Apostu Marius Anul 3 Cig.id Zona Euro.prezent Si Perspective [606982]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Avizat data

ZONA EURO: PREZENT ȘI PERSPECTIVE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
Prof. Univ. Dr. Botescu Ion

ABSOLVENT: [anonimizat]2018)

1

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………… …pag. 2
Capitolul 1. Uniunea Europeană și zona euro: origini, parcurs…… …………………………. pag. 3
1.1. Scurt istoric al Uniunii Europene………………………………………………………………….pag. 3
1.2. Înființarea zonei euro………………………………………………… ……………………………….pag. 8
1.3. Avantajele și dezavantajele zonei euro și a monedei unice………………………………pag.10
Capitolul 2. Zona euro în timpul crizei și post – criză……………………………………………p ag.12
2.1. Începuturile crizei în zona euro…………………………………………………………………….pag.12
2.2. Indicatori economici pentru analiza unei economii.
Evoluția indicatorilor economici pentru UE și zona euro între a nii 2006 – 2016…..pag.15
2.3. România – evoluția indicatorilor economici în perioada 2006 – 2016……………….pag.21
Capitolul 3. Perspectivele zonei euro…………………………………………………………………..pag.23
3.1. Perspe ctive pentru zona euro……………………………………………………………………….pag.23
3.2. Brexit – ul și urmările sale. …………………………………………………………………………pag.25
3.3. Partidele nați onaliste / populiste și Uniunea Europeană………………………………… ..pag.30
3.4. Reforma zonei euro…………………………………………………………………………………….pag.3 1
3.5. România și procesul adoptării monedei unice…………………………………………………pag.34
Concluzii…………………………………………………………………………………………………….. ….pag.36
Bibliografie…………………………. ………………………………………………………………………….pag.37

2 Introducere

Un subiect intens dezbătut în ultimul timp pe plan național se referă la adoptarea
monedei unice europene în România. În încercarea îndeplinirii tuturor condițiilor care sunt
necesare pentru ca România să poată adera la Zona euro, studierea pregătirii economiei
românești este foarte importantă pentru factorii de decizie din politică, cât și pentru factorii
care activează în domeniul ec onomico – financiar și academic.
Introducerea monedei unice va avea efecte asupra mediului economic și social din
România , care se vor manisfesta atât înainte cât și după adoptarea monedei unice.
Motivul principal pentru care am ales această temă este că, am observat că în mediul
politic, sunt multe dezbateri privind adoptarea monedei unice , dar nu există transparență în
prezentarea efectelor care rezultă din acest demers, atât pozitive cât și negative. Pentru
România, adoptarea monedei unice pare a aduce rezolvarea mai multor probleme de natură
economică, politică sau socială, dar nicăieri nu sunt amintite sau sunt trecute sub tăcere,
efortul necesar pentru atingerea acestui scop și eventualele urmări negative. Am considerat
că este importantă analiza felu lui în care politica monetară aplicată în zona euro și -a pus
amprenta asupra economiilor ș i politicilor statelor membre ale U niunii Europene și a celor
din afara uniunii, cum va afecta în viitor comportamentul și competitivitatea economiei
românești adopta rea monedei euro.
Un alt motiv care a stat la baza alegerii acestei teme pentru lucrarea de licență , a fost
acela de a înțelege dacă a fost nevoie de adoptarea monedei unice de către primele state
membre, în anul 1999, a etapelor procesului introducerii mo nedei unice și a efectelor produse
după intrarea în Uniunea Economică si Monetară, evoluția economică a noilor state membre
a Uniunii E uropene care au adoptat moneda unică și a statelor central și est europene care
nu au adoptat încă moneda euro sau care nu sunt încă membre ale uniunii.
La elaborarea lucrării de licență am folosit analiza cantitativă si calitativă pentru
culegerea de date statistice la nivel macroeconomic ale țărilor care au aderat la zona euro
sau urmeaza să adere și interpretarea acestor a. Am folosit și analiza comparativă prin care
am putut arăta, în paralel, evoluțiile înregistrate în diferite țări.

3
Capitolul 1. Uniunea E uropeană și zona euro: o rigini, parcurs.
1.1. Scurt istoric al Uniunii E uropene
Ideea de a crea o Europă unită datează de secole, dar premisele pentru demararea
procesului de integrare europeană a apărut mult mai tarziu. Cele două războaie mondiale au
dus la conștientizarea pericolului naționalismului agresiv și la renașterea pacifism ului.
Proiectul european a apărut ca urmare a celui de -al Doilea Război Mondial și a Războiului
Rece. Dorința statelor Europei Occidentale de a -și restabilii pozițiile economice afectate de
război, ținerea în frâu a „problemei germane”, cea care provocase două războaie mondiale,
necesitatea restabilirii propriei poziții politice și a autorității pe plan internațional a
Germaniei, consolidarea forțelor statelor europene pentru opunerea în fața influenței
crescânde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidenta le, au fost printre motive le care au
stat la baza pro cesului de integrare europeană. Una dintre soluții pentru rezolvarea acestor
probleme consta în implicarea economiei Germaniei într -un sistem comun european și
cooptarea forțelor sale armate într -o alian ță militară transatlantică.
La un an după încheierea celui de -al doilea război mondial, în discursul pe care l -a
ținut la Zürich, Winston Churchill – primul ministru al Marii Britanii propunea înființarea
„Statelor Unite ale Europei”. Acest proiect ar fi trebuit să aibă ca parteneri Franța și
Germania.
În anul 1950, Jean Monnet, care deținea funcția de șef al Organizației Naționale a
Planificării din Franța, a propus înființarea unui organism comun care să administreze
producția de oțel și cărbune a Franței și Germaniei. Se dorea eliminarea rivalităților dintre
cele două state privind zonele strategice ale Ruhr -ului și Saar -ului. Robert Schuman,
ministrul de externe al Franței, a preluat ideea și a mers mai departe, propunând crearea unei
comunități d e interese pașnice pentru cele două state , Franța și Germania, la care orice țară
care dorea , se putea alătura. Planul propus, care a fost denumit ulterior „Planul Schuman”,
viza „plasarea producției germane și franceze de cărbune și oțel în mâinile unei autorități
supreme comune de supraveghere … la care se pot alătura și alte state europene”.
În aprilie 1950, la Paris, șase state europene – Franța, Germania (Republica Federală
Germania), Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg – au semnat tratatul de cons tituire a primei
organizații europene denumită „Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului” (CECO).
Tratatul s -a numit „Tratatul de la Paris”.

4 CECO își începe activitatea în anul 1952, iar Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului
devine funcțională în an ul 1953 atunci când cele șase state membre înlătură restricțiile
cantitative la oțel și cărbune și barierele vamale.
După ce au reușit crearea CECO, Jean Monnet și Robert Schuman au încercat
înființarea unei armate europene, astfel statele CECO semnează u n tratat prin care se
înființează „ Comunitatea Europeană de Apărare” (CEA). Inițiativa eșuează în august 1954,
atunci când Parlamentul Franței refuză ratificarea tratatului. Acest eșec a avut, la momentul
respectiv, un efect negativ asupra procesului de i ntegrare europeană. Începând din acel
moment, NATO, avea să acționeze ca un scut de securitate în zonă.
Ideea de integrare europeană a fost relansată în anul 1955, atunci când la Conferința
de la Messina, cele șase țări membre a CECO au stabilit că produc tivitatea și bunăstarea
economică este unica soluție de supraviețuire a Europei occidentale alături de b locul estic,
astfel a fost pregătită semnarea Tratatului de la Roma din anul 1957 , care anticipa
constituirea Comunității Economice Europene (CEE), aceasta având ca scop realizarea unei
uniuni mai strânse și a Comunității Europene pe ntru Energia Atomică (EUROATOM), care
avea ca scop controlul energiei atomice și folosirea acesteia în scopuri pașnice.
Principalul obiectiv al Tratatului de la Roma era crearea unei piețe comune prin
constituirea unei uniuni vamale prin anularea barierelor din calea circulației libere a
mărfurilor și liberalizarea unor sectoare ca, libera circulație a persoanelor, a capitalului și a
serviciilor. În anul 1968, CEE avea dej a formată uniunea vamală și o piață agricolă comună.
Putem spune că CEE este predecesoarea Uniunii Europene din zilele noastre.
Marea Britanie care a fost mai mereu reticentă în privința integrării europene și a stat
deoparte, în anul 1961 și -a depus candi datura pentru aderare, însă aceasta i -a fost respinsă
în ianuarie 1963, prin dreptul de veto a lui Charles de Gaulle.
In aceeași zi în care au fost semnate Tratatele de la Roma (25 martie 1957) , a fost
semnată și Convenția referitoare la unele instituții c omune din domeniul controlului politic
și juridicțional, iar după semnarea Tratatului de la Bruxelles în data de 8 aprilie 1965, numit
„tratatul de fuziune”, se unifică instituțiile executive și legislative, astfel a fost înființat un
singur Consiliu și o singură Comisie Unică pentru obținerea unei singure administrații, unui
singur buget și unui singur statut al personalului. Cele trei comunități CECO, CEE,
EUROATOM, fuzionează și se formează Comunitatea Europeană.
La întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1 -2 decembrie 1969 cele șase state membre
iau în discuție extinderea comunităților. Astfel, de la crearea primei comunități (CECO) și
până în prezent s -au produs 7 valuri de extindere.

5 Acestea sunt:
 Danemarca, Irlanda, Marea Britanie – 1973;
 Grecia – 1981;
 Spania, Portugalia – 1986;
 Austria, Finlanda, Suedia – 1995;
 Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta
– 2004;
 România, Bulgaria – 2007;
 Croația – 2013.
În toată această perioadă au avut loc schimbări la niv el normativ și instituțional, au
fost create instituții și organisme comunitare noi, cum ar fi: Consiliul European, Parlamentul
European, Banca Centrală Europeană etc.
În anul 1986 țările membre au semnat Actul Unic European care a intrat în vigoare la
1 iulie 1987 și care stabilea realizarea pieței unice, un proces mai profund de integrare decât
piața comună. Acest lucru trebuia realizat până la 31 decembrie 1992 și prevedea libera
circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor pe teritor iul comunității și
implementarea a noi politici comune. În anul 1992 s -a considerat că există premisele
necesare pentru crearea unei uniuni politice, economice și monetare. Statele membre CEE
au semnat un nou tratat, Tratatul de la Maastricht (Olanda) și c are a intrat în vigoare la
1 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a modificat și a extins Tratatul de la Roma din
anul 1957, punându -se baza unei noi structuri a Uniunii Europene, noua denumire a
Comunității Europene. Uniunea Europeană în semna, conform tratatului de la Maastricht,
menținerea și extinderea acquis -ului Comunității Europene, acquis -ul reprezentând
totalitatea tratatelor și a actelor legislative, precum și noi forme de cooperare în domeniul
politicii externe și de securitate c omună și al justiției și afacerilor interne. Este creată
cetățenia europeană și se instituie uniunea economică și monetară.
Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 și ratificat la 1 mai 1999
reprezintă următorul pas al integrării europene. Acest tratat prevedea modificări în structura
instituțiilor UE, introducerea postului Comisarului European pentru relațiile externe și
introducerea monedei unice europene către 1999.
În anul 1997 este adoptată „Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică și mai
extinsă”. Aceasta tratează reforma instituțională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii
UE și opiniile Comisiei Europene referitoare la cererile de aderare ale zece țări central
europen e.

6 În anul 2003 intră în vigoare Tratatul de la Nisa, prin care se încearcă crearea unei
Constituții europene, care nu a fost acceptată de toate statele membre, împotrivă fiind Franța
și Olanda, iar acest lucru a dus la semnarea în anul 2007 a unui nou tra tat, care să înlocuiască
Constituția respinsă.
Ca o concluzie, putem spune că fiecare eveniment din procesul de construcție
europeană a avut rolul și locul său în crearea UE de astăzi, care este o comunitate de 27 state
membre, după retragerea Marii Britan ii, care realizează împreună o serie de sarcini spe cifice
prin intermediul programelor și politicilor comunitare. Scopul UE este cooperarea între
statele membre în domeniul politic, economic și social.
Dintre obiectivele Uniunii Europene amintim:
 promovare a progresului economic și social;
 afirmarea identității UE pe plan internațional și mondial, prin ajutorul umanitar
dat către țările ce nu sunt membre, prin politica externă și de securitate comună;
 introducerea cetățeniei europene, care nu înlocuiește cet ățenia națională, dar o
completează cu un număr de drepturi civile și politici a cetățenilor europeni;
 dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție, legată de funcționarea
pieței interne și de libera circulație a persoanelor;
 înființarea și consolidarea legislației UE existente și a dreptului comunitar;
 formarea unui spațiu economic unic, echili brat și fără frontiere interne,
 formarea uniunii monetare unice și stabilirea unui tarif vamal extern unic.
Uniunea Europeană este condusă prin intermediul unor instituții, spre care statele
membre deleagă o parte din suveranitate și putere de decizie în propriile afaceri interne.
Putem spune că UE are caracteristicile (atributele) unui stat – instituții cu puteri executive și
legislative, juridic e comune, monedă unică, drapel, imn.
Funcționarea UE se bazează pe instituții cheie ca: Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Comunității
Europene, Curtea de Conturi, pe organisme fina nciare, organisme consultative, organisme
inter-instituționale, organisme descentralizate.
Consiliul European a fost recunoscut în anul 1986 prin Actul Unic European, este
numele dat întâlnirilor șefilor de state sau guverne care sunt membre a UE și au loc de două
ori pe an.
Parlamentul European este instituția UE ai cărei membri sunt aleși de către cetățenii
statelor membre și se reunește în plen o săptămână în fiecare lună.

