Apostolatul Social Ca Parte Integranta a Slujirii Bisericii
TEZĂ DE DISERTAȚIE
APOSTOLATUL SOCIAL CA PARTE INTEGRANTᾸ A SLUJIRII BISERICII
Cuprins
Preliminarii
Capitolul 1
Temeiuri scripturistice ale apostolatului social
1.1. Vechiul Testament
1.2. Noul Testament
Capitolul 2
Temeiuri ale slujirii sociale în Sfânta Tradiție
2.1. Iisus Hristos – slujitor al lumii
2.2. Aspecte practice ale slujirii
2.3. Muncă și slujire
2.4. Biserica – instituție de slujire socială
Capitolul 3
Incursiune istorică asupra apostolatului social
3.1. Slujirea socială în Biserica primelor veacuri
3.2. Apostolatul social în "veacul de aur"
3.3. Lucrarea socială a Bisericii în perioada după secolul IV
Capitolul 4
Apostolatul social în Biserica și în viața creștină
4.1. Slujirea creștină după învățătura ortodoxă
4.2. Slujirea creștină și proexistență – coordonate sociale în realizarea sfințeniei
4.3. Apostolatul social ca expresie a slujiri în viața creștină
Capitolul 5
Biserica slujitoare în teologia ortodoxă
5.1. Caracterul social al ortodoxiei
5.2. Omul ca ființă deschisă pentru slujire
5.3. Apostolatul social ca formă de pastorație în Biserica Ortodoxă
5.4. Ortodoxia ca Biserică a slujirii
Concluzii
Bibliografie
Listă de abrevieri
Preliminarii
Creștinismul este religie de sus, este dar dumnezeiesc. În creștinism se revelează deplinătatea iubirii dumnezeiești, Dumnezeu iubitor, Dumnezeu-Iubire. Din revelație știm că Dumnezeu este iubire, că El iubește și că toate lucrările divine sunt determinate, în primul rând, de bunătate.
In sens creștin, iubirea este, înainte de toate, manifestarea bunătății care și-a ales obiectul căruia să se reverse; deplin, ea este dăruire, totală dăruire de sine. Iubirea se întemeiază pe ființa lui Dumnezeu însuși, este chiar această ființă însăși, a Lui, văzută, sub aspectul plinătății vieții interpersonale, în comuniunea treimică, adică al negrăitei fericiri a acestei vieți intratrinitare; ca și sub aspectul lucrării Treimii Celei Atotsfinte; în voința de a face să participe și creaturile la bunurile dumnezeiești. Fiind dumnezeiască în natura ei, evident că iubirea este necreată. "(…)Ea este fața Tatălui veșnic îndreptată către Fiul și către Duhul Sfânt, fața Fiului și Duhului Sfânt totdeauna îndreptată către Tatăl, în totala și inexprimabilă dăruire reciprocă, ca și fața Treimei celei mai presus de fire și înțelegere îndreptată către lume și fața fiecăruia dintre persoanele Treimei Sfinte și deoființă, în lucrarea fiecăreia în lume, nu în despărțire, ci în desăvârșită armonie".
Iubirea creștină, iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, se întemeiază pe existența de sine a iubirii divine. Numai fiindcă aceasta din urmă există, există și cea dintâi. Ea este răspunsul omului credincios la iubirea dumnezeiască. Astfel, "(…)iubirea către Dumnezeu are ca temei și premiză iubirea lui Dumnezeu însuși; iar iubirea de oameni izvorăște și se bazează neîncetat pe iubirea de Dumnezeu. (…)Ea, iubirea creștină, constă tocmai în imitația iubirii divine; ea este dispoziția și efortul continuu de a realiza cât mai deplin această imitație. Ea este, așadar, și trăire și faptă".
