hand of the current situation of the EU and on the other hand of the options that the EU has in order to strengthen its powers, the arguments provided by the author are concrete. For example:

“However, on the one hand, QMV is not a panacea, because in this field it would be difficult to impose rules on Member States whose content they would disagree with. On the other hand, unanimity remains applicable in a number of cases. Consequently, closer cooperation among some Member States will probably be unavoidable.”(pg. 44 )

By using these connectors (however, on the one hand, on the other hand, therefore) to express a contrast, the author provides the reader with the reasoning line that led to that conclusion

At a syntactic level, it can be said that for the sake of clarity, the author goes for main sentences instead of secondary ones, when he draws conclusions. For example:

“Globalization is a reality. […]. The EU must be able to help. […]. Decreasing efficiency and relevance are not the only issues”. (pg. 146)

This way it is more likely that the target audience will understand the seriousness of the facts that he presents. But, at the same time, with respect to the arguments provided by the author when analysing a fact, the book flows with logical connectors, which are specific to the argumentative texts. For instance: “therefore”, “however” “thus”, “furthermore”.

“The political risk is that their position might influence the Commissioners having the same nationality […] to approve the proposal. […] Therefore, there are convincing arguments in favour of changing rules on this point […]” (pg. 118)

“This was considered by the authors of the treaties quite natural in the case of the Council […]. However, this was not considered as appropriate in the case of the Commission […]” (pg. 117)

“Furthermore, in certain matters the treaty authorizes Member States to continue to legislate further, even in cases where the EU has adopted legislation.” (pg. 83)

“Thus, at least at the time of writing, a substantive revision of the EU treaties looks politically implausible.” (pg. 59)

The author also uses sentences like: “this is the reason why”, in order to connect a previously stated cause with its effect.

“The main reason why using these words raises controversy is that they are not precise enough, and that consequently they are interpreted in different ways.” (pg. 62)

All of them contribute to the fluency of the text.

From a morphological point of view, the author prevailingly uses the present tense, as well as the future tense. First of all, he uses the present tense to depict certain facts about the EU when assessing its current situation. Such sentences express general truth about the EU, as one can see below:

“EU citizens are well protected against illness and disease. […] Public infrastructure and services are excellent […] The network of roads and motorways is also very dense and modern.” (pg. 10)

Secondly, he uses it to describe or to present a situation or procedure specific to the EU. Such sentences have the same generic value:

“The tactic usually followed is to group together two or more files, the decision on some of which requires the consent or the co-decision of the EP in order to be adopted, whereas it has only the right to deliver a mere consultative opinion on the others. The EP makes then known that it will give its agreement on the first files, only if and when the Council accepts its requests on the other files. This is common practice. ” (pg. 31)

The book is also rich in verbs used in the future tense, for instance:

“Further EU enlargement to the western Balkans will increase these difficulties, especially if carried out too quickly and without enough preparation in the acceding states […] ” (pg. 55)

given the fact that, in his book the author tries to assess both the current and the future situation of the EU and to make predictions about what is to happen.

Nevertheless, one can also notice the presence of verbs used in the past tense, especially when the author provides examples of certain cases in the past and compares them with the current situation:

“Besides, one has also to take into account that smaller Member States, nationals of which form a majority in the Commission, have always been cautious about enhanced cooperation, especially when they are not among the richest countries of the EU. […] Finally, the procedure allowing for a case of enhanced cooperation was used for the first time at the end of 2010 […]. The Council also gave its authorization for a second possible case in March 2011 […] this authorization was requested by twenty-five Member States.” (pg. 82)

Given the fact that the book mainly focuses on providing solutions for the future, some of the most frequently used modal verbs are “might” and “may”, in their epistemic value (possibility), because one cannot talk about certainty in this context, where each decision to be taken in the future might bring along different consequences.

“This is way there might now be an understanding among most political authorities of the twenty-seven Member States […].” (pg. 35)

“Closer cooperation may also take place within the EU institutional framework, using the EU institutions and procedures, when the EU treaties explicitly provide for this possibility.” (pg. 61)

There also appear other modal verbs, used to express possibility or probability, such as “could” and “would”

“Other ideas could be explored further. […] In such a case, one could think about a “minimalist” revision, which would improve the decision-making system only in order to allow for more flexibility between the Member States. For example, a short new provision could generalize the procedure of constructive abstention.” (pg. 57)

All of them are used in their epistemic value, expressing the fact that a specific situation is possible or is likely to happen. Nevertheless, the latter two are also used as auxiliaries for the conditional:

42.“If this were to be achieved, it would mean that the present system of the euro area, based on centralized monetary policy and on a high degree of decentralization of budgetary and economic policy, is viable, but on the strict condition that all euro members respect the common rules.” (pg. 101)

Furthermore, when providing ideas about how to solve certain issues of a specific domain, the author rather goes for the modal verb “should”, using it in its root deontic interpretation and highlighting this way the fact these solutions are the only ones available. For instance:

“In order to increase efficiency, the following should be re-considered […] ideally, the Commission should be transformed into a very small institution, whose members would really be independent from their Member State of origin. […] these reforms should address its composition, the establishment of the lists of candidates and the arrangements for the election of its members. […] A greater involvement of the national parliaments: their role and powers should be increased and their coordination at the EU level should be facilitated […]” (pg. 56)

2.4 The aim of the author

When writing this book, Jean-Claude Piris aimed both at informing the EU citizens about the current crisis and at explaining what the concept of a “two-speed Europe” means. Even though he presents four available options for the EU, he lays emphasis on the idea of going towards a “two-speed Europe”, this being not only feasible, but also necessary.

His suggestion of going for a “two-speed Europe” in the future comes against a crisis caused by the malfunction of the European institutions. As he mentions several times in his book, the Union and its Members run the risk of becoming irrelevant and unable to face challenges at a global level. Therefore, in his book he supports this idea involving an inner core, also referred to as an avant-garde, which would protect the whole Union.

Given the fact that this idea was received with a grain of salt by many members of the EU Members, because they were afraid of being left behind, while only the most powerful members will continue to develop, in this book Jean-Claude Piris aimed at explaining what this option really involves and how efficient it will be for the Union. Therefore, while supporting this idea of a “two-speed Europe”, he approaches the most important concerns of the EU Member States, such as whether an additional treaty would be compatible with international law and EU law or regarding the composition of the avant-garde group.

In his book, the author attempts to differentiate between a two-speed Europe and a two-class Europe, given the fact that much of the fears of the smaller EU Member States are caused by this idea of being left out. Jean-Claude Piris makes it very clear that an avant-garde group would be only temporary, in order to help the EU to weather the storm and he also highlights the fact that such a group would be opened to every Member State at any time.

Jean-Claude Piris’s analysis regarding the legal measures that should be taken in order to overcome the current crisis, is supported by the fact that he himself is a leading figure at the EU level, having served as the Legal Counsel of the Council of the EU and Director General of its Legal Service from 1988 to 2010 and currently being an Honorary French Conseiller d’Etat. He assesses the present situation of the EU from an economic and political point of view and he reaches the conclusion that the only feasible solution to this crisis is that the EU and its Member should permit the development towards a “two-speed Europe”.

3. BRIEF OVERVIEW OF THE ESSENTIAL ASPECTS OF THE THEORY OF TRANSLATION

This chapter aims at briefly presenting the theory of translation, as well as several important translators and theoreticians and their ideas on translation.

The first subchapter provides a general view of translation, tackling the idea of a translator as a traitor and also trying to distinguish between word-for-word translation and sense-for-sense translation.

The second subchapter aims at briefly presenting some important theoreticians in different centuries and their views on translation.

The third subchapter focuses on the importance of contextualization and equivalence in translation.

The fourth subchapter briefly describes the stages of the process of translation and it tackles the idea of a translator as mediator between the source culture and the target culture.

The fifth subchapter presents the role of a EU translator and the difficulties that he might encounter.

3.1 General views on the art of translation

Nowadays, the art of translation has become a science, called translation science. But it has not always been this way. At the beginning, the idea of transposing a text into another language was somewhat unclear, especially with regard to the religious texts, hence, over time, translators had been oppressed. There emerged the idea that a translator is a traitor, because of what ethnological linguists call a lexical gap. This gap refers to the words or concepts in the source language that have no equivalent in the target language.

Over time the most translated text in Western history and culture was the Bible. Because of its interpretation as “the Word of God”, its translation from the source language into the vernacular languages raised many controversies. Some of the important translators of the Bible were St Jerome, whose Latin version, the Vulgate, served for centuries as the official text of the Catholic church, and Martin Luther, who translated the Bible into German and whose version replaced the original for some Bible translators.

According to André Lefevere in his book “Translation History Culture – A sourcebook”:

“Translations are not made in a vacuum. Translators function in a given culture at a given time. The way they understand themselves and their culture is one of the factors that may influence the way in which they translate.”(pg. 14)

when a text is translated, several things have to be taken into consideration. A good translation does not mean to blindly replace the words from the source language with words from the target language. One of the most important aspects to be taken into account when translating a text is the cultural environment. Each country comes with its own history and culture and even though some of them may have things in common, they are different, hence the translator must know very well not only the language into which he translates a text, but also the history and the culture of that respective country. In other words, it can be said that a translation is not only a transfer of words, but also a transfer of culture.

Therefore, there emerged the question whether a translator should go for the word-for-word translation or for the sense-for-sense translation. Over time many translators argued in favor of one or the other. They developed translation theories based on their own observations. Some of them are: Marcus Tullius Cicero, Martin Luther, Johann Wolfgang von Goethe, Roman Jakobson, André Lefevere; and their ideas will be briefly presented in the following subchapter.

This controversy regarding the best way of translating gave birth to the notion of “faithful translator” and posed another question: For which of the two types of translation should a faithful translator go? Here are some opinions in favor and against of the two types of translation.

While paraphrasing Horace in his book “Translation History Culture – A sourcebook”, André Lefevere says the following:

“When Horace, for instance, speaks of a “faithful translator,” he has the person in mind, much more so than the work that person produces. Translators, in Horace’s understanding, thrive on the trust their patron and their public put in them. They do not have to translate “word for word” because both patron and audience literally “take their word” at face value.” (Lefevere, 1992, p. 14)

In Horace’s opinion, a faithful translator should go for the sense-for-sense translation, arguing that there is no need for the word-for-word translation, because his public trusts him.

As different from Horace’s ideas, Victor Hugo thinks that the differences between two cultures are a problem and therefore a translator should not try to perform an intercultural transfer in his translation, as André Lefevere quotes in “Translation History Culture – A sourcebook”:

“Victor Hugo describes the other extreme: When you offer a translation to a nation, that nation will almost always look on the translation as an act of violence against itself.” (Lefevere, 1992, p. 14)

Johann Wolfgang von Goethe supported the idea that a translator equals a mediator between the cultural and historical perspectives of different countries, as can be noticed in the excerpt from the “Schriften zur Literatur”, 1824:

“If we are able to put ourselves directly into such a distant situation, with no knowledge of local color and no understanding of the language, if we can observe a foreign literature at our ease, without having to do historical research, if we can bring the taste of a certain time to mind, the meaning of a nation and its genius, we must thank the translator who has exercised his talents for our benefit with great diligence, his whole life long […]That is how we should look upon every translator: he is a man who tries to be a mediator in this general spiritual commerce and who has chosen it as his calling to advance the interchange. Whatever you may say about the deficiencies of translation, it is and remains one of the most important and dignified enterprises in the general commerce of the world. The Qur’an says: “God has given every nation a prophet in its own language.” Every translator is a prophet among his own people. The impact of Luther’s Bible translation has been enormous, even though critics still find fault with it and express their reservations about it to this very day.” (Lefevere, 1992, p. 24-25)

If it were to paraphrase Goethe, it can be said that he appreciated the ability of a translator to make himself invisible in his translation, to give the reader the impression that he is reading a text in his own language and not a translation. It can be said that this is the most important quality that a translator must have.

3.2 Important translators and their opinions on translation

This subchapter aims at briefly describing the ideas put forth by some of the most significant translators, belonging to different historical periods: Marcus Tullius Cicero (associated with the early stages of Latin translation), Martin Luther (a key figure for the transition from the Reformation and Renaissance to the eighteen century), Johann Wolfgang von Goethe (from the nineteenth century), Roman Jakobson (twentieth century).

Marcus Tullius Cicero (106-43 BC) was a Roman orator and philosopher and he belonged to the period of early Latin translation. He was a supporter of the sense-for-sense translation; he “made a case for ‘free’ translation” (Weissbort and Eysteinsson, 2006, p. 21). In his opinion, the aim that has to be achieved while translating a text should be to preserve the meaning of the original text and not to blindly replace words from the source language with their equivalent in the target language:

The essence of successful oratory, he insists, is that it should ‘instruct, delight and move the minds of his audience’, this being achievable in translation only by conserving the ‘force and flavour of the passage’, not by translating ‘word for word’. (Weissbort and Eysteinsson, 2006, p. 21)

Nevertheless, he did not absolutely exclude the option of translating a text word-for-word. As it can be noticed in the excerpt below, he presented translation as a means of enriching the language, by translating certain expression from the source language with a similar expression in the target language, even resorting to word-for-word translation, as long as the target audience will understand its meaning.

“Extract from De oratore (“On the Orator”), dated 55 BC. I decided to take speeches written in Greek by great orators and to translate them freely, and I obtained the following results: by giving a Latin form to the text I had read I could not only make use of the best expressions in common usage with us, but I could also coin new expressions, analogous to those used in Greek, and they were no less well received by our people as long as they seemed appropriate.” (Lefevere, 1992, p.47)

Furthermore, he condemns the idea of rendering the terms of the source language by means of the target language, this technique being called loan translation. He offers two alternatives to the situation in which the target language does not have an equivalent for a certain term in the source language:

One option would be to resort to compensation, in other words to try to explain the respective term, using more than one word, in order to render the original meaning.

Let us take, for instance, the adjective “auto-tuned”, which has been recently coined in English and therefore it might pose several difficulties in translations. Look, for instance, the following sentence: “When I heard him singing live, it was mind-blowing. His auto-tuned voice sounds so different from the real one that I couldn’t recognize him”. A possible translation into Romanian might be: Când l-am auzit cântând în realitate, am fost șocat. Vocea pe care o are în urma prelucrărilor computerizate este atât de diferită de cea adevărată încât nici nu l-am recunoscut. As it can be noticed, in order to render the meaning of this adjective, more than one word are needed. The translation of this term may obviously vary dependent on the context, type of text and target readership.

Another option would be to borrow the word from the source language and to carry it as such in the target language, this process being a means of enriching the language, called borrowing.

Here is an excerpt from an article and its translation into Romanian which tries to highlight the translation of the English word “summit”. Even though the word “summit” means “întâlnire la cel mai înalt nivel” and it can be translated as such, over time this word was assimilated into Romanian. The translator gets to choose what variant he wants to use depending on the context and on the target audience.

“European leaders are meeting in Brussels for a two-day EU summit. Top of the agenda: defense, Brexit, and migration.

As some member states – and even council president Donald Tusk – push back against migrant quotas, German Chancelor Angela Merkel stressed the need for all countries to share the burdens of migration.

“To my mind, any kind of selective solidarity has no place in our union. Member states who are located at the frontiers are faced with tremendous responsibility. The existing system is not working and that’s why we need solidarity within our union”.

[…] Arriving at the summit, European Council President Donald Tusk described the fault lines currently running through the European bloc.

“When it comes to EMU [European Monetary Union] the division comes – and sorry for this geographical simplification – to North and South. When it comes to migration, it is between East and West.”

Despite igniting a storm with his earlier criticism of EU migrant quotas, Tusk urged unity in the face of these challenges.

The two-day summit will also discuss security and defense and eurozone reform.”

Conducătorii europeni se vor întâlni la Bruxelles pentru un summit al UE care va dura două zile. Punctele de interes: apărarea, Brexitul și migrația.

Din moment ce unele state membre, și chiar și președintele Consiliului, Donald Tusk, resping ideea cotelor de migranți, cancelarul german Angela Merkel a subliniat necesitatea ca toate țările să împărtășească greutățile apărute odată cu fenomenul migrației.

“Din punctul meu de vedere, în uniunea noastră nu-și are locul niciun fel de solidaritate selectivă. Statelor membre situate la granițe le este atribuită o responsabilitate imensă. Sistemul actual nu funcționează și acesta este motivul pentru care avem nevoie de solidaritate în uniunea noastră.”

[…] La summit, președintele Consiliului European, Donald Tusk a descris discrepanțele din cadrul blocului european în prezent.

“În ceea ce privește Uniunea Monetară Europeană, apar discrepanțe, și îmi cer scuze pentru această simplificare geografică, între nord și sud. În ceea ce privește migrația, între est și vest.”

În ciuda faptului că a stârnit o furtună cu criticile sale anterioare cu privire la cotele de migranți din UE, Tusk a îndemnat la unitate pentru a depăși aceste provocări.

La summit-ul care va dura două zile se va discuta de asemenea și securitatea, apărarea și reforma zonei euro.

Here is an excerpt from “De finibus bonorum et malorum”, preciselyillustrating these options:

“Extract from De finibus bonorum et malorum (“On the Limits of Good and Evil”), dated 44 BC. Yet it will not be necessary to render the Greek term by means of a Latin word that is a caique of it, as is the custom of translators who do not know how to express themselves, when we already have a more common word that says the same thing. You could even do what I usually do: where the Greeks have one word I use more than one if I can’t translate otherwise, but that does not mean that I should not have the right to use a Greek word whenever Latin is unable to offer an equivalent.” (Lefevere, 1992, p.47)

As Lefevere says in the paragraph quoted above, the translator can choose to translate a certain term by means of explaining it (for example, the term “auto-tuned” discussed earlier in this chapter) or by carrying the term into the target language (for example, the term “summit”). There is no one-to-one equivalent for this term in Romanian, therefore while translating a text from English into Romanian, the translator should decide which of the two options provided by Lefevere fits better depending on the context and on the target audience. For example, if the target public is unacquainted with politics and as a result with political language, the appropriate rendition of the English word “summit” would be “întâlnire politică la cel mai înalt nivel”, since it provides an explanation of the term. On the other hand, if the translation is made for politicians, for example, the word “summit” would be a better option, because the target audience is familiar with this term and its meaning and therefore the rendition would fully cover the original meaning in only one word. And since the text chosen to illustrate this option is retrieved from a website which publishes news linked to the European Union, the articles are clear examples of political language. Therefore, while translating it, the term “summit” would be an adequate rendition.

Martin Luther (1483-1546) was a German theologian, social thinker and last, but not least a translator. He was a key figure of the Reformation, being the author of one of the most significant translations of the Bible in the history of Europe. As a translator, his aim was to provide a rendering that could be generally understood by the public.

One of the most important texts in the history of translation theory belongs to him, namely “Open Letter on Translation”, written in 1530. Here is an excerpt from this letter:

“For you and our people, however, I will explain why I decided to use the word ‘sola’, although in Romans 3: 28 it is not ‘sola’ but ‘solum’ or ‘tantum’ that I have used. See how carefully these asses scrutinize my text! However, I have used ‘sola fide’ elsewhere and want both of them, ‘solum’ and ‘sola’. I have taken pains in translating in order to render a pure and clear German. And it often happened that we sought and questioned a single word for fourteen days, three, four weeks, and at times still could not find it. In Job we 60 from reformation to eighteenth century worked this way, Master Philips, Aurogallus, and I, so that in four days sometimes we could hardly Finish three lines. Rather—now that it is in German and ready, anyone can read and criticize it.” (Weissbort and Eysteinsson, 2006, p. 60-61)

In this excerpt from his book, Luther underlines the difficulty of finding the perfect equivalent for a term in order to render the meaning of the original. For this reason, he used more variants to render the sense of a term in his attempt to fully cover the original concept.

Here is an excerpt from a text about cell changes and cancer and its translation into Romanian. Since the English word “cancer” can be translated into Romanian as “cancer”, or by using its scientific name, “tumoare malignă” or “neoplasm malign”, these equivalents can be used interchangeably in order to cover the whole concept.

“All cancers begin in cells. Our bodies are made up of more than a hundred million million (100,000,000,000,000) cells. Cancer starts with changes in one cell or a small group of cells.

Usually, we have just the right number of each type of cell. This is because cells produce signals to control how much and how often the cells divide. If any of these signals are faulty or missing, cells may start to grow and multiply too much and form a lump called a tumour. A primary tumour is where the cancer starts.

Some types of cancer, called leukaemia, start from blood cells. They don't form solid tumours. Instead, the cancer cells build up in the blood and sometimes the bone marrow.

For a cancer to start, certain changes take place within the genes of a cell or a group of cells.”

Toate tipurile de cancer încep în celule. Corpul nostru conține mai mult de o suta de mii de miliarde de celule (100.000.000.000.000). Cancerul debutează cu schimbări într-o celulă sau un grup mic de celule.

În mod normal, avem exact numărul necesar din fiecare tip de celulă. Și este așa pentru că celulele produc semnale care să controleze cât de mult și cât de des se divid celulele. Dacă unul dintre aceste semnale este defectuos sau lipsește, celulele pot începe să crească, să se multiplice și să formeze un conglomerat numit tumoare. Cancerul începe ca o tumoare primară. Unele tipuri de neoplasme maligne, leucemiile, apar la nivelul celulelor sangvine. Nu formează tumori solide. În schimb, celulele maligne se acumulează în sânge și uneori în măduva oaselor.

Pentru apariția unei tumori maligne este nevoie ca anumite schimbări să aibă loc în genele unei celule sau a unui grup de celule.

By using these three variants, the translator makes it possible for various categories of readers to understand the text. Some of them might be familiar with the term ”tumoare malignă” which they associate to the general term ”cancer”, while others might associate the idea of cancer to the term ”neoplasm malign”, depending on the their personal experience and knowledge.

Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) was a key figure of the nineteenth century. He was a German poet, critic, novelist and dramatist. As far as translation is concerned, his view encompasses the idea of the translator acting as a mediator, who tries to transfer the essence of a text from one language into another, being aware of cultural and social differences:

“That is how we should look upon every translator: he is a man who tries to be a mediator in this general spiritual commerce and who has chosen it as his calling to advance the interchange. Whatever you may say about the deficiencies of translation, it is and remains one of the most important and dignified enterprises in the general commerce of the world.”(Lefevere, 1992, p. 25)

“If we are able to put ourselves directly into such a distant situation, with no knowledge of local color and no understanding of the language, if we can observe a foreign literature at our ease, without having to do historical research, if we can bring the taste of a certain time to mind, the meaning of a nation and its genius, we must thank the translator who has exercised his talents for our benefit with great diligence, his whole life long.” (Lefevere, 1992, p. 24)

As it can be noticed in this excerpt from “Schriften zur Literatur”, 1824, Goethe highlights the ability of the translator to render the text into another language so well, that the reader of the translation cannot realize the fact that what he or she is reading is not the original text. From this point of view, the work of a translator does not sum up to speaking a language like a native, but also to knowing its historical and cultural background. This way, the translator can provide an already processed text to the reader.

The excerpt below from a novel by Virginia Woolf, namely Night and day, and its translation into Romanian try to illustrate the idea advanced by Goethe. Even though the novel was published in 1919, the translation tries to render a version which would introduce the reader into the atmosphere and the society of that age.

“It may be said, indeed, that English society being what it is, no very great merit is required, once you bear a well-known name, to put you into a position where it is easier on the whole to be eminent than obscure. And if this is true of the sons, even the daughters, even in the nineteenth century, are apt to become people of importance—philanthropists and educationalists if they are spinsters, and the wives of distinguished men if they marry. It is true that there were several lamentable exceptions to this rule in the Alardyce group, which seems to indicate that the cadets of such houses go more rapidly to the bad than the children of ordinary fathers and mothers, as if it were somehow a relief to them. But, on the whole, in these first years of the twentieth century, the Alardyces and their relations were keeping their heads well above water. One finds them at the tops of professions, with letters after their names; they sit in luxurious public offices, with private secretaries attached to them; they write solid books in dark covers, issued by the presses of the two great universities, and when one of them dies the chances are that another of them writes his biography.”

Se poate spune într-adevăr că, în societatea engleză din prezent nu este nevoie să ai nicio calitate excepțională pentru a avea o poziție în care să fii mai curând demn de remarcat decât necunoscut, să ai un nume bine-cunoscut este suficient. Și dacă acest lucru este adevărat despre bărbați, chiar și femeile, și chiar și în secolul al XIX-lea, pot deveni persoane importante, devenind filantroape și pedagoge dacă rămân fete bătrâne și soțiile unor bărbați distinși, dacă se căsătoresc. Este adevărat că au existat câteva jalnice excepții de la această regulă în familia Alardyce, lucru care pare să arate faptul că este mult mai probabil ca mezinii din astfel de familii să ajungă rău, decât copiii născuți în familii obișnuite, ca și cum ar fi o ușurare pentru ei. Dar, în linii mari, în acești primi ani ai secolului XX-lea, familia Alardyce și rubedeniile lor se mențineau pe linia de plutire. Au meserii importante, grade profesionale; lucrează în birouri publice luxoase și au asistente personale; scriu cărți groase cu coperți negre, publicate de editurile celor două mari universități și când unul dintre ei se prăpădește, este foarte probabil ca o rudă a sa să îi scrie biografia.

The translator tries to introduce the reader into the age when the text was written using terms that at the moment of writing might seem obsolette, such as: “educationalist” translated as “pedagog”, “spinster” as “fată bătrână”, “relations” as “rubedenii” and “to die” translated as “a se prăpădi”. At the moment of writing, some modern equivalents of these words might be “educator”, “celibatară”, “rude” and “a deceda”. By using those terms, the translator tried to render to the reader the colour of that age to the reader.

As far as the translation of poetry is concerned, although he respects the work of the poet and his struggle to obtain both rhythm and rhyme, Goethe advances the idea of a simple translation, in prose, which could be understood by each category. In his opinion, the essence of a lyricist is represented by what remains after removing the lyrical elements. Here is an excerpt from “Dichtung und Wahrheit” (1811-1814) where this idea is illustrated:

“The translations of Shakespeare in prose, first Wieland’s, then [Johann Joachim] Eschenburg’s, could quickly spread as reading matter. They were generally intelligible and suited to the common reader. I honour both rhythm and rhyme, through which poetry become poetry indeed, but what is really deeply and thought operative, what really shapes and improves, is what is left of a poet when he has been translated into prose. What remains then is the pure, perfect essence which a blinding exterior often succeeds in deluding us with when it is not there, and in hiding when it is. That is why I think translations into prose are more advantageous than translations into verse in the first stages of education […] If you want to influence the masses, a simple translation is always best.” (Weissbort and Eysteinsson, 2006, p. 199)

Here is a poem by Robert Frost, translated into Romanian into prose, without preserving the rhyme, rhythm or measure, a simple translation, as Goethe said as described above:

“Whose woods these are I think I know.

His house is in the village, though;

He will not see me stopping here

To watch his woods fill up with snow.

My little horse must think it queer

To stop without a farmhouse near

Between the woods and frozen lake

The darkest evening of the year.

He gives his harness bells a shake

To ask if there is some mistake.

The only other sound's the sweep

Of easy wind and downy flake.

The woods are lovely, dark and deep,

But I have promises to keep,

And miles to go before I sleep,

And miles to go before I sleep.”

Cred că știu ale cui sunt aceste păduri. Totuși casa lui este în sat. Nu mă va vedea că mă opresc aici să-i privesc pădurile acoperite cu zăpadă. Căluțului meu i s-ar putea părea ciudat că ne oprim fără să fie în apropiere vreo fermă, între pădure și lacul înghețat, în cea mai întuncată noapte a anului. Își scutură clopoțelele de la harnașament să vadă dacă este vreo greșeală. Singurul alt sunet este sunetul vântului domol și al zăpezii pufoase. Pădurile sunt fermecătoare, întunecate și adânci, dar am promisiuni pe care trebuie să le îndeplinesc și kilometrii de parcurs înainte să dorm și kilometrii întregi de parcurs înainte să dorm.

The translator focused on the meaning and not on the form of the text.

Roman Jakobson (1896-1982) was a literary theorist and linguist. He paid a lot of attention to the idea of untranslatability of a concept, due to the differences in culture. He argues against this idea, relying on the fact that even though a nation is not familiar with a certain foreign concept, that specific word can be understood on the basis of a linguistic acquaintance. This idea is rendered in “On Linguistic Aspects of Translation”, in R. Jakobson, Language in Literature, ed. Krystyna Pomorska and Stephen Rudy (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1987) and here is an excerpt focusing on this matter:

“According to Bertrand Russell, ‘no one can understand the word ‘‘cheese’’ unless he has a nonlinguistic acquaintance with cheese.’ If, however, we follow Russell’s fundamental precept and place our ‘emphasis upon the linguistic aspects of traditional philosophical problems,’ then we are obliged to state that no one can understand the word cheese unless he has an acquaintance with the meaning assigned to this word in the lexical code of English. Any representative of a cheese-less culinary culture will understand the English word cheese if he is aware that in this language it means ‘food made of pressed curds’ and if he has at least a linguistic acquaintance with curds. We never consumed ambrosia or nectar and have only a linguistic acquaintance with the words ambrosia, nectar, and gods—the name of their mythical users; nonetheless, we understand these words and know in what contexts each of them may be used. […] There is no signatum without signum. The meaning of the word ‘cheese’ cannot be inferred from a nonlinguistic acquaintance with cheddar or with camembert without the assistance of the verbal code. An array of linguistic signs is needed to introduce an unfamiliar word” (Weissbort and Eysteinsson, 2006, p. 330-331)

As a solution to the cultural differences, he suggests the idea of translating the meaning of a certain linguistic sign in an alternative one, familiar to the target culture:

“For us, both as linguists and as ordinary word-users, the meaning of any linguistic sign is its translation into some further, alternative sign, especially a sign ‘in which it is more fully developed,’ as Peirce, the deepest inquirer into the essence of signs, insistently stated. The term ‘bachelor’ may be converted into a more explicit designation, ‘unmarried man,’ whenever higher explicitness is required.” (Weissbort and Eysteinsson, 2006, p. 331)

As it has been said above, the cultural background is very important while translating. Let us imagine the following situation: the target audience would be a citizen from Somalia who has never seen or felt snow in his life. The text to be translated would include the following sentence:

“The dress worn by the little girl was snow-white and her eyes were sky-blue.”.

The issue emerges when the translator has to provide an equivalent for the word “snow” as to capture the original meaning, but also to make it understandable for the reader. As it has been said, he might choose a comparison which is familiar to the target language and which illustrates that respective feature, namely the colour. A solution might be to replace it with the word “milk” which would have a correspondent image in the reader’s mind.

He also distinguishes between three types of translation, based on the different interpretations of the verbal sign, this way providing the translator with the necessary tools to break the idea of untranslatability:

“1. Intralingual translation or rewording is an interpretation of verbal signs by means of other signs of the same language.

2. Interlingual translation or translation proper is an interpretation of verbal signs by means of some other language.

3. Intersemiotic translation or transmutation is an interpretation of verbal signs by means of signs of nonverbal sign systems.” (Weissbort and Eysteinsson, 2006, p. 331)

Here is an excerpt from an article which has been rephrased, and then the ST is translated into Romanian in turn in order to illustrate these two tools provided by Roman Jackobson.

“The air we breathe contains such a diverse mix of compounds it's impossible for researchers to be sure what chemical is causing what problem.

And there's an even trickier issue – setting pollution limits that are appropriate for everyone. Air fresheners are loved by some people – but they make others choke. Cleaning sprays are useful – but they make some people's eyes run. I know someone whose childhood asthma is thought to have been provoked by chemical emissions from flat-packed furniture in his bedroom.

This is a neglected field of research as public and media attention has focused on cars outdoors at the expense of chemicals indoors.”

Here is the intralingual translation is concerned:

“The fact that the air contains so many chemical compounds has the researchers on the hip as far as the cause of the problem is concerned. And we also deal with another elusive issue, namely to establish a set of limits that will be agreed by everyone. Some people like air fresheners, while others choke because of them. Even though cleaning sprays are beneficial, they may irritate some people’s eyes. I know someone who had asthma during his childhood and its cause is thought to be the chemical emissions from the flat-packed furniture in his bedroom. This field was neglected because people and media attention mainly focused on cars outdoors, not on the expense of chemicals indoors.”

And here is the translation proper, in other words the interlingual translation:

Aerul pe care îl respirăm conține un amestec atât de variat de compuși, încât este imposibil ca cercetătorii să stabilească cu exactitate cauza chimică a problemei. Și mai e o problemă chiar mai dificilă și anume, stabilirea unor limite de poluare adecvate tuturor. Unora le plac odorizantele, dar altora le creează senzația de sufocare. Spray-urile de curățare sunt folositoare, dar oamenilor le lăcrimează ochii din cauza lor. Cunosc pe cineva care are astm din copilărie, cauza fiind considerată emisiile chimice de la mobila din dormitorul său. Acestui domeniu de cercetare nu i s-a acordat prea mare importanță, deoarece atenția publicului și a mass-mediei s-a concentrat asupra mașinilor care funcționează în exterior, în detrimentul produselor chimice din interior.

Regarding the intersemiotic translation, the third tool provided by Jackobson, it has to do with the rendition of a certain linguistic sign from the source language into a non-verbal sign in the target language.

For instance, when the traffic light shows the color red, the driver knows that he has to stop, while the color green tells him to go. It is almost universal. But there are also signs that have different interpretation depending on the cultural background. For instance, while in Romania shaking your head horrizontally means “no”, in Bulgaria that would be a “yes”.

3.3 Contextualization and equivalence in translation

The notion of context and the concept of equivalence are some of the most important elements that have to be taken into consideration when providing a translation. These two concepts go hand in hand and for this reason, it can be said that one of the features of a good translation would be providing the perfect equivalent for a specific term in the target language in a specific context. None of these concepts is to be ignored.

Firstly, as far as the context is concerned, nobody can provide a translation of a sentence, for instance, without knowing the entire language segment. There are words which have totally different meaning, depending on the context.

Let us take, for instance, the English word “mate” as a noun, which can be translated into Romanian either as “prieten”, “asistent”,“ofițer secund”, “femelă”, or “piesă ajustată”. This word can also be used as a verb, meaning in Romanian “a agăța”, “a se angrena”, or “a se căsători”. For such a term, with totally different meanings in specific situations,the context is essential for providing a good translation and for finding the perfect equivalent in the target language. Therefore, without a context, a sentence like “She cuddled her mate once again before leaving”, translated as “Și-a îmbrățișat partenerul încă o dată înainte să plece”, might be rendered as “Și-a îmbrățișat ofițerul secund încă o dată înainte să plece”, which would be wrong and it would create confusions for the target public.

Here is an excerpt from “Text and context in translation”, Juliane House, highlighting the importance of the context:

“As Malinowski (1935) has argued, the meaning of a linguistic unit cannot be captured unless one takes account of the interrelationship between linguistic units and the context of the situation. On this view, translation becomes ‘‘rather the placing of linguistic symbols against the cultural background of a society than the rendering of words by their equivalents in another language’’ (Malinowski, 1935:18).”(pg. 343)

Let us take, for instance, the word “light”, used as an adjective. Its most frequent meaning would be “luminos”, but the word could also be translated as “ușor”, or even ”afânat”, depending on the context. And here are short texts where the word is translated differently depending on the context:

“When it comes to dieting, there is no-one-size-fits-all plan. Some people do better eating three meals a day, while others find it easier to control hunger when they eat more often. In either case, it all comes down to calories. When making the choice to eat light meals to help you reach your weight-loss goals, keep your meals small and calorie-controlled.”

Când vorbim despre regimurile de slăbire, nu există nici unul care să se potrivească tuturor. Unii preferă să mănânce de trei ori pe zi, în timp ce alții preferă să mănânce mai des. În orice caz, totul se rezumă la calorii. Când decizi să iei mese ușoare care să te ajute să slăbești, ai grijă să mănânci în cantități mici și să acorzi atenție caloriilor.

In this context, it would have been odd to translate the term ”light meals” as ”mese luminoase” or ”mese afânate”, while in the text below, the word “ușor” is not appropriate.

“Sandy soil – are light, warm, dry and tend to be acidic and low in nutrients. Sandy soils are often known as light soils due to their high proportion of sand and little clay (clay weighs more than sand). These soils have quick water drainage and are easy to work with. They are quicker to warm up in spring than clay soils but tend to dry out in summer and suffer from low nutrients that are washed away by rain. The addition of organic matter can help give plants an additional boost of nutrients by improving the nutrient and water holding capacity of the soil.”

Solurile nisipoase sunt afânate, călduțe, uscate, tind să fie acide și sărace în substanțe nutritive. Solurile nisipoase sunt adesea numite soluri afânate deoarece conțin o cantitate mare de nisip și puțină argilă (argila este mai grea decât nisipul). Aceste soluri absorb apa foarte repede și sunt ușor de folosit. Se încălzesc mai repede primăvara decât solurile argiloase, dar se usucă vara și sunt lipsite de substanțe nutritive, care dispar din cauza ploilor. Prin adăugarea de materie organică poate ajuta plantele să sporească substanțele nutritive prin îmbunătățirea capacității de menținere a substanțelor nutritive și a apei în sol.

According to Juliane House, the translation’s dependency of the context leads to a classification of translation in two categories: overt and covert

“The two types of translation – which I have called overt and covert translation – are the result of different strategies of re-contextualization.” (House, 2005, p. 347)

“In an overt translation, the receptors of the translation are quite ‘overtly’ not being directly addressed; an overt translation is thus one which is overtly a translation, not as it were a ‘second original’. Originals that call for an overt translation tend to have an established worth in the source language community: they are either tied to a specific occasion in which a precisely specified source language audience is/was being addressed or they are timeless originals, for example works of art and aesthetic creations with a distinct historical meaning, as well as political speeches and religious sermons.” (House, 2005, p. 347)

In other words, an overt translation is not public-oriented and it does not attempt to replace the original, it simply renders words from a source language into a target language, without paying attention to the historical background or culture.

Here is an excerpt from Jane Austen’s book, Persuasion, and its translation into Romanian trying to highlight the features of an overt translation, as it has been said above:

“Sir Walter was not very wise; but still he had experience enough of the world to feel, that a more unobjectionable tenant, in all essentials, than Admiral Croft bid fair to be, could hardly offer. So far went his understanding; and his vanity supplied a little additional soothing, in the Admiral’s situation in life, which was just high enough, and not too high. ‘I have let my house to Admiral Croft,’ would sound extremely well; very much better than to any mere Mr—; a Mr (save, perhaps, some half dozen in the nation,) always needs a note of explanation. An admiral speaks his own consequence, and, at the same time, can never make a baronet look small. In all their dealings and intercourse, Sir Walter Elliot must ever have the precedence.”

Sir Walter nu era foarte înțelept; dar avea totuși destulă experiență de viață încât să simtă că un chiriaș mai potrivit, din toate punctele de vedere, decât amiralul Croft nu ar fi găsit. Atât de departe gândea; și vanitatea lui a oferit puțină liniște adițională (i-a mai adus ceva alinare) în situația de viață a amiralului, care era cât trebuia de nobilă și nu mai mult. “I-am închiriat casa mea amiralului Croft”, ar suna extraordinar de bine; cu mult mai bine decât unui simplu domn -; un domn (cu excepția, probabil, a jumătate de duzină din populație (a vreo șase din toată populația)) are întotdeauna nevoie de o notă explicativă. Un amiral spune propria însemnătate (Titlul unui amiral vorbește de la sine de propria-i însemnătate), și, în același timp, nu poate face niciodată un baronet să arate mic (să diminuezeînsemnătatea unui baronet). În toate relațiile lor, Sir Walter Elliot trebuie întotdeauna să aibă întâietate.

As one can notice, this translation focuses on the word equivalence and blindly follows the English structure. This is the reason why certain fragments sound awkward in the target language and they might confuse the reader. For instance, the sentence: “An admiral speaks his own consequence”. The meaning of this sentence is that such a person, an admiral, does not need any other proof of his value, his title being enough, but translating it as “Un amiral spune propria însemnătate” means nothing to the reader. The reader will only see there a sequence of words which does not bring him any meaning. Therefore, the variant provided in between brackets, namely “Titlul unui amiral vorbește de la sine de propria-i însemnătate”, is a better rendition since it transfers the meaning of the sentence and not the words. The same thing happens to the word “small” translated as “mic” in the following sentence: “An admiral speaks his own consequence, and, at the same time, can never make a baronet look small”. The contextual meaning of the word would be that of an unimportant person, thus, in order to provide to the reader a text that he could understand, the translator should use the variant provided between brackets, namely “să diminueze însemnătatea unui baronet”, which focuses rather on the meaning of the sentence than on the words used. Again, in the sentence “and his vanity supplied a little additional soothing”, the translation rendered between brackets, “vanitatea luii-a mai adus ceva alinare”, is a better option since it is a variant that the reader could understand, as compared to the structure used in the overt translation, “liniște adițională”. Also, translating the structure, “half dozen in the nation”, as “a vreo șase din toată populația”, would be clearer for the reader and it does not change the meaning of the original structure.

On the other hand, a covert translation basically replaces the original in the target language. It has to overcome the difference in culture and in history, as well as the social differences. The translator of such a text must be invisible and become one and the same with the author of the original text, as Juliane House explains:

“A covert translation, on the other hand, is a translation which enjoys the status of an original source text in the target culture. The translation is covert because it is not marked pragmatically as a translation of a source text but may, conceivably, have been created in its own right. A covert translation is thus a translation whose source text is not specifically addressed to a particular source culture audience, i.e., it is not firmly tied to the source culture context. Examples include tourist information booklets and computer manuals. A source text and its covert translation are pragmatically of equal concern for source and target language addressees; both are, as it were, equally directly addressed. A source text and its covert translation have equivalent purposes, they are based on contemporary equivalent needs of a comparable audience in the context of the source and target language communities. In the case of covert translation, it is thus both possible and desirable to keep the function of the source text equivalent in the translation.” (House, 2005, p. 347)

Here is another translation of the excerpt from Jane Austen’s book which tries to highlight the features of the covert translation:

Sir Walter nu era foarte înțelept; dar totuși văzuse suficient de multe în viață încât să-și dea seama că i-ar fi greu să găsească un chiriaș mai potrivit decât amiralul Croft, din toate punctele de vedere. Cam atât de departe gândea; iar vanitatea lui a adus puțină liniște în viața amiralului, care era cât trebuia de nobilă și nu mai mult. “I-am închiriat casa amiralului Croft”, ar suna extraordinar de bine; cu mult mai bine decât dacă ar fi închiriat unui simplu domn -; un domn (probabil cu excepția a vreo șase din toată populația) are întotdeauna nevoie de o notă explicativă. Importanța unui amiral vorbește de la sine și în același timp, nu poate face niciodată un baronet să pară neînsemnat. În toate relațiile lor, Sir Walter Elliot trebuie întotdeauna să aibă întâietate.

This translation of the excerpt tries to render the story in a language accessible to the Romanian readers by exceeding the cultural and structural differences in order to provide a version as similar as possible to the original, the only indicator of the difference in culture being the titles and the names of the characters. The translator must be creative in order to diminish the foreign character of the text and thus to provide a covert translation which might replace the original in the target language.

As compared to the overt translation, in the covert translation, the translator tries to find equivalent expressions to render the meaning in the target language. For instance, the sentence already discussed when examining the overt translation, namely “An admiral speaks his own consequence”. In the tranlation provided to illustrate the concept of a covert translation, the translator rendered it as “Importanța unui amiral vorbește de la sine”, which captures the meaning of the sentece without translating each word or maintaining the same word order. Or the word “small” translated as “neînsemnat” due to the context.

A covert translation provides the reader with an already processed text which he only needs to read in order to understand, and not to decipher the strange order of the words or to imagine what the author wanted to express.

Secondly, equivalence is as important as the context. The translator must find the perfect equivalent for a specific term, paying attention on the one hand to the context and on the other hand to the register in which he renders the translation. For instance, when translating a children’s book, the translator must find simple and frequently used equivalents, so that the text could be understood by the target public.

Furthermore, the equivalent that has to be found in the target language has two connections: one with the original context and another one with the communicative-contextual conditions, as stated below:

“One of the fundamental concepts in translation theory is that of translation equivalence. Equivalence also underpins our everyday understanding of translation: linguistically naı¨ve persons tend to think of translation as a text which is a sort of ‘reproduction’ of a text originally produced in another language, where this reproduction is somehow of comparable value. A translation can therefore be understood as a text which is doubly contextually bound: on the one hand to its contextually embedded source text and on the other to the (potential) recipient’s communicative-contextual conditions. This double-linkage is the basis of the so-called equivalence relation and at the same time the conceptual heart of translation. To quote John Catford (1965:21), ‘‘The central problem of translation-practice is that of finding TL (target language) equivalents. A central task of translation theory is therefore that of defining the nature and conditions of translation equivalence’’.” (House, 2005, p. 344)

It is a fact that neither the context, nor equivalence is exact. They are relative, dependent on the socio-historical backgrounds, the structure of both source and target languages, the possible connotative meaning of the original etc., as described below:

“Absolute equivalence would in fact be a contradictio in adiecto. Equivalence is a relative concept in several respects; it is determined by the socio-historical conditions in which the translation act is embedded, and by the range of often irreconcilable linguistic and contextual factors at play, among them at least the following: source and target languages with their specific structural constraints; the extra-linguistic world and the way this world is perceived by the two language communities; the linguistic conventions of the translator and of the target language and culture; structural, connotative and aesthetic features of the original; the translator’s comprehension and interpretation of the original and her creativity; the translator’s explicit and/or implicit theory of translation; translation traditions in the target culture; interpretation of the original by its author; audience design as well as generic norms, and possibly many more.” (House, 2005, p. 343)

The excerpt above also highlights the skills that a good translator should possess. For instance, he should firstly be able to interpret the text and then to translate it, especially in cases when the author does not use the denotative meaning of the words, but he wants to express different figures of speech by using the connotative meaning. In this case, if the translator goes for the word-for-word translation, not only that the essence of the original would be lost, but also the target text might only be a nonsensical sequence of words. A good translator should be able to understand the meaning, the idea that the author wanted to express, and then, to find the perfect equivalent in the target language in order to render the same emotion as the original. This may pose difficulties especially when translating poetry, because the words have a deeper meaning as usual.