7 Membrii Parlamentului European sunt organizați în grupuri politice și aceștia al eg din
rândul lor un președinte pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Comisia Europeană are un număr de membrii echiva lent cu numărul statelor membre
(câte un comisar din fiecare stat membru al Uniunii Europene). Aceștia sunt numiți pe o
perioadă de 5 a ni, exercitându -și funcția independent, în interesul general al Uniunii.
Consiliul Uniunii Europene, denumit și Consiliul de Miniștrii, este format din miniștrii
statelor membre, sunt responsabili în fața parlamentului țării din care provin, iar întrunirile
se organizează la nivel de miniștrii de ramură, cum ar fi afaceri externe, transport, mediu
etc., întâlnirile purtând numele subiectului în cauză, astfel dacă se întâlnesc miniștrii
transportului, consiliul se va numi „Consiliul pentru Transpor t”. Consiliul UE îndeplinește
o funcție legislativă , astfel el poate adopta regulamente, decizii, directive, recomandări și
avize. Consiliul Uniunii Europene adoptă legislația europeană, coordonează politicile
economice ale statelor membre, încheie înțeleg eri la nivel internațional, aprobă bugetul
european, dezvoltă politica externă și de securitate comună, coordonează cooperarea
tribunalelor și a forțelor de poliție naționale în probleme de criminalitate. Fiecare stat deține
președinția, prin rotație, pent ru o perioadă de 6 luni.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene este instituția care supraveghează
respectarea dreptului comunitar. CJCE are în compunere câ te un judecător pentru fiecare stat
membru și 8 avocați generali stabiliți de comun acord, este constituită din Curtea de Justiție,
Tribunalul de Primă Instanță, Tribunalul Funcției Publice și poate judeca litigiile de drept
comunitar între statele uniunii, instituții, societăți comerciale și persoane fizice.
Curtea Europeană de Conturi, înființată in anul 1975, a devenit instituție europeană
după ce tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993. Este formată
din specialiști din domeniul finanțelor , câte unul pentru fiecare stat membru al UE și care
sunt numiți pentru o pe rioadă de 6 ani. Curtea de Conturi are funcția de control financiar al
instituțiilor și organismelor UE, precum și funcția de verificare a conturilor și a execuției
bugetului UE.
Uniunea Europeană mai are în subordine următoarele organisme:
 organisme fina nciare:
 Banca Central Europeană
 Banca Europeană de Investiții
 Organisme consultative:
 Comitetul Economic și Social
 Comitetul Regiunilor

8  Organisme descentralizate ale UE – Agenția Europeană de Mediu
 Organisme de cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Europol
 Organisme specializate – Avocatul poporului sau Ombudsman
1.2. Înființarea zonei euro
Odată cu crearea proiectului european a apărut și ideea creării unei monede unice. În
anul 1950, economistul francez Jacques Rueff afirma că „Europa va exista prin moneda
unică, ori nu va exista deloc”. În primii ani de funcționare a proiectului european, mai multe
țări au considerat satisfăcător sistemul global de rate de schimb, bazat pe dolar, care a fost
stabilit la conferința de la Bretton Woods în anul 1944, atunci când au luat naștere Banca
Mondială și Fondul Monetar Internațional. Franța a concluzio nat că, acest sistem ar aduce
un avantaj Statelor Unite ale Americii, astfel Comisia Europeană a propus oficial, în anul
1962, adoptarea unei monede unice europene. Germania, prin vocea cancelarului Willy
Brandt, a redeschis subiectul creării unei monede unice europene, inițiativă ce a fost inclusă
în anul 1971 în Raportul Werner , raport ce a fost aprobat în anul 1972 de șefii de guvern din
cele 6 state membre, plus șefii de guvern din cele trei țări care urmau să se alăture în anul
1973 si anume: Marea Br itanie, Irlanda, Danemarca.
Deoarece Germania avea nevoie de o mai mare stabilitate monetară, a elaborat un
sistem care raporta marea majoritate a monedelor europene la marca germană, urmărindu -se
fixarea unor limite în privința fluctuațiilor ratelor de schimb bilaterale. Acest proces se
realiza prin intervenția băncii centrale. Acest sistem a fost luat ca model și în anul 1979 s -a
constituit Sistemul Monetar European, având ca principal scop introducerea unui mecanism
al cursului de schimb prin care să s e reducă marjele de fluctuație între monedele europene
la circa 2,25 % sau la 6 % pentru monedele care nu făceau parte din sistemul european.
Jacques Delors, ministrul de finanțe francez și mai târziu președinte al Comisiei
Europene a readus în atenție pl anurile de adoptare a monedei unice, rezultatul fiind, la
solicitarea lideriilor europeni din iunie 1988, Raportul Delors , care era o strategie în trei
etape pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare Europene. Etapele erau următoarele:
realizarea pie ței unice, lansarea Băncii Centrale și asigurarea convergenței economice,
stabilirea ratei de schimb, lansarea monedei unice europene (euro) și punerea în circulație a
monedelor și bancnotelor. Raportul Delors a fost baza Tratatului de la Maastricht aproba t în
luna decembrie a anului 1991 și semnat oficial în februarie 1992. Tratatul de la Maastricht a
dus la înființarea Băncii Centrale Europene și introducerea monedei unice, ce urma a fi
lansată până în 1997 sau cel mai târziu în anul 1999.

9 Între anii 199 9 și 2002, douăsprezece dintre statele Uniunii Europene au aderat la zona
cu mone dă unică, denumită și zona euro, iar până în prezent 19 state au aderat la zona euro.
Toate țările Uniunii Europene participă, într -o măsură mai mică sau mai mare, la
Uniunea Economică și Monetară, dar unele dintre ele nu folosesc euro, astfel Danemarca și
Marea Britanie au ales să rămână în afara zonei încă de la început, iar alte state nu pot adera
la zona euro deoarece nu îndeplinesc condițiile impuse. Criteriile de convergență impuse
prin Tratatul de la Maastr ich se rezumă la un set de indicatori economici și juridici, dintre
aceștia menționăm: stabilitatea prețurilor, finanțe publice so lide și sustenabile, rata
dobânzilor pe termen lung, stabilitatea cursului de schimb. Țările care vor adera la moneda
comună trebuie să -și limiteze cheltuielile și deficitele. Deficitele trebuie să fie mai mici de
3% din PIB, iar datoriile să fie mai mici de 60% din PIB.
Moneda euro face parte din viața a peste 337 de milioane de cetățeni europeni, din 19
state membre ale Uniunii Europene.
Țările care fac parte din zona euro sunt:
 de la 1 ianuarie 1999 – Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franța, Italia, L uxemburg,
Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda;
 de la 1 ianuarie 2001 – Grecia;
 de la 1 ianuarie 2007 – Slovenia;
 de la 1 ianuarie 2008 – Cipru, Malta;
 de la 1 ianuarie 2009 – Slovacia;
 de la 1 ianuarie 2011 – Estonia;
 de la 1 ianuarie 2014 – Letonia;
 de la 1 ianuarie 2015 – Lituania.
Dintre statele care UE care nu folosesc moneda euro, amintim: Bulgaria, Cehia,
Danemarca, Croația, Ungaria, Polonia, România, Suedia, Marea Britanie.
Putem spune că, procesul de creare a zonei euro a fost unul politic, crite riile economice
cazând pe plan secund, astfel în cadrul procesului de creare a zonei euro s -a urmărit în primul
rând realizarea unificării monetare, considerându -se că realizarea convergenței economice
va avea loc ulterior și treptat în timp. Există limite serioase ale politicii monetare condusă
de BCE asupra parcursului economic din zona euro, cea mai importantă fiind faptul că
politica fiscală a rămas în atribuțiunile statelor membre, astfel unele state din uniune folosesc
politica fiscală pentru accelera rea procesului convergenței economice sau pentru a
contracara efectele negative apăru te la nivel de țară, deoarece p olitica monetară a fiecărui
stat nu mai este o opțiune.

10 1.3. Avantajele și dezavantajele zonei euro și a monedei unice
Analizarea efectelor produse de intoducerea monedei unice și a unei politici monetare
comune asupra țărilor care au aderat la zona euro, până în anul 2008 – anul apariției crizei
economice, putem afirma că această decizie a fost un succes. Moneda euro a devenit în
scurtul timp de la introducere un pilon se stabilitate monetară în cadrul UEM, la nivel
internațional fiind recunoscută de toate țările. Astfel, datorită performanțelor înregistrate și
a acceptării de către agenții economici, moneda unică europeană a devenit a doua v alută
internațională de referință, după dolarul american. O parte majoră din fluxurile globale de
comerț sau din tranzacțiile financiare se desfășoară în moneda euro. Multe din statele lumii
au decis să -și sporească rezervele valutare proprii în această va lută. La nivelul zonei euro
s-au înregistrat o serie de aspecte pozitive după introducerea monedei unice, astfel putem
menționa scăderea progresivă a nivelului inflației, care în urma politicilor economice
stabilite de Banca Centrală Europeană s -a stabil izat în jurul valoarii de 2 %, creșteri
economice moderate în jurul valorii de 2 % anual , gradul de ocupare al forței de muncă la
nivelul zonei a crescut și a fost însoțită de reforme aferente pieței muncii, o mai mare
stabilitate fiscală produsă de reglem entări suprastatale stricte care au fost cerute de Pactul de
Creștere și Stabilitate, o integrare financiară a statelor mai rapidă, cu reduceri generalizate
ale ratelor dobânzilor și o mai mare flexibilizare a mediului investițional.
Din analizarea în profunzime a acestor aspecte pozitive, s -a ajuns la concluzia că
acestea nu sunt liniare. Ele se manifestă diferit de la o țară la alta, în funcție de realitățile
economice, sociale și politice. Putem concluziona că cele mai mari avantaje le au statele
mari, puternic dezvoltate economic, care au o bază tehnologică avansată, niveluri ridicate
ale productivității forței de muncă și o structură diversă a exporturilor.
Economiile statelor dezvoltate sunt destul de omogene, având cicluri de af aceri
sincronizate și care răspund mult mai bine șocurilor venite din exterior. Aceste state
beneficiază și de o „greutate” mai mare în luarea deciziilor politice de la nivelul UEM.
Introducerea monedei euro a reprezentat, pentru aceste state, continuarea consolidării
puterii lor economice într -un climat de o mai mare stabilitate monetară și au profitat de
exinderea piețelor de desfacere și de posibilitățile investiționale.
Statele aflate la periferia zonei euro au obținut rezultate diferite. După introducerea
monedei euro, în aceste țări stabilitatea sistemului monetar a crescut , rata inflației a scăzut,
dar nu la nivelul înregistrat de statele dezvoltate, costurile de tranzacționare s -au redus,
volatilitatea cursului de schimb și a ratei dobânzii au scăzut. Datorită unor particularități din
cadrul acestor economii și chiar a lipsei de viziune și voință a factorului politic, uneori aceste

11
avantaje s -au transformat în dezavantaje. Din cauza că baza economică a acestor state era
eterogenă față de cea din marile economii ale zonei euro, iar ciclurile de afaceri nu erau
sincronizate, rezultatele pozitive ale politicilor comune au fost obținute atunci când situația
dintr -un stat „satelit” al zonei euro a fost identică cu cea existentă în statele mari. Datorită
unei baze tehnologice învechite (perimate), a unei productivități scăzute a forței de muncă,
existenței unui export necompetitiv și puțin diversificat, statele mici nu au putut materializa
avantajele monetare în avantaje economice. Aceste state au su portat șocuri care s -au
manifestat în timp, depășirea acestor evenimente s -a făcut cu costuri mari din cauza lipsei
politicilor monetare proprii. Adoptarea monedei euro nu a dus la eliminarea tuturor
problemelor și accederea în zona bunăstării. Procesul in trării în UEM, după unii specialiști,
nu trebuie să fie un scop în sine, el trebuie să fie mai curând o ultimă măsură, care urmează
după o pregătire temeinică a economiilor pentru evenimentele postaderare. Nerespectarea
acestei cronologii, pe termen scurt și pe termen mediu riscurile sunt majore, iar pe termen
lung există posibilitatea menținerii și adâncirii dezechilibrelor economice.
În final, putem concluziona că moneda euro a adus beneficii concrete cetățenilor,
întreprinderilor și statelor membre. Pentru cetățeni schimbările și avantajele pe care le -a adus
euro, se pot rezuma la faptul că nivelul de trai, creditele ipotecare nu mai depind de inflația
ridicată și de ratele de schimb volatile ca în anii `70, `80, inflația menținându -se în jurul
valorii de 2 % sau sub aceasta. Cetăț eniilor nu li se mai percep comisioane costisitoare de
schimb valutar la trecerea frontierelor din zona eu ro. Când retrag sau transferă bani într -o
altă țară din zona euro nu mai plătesc comisioane în plus.
Figura 1.1.
Indicele prețurilor de consum – variația procentuală față de anul precedent