Astfel, lucrarea iubirii de oameni și a jertfei Mântuitorului Hristos pentru toți oamenii din toate timpurile și locurile este nemărginită. În chip asemănător și lucrarea omului credincios care vrea să fie asemenea lui Dumnezeu, adică să dobândească aceleași însușiri desăvârșite, trebuie să fie o lucrare jertfelnică nemărginită, izvorâtă din iubirea față de Dumnezeu și de oameni, deoarece toți poartă aceeași fire comună.
Iubirea de oameni, ca formă activă și desăvârșită nu se poate limita numai la un sentiment neroditor și sec. Deci iubirea noastră se prezintă ca un răspuns la iubirea lui Dumnezeu și ca o datorie față de semenul nostru a cărui persoană poartă de la creare chipul lui Dumnezeu ca dat ontologic. Prin urmare, iubirea noastră se exprimă creștinește întâi ca "milă", ceea ce ne cere să simțim compătimire pentru nefericirea aproapelui nostru și să ne străduim pentru ridicarea lui la o stare superioară. În al doilea rând o concepem ca "filantropie", adică drept strădania organizată, în mod special, pentru prevenirea și vindecarea materială și spirituală a aproapelui nostru. Iar aceste două virtuți au ca izvor și temelie pe Dumnezeu în Treime, care este "(…)Dumnezeul milei, al îndurării și al iubirii de oameni", așa cum ne învață mereu Biserica noastră. Numai prin credința și trăirea dogmei Sfintei Treimi, ajungem la adevărata comuniune creștină, pentru că în comuniunea Persoanelor dumnezeiești, găsim cel mai sublim model de iubire.
Deci, atunci când omul credincios pornește la lucrarea virtuții din iubirea față de Dumnezeu și din iubirea de Dumnezeu caută să-și arate iubirea și față de aproapele său, numai atunci, poate ajunge la iubirea adevărată și universală, care restabilește natura oamenilor, după cum ne spune Cuviosul Dorotei: "(…)lumea este ca un cerc și în mijlocul acestuia se află Dumnezeu, iar liniile care pornesc de la margine către centru sunt drumurile, adică cetățile oamenilor (…); iată deci care este natura iubirii (…), cu cât ne apropiem de Dumnezeu în iubire față de El cu atât ne unim întreolaltă prin iubirea lui Dumnezeu".
Prin iubirea lucrătoare, creștinismul slujește tuturora, ca toți să se poată mântui. "(…)Iubirea lucrătoare întemeiază comuniunea omului credincios cu Dumnezeu, iar dacă această comuniune se strică, din vina omului, numai iubirea poate s-o restabilească, coborându-se, slujind. Mântuirea este adusă în dar. Astfel, esențial, iubirea este darul coborârii mântuitoare a lui Dumnezeu însuși în lume, prin har".
Biserica, în calitatea sa de extensie în lume a Trupului înviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existență în solitudine, ci se constituie într-o realitate socială, făcându-și simțită prezența în lumea față de care are o seamă de îndatoriri, îndatoriri provenind din faptul că ambele, și "(…)Biserica și lumea sunt creații ale lui Dumnezeu, prima fiind Împărăția Harului dumnezeiesc, iar a doua fiind Împărăția legilor naturale".
Noțiunea de diaconie sau de slujire reprezintă una din ideile fundamentale ale Sfintei Scripturi. În Sfânta Scriptură, și mai ales în Noul Testament se descoperă întreaga semnificație și sensul deplin al diaconiei sau slujirii. "(…)Diaconia sau slujirea constituie noțiunea-cheie a acțiunii Bisericilor creștine de pretutindeni în raportul lor cu omul și cu lumea, reprezintă o temă deosebită a învățăturii neotestamentare și patristice de totdeauna".
Diaconia, sau teologia slujirii, radiază din însăși învățătura trinitară despre Dumnezeu, deoarece Sfânta Treime constituie structura supremei iubiri și slujiri. Dumnezeu-Tatăl, prin actul creator și purtarea Sa de grija față de om și față de lume; Domnul Iisus Hristos, prin învățătura și activitatea Sa soteriologică; Duhul Sfânt, prin puterea Sa sfințitoare si conducătoare spre adevăr si mântuire; slujesc personal și treimic, fără contenire, de la început. Teologia diaconiei se întemeiază astfel pe concepția trinitară despre Dumnezeu și ocupă un loc central în revelația Noului Testament.