In the sense of what has been said above, the translation of the following excerpt into Romanian tries to bridge the differences between the source and the target language as far as structural features, connotative meanings and idioms are concerned.

“Till Elizabeth entered the drawing-room at Netherfield, and looked in vain for Mr. Wickham among the cluster of red coats there assembled, a doubt of his being present had never occurred to her. The certainty of meeting him had not been checked by any of those recollections that might not unreasonably have alarmed her. She had dressed with more than usual care, and prepared in the highest spirits for the conquest of all that remained unsubdued of his heart, trusting that it was not more than might be won in the course of the evening. But in an instant arose the dreadful suspicion of his being purposely omitted for Mr. Darcy’s pleasure in the Bingleys’ invitation to the officers; and though this was not exactly the case, the absolute fact of his absence was pronounced by his friend Denny, to whom Lydia eagerly applied, and who told them that Wickham had been obliged to go to town on business the day before, and was not yet returned; adding, with a significant smile, ‘I do not imagine his business would have called him away just now, if he had not wanted to avoid a certain gentleman here.’”

Până în momentul în care Elizabeth a intrat în salonul de la Netherfield și în zadar l-a căutat cu privirea pe domnul Wickham prin mulțimea de vestoane roșii din încăpere, nu se îndoise nicio clipă că el va fi acolo. Certitudinea că îl va întâlni nu fusese umbrită de niciuna dintre acele amintiri care ar fi pus-o în gardă pe bună dreptate. Se îmbrăcase mult mai atent decât de obicei și se pregătise temeinic să cucerească tot ce mai rămăsese neîmblânzit în inima lui, fiind de părere că nu era nevoie de mai mult de o seară pentru a face asta. Dar într-o secundă a apărut bănuiala îngrozitoare că fusese omis intenționat din invitația trimisă de Bingleys ofițerilor din cauza domnului Darcy; și deși lucrurile nu stăteau chiar așa, absența sa a fost anunțată de prietenul său Denny, pe care îl întrebase Lydia cu nerăbdare, și care le spusese că Wichkam fusese nevoit să meargă în oraș să rezolve niște afaceri cu o zi în urmă și că nu se întorsese încă; și adăugă zâmbind cu subînțeles: “Nu-mi pot închipui că afacerile lui l-ar fi solicitat chiar acum, dacă nu ar fi vrut să evite un anumit domn de aici.”

In order to make the target text understandable to the public, the translator has to change different structures.

For instance, the word “doubt” from the sentence “a doubt of his being present had never occurred to her” was transposed into a verb, because in Romanian such structure would sound odd.

Another example would be the translation of the structure “and though this was not exactly the case”. Even though a Romanian reader would understand the noun “caz” and the sentence might have been translated as “nu era chiar cazul”, in Romanian, this expression rather means that something is not necessary. Therefore, the structure “lucrurile nu stăteau chiar așa” would be a better option.

The transposition of the noun “smile” into a gerund is another attempt of the translator to adapt the translation to the type of the original text, namely a novel. In Romanian novels, authors have a tendency to use gerunds, therefore choosing to transpose the noun might be appropriate.

3.4 The process of translation and the role of the translator

The translator acts as a communicator, who is involved in written communication. His role is that of a mediator, who processes the text in the source language in order to make it available for the target public. He accomplishes all the stages of communication, these also being the steps that have to be followed in order to provide a translation.

The process of translation is realized through the following stages:

“1. translator receives signal 1 containing message

2. recognizes code 1

3. decodes signal 1

4. retrieves message

5. comprehends message

6. translator selects code 2

7. encodes message by means of code 2

8. selects channel

9. transmits signal 2 containing message” (Bell, 1991, p. 19)

In other words, the translator is the first receiver of the message, namely the source text. He recognizes the language (code 1) and decodes the meaning of the words expressed by the author. Then, he retrieves the information and processes it. What follows is the re-encoding of the message (code 2), basically the translation itself. In this stage, the translator himself becomes an author. He delivers the message to the target reader, this one being the second receiver of the text. Hence, the translator acts as a mediator between the sender of the message (the author of the source text) and the receiver (the target public).

It has always been controversial that the translator represents the link between the author and the target public and it was widely recognized that translating is not a neutral activity.

“Phrases such as traduttore—traditore, les belles infideles and so on abound in the literature and polemic about the translator’s latitude has always been fierce. Nabokov’s (1964) famous tirade against ‘free’ translating is characteristic of the terms in which the debate has been set. Many writers have seen translators’ options as lying between two polarities—‘free’ versus ‘literal’, ‘dynamic equivalence’ versus ‘formal equivalence’ (Nida 1964); ‘communicative’ versus ‘semantic’ translating (Newmark 1981).” (Hatim and Mason, 1997, p.120)

Depending on the context, the translator can mediate at different levels. For instance:

Minimal mediation. This type of translation implies little involvement from the translator as far as cultural, social and historical background is concerned. Furthermore, if the two cultures involved in the process of translation are totally different from one another, the target public will only witness some abstract facts, without being introduced into the sphere of the source culture.

“The characteristics of the source text are made entirely visible and few concessions are made to the reader. It is what Venuti (1995) would call a ‘foreignizing’ translation.”(pg. 123)

Let us take the following example. Here is an excerpt from an article published in The Guardian and its translation into Romanian with minimal mediation as far as the social background and the language structure are concerned.

“Political violence ais increasing in Italy in the final weeks before the country votes in national elections, with skirmishes between fascists and leftwing activists, and racially motivated attacks on migrants reported.

The incidents, including an attack on one of the leaders of the far-right group Forza Nuova in Palermo on Wednesday morning, are reminiscent of a far more violent era in Italy – the so-called Years of Lead that began in the late 1960s when the country suffered a wave of domestic terrorism by forces on the extreme left and right.

The mayor of Palermo, Leoluca Orlando, condemned the attack on Massimo Ursino, who was bound with tape and beaten by a gang of leftwing extremists in the Sicilian capital.”

Violența politică este în creștere în Italia în ultimele săptămâni înainte ca țara să voteze în alegerile naționale, cu altercații între fasciști și militanți de stânga și atacuri rasiale asupra migranților. Incidentele, inculsiv atacul asupra unuia dintre conducătorii grupării de extremă dreapta Forza Nuova din Palermo miercuri dimineața, amintesc de o epocă mult mai violentă din istoria Italiei, așa-numiții Ani de Plumb, care au început la sfârșitul anilor ’60 când țara a avut de-a face cu un val de terorism domestic prin forțe de extremă stânga și dreapta. Primarul orașului Palermo, Leoluca Orlando, a criticat atacul asupra lui Massimo Ursino, care fost legat cu sforă și bătut de o gașcă de extremiști de stânga în capitala siciliană.

In rendering this translation, the translator tried to maintain the same register as the original, namely a journalistic text. No attention was paid to the word order and almost no adaptation was made which does cause confusion for the target reader.

Maximal mediation. This kind of mediation is opposed to the minimal one. The translation represents a radical departure from the source text in terms of register membership, intentionality, socio-cultural and socio-textual practices.

Here is an example of a translation which involves maximal mediation:

“ONCE upon a time there were four little Rabbits, and their names were— Flopsy, Mopsy, Cotton-tail, and Peter.

They lived with their Mother in a sand-bank, underneath the root of a very big fir tree.

"NOW, my dears," said old Mrs. Rabbit one morning, "you may go into the fields or down the lane, but don't go into Mr. McGregor's garden: your Father had an accident there;"”

Au fost odată ca niciodată patru iepurași care erau denumiți (numiți) Flopsy, Mopsy, Codiță de bumbac și Peter. Își aveau domiciliul (Locuiau) într-un banc de nisip împreună cu mama lor, sub rădăcina unui brad de dimensiuni mari (mare).

“Ei, dragii mei,” declară (spuse) doamna Iepuroaică într-o dimineață, “aveți permisiunea (puteți) să mergeți pe câmp sau în jos pe cărare, dar nu pătrundeți în grădina domnului Mc.Gregor: tatăl vostru a suferit un accident acolo;”

It is obvious that the register has been changed after the translation. The translator used inappropriate terms for the rendition, given the fact that the text was an excerpt from a children’s book and terms like “domiciliu”, “a avea permisiunea să”, “a declara” are exaggerated and not proper for the original target readership. Therefore, the variants provided between brackets are more adeaquate. In other words, instead of using the term “denumiți”, a more appropriate one would be “numiți” or instead of “își aveau domiciliul”, the simple word “locuiau”. The same thing happens with the term “declară” which is inappropriate and the term “spuse” would be a better rendition of the English word “said”. Also, the structure “aveți permisiunea să” would sound odd for a child, therefore the variant between brackets, “puteți” would be a better one. Given the terms used, the intention of the rendition is rather that of reporting several facts than that of telling a children story.

Partial mediation. As compared to the ones presented above, this type of mediation is neutral and it involves only few adaptations of the source text, for instance in terms of connotations.

Here is an example of a translation based on partial mediation:

“Tough proposals to crack down on immigration and asylum in France have been unveiled by Emmanuel Macron’s government amid complaints from human rights groups and street protests by some public agents in charge of asylum procedures. The legislation is aimed at speeding up the process for asylum requests and for expelling migrants who aren unable to claim asylum. It would also double to 90 days the time a person without papers can be kept in a holding centre.”

Propuneri dure menite să înăbușească imigrarea și solicitările de azil în Franța au fost scoase la iveală de către guvernul condus de Emmanuel Macron, ca urmare a plângerilor formulate de grupurile pentru drepturile omului și a protestelor stradale ale unor agenți publici responsabili de procedurile de solicitare de azil. Legislația vizează accelerarea procesului de solicitare de azil și pentru expulzarea migranților care nu pot solicita azil. De asemenea, ar dubla până la 90 de zile, perioada în care o persoană fără documente poate sta într-un centru de primire.

In order to provide a proper mediation between the source and the target language, the translator resorts to different methods, for instance, by adding connectors in the Romanian version, such as “menite să” or “condus de”. Also, the target text and the source text are in the same register, even though the rendition is not a word-for-word translation.

3.5 Translator for the EU

Given the fact that the EU is a multilingual community, currently having 24 official languages, there is an imperative need of translators and interpreters. As Arturo Tosi perfectly highlights in his book “Crossing barriers and bridging cultures: The Challenges of Multilingual Translation for the European Union”:

“The EU’s founding fathers were right to say that Europe is stronger if it speaks with a single voice. But that does not mean it should have to speak with a single language. Europe’s linguistic complexity is a reflection of our extremely rich cultural heritage; and languages are an integral part of that.” (Tosi, 2003, p. 67)

translators provide the link between the members of the same community.

Apart from the “in-house translation services” that the EU has, there also emerged the need for freelance translators in order to increase efficiency:

“From their first utterances, the European institutions decided to make use of the services of freelance translators, to ease the burden on their ‘inhouse’ services. This cooperative policy has changed over the years, for political and organisational reasons.” (Tosi, 2003, p. 68)

Translators preserve their role as mediators even at the EU level. Freelance translators have a special position in the EU as they represent the bridge between the EU institutions and the outer world, especially their country of origin. Furthermore, they might help service translators to avoid the risk of a standard language, because, as compared to the EU civil servants, freelance translators are in “direct contact with the living language and culture of their country of origin”, this way providing an additional dimension to the work of translation in the EU institutions.

Another aspect that has to be taken into consideration is the fact that through the work of the freelance translators, excessive borrowings can be avoided. It is a fact that borrowings are a means of enriching the language, but they should be, let us say, “a solution of last resort”. They are usually used in order to fill a lexical gap. But a freelance translator will search an indigenous term or phrase, this way avoiding excessive contamination that might lead to the impoverishment of the national languages.

But there is another side of the coin. At the EU level, there is a trend to go for word-for-word translation in order to avoid the lack of equivalence as far as specialized terms are concerned. Hence, the result will be a text written in a language, that is akin to a certain language, but which uses strange words for the natives and which has an odd structure.

“EU translators are encouraged to believe that all translations are equal, as long as the single units in their texts are replaced one by one, and if care is taken to ensure that those in the new language correspond to those in the source language. This superficial approach is extended to all textual features, from the graphic lay-out to the typographic style, including the length of the sentences and the punctuation. The result is an impressive visual correspondence, but this superficiality clashes with the linguistic anomalies in the texts and the differences in meaning between the different language versions.”(Tosi, 2005, p. 386)

Here is an example to support the idea above:

“Procedure 2018/0036/NLE

COM (2018) 74: Proposal for a COUNCIL DECISION on the conclusion of the Agreement for scientific and technological cooperation between the European Union and the Kingdom of Morocco setting out the terms and conditions for the participation of the Kingdom of Morocco in the Partnership for Research and Innovation in the Mediterranean Area (PRIMA)”

“Procedură 2018/0036/NLE

COM (2018) 74: Propunere de DECIZIE A CONSILIULUI privind încheierea Acordului de cooperare științifică și tehnologică dintre Uniunea Europeană și Regatul Maroc de stabilire a termenelor și condițiilor privind participarea Marocului la Parteneriatul în domeniul cercetării și inovării în zona mediteraneeană (PRIMA)

As one can clearly see, the rendition has no adaptation, the text is translated word-for-word in order to maintain the required transparancy. One can say that a very strange sounding Brusselese is used.

Furthermore, as far as interpreting the meaning of a text is concerned, the translator’s role as mediator basically vanishes. Even though translators are the bridge between the institutions they work for and the outer world, they are not encouraged to interpret the meaning of the source text and to render their processed version to the readers.

It is a matter of fact that the source text is altered to some extent after each translation into another language. It is impossible to preserve the original structure, words or idioms when transposing a text into another language, which has its own linguistic features. Here lies one of the most important problem with which the EU translators deal. On the one hand, changing the source text too much and interpreting the meaning may create suspicions and lead to a lack of equivalence. And on the other hand, preserving the original text structure would make the target text obscure.

Let us take for instance the following example:

“The Court’s integrationist tendency has little bearing on the outcome in run-of-the-mill cases in areas such as tariffs and competition law. But it does become significant in cases which engage the fundamental interests of the EU institutions or go to the heart of the integration process. The greater the stakes for the Union, the more ‘purposive’ where possible and ‘creative’ where necessary the Court’s cumulative approach tends to become. The danger comes when a supreme court takes the rule of law seriously only when the sailing is smooth and treats law as the ‘continuation of politics by other means’ when the waters get rough, as in the Eurozone crisis. The rule of law then becomes a fair-weather affair.”

Here is its translation into Romanian:

“Tendința de integrare a Curții nu influențează rezultatele cazurilor obișnuite defășurate în domenii precum tarifele sau dreptul concurenței. Dar este relevantă în ceea ce privește cazurile care implică interesele fundamentale ale instituțiilor UE sau cele care vizează esența procesului de integrare. Cu cât cresc mizele pentru Uniune, cu atât mai “intenționată” și chiar “creativă” la nevoie tinde să devină abordarea cumulativă a Curții. Pericolul apare atunci când o curte supremă ia în serios statul de drept doar atunci când apele sunt liniștite și tratează legea drept “continuarea politicii prin alte mijloace” atunci când situația se înrăutățește, așa cum se întâmplă în cazul crizei din zona Euro. Statul de drept se aplică astfel doar atunci când situația este favorabilă.”

Because the text uses several idiomatic expressions, such as “the sailing is smooth”, “the waters get rough” or “fair-weather affair”, the translator could not provide both a word-for-word translation and a transfer of meaning. Therefore the Romanian version is an interpretation by the translator, who tried to draft an understandable text for the target readership. By doing so, he might generate controversies, but on the other hand, by translating, for instance, the structures above word-for-word, he would not perform a translation at all, the meaning being distorted.

As it can be noticed, this chapter aimed at briefly presenting several aspects related to translation theory by approaching some of the problems that a translator might encounter.

As it has been presented in this chapter, these problems go from the semantic level to the pragmatic one.

In other words, the problems which appear at the semantic level refer to the fact that the translator may have difficulties while trying to transfer certain terms from a language into another, either because the target culture has no knowledge about that respective term (cultural differences – for instance, trying to translate a term for a person who has never heard about something similar and he cannot associate the concept with an image; for example, the term “snow” for an African) or because the target language has not coined an equivalent term (for instance the word “spam”, which in Romanian does not have an equivalent, therefore the word has been borrowed as such and its complete definition is provided in dictionaries).

The semantic level is followed by the syntactic one. And here are also several difficulties. Word order is very important when translating and the focus should be on the target language, because otherwise the translation would be alienated (for example, while English is a SVO language, Romanian tends to be a VSO language). Attention must also be paid to the idiomatic expression in both source and target language and they must be translated according to their meaning and not to the form (for example, “Hit the nail on the head” may be translated into Romanian as “a pune punctul pe i” if we focus on meaning, but if were to translate it word-for-word, the rendition would be odd “a lovi cuiul în cap”).

As far as the pragmatic level is concerned, there are several elements to which a translator has to pay attention, namely the context, the intention of the writer, the type of text and the register. It is a fact that each translation is context dependent and the one-to-one equivalence is not really the best solution when trying to transfer meaning. There are words that have several meanings depending on the context, for instance, the word “nail” can be translated into Romanian as “cui”, “unghie”, “țintă” or even “țigară”. This is the reason why computerized translations are not so good; only humans can recognize context and adapt the meaning of certain terms.

In order to overcome these difficulties, a good translator has to take all aspects into consideration and to be able to choose the best way to render the texts. Even though it might seem an easy thing to do, all the aspects presented in this chapter should prove the fact that in order to perform a translation, knowledge of the source and of the target language is not enough.

4. LINGUISTIC ANALYSIS OF THE TRANSLATION OF THE ANNEXED TEXT

This chapter aims at analysing the translation provided for the annexed text from different points of view. The analysis performed in this chapter relies on the theoretical background presented in the previous chapter. As far as its structure is concerned, this chapter is made up of four subchapters, the first three analysing the translation at different linguistic levels, by tackling the translation methods and procedures used and the fourth analysing the translation of specialized terms.

The first subchapter tries to analyse the translation of the annexed text from a semantic point of view by providing several techniques of translation, such as: lexical borrowing, lexical substitution, explanation, expansion and contraction.

The second subchapter aims at analysing the translation from a syntactic point of view by providing examples of different methods of translation that were applied in the translation of the annexed text, for instance: lexical structure replacement, transposition, adaptation, permutation and modulation.

As far as the third subchapter is concerned, it tries to pragmatically analyse the translation by tackling several translation techniques, such as: calques, word-for-word translation, sense-for-sense translation and idioms.

The aim of the fourth subchapter is to analyse the way in which specialized terms used in the source text are translated into the target text by providing several examples from the annexed text.

4.1 Translation techniques used at the semantic level

Given the social and cultural differences between the source and the target culture, there emerged several difficulties while translating the annexed text into Romanian; therefore several translation techniques have been used. This subchapter analyses the changes which emerged at the semantic level.

Lexical borrowing

As Lefevere said in his work, “Translation/History/Culture – A sourcebook”, one option to avoid the idea of untranslatability of a certain term, which has no perfect equivalent in the target language, would be to borrow it from the source language, the so-called lexical borrowings. In this sense, let us take the following example from the annexed text:

“Together, they have the right to organize their joint cooperation as they see fit, including by establishing their own institutional structures and organs and their own legal procedures and rules, it being understood that their closer cooperation will never be an obstacle to the EU institutions acting under the rules of the EU treaties, and that only these EU institutions will be competent to develop the acquis of the EU.”

Împreună, au dreptul să organizeze cooperarea comună așa cum cred de cuviință, inclusiv prin înființarea propriilor structuri și organisme instituționale și prin adoptarea propriilor norme și proceduri juridice, evident, cu condiția ca respectiva cooperare strânsă dintre ele să nu împiedice funcționarea instituțiilor UE conform normelor prevăzute în tratatele UE și ca dezvoltarea acquis-ului comunitar să rămână în continuare de competența exclusivă a instituțiilor UE.

Although the term ”acquis” comes from French, it was assimilated both in English and in Romanian, given the fact that it is a political term regarding the European Union and thence, a universal concept was required. The term ”acquis” can be found in Romanian dictionaries explained as a set of measures established between the EU and each acceding country, but if the translator resorted to the technique of explaining the term, the sentence might seem strange to the readership, not because it would not understand the sentence translated as: ”dezvoltarea ansamblului de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare”, but because it might not connect the definition to the term itself; hence, the meaning of the entire paragraph could be lost. And given the fact that the annexed text refers to the EU and that the target language has already assimilated that respective term, the translator should preserve it in his rendition.

Lexical substitution

Another method used in translating the annexed text is lexical substitution. As Juliane House highlights in “Text and context in translation”, the context is essential in translating. On the one hand, there are terms that may be translated differently depending on the context, to put it briefly, polysemantic words, and on the other hand, while translating a text, a translator should search for the equivalent of that term which would perfectly fit in a certain structure. Let us take some examples from the annexed book in this respect:

“Then, the idea of establishing a body dealing at EU level with police was launched in 1991. This was retained in the 1993 Maastricht Treaty, which established Europol, initially to cover drug trafficking and organized crime.”

Mai târziu, în 1991, a fost propusă ideea de a înființa un organism care să se ocupe de chestiunile polițienești la nivelul UE. Ideea este menționată în Tratatul de la Maastricht din 1993, prin care s-a înființat Europolul, inițial cu scopul de a combate traficul de droguri și criminalitatea organizată.

The most frequent translation of the term ”body” into Romanian is “corp”. However, its political meaning is that of an institution. Therefore, given the context in which this term was used, only terms belonging to the political register are adequate. Replacing the term in the target text, “organism”, with a term belonging to the conversational register would alter the meaning and make the sentence nonsensical.

Along the same lines, the term ”policy” might also be translated differently depending on the context and on the register of the text. It can be rendered into Romanian as ”înțelepciune”, ”metodă”, ”tactică”, ”politică” or ”poliță de asigurare”. In the following example from the annexed text, any other translation but the one provided below would sound odd and it would make no sense to the target readership.

“If all these conditions were met, then the EU might be able to prove to the world that the monetary union based on centralized monetary policy and on decentralized budgetary and economic policies can be viable.”

Dacă s-ar îndeplini aceste condiții, UE ar putea demonstra global viabilitatea unei uniuni monetare bazată pe o politică monetară centralizată și pe politici bugetare și economice decentralizate.

In this case, the translator chose the correct equivalent for the term ”policy’, this being in accordance with the type of text.

As one can notice, these two examples targeted the way in which the translator managed to render certain polysemantic terms depending on the context and here comes an example which tries to illustrate the translator's attempt to find the best equivalent, not because of the contextual meaning, but because of certain semantic restrictions. For instance, the sentence below from the annexed text:

”The depth of the EU’s current crisis, and the difficulty in solving it, is due to the fact that the EU is simultaneously confronted with three fundamental issues: the crisis due to the euro area’s imbalances; the political gap between the EU and public opinion; the disfunctionality of the decision-making.”

Gravitatea crizei actuale în care se află UE și dificultatea întâmpinată în rezolvarea crizei se datorează faptului că UE se confruntă simultan cu 3 chestiuni fundamentale: criza cauzată de dezechilibrele din zona euro; discrepanța politică dintre UE și opinia publică; și disfuncționalitatea procesului de luare a deciziilor.

The most common translation of the term ”depth” into Romanian is ”adâncime”. Sometimes it can also be translated as ”profunzime”. However, neither of the two options would fit in this case. Semantically speaking, in Romanian, the word ”criză” never selects adjectives like ”adânc” or ”profund”. This is the reason why the translator chose to render this term by the noun ”gravitate”, which both encompasses the original meaning of the structure and it also makes sense for the target readership.

Another example that illustrates the importance of the semantic relationship between the elements of a structure is the following:

”The difficult birth of the External Action Service”

Procesul dificil de înființare al Serviciului de Acțiune Externă

Along the same lines, in this case, the translator avoided the awkward structure “nașterea dificilă a Serviciului de Acțiune Externă”, a word-for-word translation, which is usually required while rendering a text referring to the EU.

Firstly, given the fact that in this context what was established was an institution, under no circumstances can one talk about “naștere” in Romanian. Secondly, the lexical substitution to which the translator decided to resort, namely “proces de înființare”, is a good solution in this case, since the annexed text belongs to the political register. Hence, in both examples above, one can also talk about another technique of translation, namely adaptation, method which prevails in the translation of the annexed text and which will be more fully discussed later in this chapter.

Explanation

The technique of explaining certain terms was used in order to provide more clarity and transparency for the target readership. Given the fact that the annexed text belongs to the EU register, the terms used are mostly political and probably known by a majority of the target readership. However, the translator also resorted to explanations, where the original text did not provide enough information. Here is an example:

“In order to meet this challenge adequately, one should be much more innovative and creative than were the 2003/2004 European Convention and the 2007 IGC on the Lisbon Treaty.”

Pentru a aborda corespunzător o astfel de provocare, e nevoie de mai multă inventivitate și creativitate decât s-a dat dovadă la Convenția Europeană din 2003/2004 și la Conferința Interguvernamentală de la Lisabona din 2007.

The translator chose to render the whole meaning of the acronym ”IGC” in order to eliminate any queries as far as this term is concerned. Here one can notice the mediator role of the translator. For an English reader, no further information would have been necessary, since the acronym is in English. But, rendering it into another language without providing additional information or explaining it, would make the text or at least this particular sentence available only to the politically educated readers.

Expansions

The translator resorted to this technique in order to provide a rendition as complete as possible. He also used additional words in order to preserve the logic and to make the text easier to process. Here are several examples, where the translator added some words in order to maintain the causality relations both between the parts of speech and between clauses:

“Such an entity of thirty to thirthy-five members could not work properly on the basis of the present system, whose architecture and procedures remain those that were originally conceived for six Member States that had a comparable degree of economic development and the same political desire to integrate.”

O astfel de entitate cu 30-35 de membri nu ar putea funcționa corespunzător bazându-se pe sistemul actual, căci structura și procedurile sunt cele concepute inițial pentru șase State Membre, care aveau un nivel comparabil de dezvoltare economică și aceeași voință politică de integrare.

As one can notice, the translator added the causal conjunction “căci” in order to emphasize the meaning, which otherwise would not have been so clear. Here one can notice that the text was not only rendered into the target language, but also processed for the target readership.

The translator also used expansions to clarify certain structures. For instance:

“The third imbalance is between the decision-making system of the EU and the fact that it has a membership of twenty-seven states, each with extremely different needs. The essential elements of the EU system basically remain the same for a Union of twenty-seven as they were in 1957 for a Community of six. The system provides for the adoption of one identical decision to be implemented by all twenty-seven (“one-decision-fits-all”), as the “enhanced cooperation” mechanism has hardly ever been used. This is inadequate and inefficient, and has not been resolved by the Lisbon Treaty despite the specific provisions adopted with regard to some areas of the former “third pillar” and for defence.

Therefore, on the whole, the implementation of the Lisbon Treaty, even after a normal period of adaptation, will probably not deliver what is needed to allow the EU-27 to work effectively and with the support citizens.”

Cel de-al treilea dezechilibru este cel dintre sistemul de luare a deciziilor al UE și faptul că are 27 de membri, fiecare cu nevoi extrem de diferite. Elementele esențiale ale sistemului UE sunt practic aceleași pentru o Uniune cu 27 de membri, la fel ca pentru o Comunitate de 6 membri așa cum era 1957. Sistemul prevede adoptarea unei singure decizii identice, care să fie pusă în aplicare de toate cele 27 de State Membre (”o decizie pentru toți”), pentru că mecanismul ”cooperării consolidate” a fost rareori folosit. Este inadecvat și ineficient, și nu a fost soluționat prin Tratatul de la Lisabona în ciuda prevederilor specifice adoptate cu privire la anumite domenii ale fostului ”pilon trei” și pentru apărare.

De aceea, în ansamblu, aplicarea Tratatului de la Lisabona, chiar și după o perioadă normală de adaptare, nu va oferi probabil ceea ce este necesar pentru a permite UE cu 27 de membri să funcționeze eficient și cu susținerea cetățenilor.

Instead of translating “Union of twenty-seven” as “uniune de douăzeci și șapte”, which would make no sense to the reader, the translator chose to add the word “membri” both in “Union of twenty-seven” and in “EU-27”, contributing this way to the transparency and clarity of the text.

Contractions

This technique was used by the translator to eliminate the redundant information which would make the text seem strange in the target language. Here is an example:

“Among those, one should consider as the first priority options permitting all twenty-seven Member States to participle.”

Printre altele, ar trebui considerate ca o prioritate opțiunile care permit participarea celor 27 de State Membre.

Even though in English, the noun “priority” can select the adjective “first”, in Romanian it is redundant, since the concept of priority involves the idea of something that should come first. On this account, the translator dropped the adjective and simply translated it as “prioritate”.

4.2 Translation techniques used at the syntactic level

This subchapter tackles the translation techniques used by the translator of the annexed text as far as the syntactic level is concerned. Given the structural differences between the source and the target language, several methods of overcoming them were used.

Lexical structures replacement

Since the source language, namely English, and the target language, namely Romanian, have different origins, English being a Germanic language and Romanian a Romance one, there are relatively few cases in which a word-for-word translation really works. Generally, certain structures have to be rendered in accordance with the structural provisions of the target language. Here are some examples from the annexed text which illustrate this:

“If the assessment of the present situation in Chapter 2 is correct, it means that while Member States will in the future still be in need of the EU, the EU will not be able to provide help sufficiently, given its present institutional procedures and rules. The logical answer to this dilemma in theory looks obvious: in order to respond to those needs, it would be necessary to modify the present institutions, their procedures and decision-making processes, as well as to try and conceive a more legitimate democratic control.”

Dacă în capitolul doi s-a evaluat corect situația actuală, aceasta înseamnă că deși Statele Membre vor avea în continuare nevoie de Uniunea Europeană în viitor, UE nu le va putea oferi suficientă susținere, având în vedere procedurile și normele sale instituționale actuale. Teoretic, rezolvarea logică a acestei dileme pare evidentă: pentru a satisface acele nevoi, ar trebui reformate instituțiile actuale, procedurile acestora ca și procesele de luare a deciziilor, și ar fi nevoie și de un control democratic cu o legitimitate mai mare.

As one can notice, the VP ”to be in need of” has been translated as ”a avea nevoie”, which is the perfect equivalent in the target language. Any other rendition, for instance, ”a fi în nevoia de”, would seem alienating and confusing to the readership. Also, out of grammatical reasons, the translator decided to translate the PP ”in theory” using a single adverb, ”teoretic” and to place it at the beginning of the sentence, since preserving the same word order would sound unusual in the target language. Hence, the translator managed to provide a reader-oriented translation.

Here is another example along the lines of what has been discussed above:

”The fears – or the suspicions – come from two quarters: a number of the less populated or less economically developed Member States, on the one side (not only among those that became members of the EU in 2004 and in 2007, but also including, for example, Ireland and Portugal), and the United Kingdom and Poland, on the other side, and for other reasons.”

Temerile, sau suspiciunile, vin din două direcții: pe de-o parte, o serie de State Membre cu populație redusă sau cu o economie slab dezvoltată (nu numai dintre cele care au aderat la UE în 2004 și 2007, ci și Irlanda și Portugalia, de exemplu), și pe de altă parte, Regatul Unit și Polonia, din alte motive.

In the example above, the word ”quarter” was translated only based on the contextual meaning, the English DP ”two quarters” having no equivalent which preserves both terms in Romanian. Therefore, instead of trying to blindly translate it into Romanian as, for instance, ”sfert” or ”trimestru”, rendition which would confuse the target readership, the translator tries to adapt the text to the spirit of the target language and replaces the word ”sfert” (translation provided without context) with ”direcție”.

Transposition

Another method to which the translator of the annexed text resorted as far as the semantic level is concerned is transposition. This technique was prevailingly used in the translation, mainly in order to render the source meaning into Romanian as well as possible. Here are some examples in which the translator decided that changing the lexical category of some lexical items would be more adequate:

“The main weakness of the EP is that, in Europe, the political game takes place at the national level. As explained by Chris Patten: “the EP’s detachment from national political debates means that it has less political legitimacy than is desirable”. The national country of the voters is the place where, through political elections, they are able to choose their government, which is obviously not the case with the EP elections.”

Principala slăbiciune a Parlamentului European este aceea că în Europa jocul politic are loc la nivel național. Așa cum explică Chris Patten: ”independența PE față de dezbaterile politice naționale înseamnă că are mai puțină legitimitate politică decât s-ar dori”. Țara de baștină a votanților este locul unde, prin alegeri politice, ei își pot alege guvernul, ceea ce evident nu este valabil și pentru PE.

As one can notice, the adjective ”desirable” is translated into Romanian as a verb, namely ”a dori”. The translator chose to adapt the text in this way in order to allow the translation to flow.

Here is another example in this respect:

”If effective and well coordinated with the President of the Commission, these two new figures, who, like him, are political figures independent from the national authorities of a Member State, could strenghten considerably ”the centre” of the EU. They might, together with other institutions and bodies that have ”federal” characteristics, become decisive actors in the development and progress of EU policies. This should, in principle, result in better visibility of the EU on the international scene.”

Dacă sunt eficiente și se coordonează bine cu Președintele Comisiei, aceste două noi figuri, care, la fel ca el, sunt figuri politice independente de autoritățile naționale ale unui Stat Membru, ar putea consolida semnificativ ”centrul” UE. Ar putea, împreună cu celelalte instituții și organizații care au trăsături ”federale”, să devină factori decisivi în procesul de dezvoltare și îmbunătățire a politicilor UE. Astfel, ar trebui, în principiu, să crească vizibilitatea UE pe scena internațională.

In the example above, the translator transposed the adjective “coordinated” into the verb “a se coordona”. If translated as “dacă sunt eficiente și bine coordonate cu”, the structure might acquire another meaning. A Romanian reader might understand it as a passive sentence and then, the general meaning would be that those two political figures should be coordinated with the President by someone or something. Also, the end of the paragraph above illustrates the technique of adaptation. The verb “result” is replaced by the verb “a crește”, because the translator went for the sense-for-sense translation and hence, the whole VP “should result in better visibility” is translated as “ar trebui să crească vizibilitatea”. By doing so, the translator adapted the text to the natural structure of the target language. A word-for-word translation, “ar trebui să rezulte într-o vizibiliate mai bună” would confuse the target readership, since it sounds unnatural.

Transpositions were used by the translator of the annexed text especially in rendering the titles of the chapters. Here is an example:

“First option: substantially revising the European Union treaties”

Prima opțiune: revizuireasubstanțială a tratatelor Uniunii Europene

It is an example of two transpositions, the first one from an adverb to an adjective and the second one from a verb (gerund) to a noun. Let us firstly discuss the transposition of the verb “revising”. The translator chose to translate it using the noun “revizuire” because in the target language, namely Romanian, it is rather odd to start a sentence with the gerund, given the fact that it is a non-finite form of the verb. And this was the cause of the other transposition. While verbs generally select adverbs, nouns select adjectives. Since the translator used a noun instead of a verb, “revizuire” not “revizuind”, there was no other option but to use the adjective “substanțial” instead of the adverb “(în mod) substanțial”.

Adaptation

As it was said earlier in this chapter, adaptation is one of the most applied methods in the translation of the annexed text and below is an example which illustrates the application of both transposition and adaptation:

“If this is inadequate to solve the EU’s present problems, then the option of a “Two-speed Europe” should be considered, with a group of Member States playing the role of an “avant-garde”. This option could be envisaged either in a “softer” form (Chapter 5) or in a “bolder” one (Chapter 6).”

Dacă nu se rezolvă astfel problemele actuale ale UE, atunci ar trebui luată în considerare opțiunea unei ”Europe cu două viteze”, în care un grup de State Membre ar urma să joace rolul unei ”avangarde”. Această opțiune ar putea fi prevăzută fie într-o formă mai blândă (Capitolul 5) fie într-una mai îndrăzneață (Capitolul 6).

As one can notice, in this case, the translator chose to adapt the first sentence by transposing the adjective “inadequate” in the simple negation “nu”, this way rendering the original meaning and providing to the target readership a clear and processed structure which is easy to understand. A rendition like “Dacă asta este inadecvat pentru a soluționa” would be an odd translation.

In the translation of the annexed text, one can also notice several changes as far as the number of certain nouns is concerned. Here are some examples:

“A significant increase of the powers of the European Parliament in the legislative and international areas”

O creștere semnificativă a puterilor Parlamentului European în domeniul legislativ și internațional

As one can notice, in the original text, the N “area” is pluralized, while in the Romanian rendition, the N is used in the singular for grammatical reasons. In the target language, the adjectives “legislativ” and “internațional” agree in number and the gender with the N they modify, in this case “domeniu”. Consequently, translating “areas” as “domenii” would require agreement of the adjectives, namely “domeniile legislative și intenaționale”. This would not be a really good solution, since there is only one legislative area and only an international one.

Another example on this line is the translation of the word “progress”. For instance:

”Progress towards the common objectives above will be politically monitored by the Heads of State or Government on the basis of a series of indicators covering competitiveness, employment, fiscal sustainability and financial stability. Countries facing major challenges in any of these areas will be identified and will have to commit to addressing these challenges in a given timeframe.”

Progresele privind obiectivele comune de mai sus vor fi supravegheate politic de șefii de stat sau de guvern pe baza unei serii de indici privind competitivitatea, ocuparea forței de muncă, durabilitatea bugetară și stabilitatea financiară. Vor fi identificate țările care întâmpină dificultăți în oricare dintre aceste domenii și vor fi obligate să se angajeze să depășească respectivele dificultăți într-un anumit interval de timp.

In this case, one can talk about grammatical differences between the source and the target language. The English N “progress” is an uncountable noun, while in Romanian, the term “progres” can be pluralized. So, although one would expect it to be translated as a singular N, in Romanian, the plural form is required.

Permutation

This translation technique is used several times while translating the annexed text, especially because the source language is a SVO language and the target one is a VSO language. Therefore, in order to provide a good rendition, this is a difference that had to be observed. Here is an example:

”However, while the necessity of closer cooperation was less obvious for an Economic European Community composed of just six Member States with a rather homogenous degree of economic and social development, this necesity looked more and more imperative when they admited more Member States, with different economic needs and political aspirations.”

Cu toate acestea, dacă în cazul unei Comunități Economice Europene cu doar șase membri, care aveau un nivel uniform de dezvoltare economică și socială, nu era atât de evidentă nevoia de cooperare strânsă, nevoia respectivă a devenit realmente imperioasă, odată cu creșterea numărului de State Membre, care au nevoi economice și aspirații politice diferite.

As one can notice, the word order in the target language is different from the one in the source language. While in the source text, the subject comes first and then the verb, in the target text, the word order is reversed. The same thing happens with the word order as far as adjectives and nouns are concerned. Let us take the following example:

”A reform of the mechanism of enhanced cooperation: if the Commission were not to be reformed so as to make it a very small institution, one needs to face up to reality. The reality which everybody knows but which is not politically correct to express, is that when there is one Commissioner per Member State, one of the aims pursued by such a rule is obviously that, inter alia, with his or her other tasks, each Commissioner take care, within the Commission, of the interests of his or her country of origin.”

O reformă a mecanismului de cooperare consolidată: dacă Comisia nu va fi reorganizată ca o instituție foarte mică, trebuie să înfruntăm realitatea. Realitatea, pe care toți o cunosc, dar din motive politice se feresc să o exprime , este că, în situația în care există un comisar pentru fiecare Stat Membru, acesta urmărește evident, printre altele, pe lângă atribuțiunile sale, să țină seama în Comisie de interesele statului din care provine.

While in English the adjectives are in a pre-nominal position, in Romanian, the order is reversed and a good translator should observe this grammatical rule. In the paragraph above are some examples in this respect: ”enhanced cooperation” – ”cooperare consolidată”, ”very small institution” – ”instituție foarte mică”. However, in Romanian, adjectives can also come first in certain cases. For instance, when the adjective is emphasized. Let us take the following example:

“In particular, as several figures have emerged as “would- be-rivals” they could fight against each other and decrease the influence of the EU institutions. At the time of writing, rivalries between the institutions have proven to be real on several issues concerning the way in which the new provisions of the Lisbon Treaty should be implemented and have not yet been completely resolved.”

Mai ales că diversele figuri s-au profilat drept ”posibili rivali” și ar putea lupta unii împotriva celorlalți, slăbind astfel influența insituțiilor UE. În momentul redactării aceste lucrări, rivalitățile dintre instituții s-au dovedit a fi reale în privința anumitor chestiuni privind modul în care ar trebui aplicate noile prevederi ale Tratatului de la Lisabona pentru care nu s-au luat deciziile finale.

In order to emphasize certain ideas, the translator preserved the word order. If otherwise, the rendering would have lost its flavour. For instance, the NP ”several figures” translated as ”diversele figuri”, and not ”figurile diverse”, which would have failed to preserve the original meaning. The same thing happens in the case of the DP ”the new provisions”, translated as ”noile prevederi”.

The examples above apply at sentence level as far as the word order is concerned, but one can speak about permutations at the level of a complex sentence as well, as far as the order of the clauses is concerned. Let us take the following example:

”Such a revision would be based on the recognition that with twenty-seven heterogenous members, and the prospect of welcoming Croatia in 2013 (1 July 2013 was chosen during the European Council session of 23-24 June 2011) and possibly Iceland later, the EU has become an entirely new entity.”

O astfel de revizuire s-ar baza pe recunoașterea faptului că UE a devenit o entitate cu totul nouă, având 27 de membri diferiți, aflată în fața aderării Croației în 2013 (data de 1 iulie 2013 a fost aleasă în timpul reuniunii Consiliului European din 23-24 iunie 2011) și eventuala aderare a Islandei mai târziu.

As it can be noticed, the order of the the clauses differes in the target language. The translator also had to add the verb ”a avea” as a gerund, in order to adequatelly connect the clauses and to preserve the logical connection. If the order had been preserved, the target readership would have failed to follow the text.

The same thing happens in the following example as well:

”In order to be adequate and to answer effectively the serious present problems and deficiencies, the amendments to the treaties need to be sufficiently bold.”

Amendamentele aduse tratatelor trebuie să fie destul de îndrăznețe, pentru a fi adecvate și pentru a aborda eficient gravele problemele actuale.

The English complex sentence starts with a non-finite (infinitive) Clause of Purpose, so as to emphasize the idea of purpose, yet, in Romanian, the Main Clause occupies the first position in the sentence and then comes the purpose. Again, the translator plays the role of the mediator and processes the text before making it available for the target readership.

Modulation

In order to provide an appropriate translation, the translator also resorted to another technique, namely modulation. By using this method, he changed the perspective in order to adapt it to the target language. Some modulations encountered in the translation of the annexed text are: juggling between the active and the passive voice or translating an affirmative sentence by using a negative one in the target language. Here are some examples in this respect:

”The aim of having the EU speaking with one voice on the international scene, or at least delivering a unified message, which was one of the aims of the Treaty, has not yet been achieved. Disputes between the Commission and the Member States on the limits between the external competences of the EU and those of the Member State have been exacerbated.”

Unul dintre obiectivele Tratatului de la Lisabona, acela de a avea o Uniune Europeană care să vorbească cu o singură voce pe scena internațională sau cel puțin să trimită un mesaj unitar, nu a fost încă atins. S-au intensificat disputele dintre Comisie și Statele Membre privind limitele dintre competențele externe ale UE și cele ale Statelor Membre.

As one can notice, the last sentence in the source paragraph above is in the passive voice, as the passive is generally used when there is a need to create the idea of objectivity and non-involvement of a possible agent. However, in the target language, the translator avoided using a BE-passive (A FI-passive) and resorted to another typical passive construction, namely the Reflexive Passive (SE-passive). It might be considered as an example of modulation. As it can be noticed, the passive VP “have been exacerbated” was translated as a reflexive VP in the target language, namely “a se intensifica”.

Here is another example in this respect:

“Voluntary approximation of national legislation could be envisaged in fiscal, social and environmental policies, as long as it would not be possible (or desired) to apply the EU treaty’s rules on enhanced cooperation. This could concern, for instance, the age of retirement, a minimum guaranteed salary, the abolition of the indexation of salaries to inflation or any other measures of harmonization that could be agreed by all participating states.”