ES

IT

FR

DE
Zona euro

Ținta BCE de 2 %

1
970 1
972 1
974 1
976 1
978 1
980 1
982 1
984 1
986 1
988 1
990 1
992 1
994 1
996 1
998 2
000 2
002 2
004 2
006 2
008 2
010 2
012 2
014 2
016

Sursa: Eurostat, OCDE și Banca Mondială

12

Pentru întreprinderi beneficiile participării la o piață unică și la cel mai mare bloc
comercial din lume se pot rezuma la economia de timp și bani, inexistența riscurilor valutare
sau a costurilor de tranzacții pentru operațiuni transfrontaliere, pentru c lienții din 19 țări
facturi emise într -o singură monedă, contractarea de împrumuturi a devenit mai ieftină și
mai ușoară, iar pe plan mondial se pot face mai multe afaceri decât se făceau în mă rci
germane, franci sau lire. Gu vernele din zona euro au econo misit aproximativ 50 de miliarde
de € cu plățile aferente dobânzilor, acestă sumă a putut fi folosită pentru a se reduce datoria
publică, pentru a majora investițiile publice sau pentru a aloca fonduri educației.
Moneda unică beneficiază constant de un spr ijin puternic din partea cetățenilor din
zona euro, acesta ajungând în aprilie 2017 la o medie de 72 %, cel mai ridicat nivel de
susținere de până acum.
Figura 1.2.
Sprijinul cetățenilor pentru moneda unică

PENTRU

ÎMPOTRIVĂ

2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016

Sursa: Comisia Europeană și Eurobarometrul 2017.

Capitolul 2. Zona euro în timpul crizei și post -criză .
2.1. Începuturile crizei în zona euro
Criza mondială care s -a declanșat în perioada 2007 – 2008 a scos în evidența
fragilitatea monedei unice și a afectat puternic zona euro. Criza financiară a început ca o
problemă de creditare subprime în SUA, apoi s -a întins în vestul, în centrul și estul Europei
și chiar în Asia. Ce sunt creditele subprime? Aceste credite sunt frecvente în țările cu piețe
financiare dezvoltate, mai ales în SUA și Europa Occidentală și sunt acordate persoanelor
care au un istoric de rambursar e prost sau au potențiale financiare slabe. Dacă un client are

13 dificultăți în obținerea unui credit pe cale normală la o bancă, creditele subprime sunt o
soluție la problemele sale. Instituțiile de credit acordă aceste împrumuturi deoarece rata
dobânzilor pentru creditele subprime sunt mult mai mari decât ratele creditelor normale.
Nici aceste credite nu sunt acordate oricărei persoane care le solicită. Analiza și alegerea
clienților fac obiectul unei întregi teorii financiare, care la final oferă creditor ului o șansă
substanțială de câștig.
Putem spune că startul oficial al crizei economice din perioada 2007 – 2008 a fost dat
de falimentul băncii americane „Lehman Brothers”. Principalele aspecte sub care s -a
manifestat criza, au fost: lipsa lichidităților de pe piața bancară și financiară și o scădere
importantă a valorii acțiunilor de pe piața bursieră. Pierderile de pe piața internațională de
capital, cumulate pentru perioada cuprinsă între septembrie 2008 și februarie 2009 , au ajuns
la suma de 34,6 mii de miliarde de dolari. Valoarea acțiunilor a scăzut la nivel mondial în
anul 2008 cu 28,7 mii de miliarde dolari, plus pierderile din primele două luni din anul 2009
în valoare de 5,9 mii de miliarde de dolari. Putem spune că piețele de capital au pierdut mai
mult de jumătate din valoare, știind că la sfârșitul anului 2007 valoarea totală a pieței de
capital mondiale era de 66,82 mii de miliarde de dolari. Tot în anul 2008, PIB -ul mondial a
fost de 78.360 de mii de miliarde de dolari, din care aproape 25 % au fost realizate de
Uniunea Europea nă și alte 20 % realizate de SUA. Expansiunea piețelor și cheltuielile
consumatorilor, condiserate motoare ale creșterii economice, au avut un ritm scăzut la
începutul crizei și în primele luni ale anului 2009. Încredere a în economia zonei euro s -a
diminuat, iar inflația în zona euro era, în august 200 8, la 3,8 %, aproape dublu față de 2 %,
care era ținta Băncii Centrale Europene. Deteriorarea sectorului economic și financiar va
duce la concedieri , de aici rezultând un nu măr mare de șomeri, număr ce va afecta toate
piețele. Pe piața bancară londoneză, în urma scăderii cererii pentru produse
financiare/bancare au fost reduse 62 mii locuri de muncă. Rata șomajului a crescut în Marea
Britanie datorită reducerii numărului locu rilor de muncă din sectoru l bancar și din domeniul
constru cțiilor. În august 2008 Anglia se confrunta cu o inflație de 4,7 %, iar în Irlanda
șomajul a crescut la 6,3 %. Chiar și o ficialitățile germane au recunoscut că țara lor a intrat
în cea mai severă re cesiune din ultimii 12 ani.
Problemele apărute în sectorul bancar și care au afectat economiile statelor dezvoltate,
au dus la reducerea intrărilor de capital pe piețele emergente cu aproape 25%. Aceste
probleme monetare, financiare și bursiere au fost urmate de scăderi prelungite și drastice ale
activității economice. Astfel, la materii prime s -au înregistrat prețuri record, s -a amplificat
criza creditelor și au scăzut prețurile locuințelor.

14 Statele est europene au fost și ele afectate de criza financiară, astfel ritmul de creștere
economică a încetinit în cele mai multe țări din această regiune.
Uniunea Europeană, prin deciziile luate de Comisia Europeană pentru statele membre
a demontrat un caz de intervenționism în politicile economice în vre muri de criză, fără
implicații în structurile aflate în criză.. În ianuarie 2009, Comisia Europeană a realocat 5
miliarde € din banii necheltuiți pentru proiecte energetice ecologice, ferme eoliene offshore,
dezvoltarea internetului în bandă largă pentru z onele rurale. Planul european de salvare a
băncilor cu probleme a avut următoarele reguli: sprijinul trebuie acordat la timp si deobicei
este temporar, interesele contribuabililor trebuie protejate , acționarii existenți suportă
consecințele intervenției gu vernului, guvernele pot schimba conducerile băncilor și pot
schimba politicile monetare ale acestora, reglementările ajutoa relor de stat în uniune trebuie
respectate și trebuiesc evitate efectele secundare asupra altor țări. Inițial au fost varsați de
guve rnele europene aproximativ 500 miliarde euro pentru sprijinirea piețelor bancare, după
cum urmează: 250 miliarde € pentru garantarea creditelor interbancare în Germania, 126
miliarde € pentru s alvarea unor bănci britanice de la faliment, 24 miliarde € pent ru Fortis
(bancă olandezo -belgiană) din Belgia, 45 miliarde € de la băncile și companiile germane de
asigurări, 41 miliarde € din partea Greciei pentru salvarea băncilor sale prin acordarea de
garanții guvernamentale și prin achiziția de participații, Rusi a a „investit” 27 miliarde €
pentru scoaterea băncilor rusești din impas , italienii de la Unicredit au atras 7 miliarde €. În
luna octombrie 2008, ajutoarele date sistemelor bancare naționale erau: Marea Britanie –
380 miliarde €; Franța – 360 miliarde €; Spania și Austria – câte 100 miliarde €; Italia – 40
miliarde €; Portugalia – 20 miliarde €, aceste sume nu au fost „cadouri” pentru bancheri ci
sume necesare ca investitorii și consumatorii să poată funcționa rațional.
Putem da câteva exemple de implicare a guvernelor pentru salvarea anumitor instituții
financiare. Banca Fortis a fost salvată de la faliment prin acțiuni de sprijin financiar făcute
de guvernele Belgiei, Olandei și Luxemburgului. Fortis, alături de RBS (Scoția) și Banco
Santander Spania, a p reluat unități ale ABM Amro Bank și a operațiunilor de write -down,
reducere a valorii contabile a activelor, operațiune ce a costat 24 miliarde €. M enționăm că
aproximativ jumătate din locuitorii Belgiei sunt clienți ai Fortis. Banca Hypo Real Estate a
fost salvată de guvernul german aliat cu alte bănci comerciale. Guvernul islandez a
naționalizat trei bănci în încercarea de a furniza lic hidităț i și a stabiliza piața financiară
islandeză .

15 2.2. Indicatori economici pentru analiza unei economii . Evoluția indicatori lor
economici pentru UE și zona euro între 2006 -2016
Sursa pentru mai mulți indicatori economici cunoscuți, prin care se pot mă sura
rezultatele unei economii sunt conturile naționale. Cea mai utilizată unitate de ma sură pentru
dimensiunea generală a unei economii este produsul intern brut (PIB). Indicatorii derivați
precum PIB pe cap de locuitor se utilizează ca instrumente de comparare a nivelurilor de trai
sau monitorizare a procesului de convergență/divergență economică în UE.
Elaborarea unor indicatori asociați, a unor componente specifice PIB -ului, legați de
producția economică, importuri/exporturi, consumul/investițiile pe plan intern, distribuirea
veniturilor și a economiilor , oferă informaț ii referitoare la forțele principale ale act ivităț ii
economice, putându -se concepe, monitoriza și evalua politicile specifice ale Uniunii
Europene.
La nivel mondial criza ecnomică și mondială a adus, în anul 2009, o recesiune gravă
în SUA, UE și în Japonia. Această recesiune severă a fost urmată în anul 2010 de o redresare.
Reducerea apreciabilă a ratei de creștere a PIB -ului în Uniunea Europeană , urm ată de
scăderea PIB -ului real de 4,4 %, a fost considerat unul din factorii apariției crizei din 2008.
Redresarea UE s -a concretizat printr -o creștere a indicelui de volum al PIB -ului de 2,1 % în
anul 2010 și încă o creștere de 1,7 % în anul 2011. În anul 2012 PIB -ul a scăzut, în termeni
reali, cu 0,5 %, apoi s -au înregistrat rate pozitive de variație mai mari, astfel: 0,2 % în anul
2013, 1,6 % în anul 2014, 2,2 % în anul 2015. În zona euro, ratele de variație au fost aproape
identice cu cele din Uniunea Europeană până în anul 2010 , iar în anul 2011 creșterea a fost
mai redusă având valoarea de 1,5 %, reducerea din anul 2012 a fost mai reliefată , având
valoarea de – 0,9 %, reducere menținută și în anul 2013, aproape -0,3 %. În anii 2014 și
2015, în zona e uro creșterea PIB -ului real a fost mai redusă decât în Uniunea Europeană.
Creșterea PIB –ului real a avut diferențe mari / evidente în timp și între statele membre
ale Uniunii Europene. După ce toate statele membre, mai puțin Polonia, au avut reduceri în
anul 2009, în 2010 s -a observat o creștere economică în 23 de state din UE, situație repetată
și în 2011. În 2012 doar 13 state au avut o expansiune economică, iar în anul 2013 a existat
o creștere în majoritatea statelor, rată pozitivă de variație observân du-se în 17 state , crscând
la 25 de state în 2014 și la 27 în anul 2015. Un singur stat a avut o rată negativă în anul 2015,
înregistrând o scădere de 0,2 % după ce în 2014 a avut o creștere de 0,4 %, șase reduceri
între anii 2008 – 2013 și acela a fost G recia. În schimb, în anul 2016, pentru prima dată după
2007, niciun stat membru nu a raportat o scădere a PIB -ului, astfel 27 de state au raportat o
creștere, îar Grecia nu a avut nicio schimbare.