Asadar, prin apostolat social se înțelege preocuparea Bisericii pentru viața socială a membrilor ei, slujirea aspirațiilor de progres general al societății umane în sânul căreia ea își săvârșește lucrarea. Deși misiunea esențială a Bisericii este mântuirea, ea s-a preocupat întotdeauna și de problemele vieții pământești a credincioșilor ei, întrucât creștinul înaintează spre mântuire și crește în desăvârșire prin faptele sale concrete față de oameni.
Făcând o analiza amănunțită a termenului vom constata că "(…)slujirea aparține ființei si vieții creștinismului in lume, pentru ca tine de însăși credința creștina si nu e o simpla deducție sau apariție marginala". De aceea, în lucrarea de față voi prezenta importanța apostolatului social în slujirea Bisericii.
Capitolul 1
Temeiuri scripturistice ale apostolatului social
Pentru a înțelege temeiurile și cadrul biblic al diaconiei, s-a procedat la analiza unor elemente și forme esențiale ale acesteia, așa-cum ni le prezintă documentele Revelației biblice.
1.1. Vechiul Testament
În Vechiul Testament, ideea de slujire a fost implicată în diverse evenimente, instituții și realități mesianice, între care amintim unitatea neamului omenesc, alegerea poporului Israel și substituirea prefigurată a lui Ebed-Iahve. "În aceste elemente nu s-a exprimat totdeauna în mod direct și explicit ideea de slujire, totuși, slujirea constituie substanța lăuntrică a mesianismului Vechiului Testament".
Există o legătură organică între slujire și unitate, deoarece aceasta scoate în evidență, nu numai caracterul dinamic și personal al lui Dumnezeu, descoperit în Sfânta Scriptură, ci și "solidaritatea" lui Dumnezeu cu creația Sa, ca destin istoric și eshatologic. Un Dumnezeu "solidar" cu creația Sa este un Dumnezeu care răscumpără prin slujire. "Ideea biblică a unității rămâne fundamentală conștiinței ontologice a răspunderii reciproce,a oamenilor față de destinul pământesc și veșnic al tuturor".
Alegerea este o realitate în istoria Bisericii, în care se manifestă slujirea mesianică. Semnificația universală a alegerii n-a fost înțeleasă întotdeauna, de aceea,și slujirea a fost adesea limitată numai la relațiile dintre Dumnezeu și poporul ales, reprezentat la sfârșitul perioadei mesianice, de către acea "…rămășiță credincioasă", care se va mântui. Era deci necesar să se restituie, o dată mai mult, sensul alegerii lui Israel,ca slujire pentru toată omenirea, pentru care urma să vină Mesia. Alegerea derivă din realitatea unității neamului omenesc. "Fără aceasta, nu s-ar fi putut nici produce, nici îndreptăți,ca slujire".
În teologia lui Isaia,și mai ales în concepția sa despre Ebed-Iahve, slujirea derivă din însăși funcția de substituire a viitorului Mesia, din capacitatea Lui de a lua asupra Sa "păcatele tuturor" (Isaia 53, 1-12). Prin "Legămintele" pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul evreu, slujirea a fost consacrată și din punct de vedere formal; dar întrucât,aceste legăminte erau "Legăminte ale făgăduinței", slujirea este corelată cu activitatea mesianică viitoare. Această apropiere,între mesianism și slujire,a fost accentuată îndeosebi de profeți, care au văzut în slujirea profetică, și, mai ales, în cea sacerdotală, preînchipuiri ale slujirii Noului Legământ, reprezentată de Iisus Hristos. "Prin profeți, mesianismul a oferit un orizont mai larg slujirii, după cum slujirea a dat o direcție mai umană mesianismului".