S-ar putea lua în calcul armonizarea voluntară a legislației naționale în domeniul politicilor fiscale, sociale și de mediu, atâta vreme cât ar fi imposibil (sau de nedorit) să se aplice normele privind cooperarea consolidată cuprinse în tratatele UE. Acest lucru ar putea să vizeze de exemplu vârsta de pensionare, un salariu minim garantat, eliminarea indexării salariilor în funcție de rata inflației sau orice alte măsuri de armonizare hotărâte de statele participante.

In the example above, one can notice two types of modulation.

On the one hand, the BE-passive construction at the beginning was translated by the same Reflexive Passive as in example 23), since the subject of this sentence was too long and if the word order had been preserved in the target language, the sentence would seem ambiguous and it would also be difficult to follow. Here again, the solution applied by the translator was to use a reflexive verb in the target language, which is placed at the beginning of the sentence for more clarity.

On the other hand, one can notice the fact that the negation in the construction “as long as it would not be possible (or desired)” was not preserved in the target language, at least not as far as the grammatical level is concerned. While in the source language, the negative meaning of the sentence comes from the fact that the Predicate was negated by using the negative operator “not”, in the target language, the equivalent negative adverb, “nu”, was not used.The translator transfered the negative meaning to the adjectives. He managed, this way, to properly translate the sentence without altering the meaning, and to make it more natural in the target language.

Here is another example that illustrates the technique of modulation, BE-passive construction being translated by the Active Voice:

“The vision of a political aim is not shared by all twenty-one states that have acceded over the years. The aims of the EU now concern a large number of policies, both economic and political.”

Nu toate cele 21 de state care au aderat de-a lungul anilor la UE împărtășesc aceeași viziune cu privire la obiectivul politic. Obiectivele UE vizează în prezent un număr mare de politici, atât de natură economică, cât și politică.

As one can notice, in the example above the translator resorted to modulation for the sake of clarity and logic of the sentence. And since the BE-passive construction was transfered into the target language as an active construction, the Subject of the clause in the source text became a Direct Object in the target text. In the example above, one can also notice that the Predicate in the target text is in the affirmative, although it was originally used in the negative. Out of stylistic reasons, the translator decided to render the negative meaning of the sentence by associating the negative adverb ”nu” with the Subject. If otherwise, the sentence would seem strange: ”Toate cele 21 de state care au aderat de-a lungul anilor la UE nu împărtășesc aceeași viziune cu privire la obiectivul politic.”

However, there are also cases in which an affirmative construction is entirely modified in the target language, in the sense that it is translated by using a negative one. Here is an example:

“Taxation: both direct and indirect taxation could be open to some possible approximation of national legislations. The field of possibilities is wide because this area has always been subject to unanimity in the Council, where divergences of views and of interests between the Member States have resulted in few texts being adopted.”

Impozitarea: o posibilă armonizare a legislațiilor naționale ar putea viza atât impozitarea directă, cât și pe cea indirectă. Există numeroase posibilități, ținând cont de faptul că acest domeniu a fost mereu reglementat prin unanimitate în Consiliu, unde nu s-au adoptatdecât câteva texte din cauza divergențelor de opinii și de interese dintre Statele Membre.

In order to emphasize the idea expressed in the last sentence of the paragraph above, the translator resorted to modulation. As it can be noticed, the sentence was originally affirmative, however, the rendition uses the negative. Although both affirmative and negative form would sound as normal in the target language, by using the negative the translator emphasizes the meaning of the whole sentence. Using modulation in cases like the one above can be risky, since the meaning can be altered by changing the perspective. However, in the translation provided for the annexed text, the translator managed to preserve the meaning by adding the adverb “decât”, which does not only contribute to the emphasis of the idea, but, given the fact that it is a negative polarity item, “decât” can felicitously be used in a negative clause. In other words it can co-occur with the negative adverb “nu”.

4.3 Translation techniques at the pragmatic level

It is a fact that a good translation can be provided only if the rules of each level presented in this chapter are observed, but one can say that the pragmatic level somehow has priority. The pragmatic level deals with the intention of the author while expressing an idea. If that respective idea is not properly interpreted by the translator since the very beginning, one could hardly fail to notice that the rendition into the target language would not be correct. In this respect, the translator of the annexed text resorted to several techniques which allowed him to provide an adequate rendition.

Calques

This technique was considered by many as alienating the rendition. However, there are cases in which this technique works. It was also applied in the translation of the annexed text. Let us take the following example:

“The improvements made to the freedom, security and justice (FSJ) provisions of the treaties lie mainly in the “communitarization” of the former “third pillar” through its incorporation into one Title of the TFEU covering the whole FSJ area. This brings a simpler and more consistent architecture. It also allows full parliamentary control (European and national) of measures that may affect every citizen, thus helping to guarantee better protection of the rights of individuals.”

Îmbunătățirile aduse prevederilor din tratate privind libertatea, securitatea și justiția constau în mare parte în ”comunitarizarea” fostului ”pilon trei” prin integrarea sa într-un Titlu al TFUE, care cuprinde întregul domeniu al libertății, securității și justiției. Astfel, se ajunge la o arhitectură mai simplă și mai solidă. De asemena permite controlul parlamentar total (european și național) al măsurilor, care ar putea afecta orice cetățean, și garantează astfel o mai bună protecție a drepturilor individuale.

Given the fact that the term “communitarization” does not belong to the conversational register, but rather to the political one, and this can be noticed from the fact that even in the source text is appears between inverted commas, its rendition has to preserve both the meaning and the register. Therefore, rendering it in the target language as “comunitarizare” is a good solution. The same thing also happens with the term in the target language; it belongs to the political register and it would not be necessarily understood by a lay person. However, interpreting the meaning of the term and rendering it as “transfer”, for instance, would alter the original.

Nevertheless, as it was said earlier, there are only some cases in which calques are a good solution. But there come also the cases in which this would not be a felicitous answer. Here is an example:

“The implementation of the Lisbon Treaty, even after a normal period of adaptation, will not deliver what is needed. The status quo and the system of “one-decision-fits-all” are not satisfactory. Given the diversity of interests and needs of its twenty-seven members, and the way its decisions are taken, this might lead to an EU taking fewer and too modest decisions and incorrectly implementing its past achievements.”

Chiar și după o perioadă normală de acomodare, aplicarea Tratatului de la Lisabona nu va fi suficientă. Menținerea situației actuale și sistemul ”aceeași decizie pentru toți” nu sunt destul de bune. Având în vedere interesele și nevoile diferite ale celor douăzeci și șapte de State Membre și modul în care sunt luate deciziile, UE ar putea lua mai puține decizii, fără anvergură și ar putea să aplice incorect realizările din trecut.

As one can notice, the noun “implementation” was translated into the target text as “aplicare”. Even though the target language, namely Romanian, assimilated the term to some extent, in the sense that one can find it in dictionaries, it still remains a barbarism. A barbarism refers to the use of form borrowed from a foreign language, while the target language already has the means to express that idea. And since the target language has a perfect equivalent for the term in the source language, there would be no need to carry it in the target language.

Word-for-word translation

This type of translation technique is as controversial as translating using calques, because on the one hand, it blindly follows the word order of the source text and on the other hand, it provides no adaptation as far as the contextual meaning is concerned. However, just like when talking about calques, there are certain exceptions which allow a word-for-word translation to be provided. Let us take the following example:

“On 27 October 2010, on the basis of the Monti Report, the Commission produced a Communication, “Towards a Single Market Act. For a Highly Competitive Social Market Economy”, which introduces fifty possible proposals, some of which are:

The EU patent;

The managament of copyrights;

An action plan against counterfeiting and piracy;

The development of the internal market in services;

The development of electronic commerce in the internal market;

Legislative reform of the standardization framework;”

La 27 octombrie 2010, în baza Raportului lui Monti, Comisia a emis o comunicare, ”Către o lege privind piața unică. Pentru o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate”, care introduce 50 de propuneri posibile. Iata unele dintre acestea:

brevetul UE;

gestionarea drepturilor de autor;

un plan de acțiune pentru combaterea contrafacerii și pirateriei;

dezvoltarea pieței interne în domeniul serviciilor;

dezvoltarea comerțului electronic pe piața internă;

reforma legislativă privind cadrul de standardizare;

Given the fact that the annexed text is a political one, several fragments have to be translated word-for-word, since they encompass information stated in the fundamental EU documents. It is a fact that the text has to be adapted to the extent that it has to be correct, grammatically speaking, but no other interpretation should be provided. As it can be noticed in the example above, the translator provided a word-for-word translation, looking for the equivalent of each term, without paying attention to the translation units.

Sense-for-sense translation

Opposed to the above presented technique, the sense-for-sense translation is considered by many to be the best method of rendering a certain text from a source language into a target one. It focuses on transferring the meaning, not only the words. Here is an example to illustrate the function of this technique.

“A case of enhanced cooperation may be launched when a minimum of nine Member States are willing to participate. This represents one-third of the twenty-seven Member States, and therefore one-third of the twenty-seven Commissioners. Any decision in the Commission must be taken at least by a simple majority (i.e., fourteen Commissioners). Let us take an example where there are ten Member States participating in a given case of enhanced cooperation.”

Putem vorbi despre instituirea unei cooperări consolidate, numai în cazul în care cel puțin nouă State Membre doresc să participe, ceea ce înseamnă o treime din totalul Statelor Membre (douăzeci și șapte) și prin urmare, o treime din totalul numărului de comisari (douăzeci și șapte). În Comisie, orice decizie trebuie luată cel puțin prin majoritate simplă (adică paisprezce comisari). Să presupunem că zece State Membre doresc să stabilească o cooperare consolidată.

As it can be noticed, the rendition does not blindly follow the original, in the sense that the structure is changed.

Firstly, the conjunction “when” from the source text was not translated as “când”, its most encountered rendition, since the sentence would make no sense. Therefore, the translator opted to focus on the meaning of the whole sentence and to render it into the target language as an Adverbial Clause of Condition, “numai în cazul în care cel puțin nouă State Membre doresc să participe”.

Secondly, it can be noticed that the first two sentences in the source language merged into one in the target language. The translator connected the two sentences by using the construction “ceea ce înseamnă că” for the sake of consistency. By doing so, he provided to the target readership a text which can be easily understood. A rendition like, “Asta reprezintă o treime dintre cei douăzeci și șapte de State Membre și prin urmare o treime dintre cei douăzeci și șapte de comisari”, would sound unnatural and slightly ungrammatical, since in the target language some elements have to be added, namely “din totalul”, “din totalul numărului de”, in order to make the sentence understandable to the target readership.

Thirdly, in the last sentence of the paragraph above, one can notice the VP “Let us take an example”, which was not translated as such in the target text. This happened because the translator opted for a sense-for-sense translation instead of providing a string of equivalents of the terms in the target language, which would seem strange: “Să luăm un exemplu în care zece State Membre vor participa într-un anumit caz de cooperare consolidată.” However, using the sense-for-sense translation, the translator rendered the idea of “example” by using a verb, namely “a presupune”. This solution is adequate, since it makes the sentence more fluid and more natural.

Idioms

Idioms are usually difficult to translate, since the meaning is not always inherited from the words that are used. Given the fact that the annexed text is an EU text, metaphors and idioms are not so frequently used. The words are generally used in their connotative meaning in order to preserve the clarity of the message. However, here is a paragraph from the annexed text, which contains one of the few idioms used:

“A Commission with one Commissioner per Member State runs the risk of falling into “intergovernmentalism”, as Member States tend to identify “their” Commissioner as “their representative” in the Commission, who will defend their national interests.”

O Comisie cu câte un comisar pentru fiecare Stat Membru riscă să ajungă la ”interguvernamentalism”, pentru că Statele Membre tind să le atribuie comisarilor statutul de reprezentați ai statului respectiv în Comisie, care le vor apăra interesele naționale.

Although the target language has an equivalent expression for the idiom, “to run a risk of doing something”, namely, “a-și asuma riscul să”, in the case above, it was better to replace it by the verb “a risca”. Nevertheless, the meaning of this expression is not necessarily obvious, given the fact that a word-for-word rendition, like “a alerga/efectua riscul să” would be ambiguous and nonsensical in the target language. Consequently, the meaning of the whole sentence would be lost and the translator would have failed to provide a correct rendition.

4.4 Specialized terminology

The annexed text belongs to the political register, more precisely to the EU register. Therefore, the terms used are mostly specialized, such as names of certain institutions, treaties or agreements or names of specific procedures, and have to be translated accordingly. In order to provide an accurate translation of the annexed text, the translator had to pay attention to the way in which he rendered the specialized terms. Most of them have an already accepted equivalent in the target language, thence the translator had to turn to specialized texts in the target language, in order to choose the perfect equivalent. In this respect, here are some of the specialized terms used in the annexed text and their rendition into the target text:

It is a fact that, in order to provide an accurate translation, the register of the original text has to be preserved in the target text. The specialized terminology used in this text provides it with the formal character typical of such texts. Therefore, the translator must struggle to find the correct equivalents in order to render not only the meaning, but also the formality imposed by the original. Thus any other attempt to translate a specialized term which already has an equivalent in the target language is to be avoided.

One can notice from the terms illustrated above that the translator of the annexed text managed to find the correct equivalents and to preserve the register of the source text.

As stated in Chapter 3 and also discussed in this chapter with examples from the translation of the annexed text, while providing a translation, several techniques and procedures are applied. Some of them come naturally, when the target language is also the mother tongue of the translator and he simply feels the language. For instance, when using “informații”, in the plural, instead of preserving the singular form from English, “information”, or applying the technique of modulation by replacing the BE-passive by the Reflexive Passive. However, there are also techniques that have to be learned and used consequently.

This chapter aimed at analysing the translation techniques and procedures used in translating the annexed text. As it can be noticed, they all work hand in hand and a good translation cannot be provided, if only some of them are applied. In other words, it is not enough only to know both the source and the target language and to observe the rules only at the semantic level, for instance. A good translator should also pay attention to the word order, lexical replacements or transpositions, which belong to the syntactic level. And it is a fact that the pragmatic level plays a vital role while performing a translation, since the intention of the writer is perhaps the most important aspect. If the translator fails to understand the meaning of a specific expression and to correctly interpret it, the translation can be grammatically correct, can even encompass the most adequate equivalents, but it will never be accurate, since while translating, the translator altered the meaning of the original.

CONCLUSIONS

This paper aimed at analysing the translation of the source text by also providing a brief analysis of the text itself, namely brief description of the author and the text, short analysis of the type of text and its structure, and a general view of the art of translation.

Divided in four chapters, this work also includes the original text subject to translation and its translation into Romanian.

The first chapter is a brief presentation of the author and his activity, as well as a short description of the source text. As it could be noticed in the first chapter, the status of the author was very important in choosing the source text, since his opinion is worth taking into account, due to his contribution at the EU level.

As far as the second chapter was concerned, it provided an analysis of the source text in terms of the register it belongs to, its structure and the aim of the author. Given the argumentative structure of the text, this chapter also provided a brief view of the ideas and options tackled and discussed in the annexed text.

The third chapter aimed at throwing together some of the most important ideas as far as the theory of translation is concerned. It also tackled the difficulties that a EU translator might encounter in his work, given the fact that the text on which this work is based belongs to the EU register.

The fourth chapter provided the analysis of the translation of the source text and it tackled several techniques of translation to which the translator of the source text resorted in order to provide the best rendition.

As it could be noticed from the second chapter, the main reason for which the source text was chosen was its topic, given the fact that it tackles serious difficulties with which the EU institutions and the EU as a whole was faced at the moment of writing. Furthermore, the author of this work was also interested in the structure of the source text and the way in which the current situation of the EU and the options to which it could resort are presented to the public.

The main objective of this work was to analyse both the source text, entitled “The future of Europe: towards a two-speed Europe”, and its rendition into Romanian. On the one hand, the author of this work provided a brief analysis of the source text in terms of register, structure, aim of the author, due to its controversial subject at the moment of writing. And on the other hand, the rendition into Romanian was analysed in order to illustrate the difficulties encountered by a translator, especially as far as the EU level is concerned. The analysis was based on discussing some of the most serious problems that a translator might face while rendering a text belonging to the EU register and not only; this way the author of this work managed somehow to shake the wrong concept that knowing two languages is enough in order to provide a translation from one language into another. This work proved not only once how important the cultural, social and political background is, how significant the context is and last but not least how important the target readership is, while performing a translation.

In conclusion, this work aimed on the one hand at providing an accurate translation of the source text whose topic was considered of great importance due to its actual and controversial topic at the moment of writing and on the other hand at analysing the rendition into Romanian by discussing the procedures and the techniques applied by the translator in order to come up with the best version.

REFERENCES

Bell, Roger T., (1991), Translation and translating: theory and practice, Longman, London and New York

Hatim, B., (1997), The Translator as Communicator, Routledge, London and New York

House, J., (2005), Text and context in translation, University of Hamburg, Linguistics and Applied Linguistics, Hamburg

Lefevere, A., (1992), Translation/History/Culture – A sourcebook, Routledge, London and New York

Tosi, A., (2003), Crossing Barriers and Bridging Cultures: The Challenges of Multilingual Translation for the European Union, Cromwell Press Ltd., Great Britain

Tosi, A., (2005), EU translation problems and the danger of linguistic devaluation, Royal Holloway University of London and Università degli Studi di Siena, Blackwell Publishing Ltd

Weissbort, D., (2006), Translation – Theory and practice: A historical reader, Oxford University Press, New York

WEBLIOGRAPHY

http://blogs.lse.ac.uk/europpblog/2014/12/10/ecj-legal-rulings-designed-to-help-the-eurozone-are-threatening-the-accountability-of-european-governance/, retrieved on 22.02.2018, at 21:09

http://eur-lex.europa.eu/procedure/EN/2018_36?qid=1519247688873&rid=2, retrieved on 22.01.2018, at 23:22

http://eur-lex.europa.eu/procedure/RO/2018_36?rid=2&qid=1519247688873, retrieved on 04.03.2018, at 13:50

http://www.bbc.com/news/science-environment-43084642, retrieved on 13.02.2018, at 10:00

http://www.cancerresearchuk.org/about-cancer/what-is-cancer/how-cancer-starts, retrieved on 04.03.2018, at 11:59\

http://www.euronews.com/2017/12/14/migration-brexit-top-the-agenda-eu-summit, retrieved on 12.02.2018, at 17:00

http://www.gutenberg.org/files/1245/1245-h/1245-h.htm#link2HCH0003, retrieved on 14.02.2018, at 18:05

http://www.jeanmonnetprogram.org/fellow/jean-claude-piris/, retrieved on 08.10.2017, at 15:56

https://100.best-poems.net/stopping-woods-snowy-evening.html, retrieved on 12.02.2018, at 20:22

https://americanliterature.com/author/beatrix-potter/short-story/the-tale-of-peter-rabbit, retrieved on 22.02.2018, at 21:59

https://www.boughton.co.uk/products/topsoils/soil-types/, retrieved on 13.02.2018, at 11:09

https://www.jti.com/sites/default/files/key-regulation-pdfs/expert-reports/regulatory-impact-assessment/Transparency_and_Accountability_and_the_Framework_Convention_on_Tobacco_….pdf, retrieved on 08.10.2017, at 15:05

https://www.livestrong.com/article/213537-light-diet-meals/, retrieved on 13.02.2018, at 11:07

https://www.planetebook.com/ebooks/Persuasion.pdf, retrieved on 15.02.2018, at 11:52

https://www.planetebook.com/ebooks/Pride-and-Prejudice.pdf, retrieved on 14.02.2018, at 19:03

https://www.theguardian.com/world/2018/feb/21/emmanuel-macron-unveils-plans-to-crack-down-on-immigration-france, retrieved on 22.02.2018, at 22:44

https://www.theguardian.com/world/2018/feb/21/italian-election-campaign-marred-by-political-violence, retrieved on 21.02.2018, at 22:22

ANNEXES

Source text: “The Future of Europe: Towards a two-speed EU?”, Jean-Claude Piris

Translation of the source text

CAPITOLUL 1

Nevoia permanentă ca Uniunea Europeană să fie mai puternică în viitorul apropiat

CELE MAI MULTE ȚĂRI EUROPENE SE CONFRUNTĂ CU PROBLEME SIMILARE, CARE LE-AR PUTEA INFLUENȚA NEGATIV VIITORUL.

Pe de-o parte, țările europene au avantaje semnificative, care ar trebui să le permită să-și continue dezvoltarea.

Nivelul educației în aceste țări este foarte ridicat

În general, cetățenii europeni se bucură de sisteme de învățământ foarte bune, ceea ce este, evident, esențial pentru dezvoltarea economică. Astfel, în Uniunea Europeană, un număr mare de copii cu vârsta de 4 ani (aproximativ 85%) beneficiază de insituții educaționale preșcolare. În majoritatea țărilor europene, învățământul obligatoriu durează între 9 și 10 ani și începe la vârsta de 5-6 ani. Procentele folosite în statistici arată că situația generală a Uniunii Europene cu 27 de membri este mai bună decât cea din alte țări dezvoltate (de exemplu, Japonia și Statele Unite ale Americii), fie că este vorba despre raportul dintre numărul de elevi și cel de profesori sau despre nivelul de educație al tinerilor. Mai mult de trei sferturi din populația Uniunii Europene cu 27 de membri cu vârsta de 18 ani era cuprinsă în sistemul de învățământ în 2007.

Totuși, situația nu este nici pe departe perfectă. Procentul din populația Uniunii Europene cu 27 de membri cu vârsta cuprinsă între 25 și 64 de ani, care a absolvit învățământul superior în 2008, este sub 25%. Unele studii au arătat că ”un an suplimentar de școlarizare medie crește productivitatea cu 6,2% și cu încă 3,1% pe termen lung cu ajutorul progreselor tehnice mai rapide.” Având în vedere că populația îmbătrânește rapid, creșterea productivității în țările europene va deveni treptat vitală pentru menținerea nivelului de trai. De aceea, obiectivul urmărit de UE prin Strategia europeană 2020 este să mărească contribuția populației cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani, absolvenți de învățământ superior, de la un procent de 31% până la cel puțin 40%. În 2007, mai puțin de jumătate dintre Statele Membre, majoritatea din UE cu 15 membri, au atins deja acest obiectiv. În comparație cu Statele Unite ale Americii, situația nu este deloc favorabilă: în 2007, SUA a acordat sistemului de învățământ 2,9% din PIB, în comparație cu UE, care a acordat în total un procent de 1,4%; mai mult decât atât, cheltuielile per student în SUA, inclusiv contribuțiile publice și private, sunt aproape duble față de cele ale Uniunii Europene.

În general, aceste segmente ale populației beneficiază de condiții bune de trai și de prosperitate

Condițiile de trai favorabile sunt esențiale pentru creșterea economică; depind de o gamă largă de factori, care pot fi legați de venituri sau nu. Factorii care nu țin de venituri includ servicii de asistență medicală, posibilități de educare și pregătire ca și facilități în ceea ce privește transportul – aspecte care influențează viața de zi cu zi și condițiile de muncă. Factorii care țin de venituri cuprind venitul, sărăcia și excluderea socială. Toți factorii și indicatorii arată că cetățenii Uniunii Europene beneficiază de o situație privilegiată la nivel global.

Sistemele de protecție socială ale UE sunt foarte dezvoltate: îi protejează pe oameni împotriva riscurilor și nevoilor asociate cu șomajul, responsabilitățile parentale, boli, asistență medicală, incapacitatea de muncă, pierderea soțului/soției sau părinților, excluderea socială sau pierderea locuinței, etc. În 2006, în UE cu 27 de membri cheltuielile pentru sistemul de protecție socială au însumat 26,9% din PIB. Era un procent mai mare decât cel din 11 state din UE cu 15 membri, și anume 25%, dar mai mic decât cel din Statele Membre care au aderat la Uniunea Europeană din 2004, cu excepția Sloveniei și Ungariei, și anume 20%, precum și în Irlanda, unde procentul este sub acest prag. Cea mai mare parte din bugetul alocat prestațiilor sociale în UE cu 27 membri este alocată pensiilor, tratării bolilor și asistenței medicale. Totalitatea acestor elemente reprezintă aproximativ 70% din totalul prestațiilor sociale din UE cu 27 membri în 2006. Pe lângă măsurile luate de fiecare Stat Membru, UE joacă un rol coordonator, pentru a se asigura că și cei care se deplasează transfrontalier beneficiază în continuare de protecția adecvată.

Cetățenii UE sunt protejați corespunzător împotriva bolilor și maladiilor. Uniunea Europeană și Statele Membre au elaborat politici, care includ protecția consumatorului (în special siguranța alimentară), siguranța la locul de muncă, politici de mediu și sociale etc. Astfel se explică de ce starea de sănătate a cetățenilor UE cu 27 de membri este foarte bună și speranța de viață la naștere este una dintre cele mai ridicate din lume. Alți indicatori arată de asemenea că cetățenii UE se bucură de mai mulți ”ani de viață sănătoasă” (numită și ”speranța de viață fără dizabilități”), decât majoritatea oamenilor din lume. O parte dintre indicatori, cum ar fi cheltuielile pentru asistența medicală pe cap de locuitor, calitatea serviciilor de asistență medicală, numărul de doctori la numărul de locuitori, numărul de paturi de spital, rata accidentelor grave la locul de muncă, etc, arată că Statele Membre ale UE beneficiază de o situație privilegiată la nivel global.

Infrastructura și serviciile publice sunt excelente: în special, rețeaua feroviară pentru trenurile de mare viteză este una dintre cele mai bune din lume. Rețeaua de drumuri și autostrăzi este de asemenea foarte compactă și modernă. În 2008, majoritatea gospodăriilor din UE cu 27 de membri (60%) avea acces la internet, și acest procent a crescut rapid (54% în 2007). Totuși, există diferențe mari între Statele Membre. Accesul la internet este ridicat în Țările de Jos, Finlanda și Suedia și destul de scăzut în alte țări, cum ar fi Bulgaria cu 25%.

Statele Membre ale Uniunii Europene beneficiază în general de o bună guvernanță

În comparație cu restul lumii, incluzând bineînțeles, țările dezvoltate comparabile, guvernanța, care definește regulile, procesele și conduita ce influențează modul în care se exercită autoritatea publică la nivelul fiecărui Stat Membru, în special cu privire la deschiderea, participarea, responsabilitatea, eficacitatea și coerența, tinde să fie superioară și durabilă.

Prezența la vot la alegerile naționale parlamentare este rezonabil de ridicată. Totuși, la nivelul Uniunii, prezența la alegerile pentru Parlamentul European tinde să scadă constant și a fost de doar 43,3% la alegerile din iunie 2009.

Nivelul infracționalității este mai scăzut în țările europene în comparație cu alte societăți din lume, inclusiv (de departe) Statele Unite ale Americii. Între anii 2002 și 2007, s-a înregistrat o scădere a infracțiunilor înregistrate la nivel general în UE.

În general, Statele Membre ale Uniunii Europene, în special UE cu 15 membri, beneficiază de sisteme administrative și judiciare excelente și de coeziune economică și socială puternică între cetățeni. Cu toate astea, în unele State Membre, lupta împotriva corupției și asigurarea unui sistem juridic eficient și independent nu au fost încă încununate de succes.

În cele din urmă, unul dintre avantajele statelor Uniunii Europene este faptul că au decis să partajeze suveranitatea în anumite domenii, pentru a asigura pacea, stabilitatea și democrația în interiorul (și în vecinătatea) granițelor, și să facă eforturi comune pentru a deveni mai puternice, pentru a înfrunta viitoarele provocări economice, sociale și politice: acestea sunt obiectivele Uniunii Europene. Împreună, membrii UE cu 27 de membri reprezintă cel mai mare exportator și al doilea importator de servicii și bunuri din lume. De asemenea, reprezintă și cel mai mare furnizor de asistență pentru țările în curs de dezvoltare. Dacă ar fi considerată o singură entitate, Uniunea Europeană ar fi o mare putere economică la nivel global.

Pe de altă parte, majoriatea țărilor și popoarelor UE împărtășesc o serie de caracteristici, care le diferențiază de restul lumii și care vor îngreuna modul în care vor înfrunta în viitor provocările și concurența

Teritoriul mic și dimensiunea populațiilor statelor membre ale UE, precum și mărimea economiilor lor, îngreunează exprimarea convingătoare a opiniilor și apărarea intereselor și valorilor în lume, unde vizibilitatea și puterea de negociere sunt scăzute

Suprafața terestră

Uniunea Europeană, împreună cu toate cele 27 de State Membre, acoperă doar 2.8% din suprafața terestră a lumii. În comparație cu cele 17 milioane de km2 ocupate de Rusia, 10 milioane km2 ocupate de Canada, câte 9,6 milioane km2 China și Statele Unite, 8,5 milioane km2 Brazilia sau 3,2 milioane km2 India, Statele Membre ale UE fac parte într-adevăr din altă categorie! Cel mai mare stat este Franța (locul 43 în lume) cu o suprafață de 0,55 milioane km2, Spania 0,50 milioane km2, Germania 0,35 km2, Polonia 0,31 milioane km2, Italia 0,30 milioane kmm2 și Regatul Unit 0,24 milioane km2.

Populația

UE cu 27 de membri cuprinde numai 7% din populația lumii. Din nou, în comparație cu cei 1,330 de milioane de locuitori ai Chinei, 1,148 milioane ai Indiei, 304 milioane ai SUA sau 196 milioane ai Braziliei, Statele Membre ale UE se încadrează într-o cu totul altă categorie. Cea mai populată țară europeană este Germania (locul 15 în lume) cu 82 milioane de locuitori, Franța cu 64,35 milioane, Regatul Unit cu 45,83 milioane și Polonia cu 38,14 milioane.

Produsul intern brut

În ciuda faptului că reprezintă doar 7% din populația lumii, UE cu 27 de membri produce aproximativ 22% din bogăția lumii. De aceea, comparația referitoare la PIB este mai puțin dificil de realizat, luând în considerare faptul că luate în parte, Statele Membre ale UE sunt (încă) printre cele mai bogate din lume și că unele dintre ele se află pe același loc cu Statele Unite, China și Japonia.

Tendințele demografice negative sunt un dezavantaj imens pentru viitorul Statelor Membre ale UE

În timp ce numărul locuitorilor din UE cu 27 de membri a crescut de la 402 de milioane în 1960 la 501 milioane în 2010, conform tendințelor actuale, populația celor mai multe state europene va stagna până în 2035 și apoi va scădea. În plus, vârsta medie a populației va crește rapid. Această dezvoltare rapidă va diminua forța de muncă și va îngreuna promovarea prosperității și menținerea prestațiilor sociale generoase din ziua de astăzi. De asemenea, va fi inevitabilă o creștere a imigrației, ceea ce reprezintă deja una dintre cele mai grave probleme socio-politice din Europa. Populația Uniunii Europene este acum în creștere doar datorită numărului de imigranți și natalității crescute în rândul acestui segment al populației. În plus, rata mortalității va fi mai ridicată decât rata natalității începând cu 2015. UE cu 27 de membri are una dintre cele mai scăzute rate de fertilitate din lume (în medie 1,5 copii per femeie). În același timp, beneficiază de cea mai mare speranță de viață din lume (aproximativ 75 de ani la bărbați și 81 de ani la femei). Dezechilibrul rezultat astfel va crește mai rapid după 2020. De aceea, populația Germaniei, cel mai populat Stat Membru al UE, va scădea de la 82 de milioane în 2010 la 70,8 milioane în 2060.

În general, în Europa, este de așteptat ca rata de dependență pentru vârstnici (privind persoanele cu vârsta de peste 65 de ani) să fie mai mult decât dublu în 45 de ani, de la 22% în 2005 la 45% în 2050. În special, rata de dependență pentru persoanele cu vârsta de peste 80 de ani va fi mai mult decât triplu, atingând 15% în aceeași perioadă. Adăugată la rata de dependență pentru tineri (copii cu vârsta sub 15 ani), povara demografică totală a populației din afara categoriei de vârstă productive (de la 15 la 64 de ani) va crește cu un coeficient de 1.5.

Una dintre consecințele acestui fapt va fi dificultatea menținerii sistemului de asigurări sociale, mai ales sistemele de pensii. Va duce evident la o creștere a vărstei de pensionare, dar nu va fi suficient.

În prezent (2011-2012), toate Statele Membre ale Uniunii Europene au deficite bugetare, și majoritatea statelor au datorii publice foarte mari acumulate de-a lungul anilor

Criteriile care au fost adoptate odată cu stabilirea regulamentului zonei euro (adică mai puțin de 3% din PIB pentru deficitele bugetare, un maxim de 60% din PIB pentru datoriile publice), nu mai sunt respectate. Forțate de piețe (unde rata dobânzii pentru obligațiunile guvernamentale pe o perioadă de 10 ani variază zilnic, conform încrederii acordate pe piață fiecărei țări în parte, de la aproximativ 3% pentru Germania la 20% sau mai mult pentru Grecia în 2010-2011), guvernele aplică reduceri majore ale cheltuielilor, în timp ce încearcă concomitent să crească și veniturile. Această măsură nu este întotdeauna înțeleasă sau acceptată de opinia publică, care o percepe uneori drept o mișcare impusă de ”Bruxelles”, nu ca pe o necesitate socială și economică pentru a menține bunăstarea generațiilor viitoare. Se consideră că Uniunea Europeană impune reguli de constrângere, care nu sunt nici echitabile și nici necesare.

Majoritatea Statelor Membre ale Uniunii Europene duc lipsă de resurse de energie. De aceea, economiile lor depind de importuri masive de energie din țări terțe

Consumul total de energie brută a UE cu 27 de membri în 2008 era egal cu 1,825 milioane de tone de petrol, din care 54% era importat, în mare parte din Rusia (33% din petrolul importat și 40% din gazele naturale) și din Norvegia (16% și respectiv 23%). Dependența este relativ scăzută pentru unele țări europene, cum ar fi Polonia (20%) și Regatul Unit (21%), dar este foarte ridicată pentru alte țări, cum ar fi Italia și Spania (aproximativ 80%), Germania (60%) și Franța (51%).

Conform studiilor, dacă nu se iau măsuri, dependența energetică medie a Uniunii Europene va crește până la 65% în 2030. Se așteaptă ca importurile de gaze naturale ale Uniunii Europene să crească de la 57% la 84% în 2030, în timp ce importurile de petrol vor crește de la 82% la 93%.

Evident, acest lucru implică atât riscuri economice, cât și politice.

Statele Membre ale Uniunii Europene nu investesc suficient în cercetare și dezvoltare

Cercetarea și dezvoltarea (C&D) sunt o forță motrice care accelerează creșterea economică și crearea de locuri de muncă. Pentru că nu se investește suficient în aceste domenii în Uniunea Europeană, o consecință directă este ponderea diminuată în ce privește inovațiile științifice și tehnice ale lumii. Într-un comunicat publicat în 2000, Comisia a propus stabilirea ca obiectiv a ”zonei europene de cercetare”, în care fondurile de finanțare ale activităților de cercetare să fie acordate indiferent de granițele naționale, și în funcție de nevoile privind creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Această ”zonă europeană de cercetare” a fost obiectivul central al Strategiei Lisabona în perioada 2000-10, cu scopul de a investi 3% din PIB-ul Uniunii Europene în cercetare și dezvoltare. Totuși, între anii 2000 și 2005, în locul unei creșteri, s-a înregistrat o scădere ușoară a cheltuielilor totale ale UE pentru cercetare și dezvoltare. În aceeași perioadă, s-a înregistrat o creștere a cheltuielilor pentru cercetare și dezvoltare în Japonia, Coreea de Sud și China. Deși cota din PIB alocată cercetării și dezvoltării era de 1,77% pentru UE cu 25 membri în 2005, aceasta era de 3,40% pentru Japonia (2006), 2,99% pentru Coreea de Sud și 2,67% pentru SUA (2017). Cheltuielile interne brute pentru cercetare și dezvoltare în UE cu 27 de membri în 2007 erau de 228.681 milioane de euro, echivalentul a 85% din cheltuielile SUA. În ciuda faptului că numărul cercetătorilor din UE cu 27 de membri a crescut la 22,5% în perioada 2000-2007, numărul de cercetători echivalenți cu normă întreagă în domeniul întreprinderilor de producție era de numai 662.000 în UE cu 27 de membri, comparativ cu 1.135.000 în Statele Unite.

În octombrie 2010, Comisia a avertizat că Uniunea Europeană se confruntă cu o ”urgență în domeniul inovării”, iar concurența cu restul lumii făcea tot mai urgentă nevoia de a stimula cheltuielile din sectorul privat pentru cercetare și dezvoltare. Calculele Comisiei arată că, dacă până în 2020 se atinge obiectivul de 3%, vor fi create aproximativ 3,7 milioane de locuri de muncă. S-au luat unele măsuri la nivelul UE pentru a se atinge acest obiectiv, dar coeficientul era încă aproximativ 1,8% în 2010.

Un spirit antreprenorial slab

Iată două dintre motivele care explică de ce spiritul antreprenorial este mai slab în UE decât în statele americane sau asiatice: faptul că Statele Membre ale Uniunii Europene au o populație foarte bine protejată în ceea ce privește bunăstarea socială; și faptul că această populație îmbătrânește rapid. Există și alți factori, și anume nivelul ridicat al reglementării activităților economice, gradul scăzut de flexibilitate pe piața muncii, precum și mobilitatea scăzută a lucrătorilor. Factorii istorici pot juca de asemenea un rol. În orice caz, rezultatul este că rata de creare a întreprinderilor noi și de creativitate este mai scăzută în UE decât în cazul tuturor principlilor săi concurenți economicidin lume.

Lipsa competitivității

Într-o lume în care granițele sunt din ce în ce mai deschise la fluxul de bunuri și servicii, țările din UE se află într-o situație dificilă deoarece au asigurat o protecție ridicată a mediului și a consumatorilor, au adoptat reguli și ajutoare sociale generoase. Astfel, devin mai puțin competitive decât societățile mai puțin reglementate și protejate.

Drept urmare, creșterea economică medie a țărilor din UE este înceată, iar contribuția Europei la bunăstarea lumii este în scădere. Pentru prima oară în istorie, există temerea că, pentru popoarele europene, situația din viitor nu va fi la fel de bună ca cea din prezent. Pentru a face față problemelor, țările europene vor avea nevoie să facă front comun în privința anumitor probleme și chiar să dezvolte politici comune internaționale cu privire la alte aspecte, cum ar fi:

promovarea unei protecții mai bune a mediului și a luptei împotriva schimbărilor climatice;

adoptarea unor măsuri cu privire la îmbunătățirea reglementării concurenței și sporirea rolului activ în negocierile comerciale globale;

lupta împotriva infracționalității internaționale, a traficului de persoane și a comerțului ilegal de droguri;

adoptarea măsurilor pentru prevenirea războaielor la nivel mondial;

combaterea sărăciei și promovarea democrației, a drepturilor omului și a egalității între sexe;

protejarea minorităților în Europa, prin urmare evitarea tensiunilor care ar putea duce, la fel de des ca în trecut, la creșterea actelor de violență și a conflictelor armate;

o coordonare mai bună, pentru a acționa eficient în cazul unor crize economice și financiare internaționale; și

măsuri în favoarea regiunilor sărace ale Europei prin solidaritatea regiunilor prospere.

UNIUNEA EUROPEANĂ AR TREBUI SĂ SPRIJINE STATELE MEMBRE PENTRU CA ÎN VIITOR SĂ ÎNFRUNTE PROBLEMELE MULT MAI EFICIENT

Încă de la început, Uniunea Europeană (Comunitatea Economică Europeană (CEE) și mai târziu Comunitatea Europeană (CE)) a fost înființată nu doar pentru a pune capăt flagelului nenumăratelor războaie între poparele europene, ci și pentru a sprijini eforturile Statelor Membre și ale cetățenilor să aibă o guvernanță mai bună și să prospere din punct de vedere economic.

Uniunea Europeană a fost înființată pentru a sprijini Statele Membre și, în principiu, dispune de multe avantaje pentru a face acest lucru

Prin finalizarea pieței interne (cele patru libertăți, adică, libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalului și a persoanelor): acesta este primul obiectiv al Uniunii Europene, și anume, piața de 500 milioane de consumatori a Uniunii Europene ar trebui să fie la fel de deschisă și transparentă ca una națională.

Prin colaborarea pentru apărarea intereselor comune la nivel global (comerț, energie, imigrație).

Prin îmbunătățirea guvernanței în cele 27 de State Membre prin exercitarea presiunii paritare și prin reglementarea uniunii economice și monetare (zona euro), în special pentru cele 17 State Membre care au adoptat euro ca monedă națională.

Prin lupta comună împotriva terorismului, a infracționalității (în special odată cu dezvoltarea, după Tratatul de la Maastricht din 1993, a celui de-al treilea pilon, cunoscut drept ”justiție și afaceri interne”, cunoscut acum ca ”libertate, securitate și justiție”) și a instabilității internaționale (prin dezvoltarea celui de-al ”doilea pilon”, și anume, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), în urma aceluiași tratat).

Prin partajarea costurilor pentru a stabili politici comune și pentru a realiza proiecte concrete (cercetare și dezvoltare, industrie, apărare etc.), și să permită astfel un grad mai mare de eficiență, ceea ce nu a fost o realizare a Uniunii Europene ca atare, ci a câtorva angajamente interguvernamentale sau private (de exemplu, în industria aerospațială și spațială).

Printr-o voce mai unită și astfel mai puternică în lume.

Totuși, există câțiva factori care au contribuit la faptul că Uniunea Europeană și insituțiile sale au devenit mai puțin eficiente și astfel se bucură de mai puțin sprijin din partea popoarelor europene, cum ar fi:

dezechilibrele cuprinse în Tratat;

disfuncționalitățile privind dezvoltarea instituțiilor; și

faptul că identitatea și coeziunea Uniunii Europene au devenit mai puțin evidente odată cu uriașele și rapidele schimbări produse de extinderile din 2004 și 2007. Uniunea Europeană aproape și-a dublat mărimea, de la 15 țări în 2004 la 27 în 2007.

CAPITOLUL 2

O evaluare a situației actuale a Uniunii Europene

O evaluare a situației actuale arată faptul că Uniunea Europeană nu funcționează bine și că nu poate rezolva problemele fundamentale actuale.

Instituțiile sale politice au de suferit din cauza slăbiciunilor și deficiențelor: în această situație se află Consiliul, Comisia, Parlamentul European (PE), precum și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (ÎR) și Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE).

Politicile sale de fond nu au destul succes, fie că vorbim despre piața internă, uniunea monetară din zona euro, apărare sau chestiuni legate de ceea ce era înainte ”al treilea pilon”.

În cele din urmă, reformele aduse Tratatului de la Lisabona, deși folositoare, nu sunt suficiente pentru ceea ce ar fi fost necesar ca Uniunea Europeană să poată aborda problemele cu care se confruntă.

INSTITUȚIILE POLITICE AU DE SUFERIT DIN CAUZA DEFICIENȚELOR CARE ÎMPIEDICĂ FUNCȚIONAREA UNIUNII EUROPENE

Nici Consiliul, nici Comisia, nici Parlamentul European, și nici Înaltul Reprezentant sau Serviciul European de Acțiune Externă nu funcționează optim; nici pe departe.

Deficiențe decizionale în Consiliu

În ceea ce privește procesul de luare a deciziilor în Consiliu, este adevărat faptul că, în ciuda opiniei majorității, este necesar acordul comun între Statele Membre sau unanimitatea în Consiliu pentru luarea multor decizii importante, așa cum arată lista de mai jos. Totuși, după lărgirea succesivă a domeniului de aplicare a votului cu majoritate calificată (VMC), conform Actului Unic European și Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona, deciziile cuprinse în această listă țin de probleme foarte delicate pentru Statele Membre, care, de aceea, ar fi reticente la ideea de a fi incluse în domeniul de aplicare a votului cu majoritate calificată.

Cu privire la chestiunile instituționale

Aderarea unui nou Stat Membru (Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), articolul 49).

Stabilirea numărului de locuri (Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), articolul 341) și a reglementărilor privind limbile utilizate în instituțiile Uniunii Europene (TFUE, articolul 342).

Structura Parlamentului European (TUE), articolul 14(2), paragraful 2), a Comitetului Economic și Social (TFUE, articolul 305).

Numirea judecătorilor și a avocaților generali ai Curții Europene de Justiție, ai Curții Generale (TUE, articolul 19(2), paragraful 3) și ai curților specializate (TFUE, articolul 257, paragraful 4).

Atribuirea jurisdicției Curții de Justiție în cazul conflictelor legate de aplicarea actelor UE pentru crearea drepturilor europene de proprietate intelectuală (TFUE, articolul 262).

Instituirea unui sistem de resurse proprii (TFUE, articolul 311, paragraful 3) și adoptarea cadrului financiar multianual (TFUE, articolul 312 (2)).

Clauza de flexibilitate (TFUE, articolul 352, fostul TCE, articolul 308).

Asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări cu UE (TFUE, articolul 203).

Aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (TUE, articolul 692 și TFUE, articolul 218(8), paragraful 2).