16 În tabelul următor am prezentat creșterea PIB -ului real pentru perioada 2006 – 2016,
ca evoluție în procente față de anul anterior, atât pentru statele din Uniunea Europeană,
pentru cele din zona euro, cât și pentru state care nu fac parte din acestea .
Tabelul 2.1.
Creșterea PIB -ului real, 2006 -2016 (evoluție î n % față de anul anterior; % pe an)

Sursa: Eurostat, OCDE și Banca Mondială
2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016Media
2006-2016
Uniunea Europeana-28 3,3 3,1 0,4 -4,4 2,1 1,7 -0,5 0,2 1,6 2,2 … 0,7
Zona euro – 19 3,2 3,0 0,4 -4,5 2,1 1,5 -0,9 -0,3 1,2 2,0 … 0,5
Belgia 2,5 3,4 0,7 -2,3 2,7 1,8 0,1 -0,1 1,6 1,5 1,2 1,1
Bulgaria 6,9 7,3 6 -3,6 1,3 1,9 0 0,9 1,3 3,6 3,4 2,2
Cehia 6,9 5,5 2,7 -4,8 2,3 2 -0,8 -0,5 2,7 4,5 2,4 1,6
Danemarca 3,9 0,9 -0,5 -4,9 1,9 1,3 0,2 0,9 1,7 1,6 1,3 0,4
Germania 3,7 3,3 1,1 -5,6 4,1 3,7 0,5 0,5 1,6 1,7 1,9 1,2
Estonia 10,3 7,7 -5,4 -14,7 2,3 7,6 4,3 1,4 2,8 1,4 1,6 0,7
Irlanda 5,9 3,8 -4,4 -4,8 2 0 -1,1 1,1 8,5 26,3 5,2 3,4
Grecia 5,7 3,3 -0,3 -4,3 -5,5 -9,1 -7,3 -3,2 0,4 -0,2 0 -2,7
Spania 4,2 3,8 1,1 -3,6 0 -1 -2,9 -1,7 1,4 3,2 3,2 0,3
Franta 2,4 2,4 0,2 -2,9 2 2,1 0,2 0,6 0,9 1,1 1,2 0,8
Croatia 4,8 5,2 2,1 -7,4 -1,7 -0,3 -2,2 -1,1 -0,5 1,6 2,9 -0,2
Italia 2 1,5 -1,1 -5,5 1,7 0,6 -2,8 -1,7 0,1 0,8 0,9 -0,6
Cipru 4,5 4,8 3,9 -1,8 1,3 0,3 -3,2 -6 -1,5 1,7 2,8 0,2
Letonia 11,9 9,9 -3,6 -14,3 -3,8 6,4 4 2,6 2,1 2,7 2 0,6
Lituania 7,4 11,1 2,6 -14,8 1,6 6 3,8 3,5 3,5 1,8 2,3 1,9
Luxemburg 5,2 8,4 -1,3 -4,4 4,9 2,5 -0,4 4 5,6 4 4,2 2,7
Ungaria 3,9 0,4 0,9 -6,6 0,7 1,7 -1,6 2,1 4 3,1 2 0,6
Malta 1,8 4 3,3 -2,5 3,5 1,4 2,6 4,5 8,3 7,4 5 3,7
Olanda 3,5 3,7 1,7 -3,8 1,4 1,7 -1,1 -0,2 1,4 2 2,2 0,9
Austria 3,4 3,6 1,5 -3,8 1,9 2,8 0,7 0,1 0,6 1 1,5 1
Polonia 6,2 7 4,2 2,8 3,6 5 1,6 1,4 3,3 3,8 2,7 3,5
Portugalia 1,6 2,5 0,2 -3 1,9 -1,8 -4 -1,1 0,9 1,6 1,4 -0,2
Romania 8,1 6,9 8,5 -7,1 -0,8 1,1 0,6 3,5 3,1 3,9 4,8 2,4
Slovenia 5,7 6,9 3,3 -7,8 1,2 0,6 -2,7 -1,1 3,1 2,3 2,5 0,8
Slovacia 8,5 10,8 5,6 -5,4 5 2,8 1,7 1,5 2,6 3,8 3,3 3,1
Finlanda 4,1 5,2 0,7 -8,3 3 2,6 -1,4 -0,8 -0,6 0,3 1,4 0,1
Suedia 4,7 3,4 -0,6 -5,2 6 2,7 -0,3 1,2 2,6 4,1 3,2 1,7
Marea Britanie 2,5 2,6 -0,5 -4,3 1,9 1,5 1,3 1,9 3,1 2,2 1,8 1,1
Islanda 5 9,4 1,5 -6,9 -3,6 2 1,2 4,4 1,9 4,1 7,2 2
Norvegia 2,4 2,9 0,4 -1,6 0,6 1 2,7 1 1,9 1,6 1 1,1
Elvetia 4 4,1 2,3 -2,1 3 1,8 1 1,8 2 0,8 … 1,6
Muntenegru … … … … … … -2,7 3,5 1,8 3,4 … …
Macedonia 5,1 6,5 5,5 -0,4 3,4 2,3 -0,5 2,9 3,6 3,8 2,4 2,9
Albania 5,9 6 7,5 3,4 3,7 2,5 1,4 1 1,8 2,6 … 3,3
Serbia 4,9 5,9 5,4 -3,1 0,6 1,4 -1 2,6 -1,8 0,8 2,8 1,3
Turcia 7,1 5 0,8 -4,7 8,5 11,1 4,8 8,5 5,2 6,1 4,9
Kosovo … … … 3,6 3,3 4,4 2,8 3,4 1,2 4,1 … …

17 Figura 2.1.
Creșterea PIB -ului real între 2006 -2016 (evoluție % față de anul anterior) comparativ între
Uniunea Europeană și Zona euro.

Sursa: Eurostat, OCDE și Banca Mondială
Din datele prezentate în tabel observăm, că în anul 2016 cele mai mari rate de creștere
a PIB -ului real au fost constatate în Irlanda – 5,2 % și în Malta – 5 %. La polul opus, cele
mai scăzute rate au fost înregistrate în Italia, cu o creștere de 0,9 % și în Franța și Belgia cu
o creștere de 1,2 %. Rata de variație în cazul Greciei a fost de 0 %. Rate pozitive de variație
în perioada 2006 -2016 a înregistrat și Polonia. Danemarca, Germania, Franța, Austria,
Marea Britanie, Malta, Estonia, Lituania și Slovac ia au înregistrat consecutiv, până în anul
2016, șapte rate anuale pozitive. Ultima rată de variație negativă a acestor state, a fost
înregistrată în anul 2009, atunci când criza atinsese apogeul său. Același lucru putem spune
și de state le care nu sunt me mbre UE, astfel Norvegia, Elveția, Turcia, Albania, ultima lor
rată de variație negativă fiind în anul 2009.
Criza economică si financiară a dus, în ultimii 10 ani, la scăderea performanței
economiilor țărilor membre ale Uniunii Europene și a zonei euro. D in tabelul prezentat, se
constată că ratele de creștere medii pentru Uniunea Europeană și zona eu ro au fost, în
perioada 2006 -2016, de 0.7 % pe an, respectiv 0.5 % pe an. Cele mai mari creșteri, în
perioada 2006 -2016 au fost realizate de Malta – cu o creștere medie de 3,7 %, Polonia – cu o
creștere medie de 3,5 %, Irlanda – cu o creștere medie de 3,4% ș Slovacia – cu o creștere
medie de 3,1 %. Tot în perioada 2006 -2016, tendințe negative în evoluția globală a PIB -ului
regăsim în state ca: Grecia, Italia, Croația și Portugalia. -5,0-4,0-3,0-2,0-1,00,01,02,03,04,0Cresterea PIB -ului real intre 2006 -2016 (evolutie in % fata de anul anterior) UE si Zona
euro
Uniunea Europeana-28 Zona euro – 19

18 Ca o concluzie, putem spune că pentru statele din zona euro, în comparație cu statele
membre ale Uniunii Europene, rata de creștere a PIB -ului în perioada 2006 – 2016, este mai
mică cu 0,2 procente . Zona non -euro a UE cuprindea în anul 2003 trei state: Marea Britanie,
Danemarca și Suedia. Între anii 2003 – 2014 economia acestor state au crescut în medie cu
17,9 %. În anul 2004 au aderat la UE încă 10 state, uniunea extinzându -se în 20 07 și 2013
cu încă 3 state. În anul 2014 statele non -euro erau în număr de 9, iar media creșterii
economice a acestor state a fost de 29,6 %, cu mult peste media statelor vechi din zona euro,
care au avut o medie de 12 %. Totuși, creșterea a fost sub media statelor care au aderat la
zona euro după anul 2007 și care a fost de aproximativ 37,1 %. Menționăm că majoritatea
statelor care au aderat la zona euro după anul 2007 , au avut o creștere medie anuală mai mică
după ce au aderat la moneda euro. Deducem că z ona euro oferă perspective mai mici de
creștere decât zona non -euro.
Un alt indicator pe care -l putem folosi pentru a compara economiile diferitelor state
este standardul puterii de cumpărare (SPC). Acest standard adaptează valorile pentru a
reprezenta diferențele la nivel de prețuri între țări. Menționăm că în anul 2016, PIB -ul în
Uniunea Europeană a avut valoarea de 1 4 800 miliarde SPC. Zona euro a avut un aport de
70,6 % din PIB -ul măsurat în SPC, fiind mai mică decât valoarea înregistrată în anii 2006 și
2007, anume 72,3 %. Un procent de 67,1 % din PIB -ul UE în anul 2016 a fost reprezentat
de economiile a cinci state membre a uniunii (Germania, Franța, Marea Britanie, Italia,
Spania), acesta fiind mai mic cu 2,0 puncte procentuale decât în 2006.
Un alt indicator folosit pentru a compara și evalua nivelul de trai, este PIB -ul pe cap
de locuitor, care reprezintă o cifră ajustată la dimensiunea unei economii prin prisma
numărului de locuitori. În anul 2016, PIB -ul mediu pe cap de locuitor, la prețurile actuale, a
fost de 29 de mii €. Pentru a se putea compara PIB -ul pe cap de locuitor între statele membre
ale UE și statel e nemembre , s-au analizat valori care au fost exprimate în SPC, ajustate
pentru diferențele de la nivelul prețurilor din aceste țări. Pentru Uniunea Europeană, SPC
sunt calculate astfel încât un SPC este egal cu un euro. Poziția celorlalte țări poate fi
exprimată printr -o comparație cu media din Uniunea Europeană, care este stabilită la 100.
Statul membru UE care are cel mai mare PIB / cap de locuitor exprimat în SPC în anul 2016,
cu 2,7 ori mai mare decât media uniunii, este Luxemburg. Acest lucru a fost p osibil datorită
numărului mare de lucrători care vin din Franța, Germania și Belgia, așa numiții „lucrători
transfrontalieri”. Opus Luxemburgului, în Bulgaria, PIB -ul pe cap de locuitor exprimat în
SPC a fost sub jumătate din media uniunii. În România PIB –ul pe cap de locuitor exprimat
în SPC a avut în anul 2016 un nivel de 55 % din media Uniunii Europene. Din rapoartele

19 Eurostat se constată că majoritatea statelor membre ale uniunii care au aderat în 2004, 2007
și 2013, au trecut de la o poziție sub medi a UE în anul 2006, la o poziție aflată mai aproape
de media UE în anul 2016.
PIB-ul mai poate fi analizat și din perspectiva producției, astfel ne poate fi oferită o
imagine asupra importanței unor activități , sub modul cum acestea contribuie la valoarea
adăugată brută totală la prețurile de bază. Dintre aceste activităti menționăm: agricultura,
silvicultura și pescuitul; industria; construcțiile; servicii de distribuție comercială,
transporturi, servicii de cazare și alimentație publică; servicii de infor mare și comunicare;
servicii financiare și de asigurări etc. În anul 2016, ca nivel de importanță și contribuții
au fost activitățile imobiliare – 11,2 %, serviciile profesionale, tehnice, științifice,
administrative și de sprijin (servicii pentru întreprinderi) – 11 %, activitățile de construcții –
5,3 %, serviciile financiare și de asigurări – 5,1 %, serviciile de informare și comunicare –
5 %, servicii din divertisment – 3,5 % ș i din agricultură, silvicultură și pescuit – 1,5 %. În
anul 2016, i ndustria a avut o cotă din valoarea adăugată la nivelul UE de aproximativ
19,3 %, iar administrația publică , educația, sănătatea au ajuns la 19 %.
Productivitatea muncii pe lucrător salariat se poate calcula pe baza datelor ajustate
pentru variația prețurilor, în cazul în care se folosește pentru combaterea efectelor inflației.
În perioada 2006 – 2016, productivitatea muncii pe lucrător salariat în termeni reali a
înregistrat creșteri la marea majoritate a activităților. Creșterile cele mai mari s -au înregistrat
în agricultură – 28 %, la serviciile de informare și comunicare – 22,8 % și în industrie –
14,8 %. Tot în perioada 2006 – 2016 s -a constat că productivitatea muncii pe lucrător salariat
a crescut în majoritatea statelor membre ale uniunii, scăderi înregistrând numai Italia, Grecia,
Luxemburg, Finlanda și Croația. Productivitatea muncii pe ora de muncă, între anii 2006 –
2016, a avut creștere în toate statele Uniunii Europene, mai puțin în Grecia.
Analizând evoluția componentelor PIB -ului pe partea de cheltuieli, s -a observat că, în
Uniunea Europeană, cheltuielile privind consumul final au crescut, ca volum, cu circa 8,4 %
în perioada 2006 – 2016, cu mici scăderi în anii 2009 și 2012. Pentru administrația publică,
cheltuielile pentru consumul final au crescut până la 12,2 % în aceeași perioadă. Creșterea
exporturilor a depășit creșterea importurilor, astfel la exporturi am avut o creștere de
34,2 %, iar la importuri de 28,4 %.
Din punctul de vedere al investițiilor, la nivelul statelo r din UE au fost diferențe mari
privind mărimea acestora, ceea ce reflectă stadiile diferite de dezvoltare economică. În anul
2016, formarea brută de capital fix a fost în UE de 19,7 % din PIB, iar în zona euro de
20,1 % din PIB. Cele mai ridicate p rocente au fost în Irlanda, Cehia, Suedia, Malta, iar cele