Substituirea apare, pe linia teologiei slujirii, în Vechiul Testament, ca un corolar al unității și alegerii, în virtutea aceleiași solidarități ontologice, organice.
2.2. Noul Testament
În Noul Testament, "diaconia" a căpătat cea mai desăvârșită expresie în persoana, activitatea și misiunea lui Iisus Hristos, care a spus: "Cel care este mai mare între voi, să fie slujitorul vostru" (Matei 23, 11). Slujirea este,de fapt,modul existențial și istoric în care s-a realizat "iconomia" mântuirii, planul lui Dumnezeu înfăptuit în și prin Iisus Hristos (Efes. 1, 9; 3, 1-2).
În cadrul "iconomiei" lui Iisus Hristos s-au evidențiat trei momente principale, care determină substanța și dimensiunea slujirii creștine: recapitularea, adică procesul de restaurare a tuturor în și prin Hristos; instituirea slujirii și trimiterea la slujire a Apostolilor; care dă Bisericii starea ei de "trimisă în lume", de "comunitate slujitoare", în perioada ei istorică, preeshatologică.
Revelația Noului Testament, deși păstrează elemente esențiale din Vechiul Testament, în ceea ce privește iconomia mântuirii, descoperă sensuri și dimensiuni noi ale slujirii. Formulată aproape în maniera "Predicii de pe munte", în care Iisus își descoperă mesajul Său mântuitor în comparație cu "ce s-a zis celor vechi", slujirea constituie însăși esența misiunii Sale pământești: "Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața răscumisus Hristos, care a spus: "Cel care este mai mare între voi, să fie slujitorul vostru" (Matei 23, 11). Slujirea este,de fapt,modul existențial și istoric în care s-a realizat "iconomia" mântuirii, planul lui Dumnezeu înfăptuit în și prin Iisus Hristos (Efes. 1, 9; 3, 1-2).
În cadrul "iconomiei" lui Iisus Hristos s-au evidențiat trei momente principale, care determină substanța și dimensiunea slujirii creștine: recapitularea, adică procesul de restaurare a tuturor în și prin Hristos; instituirea slujirii și trimiterea la slujire a Apostolilor; care dă Bisericii starea ei de "trimisă în lume", de "comunitate slujitoare", în perioada ei istorică, preeshatologică.
Revelația Noului Testament, deși păstrează elemente esențiale din Vechiul Testament, în ceea ce privește iconomia mântuirii, descoperă sensuri și dimensiuni noi ale slujirii. Formulată aproape în maniera "Predicii de pe munte", în care Iisus își descoperă mesajul Său mântuitor în comparație cu "ce s-a zis celor vechi", slujirea constituie însăși esența misiunii Sale pământești: "Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți" (Marcu 10, 45).
Ca "împlinire" totală a substituirii din Vechiul Testament, care rămâne în sine o înlocuire exterioară, mijlocită, recapitularea constituie punctul final din taina "iconomiei", pe care Dumnezeu o lucrează în și prin Fiul Său întrupat. Aproape în termenii folosiți de Isaia, care a spus că "(…)prin rănile Lui (Robul Domnului) ne-am tămăduit" (53, 5), Sfinții Părinți au arătat că, prin întruparea și jertfa Sa, Fiul lui Dumnezeu și-a asumat firea omenească, a restaurat-o ca structură ontologică și destinație veșnică. "Recapitularea" este arcul care unește creația, întruparea, răscumpărarea și eshatologia în cadrul acelei iconomii divine, de refacere a unității originare. "S-a subliniat, astfel, încă odată, linia de continuitate cu premisele vechi-testamentare ale slujirii".
În Noul Testament, slujirea are și ea un caracter "iconomie", adică răspunde unei necesități mântuitoare, existențiale. "Slujirea nu este o noțiune abstractă, ci ține de misterul existenței și mântuirii noastre în planul lui Dumnezeu".