Dintre toate, doar două chestiuni ar merita cu adevărat schimbate. Primul privește numirea membrilor curților, dar nu pare ceva esențial în situația de după Tratatul de la Lisabona, având în vedere faptul că în conformitate cu TFUE, Comitetul pentru articolul 255 are de drept un cuvânt puternic de spus în procesul de alegere a judecătorilor. Cel de-al doilea este adoptarea unui buget multianual, dar TFUE, articolul 312(2), alineatul 2 permite Consiliului European, prin unanimitate, să autorizeze Consiliul să decidă prin vot cu majoritate calificată.

Cu privire la chestiunile individuale

Stabilirea existenței unei încălcări grave și persistente a valorilor Uniunii Europene de către un Stat Membru (TUE, articolul 7).

Orice decizie în domeniul politicii externe și de apărare (TUE, articolele 31 și 42(2), inclusiv pentru a continua cooperarea consolidată (TFUE, articolul 329(2), paragraful 2).

Încheierea unor acorduri internaționale numai în numele Uniunii Europene (TFUE, articolul 218(8), paragraful 2), și încheierea altor acorduri internaționale tot în numele Uniunii, dar care cuprind unele elemente ce țin de competențele Statelor Membre și care, prin urmare, trebuie încheiate în numele lor, chiar dacă cele mai multe angajamente impuse de acordul internațional urmează să intre în competențele Uniunii Europene (”acorduri mixte”).

Unele chestiuni care privesc politica comercială (TFUE, articolul 207(4), alineatul 2).

Orice decizie privind impozitele directe sau indirecte (TFUE, articolele 113, 192(2)(a) și 194(3)).

Măsuri privind asigurările sociale, cu câteva excepții (TFUE, articolele 153(2), alineatul 3 și 21(3)). În orice caz, prevederile adoptate în respectivul domeniu ”nu ar trebui să influențeze dreptul Statelor Membre de a defini principiile fundamentale ale sistemului de asigurări sociale proprii și nu trebuie să afecteze semnificativ echilibrul financiar al acestora”.

Mai multe drepturi pentru cetățenii UE (TFUE, articolul 25).

Măsuri de combatere a discriminării bazate pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau credință, existența unor dizabilități, vârsta sau orientarea sexuală (TFUE, articolul 19(1)).

Cele mai delicate măsuri în domeniul protecției mediului, în special măsuri care ”afectează” amenajarea orașelor și a teritoriului, administrarea cantitativă a resurselor de apă sau care ”afectează, direct sau indirect”, existența acelor resurse, utilizarea terenurilor, cu excepția gestionării deșeurilor, precum și măsuri care ”influențează semnificativ” alegerea pe care un Stat Membru o face între diferite surse de energie și structura generală a resurselor energetice (vezi TFUE, articolul 192(2)(b)).

Cele mai importante măsuri în domeniul energetic, măsuri care ”afectează semnificativ” alegerea pe care o face un Stat Membru între diferite surse de energie și structura generală a resurselor sale energetice sau măsurile primordial de natură fiscală (TFUE, articolul 192(2)(c) și 194(2)).

Acte privind dreptul familiei (TFEU, articolul 81(3)).

Acte privind diverse aspecte ale cooperării în materie penală și proceduri penale (TFUE, articolele 82(2), (3), 83(3), 86).

Prevederi cu privire la pașapoarte, cărți de identitate, permise de ședere sau orice alt tip de documente de acest fel (TFUE, articolul 77(3)).

Înființarea parchetului public european (TFUE, articolul 86).

Cooperarea polițienească operațională (TFUE, articolul 87(3), paragraful 1).

Măsuri care stabilesc condițiile și restricțiile, în temeiul cărora autoritățile juridice și polițienești competente ale unui Stat Membru pot acționa pe teritoriul altui Stat Membru în legătură și în acord cu respectivul Stat Membru (TFUE, articolul 89).

Câteva chestiuni cuprinse în această listă merită cu siguranță să fie discutate, de exemplu, prevederile în materie fiscală, care au un domeniu larg de aplicabilitate, dar există posibilitatea ca toate să pună probleme.

În orice caz, problemele principale ale procesului de luare a deciziilor în Consiliu nu sunt cauzate de domeniul foarte mare de aplicabilitate a regulii de unanimitate

În primul rând, în domeniul său de aplicabilitate, votul cu majoritate calificată impune un prag ridicat:

până pe 31 octombrie 2014 (și probabil până pe 31 martie 2017, așa cum este prevăzut în articolul 3(2) al Protocolului numărul 36 privind dispozițiile tranzitorii), votul cu majoritate calificată necesar va rămâne la fel ca în tratatele anterioare intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, și anume, votul cu majoritate calificată se bazează în special pe voturile ponderate atribuite fiecărui Stat Membru, așa cum a fost întotdeauna înainte; totuși, odată cu Tratatul de la Nisa, este necesar ca majoritatea să reprezinte cel puțin 62% din populația Uniunii Europene;

după 31 octombrie 2014 sau 31 martie 2017, votul cu majoritate calificată se va baza pe o ”dublă majoritate” cu două praguri: cel puțin 55% din numărul Statelor Membre și cel puțin 65% din populația totală a UE.

Astfel de cerințe stricte sunt mult mai complicate decât cerințele pentru adoptarea legislației în orice Stat Membru al UE.

În al doilea rând, cultura politică la nivelul Consiliului funcționează în așa fel încât Statele Membre încearcă întotdeauna să ia în considerare problemele specifice cauzate unuia sau mai multor State Membre prin proiectele legislative propuse. În consecință, Statele Membre încearcă deseori să evite să voteze și astfel unele state să fie în minoritate.

În al treilea rând, în conformitate cu prevederile tratatului, dreptul de veto are de fapt două efecte: nu doar permite Statelor Membre să-l exercite pentru a nu adopta o lege sau o decizie, care ar cauza probleme economiei, culturii sau valorilor lor, ci în același timp, interzice altor State Membre să meargă mai departe și să adopte actul în cauză, chiar dacă acest lucru nu ar periclita interesele Statului Membru care își exercită dreptul de veto.

În al patrulea rând, simplul fapt că numărul participanților este mai mare face ca procesul de luare a deciziilor să fie de durată, mai dificil și mai complicat. De fapt, fiecare reprezentant al Statelor Membre încearcă să modifice actul legislativ propus astfel încât autoritățile statului respectiv să nu fie nevoite să-și revizuiască prevederile legislative naționale existente, sau să fie nevoite să le revizuiască într-o măsură cât mai mică.

În al cincilea rând, fiecare dintre cele 27 de State Membre are nevoi diferite. Drept urmare, este dificil să se adopte o decizie privind orice chestiune, fie că este vorba despre cooperarea, economică, socială, de mediu, juridică etc., care ar satisface toate interesele și nevoile unui număr atât de mare de state diferite. Pentru început, Consiliul, în calitate de organ legislativ, nu primește suficiente propuneri sau în orice caz, nu propuneri de fond din partea Comisiei. Această situație se datorește faptului că nici Comisia nu se poate pune de acord asupra unor propuneri individuale, cel puțin cu privire la anumite chestiuni, cum ar fi zona de libertate, securitate și justiție, sau cu privire la chestiuni sociale, de mediu sau privind impozitele. În acest caz, în eventualitatea în care Comisia reușește să ajungă la un consens privind o propunere semnificativă (vezi mai jos dificultățile cu care se confruntă o Comisie formată din câte un reprezentant al fiecărui Stat Membru în luarea unei decizii prin votul cu majoritate simplă), Consiliul întâmpină dificultăți privind votul cu majoritate calificată sau unanimitatea necesară pentru a adopta actul propus, din cauza punctelor de vedere diferite ale celor 27 de membrii ai săi.

Slăbirea treptată a competențelor Comisiei

Majoritatea observatorilor ar fi de acord că începând cu anii ’90 Comisia a devenit din ce în ce mai vulnerabilă. Această vulnerabilitate se datorează unui număr de factori, printre care cei mai importanți sunt probabil structura sa, precum și presiunea atât din partea Parlamentului European, cât și din partea celor mai mari State Membre.

Dacă se adoptă decizia politică de a reveni la structura conform căreia, fiecărui Stat Membru îi corespunde un comisar, așa cum i s-a promis politic Irlandei, aceasta ar întări cele două urmări pe care această structură le-a avut deja.

În primul rând, odată cu extinderea, o astfel de structură ar duce la un număr foarte mare de comisari. De aceea, Comisia nu poate funcționa eficient ca un ”Colegiu”, așa cum ar trebui să o facă, conform tratatului, ci îl forțează pe președintele Comisiei să preia conducerea în privința tuturor temelor importante. În al doilea rând, principiul independenței comisarilor vis-a-vis de țara natală a devenit teoretic, ceea ce afectează grav legitimitatea procesului de luare a deciziilor la nivelul Comisiei, pentru că toate deciziile pot – în principiu – să fie luate de o majoritate simplă cu un vot al fiecărui comisar; în consecință, dacă această regulă ar fi cu adevărat aplicată, nu s-ar putea lua nicio decizie, ceea ce nu ar fi bine pentru Statele Membre mai mici. (adică în privința anumitor chestiuni insituționale).

Acesta este motivul pentru care, una dintre cele mai importante măsuri cuprinse în Tratatul de la Lisabona pentru creșterea eficienței Comisiei este reducerea numărului de comisari, de la unul pentru fiecare Stat Membru la două treimi din numărul total de State Membre, cu un sistem de rotație echitabilă. Tratatul prevede că această măsură trebuie aplicată începând cu 1 noiembrie 2014 (TUE, articolul 17(5)). Între timp, (adică până pe 31 octombrie 2014), articolul 17(4) al TUE prevede că, structura Comisiei ar trebui să cuprindă câte un reprezentant al fiecărui Stat Membru. Totuși, după eșecul primului referendum din Irlanda privind ratificarea Tratatului de la Lisabona din iunie 2008, Consiliul European a decis în decembrie 2008 să renunțe la reducerea planificată a numărului de comisari, pentru a încerca să faciliteze succesul celui de-al doilea referendum din Irlanda. Decizia politică a Consiliului European va trebui să fie pusă în aplicare legal printr-o “decizie … în conformitate cu procedurile legale necesare.”

O Comisie cu câte un comisar pentru fiecare Stat Membru riscă să ajungă la ”interguvernamentalism”, pentru că Statele Membre tind să le atribuie comisarilor statutul de reprezentați ai statului respectiv în Comisie, care le vor apăra interesele naționale. Este o concepție opusă spiritului și literii tratatelor, care impun ca membrii Comisiei să fie independenți de guverne. O tendință ”interguvernamentalistă” ar pune în pericol legitimitatea deciziilor Comisiei, din moment ce aceste decizii pot fi luate de o majoritate simplă de 14 comisari. Într-un caz extrem, o majoritate de 14 comisari ar putea “reprezenta” doar 12,65% din populația UE (inclusiv populația celor mai mici paisprezece State Membre). O astfel de majoritate ar putea cu ușurință să-i depășească la vot pe cei șase comisari, care sunt cetățeni ai celor mai mari 6 State Membre, acestea din urmă reprezentând mai mult de 70% din populația totală a UE. O asemenea situație, bineînțeles, este pur teoretică. Totuși, raționamentul poate fi folosit pentru a vulnerabiliza legitimitatea deciziilor Comisiei, atunci când este vorba de dosare politice delicate (mai ales în domeniul concurenței, controlul fuziunilor dintre firme sau ajutorul de stat). În plus, așa cum a demonstrat Philippe de Schoutheere, este foarte greu să se voteze într-o Comisie formată astfel, din moment ce un vot neponderat nu ar avea legitimitate. Astfel, deciziile sunt întotdeauna luate prin consens, ceea ce înseamnă că, este foarte dificil pentru Comisie să ia decizii, având în vedere că este formată din 27 de membri.

Adevărul este că poate fi folosit raționamentul legitimității, și chiar este, dar în direcția opusă: pentru că opinia publică din Statele Membre tinde să privească UE drept o organizație internațională clasică, s-ar putea simți neprotejată fără să aibă un membru al Comisiei, care să provină din respectivul Stat Membru.

Ar trebui amintit faptul că, din cauza ratificării dificile în unele State Membre, Tratatul de la Lisabona nu a intrat în vigoare la data de sau înainte de 1 noiembrie 2009 (adică înainte de încheierea mandatului Comisiei ”Barroso I”). Ca urmare, noii Comisii care avea să fie numite de la 1 noiembrie 2009 avea să i se aplice prevederile Tratatului de la Nisa. Tratatul de la Nisa modificase articolul 213(1) al TCE prin prevederea că ”numărul membrilor Comisiei ar trebui să fie mai mic decât numărul Statelor Membre.” Tratatul prevedea că ”din momentul în care, după aderarea celui de-al 27-lea Stat Membru, intră în funcție prima Comisie”, adică la 1 noiembrie 2009, ”se va aplica regula Comisiei reduse”. A intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007 (adică din momentul în care UE are 27 de State Membre) iar tratatul nu a prevăzut nicio posibilitate de derogare de la această regulă. Astfel, Consiliul ar fi trebuit să adopte, prin unanimitate, o decizie prin care să stabilească numărul de comisari și alte ”modalități de punere în aplicare” înainte de 1 noiembrie 2009, adică înainte de începutul mandatului Comisiei “Barroso II”. Unii poate au crezut că soluția găsită în articolul 17(5) al TUE (adică două treimi din numărul Statelor Membre) ar fi putut fi utilă în acest caz, dar ar fi fost dificil de adoptat din punct de vedere politic. În orice caz, această problemă nu a apărut, deoarece Consiliul a decis să aștepte intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, lucru care urma să se întâmple într-un timp relativ scurt.

Pe viitor, înainte de încheierea mandatului Comisiei ”Barroso II” (adică înainte de 31 octombrie 2014), va trebui adoptată o decizie juridică, care să prevadă faptul că, în conformitate cu ceea ce s-a decis în decembrie 2008 și a fost confirmat în iunie 2009 de Consiliul European, Comisia va cuprinde în continuare câte un membru pentru fiecare Stat Membru.

În acest punct, este interesant de amintit dezbaterea legată de mărimea și structura Comisiei, care a avut loc la Convenția 2002/2003 și la conferința interguvernamentală 2003/2004.

Așa cum s-a menționat mai sus, Statele Membre mai puțin populate au insistat asupra necesității de a fi “reprezentate” în Comisie de unul dintre cetățenii lor, și astfel Comisia să aibă mai multă legitimitate. Nu fără motiv, aceste state au susținut că, și în situația în care unul dintre Statele Membre mai mari nu ar fi reprezentat de un membru al Comisiei, interesele sale nu ar putea fi ignorate, dar reciproca nu ar fi neapărat valabilă și pentru Statele Membre mai mici. În ceea ce privește Statele Membre mai mari, acestea au insistat asupra faptului că mărimea Comisiei ar trebui să fie redusă, și au susținut că, dacă ar avea 27 de membri, Comisia nu ar funcționa eficient, că membrii ei nu sunt numiți pentru a reprezenta interesele Statelor Membre și că o Comisie redusă din punct de vedere numeric ar fi mult mai eficientă și colegială.

Iata motivul pentru care, încercând să facă imposibilul, convenția a sugerat o variantă inovatoare. Conform acelei variante, un cetățean din fiecare Stat Membru avea să fie ”membru al Comisiei”. Totuși, doar unii dintre acești ”membri” (care aveau să fie numiți ”comisari europeni”) aveau să aibă dreptul să voteze în Comisie. Ceilalți ”membri” (care aveau să fie numiți ”comisari”) aveau să participe la întâlnirile Comisiei, dar fără drept de vot.

Această variantă a fost respinsă de Statele Membre în timpul conferinței interguvernamentale 2003/2004.

După lungi discuții, s-a ajuns în sfârșit la un compromis, bazat pe trei elemente:

egalitatea între state: rotația între comisari se va face pe picior de egalitate, indiferent de mărimea populației Statelor Membre. Fiecare Stat Membru va avea câte un cetățean desemnat drept comisar timp de două din trei mandate ale Comisiei. Mecanismele exacte al acestui sistem de rotație echitabilă aveau să fie stabilite printr-o decizie unanimă a Consiliului European. Fiecare Comisie succesivă avea să fie alcătuită astfel încât să reflecte satisfăcător structura demografică și geografică a tuturor Statelor Membre.

progresivitatea: noul sistem avea să fie pus în aplicare numai odată cu Comisia care urma să fie desemnată la 1 noiembrie 2014.

compromisul privind structura Parlamentului European: Statele Membre mai puțin populate primeau garanția că fiecare dintre aceste state, indiferent de populație, avea să aibă minim 6 locuri în Parlamentul European.

Totuși, acest compromis a fost respins de Consiliul European în decembrie 2008, care a acceptat cererea autorităților irlandeze de a organiza cel de-al doilea referendum privind ratificarea Tratatului de la Lisabona, cu mai multe șanse de câștig. Astfel, înainte de încheierea mandatului Comisiei ”Barroso II” (adică înainte de 31 octombrie 2014), trebuia adoptată o decizie legală în conformitate cu tratatul, care să fie pusă în aplicare înainte de desemnarea următoarei Comisii.

În cele din urmă, după demisia în masă a Comisiei Santer, Comisia a fost slăbită de Parlamentul European. Este adevărat că tratatul acordă Parlamentului European dreptul să voteze o moțiune de cenzură privind activitățile Comisiei (TUE, articolul 234). Este adevărat și că, de-a lungul anilor, prin folosirea acestui drept ca modalitate de a exercita presiune, Parlamentul European chiar a obținut mai multe puteri decât cele conferite legal de tratate. Iată un exemplu care ilustrează dominația excesivă a Comisiei de către Parlament – așa-numitele “Acorduri-cadru”, a căror adoptare este impusă Comisiei de către Parlament la începutul fiecărei legislaturi. Ultimul, în special, încheiat în octombrie 2010, arată clar cât de mult sunt afectate autonomia Comisiei și cea a președintelui său de către Parlamentul European. Principiul menționat în tratat, conform căruia Comisia este un colegiu, că toate deciziile sunt luate de colegiu și că doar colegiul ca atare este răspunzător în fața Parlamentului, a devenit teoretic. Fiecare membru al Comisiei știe că destinul său individual este în mâinile Parlamentului European. Astfel, independența lor nu este protejată, iar “echilibrul inter-instituțional” nu mai corespunde celui prevăzut în tratate. Parlamentul European încearcă în permanență să influențeze activitatea de zi cu zi a Comisiei privind adoptarea actelor de punere în aplicare sau privind negocierea tratatelor internaționale.

Mai mult, Statele Membre, în special cele mari, fac presiuni asupra Comisiei, atunci când sunt în joc interesele lor naționale. O asemenea atitudine este facilitată de evoluția Comisiei către un sistem prezidențial. Pentru a ajunge la un consens, Preșesintele Comisiei discută direct cu șefii de Stat sau de Guvern, cu care se întâlnește în mod regulat la Consiliul European, mai degrabă decât cu ”reprezentanții” lor din Comisie. Pentru că 27 este un număr mare de persoane cu care ar trebui să discute, el se îndreaptă mai mult către liderii celor mai mari State Membre, și renunță la o posibilă propunere, atunci când este contrazis de unul dintre ei.

Eșecul relativ al Parlamentului European

Parlamentul European încearcă deseori (având de cele mai multe ori sorți de izbândă), prin exercitarea de presiune, să obțină noi puteri, care nu-i sunt conferite de tratate. Strategia folosită de obicei este aceea de a grupa două sau mai multe dosare. Pentru adoptare, decizia privind unele dintre acestea necesită acordul sau codecizia Parlamentului European, în timp ce cu privire la altele, Parlamentul are dreptul doar la un aviz consultativ. Parlamentul European face public apoi faptul că își va da acordul privind primele dosare, doar atunci când și dacă Consiliul va accepta solicitările Parlamentului cu privire la alte dosare. Așa merg lucrurile de obicei. O asemenea strategie este o denaturare a tratatelor, pentru că tinde să confere Parlamentului European noi puteri, care nu-i fuseseră acordate prin tratate, astfel această strategie afectează echilibrul între instituții.

Iată două exemple recente care facilitează înțelegerea acestei situații. În toamna anului 2010, urmau să fie adoptate de către Uniunea Europeană câteva acte legislative privind supravegherea financiară. Conform tratatelor, Parlamentul European avea putere de codecizie asupra unor instrumente legislative și putea da doar un aviz consultativ cu privire la altele. Parlamentul European a solicitat și a reușit să adune acele acte legislative la pachet, și a câștigat astfel mai multe puteri decât îi erau conferite prin tratate. Similar, adoptarea Deciziei Consiliului privind organizarea și funcționarea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), impune, din punct de vedere legal, conform articolului 27 (3) al TUE, doar o simplă consultare cu Parlamentul European. Totuși, funcționarea SEAE a necesitat modificări ale Regulamentului financiar al UE, precum și ale Statutului funcționarilor UE, modificări pentru care Parlamentul European are drept de codecizie. Parlamentul European nu a fost de acord cu acele modificări, pănă când Consiliul nu a acceptat, prin negocieri dificile, unele dintre dorințele Parlamentului European de a modifica proiectul de decizie privind SEAE. Astfel Parlamentul European a obținut neoficial un drept de codecizie în privința unei chestiuni, asupra căreia este clar că autorii tratatelor nu aveau de gând să-i acorde un asemenea drept. Din nou, ”echilibrul inter-instituțional rezultat” era diferit de ceea ce era prevăzut în tratate.

Totuși, succesul înregistrat de Parlamentul European care a câștigat mai multe puteri nu înseamnă că a avut la fel de mult succes în ce privește câștigarea unei legitimități democratice puternice. Dimpotrivă, există o serie de motive pentru care se poate considera că Parlamentul European a înregistrat un eșec relativ la acest punct.

”Eșecul relativ” înseamnă, bineînțeles, că Parlamentul European ”a avut un succes relativ”. Uniunea Europeană beneficiază evident de pe urma unui Parlament European, ai cărui membri sunt aleși democratic. De exemplu, Parlamentul European a jucat un rol semnificativ în cazul Directivei privind serviciile, și al Directivei privind Regulamentul REACH. În viitor, cu noile puteri obținute în urma Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European va contribui cu siguranță la reechilibrarea tendinței Consiliului de a adopta legi dure pentru combaterea terorismului, fără să respecte întotdeauna pe deplin libertățile fundamentale. Această tendință a apărut după atentatele de la 11 septembrie 2001. Rolul Parlamentului European în domeniul libertății, securității și justiției, va fi foarte important. În aceste domenii, legislația Uniunii Europene este adoptată prin codecizie odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. În plus, ar trebui recunoscut faptul că, nici Parlamentul și nici europarlamentarii nu se fac vinovați de eșecul relativ al Parlamentului, ci mai degrabă chiar structura și esența Uniunii Europene. În orice caz, ceea ce urmează nu trebuie interpretat greșit. Parlamentul European este o instituție indispensabilă a Uniunii Europene și nimeni nu sugerează faptul că ar trebui abolită. Deși nu contribuie suficient, ceea ce face este totuși mai bine decât deloc!

Cu toate astea, rămâne faptul că, așa cum explică Yves Meny într-un articol cu privire la decizia de a avea un Parlament European ales prin vot direct, ”acest salt major nu a fost suficient”. De fapt, argumentul deficitului democratic nu a ajuns să fie atât de în vogă decât după alegerea europarlamentarilor prin vot universal. Ar fi putut fi o necesitate, dar nu o condiție suficientă pentru a îndeplini standardele democratice așteptate de europeni, mass-media și elite..”. Totuși, Statele Membre au decis să acorde din ce în ce mai multe puteri Parlamentului European cu fiecare tratat. Rezultatele acestor decizii nu au fost atât de bune pe cât era de așteptat. Se consideră în continuare că Parlamentul European nu aduce suficientă legitimitate Uniunii Europene.

În paralel cu creșterea puterilor Parlamentului European, prezența la alegerile pentru Parlamentul European, la 30 de ani după primele alegeri directe din 1979, a scăzut de la 63% la 43%. Acest declin a fost constant la fiecare alegere. În 2009, participarea la alegeri în cele mai populate State Membre a fost de: 66,4% în Italia, 44,3% în Spania, 43% în Germania, 40,49% în Franța, 34,27% în Regatul Unit, și 28,25% în Polonia.

Trebuie subliniat faptul că se manifestă distorsiuni destul de mari privind reprezentarea cetățenilor UE în Parlamentul European. Este suficient să spunem că se poate atinge majoritatea la vot în PE fără votul vreunuia dintre europarlamentarii aleși din cele 4 State Membre mari, unde trăiesc 53,64% din populația UE, pentru că ei ocupă doar 42% din locurile din Parlament. De aceea, o majoritate în PE ar putea să nu respecte dorințele majorității cetățenilor UE.

În plus, există o serie de factori care indică legitimitatea politică vulnerabilă a PE. Europarlamentarii sunt răspunzători mai degrabă în fața partidelor lor, decât în fața votanților. În Uniunea Europeană, nu există nici guvern, nici o majoritate parlamentară care să susțină guvernul. Nimeni nu are puterea de a dizolva Parlamentul European înainte de încheierea mandatului de 5 ani, indiferent de împrejurări. Statele Membre și-au dorit să continue să organizeze alegerile pentru PE după bunul plac, și au ales deseori reprezentarea proporțională. Unele dintre ele au decis să organizeze alegeri într-o singură circumscripție națională, dar asta nu le permite votanților să-i cunoască pe europarlamentari.

Principala slăbiciune a Parlamentului European este aceea că în Europa jocul politic are loc la nivel național. Așa cum explică Chris Patten: ”independența PE față de dezbaterile politice naționale înseamnă că are mai puțină legitimitate politică decât s-ar dori”. Țara de baștină a votanților este locul unde, prin alegeri politice, ei își pot alege guvernul, ceea ce evident nu este valabil și pentru PE.

În egală măsură, Parlamentul European nu se ocupă de cele mai importante probleme pentru alegători, pentru că respectivele probleme rămân în mare parte de competența Statelor Membre, fie că este vorba despre șomaj și piața muncii, asigurările sociale și sănătatea publică, învățământ și pregătire, impozite directe și indirecte, servicii publice sau decizii privind politica externă. Cetățenii știu că deciziile privind aceste domenii nu depind de votul lor la alegerile pentru PE, pentru că în fond, se iau la nivel național.

În plus, o altă problemă a PE esta faptul că are, indirect, dar eficient, prin puterea de a adopta legislația UE, puterea de a obliga Statele Membre să-și sporească cheltuielile publice. În același timp, tratatul nu face PE responsabil de găsirea modalităților de furnizare a resurselor necesare corespunzătoare.

În încheiere, așa cum s-a subliniat deja, PE încearcă deseori să obțină mai multe puteri decât cele care i-au fost conferite prin tratate, puteri care constituie baza pentru a cere și mai multe puteri. Vorbim despre o astfel de situație, de exemplu, când PE încearcă să obțină puteri în procesul de adoptare a normelor de aplicare, în detrimentul Comisiei și al Consiliului, sau când încearcă să intervină în deciziile privind resursele proprii ale UE sau în desfășurarea negocierilor internaționale. Acest comportament nu corespunde distribuției puterilor așa cum este prevăzut legal în tratat și nu îmbunătățește încrederea politică a oamenilor în PE.

În ansamblu, așa cum spune Joseph H. H. Weiler în 1999: ”un sistem care are avantajul legitimității formale nu înseamnă că dispune și de cel al legitimității sociale…democrația poate fi măsurată prin apropierea, promptitudinea, caracterul reprezentativ și responsabilitatea guvernanților față de oameni”. În cazul PE, condițiile acestea nu sunt îndeplinite.

Acesta este motivul pentru care acum ar putea să apară un acord între majoritatea autorităților politice ale celor 27 de State Membre, și anume că, intensificarea puterilor PE nu ar contribui la rezolvarea problemelor de legitimitate ale UE, pentru că aceste probleme nu țin de democrația formală. Legitimitatea UE provine în mare măsură din legitimitatea democratică chiar a Statelor Membre. Unii cred că parlamente naționale ar trebui să fie mai implicate în procesul de luare a deciziilor. Trebuie subliniat faptul că acest lucru poate fi făcut fără modificarea tratatelor UE. Ar putea fi o completare (de care este mare nevoie) la controlul democratic al UE, exercitat de PE.

Procesul dificil de înființare al Serviciului de Acțiune Externă

Pentru a continua progresele în domeniul afacerilor externe, Tratatul de la Lisabona a creat un nou post triplu de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (TUE, articolul 18(1)) și un Serviciu European de Acțiune Externă (SEAE) (TUE, articolul 27(3)). Pentru a permite Uniunii Europene să facă progrese privind Politica Europeană de Securitate și de Apărare (PESA), în tratat este prevăzută și posibilitatea existenței unei cooperări structurate permanente între Statele Membre pregătite, ”ale căror capacități militare îndeplinesc criterii superioare.” (TUE, articolele 42(6) și 46 și Protocolul nr. 10).

Probabil va dura câțiva ani până când aceste noi prevederi chiar vor da rezultate pozitive. Față de momentul când au fost concepute (adică la 18 luni după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009), situația nu s-a îmbunătățit. Noul Înalt Reprezentant, baroneasa Catherine Ashton, are atât de multe sarcini de îndeplinit, încât nu le poate face în același timp. În plus, faptul că este atât Președintele Consiliului, cât și Vicepreședintele Comisiei complică lucrurile. Relațiile dintre miniștrii de externe ai Statelor Membre nu sunt prea bune. Cooperarea nu e perfectă, nici cu ei, nici cu Comisia. Dificultățile de care se vorbea în trecut s-au adeverit.

În ceea ce privește SEAE, decizia privind organizarea și funcționarea sa în baza articolului 27(3) al TUE, a fost adoptată la 26 iulie 2010, dar misiunea înființării unui singur serviciu extern eficient abia începe, și vor trece ani până când va fi dusă la bun sfârșit. Pentru moment, diferitele servicii care urmează să fuzioneze, continuă să funcționeze în clădiri diferite la Bruxelles, iar unitatea și spiritul de echipă ale noului serviciu urmează să fie conslidate. Pentru lumea exterioară și țările terțe, rezultatele pozitive nu sunt încă evidente. Dimpotrivă, s-au intensificat confilctele privind delimitarea competențelor respective ale UE și ale Statelor Membre și cu privire la extinderea noilor puteri ale PE în domeniul afacerilor externe. Dificultățile nu au permis delegațiilor UE în lume, în special celor acreditate la organizațiile internaționale, să adopte o poziție comună. În încheiere, miniștrii apărării au decis că în ceea ce privește posibilitatea unei cooperarări structurate permanente prevăzută de Tratatul de la Lisabona, nu este moementul potrivit pentru a o pune în practică.

De aceea, instrumentele prevăzute de Tratatul de la Lisabona există, dar aplicarea lor reală se dovedește a fi mai complicată decât s-a crezut și, până la momentul redactării acestei lucrări, se consideră în general că importanța și puterea UE în lume s-au diminuat în ultimul timp.

POLITICILE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE NU AU DESTUL DE MULT SUCCES

Piață internă este departe de a fi fost realizată pe deplin

Obiectivul pieței interne este acela de a deschide granițele interne ale UE pentru a permite libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor la fel ca pe piața națioanlă, dar pe o piață mai mare, ce numără o jumătate de miliard de consumatori. Acest obiectiv este mai mult sau mai puțin atins, dar nu pe deplin, în special în domeniul serviciilor, dar nu numai.

Conform Raportului din 2010 al lui Mario Monti, raport adresat lui Jose Manuel Barroso privind ”O nouă strategie pentru piața unică”:

Piața unică este ideea originală și datoria neîndeplinită a UE. În orientările sale politice privind Comisia, Președintele Barroso subliniază breșele și ”verigile lipsă”, care împiedică funcționarea pieței unice. Reiterând aceeși orientare, Consiliul European din 26 martie 2010 a fost de acord că noua strategie Europa 2020 ar trebui să abordeze cele mai importante blocaje…privind funcționarea pieței unice și infrastructura.”

”Verigile lipsă” și ”blocajele” înseamnă că, în multe domenii, piața unică există la nivel teoretic, dar, în practică, există multe bariere și obstacole legate de reglementări care fragmentează comerțul în interiorul UE și împiedică inițiativa economică și inovația. În alte domenii, lipsa infrastructurii fizice și juridice sau absența dialogului între sistemele administrative afectează câștigurile economice mari. Revoluția reprezentată de tehnologia informației și comunicării ca și dezvoltarea tehnologică reprezintă a treia categorie din lista elementelor care lipsesc din piața unică: sectoare care nu existau pe vremea când a fost concepută piața unică, precum comerțul electronic, serviciile inovatoare și industriile ecologice. Acestea sunt sectoarele care vor cunoaște cea mai mare dezvoltare și ocupare a forței de muncă în viitor. Ele reprezintă noile frontiere ale pieței unice.

Relansarea pieței unice necesită abordarea diferitelor probleme ridicate de verigile lipsă, de blocaje și de noile frontiere. În unele sectoare, precum piața unică pentru mărfuri, integrarea pieței a ajuns la un nivel ridicat. Politica se poate concentra pe menținerea pieței prin supravegherea acesteia, intervenția specifică în materie de reglementare, simplificarea și reducerea costurilor de conformitate. În altele, cum este în cazul serviciilor, Europa este încă în etapa de construcție a pieței, ceea ce necesită depășirea barierelor din calea activității transfrontaliere, renunțarea la barierele administrative naționale și tehnice și depășirea rezistenței corporatiste. Odată cu noile frontiere, Europa ar trebui să valorifice gama largă de instrumente ale pieței unice pentru a duce la construirea unei economii digitale și cu emisii reduse de carbon. Câștigurile marginale provenite din acțiunile din acest domeniu sunt cele mai mari. Concentrarea pe noile frontiere este cheia pentru a impulsiona și pentru a da încredere în piața unică, ca prioritate pentru Europa de mâine.

Totuși, niciun proiect de relansare a pieței unice nu va avea energia politică necesară ca să reușească, dacă nu poate arăta cetățenilor, consumatorilor și întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) că acționează în primul și în primul rând pentru ei.

La 27 octombrie 2010, în baza Raportului lui Monti, Comisia a emis o comunicare, ”Către o lege privind piața unică. Pentru o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate”, care introduce 50 de propuneri posibile. Iata unele dintre acestea:

brevetul UE;

gestionarea drepturilor de autor;

un plan de acțiune pentru combaterea contrafacerii și pirateriei;

dezvoltarea pieței interne în domeniul serviciilor;

dezvoltarea comerțului electronic pe piața internă;

reforma legislativă privind cadrul de standardizare;

măsuri menite să elimine obstacolele privind transportul în cadrul pieței interne;

o examinare a deficiențelor pieței interne privind serviciile de transport;

propuneri legislative privind legislația europeană cu privire la achizițiile publice;

o propunere privind introducerea unei baze fiscale consolidate comune a societăților;

o examinare a unei posibile revizuiri fundamentale a sistemului de TVA;

o decizie care să asigure recunoașterea reciprocă a identificării și autentificării electronice în UE;

măsuri privind serviciile de interes general;

o inițiativă legislativă de reformare a sistemelor de recunoaștere a calificărilor profesionale;

o inițiativă legislativă privind accesul la anumite servicii bancare de bază;

o directivă propusă pentru a crea o piață ipotecară integrată unică;

o comunicare cu scopul de a idetifica și de a elimina obstacolele fiscale cu care încă se confruntă cetățenii Europei;

o inițiativă privind folosirea unei rezolvări alternative a litigiilor în UE;

și

”o politică mai fermă pentru a pune în aplicare normele pieței unice” .

Un lucru pare că lipsește de pe lista Comisiei: să asigure măsurile corespunzătoare pentru abordarea obstacolelor rămase privind circulația lucrătorilor pe piața internă, nu doar cu privire la diferențele referitoare la calificările profesionale, ci și la calificările educaționale.

O altă problemă este că piața internă a putut fi înființată luând anumite măsuri pentru a preveni denaturările concurenței dintre Statele Membre. Au fost astfel adoptate o serie de directive și reglementări cu scopul de a evita asemenea denaturări. Totuși, diferențele privind dreptul fiscal și dreptul social nu sunt considerate de către toate Statele Membre drept denaturări ale concurenței. De aceea, tratatul nu impune armonizarea în aceste materii drept condiție pentru realizarea pieței interne, iar adoptarea normelor privind aceste domenii este aproape întotdeauna supusă votului prin unanimitate în Consiliu. Ca urmare, Statele Membre au păstrat un grad ridicat de libertate în acele domenii; de aici tensiunile asupra așa numitului ”dumping fiscal” sau ”dumping social”, și reacțiile la anumite hotărâri (discutabile) ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (precum Viking și Laval). Din nou, această asimetrie – considerată de unii o zonă normală a concurenței dintre Statele Membre – nu este ușor de remediat, pentru că orice soluție ar trebui să servească intereselor contradictorii ale Statelor Membre. În plus, deciziile posibile asupra acestor chestiuni trebuie să fie susținute de o legitimitate democratică puternică din partea factorilor de decizie. Și nu putem evident să vorbim despre așa ceva la nivelul UE.

În plus, Comisia a dat dovadă uneori de prea multă slăbiciune în ceea ce privește normele de punere în aplicare ale ajutoarelor de stat, care fac parte tot din categoria denaturărilor concurenței.

Referitor la alte aspecte, în timp ce UE permite libera circulație a persoanelor în interiorul frontierelor externe ale Statelor Membre UE, și normele și instrumentele care reglementează această libertate sunt adoptate într-o manieră ”federală”, Statele Membre și-au păstrat libertatea de a acorda cetățenie persoanelor care nu provin din UE, sau de a le permite acestora să imigreze pe termen lung, ceea ce le oferă evident libertatea totală de a merge în orice alt Stat Membru. În plus, controalele la frontierele externe ale spațiului Schengen sunt de competența autorităților Statelor Membre, și nu sunt întotdeauna executate cu rigoarea necesară. Comisia nu dispune de modalități eficiente de control al comportamentului Statelor Membre în zona frontierelor externe.

În încheiere, este evidentă lipsa cooperării necesare în domeniul energiei, deși ar fi urgent necesară. În ultima vreme Jacques Delors, fostul Președinte al Comisiei a prezentat propuneri în special cu scopul de a înființa o ”Comunitate Europeană a Energiei”. Este una dintre cele 50 de propuneri posibile ale Comisiei: O comunicare care să contribuie la dezvoltarea unei ”piețe interne a energiei pe deplin funcțională”. Deocamdată, Statele Membre au păreri împărțite cu privire la această problemă, ceea ce este destul de evident ținând seama de interesele lor pe termen scurt sau mediu.

Fragilitatea uniunii monetare este cauzată de dezechilibrele sale

Se știa de la bun început că există aceste dezechilibre (negocierea ”Raportului Delors” și a Conferinței Interguvernamentale de la Maastricht). La vremea respectivă, unele State Membre au refuzat să partajeze puterea privind politicile bugetare și economice. Au susținut că piața va contribui la prevenirea unei crize și că, odată cu adoptarea unui ”Pact de stabilitate și creștere”, nu va fi necesar să meargă mai departe, mai ales din moment ce era dificil să centralizeze competențele în aceste materii la nivelul UE.

Aceste dezechilibre afectează relația dintre cele două părți al uniunii economice și monetare: partea economică și partea monetară. Euro este moneda unică a 17 State Membre (inclusiv a Estoniei de la 1 ianuarie 2011), și probabil va fi moneda unică a mai multor state în viitor. Există o legătură evidentă între aceste două părți, dacă vrem să ne asigurăm că euro rămâne stabil, în timp ce permite o creștere economică rezonabilă.

În prezent, pe de-o parte, euro este administrat în mod ”federal” de Banca Centrală European (BCE) și, pe de altă parte, politicile fiscale, bugetare și economice sunt aproape complet de competența Statelor Membre. Până acum, competențele centrului ”federal” au fost, ”de drept și de fapt”, limitate la recomandări fără caracter obligatoriu, în ceea ce privește această parte economică. Așa cum a subliniat Angela Merkel, Cancelarul Federal al Germaniei, în ”discursul despre Europa” ținut la Universitatea Humdoldt în mai 2009: ”Competențele referitoare la buget, impozite și politica socială aparțin Statelor Membre din motive întemeiate.” Este cu siguranță o chestiune inevitabilă faptul că este necesară o legătură directă între aceste puteri și legitimitatea politică efectivă (adică legătura între votanți și cei care iau decizii). Rezolvarea acestei asimetrii și în același timp păstrarea caracteristicilor politice actuale ale UE reprezintă o sarcină aproape imposibilă. Totuși, o uniune monetară bazată pe reguli laxe privind administrarea bugetului/impozitelor/economiei va fi incompletă și nu va fi de durată, așa cum demonstrează criza financiară care a început în 2009. S-au făcut multe eforturi și continuă să se facă de către Consiliul European și de grupul de acțiune condus de Herman van Rompuy, de Comisia prezidată de Jose Manuel Barroso, de BCE condusă de Jean-Claude Trichet, de Consiliul de Miniștrii al Afacerilor Economice și Financiare condus de președințiile care se succed la fiecare șses luni, și de Eurogrupul condus de Jean-Claude Junker. Se speră că aceste eforturi vor fi în continuare în strânsă coordonare și că vor duce la măsuri care vor fi realmente adoptate și aplicate și se vor dovedi de succes. Atât președintele BCE, cât și unele State Membre consideră că măsurile prevăzute, chiar dacă ar fi adoptate repede, nu ar fi suficiente. În plus, revizuirea limitată a tratatului, necesară Germaniei pentru a accepta înființarea unui ”Mecanism” permanent, va trebui ratificată înainte de expirarea Mecanismului temporar în primăvara anului 2013.

Statele Membre nu cooperează suficient în ceea ce privește apărarea

Nu există piață internă pentru echipamentele militare; nu există o deschidere a achizițiilor publice în acest domeniu; nu există suficientă cooperare între industriile de armament ale Statelor Membre. În plus, modul în care funcționează participarea la operațiunile militare ale UE este următorul: Statele Membre care decid să participe cu trupe, trebuie de asemenea să plătească pentru cheltuielile lor. De aceea, ”plătesc de două ori” (oameni și bani), în timp ce Statele Membre care decid să nu participe cu trupe, nu trebuie nici să contribuie din punct de vedere financiar, chiar dacă operațiunile militare sunt desfășurate în numele Uniunii Europene. În același timp, bugetele pentru apărare sunt reduse aproape în toate Statele Membre; doar două dintre ele ating pragul de 2% din PIB impus de NATO (Grecia și Regatul Unit), în timp ce, în schimb, Statele Unite cheltuie anual aproximativ 5% din PIB pentru apărare. Uniunea Europeană riscă să-și piardă importanța în acest domeniu.

Acordul semnat de cele mai puternice două puteri militare ale Uniunii Europene, Franța și Regatul Unit, în noiembrie 2010 este un semn binevenit că lucrurile s-ar putea schimba pe viitor: cele două state au anunțat pentru prima dată că vor coopera privind factorii de disuasiune nucleară (care vor rămâne independenți); se vor pune de acord privind momentele de desfășurare ale portavioanelor; vor conlucra la o nouă generație de drone (sisteme de supraveghere aeriană fără pilot); și vor crea o forță de reacție rapidă formată din 10.000 de oameni, 5.000 din fiecare țară, atrenați să lupte împreună în misiuni comune sub conducerea unui comandant dintr-unul dintre state.

Progresele foarte lente ale fostului ”Pilon trei”

Există câțiva factori care explică progresele foarte lente ale UE în domeniul libertății, securității și justiției, în ciuda faptului că este un domeniu în care mai multă cooperare între Statele Membre ar putea influența pozitiv viața cotidiană a europenilor, fie că vorbim despre reglementarea imigrației, a cooperării judiciare în materie civilă (inclusiv dreptul familiei) și penală sau a cooperării polițienești.

Primul factor este acela că Statele Membre care au un sistem de drept comun întâmpină dificultăți mari în acceptarea unor norme și proceduri, care s-ar potrivi mai bine celorlalte State Membre. În ciuda faptului că Regatul Unit și Irlanda (precum și Danemarca) beneficiază de un amplu drept de a nu aplica o mare parte a legislației europene în domeniul dreptului, problema continuă să existe. Al doilea factor este acela că în unele State Membre care au aderat la UE în 2004 și 2007, sistemul juridic nu atinge standardele necesare pentru ca celelalte State Membre să accepte recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și alte decizii ale autorităților judiciare. Luând în considerare acești doi factori, se poate înțelege de ce a fost dificil să se ajungă la un consens privind textele juridice, în chestiuni unde deciziile sunt luate prin unanimitate.

Odată cu Tratatul de la Lisabona, o serie dintre acele chestiuni, deși nu toate, sunt reglementate acum prin vot cu majoritate calificată în Consiliu. Normele aplicabile fostului ”Pilon unu” sunt acum aplicabile și acelor chestiuni, inclusiv procedurii legislative ordinare. Tratatul de la Lisabona ar trebui să ducă la o reprezentare democratică mai bună, luând în considerare procedura de codecizie cu PE și, în special, noile puteri conferite parlamentelor naționale în acest domeniu prin art. 12(c) al TUE, art. 69, 70, 85 și 88 al TFUE și art7 (2) al Protocolului nr. 2 privind aplicarea principiului proporționalității și a principiului subsidiarității. Tratatul ar trebui să ducă la o protecție îmbunătățită a drepturilor individuale, având în vedere că în viitor, Curtea de Justiție va avea jurisdicție completă în acest domeniu.