20 mai scăzute în Grecia și Portugalia. Cele mai multe investiții au fost făcute în sectorul privat ,
aproape 17 % din PIB -ul UE, iar în sectorul public investițiile au reprezentat circa 2,9 %.
Din per spectiva veniturilor, analiza PIB -ului UE ne -a arătat că pentru venitul rezultat
din procesul de producție, un rol important l -a avut remunerarea angajaților, aceasta
reprezentând 47,5 % din PIB. Nivelul de remunerare a angajaților în UE, în anul 2016, era
cu 14,4 % mai mare decât cea din anul 2008.
Cheltuielile pentru consumul gospodăriilor au reprezentat în 2016 aproape jumătate
din PIB -ul UE pentru 20 din statele membre, cele mai ridicate fiind în Cipru, Grecia, Lituania
și Portugalia, iar cele mai scăzu te au fost în Luxemburg.
Din toate datele prezentate, tragem concluzia că există avantaje, dar și dezavantaje
pentru țările care au aderat la zona euro.
Ca principale avantaje ale zonei euro menționăm:
 o bună poziționare în structurile europene și dreptu ri depline de vot (o țară non -euro
va putea fi exclusă de la dreptul de vot pentru probleme esențiale așa cu m ar fi
politica fiscală comună , uniunea bancară) ;
 eliminarea problemelor diferențelor de curs valutar , astfel se stimulează exportul,
importul, investițiile, împrumuturile ;
 utilizarea mai multor monede creează opreliști atât comerțului cu ridicata, cât și
comerțului cu amănuntul;
 se poate călători mai ușor și mai ieftin, pentru că nu es te necesar schimbul de valută,
cheltuieli pe comisioane și pe diferențe;
 moneda euro este o monedă stabilă din punct de vedere economic.
Ca dezavantaje putem menționa:
 statul care a ales trecerea la moneda unică și la zona euro este dependent de politica
economică a Uniunii Europene, astfel se reduce libertatea de decizie a acestuia;
 centralizarea puterii;
 criza zonei euro va afecta fiecare utilizator al monedei unice.
Inițial, după întroducerea monedei euro, între statele membre s -a observat o
convergență în ceea ce privește creșterea economică. Dar în urma crizei s-au constatat
diferențe majore între țări, în cazul rezultatelor economice, a competitivității, a solidității
sistemului bancar și a dezvoltării durabile a finanțelor publice. Dacă în primii ani de la
înființarea zonei euro creșterea economică a fost înse mnată, în perioada crizei, nivelul de
trai din multe state membre s -a deteriorat. Dacă în Germania creșterea economică a fost
relansată, în Italia PIB -ul a rămas sub valorile anterioare crizei. În zona euro, nu toate

21 economiile s -au refăcut în același mod. Printre motivele care pot explica diferențele dintre
rezultatele economice ale țărilor din zona euro regăsim nivelul investițiilor. Nivelul
investițiilor este foarte scăzut în țările care au avut dificultăți financiare în perioada crizei
economice. La înc eputul înființăriii zonei euro au fost diferențe și în ceea ce privește
costurile forței de muncă. În Germania evoluția costurilor forței de muncă au avut o evoluție
mult mai bună decât în Franța și Italia. O creștere considerabilă s -a observat și la dator ia
publică, aceasta putând fi redusă numai în ultimii ani. A crescut numărul creditelor
neperformante, acestea sunt mai preponderente în țările membre din sudul Europei decât în
celelalte state din zona euro.
2.3. România – evoluția indicatori lor economici în perioada 2006 – 2016
Cum a evoluat România de la criza economică și financiară din 2008 și până în
prezent? Este o întrebare la care tot mai mulți analiști economici încearcă să găsească un
răspuns.
Piețele financiare nu mai sunt la fel, chia r dacă au recuperat pierderile, PIB – ul are un
plus de 22 % în anul 2016 (170 miliarde €) față de anul 2008 (140 miliarde €), iar locurile
de muncă își „revin” greu, în anul 2008 erau un număr de 4,8 milioane angajați , iar în anul
2016 erau circa 4,75 mil ioane angajați. Creșterea cu 40 % a salariului mediu net nu a reușit
să scoată economia României de la coada clasamentului Uniunii Europene. Lipsa finanță rilor
a închis fabrici, iar în locul lor nu a pus nimic în producție. Investițiile străine au că zut, i ar
revenirea de 20 % din anul 2016 , nu aduce un avânt economiei, mai ales că numărul de
companii cu capital străin noi înființate este cel mai mic din ultimii 15 ani. Lipsa investițiilor
fac o țară să devină vulnerabilă și o lipsesc de bunăstare. Economia României a fost, în
perioada 1999 – 2008, în creștere, aceasta oprindu -se brusc în 2009. Dacă în 2008 PIB -ul
creștea cu 8,5 %, iar în anul 2016 ritmul de creștere a ajuns la 4,8 %. Consumul a crescut,
fiind susținut de reducerea TVA la alimente, iar exporturile sunt susținute de marile
companii din domeniul auto. Explozia consumului a făcut ca în anul 2016 să avem o situație
similară celei din anul 2008. Mult mai dramatică a fost situația datoriei publice externe.
Înainte de 2008 nivelul datoriei externe din PIB a fost de 15 %, iar în 2016 acesta a ajuns la
peste 40 %. Conform BNR în perioada ianuarie – noiembrie 2017 datoria totală externă a
crescut cu 1,4 miliarde €, iar datoria pe termen lung a fost de 69,3 miliarde €, aproximativ
73,5 % din tot alul datoriei externe.

22 Tabelul 2.2.
Creșterea PIB -ului real, 2006 -2016 (evoluție în % față de anul anterior; % pe an)
Pentru UE, Zona euro și România

Sursa: Eurostat, OCDE și Banca Mondială
Figura 2.2.
Creșterea PIB -ului real între 2006 -2016 (evoluție % față de anul anterior) compa rativ între
Uniunea Europeană, Zona euro și România .

Sursa: Eurostat, OCDE și Banca Mondială

În perioada ianuarie -noiembrie 2017, un deficit în valoare de 5,5 miliarde € a fost
înregistrat de contul curent al balanței de plăți. Acesta este în creștere cu 92,7 % față de anul
2016, când avea valoarea de 2,9 miliarde €. Deficitul de cont curent este indicatorul care
măsoară comerțul unui stat și care arată dacă valoarea bunurilor și serviciilor importate este
mai mare decât v aloarea bunurilor și serviciilor exportate. Deficitul de cont curent s -a mărit
odată cu mărirea deficitului comercial, ca urmare a creșterii semnificative a consumului.
După ultimele informații de la biroul european se statistică Eurostat din aprilie 2018,
deficitul bugetar al României în anul 2017 a fost de 2,9 % din PIB, iar ponderea datoriei
publice a fost de 35 % din PIB, printre cele mai scăzute din UE.
2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016Media
2006-2016
Uniunea Europeana-28 3,3 3,1 0,4 -4,4 2,1 1,7 -0,5 0,2 1,6 2,2 … 0,7
Zona euro – 19 3,2 3,0 0,4 -4,5 2,1 1,5 -0,9 -0,3 1,2 2,0 … 0,5
Romania 8,1 6,9 8,5 -7,1 -0,8 1,1 0,6 3,5 3,1 3,9 4,8 2,4-8,0-6,0-4,0-2,00,02,04,06,08,010,0Cresterea PIB -ului real 2006 -2016: UE, Zona euro, Romania
Uniunea Europeana-28 Zona euro – 19 Romania

23 PIB-ul reali zat de România în anul 2017 a fost de 858.333 milioane de lei, în creștere
față de anul 2016 când a avut valoarea de 762.342 milioane lei și un deficit în valoare de
26.018 milioane lei pentru anul 2017, față de 22.678 milioane lei în 2016. Cheltuielile
guvernamentale ale României au reprezentat în anu l 2017, 33,4 % din PIB, iar ven iturile au
reprezentat 30,5 % din PIB, astfel deficitul bugetar a fost de 2,9 %. Datoria guvernamentală
a crescut la 300.777 milioane lei în anul 2017, iar în anul 2016 aceasta a fost în valoare de
284.958 milioane lei, ponderea fiind de 35 % din PIB.
Ministerul de Finanțe și -a propus pentru anul 2018, respectarea angajamentului
României de a menține deficitul bugetar la o valoare sub 3 % și a indicat o creștere
economică sustenab ilă pentru anul 2018 și chiar pentru următorii.

Capitolul 3. Perspectivele z onei euro
3.1. Perspective pentru zona euro
Potrivit proiecțiilor macroeconomice pentru zona euro ale experților BCE din
septembrie 2017, pentru perioada următoare, creșterea activității economice în zona euro va
continua, având ritmuri de creștere cu mult peste potențial. După ce în anul 2017 s -a
consemnat un nivel maxim al PIB -ului, după criză, de aproximativ 2,2 %, se anticipează
creșterea PIB -ului real cu o medie anuală situată în jur de 1,8 %, cel puțin pentru anii 2018,
2019. Inflația va fi redusă pe termen scurt, apoi va crește la un nivel de 1,5 % începând cu
2019. Inflația de bază se va accelera în timp, chiar dacă la momentul actual creșterea a fost
atenuată de ap recierea cursului de schimb al euro.
Indicatorii economici favorabili n e arată faptul că redresarea economică va rămâne
puternică. PIB-ul a înregistrat, în anul 2017, o creștere ușoară, ca efect a unei contribuții
majore din partea cererii interne. Au avut loc ameliorări ale condiț iilor pe piața forței de
muncă, iar rata șomajului va avea scăderi mai mari decât s -a estimat inițial. Deoarece se
așteaptă o normalizare relativă a exporturilor, PIB -ul real va avea o creștere moderată, fiind
totuși peste potențial.
Pe term en mediu, având sprijinul condiț iilor favorabile de finanțare și de îmbunătățirea
condițiilor pe piețele forței de m uncă, cererea internă va continua să fie factorul principal al
perspectivelor creșterii economice. Mai mulți factori vor susține consumul privat și
cheltuielile cu investițiile. Politica monetară a BCE, mai adaptabilă în ultimul timp, se
transmite la nivel ul economiei, astfel previziunile pentru nivelurile viitoare ale ratelor
dobânzilor ar trebui să se mențină reduse. Se va intensifica creditarea sectorului privat, acest

24 lucru fiind favorizat de ratele scăzute ale dobânzilor și de condiții mai avantajoase de
creditare bancară. O redresare continuă vor avea și investițiile corporative, datorită
consolidării marjelor de profit, în contextul restrângerii necesității de reduce re a gradului de
îndatorare și a creșterii cererii. Creșterea economică în zona euro este ajutată și de o serie de
factori externi, ca urmare a consolidării activității economice globale și a cererii externe
adresate zonei.
Puternic va rămâne și consumul privat, astfel indicatorii referitori la încrederea
consumatorilor sugerează că acest consum va evolua în concordanță cu veniturile disponibile
reale. Aceste venituri se vor întări în următorii 2 -3 ani, cu toate că este posibil ca
intensificarea inflației să reducă creșterea puterii de cumpărare a populaț iei. Contribuția
adusă de remunerații și salarii brute la dinamica veniturilor disponibile nominale se
preconizează să rămână stabilă, scăderea ritmului creșterii ocupării for ței de muncă fiind
compensată c u accelerarea dinamicii remunerării pe salariat. Creșterea altor venituri
personale va fi favorabilă, un rol important având evoluțiile pozitive ale veniturilor și
profiturilor din proprietate. Creșterea consumului privat este favorizat de îmbunătățirea
condițiilor de creditare bancară, ajutată și de măsurile politicii monetare ale BCE și
reducerea gradului de îndatorare. Ratele scăzute ale dobânzilor redistribuie resursele de la
creditori la debitori. Deoarece debitorii au un apetit pentru consum, redistri buirea sprijină
consumul privat, același lucru facându -l și reducerea gradului de îndatorare. Se mai
anticipează că rata de economisire a populației va rămâne constantă în viitor. Se mai
estimează o consolidare a creșteriii productivității muncii. Utilizar ea cât mai eficientă a
capitalului și a forței de muncă, majorarea numărului de ore lucrate și câștiguri în cazul
productivității factorilor de producție, va duce la o întărire susținută a creșterii
productivității. Se estimează că rata șomajului se va reduce de la 9,2 % în 2017 (cel mai
scăzut nivel după martie 2009), la 8,1 % în 2019, dar se menține peste nivelul înregistrat
înaintea crizei.
În ceea ce privește perspectivele fiscale, orientarea politicii fiscale va fi neutră . Aceasta
este măsura tă ca modificare a soldului primar ajustat după eliminarea asistenței din fonduri
publice acordate sectorului financiar. Orientarea neutră arată efecte contrare atât pe
cheltuieli, cât și pe venituri. Ponderea deficitului bugetar și cea a datoriei publice în PIB, vor
avea o tra iectorie descendentă. Perspect ivele pentru deficitul bugetar vor rămâne și ele
nemodificate, în schimb datoria publică în PIB va fi mai scăzută.
Dacă, în general, previziunile pentru zona euro sunt pozitive, mai sunt economiști car e
au previziuni sumbre.