În Noul Testament, "diaconia" nu este despărțită de evanghelizare, de "slujirea cuvântului" și de doxologie. Mai mult, în lumina evanghelizării, în lumina cultului lui Dumnezeu, slujirea practică își capătă temeiuri absolute. Slujirea este lauda pe care o aducem zilnic lui Dumnezeu, mărturia credinței, speranței și iubirii. Prin slujire se extinde iubirea creștină, în modul cel mai concret uman, pentru că slujesc o ființă vie, nu un obiect, și doresc ca această ființă să se bucure, nu numai de ajutorul meu imediat, ci să intre întru bunăvoința lui Dumnezeu, să intre în realitatea mântuirii. De aceea, odată cu slujirea practică, misiunile de evanghelizare au fost, de asemenea, în spiritul trimiterii, și ele rămân de actualitate atâta vreme,cât unii mai rămân în afara Revelației. Dar Mântuitorul dă indicații și asupra modului cum trebuie să se facă evanghelizarea. Nu prin predică pur și simplu, ci prin predica însoțită de fapte evanghelice, care să reflecte voia și caracterul lui Dumnezeu: să vindece boli, să dea de mâncare, să curețe leproși, să stea în ajutorul oricărei neputințe, și totul fără plată, în dar (Matei 10, 8). "(…)Propovăduirea n-a fost niciodată despărțită de slujirea efectivă și niciodată slujirea n-a fost practicată ca o urmare a convertirii, ci a fost sau simultană, sau anterioară. Ea n-a fost condiționată de convertire, ci a stat în ajutorul convertirii. Se înțelege că ea nu trebuia să înceteze, în cazul în care nu s-ar fi reușit convertirea".
Trimiterea apostolică este trimitere la propovăduire și slujire, în aceasta constă caracterul ei permanent. Sfânta Scriptură nu indică pe pământ o stare de după propovăduire și slujire. Chiar în cer, îngerii slujesc permanent.
Astfel, vorbind despre momentul de instituire a slujirii evanghelice și de cel al trimiterii Apostolilor la slujire, Iisus Hristos a așezat Biserica Sa într-o stare de slujire permanentă, față de Dumnezeu și față de lume. În actul "spălării picioarelor" s-a descoperit în modul cel mai concret "ascultarea" Fiului față de Tatăl, supunerea voinței Sale, față de voința Celui ce L-a trimis (Ioan 7, 17). "(…)Slujirea evanghelică este deci un act de ascultare, de acceptare și împlinire voluntară și jertfelnică de către om a voinței lui Dumnezeu".
Slujirea Noului Testament nu se poate descrie folosind termenii de autoritate, sau de dominație, pentru că autoritatea apostolică a fost înțeleasă ca slujire. "Deși sunt liber față de toți, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulți" (I Cor. 9, 19), spune Sfântul Apostol Pavel, arătând, prin aceasta, că libertatea creștină implică responsabilitate pentru alții. Apostolul, trimis ca "reprezentant al lui Hristos" (II Cor. 5, 20), reprezintă idealul slujirii creștine. Deci "…preoția și toate instituțiile bisericești trebuie privite prin prisma slujirii".
Biserica, trupul lui Hristos, constituie mediul slujirii și al responsabilității față de Dumnezeu și față de oameni. Dacă poporul Israel avea o gândire "corporată", aceasta ca o rămășiță a ideii de unitate a neamului omenesc, Biserica este, ea însăși, o comuniune de credință, de iubire și slujire reciprocă. Biserica crede împreună, se roagă și slujește împreună, realizând în sine, temporal, unitatea finală a umanității. Prin slujire, Biserica și lumea se readună în unitatea iconomiei divine, nedeplin în veacul istoriei, dar, în mod total și desăvârșit, în veacul eshatologic.