Totuși, pe de-o parte, votul cu majoritate calificată nu este o soluție universală, pentru că în acest domeniu ar fi dificil de impus anumite norme Statelor Membre, norme cu care acestea nu sunt de acord. Pe de altă parte, unanimitatea rămâne aplicabilă într-o serie de cazuri. În consecință, cooperarea strânsă dintre anumite State Membre va fi probabil inevitabilă. Iată motivul pentru care a fost mai ușor de autorizat în situații reglementate prin unanimitate printr-un ”mecanism de tip accelerare-frânare”. În acest domeniu de strategie, mai mult decât în celelalte, va fi imposibil ca UE să progreseze în viitor fără respectarea ”sistemelor juridice și tradițiilor diferite ale Statelor Membre”, deci fără să asigure o diferențiere mai mare, așa cum se menționează în art. 67 (1) al TFUE. Totuși, dacă s-ar ține cont de situațiile diferite din Statele Membre, s-ar putea ajunge din păcate la o multitudine de legi diferite aplicate de grupuri de State Membre, care ar fi diferite una de cealaltă.

REFORMELE ADUSE DE TRATATUL DE LA LISABONA NU SUNT LA NIVELUL NECESAR

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Totuși, deja pare învechit. De fapt, a fost conceput pe baza Declarației de la Laeken, adoptată în 2001. Tratatul se bazează în mare parte pe activitatea Convenției 2002/2003, care, înainte de ampla extindere a UE din 2004 și 2007, a elaborat așa numita ”Constituție a Europei”, care a fost un eșec. Alegerea termenului incorect, și anume”constituție”, a fost o greșeală politică, fiind una dintre cauzele eșecului Tratatului Constituțional. Parțial din cauza acestui titlu, se consideră că Tratatul Constituțional, și în consecință Tratatul de la Lisabona – care a păstrat majoritatea reformelor prevăzute în Tratatul Constituțional – au realizat o reformă substanțială a UE.

A fost o neînțelegere. Departe de a fi o revoluție politică sau juridică, reformele aduse de Tratatul de la Lisabona nu sunt la nivelul necesar. Nu sunt suficiente. În consecință, UE păstrează același proces de luare a deciziilor, cu aceleași elemente (nesatisfăcătoare), care ar trebui să-i aducă susținere democratică din partea cetățenilor Uniunii Europene (bazată în special pe PE).

Tratatul de la Lisabona va permite realizarea unor progrese, dar nu a pus capăt dezechilibrelor majore care afectează Uniunea.

Progresele permise de Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona a determinat o serie de progrese teoretice. Aplicarea efectivă a reformelor va depinde de voința politică a Statelor Membre, precum și de situația economică și acțiunea anumitor personalități individuale. Mai jos sunt discutate cele mai importante dintre aceste reforme, care vizează consolidarea Uniunii, eficiența și legitimitatea ei, dar care nu prevăd extinderi substanțiale ale competențelor.

”Comunitarizarea” fostului ”Pilon trei”

Îmbunătățirile aduse prevederilor din tratate privind libertatea, securitatea și justiția constau în mare parte în ”comunitarizarea” fostului ”pilon trei” prin integrarea sa într-un Titlu al TFUE, care cuprinde întregul domeniu al libertății, securității și justiției. Astfel, se ajunge la o arhitectură mai simplă și mai solidă. De asemena permite controlul parlamentar total (european și național) al măsurilor, care ar putea afecta orice cetățean, și garantează astfel o mai bună protecție a drepturilor individuale. De asemenea implică și un proces mai eficient de luare a deciziilor. Există multe cazuri de luare a deciziilor în Consiliu prin vot cu majoritate calificată și se extinde codecizia ca procedură legislativă ce implică participarea PE. Totuși, votul cu majoritate calificată și codecizia nu sunt aplicate în unele cazuri, cum ar fi dreptul familiei, unele tipuri de cooperare polițienească operațională sau în cazul înființării Parchetului European.

Această reformă ar trebui să faciliteze luarea mai multor decizii pentru a îmbunătăți nivelul de securitate în interiorul unei Uniuni Europene fără granițe, respectând drepturile individuale. Ar trebui de asemenea să permită controlul deplin exercitat de Comisie, de Curtea de Justiție și de instanțele naționale privind aplicarea actelor juridice de către Statele Membre, ceea ce ar trebui să ducă la un nivel mai bun de punere în aplicare. Tratatul permite de asemenea un circuit rapid, care să autorizeze cooperarea strânsă dintre anumite State Membre: așa numitul Mecanism tip accelerare -frânare.

Acest mecanism ar putea duce la cooperare consolidată între grupurile de State Membre, a căror structură ar putea fi diferită de la un act legislativ la altul.

O creștere semnificativă a puterilor Parlamentului European în domeniul legislativ și internațional

Tendința de a găsi o soluție la așa numitul ”deficit democratic” prin extinderea puterilor Parlamentului European a continuat, în ciuda faptului că nici sporirea anterioară a competențelor Parlamentului nu a dat rezultatele așteptate.

În același timp, parlamentelor naționale ale Statelor Membre le-a fost oferiă pentru prima dată șansa de a fi active pe scena politică a UE (TUE, art. 12) și chiar să intervină direct în procesul legislativ al UE pentru a controla aplicarea principiului subsidiarității (TUE, art. 12(b) și Protocoalele 1 și 2, respectiv cu privire la rolul parlamentelor naționale în UE și aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității). În plus, tratatul oferă cetățenilor posibilitatea de a face propuneri legislative (TUE, art. 11(4)). În încheiere, unele prevederi vizează îmbunătățirea posibilității ca ”societatea civilă” (asociații, etc) să fie mai bine informată astfel încât să-i fie permis să-și spună cuvântul (TUE, art. 11 (a), (b), (c)).

Crearea a două funcții noi

Prima funcție creată este cea de Președinte permanent al Consiliului European. Herman van Rompuy, care la momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona era prim-ministrul Belgiei, a fost ales primul Președinte al Consiliului European cu un mandat de 2 ani și jumătatate, cu o singură posibilitate de a fi reales.

A doua funcție este cea de Înat Reprezentant permanent al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. Catherine Ashton, care la acel moment era Comisar pentru Comerțul Exterior al UE, a fost aleasă în funcție pentru 5 ani. Această funcție o face în același timp și Președintele Consiliului de Miniștrii pentru Afaceri Externe al UE și unul dintre Vice-Președinții Comisiei Europene.

Dacă sunt eficiente și se coordonează bine cu Președintele Comisiei, aceste două noi figuri, care, la fel ca el, sunt figuri politice independente de autoritățile naționale ale unui Stat Membru, ar putea consolida semnificativ ”centrul” UE. Ar putea, împreună cu celelalte instituții și organizații care au trăsături ”federale”, să devină factori decisivi în procesul de dezvoltare și îmbunătățire a politicilor UE. Astfel, ar trebui, în principiu, să crească vizibilitatea UE pe scena internațională. Totuși, nimeni nu știe cum va evolua situația în viitor. Mai ales că diversele figuri s-au profilat drept ”posibili rivali” și ar putea lupta unii împotriva celorlalți, slăbind astfel influența insituțiilor UE. În momentul redactării aceste lucrări, rivalitățile dintre instituții s-au dovedit a fi reale în privința anumitor chestiuni privind modul în care ar trebui aplicate noile prevederi ale Tratatului de la Lisabona pentru care nu s-au luat deciziile finale. Unul dintre obiectivele Tratatului de la Lisabona, acela de a avea o Uniune Europeană care să vorbească cu o singură voce pe scena internațională sau cel puțin să trimită un mesaj unitar, nu a fost încă atins. S-au intensificat disputele dintre Comisie și Statele Membre privind limitele dintre competențele externe ale UE și cele ale Statelor Membre.

Tratatul conține o nouă definiție și metodă de calcul a votului cu majoritate calificată în Consiliu (care va fi aplicat integral cel mai devreme în 2014, și mult mai probabil în 2017) și extinderea moderată a domeniului său de aplicare. Se merge astfel în direcția unei legitimități democratice îmbunătățite pentru deciziile luate de Consiliu, fie pe cont propriu sau în codecizie cu PE, mai ales pentru că noua metodă de calculare va ține mai mult cont de numărul real de locuitori pentru a determina numărul de voturi alocate reprezentanților fiecărui Stat Membru în Consiliu.

Tratatul de la Lisabona pune în prim plan valorile care stau la baza UE (TUE, art. 2). De asemenea face doi pași simbolici importanți: primul, acordând Cartei Drepturilor Fundamentale a UE aceeași valoare juridică ca tratatele (TUE, art.6(1); și al doilea, formulând o obligație a UE de a adera la Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale) (TUE, art.6(2)).

Tratatul nu modifică foarte mult prevederile generale pentru cooperarea consolidată dintre Statele Membre, cu excepția cazurilor specifice de securitate și apărare (cu ”cooperarea consolidată permanentă”art. 42(6) și 46 din TUE) și a cazurilor care implică fostul ”pilon trei” (cu mecanismul tip ”accelerare – frânare”).

În încheiere, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona deosebirea de fond dintre cele două tratate, noul TUE și Tratatul privind funcționarea UE (TFUE), clarifică situația mai bine decât deosebirea dintre fostul TUE și Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE). Actualul TUE conține prevederile generale aplicabile UE, valorile și obiectivele sale, principiile de bază, definiția competențelor, procedura pentru revizuirea tratatelor și principalele caracteristici ale insituțiilor ca și descrierea competențelor lor. Cât despre TFUE, acesta conține temeiurile juridice care dau UE și instituțiilor sale puterea de a acționa, deși delimitează și limitează acele puteri. Este adevărat că rezultatul Conferinței Interguvernamentale de la Lisabona este greu de interpretat și că există contradicții (cea mai importantă fiind menționarea prevederilor privind Politica Externă și de Securitate Comună în TUE și nu în TFUE). În ansamblu, este o îmbunătățire în materie de claritate. Astfel, consultarea TUE ”consolidat”ar putea fi suficientă pentru ca un om de rând să înțeleagă într-un text scurt ce prespune UE și cum funcționează (55 de articole în 30 de pagini).

Tratatul de la Lisabona conține anumite prevederi care ar putea îmbunătăți eficiența UE, pentru că a preluat reformele prevăzute în ”Constituția europeană”, care a fost un eșec. Tratatul permite UE să adopte mai ușor acte juridice în anumite domenii, deși nu foarte multe și nici importante, cu excepția fostului ”pilon trei”. UE nu câștigă aproape deloc noi compentețe de fond. Obține instrumente mai bune, care îi permit să fie mai activă și vizibilă pe scena internațională. Rămâne de văzut dacă și cum vor fi folosite aceste instrumente în viitor.

Totuși, aceste caracteristici principale ca și alte schimbări nu duc la suficiente îmbunătățiri, iar UE este în continuare afectată de dezechilibre majore. Cauza instabilității ar putea fi aceste dezechilibre, unele provocate de faptul că Uniunea este încă o organizație tradițională în anumite domenii, în timp ce acționează într-un mod federal în altele, îngreunând astfel funcționarea eficientă și durabilă a Uniunii Europene.

Dezechilibrul privind UEM nu a fost rezolvat. Totuși, este adevărat că art. 136 al TFUE permite membrilor zonei euro să ia măsuri pentru consolidarea coordonării și supravegherii bugetului și să stabilească orientări de politică economică.

Dezechilibrul privind legitimitatea politică a UE este de asemenea foarte dificil de soluționat. PE nu a avut succes deplin. Statele Membre au transferat Uniunii Europene mai multe competențe de adoptare a legislației, ceea ce a redus puterea parlamentelor naționale, care nu acordau suficient de multă atenție activității legislative desfășurate la Bruxelles, în timp ce majoritatea guvernelor nu se implicau în chestiunile privind UE, vizând obținerea unei libertăți mai mari pe cont propriu. Diminuarea crescândă a încrederii cetățenilor în UE este cauzată parțial de lipsa legitimității politice. Puterile conferite parlamentelor naționale de Tratatul de la Lisabona, în special puterea de a controla aplicarea principiului subisidiarității de către instituțiile UE, vor fi probabil insuficiente pentru a găsi o soluție reală la această problemă.

Cel de-al treilea dezechilibru este cel dintre sistemul de luare a deciziilor al UE și faptul că are 27 de membri, fiecare cu nevoi extrem de diferite. Elementele esențiale ale sistemului UE sunt practic aceleași pentru o Uniune cu 27 de membri, la fel ca pentru o Comunitate de 6 membri așa cum era 1957. Sistemul prevede adoptarea unei singure decizii identice, care să fie pusă în aplicare de toate cele 27 de State Membre (”o decizie pentru toți”), pentru că mecanismul ”cooperării consolidate” a fost rareori folosit. Este inadecvat și ineficient, și nu a fost soluționat prin Tratatul de la Lisabona în ciuda prevederilor specifice adoptate cu privire la anumite domenii ale fostului ”pilon trei” și pentru apărare.

De aceea, în ansamblu, aplicarea Tratatului de la Lisabona, chiar și după o perioadă normală de adaptare, nu va oferi probabil ceea ce este necesar pentru a permite UE cu 27 de membri să funcționeze eficient și cu susținerea cetățenilor.

EVALUAREA SITUAȚIEI ACTUALE A UE: CONCLUZII

Gravitatea crizei actuale în care se află UE și dificultatea întâmpinată în rezolvarea crizei se datorează faptului că UE se confruntă simultan cu 3 chestiuni fundamentale: criza cauzată de dezechilibrele din zona euro; discrepanța politică dintre UE și opinia publică; și disfuncționalitatea procesului de luare a deciziilor.

Reformele aduse de Tratatul de la Lisabona nu sunt la nivelul necesar, având în vedere deficiențele și slăbiciunile instituțiilor UE, rezultatele insuficiente ale politicilor de fond ale UE și diferențele la scară largă dintre nevoile economice și sociale și dorințele politice ale celor 27 de State Membre ale UE.

Pe acest fundal, ar putea fi examinate mai multe opțiuni pentru viitor:

Printre altele, ar trebui considerate ca o prioritate opțiunile care permit participarea celor 27 de State Membre.

Prima opțiune ar fi luarea în calcul a unei revizuiri a tratatelor UE, care, pentru a fi eficientă, ar trebui să fie substanțială. (Capitolul 3).

Dacă această opțiune pare nerealistă din punct de vedere politic, atunci o altă opțiune ar fi să se continue pe calea prezentă, care prevede deja multe posibilități de diferențiere, abțineri și cooperare consolidată, în timp ce consolidează eforturile pentru rezolvarea crizei din zona euro și folosește mai des prevederile tratatului privind cooperarea consolidată (Capitolul 4).

Dacă nu se rezolvă astfel problemele actuale ale UE, atunci ar trebui luată în considerare opțiunea unei ”Europe cu două viteze”, în care un grup de State Membre ar urma să joace rolul unei ”avangarde”. Această opțiune ar putea fi prevăzută fie într-o formă mai blândă (Capitolul 5) fie într-una mai îndrăzneață (Capitolul 6).

CAPITOLUL 3

Prima opțiune: revizuirea substanțială a tratatelor Uniunii Europene

Dacă în capitolul doi s-a evaluat corect situația actuală, aceasta înseamnă că deși Statele Membre vor avea în continuare nevoie de Uniunea Europeană în viitor, UE nu le va putea oferi suficientă susținere, având în vedere procedurile și normele sale instituționale actuale. Teoretic, rezolvarea logică a acestei dileme pare evidentă: pentru a satisface acele nevoi, ar trebui reformate instituțiile actuale, procedurile acestora ca și procesele de luare a deciziilor, și ar fi nevoie și de un control democratic cu o legitimitate mai mare. Amendamentele aduse tratatelor trebuie să fie destul de îndrăznețe, pentru a fi adecvate și pentru a aborda eficient gravele problemele actuale. Cu alte cuvinte, ar trebui să ia forma unei revizuiri substanțiale a prevederilor instituționale din tratatele actuale.

O astfel de revizuire s-ar baza pe recunoașterea faptului că UE a devenit o entitate cu totul nouă, având 27 de membri diferiți, aflată în fața aderării Croației în 2013 (data de 1 iulie 2013 a fost aleasă în timpul reuniunii Consiliului European din 23-24 iunie 2011) și eventuala aderare a Islandei mai târziu. Se poate adăuga și faptul că unele dintre statele din Balcanii de Vest sau chiar toate ar putea să adere la UE, posibil în anii 2020 (Albania, Bosnia-Herțegovina, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM), Kosovo, Muntenegru, Serbia). Se vorbește și despre aderarea Georgiei, Moldovei și chiar și a Ucrainei, în timp ce în prezent Turcia negociază aderarea. O astfel de entitate cu 30-35 de membri nu ar putea funcționa corespunzător bazându-se pe sistemul actual, căci structura și procedurile sunt cele concepute inițial pentru șase State Membre, care aveau un nivel comparabil de dezvoltare economică și aceeași voință politică de integrare. Pentru a aborda corespunzător o astfel de provocare, e nevoie de mai multă inventivitate și creativitate decât s-a dat dovadă la Convenția Europeană din 2003/2004 și la Conferința Interguvernamentală de la Lisabona din 2007.

Sistemul UE de luare a deciziilor a fost conceput în anii 1950 pe principiul ”o decizie pentru toți”. Valurile succesive de extindere de la 6 la 27 de State Membre nu au fost însoțite și de o reformă esențială și îndrăzneață. Au rămas neschimbate elementele majore ale sistemului Uniunii Europene, care ar trebui construit astfel încât să permită instituțiilor să ia decizii rapide și îndrăznețe. În anii 1950 statele fondatoare erau apropiate din punct de vedere geografic, istoric, politic și economic. Urmăreau un scop clar politic prin înființarea Comunității Economice Europene: acela de a pune capăt secolelor de război dintre popoarele lor și de a forma ”o Uniune tot mai strânsă”. Astfel, s-au pus bazele unei interdependențe economice mai strânse între ele, prin înființarea unei piețe comune, care avea să fie cât se poate de uniformă și care avea să ducă în viitor la legături politice mai conslidate.

UE are în prezent 27 de State Membre foarte diferite din punct de vedere geografic, economic, istoric și politic.

Nu toate cele 21 de state care au aderat de-a lungul anilor la UE împărtășesc aceeași viziune cu privire la obiectivul politic. Obiectivele UE vizează în prezent un număr mare de politici, atât de natură economică, cât și politică. Deși era evident că, în ceea ce privește piața internă cu șase State Membre, se vor lua decizii uniforme, în prezent, ținând cont de nevoile și dorințele celor 27 de state, astăzi a devenit extrem de dificil, dat fiind și numărul mult mai mare de chestiuni și politici. Totuși, în majoritatea chestiunilor delicate, sistemul se bazează pe unanimitate, pe consens și pe adoptarea unei singure decizii, care să fie aplicată de toate cele 27 de state. Apar astfel dificultăți pentru că, într-o lume care se schimbă extrem de rapid este nevoie de decizii rapide și îndrăznețe. Este un sistem inadecvat și ineficient și nu permite UE să sprijine Statele Membre pentru a înfrunta provocările cu care au de-a face.

Vor apărea și mai multe dificultăți odată cu extinderea UE către zona Balcanilor de Vest, mai ales dacă acest lucru se întâmplă prea repede și dacă statele aderente nu sunt suficient pregătite, așa cum a fost cazul în 2004 și 2007 în unele zone și pentru anumite state aderente. Adevărul este că procesul de extindere a UE a fost considerat și folosit în mare parte drept instrument de politică externă, în timp ce era evident că a determinat în primul rând modificarea Uniunii Europene.

De aceea, ar trebui regândit întregul sistem instituțional, fie că vorbim despre structura, rolul și independența Comisiei; structura, rolul și competențele Parlamentului European; rolul care trebuie acordat parlamentelor naționale; structura Curții Europene de Justiție și a Curții de Conturi, etc.

Și sistemul de luare a deciziilor ar trebui reexaminat în același mod inovator, având trei obiective:

Uniunea Europeană ar trebui să poată lua decizii rapid;

Respectivele decizii nu ar trebui să fie întotdeauna obligatorii pentru toate Statele Membre; și

Legitimitatea democratică ar trebui îmbunătățită.

Generalizarea votului cu majoritatea calificată în Consiliu, susținută de Parlamentul European și de Comisie, este o soluție prea simplistă și nu ar rezolva majoritatea problemelor. De aceea, ar trebui analizată nevoia de mai multă eficiență, mai multă legitimitate democratică și mai multă flexibilitate.

Pentru a spori eficiența, ar trebui regândite următoarele aspecte:

Numirea, structura, rolul și independența Comisiei; ideal ar fi să se transforme Comisia într-o instituție foarte mică, ai cărei membri să fie realmente independenți față de Statul Membru din care provin.

Sistemul de luare a deciziilor în Consiliu.

Modalitățile de control al aplicării deciziilor UE de către Statele Membre.

Structura altor instituții și organe (Curtea de Justiție, Curtea de Conturi).

Pentru a îmbunătăți legitimitatea democratică a UE, ar trebui luate în considerare următoarele aspecte:

Posibile reforme ale Parlamentului European: reformele ar trebui să cuprindă structura, stabilirea listelor de candidați și modalitățile de alegere a europarlamentarilor. De asemenea, ar trebui să se delimiteze mai explicit competențele Parlamentului European, pentru a preveni orice conflict direct cu competențele Comisiei de a lua decizii de punere în aplicare sau de a negocia acorduri internaționale. O altă decizie care trebuie luată ar fi aceea că, în cazul unei cooperări consolidate, nu ar trebui să le fie permis europarlamentarilor care reprezintă un Stat Membru neparticipat, să ia parte la deliberări și la vot privind chestiunea în cauză.

Implicarea sporită a parlamentelor naționale: ar trebui sporite rolul și competențele acestora și ar trebui facilitată coordonarea lor la nivelul Uniunii Europene, prin înființarea unui secretariat și prin utilizarea mijloacelor moderne de comunicare, care să le permită să se consulte și să participe eficient la controlul respectării principiului subsidiarității de către insituțiile UE și la controlul deciziilor luate de Consiliu în domeniul politicii externe și în domeniul apărării.

Pentru a spori flexibilitatea, fezabiliatea și caracterul adecvat al unei serii de reforme, ar trebui avute în vedere următoarele aspecte, fiind la fel de importante ca precedentele

O reformă a mecanismului de cooperare consolidată: dacă Comisia nu va fi reorganizată ca o instituție foarte mică, trebuie să înfruntăm realitatea. Realitatea, pe care toți o cunosc, dar din motive politice se feresc să o exprime , este că, în situația în care există un comisar pentru fiecare Stat Membru, acesta urmărește evident, printre altele, pe lângă atribuțiunile sale, să țină seama în Comisie de interesele statului din care provine. Astfel stând lucrurile, în cazul cooperării consolidate, este logic ca acei comisari care provin dintr-un Stat Membru neparticipant să nu participe la deliberările Comisiei privind chestiunea în cauză, să nu fie consultați în ceea ce privește fondul propunerii care urmează să fie făcută de Comisie, și să nu participe la discuții cu PE și Consiliul privind chestiunea în cauză.

Ar putea fi analizate și alte idei. Cum ar fi adoptarea procedurii de ”abținere constructivă”, procedură din domeniul politicii externe și de securitate comună (PESC) (TUE, art. 31(I)), sau extinderea domeniului de aplicare a așa-numitului mecanism de ”accelerare – frânare”, astfel încât să cuprindă o serie de domenii, reglementate în prezent prin vot unanim în Consiliu (vezi, de exemplu, TFUE, art. 82(3)). În cazul în care ar fi imposibilă o revizuire temeinică și substanțială a tratatelor, atunci ar putea fi puse în aplicare aceste două idei. În cazul acesta, s-ar lua în calcul o revizuire minimală, care să îmbunătățească sistemul de luare a deciziilor, doar atât cât să permită mai multă flexibilitate între Statele Membre. De exemplu, o nouă dispoziție scurtă ar putea generaliza procedura de abținere constructivă. În cazul în care unul sau mai mulți membri ai Consiliului se abțin de la vot, statele pe care le reprezintă nu sunt obligate să pună în aplicare decizia, dar trebuie să accepte că aceasta este o decizie a Uniunii, obligatorie pentru toate celelalte State Membre. S-ar aplica aceeași excepție, prevăzută în art. 31(I), alin. 2 al TUE, astfel încât decizia nu ar fi adoptată dacă ”abținerile constructive” ar reprezenta cel puțin o treime din Statele Membre ce cuprinde cel puțin o treime din populația Uniunii. Totuși, limitele ar putea fi modificate, de exemplu, să se țină cont de majoritate în ambele cazuri. În orice caz, o altă excepție ar trebui să fie aceea că un astfel de mecanism nu ar fi aplicabil deciziilor privind domeniul pieței interne sau domeniile în care Uniunea are competențe exclusive (vezi TFUE, art. 3).

Orice revizuire a Tratatelor necesită acordul comun al tuturor statelor Uniunii Europene. Mulți au criticat această normă și au propus modificarea ei, ceea ce, din punct de vedere juridic, ar necesita o revizuire a tratatelor, din moment ce acestea din urmă cuprind norma în discuție. În trecut, atât PE cât și Comisia au venit de cel puțin două ori cu idei care ar fi permis evitarea normei în discuție.

Conform acestor sugestii, amendamentele aduse tratatelor ar putea intra în vigoare chiar dacă nu sunt ratificate de toate Statele Membre:

La 14 februarie 1984, PE a adoptat o moțiune privind un proiect de tratat de instituire a UE (CEJ, nr. C77, 19 martie 1984). Articolul 82 din proiectul de tratat, cunoscut drept ”proiectul Spinelli”, prevede că:

Prezentul Tratat este deschis pentru ratificare de către toate State Membre ale Comunităților Europene. Odată ce Tratatul a fost ratificat de majoritatea Statelor Membre ale Comunităților a căror populație reprezintă două treimi din totalul populației Comunităților, guvernele Statelor Membre care au ratificat Tratatul, trebuie să se întâlnească pentru a decide de comun acord cu privire la procedurile și data la care prezentul Tratat va intra în vigoare.

La 4 decembie 2001, la ințiativa Comisiei a fost redactat și publicat de către serviciile Comisiei documentul ”Penelope – Proiectul preliminar privind Constituția Uniunii Europene”. Când a intrat în vigoare, textul ”proiectului de Constituție” a fost însoțit de un acord separat, ”pentru a propune o soluție la problema – aproape de nerezolvat din punct de vedere juridic – care s-ar ivi în situația în care un Stat Membru ar refuza ratificarea noului Tratat”. Iată soluția propusă (art. 3 și 5 ale acordului):

Articolul 3: Înainte de data la care Tratatul de instituire a Constituției va intra în vigoare, fiecare Stat Membru trebuie să dea o declarație solemnă prin care să confirme decizia cetățenilor săi de a continua să facă parte din Uniunea Europeană. Un Stat Membru care nu poate da respectiva declarație solemnă, trebuie să părăsească Uniunea Europeană la momentul intrării în vigoare a Tratatului de instituire a Constituției. Relațiile dintre Uniunea Europeană și respectivul Stat Membru trebuie să fie reglementate conform acordului care va fi încheiat între cele două părți, în conformitate cu articolul 4.

Articolul 5: Tratatul de instituire a Constituției va intra în vigoare la 1 ianuarie, la un an după intrarea în vigoare a prezentului acord, cu condiția ca trei sferturi dintre Statele Membre să fi dat declarația solemnă menționată în articolul 3.

Acordul special urma să fie subiectul altei proceduri de ratificare decât cea a Tratatului de instituire a Constituției. Ar fi trebuit să intre în vigoare chiar dacă nu ar fi fost ratificat de toate Statele Membre, ci de cel puțin cinci șesimi dintre acestea.

Cu toate acestea, este evident că niciodată nu va fi acceptat acest mod de adoptare a amendamentelor aduse Tratatelor: revizuirea Cartei Constituționale fără acordul unanim al părților constituente ale unei entități este o trăsătură caracteristică federațiilor. Uniunea Europeană nu este o federație. Niciun guvern sau parlament al niciunuia dintre cele 27 de State Membre nu ar accepta o asemenea normă, care ar putea evident să le pună în pericol interesele vitale. Imaginați-vă că majoritatea Statelor Membre și-ar dori să confere noi competențe Uniunii Europene în domeniul apărării, sau să decidă că regulile zonei Schengen sunt obligatorii pentru toate Statele Membre, sau că normele penale intră în competențele exclusive ale Uniunii Europene, în timp ce alte state ale Uniunii Europene sunt neutre. Asemenea prevederi ale noului tratat nu ar putea fi impuse Statelor Membre care nu sunt de acord cu tratatul. O astfel de opțiune ar fi îndoielnică din punct de vedere juridic, opțiune conform căreia doar anumite State Membre ar aplica prevederile noului tratat, în timp ce altele continuă să aplice prevederile fostului tratat. În orice caz, niciun Stat Membru nu ar accepta această opțiune. De aceea, este clar că acordul comun va rămâne în viitor modalitatea de decizie privind revizuirea Tratatelor.

De aceea, cel puțin în momentul redactării acestei lucrări, o revizuire substanțială a tratatelor UE pare imposiblă din punct de vedere politic. Există un acord între Statele Membre de a nu lansa o nouă epopee, care ar putea fi la fel de dureroasă și periculoasă ca cea inițiată de Declarația de la Laeken din 2001 și încheiată prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în decembrie 2009. Rămâne de văzut dacă realizarea unor mici revizuiri ale tratatelor (”garanții oferite Irlandei”, Protocolul adoptat cu Cehia cu privire la Cartă, structura Comisiei, solicitările franco-germane privind Uniunea Economică și Monetară) va duce la discuții mai ample privind alte posibile revizuiri.

Dar ar fi posibil ca UE să continue să funcționeze bazându-se pe tratatele actuale? În definitiv, așa cum se va demonstra în capitolul 4, aceste tratate permit o serie de deosebiri între Statele Membre.

CAPITOLUL 4

A doua opțiune: păstrarea direcției actuale în timp ce se consolidează o cooperare mai strânsă

Pentru a atinge obiectivele stabilite prin tratate, instituțiile UE impun obligații Statelor Membre, bazându-se pe competențele conferite Uniunii Europene. În domeniile unde nu sunt impuse asemenea obligații, fie pentru că UE nu are competențe în domeniile respective, fie pentru că instituțiile europene au decis să nu le exercite, Statele Membre sunt libere să acționeze și să ia decizii. În acest caz, Statele Membre o pot face individual sau în cooperare cu alte state care ar putea fi membre ale UE, cooperare posibilă din punct de vedere legal. Astfel, Statele Membre care cooperează pot elabora politici sau să facă progrese cu privire la anumite chestiuni, în timp ce alte State Membre UE nu participă.

O serie de State Membre cooperează în afara cadrului instituțional al UE în domenii precum cel economic, industrial, militar, cultural și altele. Atâta timp cât legislația UE este respectată, acest lucru nu este interzis prin tratatele europene.

UNIUNEA EUROPEANĂ FUNCȚIONEAZĂ DEJA CU MAI MULTE VITEZE

Putem vorbi despre cooperare mai strânsă și în interiorul cadrului instituțional al UE, folosind instituțiile și procedurile UE, atunci când această posibilitate este prevăzută explicit în tratate. În anumite domenii, normele și procedurile de stabilire a unei cooperări mai strânse între Statele Membre sunt prevăzute chiar în tratate (numite uneori cazuri integrate de cooperare mai strânsă). În alte domenii și în funcție de caz, tratatele prevăd posibilitatea ca un grup de State Membre să solicite permisiunea de a exercita o cooperare mai strânsă în anumite condiții (numită ”cooperare consolidată”). În anumite cazuri, tratatele permit unuia sau mai multor State Membre să nu pună în aplicare o politică desfășurată în Uniunea Europeană (numite ”excluderi voluntare”). Excluderile voluntare pot fi considerate un tip de cooperare consolidată, din moment ce permit cooperarea mai strânsă între Statele Membre care au ales să ia parte la ele; cu toate acestea, în acest caz, toate deciziile luate în mod legal sunt decizii ale UE și implicit parte a acquis-ului UE. Un asemenea acquis va fi obligatoriu pentru viitoarele State Membre, deși această regulă nu se aplică în cazul deciziilor luate ca parte a cooperării ”consolidate”.

Astfel, realitatea este că UE funcționează deja cu două viteze în anumite domenii, în special în acele două domenii importante privind controlul la frontieră (”spațiul Schengen”) și politica monetară (euro), în timp ce în alte domenii funcționează cu mai multe viteze. În acest mod, UE s-a putut dezvolta într-o manieră flexibilă, ținând cont de nivelul de dezvoltare economică, de nevoile specifice sau dorințele politice ale Statelor Membre.

Din moment ce lucrurile stau deja astfel, ne-am putea întreba de ce uneori se consideră că este o provocare să vorbim despre o ”Europă cu două viteze”.

Principalul motiv pentru care aceste cuvinte creează controverse este faptul că nu sunt suficient de precise și de aceea sunt interpretate în diferite moduri. În principiu, sintagma

”Europa cu două viteze” descrie diversele forme de cooperare strânsă între anumite State Membre, așa cum s-a menționat mai sus. Cu toate acestea, luată ad litteram, sintagma ”Europa cu două viteze”, în comparație cu ”Europa cu mai multe viteze” (care descrie mult mai bine situația actuală a UE), trebuie interpretată ca o descriere a unui grup specific de State Membre, care cooperează în toate tipurile de domenii și politici (”două viteze”), spre deosebire de diferite grupuri de state, care cooperează în diverse domenii și politici (”mai multe viteze”). Motivul pentru care până acum nu a existat o ”Europă cu două viteze”, este acela că membrii zonei euro și cei ai spațiului Schengen nu sunt aceiași. În plus, membrii neparticipanți nu formează un ”grup”.

Temerile, sau suspiciunile, vin din două direcții: pe de-o parte, o serie de State Membre cu populație redusă sau cu o economie slab dezvoltată (nu numai dintre cele care au aderat la UE în 2004 și 2007, ci și Irlanda și Portugalia, de exemplu), și pe de altă parte, Regatul Unit și Polonia, din alte motive. Din moment ce cifra ”doi” reprezintă numărul de ”viteze”, Statele Membre mai mici consideră că este vorba despre o ”Europă cu două clase”, în care unele state beneficiază de o poziție privilegiată, în timp ce celaltele rămân în plan secundar, deși toate își doresc să ocupe poziții fruntașe. Respectivele State Membre se tem atât că vor fi lăsate în urmă, iar interesul privind îmbunătățirea guvernanței lor va scădea, cât și că Statele Membre mai mari ar putea deveni ”mai egale decât celelalte” și că ar putea să-și impună deciziile celorlalte State Membre. În ceea ce privește Regatul Unit, este vorba despre temerea care a persistat de-a lungul istoriei cu privire la formarea unei alianțe între cele două mari puteri continentale, Franța și Germania. Polonia are probabil aceleași temeri ca Regatul Unit și ca unele State Membre mai mici sau slab dezvoltate.

Iată motivul fundamental pentru care s-a făcut mereu simțită o opoziție, sau chiar ostilitate, în unele cazuri, față de orice formă de cooperare mai strânsă. Astfel se explică de ce a trecut atât de mult până când a fost cuprinsă în tratate ideea de ”cooperare consolidată”, cu posibilitatea de a fi dezvoltată în interiorul cadrului instituțional al UE. Acesta este și motivul pentru care această procedură a fost utilizată pentru prima dată la sfârșitul anului 2010, deși a fost recunoscută în 1999, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam.

Cu toate acestea, dacă în cazul unei Comunități Economice Europene cu doar șase membri, care aveau un nivel uniform de dezvoltare economică și socială, nu era atât de evidentă nevoia de cooperare strânsă, nevoia respectivă a devenit realmente imperioasă, odată cu creșterea numărului de State Membre, care au nevoi economice și aspirații politice diferite.

Cooperarea strânsă a început odată cu Tratatul de la Roma în 1957

Chiar și în momentul semnării Tratatului de la Roma, care punea bazele Comunității Economice Europene în 1957, pe vremea când Comunitatea era formată din mai puține state, care aveau multe trăsături comune din punct de vedere politic, economic și social, fusese deja acceptată ideea că, dincolo de obligațiile cuprinse în tratat, dacă Statele Membre și-o doresc, unele dintre ele ar putea să coopereze pentru a se dezvolta mai repede decât celelalte.

De aceea, art. 233 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, păstrat în aceeași formă ca în 1957 și renumerotat succesiv, la început fiind art. 306 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, iar acum art. 350 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene are drept scop reiterarea faptului că țările Benelux ar trebui să continue să coopereze:

Prevederile Tratatelor nu trebuie să împiedice existența sau formarea uniunilor regionale între Belgia și Luxemburg, sau între Belgia, Luxemburg și Țările de Jos, în măsura în care atingerea obiectivelor acestor uniuni regionale nu necesită aplicarea Tratatelor.

Un alt exemplu este existența de lungă durată a Consiliului Nordic, instituit în anul 1952 pentru a promova cooperarea regională, economică și politică între Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia. Consiliul Nordic a continuat să existe și după ce Danemarca, urmată de Finlanda și Suedia au devenit membre ale UE.

Atât Benelux, cât și Consiliul Nordic sunt organizații regionale, care au drept scop cooperarea generală între membri lor în domenii foarte diferite.

În anul 1957 o serie de prevederi ale Tratatului de la Roma diferențiau Statele Membre, fie prin limitarea domeniului teritorial de aplicare a tratatului (teritoriile de peste mări, etc.), fie prin autorizarea derogărilor specifice (comerțul de pe teritoriul german, importul de banane în Germania, clauze de salvgardare), fie prin solicitarea adresată Comisei de a ține cont de diferențele privind dezvoltarea economică a Statelor Membre atunci când se fac propuneri privind înființarea pieței interne. Tratatele de aderare conțin mereu câteva derogări (temporare, în principiu) pentru statele aderente. În anumite cazuri, acestea presupun perioade destul de lungi de tranziție (Spania în materie de pescuit, Statele Membre din Europa Centrală și de Est în ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor, etc).

În general, există bineînțeles și chestiuni în privința cărora tratatele nu conferă nicio competență Uniunii Europene, aceasta revenind exclusiv Statelor Membre. Există și chestiuni asupra cărora UE are competențe potențiale, pe care instituțiile europene nu au decis încă dacă să le exercite sau pe care le exercită doar parțial. În toate aceste cazuri, este în continuare posibil din punct de vedere juridic ca Statele Membre să acționeze, fie prin adoptarea unei legislații naționale, fie prin încheierea unor acorduri internaționale chiar și cu alte State Membre ale UE. Aceste cazuri diferite pot fi descrise drept cooperare ”externă” între unele State Membre, adică fără să se folosească instituțiile UE.

În cazul în care Statele Membre doresc să coopereze folosind instituțiile și procedurile UE, au nevoie de acordul celorlalte State Membre, pentru că instituțiile europene sunt un ”bun comun”. În acest caz, se poate vorbi despre cooperare ”internă” între Statele Membre. În tratatele Uniunii Europene s-a făcut uneori referire la un astfel de acord din partea celorlalte State Membre.

Aceste forme de cooperare se confundă deseori, dar sunt diferite din punct de vedere juridic.

Astfel, când descriem fenomenul politic al unei ”Europe care funcționează cu mai multe viteze”, trebuie să acordăm atenție sporită expresiilor multiple utilizate. Vocabularul este foarte bogat, dar nu suficient de precis. Există câțiva autori care au contribuit la delimitarea conceptelor diferite: Charlemagne și Justus Lipsius, precum și Claus-Dieter Ehlermann și Alexander Stubb într-o manieră mai științifică și mai complexă.

Cele două concepte privind ”Europa cu mai multe viteze”

Mai simplu, diversele formulări referitoare la o ”Europă cu mai multe viteze” pot fi grupate în două mari concepte. În toate cazurile se merge pe principiul că în contextul unei Europe cu mai multe viteze, Statele Membre ar face aceleași lucruri, dar nu neapărat simultat sau în același loc. Astfel, nu putem vorbi despre Europa à la carte, în care fiecare Stat Membru ar fi liber să aleagă dacă să ia parte sau nu la politicile propuse.

Există diverse formulări care denumesc primul concept și anume: “grup de bază”, “grup cu rol de pionierat”, ”avangardă”, ”centru de greutate”sau ”Europa cu două viteze”

În contextul acestei abordări, se intenționează ca, în cele din urmă, toate Statele Membre să ia parte la toate politicile, dar nu neapărat simultan, pentru a armoniza diferențele privind voința politică și dezvoltarea economică. Termenii specifici descriu un grup de State Membre ale UE care, în baza unui acord juridic sau politic, decid să coopereze mai strâns în diferite domenii, cu scopul de a evolua mai repede decât alte State Membre ale UE. Vor continua bineînțeles să facă parte din UE și trebuie să respecte în totalitate obligațiile cuprinse în tratate față de Uniunea Europeană, instituțiile UE și celelalte State Membre, inclusiv acquis-ul comunitar. Deși s-a tot vorbit în trecut despre o cooperare atât de strânsă, aceasta nu a existat niciodată. Una dintre întrebările dificile pe care le ridică această formă de cooperare este dacă grupul respectiv de State Membre va fi nevoit să înființeze propriile organe sau dacă ar putea folosi instituțiile UE și în ambele cazuri, care ar fi demersurile legale și politice pentru a obține o astfel de cooperare. O altă dificultate ar fi stabilirea domeniilor reale de aplicare a cooperării mai strânse.

Mai mulți politicieni au propus acest prim concept, dintre care cei mai mulți provin din Germania și Franța, și uneori din Italia sau Belgia.

Prima oară când s-a vorbit despre acest concept a fost în 1974, pe vremea când Comunitatea Europeană avea numai nouă State Membre. Mai exact, într-un discurs al lui Willy Brandt (Cancelar al Germaniei din octombrie 1969 până în mai 1974) în noiembrie 1974, la scurt timp după încheierea mandatului său de Cancelar. În ”Raportul lui Leo Tindemans” din 1975 s-a prezentat oficial idea unei Comunități Europene cu două sau mai multe viteze. La vremea aceea, Leo Tindemans era prim-ministrul Belgiei și cu ocazia Consiliului European de la Paris din decembrie 1974, a fost rugat de către ceilalți opt colegi ai săi să redacteze un ”Raport cu privire la Uniunea Europeană”. Publicat la 19 decembrie 1975, raportul a fost prezentat Consiliului European la Luxemburg în aprilie 1976. În raport se prezintă posibilitatea de a avea o ”Europă cu două viteze” în cuvinte atât de simple, încât trebuie citate:

Este imposibil momentan să se propună un program de acțiune credibil, dacă este absolut necesar ca în orice situație, toate Statele trebuie să parcugă simultan toate etapele. Situațiile lor economice și financiare sunt atât de diferite, încât ar fi imposibil să insistăm asupra acestor progrese iar Europa va continua să se destrame. Trebuie să se poată permite ca:

În contextul comunitar ale unei concepții generale privind Uniunii Europene, așa cum este definită în raport și acceptată de cele nouă State Membre,

Și pe baza unui program de acțiune elaborat într-un domeniu ales de instituțiile comune, ale căror principii sunt acceptate de toți,

acele State care pot face progrese să accelereze procesul de dezvoltare,

acele State care au motive de a nu face progrese, motive acceptate de Consiliu, la propunerea Comisiei, drept motive valabile, nu trebuie să accelereze procesul de dezvoltare dar,

în același timp, celelalte State le vor ajuta pe cât posibil, pentru a le oferi posibilitatea de a ține pasul,

și vor lua parte, în cadrul instituțiilor comune, la evaluarea rezultatelor obținute în domeniul în discuție.

Dar asta nu este o Europă à la carte: fiecare stat va fi condiționat de acordul celorlalți, astfel încât toate să atingă obiectivul final; variază doar momentele când se va întâmpla așa ceva.

Acest sistem, care permite temporar un grad de integrare mai ridicat între anumiți membri a fost prevăzut încă de la înființarea Comunității: art. 233 dinTratatul de la Roma prevedea expres acest sistem în cazul țărilor Benelux și al Uniunii Economice dintre Belgia și Luxemburg. Din câte se pare, acest sistem ar putea sprijini în mare măsură procesul de dezvoltare al Uniunii pentru ca aceasta să evolueze, deși nu la fel ca înainte.

Aceste propuneri nu s-au materializat.

Ideea a fost reiterată într-un document convingător redactat de Karl Lamers și Wolfgang

Schäuble, publicat în Germania în anii ´90. Câțiva ani mai târziu, în 2000, Joschka Fischer a

ținut faimosul discurs ”De la confederație la federație, reflecții asupra finalității integrării

europene”, în care expunea ideea de ”centru de greutate”. S-a făcut referire la această idee și

în Franța, atât din partea politicienilor de dreapta, Edouard Balladur și Jacques Chirac, care

prezentau ideea de ”grup cu rol de pionierat”, cât și din partea politicienilor de stânga, Jean-

Noël Jeanneney, Pascal Lamy, Henri Nallet și Dominique Strauss-Kahn, și Jacques Delors în

anii 1999 și 2000.