25 Tendința statelor puternice economic de a se depărta de statele cu o economie mai
slabă, anunță o perioadă de slăbiciune economică în întreaga zonă. Este posibil ca zona euro
să treacă prin ani de stagnare economică și multe crize economice.
Chiar dacă vor fi progrese în toate domeniile, cel mai important lucru este existența
unei orientări clare în vederea aprofundării Uniunii Economice și Monetare a Europei.
3.2. Brexit -ul și urmările sale
La 23 iunie 2016 s -a ținut în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord un
referendum referitor la părăsirea Uniunii Europene. Rezultatul final, care a fost anunțat pe
24 iunie 2016, a fost de 52 % (17.410.742 locuitori) pentru părăsirea Uniunii Europene și de
48 % (16.141.242 locuito ri) pentru rămânerea în Uniunea Europeană, a declanșat o furtună
politică și economică atât în Marea Britanie, cât și în UE și a arătat divizarea care exista în
cadrul societății britanice: Irlanda de Nord ș Scoția au votat pentru rămânerea în Uniunea
Euro peană, iar Țara Galilor și Anglia (mai puțin Londra) au votat pentru ieșirea din uniune.
Alte date statistice ne arată că 60 % dintre tinerii cu vârste cuprinse în intervalul 18 – 24 de
ani au votat pentru rămânerea în UE și tot 60 % dintre persoanele cu v ârsta peste 65 de ani
au votat pentru părăsirea uniunii.
În urma acestui rezultat lira sterlină s -a devalorizat în patru zile, față de $, cu 11 %,
astfel ajungând la cel mai mare minim înregistrat în ultimii 30 de ani, iar față de euro s -a
devalorizat cu 8 %. A reieșit că cei ce au susținut iesirea Marii Britan ii din UE, nu au avut
niciun plan în cazul în care ar fi câștigat referendumul.
Uniunea Europeană a răspuns dur referendumului din Marea Britanie, la fel cum a
tratat și cazul Greciei în anul 2015, atunci când a respins planul de salvare impus. Fostul
președinte al Consiliului Uniunii Europene, Herman van Rompuy a afirmat că decizia lui
David Cameron, prim – ministru al Marii Britanii, de a ține acest referendum „ a fost cea
mai proastă decizie politică din ultimele decenii”. Acest lucru a dezvăluit ant ipatia față de
răspunderea democratică. În cazurile în care votanții au fost întrebați, mulți dintre aceștia au
respins adoptarea monedei euro (în cazul Danemarcei și Suediei), au refuzat intrarea în
Uniunea Europeană (în cazul Norvegiei) și Constituția Europe ană. Marea majoritate a
cetățenilor din uniune, incluzând Franța, Spania, Grecia, mai puțin cei din Marea Britanie,
în momentul Brexit -ului au avut o atitudine nefavorabilă cu privire la UE.
Argumentele pro și contra rămânerii în blocul comunitar, aduse î n dezbaterile pentru
referendum de taberele pro și anti – UE sunt următoarele:
 influență :

26 – anti – UE: Marea Britanie poate prospera pe plan internațional fără ajutorul UE,
prin consolidarea relațiilor cu fostele colonii britanice, țările din Commonwealth,
influența Marii Britanii poate fi la fel de importantă ca cea pe care o are în UE;
– pro – UE: într-o lume în care globalizarea devine tot mai puternică, interesele
Marii Britanii sunt cel mai bine protejate prin rămânerea în Uniunea Europeană.
 suveranitate:
– anti – UE: parlamentul britanic nu v -a ave a suveranitate. După criza din z ona
euro, în situația în care UE dorește o „uniune tot mai strânsă” și o integrare
economică mai profundă, este bine ca Marea Britanie să iasă î nainte ca relațiile
cu UE să fie mai puternice;
– pro – UE: în această lume globalizată, toate țările trebuie să lucreze una cu
cealaltă pentru a se dezvolta economic. Izolarea, un stereotip englezesc, va
submina economia Marii Britanii.
 finanțe:
– anti – UE: părerile exprimate privind o scurgere a capitalurilor nu au nicio bază,
Londra va fi un centru financiar important, iar băncile vor avea sedii centrale în
Marea Britanie datorită taxelor mici;
– pro – UE: băncile se vor retrage din Marea Britanie, iar centrul financiar al
Londrei se va prăbuși (în cazul retragerii din UE). Avantajele comerciale produse
de apartenența Marii Britanii la blocul comunitar sporesc profitul băncilor.
 comerț:
– anti – UE: legăturile dintre Marea Britanie și UE îngrădește relațiile cu piețele
emergente, ca exemplu nu există acord comercial cu India și China. Ieșirea din
uniune permite Regatului Unit să își ramifice relațiile internaționale;
– pro – UE: aproximativ 44 % din ex porturile Marii Britanii sunt derulate cu țări
din UE, punerea de bariere în calea principalilor parteneri comerciali nu ar fi
productivă pentru Regatul Unit.
 Legislație:
– anti – UE: multe din legile britanice sunt conc epute în străinătate , dictate de la
Bruxelles sau decizii luate de Curtea Europeană de Justiție . Tribunalele britanice
trebuie să devină suverane.
– pro – UE: cel mai bine e ca Londra să participe la stabilirea legilor la nivel
european, nu să se retragă, deoarece susținătorii Brexit -ului au ex agerat numărul
de legi stabilit de Comisia Europeană.

27  imigrație:
– anti – UE: dacă nu va ieși din Uniunea Europeana, Marea Britanie nu va putea
controla imigrația, deoarece libertatea de circulație oferă cetățenilor UE dreptul
de a se stabili în regat;
– pro – UE: dacă Marea Britanie va părăsi blocul comunitar nu se va rezolva
problema imigrării , iar controalele la frontiera dinspre continent se vor muta de
la Calais (Franța) la Dover (Marea Britanie).
 locuri de muncă:
– anti – UE: e ste exagerat pericolul pentru locurile de muncă din Marea Britanie în
urma ieșirii din UE. Marea Britanie poate înflori economic, la fel ca țările
scandinave din afara UE, prin scăderea taxelor pentru corporații, stimularea
investițiilor etc.
– pro – UE: ap roximativ 3 milioane de locuri de muncă sunt în strânsă legătură cu
UE, acestea riscă să dispară, companiile devenind mai reticente în investiții, dacă
Marea Britanie este în afara Uniunii Europene.
 apărare:
– anti – UE: probabilitatea ca Marea Britanie să f ie obligată să participe la
constituirea unei armate UE, în schimbul unor concesii, lucru ce subminează
independența forței militare a regatului;
– pro – UE: țările din UE se confruntă tot mai des cu amenințările venite din partea
Statului Islamic și a Rusie i, împreună ele putând trece cel mai bine peste aceste
provocări, efort ce poate fi zadarnicit dacă Marea Britanie iese din uniune.
 infracționalitate:
– anti – UE: mandatul de arest european permite ca cetățenii britanici să fie trimiși
în alte țări și pot fi puși sub acuzare de instanțe străine, ieșirea din UE punând
capăt acestei probleme.
– pro – UE: cei care comit infracțiuni grave în Marea Britanie pot fi transferați
pentru a răspunde în fața legii în Regatul Unit , numai în baza mandatului
european de are stare , iar ieșirea din UE impiedică funcționarea justiției.
Consecințele politice și economice vor depinde de Uniunea Europeană, „divorțul
amiabil” fiind în interesul ambelor părți. Orice va întreprinde UE pentru pedepsirea
Regatului Unit, poate avea un „e fect egal și de sens contrar”, putând să -și provoace daune la
fel de mari.

28 Șeful Comisiei Europene, Jean -Claude Juncker, a adoptat o poziție dură , afirmând că
„Europa trebuie să fie intransigentă și că ar trebui să ofere Marii Britanii puțin mai mult
decât ar permite acordurile globale normale, precum OMC, ca nu cumva alții să se
molipsească de graba de a părăsi UE”. Potrivit lui Juncker, Uniunea Europeană nu poate fi
ținută împreună datorită prosperității economice, a unor beneficii care apar și care sunt mult
mai mari decât costurile, a simțului solidarității și a mândriei de a fi european, aceasta va fi
ținută împreună de amenințările și de teama de ce se poate întâmpla dacă o țară părăsește
UE.
Procesul de retragere din UE a Marii Britanii a început, prin notificarea intenției UK
de a părăsi Uniunea Europeană, la data de 29 martie 2017. Potrivit articolului 50 din Tratatul
Uniunii Europene, negocierile pentru stabilirea termenilor prin care Marea Britanie se
retrage din UE pot dura maxim doi ani, dar e xistă posibilitatea ca statele membre UE să se
înțeleagă asupra prelungirii negocierilor. Durata negocierilor era inițial stabilită până la data
de 30 martie 2019, ulterior membrii UE au prelungit mandatul de negociere a unei perioade
de tranziție cu Marea Britanie, perioadă ce va dura din data de 30 martie 2019 și până la 31
decembrie 2020. Această perioadă a fo st cerută pentru a da un răgaz î ntreprinderilor,
oamenilor de afaceri și cetățenilor să se pregătească pentru noile condiții de viață și de piață.
Negocierile de retragere au loc între o echipă a Comisiei Europe ne, condusă de Michel
Barnier ș i o echipă similară din Marea Britanie, condusă de ministrul pentru ieșirea din UE.
Negocierile sunt complexe, acestea atingând întreg aquis -ul comunitar, în pla n intern marea
majoritate a sectoarelor economice, financiare și sociale, iar în plan internațional totalitatea
domeniilor de relații externe.
Calendarul negocierilor are următoarele perioade:
 prima etapă în perioada iunie – decembrie 2017, în cadrul cărei a se va negocia teme
privind drepturile cetățenilor europeni din UK și ai cetățenilor britanici din UE,
reglementarea contribuției financiare a UK, situația frontierei dintre Irlanda și Irlanda
de Nord;
 a doua etapă în perioada decembrie 2017 – toamna 2018 , în cadrul căreia se va
discuta cadrul general al relației dintre UE și UK, aranjamente de tranziție clar
definite, limitate în timp și cu mecanisme clare de verificare;
 a treia etapă în perioada toamnă 2018 – finalizarea acordului de retragere, acord ce
va fi încheiat de către Consiliul Uniunii și va fi ratificat de Parlamentul European și
cel britanic.