Dacă în Vechiul Testament, slujirea se "reducea", ajungând în cele din urmă, la o persoană, care slujea celor mulți, în Noul Testament ea se extinde până la Biserica slujitoare, care slujește insului, aspirațiilor lui imediate și veșnice, slujește grupului, care are interese deosebite și slujește întregii omeniri în nevoile ei comune. Căci Biserica slujitoare este trupul lui Hristos, care se dăruiește altora slujind, multiplicat în tot atâția hristoși, câți membri are Biserica. Astfel, Biserica desăvârșește slujirea Vechiului Testament, o împlinește, o completează, potrivit cuvântului lui Hristos care a venit să "plinească".
Capitolul 2
Temeiuri ale slujirii sociale în Sfânta Tradiție
2.1. Iisus Hristos – slujitor al lumii
Din accentul deosebit, pe care Părinții apostolici și scriitorii din epoca imediat post-apostolică, îl pun pe unele preocupări și probleme, ne putem da seama, ce anume au socotit ei a fi substanțial mesajului creștin, și ce anume le-a fost predat cu titlul de testament teologic și practic de către Sfinții Apostoli. Am văzut că Apostolii au fost trimiși să propovăduiască, să mărturisească și să slujească. Mai exact: să-și însoțească propovăduirea și mărturisirea cu slujire, să le probeze prin slujire.
Cercetând, ceea ce el numește "substructura" Noului Testament, C. H. Dodd constată că Biserica primară a fost dominată, în chip special, de chipul lui Iisus ca Ebed, ca "rob", imagine care a avut o largă circulație la început și care a supraviețuit încă multă vreme, în textele liturgice.
În "Învățătura celor doisprezece Apostoli", Iisus e numit, într-adevăr, "Robul Tău Iisus", atât în rugăciunea euharistică, "precum și după Euharistie".
"Opera în care Iisus e asociat, în mod cu totul deosebit, cu Ebedul iudaic, este Epistola lui Barnaba, al cărei autor încearcă, în maniera Evanghelistului Matei, dar cu scop mai deschis, să demonstreze că Ebedul l-a preaînchipuit pe Iisus până în cele mai mici amănunte". Acest procedeu este aspru criticat de Oscar Cullmann, "acuzându-l că ar duce la acreditarea unui Iisus preexistent". O. Cullmann consideră că Vechiul Testament nu e o reprezentare paralelă, ci, o pregătire a venirii lui Hristos, care a venit în timp, s-a întrupat la un moment dat, marcând un început concret și nu situându-se pe niște coordonate simbolice, așa cum s-ar putea deduce din "Epistola lui Barnaba.
Vedem mai departe că, jertfa pe Cruce a Mântuitorului Hristos, din iubire pentru noi, a fost absolut necesară pentru mântuirea și îndumnezeirea noastră, pentru că noi să avem din nou acces la sfințenie. Ea s-a transformat în izvor de viață, pentru toți cei cuprinși în umanitatea Sa îndumnezeită, dându-le puterea să înfăptuiască virtutea care, săvârșită mereu, înseamnă sfințenie.
Jertfa de pe Cruce evidențiază slujirea arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos, concretizată în jertfa de Sine "pentru mulți" (Isaia 3, 11-12), "înlăturând vina și condamnarea tuturor" (Matei 7, 17), "…restabilind comuniunea între om și Dumnezeu" (Marcu 10, 45), "…pentru că Dumnezeu, în marea Sa înțelepciune, conciliind dreptatea și iubirea, așa a hotărât sfințirea, deci mântuirea și îndumnezeirea omului: prin întruparea și jertfa Fiului Său".
Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Se întrupează, deci, cu scopul autojertfirii. "…Și faptul că Se face întru toate asemenea nouă, și la înfățișare om adevărat" (Filip. 2, 7) "…este o jertfă pentru măreția Lui, și apoi pătimirea, moartea pe cruce a Celui fără de prihană și mijlocirea necontenită între noi și Tatăl, sunt acțiuni ale Arhiereului Hristos".