În schimb, conceptul unei ”Europe cu două viteze” nu a fost niciodată privit cu ochi

buni de comentatorii și jurnaliștii britanici: câteva exemple sunt Charles Grant, directorul

Centrului pentru Reforma Europeană, în august 2001, Heather Grabbe, tot din cadrul CRE, în

2003 și Tony Barber în ziarul Financial Times în 2009. De fapt, politicienii britanici sunt cei

speriați de acest concept și au o atitudine ostilă, nu jurnaliștii și comentatorii. Astfel s-a

întamplat când Tony Blair, prim-ministrul Regatului Unit la acea vreme, a decis ”să

avertizeze” (pe omologul său german Gerhard Schroeder) ”că Regatul Unit nu va accepta o Europă cu două viteze”. Și înaintea lui, predecesorul său a exprimat același punct de vedere într-un discurs ținut la Universitatea Leiden în 1994: ”Mi se pare periculoasă ideea de cercuri de

bază interne sau externe, de Europă cu două viteze”. Atât guvernul Poloniei, cât și autoritățile

Irlandei și Portugaliei și-au exprimat împotrivirea cu privire la aceste idei referitoare la

”Europa cu două clase”, dar deocamdată nu s-au opus expres unei ”Europe cu două viteze”.

În Regatul Unit, există voci care ar prefera mai degrabă conceptul ”à la carte”, în care,

lăsând la o parte numărul foarte mic de politici comune (politici comerciale comune, piața

internă etc.), participarea la celelalte politici ar fi opțională și fiecare Stat Membru ar decide

pentru sine. Doi foști prim-miniștrii britanici au făcut această sugestie. Chestiunea nu va fi abordată în această carte, din moment ce pare că se îndreaptă în direcția opusă principiilor care stau la baza Uniunii Europene.

Există mai multe formulări prin care se poate face referire la cel de-al doilea concept, cum ar fi ”flexibilitate”, ”diferențiere”, ”geometrie variabilă”, ”cooperare voluntară”, dar denumirea oficială este aceea de ”cooperare consolidată”, cuprinsă în Tratatele Uniunii Europene, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam

Acest concept este foarte diferit de primul, deoarece nu presupune existența unui grup alcătuit constant din aceleași State Membre, care cooperează împreună în anumite chestiuni. Am putea vorbi despre o cooperare cu participanți diferiți în funcție de caz. Astfel, s-ar ajunge la o ”Europă cu mai multe viteze”. Acest lucru s-ar putea întâmpla pe baza normelor prevăzute în tratate care reglementează cooperarea consolidată, conform cărora unele State Membre ar putea folosi instituțiile UE pentru adoptarea sau aplicarea legislației într-un anumit domeniu, în timp ce alte State Membre nu doresc să participe, ceea ce s-ar putea întâmpla și în afara UE, fără folosirea instituțiilor europene.

TRATATELE ACTUALE PERMIT ANUMITOR STATE MEMBRE SĂ COOPEREZE MAI STRÂNS ÎN ANUMITE DOMENII SAU SĂ NU PARTICIPE LA POLITICI IMPORTANTE ALE UE

Tratatele actuale ale UE cuprind:

În primul rând, prevederi care reglementează cazurile de cooperare ”integrată”, ceea ce înseamnă că este stabilit chiar prin tratat faptul că va avea loc o asemenea cooperare. Are loc deja în spațiul Schengen și în zona euro, precum și în cazurile de cooperare structurată permanentă în domeniul apărării; astfel, respectivele prevederi sunt deja puse în aplicare (mai puțin în cazul cooperării structurate permanente, unde nu putem vorbi încă despre așa ceva); în tratate sunt prevăzute și diferite ”excluderi voluntare”, realmente aplicate, care permit anumitor State Membre să nu participe la anumite politici;

În al doilea rând, prevederi generale care reglementează ”cooperarea consolidată”, care permite anumitor State Membre să coopereze în situații în care alte State Membre nu doresc să o facă; astfel, decizia de a coopera sau nu, diferă în funcție de caz; aceste prevederi generale au fost introduse în tratat în 1997, odată cu Tratatul de la Amsterdam, dar au fost folosite pentru prima oară la sfârșitul anului 2010;

În al treilea rând, alte prevederi care permit anumite diferențieri între Statele Membre.

Tratatul prevede cazuri semnificative de așa-zisă cooperare consolidată ”integrată”

Termenul ”integrat” (sau ”predefinit”),folosit în descrierea acestei forme de cooperare strânsă, face referire la faptul că acest mecanism și procedurile sale au fost stabilite odată pentru totdeauna chiar prin tratate. Astfel, nu mai este nevoie să se ceară permisiunea pentru aplicarea lui în funcție de caz. Atât spațiul Schengen, cât și zona euro au fost instituite inițial cu participarea câtorva State Membre, dar având drept scop includerea, pe viitor, a tuturor Statelor Membre. Deciziile adoptate în aceste domenii sunt, din punct de vedere legal, parte a ”acquis-ului comunitar”. Astfel, Statele Membre care vor adera pe viitor la spațiul Schengen sau la zona euro vor fi obligate să le respecte.

Spațiul Schengen

Scopul așa-numitei ”cooperări Schengen” este acela de a elimina complet controlul persoanelor la frontierele interne; aceasta se bazează pe utilizarea ”Sistemului de Informații Schengen”. Cooperarea Schengen a fost cuprinsă mai târziu în tratatele UE, fiind inițial aplicată în afara tratatelor, pe baza unui acord internațional încheiat între câteva State Membre și fără folosirea insituțiilor UE. În prezent, douăzeci și două de State Membre din douăzeci și șapte participă pe deplin la cooperarea Schengen. Un anumit stat poate face parte din spațiul Schengen numai dacă a îndeplinit criteriile unei proceduri de evaluare, în special privind calitatea și nivelul controalelor la granițele externe. Aderarea unui Stat Membru necesită o decizie unanimă a Consiliului, însemnând acordul tuturor reprezentanților Statelor Membre care fac parte deja din spațiul Schengen. Consiliul nu permite încă României și Bulgariei să participe complet în spațiul Schengen; Cipru nu participă pe deplin din cauza situației speciale; iar Irlanda și Regatul Unit nu doresc să participe (vezi Protocolul nr. 19 privind acquis-ul Schengen integrat în cadrul UE). Regatul Unit nu a privit niciodată cu ochi buni ideea de a nu avea controlul total asupra granițelor sale; iar Irlanda nu se poate separa de Regatul Unit, din moment ce nu există controale la granițele dintre ele. În plus, unele state terțe au încheiat acorduri cu UE, care le permit să participe (Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein, din aprilie 2011).

Sistemul Schengen a fost introdus în tratatele UE prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 și care a intrat în vigoare în 1999.

Și în privința altor chestiuni, s-a urmat același proces. Înainte să fie integrată în tratate drept una dintre cele mai importante politici ale UE, crearea unui ”spațiu juridic european” a fost subiectul unor discuții neoficiale și interguvernamentale între anumite State Membre. S-a materializat prin înființarea unui grup neoficial ”TREVI” la Roma, în decembrie 1975, având ca scop principal combaterea terorismului, iar mai apoi a criminalității organizate. Același lucru s-a întamplat și cu grupul ”Pompidou”, înființat neoficial de șapte State Membre ale CE (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Regatul Unit), cu scopul de a colabora pentru combaterea abuzului și traficului de droguri. Mai târziu, în 1991, a fost propusă ideea de a înființa un organism care să se ocupe de chestiunile polițienești la nivelul UE. Ideea este menționată în Tratatul de la Maastricht din 1993, prin care s-a înființat Europolul, inițial cu scopul de a combate traficul de droguri și criminalitatea organizată.

Același lucru s-a întâmplat și în cazul Convenției de la Prüm, semnată în mai 2005 de șapte State Membre (Austria, Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Țările de Jos și Spania), privind schimbul de date deținute de poliție, cum ar fi profilurile ADN, amprentele digitale și plăcuțele de înmatriculare ale vehiculelor, însoțită de decizia a patru State Membre (Belgia, Franța. Germania și Spania) de a interconecta bazele de date privind cazierele judiciare din aceste state începând cu 31 martie 2006. Ambele “cooperări strânse“ aveau inițial câteva State Membre participante și ambele au fost mai târziu integrate în legislația UE.

Astfel, se dovedește faptul că elaborarea unor politici poate presupune inițial implicarea câtorva State Membre și mai târziu a tuturor Statelor Membre ale UE, din moment ce experiența arată că acest sistem este folositor și funcționează. Probabil e mai bine să se abordeze astfel situația, decât să se încerce adoptarea imediată a unei legislații unitare pentru toate cele douăzeci și șapte de State Membre, care să se dovedească mai târziu foarte greu de aplicat în același mod în toate Statele Membre ale UE.

Zona euro

În cazul zonei euro, lucrurile au stat exact invers. Euro a fost creat de la bun început cu scopul de a deveni moneda națională a tuturor Statelor Membre. În principiu, toate Statele Membre UE trebuie să adopte euro drept monedă națională, imediat ce au îndeplinit toate condițiile impuse prin tratat. Celelalte State Membre sunt descrise în tratat drept “State Membre cu derogare“ (vezi TFUE, art. 139 (1)). Respectiva derogare este temporară. Cu toate acestea, atât Danemarca (Protocolul nr. 16 privind anumite prevederi referitoare la Danemarca), cât și Regatul Unit (Protocolul nr. 15 privind anumite prevederi referitoare la Regatul Unit) au solicitat și le-a fost acordată derogare permanentă. Danemarca a anunțat încheierea excluderii voluntare pe viitor, ceea ce necesită organizarea unui referendum în țară. În momentul redactării acestei lucrări, opt State Membre din restul de douăzeci și cinci au încă derogare. Suedia rămâne voit în afara zonei euro, ca urmare a votului negativ la referendumul organizat cu privire la această chestiune.

TFUE cuprinde prevederi care oferă statelor membre ale zonei euro diverse posibilități de a elabora politici și de a acționa în domeniile privind politicile bugetare și economice (art. 136), precum și posibilitatea de a fi reprezentate unitar și de a adopta poziții comune în cadrul instituțiilor și conferințelor internaționale (art. 138). Deciziile luate sunt decizii ale UE și implicit parte a acquis-ului, chiar dacă sunt adoptate numai de șaptesprezece state din numărul total de douăzeci și șapte și obligatorii numai pentru ele.

Cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării

Tratatul de la Lisabona prevede încă un caz de ”cooperare consolidată integrată”, și anume ”cooperarea structurată permanentă” în domeniul apărării (TUE, art. 42 (6) și 46). Această formă de cooperare este deschisă Statelor Membre ”ale căror capacități militare îndeplinesc criterii mai înalte și care au încheiat mai multe acorduri între ele în acest domeniu privind cele mai dificile misiuni…”. Respectivele criterii privind capacitățile militare sunt prevăzute în Protocolul nr. 10 care reglementează cooperarea structurată permanentă. Decizia de stabilire a unei asemenea cooperări este luată în Consiliu prin vot cu majoritate calificată, în timp ce decizia de punere în aplicare a cooperării consolidate în alte domenii ale politicii externe și de securitate comună necesită unanimitate în Consiliu. Până în momentul redactării acestei lucrări, nu s-a pus niciodată în aplicare ”cooperarea structurată permanentă”. La o întâlnire neoficială la Bruges (Belgia), în cea de-a doua parte a anului 2010, s-a decis de către miniștrii apărării din cele douăzeci și șapte de State Membre ca respectiva cooperare să nu fie încă pusă în aplicare.

Tratatele permit de asemenea și excluderile voluntare ale unor State Membre cu privire la unele politici ale UE

În tratate sunt prevăzute și alte ”flexibilități”, adăugate prin Protocoale, pentru a se adapta diferențelor economice și juridice (sau preferințelor politice) ale unui anumit Stat Membru, de cele mai multe ori prin acordarea dreptului de a nu participa la o politică, dacă respectivul Stat Membru nu dorește asta. Astfel se explică de ce unele State Membre, în deosebi Regatul Unit și Danemarca (”campioane la excluderile voluntare”), nu participă la unele dintre cele mai importante politici comune ale UE:

Danemarca (Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei), precum și Irlanda și Regatul Unit (Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei) au adoptat poziții diferite în domeniul libertății, securității și justiției, ceea ce le permite să nu ia parte la anumite politici aplicate de UE în aceste domenii. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Danemarca nu doar că nu va participa la cooperarea polițienească în materie civilă, așa cum se întâmpla în trecut, dar nu se va implica nici în cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.

La fel stau lucrurile și în cazul Irlandei și Regatului Unit (Protocolul nr. 20 privind aplicarea anumitor aspecte ale art. 26 din TFUE referitoare la Regatul Unit și Irlanda) în ceea ce privește libera circulație a persoanelor (TFUE, art. 26) și controalele la frontiere (TFUE, art. 77).

Danemarca nu participă la politica europeană de securitate și apărare (PESA): vezi art. 5, alin. 1, Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei.

Suedia are derogare cu privire la consumul de ”Snus” (un fel de tutun pentru mestecat).

Putem adăuga și faptul că Regatul Unit și Polonia au obținut un Protocol (nr. 30) privind Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, odată cu încheierea negocierilor privind Tratatul de la Lisabona. Acest Protocol are drept scop ”clarificarea modului în care Carta se aplică legilor și actelor administrative din Polonia și din Regatul Unit, precum și posibilitatea de a o invoca în instanță în cele două state”. Mulți consideră că acest Protocol este de fapt o excludere voluntară de la Cartă. Cu toate acestea, nu va avea probabil efectul așteptat.

În domeniul politicii externe și de securitate comună, inclusiv politica de apărare și de securitate comună (PESC și PSAC), deciziile se iau în mod normal prin vot unanim în Consiliu. Cu toate acestea, există posibilitatea ca un reprezentant al unui Stat Membru să se abțină de la vot, fără să împiedice adoptarea respectivei decizii (așa-numita ”abținere constructivă”) (TUE, art. 31(1)). Astfel, abținerea constructivă poate fi însoțită de o ”declarație oficială” din partea respectivului Membru al Consiliului. În consecință, respectivul Stat Membru nu este obligat să pună în aplicare decizia în cauză, dar aceasta va fi adoptată în numele UE și trebuie respectată în cadrul Uniunii. Însă, dacă voturile cumulate ale statelor care se abțin însumează cel puțin o treime din Statele Membre reprezentând cel puțin o treime din totalul populației UE, nu se poate adopta decizia în cauză. Până în momentul redactării acestei lucrări, procedura de abținere constructivă a fost folosită o singură dată. Concluzionând cele menționate mai sus, cel puțin cu privire la Danemarca și Regatul Unit, este evident că funcționează cu alte viteze față de celelalte state în anumite domenii, deși sunt State Membre cu drepturi depline.

TRATATUL CUPRINDE NORME GENERALE (”CLAUZE DE ABILITARE”) CONCEPUTE PENTRU A PERMITE APLICAREA ”COOPERĂRII CONSOLIDATE” ÎN FUNCȚIE DE CAZ, LA CEREREA STATELOR MEMBRE CARE DORESC SĂ COOPEREZE

În urma Tratatului de la Amsterdam din 1999, în tratate sunt prevăzute norme care permit anumitor State Membre să continue să coopereze, folosind instituțiile și cadrul UE, chiar dacă celelalte State Membre nu vor să participe. S-a procedat astfel întrucât s-a luat în considerare faptul că în situația unei Uniuni formate din cincisprezece State Membre nu va exista întotdeauna o viziune comună privind dezvoltarea, dată fiind multitudinea de interese economice și sociale, precum și preferințele politice tot mai diferite. Această așa-numită ”flexibilitate” este una dintre principalele particularități ale Tratatului de la Amsterdam. Totuși, această procedură a fost folosită de fapt abia la sfârșitul anului 2010. S-a întâmplat astfel, cel mai probabil, din cauza condițiilor stricte care însoțeau punerea în aplicare a acestei proceduri și care, la acea vreme, au ridicat multe semne de întrebare cu privire la aplicarea reală a procedurii. De fapt, există și un alt motiv, de natură politică, care reflectă dorința Statelor Membre de a evita instituirea unei ”Europe cu două viteze”, temându-se că în viitor, aceasta se va transforma într-o ”Europă cu două clase”, în care ele nu vor ocupa poziții fruntașe.

Din moment ce s-a considerat că prevederile Tratatului de la Amsterdam au fost prea restrictive, unele State Membre au făcut o prioritate din modificarea lor cu ocazia Conferinței Interguvernamentale pentru adoptarea Tratatului de la Nisa. Astfel, în urma Tratatului de la Nisa, s-au simplificat puțin unele aspecte ale procedurii:

Pentru stabilirea unei ”cooperări consolidate” nu mai este nevoie de ”majoritate”, ci de minim opt State Membre; practic, această modificare nu a schimbat nimic la vremea respectivă, dat fiind faptul că UE avea cincisprezece membri în anul 2000. Totuși, modificarea în cauză avea să aducă îmbunătățiri în viitor, dat fiind faptul că respectivul număr de opt State Membre avea să rămână neschimbat și după viitoarele extinderi ale UE, preconizate încă de pe atunci.

A fost eliminată prevederea conform căreia o solicitare de ”cooperare consolidată” putea fi blocată prin dreptul de veto în Consiliul European și a devenit astfel posibil să se inițieze procedura de ”cooperare consolidată” prin vot cu majoritate calificată în Consiliu.

S-au reformulat condițiile obligatorii într-un mod mai flexibil și mai puțin restrictiv, însă acestea au rămas destul de stricte în esență: de exemplu, în nicio situație, procedura de ”cooperare consolidată” nu trebuie ”să submineze piața internă.”

Procedura de ”cooperare consolidată” nu poate fi aplicată în domeniul apărării.

Trebuie subliniat că, și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa în 2003, care prevedea posibilitatea de instituire a unei ”cooperări consolidate” chiar și numai între opt State Membre, toți europarlamentarii și toți membrii Comisiei vor lua parte în continuare la procesul de luare a deciziilor cu privire la respectivele cazuri de cooperare, indiferent de statul din care provin sau de numărul Statelor Membre implicate în cooperare.

Această normă nu s-a schimbat nici după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în anul 2009. Astfel, cele patru seturi de norme privind cooperarea consolidată, cuprinse în fostele tratate, au fost reorganizate în două seturi (datorită structurii pilonilor): primul, cu privire la principiile generale de guvernare (art. 20), cuprins în TUE și cel de-al doilea, cu privire la modalitățile specifice de aplicare (art. 326-334), cuprins în TFUE. Procedurii de ”cooperare consolidată” i s-au adus câteva modificări:

Procedura de cooperarare consolidată poate fi acum folosită în întregul domeniu al politicii externe și de securitate comună, inclusiv în domeniul apărării;

Nu mai este posibilă folosirea așa-numitei proceduri de tipul ”frânei de urgență”, cu ajutorul căreia, un Membru al Consiliului putea să solicite aducerea în fața Consiliului European a autorizației pentru instituirea unei cooperări consolidate, în încercarea sa de a o bloca.

Clauza ”pasarelă”, recentă și cu o importanță sporită, (TFUE, art. 333) permite participanților la o anumită cooperare consolidată să decidă în unanimitate în Consiliu că, în contextul dezvoltării cooperării în cauză, deciziile vor putea fi luate de Consiliu prin vot cu majoritate calificată, nu prin unanimitate (deși acest lucru va fi imposibil în ceea ce privește deciziile de natură militară sau care țin de apărare); vor putea și să decidă dacă să treacă de la o procedură legislativă specială la procedura legislativă ordinară (adică, Consiliul în codecizie cu Parlamentul European);

Procedura ar putea fi ”accelerată” în unele cazuri, privind armonizarea anumitor aspecte ale procedurii penale (TFUE, art. 82(3)), armonizarea infracțiunilor și sancțiunilor în anumite domenii ale dreptului penal (TFUE, art. 83(3)), instituirea unui Parchet European (TFUE, art.86(1)), și adoptarea măsurilor privind cooperarea operațională între autoritățile polițienești, vamale și alte servicii specializate de aplicare a legii pentru a preveni, identifica și investiga infracțiunile (TFUE, art. 87(3)). Ceea ce înseamnă că, în cazul în care unul sau mai multe State Membre se opun adoptării măsurilor propuse, dar cel puțin nouă State Membre sunt de acord cu adoptarea lor, se va merge mai departe și se vor aplica automat prevederile privind cooperarea consolidată. (vezi caseta 2.1 din capitolul 2)

Cu toate acestea, efectele pe care le-ar putea avea noile îmbunătățiri, sunt reduse de alte noi prevederi:

Numărul minim de State Membre necesar pentru stabilirea unei cooperări consolidate a crescut puțin (de la opt la nouă);

Autorizarea oricărei forme de cooperare în domeniul politicii externe și de securitate comună necesită vot unanim în Consiliu, în timp ce, în tratatul anterior, decizia privind o cooperare consolidată care să pună pur și simplu în aplicare deciziile referitoare la politica externă și de securitate comună luate în prealabil, era luată prin vot cu majoritate calificată;

Stabilirea oricărei forme de cooperare consolidată necesită acordul Parlamentului European (unde au dreptul să voteze toți deputații (din toate Statele Membre)), chiar și în cazurile în care nu se aplică procedura de codecizie, iar acest lucru îngreunează procesul de luare a deciziilor, în comparație cu prevederile tratatului anterior, conform cărora Parlamentul European era consultat doar în cazurile în care nu se aplică procedura de codecizie; acest lucru ar putea îngreuna procesul decizional privind stabilirea unei cooperări consolidate;

În alte domenii, în afara de cel al politicii externe și de securitate comună, și chiar și în chestiunile care privesc fostul pilon trei, este nevoie de o propunere din partea Comisiei (asupra căreia să se decidă, ca întotdeauna, printr-o majoritate simplă formată din comisari reprezentanți ai fiecărui Stat Membru) pentru instituirea unei cooperări consolidate.

Lăsând la o parte cele menționate mai sus, condițiile de fond existente privind stabilirea unei cooperări consolidate au rămas neschimbate în esență, adică stricte și numeroase, dar destul de logice și necesare pentru protejarea statelor neparticipante. Articolul 326 din TFUE cuprinde în special aceste condiții. Cooperarea consolidată ”trebuie să se desfășoare în conformitate cu Tratatele și legislația Uniunii”. ”Trebuie să sprijine obiectivele UE, să-i protejeze interesele și să-i consolideze procesul de integrare”. ”Trebuie să fie deschisă tuturor Statelor Membre oricând” (TFUE, art. 20(I)). Poate fi utilizată ”în ultimă instanță, în cazul în care s-a stabilit că obiectivele unei astfel de cooperări nu pot fi atinse în timp util de către Uniune ca întreg” (TUE, art. 20 (2)). ”Nu trebuie să submineze piața internă sau coeziunea socială, economică și teritorială”. ”Nu trebuie să împiedice sau să constituie o discriminare în ceea ce privește comerțul între Statele Membre” și nu trebuie să denatureze competiția dintre ele. Bineînțeles, nu se pune problema unei cooperări consolidate în domeniile aflate în competențele exclusive ale UE (TFUE, art. 329 (I)). În final, ”orice cooperare consolidată trebuie să respecte competențele, drepturile și obligațiile Statelor Membre neparticipante la cooperarea în cauză” (TFUE, art. 327).

Totuși, obstacolele care stau în calea procedurii de cooperare consolidată rămân la fel de semnificative în tratate, dar sunt cauzate mai degrabă de cerințele procedurale, decât de cele de fond. Pentru a stabili o cooperare consolidată, nu este suficient să se respecte integral cerințele de fond impuse prin tratate, ci trebuie să fie sprijinită și de:

Paisprezece comisari din douăzeci și șapte;

O majoritate absolută în Parlamentul European; și

O majoritate calificată în Consiliu.

Astfel, este evident faptul că nu este suficientă numai voință politică puternică a nouă State Membre de a merge înainte și de a coopera între ele, ci acestea tot au nevoie de acordul celor trei instituții politice ale UE.

În acest context, trebuie să ne amintim că niciodată Comisia nu a privit cu ochi buni procedura de cooperare consolidată. Un exemplu este comunicarea oficială prezentată Convenției Constituționale în 2002, ”Proiect pentru UE”, în care era cuprinsă această abordare negativă. Un alt exemplu ar fi ”proiectul de constituție” din decembrie 2002, numit ”Penelope”, întocmit de funcționarii Comisiei la cererea lui Romano Prodi, președintele Comisiei la acea vreme,. Respectivul proiect nu cuprindea nicio normă care să permită stabilirea unei cooperări consolidate, ci urmărea abolirea votului prin unanimitate în Consiliu în privința chestiunilor legislative. Astfel,în toate domeniile, s-ar fi adoptat prin vot cu majoritate calificată orice instrument legislativ, și s-ar fi impus respectarea acesteia de către toate Statele Membre, indiferent de interesele acestora!

Această poziție a Comisiei s-ar putea justifica prin temerea că în urma instituirii unei cooperări consolidate, i-ar putea fi afectate competențele și cadrul instituțional unic. În plus, se poate lua în cosiderare și faptul că Statele Membre mici, ale căror reprezentanți sunt majoritari în Comisie, au tratat întotdeauna cu precauție chestiunea cooperării consolidate, mai ales pentru că nu se numără printre statele cele mai bogate ale UE. Aceste state se tem încă să nu fie lăsate pe plan secundar în contextul unei ”Europe cu două clase”.

Până în prezent, această temere a fost mai mare decât cea că Uniunea Europeană își pierde eficiența, importanța și utilitatea.

În încheiere, procedura de cooperare consolidată a fost folosită pentru prima dată la sfârșitul anului 2010, adică la multă vreme după extinderea Uniunii la douăzeci și șapte de state în perioada 2004-2007 și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în 2009. A fost folosită la vremea aceea pentru o directivă privind legislația aplicabilă divorțului. De asemenea, Consiliul a aprobat în martie 2011 folosirea procedurii și pentru un alt caz posibil, și anume crearea unui brevet al UE. Încă din anii 1970 s-a tot încercat îndeplinirea acestui proiect, dar fără succes, existând probleme mai ales cu privire la limbile în care ar trebui redactat și tradus respectivul brevet al UE; douăzeci și cinci de State Membre au solicitat respectivul acord pentru folosirea procedurii.

Alte cazuri posibile care permit anumite diferențieri între Statele Membre

În tratate există prevederi care permit Statelor Membre să nu participe la anumite acțiuni sau politici. Un exemplu este Agenția Europeană de Apărare (AEA): vezi art. 42(3) și 45 din TUE. Articolul 45(2) prevede în special că: ”Agenția Europeană de Apărare este deschisă participării tuturor Statelor Membre.” Un alt exemplu sunt programele suplimentare de cercetare. Art. 184 din TFUE prevede că: ”în ceea ce privește punerea în aplicare a programului-cadru multianual, luarea deciziilor privind programele suplimentare ar putea implica participarea numai a anumitor State Membre, care să finanțeze respectivele programe sub rezerva unei posibile participări a Uniunii.”

Există cazuri în care legislația secundară a UE permite anumitor State Membre să participe sau nu la programele operaționale ale UE. De exemplu agenția FRONTEX, înființată în 2004: ”Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene”.

Conform Protocolului nr. 25 privind exercitarea competențelor partajate, în general, ”când Uniunea ia măsuri într-un anumit domeniu, exercitarea competențelor se aplică doar elementelor reglementate de respectivul act al Uniunii, nu întregului domeniu”. Cu alte cuvinte, Statele Membre vor avea în continuare puterea să legifereze la nivel național și să încheie acorduri cu alte state pentru a adopta norme comune în toate domeniile, mai puțin privind respectivele elemente, care sunt parte a acquis-ului UE și în privința cărora Statele Membre nu pot adopta propriile norme. Nu există nicio prevedere în legislația UE care să le interzică acest lucru; Protocolul nr. 25 certifică o normă care exista deja la momentul includerii respectivului protocol în tratate prin Tratatul de la Lisabona.

În plus, în unele cazuri tratatul permite Statelor Membre să continue să elaboreze și să adopte legi, chiar și atunci când s-a adoptat deja un instrument legislativ de către Uniunea Europeană. De exemplu, ”niciodată adoptarea unei legislații europene în domeniul politicii sociale nu a împiedicat Statele Membre să mențină sau să introducă măsuri de protecție mai stricte compatibile cu Tratatele” (TFUE, art. 153(4)). În egală măsură, în domeniul protecției mediului, ”măsurile de protecție adoptate nu trebuie să împiedice niciun Stat Membru să mențină sau să introducă altele mai stricte. Aceste măsuri trebuie să fie compatibile cu Tratatele” (TFUE, art. 193). În alt domeniu, responsabilitățile Statelor Membre sunt protejate integral: ”Acest Titlu nu trebuie să afecteze exercitarea competențelor care revin Statelor Membre cu privire la menținerea ordinii publice și la salvgardarea securității interne” (TFUE, art. 72).Deseori chiar modalitatea de formulare a legislației secundare specifice a UE asigură Statelor Membre o anumită flexibilitate în ceea ce privește punerea în aplicare. Este adevărat că, inițial, scopul instituțiilor Comunității Europene prin exercitarea puterilor lor în vederea armonizării legislației naționale în anumite domenii, a fost de a armoniza toate legislațiile Statelor Membre. Cu alte cuvinte, legislația Comunității Europene ar putea cuprinde exhaustiv un întreg domeniu. În consecință respectivul domeniu s-ar afla exclusiv în competența Comunității Europene, iar Statele Membre nu ar mai avea nicio putere.

Cu toate acestea, Comisia începuse încă din anii 1980 să-și limiteze unele dintre propunerile sale legislative la o armonizare ”minimă” sau ”parțială”. În momentul în care legislația privind piața internă a început să fie adoptată în Consiliu prin votul cu majoritate calificată, după intrarea în vigoare a Actului Unic European în iulie 1987, membrii Consiliului au impulsionat Comisia să vizeze sistematic armonizarea parțială.

În același timp, Actul Unic European a introdus în tratat ideea de excludere voluntară parțială de la o anumită armonizare, prin sistemul stabilit prin art. 100A(4):

În cazul în care, după adoptarea măsurii de armonizare de către Consiliu prin vot cu majoritate calificată, un Stat Membru consideră necesară punerea în aplicare a dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele importante prevăzute în articolul 36 sau referitoare la protecția mediului înconjurător ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare, indicând respectivele dispoziții.

Comisia va aproba respectivele dispoziții de drept intern, după ce se va asigura că acestea nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție disimulată în materie de comerț între Statele Membre.

Prin derogare de la procedura prevăzută în art. 169 și 170, în cazul în care consideră că un anumit Stat Membru abuzează de competențele asigurate de acest articol, Comisia sau orice Stat Membru poate să înainteze chestiunea în cauză Curții de Justiție.

Acesta a fost prețul plătit pentru acceptarea principiului votului cu majoritate calificată în Consiliu privind înființarea pieței unice, mai ales la cererea Danemarcei.

Chiar și înainte ca Uniunea să fie formată din cincisprezece membri în 1995, erau tot mai necesare anumite diferențieri între cele douăsprezece State Membre, nu numai din cauza diferențelor economice obiective foarte mari dintre ele, ci și din cauza discrepanței tot mai mari privind aspirațiile lor politice.

În acel moment, Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 și care a intrat în vigoare în 1993, cuprindea prevederi privind politica socială, obligatorii din punct de vedere juridic doar pentru unsprezece State Membre, exceptând Regatul Unit. Tot Tratatul de la Maastricht a permis Danemarcei și Regatului Unit să nu ia parte la ultima etapă a uniunii monetare.

Tratatele actuale cer uneori ca Uniunea (și implicit legislația Uniunii) să respecte diversitatea sistemelor sau practicii naționale:

Articolul 3 din TFUE (paragraful 3, alineatul 4): ”Uniunea trebuie să respecte diversitatea culturală și lingivstică bogată de care dispune, și trebuie să se asigure că patrimoniul cultural al Europei este protejat și consolidat.”;

Articolul 67 (1) din TFUE privind domeniul spațiului de libertate, securitate și justiție: ”Uniunea trebuie să constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme juridice și tradiții ale Statelor Membre.”;

Articolul 69 din TFUE, tot cu privire la acest domeniu: ”Parlamentele naționale trebuie să se asigure că propunerile și inițiativele legislative … respectă principiul subsidiarității.”;

Articolul 83(1) din TFUE privind cooperarea judiciară în materie penală: ”Parlamentul European și Consiliul pot stabili norme minime de definire a infracțiunilor și a sancțiunilor privind infracțiunile grave cu o dimensiune transfrontalieră, prin adoptarea directivelor în conformitate cu procedura legislativă ordinară… ”;

Vezi și art. 83(2) din TFUE privind armonizarea legilor și reglementărilor în materie penală: ”norme minime…”;

Articolul 83(3) din TFUE prevede faptul că, în cazul în care un Stat Membru consideră că un proiect de directivă conform articolului 83(1) sau (2) ”ar afecta aspecte fundamentale ale sistemului său de justiție penală”, ar putea sesiza Consiliul European pentru a împiedica adoptarea actului propus (totuși, asta ar putea duce la instituirea unei cooperări consolidate între unele State Membre, conform mecanismului de ”accelerare-frânare”);

Articolul 151 din TFUE privin politica socială: ”Uniunea și Statele Membre trebuie să pună în aplicare măsuri care să respecte diferitele forme de practici naționale…”;

Articolul 152 din TFUE: ”Uniunea recunoaște și promovează rolul partenerilor sociali la nivelul Uniunii Europene, ținând seama de diversitatea sistemelor naționale.”; și în final

Articolul 4(2) din TFUE prevede în general faptul că Uniunea trebuie să respecte ”identitățile naționale” ale Statelor Membre, ”inerente structurilor fundamentale ale acestora, politice și constituționale” și că ”Uniunea trebuie să le respecte funcțiile esențiale ale statului, inclusiv să asigure integritatea teritorială a statului, să mențină ordinea publică și să protejeze securitatea națională. În special, fiecare Stat Membru răspunde exclusiv de securitatea sa națională.”

Aceste prevederi nu erau cuprinse în tratate înainte de amendamentele aduse prin Tratatul de la Lisabona.

În acest caz, putem concluziona următoarele:

Așa-numitele ”cooperări integrate”, adăugate în tratate prin hotărârea celor mai înalte autorități decizionale ale Statelor Membre, care privesc scopuri politice importante și clare, permit Statelor Membre să coopereze între ele, dacă o doresc și să ia decizii în cadrul instituțiilor Uniunii Europene, fără să aibă nevoie neapărat de acordul celorlalte State Membre;

Procedurile de ”cooperare consolidată”, propuse în tratate încă din 1999, dar asupra cărora se decide de la caz la caz la nivelul instituțiilor Uniunii Europene, nu prea au fost utilizate. Totuși, luând în considerare două cazuri recente, am putea spera că va fi o soluție destul de bună pe viitor? Din păcate răspunsul este nu și vom vedea mai jos de ce.

ODATĂ CU VALURILE SUCCESIVE DE EXTINDERE, INTERESELE ȘI NEVOILE STATELOR MEMBRE DIFERĂ TOT MAI MULT UNELE DE CELELALTE ȘI SUNT UNEORI CHIAR ÎN OPOZIȚIE

În special, nevoile și interesele câtorva State Membre care au aderat la Uniunea Europeană în 2004 și în 2007 sunt foarte diferite față de cele ale celorlați membri.

Unele dintre ele întâmpină dificultăți privind chiar obligația de a respecta acquis-ul, adică totalitatea legilor și deciziilor adoptate de Uniunea Europeană în trecut. Astfel stau lucrurile mai ales în cazul normelor privind protecția mediului și în cazul celor sociale. Structurile administrative, calitatea organismelor de control și calitatea sistemelor juridice nu ating nivelul necesar pentru a garanta că acquis-ului legislativ, având un număr de 90.000 de pagini, va fi pus în aplicare integral. Astfel, este de înțeles că atunci când se fac propuneri pentru a spori standardele sau pentru a îmbunătăți normele de protecție a lucrătorilor, a consumatorilor sau a mediului, reprezentanții respectivelor state sunt mai degrabă reticenți, cel puțin în Consiliu, și automat acest lucru duce la diminuarea ambiției generale. Ar fi surprinzător dacă ar avea o altă atitudine, din moment ce nu ar fi în interesul lor. Trebuie să adăugăm și că, având în vedere structura și deficiențele sale, propunerile Comisiei nu sunt oricum foarte ambițioase înainte să fie prezentate legislativului, adică Parlamentului European și Consiliului.

Nivelul de dezvoltare economică diferă foarte mult de la membru la membru.

Dacă am lua în considerare cifrele din 2009 și dacă 100 ar fi indicele mediu pentru PIB-ul pe cap de locuitor în UE cu 27 de membri, cel puțin șapte State Membre sunt cu 35% sub acea valoare, iar două dintre ele cu 55%. La polul opus, în același an în Statele Unite nu s-a înregistrat o scădere mai mare de 30% sub indicele național mediu în niciun stat american.

Dacă vorbim despre relațiile externe ale UE, fie că ne referim la chestiunile economice sau la justiție și afaceri interne, Statele Membre din Europa Centrală și de Est manifestă alte interese, adoptă alte poziții și politici în comparație cu statele vestice ale UE, din motive istorice și geografice. Acest aspect îngreunează foarte mult încercarea de a adopta poziții comune cu privire la anumite chestiuni, când acestea implică, de exemplu, relațiile cu Rusia sau Ucraina.

Deciziile luate recent implică zona euro

Până acum Eurogrupul nu a apelat la posibilitățile juridice oferite de art. 136 din TFUE. O potențială explicație ar fi aceea că nu toți membrii săi sunt dispuși să se supună unor obligații juridice în acest domeniu destul de sensibil. Prin urmare, au adoptat ”Pactul Euro Plus”, descris în caseta 4.1 de mai jos.

”PACTUL EURO PLUS”: COOPERARE ÎN INTERIORUL SAU ÎN AFARA CADRULUI INSTITUȚIONAL AL UE?

Observații cu privire la”Pactul Euro Plus”

Este evident că obiectivul Pactului Euro Plus este acela de a stabili o coordonare economică mai puternică între statele care doresc creșterea competitivității și coeziunii atât în zona euro cât și în UE ca întreg. Acesta vizează chestiuni care țin de competențele naționale și respectă pe deplin integritatea pieței unice. Progresele țărilor participante vor fi comparate cu indicatorii economici verificați de către Comisie. În pact nu sunt descrise în detaliu politicile și măsurile, în ideea ca sarcina redactării și punerii lor în aplicare să revină fiecărui stat membru în parte. Acestea nu vor lua forma unor acte juridice ale UE. Așa cum spunea Herman van Rampuy, președintele Consiliului European, adoptarea lor depinde de presiunea piețelor, de cea a instituțiilor și de ”o presiune inter pares mai puternică”. Cu alte cuvinte, pactul nu este un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic pentru statele participante, iar deciziile de punere în aplicare se vor lua în maniera interguvernamentală de către fiecare State Membru participant conform propriilor normele interne. În cazul în care unul dintre Statele Membre participante nu-și respectă pe deplin angajamentele, Comisia nu va putea să sesizeze Curtea de Justiție a UE în acest sens. Astfel, s-ar putea spune că pactul este un tip de cooperare, stabilită în mare parte în afara cadrului instituțional al UE și nu altfel. Tot așa ar sta lucrurile și dacă s-ar stabili o serie de conexiuni cu instituțiile UE:

Pactul va fi discutat la nivelul Consiliului European;

”Parlamentul European își va îndeplini pe deplin rolul conform competențelor sale”;

Angajamentele anuale ale fiecărui Stat Membru vor fi incluse în programele naționale de reformă și cele de stabilitate (sau coeziune), care trebuie redactate în contextul punerii în aplicare a art. 121 din TFUE;

Respectivele angajamente vor fi verificate periodic de către formațiuni ale Consiliului și ale Eurogrupului și vor fi supravegheate politic în fiecare an de către șefii de stat sau de guvern din zona euro și de cei din celelate State Membre ale UE participante;

Acest lucru se va realiza pe baza unui raport emis de către Comisie, pregătit conform unei serii de indicatori pentru fiecare dintre cele patru obiective ale pactului.

Astfel, vorbim despre o integrare parțială a pactului și a aplicării sale în cadrul instituțional al UE. Prin urmare, toate deciziile vor trebui luate de comun acord de catre toate statele participante. Pactul nu va beneficia nici de controlul pe care îl exercită instituțiile UE asupra măsurilor naționale, inclusiv rolul Curții de Justiție a UE și nici de posibilitatea de a aplica sancțiuni așa cum este prevăzut în tratat în cazul Statelor Membre care nu pun corect în aplicare legislația UE.

*

Acest capitol a arătat că pentru a face față diversității tot mai mari a membrilor săi, Comunitatea Economică Europeană și mai târziu Comunitatea Europeană și Uniunea Europeană au creat de-a lungul timpului, de la Tratatul de la Roma din 1957 până la Tratatul de la Lisabona din 2009, o gamă largă de mecanisme, printre care se numără și diferențierile, excluderile voluntare, cooperarea consolidată, sistemele cu două viteze etc. Folosirea respectivelor mecanisme a început de timpuriu și a evoluat extrem de rapid în decursul ultimilor ani, în special ca reacție la presiunea exercitată de unele State Membre reticente la ideea de creștere a numărului de competențe ale UE. În acest context, este posibil ca Uniunea Europeană să funcționeze destul de eficient, procedând la fel ca până acum? În capitolul 2 s-a demonstrat prin evaluarea situației actuale că lucrurile nu stau deloc bine, în special din cauza disfuncționalității instituțiilor UE. Totuși, există posibilitatea ca acest lucru să se schimbe pe viitor. Pentru început, Comisia ar putea fi alcătuită dintr-un număr de membri mai mic decât numărul total al Statelor Membre, ceea ce ar face-o mai puternică, mai independentă și mai eficientă. În ceea ce privește Parlamentul European, am putea spera la o coordonare mai bună a acțiunilor comisiilor parlamentare de către grupurile politice și de asemenea, interpretarea și aplicarea mai echitabilă a Tratatului de la Lisabona ar putea fi utilă, mai ales prin faptul că s-ar evita slăbirea competențelor Comisiei. Dar tot nu ar fi suficient. Ar trebui să se ia și o serie de măsuri pentru soluționarea crizei euro. Instituțiile UE s-au implicat deja destul de mult; în special Banca Centrală Europeană, care și-a demonstrat competențele economice și financiare, dar și puterea politică. Măsurile care urmează să fie adoptate de organul legislativ în 2011 ar trebui să îmbunătățească disciplina bugetară în Statele Membre și să extindă supravegherea politicilor economice ale acestora, punând astfel în aplicare recomandările grupului operativ condus de președintele Consiliului European, Herman van Rompuy. Trebuie ținut cont de faptul că acest pachet legislativ este format din șase texte importante privind: supravegherea și coordonarea politicilor economice și bugetare ale Statelor Membre, modificarea regulilor privind procedura de deficit excesiv, aplicarea eficientă a supravegherii bugetare în zona euro, prevenirea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice, măsuri executorii pentru corectarea posibilelor dezechilibre, cerințele referitoare la cadrele bugetare ale Statelor Membre.

Se speră că toate aceste măsuri, împreună cu cele adoptate odată cu declanșarea crizei și ținând seama de voința politică fermă a liderilor europeni, vor avea succes pe piețele financiare. Dacă ar merge, o țară precum Grecia ar putea din nou să obțină împrumuturi de pe piața financiară la o rată a dobânzii ”normală”. Și dacă s-ar întâmpla acest lucru, ar însemna că sistemul actual din zona euro, bazat pe o politică monetară centralizată și pe un grad ridicat de descentralizare a politicii economice și bugetare, ar fi viabil, însă numai în condițiile în care toți membrii din zona euro ar respecta normele comune.

Astfel, din punct de vedere juridic/instituțional, nu putem elimina opțiunea prezentată și comentată în acest capitol. Este nevoie de mai multă voință politică și mai multă disciplină din partea Statelor Membre pentru ca această opțiune să funcționeze. Aruncând o privire spre istoria recentă a UE, nu putem fi prea optimiști, însă criza actuală ar putea impulsiona voința politică. Dacă nu se întâmplă așa, înseamnă că statu quo-ul nu este o soluție durabilă și prin urmare, ar trebui să luăm în calcul posibilitatea de a ne îndrepta către o ”Europă cu două viteze”.

Argumentele care susțin ideea unei ”Europe cu două viteze”

Ideea unei ”Europe cu două viteze” presupune ca unele Statele Membre să facă progrese mai rapid decât altele. Acestea din urmă nu vor forma un grup, din moment ce fiecare stat poate stabili propriul ritm de dezvoltare sau uneori chiar să refuze să se îndrepte într-o anumită direcție. Astfel, nu am vorbi chiar despre o ”Europă cu două viteze”, ci mai degrabă despre o ”avangardă” care s-ar dezvolta mai rapid decât celelalte State Membre.

Întotdeauna s-a respins o astfel de ”diviziune” între membrii UE, chiar și temporară, în special din motive politice. Totuși, dacă pe viitor UE va avea de ales între ideea de ”Europă cu două viteze” și acceptarea amânării sau chiar a declinului progreselor înregistrate, s-ar putea reconsidera prima variantă și așa se va și întâmpla.