29 În perioada de tranziție adoptată recent, din martie 2019 până în decembrie 2020,
Marea Britanie trebuie să aplice toate reglementările europene (ca și când ar fi stat membru),
dar fără a participa la procesul decizional în instituțiile europene și va trebui să accepte
autoritatea instanțelor de control europene.
La data de 28 februarie 2018, Comisia Europeană a dat publicitățiii textul ieșirii Marii
Britanii din UE. Propunerea reprezintă transpunerea legală a Raportului Comun încheiat la
data de 8 decembrie 2017 în urma primei runde de negocieri dintre UE și UK , care detaliază
condițiile ieșirii din uniune și precizează elementele care mai trebuiesc clar ificate.
Textul este împărțit în șase secțiuni ca: dispoziții introductive, prevederi privind
drepturile cetățenilor, acordul financiar, detalii despre bunuri intrate pe piață înainte de
ieșirea din UE, protocol pentru Irlanda și Irlanda de Nord, dispoziți i instituționale.
Dreptul cetățenilor reprezintă un punct sensibil pe agenda negocierilor și prevede
continuarea drepturilor actuale pe perioada de tranziție. Ce înseamnă în practică? Cetățenii
Uniunii europene și membrii familiei care primesc dreptul lega l de ședere în Marea Britanie
înainte de încheierea perioadei de tranziție își pot menține posibilitatea de a primi rezidență
permanentă după ce ating pragul de 5 ani. Documentele necesare pentru rezidență trebuie să
fie simple, scurte și ușor de completat . Pentru cetățenii britanici, nu le va fi permisă libera
circulație, rezidența sau munca pe teritoriul altui stat membru UE în afară de cel în care dețin
rezidența.
Perioada de tranziție crează alte disensiuni între cele două părți. Marea Britanie
încearcă să mențină părțile benefice ale participării la UE ș i să scape de părțile nefavorabile,
cum ar fi libera circulație. Reprezentanții UE văd această abordare ca o încălcare a
principiului celor patru libertăți care stau la baza uniunii.
Acordul comercial dintre Canada și UE, numit CETA, este un proiect comercial la care
uniunea a negociat aproape 11 ani . Acesta a intrat în vigoare în septembrie 2017 și a adus
reducerea a 98 % din tarifele pe mărfuri, iar după 7 ani acestea vor fi elimina te în proporție
de 99 %. Acest acord deschide ambele piețe în vederea achizițiilor publice și are prevederi
privind recunoașterea reciprocă a calificării pentru profesiile reglementate. Britanicii au
considerat că acest acord ar fi un pas înapoi pentru ec onomiile celor două părți.
Drumul spre acordul final de ieșire a Marii Britanii din Uniunea Europeana este lung
și anevoios, rămânând de văzut dacă unitatea europeană va rezista și dacă UK își va menține
poziția strictă și izolaționistă față de Uniune. Dacă nu se va încheia niciun acord, Marea
Britanie va trebui să se întoarcă la regulile Organizației Mondiale a Comerțului și va avea
probleme ma jore în domeniul social și economic.

30 3.3. Partidele naț ionaliste /populiste și Uniunea Europeană
Partidele și politicienii extremiști au început să se bucure de tot mai multă susținere în
Uniunea Europeană și sunt din ce în ce mai aproape de „putere”. Popul ismul „cutreieră”
spațiul partidismului din Uniunea Europeană de circa trei decenii. Ideologia populismului
este una simplă, cauza problemelor fiind căutată în afara propriului popor. Soluția propusă
pentru rezolvarea problemelor este una simplă si constă în apărarea identității și a intereselor
poporului.
Primele partide populiste au apărut în „vechile” state membre ale Uniunii Europene,
ca efect al globalizării, la mijlocul anilor `80. Primele partide au fost Partidul Libera Austriac
(FPÖ ) în A ustria și Frontul Național (FN) în Franța. În anii `90 au apărut Vlams Blok în
Belgia, Lega Nord în Italia, Folkeparti în Danemarca și Lista Pim Fortuyn în Olanda. La
scurt timp după înființare, aceste partide au fost admise ca partide de coaliție sau ca p artide
care acceptau guverne de centru -dreapta în țările lor. La ora actuală, în Uniunea Europeană
există aproximativ 40 de partide populiste, iar ponderea lor în politica națională este în
creștere. Aceste partide, prin propaganda pe care o desfășoară, co ntribuie la radicalizarea
climatului politic, iar de „teama” lor, partidele clasice recurg și ele la metode asemănătoare
de mobilizare pentru a nu ceda teren în alegeri. Impactul partidelor populiste duc la
schimbări semnificative ale sistemului politic și chiar la dispariția partidelor mari
tradiționaliste. Tot mai des guvernele se retrag de la guvernare înainte de expirarea
mandatului, formarea de noi guverne devenind tot mai anevoioasă. Odată cu declanșarea
crizei migrației, au prosperat și au devenit to t mai radicale partidele cu tentă antieuropeană
și anti – euro. Partidele populiste au o influență nu numai asupra politicii interne a
guvernelor, ci și asupra politicii externe, cu grave urmări asupra viitorului Uniunii Europene
și a zonei euro.
Extremism ul și ideile radicale sunt îmbrățișate de către electorat datorită problemelor
social e pe cale le au oamenii, cum ar fi sărăcia, degradarea condiț iilor de viață, problemele
de siguranță. Putem spune că extremismul se naște din frustrare, iar această frustr are devine
maximă atunci când avem așteptări foarte mari și acestea nu devin realitate, atunci când
odată ai dus -o bine, iar în prezent o duci mai rău. La dezvoltarea extremismului contribuie
foarte mult și criza refugiaților, acest fenomen existând la niv elul fiecărui stat și este o
problemă reală în Europa. Ca exemplu poate fi dat cazul Italiei, unde în urma unui studiu
s-a arătat că unul din șase italieni a fost tâlhărit de un imigrant, omul obișnuit gândindu -se
că poate avea probleme inclusiv cu imigr anții pașnici și că aceștia, printre altele, le pot lua
locul de muncă.

31 Mișcările de extremă dreapta nu sunt omogene, fiecare țară având propriile probleme
și se confruntă cu propriile realități. În cazul Franței, perioada 2001 – 2016 a fost decisivă
pentr u Frontul Național (FN), Jean -Marie Le Pen ajungând în turul al doilea al alegerilor
prezidențiale, iar fiica sa Marine Le Pen, cea care a ajuns ulterior la conducerea FN, s -a
calificat și ea în turul doi al prezidențialelor din primăvara lui 2017. Partidul a încercat și a
reușit să impună, în dezbaterile din Franța, unele din temele sale preferate ca imigrația,
suveranitatea, euroscepticismul, isl amul. În Olanda, evoluția mișcării de extremă dreapta a
fost schimbătoare, având un scor în alegeri de 17 %, în perioada lui Pym Fortuyn, ulterior
scorul trecând de 10 % în perioada lui Geert Wilders. Temele susținute de ambii sunt
aceleași: măsuri antimig rație, politica socială și anti Uniunea Europeană. În anul 2010
partidul lui Wilders, PVV, a fost a treia forță politică din țară, iar la alegerile din 2017 a
obținut 13,1 % din voturi devenind a doua forță politică din țară , polarizând dezbaterile
politic e cu restricționarea imigrației, ieșirea din UE, închiderea frontierelor, interzicerea
vânzării Coranului. În Germania, multă vreme extrema dreaptă a fost formată din mici
grupuri, adesea violente, așa numiții „skinheads”. O anumită dezvoltare a cunoscut
Alternativa pentru Germania (AfD), creată în anul 2013, al cărui program era bazat pe
problemele economice, având o poziție antieuropeană declarată. În Austria, procentele
extremei dreapta se mențin peste 15 %, ajungând în ultimii ani chiar la 20 % și 35 %, Partidul
Libertății din Austria (FPO) făcând parte din peisajul politic de zeci de ani. În anul 2016,
candidatul său, Norbert Hofer, a ajuns în turul doi al prezidențialelor, discursul său xenofob
fiind înlocuit cu o critică a imigrației.
În concluzie, pu tem afirma că aceste partide au trăsături comune precum dorința de a
instaura preferința națională, cererea de ordine, liberalism, de respingere a imigrației și a
multiculturalismului.
3.4. Reformarea zonei euro
Uniunea Europeană trebuie să creeze o zonă e uro care să funcționeze, să ducă la
creșterea prosperității, să susțină cauza integrării europene. Reformele politice și structurale
pe care Uniunea Europenă ar trebui sa le facă în zona euro, sunt necesare pentru a diminua
numărul și puterea crizelor care au devenit o caracteristică comună a zonei.
Reformele aplicate structurii zonei euro trebuie să configureze un siste m economic apt
să realizeze două obiective simultat și anume: ocuparea în totalitate a forței de muncă și o
creștere economică majoră în fiecare stat membru, astfel ca fiecare stat să înregistreze
deficite sustenabile ale contului curent, în lipsa ratelor de schimb flexibile și a politic ilor
monetare independente. Va fi nevoie de un angajament total al zonei euro pentru a putea

32 menține economiile la ocuparea maximă a forței de muncă. Piețele nu pot face singure acest
lucru, existând riscul unui șomaj major și a unei instabilități fără int ervenția guvernelor. Fără
reformele structurii zonei euro, menționând aici instituții, reguli și reglementări, vor exista
deficite de cont curent aproape imposibil de administrat.
Dintre schimbările de bază ale regulilor care conduc zona euro și cadrul e conomic
comun, amintim: o uniune bancară, asumarea în comun a datoriilor, un cadru comun pentru
stabilitate, o politică adevărată de convergență, o structură a zonei euro care promovează
ocuparea deplină a forței de muncă și creștere pentru întreaga Europă , un angajament pentru
o prosperitate comună.
Liderii politici europeni sunt de acord cu o uniune bancară, un sistem bancar comun
permițând o spraveghere și asigurare comună a depozitelor, existența unor proceduri comune
ce pot fi aplicate băncilor care nu își pot duce la bun sfârșit obligațiile. Se impune existența
unui fond de asigurare a depozitelor, astfel încât să se poată diminua și chiar înceta exodul
banilor din sistemul bancar al țărilor slabe către băncile din țările puternice. Odată ce
capitalul părăsește țara, sistemul bancar slăbește și va dura foarte mult până când sistemul
bancar afectat se va reface, iar țara va redeveni „sănătoasă”.
Pentru a impiedica mișcările divergente ale forței de muncă este necesară o formă de
asumare în comun a dator iilor. Asumarea în comun a datoriilor se poate face cu ajutorul unor
mecanisme instituționale. Dintre acestea menționăm emisiunea de euroobligațiuni realizată
de BCE, garantată de zona euro (ca întreg), iar veniturile obținute din creditare să meargă
către diferite țări din zona euro. Asumarea în comun a datoriilor are și adversari, aceștia
pretind că Europa nu este o uniune de transfer, exagerând riscul de incapacitate de plată. La
rate m ici ale dobânzii, maj oritatea țărilor nu vor avea probleme în rambursarea datoriilor.
Totuși, poate exista un risc de incapacitate parțială de plată în absența asumării comune a
datoriei, aici având exemplul Greciei. Ca integrările economice să aibă succes, țările
puternice trebuie să acorde asistență celor mai slabe, prin oferirea de fonduri. Aceste fonduri
poartă denumirea de Fonduri Structurale și de Coeziune.
Uniunea Europeană trebuie să -și pună două întrebări. Cum să promoveze stabilitatea
zonei euro ca un întreg și cum să fie sigură că t uturor statelor din zona euro le merge bine.
Politica fiscală joacă un rol important în stabilizarea economiei, astfel politica fiscală își
asumă rolul de instrument de ajustare macroeconomică.
Restricțiile din tratatul de la Maastricht privind deficitele fiscale pot deveni un
destabilizator automat. Atunci când veniturile din taxe scad, în momentul în care deficitul
atinge valoarea de 3 %, trebuiesc reduse cheltuielile, acestea ducând la scăderi mai mari ale

33 PIB-ului. Astfel, o măsură plauzibilă ar fi ado ptarea unui angajament în favoarea
stabilizatorilor automați progresivi care vor crește cheltuielile când țara se află în dec lin și o
interzicere corespunzătoare a destabilizatorilor automați. Ca exemplu putem da asigurarea
pentru șomaj, astfel pe masură c e muncitorii își pierd locurile de muncă, ei își vor scădea
cheltuielile, iar efectul negativ se multiplică. Mai bine spus, îmbunătățirea eficienței
stabilizatorilor automați, având în vedere dispariția autonomiei monetare naționale și
cunoscutele capcane de administrare fiscală activă, este cel mai bun lucru care se poate face
în cazul Uniunii Economice și Monetare europene.
Un factor de stabilitate îl reprezintă și instituțiile europene, astfel Banca Europeană de
Investiții este cea mai mare instituție eu ropeană de creditare, finanțând cu succes proiecte de
infrastructură în regiune.
O altă reformă ce poate fi aplicată în zona euro este flexibilitatea în acordarea
creditelor. Știm că atunci când o țară intră în declin, volumul creditelor acordate scade.
Companiile dintr -o economie în declin au nevoie de mai mulți bani pentru a se putea extinde,
problema în zona euro fiind aceea că aceste companii, care -și doresc extinderea, pot avea
clienți în străinătate, nu pot obține finanțarea necesară.
Tot ca o reformă ar putea fi înțeleasă și descurajarea excedentelor. Dacă zona euro are
balanța nulă, deducem că, dacă o țară are o politică economică de obținere a unui excedent,
alte țări trebuie sa aibă deficit, astfel țările cu excedent impun costuri asupra altora, creând
deficitele acestora. BCE ar trebui să se asigure că sectorul financiar func ționează corect, nu
doar să împiedice expunerea la riscuri uriașe a economiei, ci să servească societatea prin
furnizarea de credite în scopuri productive.
O zonă euro funcțională trebuie să aibă nu numai o durabilitate economică, ci și o
durabilitate a me diului înconjurător, astfel e nevoie de investiții pentru pregătirea economiei
pentru schimbări climatice și stimularea întreprinderilor pentru a face așa numitele „investiții
verzi”. Aceste investiții se pot face pentru a se evita plata unor taxe impuse p entru poluare.
În principiu, pentru a stabiliza zona euro și a face ca aceasta să evite crizele și să
mențină integritatea monedei euro Uniunea Europeană trebuie să depună eforturi pentru
reglementarea sectorului financiar, pentru îmbunătățirea guvernanței economice, pentru
promovarea de cadre juridice și instituționale noi, comune, pentru crearea unui mecanism de
protecție financiară al zonei, pentru a sprijini țările care se află în dificultate financiară,
pentru îmbunătățirea finanțelor publice ale țăril or membre, pentru continuarea reformelor
structurale și încurajarea investițiilor, pentru combaterea șomajului, pentru îmbunătățirea
supravegherii sistemului bancar și pentru a stabili modalități de prevenire și gestionare a