Însuși Mântuitorul a vorbit despre jertfa Sa: "…Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți" (Matei 20, 28).
Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune că "…a coborât Cuvântul din cer și s-a făcut ca noi, slujitor al celor sfinte și al cortului celui adevărat, pe care l-a clădit Domnul și nu omul… și la sfârșit L-au răstignit. Dar a răsărit iarăși și a înviat Hristos, dezlegând durerile morții, precum s-a scris (Fapte 2, 24). Căci cum era cu putință să fie ținut de moarte, Cel ce era viața după fire, ca Dumnezeu?".
Așadar, întreaga lucrare a Mântuitorului Iisus Hristos, de slujire a lumii are un profund caracter de jertfă; "…începe de la întrupare, se continuă cu învățătura Sa de-viață-dătătoare și culminează cu moartea pe Cruce, căreia îi urmează slava acesteia, învierea și înălțarea la cer". După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, după înălțarea Mântuitorului Iisus Hristos "(…)a trimis pe Duhul Sfânt, ca arvună a vieții și spre luminarea și sfințirea sufletelor noastre, ca și spre ajutorul, celor ce se nevoiesc pentru mântuirea lor prin păzirea poruncilor Lui".
La această stare de jertfă, suntem chemați toți membrii trupului comunitar-sobornicesc al lui Hristos-Biserica, prin slujirea semenilor. Sfântul Chiril al Alexandriei a legat strâns, sfințenia de jertfire. Cine se transpune în starea de jertfă, se transpune în starea de sfințenie. Prin însuși faptul, că toți creștinii se dăruiesc lui Dumnezeu, sau se jertfesc Lui, ceea ce înseamnă, deplina lor dăruire ca subiect subiectului divin, ei devin sfinți, sunt învăluiți în sfințenia sau în puritatea dăruitoare a lui Dumnezeu, se deschid acesteia. Creștinii se pot jertfi în mod curat, sau total, numai dacă, se împărtășesc de jertfa curată sau totală a lui Hristos, care jertfindu-Se sau dăruindu-Se ca om într-o totală puritate Tatălui, S-a sfințit, pentru ca și noi să ne sfințim, unindu-ne cu El într-o stare de jertfă. Astfel,sfinții au intrare la Dumnezeu, sau la comuniunea întru curăție cu Subiectul suprem; "Și pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr" (Ioan 17, 19).
Astfel, arhieria Mântuitorului Hristos are o eficiență permanentă, așa cum arată Sfântul Chiril: "…iar în timpul de acum socotesc eu că fiecare dintre credincioși este casă și templu al lui Dumnezeu, având sălășluit în Sine pe Hristos. Pentru că "Locuiește în inimile noastre prin credință, precum s-a scris" (Efeseni 3, 17). "…Căci este în noi ca Logosul lui Dumnezeu, ca înțelepciunea, ca lumina, ca viața, ca pâinea cea vie din cer".
Această pâine din cer e trupul Lui cel jertfit. El este, în cei credincioși în toate timpurile, și ca Arhiereu, care se aduce jertfă, și ne face și pe noi să ne aducem jertfă de bună mireasmă, împreună cu jertfa Lui.
După cum arată, tot Sfântul Chiril al Alexandriei, în pornirea spre puritate și delicatețea lăuntrică a fiecăruia dintre noi, e implicată pornirea de a fi pur și delicat în relațiile cu ceilalți, de a te preda și deschide lor în mod sincer și total. Dar aceasta, nu o poți face, decât în favoarea unei persoane absolute. Numai așa noi putem deveni sfinți.
Această posibilitate ne-a dat-o, așadar, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și Capul Bisericii, prin tot ceea ce a făcut pentru noi, de la întrupare până la înălțare. Întregul drum al umanității Sale, până la statura desăvârșirii Sale, îl străbatem, repetând sau parcurgând sacramental și moral-ascetic în Biserică, prin Sfintele Taine, administrate de episcopi sau preoți, toate actele prin care a trecut omenitatea Sa.