De fapt, ca rezultat al crizei euro, în prezent (anul 2011) se pun deja bazele unei ”Europe cu două viteze”, care dobândește amploare prin nevoia Franței, Germaniei și a altor state de a se uni în scopul soluționării acestei crize. Așa cum descria David Rennie, editorul politic al publicației The Economist, pe 4 ianuarie 2011: ”Anul 2011 s-ar putea dovedi anul în care o Europă cu mai multe viteze începe să arate mai degrabă ca una cu două viteze, al cărei nucleu este constrâns să formeze o uniune politică și economică mai consolidată din nevoia de a salva moneda unică.”.

Acesta este unul dintre motivele pentru care vechiul concept de ”Europă cu două viteze” merită examinat cu atenție în prezent, ca un proiect cu o fezabilitate juridică care merită studiată

Este clar din punct de vedere economic că cele două ramuri ale Uniunii Economice și Monetare necesită o reechilibrare. La fel de clar este și faptul că pentru a o face, ar fi nevoie de armonizarea într-o oarecare măsură a politicilor bugetare și economice ale statelor a căror monedă națională este euro. Însă conform tratatelor actuale, aceste state nu sunt obligate prin lege să facă acest lucru. Cele douăzeci și șapte de State Membre nu acceptă în prezent modificarea tratatelor cu privire la această chestiune, la fel cum nu au acceptat-o nici în trecut: înainte de începerea negocierilor pentru Tratatul de la Maastricht și în cursul acestora, s-a propus, s-a discutat și s-a refuzat modificarea în cauză. Astfel, o soluție ar fi ca toți membrii zonei euro sau numai doritorii să accepte astfel de obligații noi, în afara tratatelor UE actuale și astfel fără a fi nevoie de modificarea lor. Pare o necesitate, cel puțin din punct de vedere economic. Capitolele 5 și 6 ale acestei cărți își propun analizarea corectitudinii acestei opțiuni din punct de vedere juridic.

Nu doar dezechilibrul uniunii economice și monetare este cauza pentru care ar trebui studiată cu atenție fezabilitatea juridică a unei Europe cu două viteze. Dincolo de problema monedei euro, rămâne cert faptul că o Uniune Europeană cu douăzeci și șapte de membri diferiți nu poate funcționa eficient, având în vedere cadrul său juridic actual și că nu poate îndeplini nevoile, interesele și dorințele tuturor membrilor săi concomitent.

Prin prezentarea unui proiect politic clar și îndrăzneț, o Europă cu două viteze ar putea contribui la recâștigarea susținerii din partea cetățenilor europeni. În urma extinderilor din anii 2004, respectiv 2007, nu s-au restabilit încă identitatea și coeziunea proiectului european. Sprijinul acordat de cetățeni s-a diminuat constant. Lansarea unui proiect ambițios implicând o ”avangardă”, cu condiția ca acesta să fie clar și logic, ar putea să însuflețească și să anime proiectul european, să stabilească obiective ambițioase pentru generațiile viitoare și să redea ”sufletul” integrării europene. Ținând cont de faptul că un astfel de proiect ar fi deschis tuturor Statelor Membre ale UE, ar trebui să trezească interesul tuturor cetățenilor UE.

În plus, totul se leagă. Cum ar putea cetățenii să fie de acord cu restricții bugetare, norme mai stricte privind vârsta de pensionare, mai puține prestații sociale și politici economice și sociale severe, dacă din punctul lor de vedere aceste măsuri sunt un ”dictat” de la Bruxelles, care nu implică și măsuri pozitive? Poate că cetățenii ar privi cu alți ochi respectivele măsuri, dacă ar fi incluse într-un proiect politic mai amplu, care să asigure mai multă solidaritate și integrare europeană, precum și speranțe pentru viitor. Acesta ar putea constitui de asemenea și un mijloc de combatere a tendinței spre populism, care planează asupra câtorva state europene: Belgia (”Vlaams Belgang”), Danemarca (”Partidul popular danez”), Franța (”Frontul Național”), Regatul Unit (”Partidul Național”), Țările de Jos (”Partidul pentru libertate”), Suedia (”Partidul democrat suedez”). Această tendință populistă este un amestec de naționalism, euroscepticism și xenofobie.

Totuși, deși această chestiune este abordată din punct de vedere politic în numeroase cărți și articole, momentan nu pare că fezabilitatea juridică actuală a unei Europe cu două viteze ar fi fost analizată cu adevărat și în profunzime, în ciuda constatării faptului că ”o Europă cu două viteze ar ridica probleme tehnice și juridice imense.”

Există două opțiuni posibile: una mai simplă și alta mai îndrăzneață.

În cazul opțiunii mai simple, trebuie să se stabilească dacă fără modificarea tratatelor și fără înființarea oficială a unui grup folosind un instrument juridic, cooperarea mai strânsă, existentă deja între statele membre ale zonei euro, s-ar putea dezvolta în continuare și chiar să se îmbunătățească. În practică, asta ar presupune ca Statele Membre participante să anunțe pur și simplu că vor conlucra în cadrul juridic existent și se vor folosi de toate posibilitățile pe care acesta le oferă.

În cazul opțiunii mai îndrăznețe, ar rămâne de discutat dacă cooperarea strânsă din zona euro ar trebui dezvoltată pe viitor, având mai multă vizibilitate politică și mijloace mai funcționale, prin înființarea unui grup cu statut juridic. Acest lucru ar putea fi realizat prin adoptarea unui instrument juridic internațional, care ar trebui bineînțeles să fie compatibil cu tratatele UE actuale. Printr-un astfel de”tratat suplimentar”, statele participante ar fi obligate din punct de vedere juridic să coopereze într-un anumit număr de domenii. Acestea ar putea hotărî atât cadrul juridic în care să se desfășoare respectivele cooperări, cât și procedurile specifice aplicate.

Atât posibilul conținut, cât și fezabilitatea acestor două opțiuni vor fi analizate pe rând în capitolele 5 și 6.

CAPITOLUL 5

A treia opțiune: progrese politice către o Europă cu două viteze

Această opțiune presupune ca o serie de State Membre doritoare, probabil cele care fac parte în prezent din zona euro, să continue să facă progrese și să dezvolte o cooperare mai intensă în anumite domenii, folosindu-se de toate posibilitățile juridice existente în acest scop. Asta nu ar necesita nici modificarea tratatelor actuale ale UE, nici adoptarea unui instrument juridic internațional nou. S-ar putea anunța public acest lucru printr-o declarație politică a șefilor de stat sau de guvern ai Statelor Membre UE doritoare.

Respectivele State Membre ar decide asupra căror chestiuni se va aplica cooperarea consolidată dintre ele, în funcție de voința lor politică. Deciziile se vor adopta în conformitate cu normele tratatelor și în cadrul instituțional al UE; astfel, vor putea fi adoptate și puse în aplicare numai de Statele Membre participante. Se pot stabili și alte cooperări în afara cadrului instituțional al UE, numai cu respectarea pe deplin a tratatelor și a legislației Uniunii Europene, precum și a drepturilor Statelor Membre neparticipante.

COOPERARE ÎN CADRUL INSTITUȚIONAL AL UE

Punctul de plecare ar putea fi decizia de principiu a Statelor Membre doritoare să dezvolte toate posibilitățile existente oferite de tratatele UE, inclusiv (dar nu numai) chestiuni care privesc uniunea economică și monetară. Există chestiuni care ar trebui excluse. În primul rând, tratatele exclud posibilitatea unei cooperări consolidate în domeniile în care UE are competențe exclusive. În al doilea rând, chiar și în domeniile de competență partajată, unde există posibilitatea de a stabili o cooperare consolidată, tratatele prevăd o serie de restricții în art. 326-327 din TFUE. În al treilea rând, în ceea ce privește PSAC, în TUE sunt prevăzute norme specifice, atât în art. 45 privind Agenția Europeană de Apărare, cât și în art. 42(6) și 46 și în Protocolul nr. 10 privind cooperarea permanentă și structurată (CPS).

În ceea ce privește zona euro, dacă Grupul ar fi format din membri ai zonei euro

Grupul s-ar putea folosi în mare măsură de toate posibilitățile oferite de art. 136 din TFUE

Conform art. 136(1) din TFUE, ”În vederea asigurării funcționării corespunzătoare a uniunii economice și monetare…Consiliul ar trebui….să adopte măsuri specifice acelor State Membre a căror monedă națională este euro.” Art 136(2) prevede că ”doar reprezentanții din Consiliu ai Statelor Membre a căror monedă națională este euro trebuie să participe la vot”. Consiliul va putea adopta măsuri ”pentru consolidarea coordonării și supravegherii disciplinei bugetare a respectivelor state” și ”pentru a le stabili orientările de politică economică, asigurându-se că acestea sunt compatibile cu cele adoptate de Uniune ca întreg și că vor fi supravegheate”. Cu alte cuvinte, domeniul de aplicare a articolului 136 este extrem de amplu, având în vedere că multe măsuri pot fi concepute ca sprijin pentru ”consolidarea coordonării și supravegherii disciplinei bugetare a statelor a căror monedă națională este euro” sau pentru ”stabilirea orientărilor de politică economică a respectivelor state”. Măsurile adoptate în baza articolului 136 din TFUE vor fi considerate din punct de vedere juridic măsuri ale UE, devenind astfel parte a acquis-ul UE. Prin urmare, vor trebui puse în aplicare de toate Statele Membre care vor adera la zona euro pe viitor. Atunci s-ar putea adopta măsuri de tranziție, care să ajute noii membri să se adapteze mai ușor, dacă este nevoie.

Chiar și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Eurogrupul, format din miniștrii de finanțe ai Statelor Membre care fac parte din zona euro, este încă un grup neoficial. Astfel, nu poate adopta decizii juridice, conform art. 137 din TFUE și mai ales art. 1 din Protocolul nr. 14 privind Eurogrupul: ”Miniștrii de finanțe ai Statelor Membre a căror monedă națională este euro vor avea reuninui neoficiale”. Astfel, orice decizie oficială va fi luată în continuare de către Consiliu în reuniune plenară de douăzeci și șapte de membri, însă conform art. 136 din TFUE, numai cele șaptesprezece state membre ale Eurogrupului au drept de vot. Cu toate acestea, este evident că în timpul întâlnirilor Eurogrupului, ținute chiar înainte de cele ale Consiliului UE, se pregătesc poziții comune, care urmează să fie prezentate în timpul reuniunii oficiale a Consiliului. Astfel, cei șaptesprezece membri ai Eurogrupului pot conveni înainte ce anume își doresc să se adopte în baza art. 136 din TFUE. Cu toate acestea, în conformitate cu tratatul, Comisia (formată din douăzeci și șapte de membri, câte un reprezentant pentru fiecare Stat Membru) trebuie să facă respectiva propunere și toate deciziile care, conform prevederilor aplicabile din Tratat, trebuie luate în baza procedurii legislative ordinare, vor avea nevoie de aprobarea Parlamentului European (format din reprezentanți aleși în fiecare dintre cele douăzeci și șapte de State Membre).

Astfel, art. 136 prevede posibilitatea ca deciziile privind coordonarea politicilor economice ale membrilor zonei euro să fie luate de Consiliu, format doar din cei șaptesprezece membri cu drept de vot.

Grupul ar putea și să decidă ca zona euro să fie reprezentată unitar la nivelul organizațiilor și conferințelor financiare internaționale (inclusiv FMI și Banca Mondială), folosind posibilitățile prevăzute în art. 138 din TFUE

Art. 138(1) din TFUE prevede următoarele: ”Pentru a asigura poziția mondei euro în sistemul monetar internațional, la propunerea Comisiei, Consiliul va trebui să adopte o decizie prin care să se stabilească poziții comune privind punctele de interes ale uniunii economice și monetare în cadrul instituțiilor financiare internaționale competente și în cadrul conferințelor. Confrom art. 138(2), ”La propunerea Comisiei, Consiliul poate adopta măsurile necesare pentru a asigura o reprezentare unitară a zonei euro în cadrul instituțiilor financiare internaționale și în cadrul conferințelor.” Art. 183(3) prevede că, pentru adoptarea deciziilor și măsurilor respective, ”trebuie să participe la vot doar membrii Consiliului care reprezintă Statele Membre a căror monedă națională este euro.” Din nou, punerea în aplicare a acestui articol ar putea avea consecințe semnificative.

De fapt, procedurile actuale urmate de UE și de membrii săi la nivelul acestor conferințe și organizații sunt destul de complicate. În plus, nu permit reprezentarea unității țărilor europene în ce privește prezentarea și apărarea intereselor comune ale acestora:

La reuniunile anuale ale FMI și ale Băncii Mondiale participă toate cele douăzeci și șapte de State Membre și Comisia;

În cadrul Consiliului Director al FMI și al Băncii Mondiale participă întotdeauna aceleași trei State Membre (Franța, Germania și Regatul Unit), în timp ce celelalte State Membre fac parte din grupuri de state (formate atât din membri UE cât și din state care nu au aderat la Uniune), care își desemnează un reprezentant care să participe; nici UE, nici zona euro nu sunt reprezentate;

La reuniunile G20 la nivelul miniștrilor de finanțe, Uniunea Europeană este reprezentată de președintele Consiliului ECOFIN și de președintele Băncii Centrale Europene, însoțiți de miniștrii de finanțe ai Germaniei, Italiei, Franței, Regatului Unit; la reuniunile G20 la nivelul șefilor de stat sau de guvern, Uniunea Europeană este reprezentată de președintele Consiliului European și de președintele Comisiei, precum și de liderii Franței, Germaniei, Italiei, Regatului Unit; la ultimele reuniuni, au fost reprezentate și Spania și Țările de Jos;

La reuniunile G8 la nivelul miniștrilor de finanțe, Uniunea Europeană este reprezentată de președintele Eurogrupului, președintele Băncii Centrale Europene și de Comisarul responsabil de afacerile economice și monetare, însoțiți de miniștrii din Franța, Germania, Italia și Regatul Unit; la nivelul șefilor de stat sau de guvern, Uniunea Europeană este reprezentată de președintele Consiliului European și de președintele Comisiei, însoțiți de liderii Franței, Germaniei, Italiei, Regatului Unit.

Ține doar de membrii zonei euro să pună capăt acestei situații și să fie reprezentați unitar la nivelul FMI și al Băncii Mondiale, dar și la nivelul tuturor instituțiilor financiare internaționale și conferințelor. Din nou, asta va depinde de propunerea Comisiei (douăzeci și șapte de membri), dar nu va necesita nici consultarea Parlamentului European și nici acordul acestuia.

Dacă statele membre ale zonei euro decid să se folosească integral de posibilitățile oferite de art. 136 și 138 din TFUE, Uniunea Europeană va suferi o schimbare dramatică. De fapt, nu e nevoie de niciun alt text juridic pentru ca înființarea unei ”Europe cu două viteze” să devină realitate. Aceste texte există deja. Dacă ar exista voința politică, s-ar putea pune în aplicare în orice moment. În plus, nimic nu ar putea împiedica cei șaptesprezece membri ai zonei euro să convoace reuniuni periodice (anuale sau mai dese) ale șefilor de stat sau de guvern ai acestora, ca parte a unei serii complete de măsuri, având drept scop consolidarea cooperării economice a acestora, lucru care s-a și întâmplat de fapt la 11 martie 2011.

Cooperarea în domeniul apărării și securității ar putea fi consolidată astfel:

Prin aplicarea ”cooperării structurate permanente” (CSP) anticipată de Tratatul de la Lisabona (TUE, art. 42(6) și 46 și Protocolul nr. 10 privind cooperarea structurată permanentă instituită prin TUE, art. 42);

Prin participarea la proiecte la nivelul Agenției Europene de Apărare (AEA) (TUE, art. 42(3) și 45, în special art. 45(2));

Prin participarea la grupuri de State Membre (care își doresc acest lucru și care dispun de mijloacele necesare pentru a o face), însărcinate de Consiliu să pună în aplicare deciziile luate de acesta cu privire la operațiunile sau sarcinile comune care implică folosirea mijloacelor civile sau militare (TUE, art. 44);

Prin punerea în aplicare a altor sugestii făcute atât de Franța, cât și de Germania în timpul Convenției Europene 2002-2003.

Aceasta nu înseamnă că statele participante la o astfel de cooperare vor dispune de o armată sau de o apărare comună. La fel de clar este și faptul că fiecare stat participant își va rezerva întotdeauna dreptul de a decide asupra implicării forțelor sale armate în orice împrejurare.

În celelalte domenii reglementate de TFUE, Grupul ar putea coopera folosind normele generale ale cooperării consolidate prevăzute în tratate

În domeniul fostului ”pilon trei”

În cazul cooperării judiciare în materie penală, Grupul ar putea avea în vedere: armonizarea legislației și a procedurilor; adoptarea directivelor care stabilesc norme și proceduri pentru asigurarea recunoașterii hotărârilor și deciziilor judiciare și a măsurilor de prevenire și soluționare a conflictelor de competențe, precum și a măsurilor care să susțină formarea profesională a magistraților și a personalului din justiție sau a autoritaților echivalente în raport cu procedurile în materie penală și executarea hotărârilor (vezi TUE, art. 82); adoptarea directivelor care stabilesc ”norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită cu o dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună” (vezi TFUE, art. 83); înființarea Parchetului European (vezi TFUE, art. 86(1)).

În cazul cooperării judiciare în materie civilă, mai ales în ceea ce privește dreptul familiei cu implicații transfrontaliere, domeniul de instituire a unei posibile cooperări este destul de larg (dreptul contractelor, căsătoria, divorțul, adopția, succesiunea etc.), ținând cont de faptul că în UE tot mai multe familii sunt întemeiate de parteneri cu cetățenii diferite. Un exemplu ar fi acordul dintre Franța și Germania încheiat la 4 februarie 2010, care stabilea un sistem matrimonial opțional comun (în timpul căsniciei, soții dispun de un sistem de separare a bunurilor, dar după desfacerea căsătoriei fiecare are dreptul la jumătate din bunurile dobândite în timpul căsătoriei).

În unele domenii specifice ale fostului ”pilon unu”

Impozitarea: o posibilă armonizare a legislațiilor naționale ar putea viza atât impozitarea directă, cât și pe cea indirectă. Există numeroase posibilități, ținând cont de faptul că acest domeniu a fost mereu reglementat prin unanimitate în Consiliu, unde s-au adoptat doar câteva texte din cauza divergențelor de opinii și de interese dintre Statele Membre.

Politica socială: legislația UE nu împiedică Statele Membre doritoare să stabilească standarde de protecție mai înalte decât cele adoptate în Uniunea Europeană, cum ar fi de exemplu, să stabilească un salariu minim comun garantat sau să armonizeze vârsta și condițiile de pensionare etc.

Politica de mediu: se pot face aceleași observații ca în cazul politicii sociale. Totuși, nu s-ar putea lua în calcul nicio măsură în rândul statelor participante, dacă ar duce la o denaturare a concurenței dintre acestea și celelalte State Membre al UE.

În domenii precum protecția sănătății publice, a educației, a culturii și protecției civile etc, unde UE nu poate adopta instrumente juridice care să armonizeze legile naționale, statele participante doritoare pot să-și armonizeze sau să-și coordoneze practicile și legile, pot stabili proiecte comune pentru a economisi, pentru a spori eficiența și pentru a obține economii de scară sau pot să sprijine în continuare schimburile culturale dintre cetățenii lor.

Politica de imigrație: coordonarea politicilor privind circulația persoanelor și a celor privind controlul imigrației par să fie o prioritate;luând în considerare numărul extrem de mare de imigranți cu care UE se va confrunta inevitabil pe viitor, ținând cont de tendințele demografice ale UE și de tensiunile care au apărut deja între anumite state europene cu diferite ocazii.

Prin adoptarea de măsuri procedurale în domeniul politicii externe

În acest domeniu, Grupul ar trebui să nu ia alte decizii decât cele luate de UE; astfel, sunt vizate doar măsurile procedurale, cum ar fi de exemplu, organizarea ambasadelor sau serviciilor consulare comune, vizitele comune ale miniștrilor de externe în țări terțe, schimburile temporare de diplomați sau cursurile comune de formare pentru aceștia etc.

Înainte de adoptarea oricărei măsuri dintre cele menționate mai sus, celelalte State Membre ale UE trebuie informate și consultate în Consiliul cu privire la respectiva măsură (vezi TUE, art. 32-35).

POSIBILITATEA STABILIRII UNEI COOPERĂRI SUPLIMENTARE ÎN AFARA CADRULUI INSTITUȚIONAL AL UE

Pe lângă situațiile posibile în care se pot stabili cooperări consolidate care să evolueze în cadrul instituțional al UE, statele interesate ar putea să ia în calcul și măsuri care ar putea fi adoptate în afara cadrului UE.

În punctul culminant al crizei datoriei publice din Grecia în mai 2010, Statele Membre ale zonei euro deciseseră deja să creeze un Fond European de Stabilitate Financiară (FESF) temporar (până în 2013) printr-un acord internațional. Respectivul acord permite FESF să împrumute de pe piață suma de 250 miliarde de euro pe fondul unor garanții guvernamentale comune din zona euro în valoare de 440 miliarde de euro, pentru a sprijini Statele Membre ale zonei euro care nu se pot finanța corespunzător de pe piață pe cont propriu. Până la momentul redactării acestei lucrări, instrumentul a fost utilizat de trei ori pentru a împrumuta bani Greciei (aprilie 2010), Irlandei (sfârșitul anului 2010) și Portugaliei (mai 2011), fără ca autoritățile acestor State Membre să-și asume răspunderea sau să-și ia vreun angajament (în conformitate cu TFUE, art. 125(1)).

La 25 martie 2011, la cererea Germaniei, Consiliul European a decis să modifice art. 136 din TFUE pentru a elimina orice îndoială juridică cu privire la faptul că acest proces este în conformitate cu obligațiile cuprinse în tratatele UE și în special cu prevederile art. 125 din TFUE (vezi amendamentul în capitolul 4).Pentru a intra în vigoare, respectivul amendament trebuie ratificat de toate cele douăzeci și șapte de State Membre. Se preconizează că acest lucru se va întâmpla la 1 ianuarie 2013. În 2013 Fondul European de Stabilitate Financiară va fi urmat de Mecanismul European de Stabilitate (MES), instituit de asemenea printr-un tratat încheiat între membrii zonei euro. MES va dispune de un total de 700 miliarde de euro pentru a proteja zona euro de posibilele viitoare crize ale datoriei publice. Astfel, va avea o capacitate de creditare efectivă de 500 miliarde de euro. Această capacitate va fi evaluată periodic și cel puțin o dată la cinci ani, pentru a determina dacă mai poate să satisfacă potențialele nevoi financiare ale membrilor zonei euro.

Grupul statelor participante ar putea de asemenea să-și sporească cooperarea pentru a consolida stabilitatea zonei euro, dacă continuă pe calea interguvernamentală aleasă odată cu adoptarea ”Pactului Euro Plus”, de exemplu, prin adoptarea unui acord tacit privind posibilele sancțiuni aplicate acelor state care nu respectă normele adoptate în comun. Ar apela la această variantă, dacă ar decide că sistemul de sancțiuni bazat pe tratatele actuale nu dă rezultate. Astfel, statele participante ar putea decide să nu se folosească de posibilitățile prevăzute în art. 136 din TFUE, pentru a evita solicitările obligatorii din punct de vedere juridic, controlul Comisiei și al Curții de Justiție, și acordul oficial al respectivelor parlamente naționale.Iar în acest caz, statele participante ar putea lua în continuare ”decizii interguvernamentale” în legătură cu normele privind bugetul național, deficitul bugetar și datoriile, precum și coordonarea politicilor economice ale statelor participante și armonizarea parțială a sistemului de impozitare, în special în ceea ce privește impozitul pe profit. Câtă vreme decid să nu folosească prevederile art. 138 din TFUE, ar putea de asemenea să-și coordonze neoficial pozițiile adoptate la nivelul organizațiilor și conferințelor internaționale de la caz la caz.

S-ar putea lua în calcul armonizarea voluntară a legislației naționale în domeniul politicilor fiscale, sociale și de mediu, atâta vreme cât ar fi imposibil (sau de nedorit) să se aplice normele privind cooperarea consolidată cuprinse în tratatele UE. Acest lucru ar putea să vizeze de exemplu vârsta de pensionare, un salariu minim garantat, eliminarea indexării salariilor în funcție de rata inflației sau orice alte măsuri de armonizare hotărâte de statele participante.

Apărare și securitate: statele participante pot organiza cooperări în materie de dotare cu armament și să stabilească o anumită deschidere a pieței de achiziții în domeniul apărării, pentru a-și consolida industriile de apărare (vehicule pentru personal, transport militar pe cale aeriană, elicoptere, șantiere navale etc.). Unele State Membre ale UE cooperează deja în aceste domenii:

În cadrul Organizației pentru cooperare comună în materie de armament (OCCMA), înființată în noiembrie 1996 de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Spania și Regatul Unit ”pentru a facilita consolidarea competitivității unei baze tehnologice și industriale europene de apărare”;

Precum și pe baza ”Scrisorii de Inteție/Acordului-cadru” (care este de fapt un acord internațional) semnat în iulie 2000 de către Franța, Germania, Italia, Spania, Suedia și Regatul Unit cu scopul de a armoniza normele privind achizițiile în domeniul apărării ”pentru a facilita reorganizarea industriei europene de apărare”.

Am putea vorbi despre cooperare și în cazul proiectelor operaționale de apărare, cum ar fi Eurocorps, înființat în 1992 de forțele armate ale Belgiei, Franței, Germaniei, Luxemburgului și Spaniei sau Forța Europeană Operațională Rapidă (Eurofor) creată de Franța, Italia, Portugalia și Spania, state care au format de asemenea și Euromafor în domeniul forțelor navale. Ar părea imposibilă o astfel de cooperare pentru Statele Membre neutre ale UE.

Statele Membre participante ar putea de asemenea să ia în calcul și proiectele interguvernamentale comune în domeniul energiei, al industriei și cel al cercetării și dezvoltării. De fapt, unele State Membre ale UE cooperează deja în aceste domenii în afara cadrului instituțional al UE: Agenția Spațială Europeană (ASE); Organizația Europeană pentru Exploatarea Sateliților Meteorologici (OEESM, înființată în 1986 de către douăzeci și șase de State Membre); EADSși întreprinderile sale Airbus și Eurocopter; Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară (OECN), înființată în 1954, la care participă douăzeci și opt de state, dintre care optsprezece sunt membre ale UE; Spațiul European al Învățământului Superior (Procesul Bologna); Oficiul European de Brevete, înființat în 1773, la care participă toate Statele Membre ale UE, precum și opt state care nu fac parte din UE; EUREKA, înființat în 1985, la care participă douăzeci și cinci de State Membre ale UE, precum și alte unsprezece state.

Cooperarea în aceste domenii va trebui dezvoltată cu respectarea tratatelor UE.

Fezabilitatea și dificultățile întâmpinate

Statele participante ar putea adopta o declarație politică prin care să se angajeze să participe la o anumită serie de proiecte și domenii de cooperare. În acest caz, statele participante ar trebui să decidă dacă vor participa la cooperări în toate domeniile respective sau dacă este posibil ca unele dintre ele să aleagă să nu participe într-o anumită situație sau domeniu.

Pentru a putea lua măsurile necesare în vederea consolidării și stabilizării zonei euro pe termen lung, ar fi nevoie ca toți membrii grupului să participe cel puțin la politicile economice, fiscale și bugetare, chestiune care ar pune probabil probleme mari. Nu toate statele participante ar fi interesate să participe de exemplu la proiecte în domeniul culturii, educației sau sănătății; în acest caz, s-ar renunța integral la cooperarea în domeniile unde dorința de participare nu este generală. Prin urmare, excluderile ar fi interzise, ceea ce ar spori consecvența grupului și ar asigura o vizibilitate mai mare proiectului, și astfel, grupul ar putea fi prezentat clar cetățenilor. Conform acestui principiu, s-ar putea observa faptul că dacă participarea la cooperări în domeniul apărării ar fi una dintre condițiile pentru a deveni membru al grupului, unii membrii ai zonei euro nu ar reuși să îndeplinească respectivele condiții fără să renunțe la neutralitate sau la politica lor de neutralitate. Solicitarea Irlandei de a adera la spațiul Schengen i-ar cauza și mai multe dificultăți, aceasta având o politică de neutralitate, în cazul în care ar dori să adere la grup.

Dacă fiecare stat participant ar putea alege după bunul plac domeniile de cooperare în care să se implice, proiectul ar dobândi o flexibilitate mai mare, dar ar apărea riscul să fie perceput ca un fel de cârpăceală, ceea ce ar implica mai multă complexitate, o lipsă a vizibilității politice și ar duce astfel la diminuarea interesului cetățenilor. Consecvența grupului ar evidenția dimensiunea politică a proiectului, accentuând progresele făcute de statele participante către o mai bună coordonare și către mai multă solidaritate.

În cazul în care s-ar institui exclusiv cooperări interguvernamentale neobligatorii din punct de vedere juridic, s-ar putea manifesta o anumită slăbiciune, din moment ce acest lucru ar duce la diminuarea eficienței. Cooperarea interguvernamentală presupune lipsa procedurilor UE de luare a deciziilor, lipsa controlului exercitat de Comisie și de Curtea de Justiție a UE privind punerea în aplicare de către statele participante a deciziilor luate în comun și lipsa sancțiunilor. În consecință, procesul de adoptare a deciziilor ar fi îngreunat, din moment ce ar necesita acordul comun, și având în vedere faptul că nu ar exista niciun ”gardian” sau nicio ”sancțiune”, nu s-ar putea garanta faptul că acele decizii ar fi respectate. Pentru a evita aceste dificultăți, ar fi necesar ca deciziile să fie luate în continuare în cadrul instituțional al UE. Trebuie să recunoaștem că nu asta s-a dorit prin adoptarea ”Pactului Euro Plus” la 25 martie 2011.

Un alt punct slab este reprezentat de modalitatea de funcționare a instituțiilor. Pentru o serie de domenii în care este instituită cooperarea consolidată, instituțiile UE și-ar juca în continuare rolul conform tratatului, exercitându-și pe deplin competențele așa cum prevăd tratatele.

Totuși, situația nu ar fi aceeași în Consiliu. Tratatul prevede că, imediat cum s-a decis instituirea unei cooperări consolidate sau cu atât mai mult, a unei cooperări ”integrate”, cum ar fi spațiul Schengen sau zona euro, doar reprezentanții Statelor Membre participante au dreptul să voteze în Consiliu.

În cazul Consiliului, autorii tratatelor au considerat acest lucru normal, din moment ce Consiliul este alcătuit din câte un reprezentant pentru fiecare Stat Membru, însărcinat să apere interesele respectivului stat. Totuși, în cazul Comisiei, această abordare a fost considerată inadecvată, deoarece chiar dacă există câte un comisar pentru fiecare Stat Membru, aceștia ar trebui să fie independenți de statul de origine. Bineînțeles, este o discuție pur teoretică. Cu toții știm că realiatea politică este alta. S-a demonstrat acest lucru, de exemplu, prin criticile aduse doamnei Ashton care, din cauza programului său încărcat ca Înalt Reprezentant al UE, nu dispune de timpul necesar pentru a participa la reuniunile Comisiei. Conform presei britanice, doamna Ashton ar trebui să apere în Comisie interesele Regatului Unit. De fapt și pentru a nu spune mai mult decât atât, nu doar presa națională a celorlalte state are aceleași păreri ca cele ale presei britanice, ci și unele autorități politice naționale.

În orice caz, această chestiune merită discutată.

Putem vorbi despre instituirea unei cooperări consolidate, numai în cazul în care cel puțin nouă State Membre doresc să participe, ceea ce înseamnă o treime din totalul Statelor Membre (douăzeci și șapte) și prin urmare, o treime din totalul numărului de comisari (douăzeci și șapte). În Comisie, orice decizie trebuie luată cel puțin prin majoritate simplă (adică paisprezce comisari). Să presupunem că zece State Membre doresc să stabilească o cooperare consolidată. Pentru acest lucru ar fi nevoie mai întâi de acordul majorității în Comisie și în Parlament și de o majoritate calificată în Consiliu. Să spunem că s-ar întâmpla asta. Apoi, respectiva cooperare consolidată ar trebui să se dezvolte mai târziu. Să spunem că ar fi nevoie de adoptarea unei anumite propuneri de către Comisie, propunere care ar stârni controverse între Statele Membre. Unele State Membre dintre cele șaptesprezece neparticipante s-ar putea opune ca respectiva propunere să fie prezentată Comisiei. În această situație, riscul politic ar fi reprezentat de faptul că atitudinea lor ar putea influența comisarii conaționali și astfel aceștia să ezite să aprobe propunerea. În acest caz, există posibilitatea ca respectiva propunere să nu obțină cele paisprezece voturi de care este nevoie pentru a fi adoptată de Comisie.

Astfel, există motive întemeiate pentru modificarea normelor în acest caz, în sensul că dacă se dorește dezvoltarea unei cooperări consolidate numai între anumite State Membre, pot vota doar comisarii care provin din respectivele State Membre participante. De aceea Comisia instituțională a Parlamentului European sugerează în art. 46, paragraful 3 din proiectul său de raport din 1994 privind Constituția UE, deseori numit ”Proiectul Herman” ca atât comisarii, cât și europarlamentarii care aparțin Statelor Membre neparticipante la ”avangardă” să fie excluși de la deliberări și voturi privind chestiuni care vizează numai ”avangarda”:

Statele Membre doritoare pot adopta prevederi care să le permită să facă progrese mai rapid către integrarea europeană, cu condiția ca acest proces să fie deschis tuturor Statelor Membre care doresc să se alăture și ca prevederile adoptate să fie în concordanță cu obiectivele Uniunii și să respecte principiile prevăzute în Constituția UE.

În special cu privire la chestiunile prevăzute în Titlul V, respectiv VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, acestea pot adopta și alte măsuri obligatorii din punct de vedere juridic doar pentru ele.

Deputații din Parlamentul European, membrii Consiliului și ai Comisiei, care aparțin altor State Membre decât cele implicate, se vor abține în timpul discuțiilor și voturilor privind deciziile adoptate în baza respectivelor măsuri.

Prin urmare, argumentele aduse în cazul Comsiei sunt valabile și în cazul Parlamentului European.

Cert este faptul că normele care reglementează modalitățile de votare în Parlamentul European sau în Comisie, așa cum sunt descrise în tratatele actuale, nu prevăd nicio excepție privind structura sau regulile de votare ale Parlamentului European sau ale Consiliului în cazul cooperărilor consolidate. Astfel, conform tratatului, toți europarlamentarii și toți comisarii au dreptul să voteze, nu doar să permită stabilirea unor noi cazuri de cooperare consolidată, ci și să dezvolte, să modifice sau să pună în aplicare respectivele cooperări prin toate deciziile ulterioare. Probabil nu toate cele douăzeci și șapte de State Membre vor fi de acord cu modificarea tratatului în această privință.

Per total, ideea unei ”Europe cu două viteze”, percepută așa cum a fost descrisă în această ”opțiune blândă”, nu ar fi nici pe departe revoluționară. Nu ar presupune nici modificarea tratatelor, nici adoptarea unora noi de către statele participante. Evident, obiectivele unei ”Europe cu două viteze” nu ar viza transformarea Uniunii Europene într-un stat federal. Într-un astfel de context, Uniunea Europeană, așa cum o știm cu toții, pur și simplu ar funcționa mai bine, fără modificarea caracteristicilor, competențelor sau normelor acesteia. De asemenea, statele participante ar putea prezenta cetățenilor un proiect complet, consecvent și interesant pentru viitor, mai degrabă decât să se limiteze la adoptarea unei serii de măsuri de austeritate economică, protecție socială redusă și restricții bugetare.

Totuși, faptul că procedurile prevăzute în tratate nu vor fi schimbate și prin urmare, toți europarlamentarii și toți comisarii vor participa la procesul de luare a deciziilor, va determina statele participante să se îndrepte către o cooperare interguvernamentală, stabilită în afara cadrului instituțional al UE, ceea ce s-a și întâmplat în cazul ”Pactului Euro Plus”. Acest lucru ar influența negativ eficiența cooperării lor.

*

De aceea, am putea opta pentru o variantă mai îndrăzneață, în care s-ar adopta un tratat suplimentar, obligatoriu din punct de vedere juridic pentru toate statele participante. Astfel, vizibilitatea politică ar fi mai mare, lucru necesar pentru a le explica cetățenilor scopul și esența acestui nou pas către integrarea europeană. Și mai ales, în contextul acestei opțiuni, organismele, normele și procedurile care reglementează dezvoltarea acestei cooperări strânse ar fi mult mai bine definite.

Fezabilitatea instituțională și juridică a acestei ultime opțiuni trebuie evaluată cu atenție și analizată în detaliu. Vom face acest lucru în continuare în capitolul 6.

CAPITOLUL 6

A patra opțiune: instituirea unei ”Europe cu două viteze” din punct de vedere juridic

La fel ca opțiunea prezentată în capitolul 5, cea de-a patra opțiune ar presupune cooperări între anumite State Membre, cele care își doresc acest lucru și care dispun de mijloacele necesare pentru a o face, astfel încât să facă progrese mai rapid decât restul Statelor Membre ale UE. Cele două opțiuni sunt totuși diferite, iar una dintre deosebiri ar fi aceea că în cazul opțiunii prezentate în acest capitol, grupul statelor participante ar fi instituit legal, în urma încheierii unui acord internațional. Acest ”tratat suplimentar” ar cuprinde normele și procedurile pe care statele participante ar trebui să le urmeze în vederea stabilirii unei cooperări, respectând în același timp toate prevederile tratatelor UE.

La prima vedere, ne-am putea aștepta ca respectivul grup să fie alcătuit din Statele Membre care și-au arătat deja interesul de a face progrese prin participarea la zona euro. Faptul că aceasta nu ar fi doar o condiție suficientă, ci și necesară este o chestiune politică care va trebui discutată de Statele Membre în cauză. Bineînțeles că și spațiul Schengen este un alt caz important de cooperare consolidată, iar statele fondatoare ale proiectului ar putea impune participarea la spațiul Schengen drept o condiție politică în vederea aderării la grup. De asemenea, și viziunea comună cu privire la aspectele legate de apărare ar putea constitui o condiție.

Statele Membre doritoare pot negocia un tratat suplimentar atât în vederea consolidării cooperării dintre ele, cât și pentru accelerarea ei, respectând totodată obligațiile care le revin conform legislației UE și ținând seama de drepturile și de interesele celorlalte State Membre. Acest grup ar forma o ”avangardă” temporară, căreia i s-ar putea alătura orice Stat Membru care își dorește acest lucru și care dispune de mijloacele necesare pentru a o face. Statele participante trebuie să dea dovadă de transparență în relațiile cu celelalte State Membre și să le sprijine pe cele care își doresc să participe, pentru ca acestea să poată face acest lucru cât mai repede.

Deși are multe avantaje, această opțiune ar pune o serie de probleme juridice, instituționale și politice privind:

domeniile esențiale unde s-ar putea stabili cooperări consolidate;

prevederile instituționale necesare și coexistența lor cu cele deja aplicate în UE;

fezabilitatea acestei opțiuni, inclusiv compatibilitatea cu legislația internațională și cu cea a UE;

modul în care se vor organiza controale eficiente care să asigure faptul că drepturile și interesele Statelor Membre neparticipante sunt respectate.

POSIBILITATEA CA TRATATUL SUPLIMENTAR SĂ CUPRINDĂ CAZURI IMPORTANTE DE COOPERARE CONSOLIDATĂ ÎNTRE STATELE PARTICIPANTE

Principiul de bază al grupului de tip ”avangardă” ar fi acela că toți membrii săi se angajează să participe la cooperări în toate domeniile, fără excepții. Din punct de vedere juridic, am putea lua în considerare potențiale domenii de cooperare foarte mari, atâta vreme cât s-ar respecta funcționarea corespunzătoare a pieței interne și acquis-ul comunitar, precum și celelalte norme cuprinse în tratate. În ciuda acestor condiții stricte, există câteva domenii importante care ar putea fi avute în vedere:

componenta economică a uniunii economice și monetare;

politica de securitate și apărare;

chestiuni care privesc domeniile care formau ”cel de-al treilea pilon” introdus prin Tratatul de la Maastricht, și anume cooperarea judiciară în materie civilă și penală, precum și drepturile cetățenilor în general;

unele domenii specifice ale fostului ”pilon unu”, adică politica socială, politica fiscală, protecția mediului fără implicarea pieței interne, sănătatea publică, cultura și educația, protecția civilă etc;

anumite aspecte procedurale de punere în aplicare a politicii externe a UE.

Componenta economică a uniunii economice și monetare

Această componentă cuprinde bineînțeles domeniul în care tratatele actuale ale UE prezintă cele mai mari dezechilibre și unde s-a format deja un grup de State Membre care cooperează la nivelul zonei euro. Prin urmare, acesta este motivul principal pentru care ar trebui să se ia în considerare ideea unui tratat suplimentar.

În primul rând, dacă grupul ar fi format din statele membre ale zonei euro, acestea ar putea să se folosească la capacitate maximă de toate posibilitățile oferite de art. 136 și 138 din TFUE, așa cum s-a menționat în capitolul 5. În plus, printr-un tratat suplimentar statele participante s-ar putea hotărî să își ia și mai multe angajamente obligatorii din punct de vedere juridic.

Nu se va discuta în această lucrare care ar putea fi acele angajamente. Totuși, o opțiune ar fi deciziile cu un impact important asupra convergenței politicilor economice și bugetare și care ar spori solidaritatea între participanți, cum ar fi:

norme bugetare mai stricte și examinarea atentă a proiectelor de buget național efectuată reciproc de către participanți; s-ar putea pune în aplicare obligația de a respecta un nivel maxim de deficit bugetar; nivelul datoriei ar putea fi modificat (angajamentul de a introduce un amendament în fiecare constituție națională?) și ar putea fi controlat de un organism independent;

acestora li s-ar putea adăuga o serie de măsuri de armonizare privind atât legislația fiscală (de exemplu, prin crearea unei baze comune de evaluare a impozitului pe profit, urmată eventual de armonizarea legislațiilor naționale), cât și cea socială (cum ar fi coordonarea vârstei și condițiilor de pensionare cu tendințele demografice actuale sau măsurile luate în vederea promovării mobilității forței de muncă); statele participante ar putea conveni să aloce cercetării și dezvoltării un anumit procent din bugetul lor național sau din PIB;

statele participante ar putea institui o agenție europeană a debitelor sau un alt mecanism care să le sporească solidaritatea;

sancționarea statelor participante care nu respectă aceste norme;

s-ar aplica un control democratic eficient tuturor deciziilor luate (vezi mai jos).

De fapt, s-ar face mari progrese în acest sens dacă s-ar decide pur și simplu ca ”Pactul Euro Plus”, adoptat în martie 2011, să fie obligatoriu din punct de vedere juridic conform tratatelor UE. Astfel ar fi acceptat mai ușor de către statele participante pe fondul unor noi prevederi instituționale, așa cum se analizează în continuare.

Politica de securitate și apărare

În acest domeniu, nu tratatele UE, nici alte angajamente internaționale sau constituțiile naționale (cu excepția câtorva constituții ale statelor neutre) sunt cele care pun probleme, ci opiniile politice diferite, lipsa voinței politice și a încrederii reciproce dintre Statele Membre. În contextul în care ar exista suficientă încredere între membrii unui grup de state astfel încât să adopte măsurile de mai sus în domeniul economic și monetar, ceea ce le-ar spori solidaritatea, ar părea logic ca respectivii membri să poată adopta, de exemplu, și măsuri mai îndrăznețe în acest domeniu, pe lângă posibilele cazuri de cooperare prezentate în contextul opțiunii ”mai blânde”:

organizarea achizițiilor publice comune în domeniul securității și apărării și planificarea comună a nevoilor care vor apărea în vederea pregătirii unor astfel de achiziții;

stabilirea unei planificări militare și civile permanente și a unui sediu de comandă pentru operațiunile UE, așa cum au sugerat ministrul Franței, cel al Germaniei și cel al Poloniei (așa-numitul ”Triunghi Weimar”). Astfel, UE nu ar mai depinde atât de mult de cele cinci State Membre care pot în prezent să asigure un sediu operațional;

organizarea de batalioane pregătite și capabile să participe la misiuni în străinătate pe o distanță dată și pentru o perioadă de timp dată, de exemplu, prin participarea la cooperările existente în domenii precum brigada franco-germană, Eurocorps sau Eurofor;

să se angajeze să-și mențină bugetele naționale pentru apărare deasupra unui anumit prag; acest lucru pare dificil de realizat într-o perioadă de austeritate bugetară, dar trebuie să luăm în calcul lipsa posibilei implicări a SUA, cel puțin în chestiunile pe care le consideră ”treburile” UE. Există chestiuni îngrijorătoare, precum: Statele Unite cheltuie anual mai mult de 700 miliarde de dolari în domeniul militar (inclusiv costurile operațiunilor în Afghanistan și în Iraq), în timp ce UE alocă acestui domeniu 200 miliarde de euro. În februarie 2011, Anders Fogh Rasmussen, Secretarul General al NATO a subliniat faptul că, în ultimii doi ani, membrii europeni ai NATO au cheltuit cu 45 miliarde de dolari mai puțin în domeniul apărării, și că în prezent, contribuția SUA la NATO este de 75%, în timp ce, acum zece ani reprezenta mai puțin de jumătate din suma totală alocată apărării de către statele membre NATO. Conform statisticilor NATO, SUA alocă 4,68% din PIB bugetului pentru apărare, în comparație cu cele mai mari state membre ale UE, unde procentele alocate sunt mult mai mici: 2,40% în Regatul Unit, 1,65% în Franța, 1,11% în Germania, 0,88% în Italia și 0.87% în Spania.