34 unor crize potențiale. În ultim ii ani au fost luate multe inițiative pentru a se putea desprinde
învățăminte de pe urma crizei și pentru pregătirea Uniunii Europene și a zonei euro pentru
viitoarele provocări.
3.5. România și procesul adoptării monedei unice
România nu este o țară mică, fiind pe locul 7 în Europa ca număr de populație. Din
punctul de vedere al PIB -ului și a altor criterii de dezvoltare, mai mereu ocupăm ultimele
locuri din Europa. Subiectul aderării României la zona euro este arhiprezent, atât în mass –
media, cât și în discursurile guvernanților și al politicienilor. Din păcate, nimeni nu spune ce
înseamnă asta pentru țara noastră, ce trebuie făcut, dacă este bine sau nu pentru noi și ce
câștigăm sau ce avem de pierdut. De ce Româ nia vrea să adere la zona euro, când alte state
refuză acest lucru? Ca exemplu putem da Polonia, care afirma prin ministrul său de externe
că „vom fi pregătiți să aderăm la euro atunci când aveți problemele rezolvate și când vom
putea spune poporului nostru: acum putem adera fără riscuri…”.
Ce trebuie să facem ca să fim admiși? România trebuie să îndeplinească criteriile de
convergență din Tratatul de la Maastricht. Nu există un calendar strict pentru adoptarea
monedei unice, fiecare țară hotărând acest lucru , în consultare cu Comisia Europeană și
Banca Centrală Europeană. După îndeplinirea criteriilor din Tratatul de la Maastricht, timp
de doi ani, înainte de intrarea propriu -zisă în zona euro, leul nu poate avea fluctuații decât
într-o anumită marjă. Astfel, România demonstrează că poate păstr a stabilitatea
macroeconomică fără a apela la cursul de schimb ca la un instrument de reglare
macroeconomică. După intrarea în zona euro, România renunță la leu și trebuie să arate că
se descurcă fără el. Punctul cel mai sensibil al aderării la moneda euro îl reprezintă
conver gența reală, aceasta arătând nivelul de trai al românilor, față de nivelul de trai al celor
din zona euro. La etapa finală pot participa „ numai țările care dovedesc atingerea unei
convergențe durabile”.
Ce putem câștiga? Principale beneficii sunt cele ce decurg din stabilitatea
macroeconomică și din plasarea într -o poziție internațională mai bună. Aderarea României
la euro ne oferă o poziție mai bună în structurile europene, vom fi un stat cu drepturi depline
de vot în toate probleme le economice și financiare. Mai putem avea beneficii din stabilitatea
prețurilor, din accesul la o piață financiară mai largă, mai transparentă, eliminarea
fluctuațiilor de producție care pot lua naștere datorită politicilor economice diferite.
Stabilitate a prețurilor induce reducerea dobânzilor, un alt avantaj pentru guvern și
consumatori sau firme. Tot la avantaje putem trece și eliminarea costurilor pentru tranzacțiile
de schimb valutar, diminuarea costurilor administrative și a costului capitalului , eliminarea

35 riscului referitor la evoluția viitoare a cursului de schimb. Un alt avantaj este facilitarea
exporturilor, a tranzacțiilor internaționale, a turismului și a calculelor și estimărilor
contabile. Moneda unică poate să ajute România să devină o țară atrăgătoare pentru
investitorii externi, pentru simplul motiv că, odată ce va exista o monedă unică, se pot face,
de către investitori, analize mult mai ușor privind nivelul investiției și al profitabilității.
Acestea vor aduce o majorare a salariilor și o scădere a ratei șomajului .
Ce putem pierde? România și economia sa va pierde, în momentul intrării în zona euro,
independența politicii monetare și cursul de schimb. În locul acestui instrument de reglare
macroeconomic , dacă nu sunt create alte instrument e de genul stabilizatorilor fiscali
automați eficienți, cicluri de afaceri sincronizate cu cele din zona euro, un grad mare de
integrare financiară, flexibilitatea pieței muncii, economia românească nu este pregătită să
facă acest pas. Un alt punct cheie a l aderării este stabilirea cursului de schimb la conversia
leului în euro, fapt ce poate avea un impact important asupra economiei românești în viitor.
Aderarea la o rată mare de schimb afectează negativ creșterea economică, iar cursul de
schimb prin care moneda este depreciată în raport cu € generează inflație.
Cum stăm? Țara noastră are capacitatea de a îndeplini criteriile cerute de zona euro,
dar trebuie să reducă decalajele din economia reală. Mai multe studii ne arată că țara noastră
are capacitate re dusă de ajustare a economiei sale, ceea ce înseamnă că economia României
poate fi afectată de șocurile asimetrice. Avem sanșe mari ca după aderarea la zona euro să
resimțim mai repede dezavantajele decât avantajele. Aceste dezavantaje ar fi: inflația,
soma jul, dezechilibre ale bal anței de plăți. Putem spune că încă nu avem instrumente
alternative de stabilizare macroeconomică.
Trecerea la euro nu este o amenințare pentru economia românească, adevărata
amenințare fiind slaba ei competitivitate . Alte probleme cu care România se confruntă în
prezent sunt: birocrația, specializarea forței de muncă sau mediul fiscal ostil. Pentru trecerea
la euro nu pornim de la zero, multe din criteriile de convergență fiind îndeplinite . Aceste
criterii de convergen ță sunt foarte numeroase, începând cu funcționalitatea instituțiilor,
infrastructura, dezvoltarea piețe i financiare și terminând cu sănătatea și educația , evoluția
tehnologică, inovația. Atribuțiile pentru ca aceste cerințe să fie îndeplinite nu sunt numai ale
BNR, sunt mai degrabă a autorităților politice, cum ar fi guvernul, parlamentul, președintele.
Ei trebuie să înțeleagă care este rolul lor real în societate, cât și faptul că populația țării a
început să înțeleagă cât de nepotriviți cu realitatea sunt guvernanții noștri de astăzi și cât de
departe de adevăratele priorități ale țării și ale cetățenilor sunt preocupările lor.

36 Concluzii
Putem să afirmăm că Uniunea Economică și Monetară este cel mai îndrăzneț proiect
al Europei unite. Inițial, ideea a avu t la bază conceptul de cooperare economică,
pornindu -se de la noțiunea că atunci când mai multe state au interese comune în ceea ce
privește bunăstarea, ele vor conlucra pentru atingerea obiectivului. La început colaborarea
s-a derulat în câteva domenii de interes strategic și doar în câteva țări apropiate ca dezvoltare
economică și culturală. Prin alăturarea mai multor țări, sistemul a devenit din ce în ce mai
complex, iar resursele necesare pentru funcționarea acestuia au fost tot mai multe. Prima
mare problemă apărută a fost aceea că fiecare stat folosea propria politică monetară pentru
a-și atinge obiectivele economice, aceste politici fiind aplicate fără a se ține seama că pot
genera efecte negative asupra altor țări. Astfel, s -a ajuns la concluzia că pentru o bună
colaborare și atingerea țelului final, țările trebuie să renunțe la o parte din deciziile de politică
monetară proprie, în favoarea unui consens general . Sistemul monetar european s -a schimbat
și adaptat permanent, în func ție de șocurile apărute și la care a fost supus, de multe ori dând
semne că nu va rezista. Politicile adoptate pentru viitorul zonei euro și al Uniunii Europene
trebuie să reprezinte realitatea factorilor care nu funcționează așa cum ar trebui: politicile
naționale , politicile europene și piețele globale. Primele două pot fi reformate, iar piețele
globale temperate, dar este nevoie de viziune și reforme curajoase.
În ceea ce privește România, trecerea la moneda euro poate fi o realizare importantă,
acesta f iind urmarea unui proces amplu care a început cu mulți ani în urmă. Condiția
esențială ce trebuie îndeplinită de țara noastră pentru a avea un parcurs pozitiv după
adoptarea monedei euro și pentru a nu se înregistra dezechilibre mari și pe termen nelimitat ,
este aceea de a îndeplini criteriile reale de convergență. Factorii de decizie din țara noastră
nu au pe lista priorităților preocupări pentru atingerea unui grad ridicat al convergenței reale,
acest lucruri putând avea repercursiuni majore în viitor. Aceștia ar trebui să se ocupe de
creșterea PIB -ului pe cap de locuitor, de creșterea productivității forței de muncă, creșterea
volumului și a competitivității exportului, de implementarea de măsuri pentru schimbarea
structurii economiei pentru a se putea ap ropria de structura economică a zonei euro. Acest
lucru ar duce la o sincronizare a ciclurilor de afaceri dintre România și statele din zona euro.
Anticipăm că introducerea monedei unice în țara noastră este posibil a fi urmată de o
perio adă de instabilitate, iar capacitatea de răspuns și de adaptare a economiei românești va
fi redusă din cauza lipsei politicii monetare proprii.

37 Bibliografie

1. Dăianu Daniel, Basevi Giorgio, D’Adda Carlo, Kumar Rajeesh , Criza zonei euro și
viitorul Euro pei, Editura Polirom, Iași, 2016
2. Dăianu Daniel, Marele impas în Europa. Ce poate face România?, Editura Polirom, Iași,
2015
3. Peet John, La Guardia Anton, O uniune nefericită. Cum poate fi soluționată criza monedei
euro – și a Europei, Editura Comunicare.ro, București, 2017
4. Stiglitz E. Joseph, EURO – Cum amenință moneda comună viitorul Europei, Editura
Publica, București, 2016
5. Croitoru Lucian, Zona euro:Un adevăr care nu convine, 2012, Material disponibil online
la adresa www.bnro.ro/files/d/Pubs_ro/PuncteVedere/20120110LC.pdfs ,
6. Comisia Europeană – Direcția Generală de Comunicare, Uniunea Economică și Monetară
și moneda euro, Oficiul pentru Pu blicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2015, Material
disponibil online la adresa http://europa.eu/pol/index_ro.htm , http://europa.eu/!gX78yg
7. Dombrovskis Valdis , Moscovici Pierre, Document de reflecție privind aprofundarea
uniunii economice și monetare, Comisia Europeană, Bruxelles, 2017, Material disponibil
online la adresa https://ec.europa.eu/commission/sites/beta -political/files/reflection -paper –
emu_ro.pdf
8. Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul și Banca Centrală Europeană. Noi pași către finalizarea Uniunii
Economice și Monetare a Europei: Foaie de parcurs, Bruxelles, 2017, Material disponibil
online la https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52017DC0821
9. Banca Centrală Europeană, Proiecțiile macroeconomice pentru zona euro ale experților
BCE , Frankfurt am Mai n, septembrie 2017, Material disponibil online la adresa
https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/ecb.ecbstaffprojections20179.ro.pdf?bc07d0ed39
4df5780fc6ecad60e3305f
10. Filipescu Dragoș, De ce euro? Avantaje, provocări, riscuri, Contributors.ro, 06.03.2017,
Material disponibil online la adresa www.contributors.ro/economie/de -ce-euro-avantaje –
provocari -riscuri/
11. Gabanyi Anneli Ute, Peste tot în UE, partidele „sistemice” sunt percepute ca desprinse
total de realitatea soc ială, Sinteza, Februarie 2016, Material disponibil online la adresa

38 revistasinteza.ro/peste -tot-in-ue-partidele -sistemice -sunt-percepute -ca-desprinse -total-de-
realitatea -sociala/
12. EUROSTAT, România, deficit bugetar de 2,9% din PIB, Bursa, 23.04.2018, Material
disponibil online la adresa www.bursa.ro/eurostat -romania -deficit -bugetar -de-2-9-procente –
din-pib-345413&s=international&articol=345413.html
13. Jianu Marius, Previziuni sumbre:Zona euro va trece prin ani de stagnare economică și
crize, Business24, Ianuarie 2017, Material disponibil online la adresa
www.business24.ro/international/ue/previziuni -sumbre -zona -euro-va-trece -prin-ani-de-
stagnare -economica -si-crize -157969 6
14. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), Romania:General
Profile , 2016, Material disponibil online la adresa unctadstat.unctad.org/CountryProfile/ en –
GB/642/index.html