Dacă unele State Membre ar accepta că ar trebui să meargă dincolo de OCCAR și de Scrisoarea de intenție/Acordul-cadru, prin lansarea unor programe comune în domeniul cercetării și dezvoltării armamentului, ar obține economii de scară și și-ar consolida industria producătoare de armament. Din nou, astfel de opțiuni nu ar presupune o armată sau o apărare a UE sau decizii ale UE de a angaja forțe militare.

Domenii ale fostului ”pilon trei”

În acest domeniu, cooperarea strânsă între unele State Membre ale UE s-ar putea finaliza cu adoptarea unor legi sau cu armonizarea acestora, lucru imposibil de realizat până acum din cauza diferențelor dintre sistemele juridice ale celor douăzeci și șapte de State Membre (un exemplu ar fi diferențele dintre dreptul cutumiar și dreptul continental) sau din cauza nivelurilor diferite de dezvolare a sistemului judiciar.

Cazurile posibile de cooperare în acest domeniu ar fi la fel ca în cazul opțiunii ”blânde”. În plus, am putea anticipa adoptarea unor noi drepturi pentru cetățeni: prevederi pentru sporirea egalității drepturilor cetățenilor din statele participante, de exemplu, cei care au locuit într-un anumit stat participant pentru o anumită perioadă de timp să aibă dreptul de a vota și de a candida la alegerile politice (vezi TFUE, art. 25). Ne-am putea gândi și alte măsuri pentru a favoriza mobilitatea cetățenilor UE.

Statele participante ar putea de asemenea să dezvolte sisteme comune de control la granițele lor externe. Așa cum s-a demonstrat în 2011, odată cu criza spațiului Schengen, trebuie neapărat luate măsuri concrete în acest domeniu, ceea ce pare imposibil atâta vreme cât orice acțiune necesită acordul tuturor celor douăzeci și șapte de State Membre.

În celelalte domenii (fostul pilon unu, politica externă) sunt posibile aceleași cazuri de cooperare ca cele descrise în capitolul 5, în contextul opțiunii ”blânde”.

AR FI NECESARĂ SAU POSIBILĂ DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC CREAREA UNUI CADRU INSTITUȚIONAL NOU DIFERIT DE CEL AL UE?

Evident, ar fi mult mai bine din punct de vedere politic și juridic să nu fie înființate noi instituții și organisme, căci ar putea duce la tensiuni politice și la dificultăți juridice.

Astfel, trebuie analizată pentru fiecare instituție europeană în parte, situația în care, în contextul unui tratat suplimentar la care ar fi participat doar câteva State Membre ale UE, ar trebui exercitate mutatis mutandis unele dintre funcțiile și sarcinile acestora. Dacă așa ar sta lucrurile, ce organisme ar putea juca acest rol? Ar putea s-o facă instituțiile actuale ale UE? În orice caz, ar fi nevoie din punct de vedere juridic de acordul tuturor celor douăzeci și șapte de State Membre ale UE, ceea ce nu pare chiar imposibil din punct de vedere politic.

Cu toate acestea, s-a subliniat deja faptul că, având în vedere că orice reprezentant sau cetățean din cele douăzeci și șapte de State Membre ar putea deveni europarlamentar sau comisar, Parlamentul și Comisia nu prea și-ar putea exercita funcțiile pentru un grup mai mic de state: ar putea reprezentanții sau cetățenii dintr-un Stat Membru neparticipant la o anumită politică să continue să ia parte la deliberările și deciziile instituțiilor europene cu privire la definirea respectivei politici?

Dacă înființarea unor noi organisme ar fi astfel greu de evitat, aceste instituții ar trebui să fie cât se poate de suple și inspirate de cadrul instituțional al UE, evitând cât se poate de mult disfuncționalitățile acesteia. În orice caz, ar fi esențial să nu fie afectată autoritatea Curții de Justiție a UE.

Un organism parlamentar diferit de Parlamentul European

Ar fi absolut prioritar ca stabilirea cooperării strânse să se facă sub control democratic eficient și legal.

Pentru a face acest lucru, ar putea părea dificil să se folosească pe deplin competențele Parlamentului European în contextul unui tratat suplimentar, având în vedere faptul că membrii acestuia sunt reprezentanții cetățenilor din cele douăzeci și șapte de State Membre. Așa cum s-a subliniat deja, acest lucru ar putea duce la un paradox în care europarlamentarii din statele participante ar vota o anumită măsură propusă, dar aceasta nu ar fi adoptată deoarce europarlamentarii din statele neparticipante s-ar opune și astfel nu s-ar obține majoritatea de care este nevoie pentru adoptarea respectivei măsuri.

Înainte de toate, s-ar putea pune condiția ca dreptul de vot să fie acordat doar europarlamentarilor din Statele Membre care au ratificat tratatul suplimentar. S-a sugerat acest lucru de mai multe ori în trecut. Totuși, ar putea fi pe bună dreptate criticat, pe motiv că este împotriva literei și spiritului prevederilor tratului actual privind Parlamentul European. Articolul 10(2) din TUE prevede că ”cetățenii sunt direct reprezentați în Parlamentul European la nivelul Uniunii”. Mandatul unui europarlamentar este un mandat european, nu unul național. De fapt, în PE se votează foarte multe acte care nu se aplică tuturor celor douăzeci și șapte de State Membre ale UE (de exemplu, acte juridice privind domeniul pescuitului sau zonele montane sau anumite domenii industriale). Prin urmare, ar fi probabil inevitabil să ne gândim la un al tip de organism parlamentar fără să modificăm tratatele actuale ale UE, adică să privim dincolo de PE. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar exista două variante: să se organizeze alegeri directe pentru a forma un organism parlamentar european mai mic sau să se apeleze la parlamentele naționale ca bază pentru a institui un nou organism parlamentar. Evenimentele din istoria UE, adică eșecul relativ al PE, ar putea susține a doua opțiune, mai ales din moment ce un tratat suplimentar nu ar presupune înființarea unei organizații instituționale noi, ci doar instituirea a noi tipuri de cooperare între statele participante. În plus, s-ar evita astfel confuzia creată de înființarea unui nou organism parlamentar european ales, ai cărui membri ar fi aleși în același mod ca europarlamentarii.

Dacă s-ar merge pe această variantă, următoarele două întrebări ar necesita răspuns:

cați reprezentanți ar trebui să aibă fiecare Stat Membru în parlament; și

care ar fi competențele acestui nou Organism Parlamentar?

Ar fi greu de găsit un răspuns la prima întrebare, deoarece trebuie să se țină cont de o serie de criterii politice delicate. De exemplu, ar trebui să se ia în considerare hotărârea Curții Constituționale a Germaniei din 30 iunie 2009 cu privire la Tratatul de la Lisabona, și să nu se îndepărteze prea tare de principiul democratic ”un om, un vot”. Curtea Constituțională a Germaniei a subliniat faptul că fiecare dintre europarlamentarii aleși în Germania (cel mai populat Stat Membru) reprezintă de doisprezce ori mai mulți cetățeni decât europarlamentarii aleși în Malta (cel mai puțin populat Stat Membru). Totuși, Curtea nu a menționat următoarele chestiuni: în primul rând, faptul că la nivelul oricărei organizații federale sau confederale, entitățile mai mici au mereu mai mulți reprezentanți și în al doilea rând, faptul că la nivelul organismelor care reprezintă guvernele, statele mai mari vor avea întotdeauna mai multă putere de vot decât statele mai mici. Trebuie să li se permită întotdeauna Statelor Membre mai puțin populate să fie reprezentate corespunzător. În final, trebuie să avem în vedere că ar fi de dorit să nu se înființeze un organism cu prea mulți membri. Toate aceste argumente ar putea sugera, de exemplu, ca la nivelul respectivului organism să existe cel puțin doi reprezentanți pentru cel mai mic stat participant (fiind astfel reprezentate cel puțin două puncte de vedere pentru fiecare stat) și maxim patruzeci pentru cel mai mare Stat Membru. Dacă am face aceeași comparație de mai sus, între parlamentarii din Germania și cei din Malta, am spune că cei din Germania reprezintă de zece ori mai mulți cetățeni decât cei din Malta, ceea ce ar fi un mic pas înainte către o reprezentare mai bună a cetățenilor.

Cât despre competențele acestui nou organism parlamentar, ar părea simplu și adecvat, să îi fie conferite aceleași competențe legislative ca cele pe care le-a avut PE în UE odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Pe lângă aceste competențe, ar părea potrivit să i se confere și o putere de inițiativă legislativă, partajată cu puterile executive (vezi mai jos).

Șefii de stat sau de guvern din statele participante și membrii guvernelor lor ar putea organiza întâlniri în paralel cu membrii Consiliul European și cu cei ai Consiliului UE

Ar fi greu de imaginat faptul că într-o reuniune plenară cu douăzeci și șapte de membri, ținută în cadrul UE, vor delibera doar acei prim-miniștrii și miniștrii care reprezintă statele participante la un anumit tratat adițional și vor decide asupra chestiunilor care îi privesc, bazându-se pe alt text decât tratatele UE. S-a hotărât deja în trecut că dacă un Stat Membru nu ia parte la o anumită politică, reprezentanții guvernului respectivului stat nu vor participa la deliberările Consiliului cu privire la acea politică. Așa s-a procedat în cazul Regatului Unit, cu privire la Protocolul Social, anexat tratatelor în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht în 1993, precum și în cazul Danemarcei cu privire la politica de apărare etc. Astfel, ar fi dificil de evitat înființarea unor noi organisme în paralel cu Consiliul European și cu Consiliul UE.

Nu ar exista niciun obstacol juridic care să împiedice înființarea a două organisme de acest fel, unul la nivelul șefilor de stat sau de guvern și celălalt la nivelul miniștrilor. Prin urmare, amândouă vor avea o președinție specifică, diferită de cele două președinții actuale (cea a Consiliului European și cea a Consiliului UE). De exemplu, reprezentanții statelor participante ar putea alege pe unul dintre ei în funcția de președinte, având un mandat de unul sau doi ani. Dacă s-ar face schimbările necesare, cele două organisme ar putea avea aceleași competențe ca cele ale Consiliului European și cele ale Consiliului UE. S-ar putea să fie adecvat să li se confere o putere de inițiativă legislativă (neexclusivă), partajată cu organismul parlamentar și cu autoritatea administrativă (vezi mai jos). Pentru a evita complicațiile, ponderea voturilor membrilor lor ar putea să fie aceeași cu cele definite în Tratatul de la Lisabona, și aplicabilă fără dispozițiile tranzitorii prevăzute în respectivul tratat și fără așa-numitul ”compromis de la Ioannina”. Reuniunile lor ar putea avea loc la fel de des ca cele ale instituțiilor UE corespondente, de fapt, ar putea fi organizate în paralel, ”imediat după sau înainte”, la fel ca în cazul miniștrilor de finanțe ai Eurogrupului (care se întâlnesc înaintea fiecărei reuniuni a Consiliului ECOFIN) și ca în cazul șefilor de stat sau de guvern ai celor șaptesprezece membri ai zonei euro, care s-au întâlnit imediat după Consiliul European din 11 martie 2011.

O nouă autoritate administrativă diferită de Comisia Europeană

În articolul publicat în octombrie 2000, Jacques Delors afirma: ”În opinia mea, Comisia ar putea îndeplini aceeași funcție pe care o are și la nivelul Uniunii, din moment ce rolul său este să apere interesele europene.”. Există și voci care nu împărtășesc aceeași opinie cu cea a unui fost Președinte al Comisiei. O Comisie formată din douăzeci și șapte de membri, câte un reprezentant pentru fiecare Stat Membru al UE, ar putea cu greu să ia decizii sau să joace un rol decisiv pentru un grup format doar dintr-o parte din respectivele state. Dar cert este faptul că, în contextul unui tratat supliementar prin care s-ar iniția noi cooperări, ar trebui îndeplinite sarcinile conferite Comisiei prin tratatele UE sau cel puțin o parte dintre acestea. De acest lucru s-ar putea ocupa, de exemplu, un organism înființat prin respectivul tratat, care ar putea fi numit ”autoritatea administrativă”.

Dacă încercăm să ne imaginăm cum ar putea fi creată o astfel de autoritate administrativă, trebuie să luăm în considerare faptul că de-a lungul timpului, competențele Comisiei Uniunii Europene au fost slăbite. Am demonstrat deja că există doi factori principali care au avut acest efect:

este alcătuită în prezent din câte un reprezentant pentru fiecare Stat Membru, ceea ce a transformat Comisia într-un organism interguvernamental, ai cărui membri depind parțial de guvernul statului din care provin; și

Comisia răspunde colectiv în fața Parlamentului European , putere pe care cel din urmă nu a folosit-o niciodată oficial, dar de care a profitat deseori (și de care a și abuzat), exercitând presiune asupra Comisiei, pentru a obține puteri care nu i-au fost conferite prin tratate.

Astfel, dacă este posibil, aceste două trăsături nu ar trebui transferate și autorității administrative care ar putea fi înființată printr-un tratat suplimentar.

De fapt, membrii autorității administrative nu ar trebui să fie percepuți ca reprezentanți ai guvernelor sau ai cetățenilor din statele participante. Numărul lor ar trebui să fie calculat în funcție de sarcinile care trebuie îndeplinite și nu ar trebui să depindă de numărul statelor participante. Ținând cont de acest lucru și în vederea sporirii eficienței și a independenței, respectiva autoritate administrativă ar putea fi formată, de exemplu, din cinci până la șapte membri. Aceștia ar putea fi desemnați de organismul parlamentar, de exemplu, dintre membrii guvernelor statelor participante (sau dintre membrii parlamentelor naționale ale respectivelor state). Ar putea avea un mandat fix de șase ani, de exemplu, care să nu poată fi reînnoit, în vederea sporirii independenței membrilor. În acest context, în vederea păstrării unei continuități, ar putea exista totuși posibilitatea ca doi sau trei membri să aibă și un al doilea și ultim mandat sau ca primele desemnări în funcție să fie pe perioade diferite.

Principala sarcină a autorității administrative ar fi să se asigure că statele participante pun corespunzător în aplicare actele și măsurile adoptate în baza tratatului suplimentar și, dacă este nevoie, să aducă în fața curții administrative statele care încalcă obligațiile cuprinse în respectivul tratat.

Este important să se decidă dacă ar trebui să revină autorității administrative sarcina de a face propuneri legislative în același mod și având același monopol al inițiativei pe care îl are Comisia la nivelul UE. Dacă răspunsul la această întrebare ar fi negativ, pentru că ar necesita resurse umane prea mari, ar rămâne totuși de hotârât cui îi va reveni respectiva sarcină. S-ar putea oare externaliza această sarcină și să revină prin rotație guvernului/administrației statelor participante sau ar putea oare să-i fie atribuită chiar Comisiei UE în urma acordului tuturor celor douăzeci și șapte de State Membre ale UE (iar în acest caz, Comisia ar fi formată din toți cei douăzeci și șapte de membri sau doar din reprezentanții statelor participante) sau să-i revină autorității administrative, sprijinită de statele membre atunci când este cazul? Cel puțin la prima vedere, ultima variantă pare flexibilă, practică și realizabilă.

Statele participante ar putea preconiza ideea de a acorda autorității administrative puterea de a lansa inițiative legislative, dar nu ca un drept exclusiv. Această putere ar putea fi partajată cu organismele care reprezintă guvernele și cu organismul parlamentar.

Curtea de Justiție

Este evident că înființarea unei noi autorități specifice ar trebui evitată dacă se poate, pentru că ar atrage după sine apariția conflictelor de interpretare cu Curtea de Justiție a UE. Astfel, statele participante ar putea conferi chiar Curții de Justiție a UE noi sarcini cu privire la tratatul suplimentar, dacă celelalte State Membre ale UE și însăși Curtea sunt de acord.

Dacă acest lucru ar fi imposibil, s-ar putea lua în calcul crearea unui nou tribunal. În acest caz, ar fi esențial să se evite contradicțiile dintre jurisprudența respectivului tribunal și cea a Curții de Justiție a UE. Cu alte cuvinte, jurisprudența noului tribunal nu trebuie să pună sub nicio formă în pericol jurisprundeța Curții de Justiție a UE. Astfel, ar trebui să existe o legătură între cele două, asemănătoare cu cea dintre Curtea AELS și Curtea de Justiție a UE. Prin urmare, ar trebui să existe o prevedere în tratatul suplimentar care să oblige noul tribunal pe de-o parte să respecte pe deplin jurisprudența anterioară a Curții de Justiție a UE și pe de altă parte să țină cont de jurisprudența viitoare a Curții UE. Acest lucru este prevăzut de articolul 3(2) din Acordul încheiat în 1992 între Statele AELS cu privire la înființarea Autorității de Supraveghere a AELS și a Curții de Justiție a AELS (”Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea”). În ceea ce privește jurisprudența Curții de Justiție a UE, înainte de semnarea Acordului AELS, adică la 2 mai 1992, Curtea AELS trebuia să respecte deciziile luate de Curtea UE (art. 6 din AELS). Cât despre UE, ”hotărârile Curții date după acea dată…trebuie luate pe deplin în considerare” de curtea AELS. Dacă ar fi înființat, tribunalul s-ar numi ”tribunalul administrativ”. La fel ca în cazul Curții de Justiție a UE și al Curții AELS, sediul tribunalului ar fi la Luxemburg.

Ar fi bine ca numărul membrilor tribunalului să fie calculat în funcție de sarcinile care trebuie îndeplinite și să nu depindă de numărul statelor participante. Astfel ar putea avea între trei și cinci membri, care ar putea fi aleși prin vot cu majoritate simplă de către șefii de stat sau de guvern ai statelor participante pe o perioadă de nouă ani, fără posibilitatea de a fi realeși, în vederea sporirii independenței. Ar fi esențial ca grupul înființat în baza articolului 255 din TFUE să fie de acord cu respectivele numiri (după acordul tuturor celor douăzeci și șapte de State Membre ale UE). În vederea păstrării unei continuități, durata primului mandat ar putea fi diferită pentru unii membri. Tribunalul administrativ ar putea avea sarcina să se asigure că statele participante pun corespunzător în aplicare legislația/normele adoptate în baza tratatului suplimentar. Autoritatea administrativă și statele participante ar trebui să se poată folosi de tribunalul administrativ. La prima vedere, nu ar fi nevoie de un sistem de hotărâri preliminare.

Banca Centrală

Bineînțeles că Banca Centrală Europeană (BCE) va continua să-și exercite pe deplin competențele. În această privință, tratatul suplimentar nu va schimba nimic sub nicio formă. Astfel, nu va fi nevoie de un alt organism care să-i corespundă.

Curtea de Conturi

Statele participante ar putea să atribuie Curții de Conturi a UE sarcina de a controla conturile și execuția ”bugetelor lor”, care ar trebui să fie diferite de bugetul UE. Este cea mai simplă soluție, dar este nevoie de acordul tuturor celor douăzeci și șapte de State Membre pentru a putea fi pusă în aplicare.

Dacă opțiunea prezentată mai sus ar fi imposibil de aplicat, există și varianta înființării unui organism de control mai mic, având între trei și cinci membri, indiferent de numărul statelor participante. Iar rolul acestuia ar fi similar cu cel al Curții de Conturi a UE. Membrii săi ar fi aleși prin vot cu majoritate simplă de către șefii de stat sau de guvern ai statelor participante pe o perioadă fixă de nouă ani, fără posibilitatea de a fi realeși, în vederea sporirii independenței. Grupul înființat în baza articolului 255 din TFUE trebuie să fie de acord cu respectivele numiri (după acordul tuturor celor douăzeci și șapte de State Membre ale UE). În vederea păstrării unei continuități, durata primului mandat ar putea fi diferită pentru unii membri.

Există și o a treia opțiune, mai simplă decât a doua, și anume, să le fie atribuită statelor participante, prin rotație, sarcina de a verifica conturile (vezi, de exemplu, sistemul folosit de OCDE).

Comitetul economic și social și Comitetul Regiunilor

În contextul în care Comitetul economic și social sau/și Comitetul Regiunilor al UE ar fi consultate cu privire la toate actele juridice sau o parte dintre acestea, s-ar putea hotarî ca la respectivele discuții să participe toți membrii celor două comitete, cărora nu li se aplică nicio normă obligatorie și care beneficiază de libertate totală în îndeplinirea sarcinilor proprii în interesul general al UE (cu caracter exclusiv consultativ). Pentru aceasta, ar fi nevoie de acordul tuturor celor douăzeci și șapte de State Membre.

Bugetul și luarea deciziilor

Dacă s-ar adopta un tratat suplimentar, doar statele participante vor purta răspunderea urmărilor pe plan financiar. În acest caz, statele participante ar trebui să se gândească dacă respectivele urmări pot fi acoperite din propriile resurse, pe baza sugestiilor făcute în anul 2010 de domnul Janusz Lewandowski, Comisarul responsabil de bugetul UE, în ceea ce privește viitoarele resurse proprii ale UE, cum ar fi taxa pe tranzacțiile financiare, pe transportul aerian sau pe emisiile de dioxid de carbon.

În ceea ce privește sistemul de luare a deciziilor, ar putea fi analizate următoarele inovații, cum ar fi:

Partajarea inițiativei legislative între trei organisme: Comitetul de Miniștrii, autoritatea administrativă și organismul parlamentar;

Adăugarea unei norme care să prevadă că actele legislative ar putea fi adoptate prin codecize de către organismul parlamentar și Comitetul de Minștrii, conform normelor identice, mutatis mutandis, cu cele prevăzute pentru UE în Tratatul de la Lisabona, cu excepția normei conform căreia Consiliul UE (adică, Comitetul de Miniștrii) poate modifica o propunere a Comisiei Europene numai prin vot unanim (adică, autoritatea administrativă);

Adăugarea unei norme care să prevadă că toate deciziile ar putea fi luate de Comitetul de Miniștrii prin vot cu majoritate calificată, fiind astfel eliminată unanimitatea ca modalitate de adoptare a deciziilor;

Totuși, în acest caz, trebuie să se facă o diferență între două tipuri de decizii. În prima categorie intră deciziile care nu trebuie obligatoriu puse în aplicare de statele participante al căror ministru reprezentant a votat împotriva adoptării respectivelor decizii. Iar din a doua categorie fac parte deciziile obligatorii pentru toate statele participante, inclusiv cele al căror ministru reprezentant a votat împotriva adoptării respectivelor decizii;

Cu privire la a doua categorie, adăugarea unei norme care să prevadă nevoia de a avea o majoritate calificată ”consolidată”, de exemplu, 80% din voturi și 80% din populație, minoritatea blocantă fiind reprezentată de cel puțin trei state participante.

FEZABILITATEA

Un astfel de tratat suplimentar ar fi compatibil cu dreptul internațional și cu dreptul UE?

Încheierea unui tratat suplimentar așa cum s-a descris în acest capitol ar fi compatibilă atât cu dreptul internațional, cât și cu dreptul UE.

Compatibilitatea cu dreptul internațional

Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, care prezintă pe larg dreptul internațional cutumiar, nu interzice negocierea și încheierea unui tratat suplimentar între unele dintre părțile semnatare ale unui tratat multilateral (vezi, contrario, art. 41). Pentru încheierea unui tratat suplimentar, nu ar fi nevoie de acordul tuturor Statelor Membre ale UE, atâta vreme cât nu le sunt periclitate interesele și cât timp tratatele UE, precum și legislația UE adoptată în temeiul acestora sunt în continuare aplicate pe deplin.

Compatibilitatea cu dreptul UE

Similar, nici dreptul UE nu împiedică în vreun fel ca două sau mai multe State Membre ale UE să încheie noi tratate între ele, în baza acelorași condiții, și anume că respectivele state trebuie să-și respecte în continuare și pe deplin obligațiile care le revin în baza tratatelor UE și că orice modificare a tratatelor UE trebuie adoptată de toți membrii UE.

Acest lucru a fost deja recunoscut în trecut, așa cum reiese din art. 350 din TFUE privind țările Benelux, Declarația din Actul de Aderare a Austriei, Finlandei și Suediei la Cooperarea Nordică sau din Tratatul încheiat în 1963 între Franța și Germania. Aceste exemple reprezintă cazuri clasice de cooperare strânsă. În plus, există și exemple de tratate încheiate între anumite State Membre cu privire la domenii specifice, cum ar fi Acordul din 1985 privind ”cooperarea Schengen” semnat doar de cinci State Membre ale UE (Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Țările de Jos).

În plus, există voci care și-au exprimat îngrijorarea cu privire la aplicarea jurisprudenței ”AETR” a Curții de Justiție a UE în ce privește actele adoptate de statele participante. Totuși, aceasta nu ar fi o chestiune chiar problematică, din moment ce jurisprudența AETR intră în discuție numai și numai în cazul în care, un anumit domeniu este de compența (exclusivă) chiar a Uniunii Europene. Faptul că unele State Membre își folosesc împreună competențele naționale nu a produs niciodată (și nu ar putea produce) un ”efect AETR” pentru UE.

Alți observatori sunt de părere că dreptul de a urmări obiectivele prevăzute în tratatele UE le revine exclusiv membrilor plini ai UE și că, din punct de vedere juridic, nu ar fi realmente cert faptul că respectivul drept ar putea să revină unui grup mai mic de state. Cu toate acestea, nu aceasta este realitatea, așa cum reiese din Protocolul nr. 25, chiar și în cazul în care UE a început să adopte acte în vederea atingerii unui obiectiv european: ”în cazul în care Uniunea a luat măsuri într-un anumit domeniu, sfera de competență a acesteia se rezumă la elementele reglementate de actul în cauză, și prin urmare, nu acoperă întregul domeniu.”

În final, măsurile instituționale luate în urma adoptării unui tratat suplimentar ar putea duce la înființarea unor noi organisme cu atribuții comparabile cu cele conferite Parlamentului European și Comisiei prin tratatele UE (organismul parlamentar european și autoritatea administrativă). Astfel, dacă respectivele organisme ar fi formate doar din cetățeni ai statelor participante, o astfel de situație ar putea fi interpretată ca fiind o nerespectare a normelor prevăzute în tratate. Cu toate acestea, deși criticile de natură politică generate de astfel de măsuri instituționale ar fi de înțeles, legalitatea acestora nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Câtă vreme un Stat Membru este liber să ia măsuri într-un anumit domeniu, respectându-și pe deplin obligațiile prevăzute în tratatele UE, respectivul Stat Membru are de asemenea dreptul să-și unească forțele cu alte State Membre care își doresc acest lucru. Împreună, au dreptul să organizeze cooperarea comună așa cum cred de cuviință, inclusiv prin înființarea propriilor structuri și organisme instituționale și prin adoptarea propriilor norme și proceduri juridice, evident, cu condiția ca respectiva cooperare strânsă dintre ele să nu împiedice funcționarea instituțiilor UE conform normelor prevăzute în tratatele UE și ca dezvoltarea acquis-ului comunitar să rămână în continuare de competența exclusivă a instituțiilor UE.

Prin urmare, din această analiză reiese faptul că nu există niciun obstacol juridic care să împiedice încheierea unui tratat suplimentar, care să pună bazele unei cooperări strânse între anumite State Membre privind chestiuni alese de acestea, atâta vreme cât respectivele state își respectă în totalitate obligațiile prevăzute în tratatele UE.

Ce membri ar trebui să participe la grup?

Statele Membre interesate pot decide după bunul plac cine poate adera la grupul lor, bazându-se pe criterii pur politice. Ar putea de asemenea să ia în considerare și voința de dezvoltare, exprimată de Statele Membre în trecut, adică să se orienteze către cele care s-au folosit deja de posibilitățile existente prevăzute în tratate pentru instituirea cooperărilor strânse și în special, către cele care sunt deja membre ale zonei euro (formată la momentul redactării acestei lucrări din șaptesprezece State Membre din totalul de douăzeci și șapte).

Acest criteriu nu presupune că toate Statele Membre ale zonei euro la momentul adoptării deciziei vor participa automat la respectivul tratat suplimentar. Fiecare stat va fi liber să decidă dacă să participe sau nu, luând în considerare condițiile care trebuie îndeplinite, de exemplu, prin acceptarea unei serii minime de principii sau printr-o serie de măsuri aprobate înainte de începerea oficială a negocierilor privind respectivul tratat suplimentar. Ne-am putea gândi că se vor impune condiții stricte privind convergența politicilor economice și bugetare, arătând faptul că, în paralel, ar trebui sporită solidaritatea între statele participante pentru a evita o situație ca cea actuală dintre membrii zonei euro. Din punct de vedere juridic, condițiile prevăzute într-un tratat suplimentar nu fac parte din acquis-ul comunitar, cu excepția cazului în care sunt adoptate ulterior de Consiliul UE în baza art. 136 din TFUE, și prin urmare, nu sunt obligatorii pentru Statele Membre care vor adera la zona euro pe viitor.

Trebuie să luăm în considerare și vorbele înțelepte ale lui Joschka Fischer rostite în faimosul său discurs din anul 2002:

Este imposibil să găsim în prezent un răspuns la întrebarea privind statele care vor participa la un astfel de proiect, dacă vor fi membrii fondatori ai UE, membrii zonei euro (11 membri) sau un alt grup. Un lucru trebuie să fie clar, atunci când luăm în considerare opțiunea de a crea un centru de gravitate: această avangardă nu trebuie să aibă caracter exclusivist, ci trebuie să fie deschisă tuturor Statelor Membre și țărilor candidate, în cazul în care acestea vor dori la un moment dat să participe. Statele doritoare, dar care nu îndeplinesc criteriile de aderare, trebuie sprijinite în vederea includerii în grup. Transparența și șansa de participare acordată tuturor Statelor Membre ar fi factori esențiali în vederea acceptării și realizării proiectului. Trebuie să se țină cont de acest aspect în special în cazul țărilor candidate. Ar fi absurd și cu adevărat stupid dacă Europa s-ar separa din nou, chiar în momentul în care este în cele din urmă unită.

Cum se va asigura respectarea drepturilor și intereselor Statelor Membre neparticipante?

Cu siguranță ar fi nevoie de o astfel de garanție. Va fi evident cerută de Statele Membre neparticipante la tratatul suplimentar și ar trebui structurată în așa fel încât să mențină încrederea reciprocă între toate Statele Membre ale UE.

Pentru a fi eficientă, respectiva garanție ar trebui să fie însoțită de controlul organismelor, care ar trebui să îndeplinească următoarele trei condiții:

Statele Membre neparticipante trebuie să aibă încredere în respectivele organisme;

Din punct de vedere juridic, vor avea dreptul de a lua decizii și de a acorda sancțiuni, drept acceptat de statele participante;

Autoritatea lor va fi recunscută.

Rezultă de aici că un asemenea control ar trebui asigurat chiar de Comisia Europeană și de Curtea de Justiție a UE actionand în plen (adica cu cate douăzeci și șapte de membri fiecare), așa cum procedează în cazul controlului modului în care sunt instituite cooperările consolidate în baza art. 327 din TFUE. Nu ne putem gândi la alte organisme care să îndeplinească cele trei condiții de mai sus. Comisia sau orice Stat Membru al UE poate sesiza Curtea de Justiție a UE cu orice caz de încălcare a preverilor tratatelor Uniunii Europene sau a legislației europene de către unul sau mai multe state participante.

O astfel de decizie cu privire la control va trebui prevăzută în normele tratatului suplimentar. În acest sens, va fi nevoie de acordul tuturor celor douăzeci și șapte de State Membre ale UE. Acesta ar putea fi adoptat printr-o decizie interguvernamentală luată de Statele Membre la nivelul unei reuniuni a Consiliului European sau a Consiliului UE.

*

Cu siguranță, vocile critice vor spune că înființarea unor noi organisme care să permită instituirea cooperării strânse între anumite State Membre ale UE ar afecta imaginea UE și vizibilitatea acesteia în raport cu cetățenii.

În primul rând, crearea unei singure ”avangarde” ar simplifica imaginea UE mai degrabă decât cârpăceala complicată din prezent.

În al doilea rând, proiectul ar fi oricum imposibil de realizat fără înființarea unor noi organisme. Doar Statele Membre doritoare vor trebui să ratifice tratatul suplimentar. În cazul în care ar fi nevoie de revizuirea tratatelor actuale ale UE, cum ar fi dacă s-ar dori schimbarea normelor prevăzute în tratate cu privire la participarea europarlamentarilor și a comisarilor la procesele de luare a deciziilor în cazurile de cooperare consolidată (modificarea Titlului IV din TUE și a Părții VI și a Titlului III din TFUE), respectiva revizuire ar trebui ratificată de toate cele douăzeci și șapte de State Membre. Acest lucru nu ar fi posibil și astfel s-ar pune capăt proiectului.

Concluzie

Uniunea Europeană este în criză.

În același timp, trebuie să încerce să soluționeze problemele grave din zona euro, având în vedere faptul că opinia publică îi acordă tot mai puțin sprijin, iar instituțiile sale nu funcționează corespunzător pe baza normelor și procedurilor actuale.

Ținând cont de faptul că Statele Membre ale UE vor avea tot mai mare nevoie de sprijinul opiniei publice pe viitor, fie pentru a face față globalizării, fie pentru a menține pacea, securitatea, siguranța și prosperitatea, fie pentru a aborda tendințele demografice dezastruoase și problemele financiare și economice cu care se vor confrunta, trebuie să se ia măsuri care să permită UE să-și ajute membrii mai eficient și cu o legitimitate politică mai bună.

Prima opțiune, care constă în revizuirea de fond a tratatelor, pare de domeniul fantasticului.

A doua opțiune, și anume păstrarea direcției actuale, ar putea duce fie la reducerea ambițiilor UE, care și-ar putea pierde importanța pe scena globală și nu ar mai putea să ofere sprijin membrilor săi, fie chiar la o separare a membrilor UE cauzată de divergențele privind modalitatea de rezolvare a crizei economice și financiare grave. Cu toate acestea, cea de-a doua opțiune ar putea funcționa, dacă ar fi susținută de o voință politică puternică, exprimată atât de Statele Membre ale UE, cât și de instituțiile europene. Aplicarea normelor prevăzute în Tratatul de la Lisabona cu privire la reducerea numărului de comisari ar putea reda Comisiei puterea, eficiența și independența. De asemenea, dacă Parlamentul European ar respecta mai mult normele tratatelor, în special cu privire la competențele Comisiei, s-ar ajunge la stabilirea unui echilibru mai bun între instituții. Bineînțeles că ar fi de maximă importanță aplicarea unui program legislativ privind convergența bugetară și economică. Dacă s-ar îndeplini aceste condiții, UE ar putea demonstra global viabilitatea unei uniuni monetare bazată pe o politică monetară centralizată și pe politici bugetare și economice decentralizate. În plus, prevederile tratatelor, al căror scop principal este funcționarea UE cu douăzeci și șapte de membrii, nu ar mai trebui ignorate, ci puse în aplicare fie prin art. 136 și 138 al TFUE, cooperare permanentă structurată, abținere constructivă sau cooperare consolidată.

Dacă această opțiune nu se dovedește durabilă, atunci ar trebui luată în considerare ideea unei ”Europe cu două viteze”, formată probabil din membrii zonei euro. Există două opțiuni posibile din punct de vedere juridic, una mai blândă și alta mai îndrăzneață. Bineînțeles că amândouă vor fi criticate. Iată câteva exemple:

creșterea complexității: acest lucru ar fi valabil dacă ”avangarda” respectivă nu ar fi unită; dar, dacă un grup semnificativ de State Membre ar decide să coopereze în toate domeniile, formând astfel o ”avangardă”, acest lucru ar simplifica lucrurile, în comparație cu situația actuală a UE, care se transformă treptat într-o cârpăceală de diferite sub-grupuri;

stabilirea unui grup exclusiv care să-și impună pe de-o parte voința politică în fața celorlalte State Membre sau pe de altă parte, să impună ”noilor” membri o ”poziție inferioară marginalizată”: concepție greșită, din moment ce membrii grupului vor trebui să respecte toate deciziile UE, luate de instituțiile europene în forma lor actuală, conform normelor în vigoare;

separarea Estului de Vest: nu ar fi cazul, din moment ce Estonia sau Slovenia și cel mai probabil Polonia și alte state pe viitor și-ar putea arăta interesul de a participa la grup, în timp ce Regatul Unit și Suedia și-ar putea dori să nu participe;

înființarea unui stat federal european: nici nu se pune problema, având în vedere faptul că trăsăturile actuale ale UE rămân neschimbate, aceasta fiind lipsită complet de competențe sau având foarte puține puteri în cele mai importante domenii de activitate ale statelor (armata, poliția, învâțământul, securitatea socială, transportul public și serviciile sociale în general etc.), având puține resurse financiare (aproximativ 1% din PIB, procent relativ micșorat odată cu și în ciuda extinderii UE de la cincisprezece la douăzeci și șapte de State Membre) și puține compențe de execuție (legislația UE este pusă în aplicare de administrațiile Statelor Membre), și având în vedere faptul că orice fel de modificare a tratatelor UE necesită acordul unanim exprimat fie de guvernele celor douăzeci și șapte de State Membre, fie de parlamentele acestora, fie printr-un referendum național. Uniunea Europeană are drept scop sprijinirea și consolidarea Membrilor săi, nu slăbirea și abolirea acestora. În contextul niciuneia dintre cele două opțiuni, UE nu ar deveni stat, lucru pe care nici Membrii, nici cetățenii săi nu îl doresc. Cu toate acestea, pentru ca UE să poată elabora politici durabile în anumite domenii sau să dezvolte cooperări stabile în alte domenii, ar putea fi nevoie de înființarea unui grup de tip ”avangardă” care să ajute Uniunea să se dezvolte în timpul unei perioade de tranziție;

dificultăți ale potențialelor state participante cu privire la lista comună de domenii în care ar considera adecvat să coopereze: cu siguranță acest lucru ar fi cel mai relevant și importantă punct nevralgic. Ar putea țări precum Finlanda, Germania sau Țările de Jos să se pună de acord cu Grecia, Islanda sau Portugalia cu privire la lista comună de măsuri (obligatorii din punct de vedere juridic) sociale, fiscale și economice care trebuie adoptate? Ar accepta Germania sau Austria inițiativele comune în sfera militară sau în domeniul dreptului penal al UE? Acesta este miezul problemei. Conform ipotezei politice, criza euro ar căpăta o asemenea amploare, încât Statele Membre ale zonei euro ar fi obligate să adopte măsuri dure și obligatorii din punct de vedere juridic. Dar adoptarea acestor măsuri s-ar putea dovedi dificilă pentru cetățenii anumitor state (vezi situațiile actuale din Grecia sau Finlanda) și ar putea duce la înființarea de partide politice populiste. Ținând seama de o astfel de ipoteză, guvernele interesate ar putea decide că este mai înțelept să includă respectivele măsuri într-un proiect mai extins, asigurând o integrare europeană mai mare și mai multă solidaritate, și oferind totodată speranțe pentru viitor.

Lumea se schimbă tot mai repede. Globalizarea este reală. La nivel global, fiecare dintre Statele Membre ale UE sunt mici din punct de vedere geografic, fragile din punct de vedere economic și se află din punct de vedere demografic în declin, având o tendință de îmbătrânire. Vor avea în continuare nevoie de UE pe viitor, pentru a depăși provocările imense cu care se vor confrunta, pentru a continua să prospere, să mențină securitatea internă și externă, cât și să asigure un mediu sigur și să controleze mai bine migrația, etc. Uniunea Europeană trebuie să le poată sprijini. Totuși, având în vedere instituțiile și procedurile actuale, în prezent UE funcționează lent și greoi, nu este destul de flexibilă și nu se poate adapta rapid sau să ia decizii în timp util. Actualmente, Uniunea Europeană întâmpină probleme nu numai în ceea ce privește rezolvarea crizei din zona euro, ci și în ceea ce privește finalizarea pieței interne sau punerea corectă în aplicare a acesteia, precum și cu privire la asigurarea respectării pe deplin a normelor spațiului Schengen când se iau decizii privind politica externă sau cooperarea din domeniul apărării etc.

Chiar și după o perioadă normală de acomodare, aplicarea Tratatului de la Lisabona nu va fi suficientă. Menținerea situației actuale și sistemul ”aceeași decizie pentru toți” nu sunt destul de bune. Având în vedere interesele și nevoile diferite ale celor douăzeci și șapte de State Membre și modul în care sunt luate deciziile, UE ar putea lua mai puține decizii, fără anvergură și ar putea să aplice incorect realizările din trecut.

Problemele nu se rezumă numai la scăderea eficienței și a importanței. În urma extinderilor rapide și de mare amploare din anul 2004, respectiv 2007, au fost afectate atât coeziunea, cât și identitatea Uniunii Europene. Cetățenii europeni tind să-și retragă sprijinul oferit Uniunii, căci nu-i mai înțeleg scopul, obiectivele și nici care-i vor fi granițele politice. Diminuarea sprijinului asigurat de cetățeni, dar și a legitimității politice a UE a fost cauzată mai ales de eșecul relativ al Parlamentului European. Este necesar să se recâștige acest sprijin și în același timp să se combată populismul. Pentru a face acest lucru și pentru a lua în același timp decizii dificile menite să soluționeze criza din zona euro, să finalizeze și să pună în aplicare piața internă și să impună respectarea spațiului Schengen, este nevoie de un proiect ambițios. Nu trebuie doar să se considere că UE impune mai puține prestații sociale sau mai multe politici economice de austeritate, ci și că aceasta asigură un proiect politic extins.

Din moment ce cea mai potrivită opțiune din punct de vedere politic este exclusă, și anume revizuirea de fond a tratatelor, va veni momentul când va trebui să se decidă între menținerea situației actuale, care ar putea presupune o Europă diluată, ce stagnează și devine treptat nesemnificativă, și o Uniune Europeană care să accepte temporar o mai mare diferențiere între Membrii săi. Problema este că anumite State Membre nu se află momentat în situația de a adopta măsurile necesare pentru consolidarea UE și pentru stabilizarea zonei euro în special. Astfel, trebuie găsită o altă opțiune fezabilă, în contextul căreia statele membre ale zonei euro ar ocupa probabil poziții fruntașe.

Dacă s-ar admite existența grupului temporar de tip avangardă, care oricum se impune de facto în prezent, și dacă acesta ar fi organizat mai bine, s-ar putea diminua treptat sau s-ar pune capăt anumitor dezechilibre, care nu au putut fi rezolvate prin Tratatul de la Lisabona și care afectează stabilitatea și eficiența Uniunii Europene:

în ceea ce privește uniunea monetară, o mai bună convergență a politicilor economice și bugetare ale Statelor Membre implicate;

susținrea mobilității cetățenilor europeni prin recunoașterea de noi drepturi sociale și politice și prin rezolvarea chestiunilor de drept transfrontalier al familiei;

în ceea ce privește piața internă, o micșorare a diferențelor la nivelul politicilor fiscale și sociale;

corectarea asimetriei în ce priveste trecerea frontierelor externe și cele interne de către persoane, precum și o mai bună organizare, un control mai eficient și o aplicare mai strictă a normelor spațiului Schengen;

implicarea totală în Politica de Securitate și Apărare Comună și instituirea unei cooperării mai strânse la nivelul achizițiilor publice în domeniul apărării; și

ultima, dar nu cea din urmă, creșterea efectivă a legitimității politice democratice eficiente a acestor politici prin sporirea rolului parlamentelor naționale ale statelor participante.

*

Trebuie luate decizii financiare pe termen scurt în vederea soluționării crizei în plină desfășurare din zona euro. Cu toate acestea, vor trebui rezolvate dezechilibrele structurale ale UE, pentru a evita izbucnirea unei alte crize.

Lucrarea de față demonstrează faptul că problemele juridice ale unui astfel de plan pot fi depășite. Dacă există voință politică, sunt posibile soluții instituționale și juridice. În contextul unei ”opțiuni blânde”, Statele Membre interesate ar putea decide să se folosească pur și simplu de posibilitățile oferite de tratatele actuale. În contextul unei opțiuni mai îndrăznețe, este posibilă din punct de vedere juridic adoptarea unui tratat suplimentar, care ar conferi multe avantaje, ceea ce nu este atât de complex pe cât pare la prima vedere.

Acest lucru ar deschide porțile și celorlalte State Membre, care ar putea să adere atunci când sunt pregătite să o facă, fiind de asemenea sprijinite în acest sens. Ar pregăti terenul pentru o Uniune Europeană formată din mai mult de douăzeci și șapte de membri, care, fără să recurgă la federalism, ar fi mai dinamică, mai eficientă, ar avea mai multă legitimitate și ar fi mai activă și implicată la nivel global, dar și mai sensibilă la nevoile europenilor în deceniile ce vor urma.