"Ne putem deschide semenilor noștri și lui Dumnezeu, în idealul de a deveni sfinți, prin slujirea semenilor, luându-L ca model pe Mântuitorul Hristos săvârșind cu ajutorul harului lui Dumnezeu" (Romani 3, 24) și "(…)credința puternică, fapta cea bună" (Iacov 2, 17; 22, 24; 26; Gal. 5, 6; Efeseni 2, 8-10), căci, în jertfa Lui e puterea jertfei noastre, în preoția Lui, puterea preoției noastre.
Prin har, credință și fapte bune, omul își însușește roadele întrupării, jertfei și învierii lui Hristos și, prin ele, progresează treptat în sfințenie. Astfel, prin Mântuitorul Hristos, ni se transmite sfințenia, ca supremă transparență reciprocă a Persoanelor Sfintei Treimi; "această sfințenie își imprimă pecetea pe relația cu Dumnezeu și, totodată, prin aceasta, și între persoanele umane", de aceea, ea devine și o misiune de realizat de către fiecare, împreună cu harul lui Dumnezeu, ca membru al Bisericii Sale.
"Faptele bune, ca expresii și roade ale slujirii creștine, absolut necesare, alături de credință în Hristos, pentru dobândirea mântuirii și îndumnezeirii, deci a sfințeniei, sunt toate faptele săvârșite de cei ce cred în Hristos, în adevărul Său și în Biserica Sa, după voia lui Dumnezeu(după poruncile dumnezeiești) și în numele și cu puterea lui Dumnezeu" (Col. 3, 17). Ele sunt sinergelice, teandrice și izvorăsc din iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.
Deci nu sunt socotite fapte bune în vederea mântuirii, care să ducă la sfințenie, decât acelea care au o motivație religioasă. În rândul faptelor bune, absolut necesare pentru a înainta în sfințenie și în obținerea ei, intră toate faptele care, în Duhul lui Hristos, contribuie la păstrarea și propășirea vieții în direcția binelui, a vieții spirituale și materiale, atât a insului, cât și a obștei credincioșilor, precum și a întregii societăți umane. "Evident, în fruntea faptelor bune, cu valoare pentru dobândirea stării de sfințenie, desăvârșire, mărire și îndumnezeire a celui ce crede în Hristos intră faptele legate de împlinirea datoriilor față de patrie și rânduielile ei", căci, aceasta este comunitatea mare în care trăiește alături de ceilalți semeni, ajutându-i la îmbogățirea lor spirituală-materială, într-un dialog relațional bazat pe comuniune și iubire.
Sfântul Ioan Damaschin afirmă: "credința adevărată se încearcă prin fapte", iar Sfântul Grigorie Palama († 1359) ne îndeamnă: "Noi să arătăm cu fapta iubirii față de frații în Hristos, milostivindu-ne spre cei îndurerați (…). Prin orice faptă și cuvânt pe care-1 adresăm să arătăm iubirea de noi, ca să ajungem la dobândirea iubirii lui Dumnezeu și să fim binecuvântați de El și să moștenim împărăția cerească și veșnică, cea care a fost făgăduită și pregătită nouă de la întemeierea lumii".
2.2. Aspecte practice ale slujirii
Era normal, ca Părinții apostolici să facă o aplicare imediată a înțelegerii lui Iisus, ca slujitor, la viața practică a creștinilor. Încă în timpul apostolic, începuseră colectele pentru săraci, și se organizaseră primele comunități pe principiul folosirii în comun, a bunurilor. Prin aceste două mari inițiative practice, s-a realizat îndrumarea învățăturii celei noi, spre sfera concretă a vieții, deoarece fapta creștină s-a înțeles, de la bun început, ca slujire, ca act de generozitate, ca act de participare la viața celuilalt. "Viața celuilalt este și a mea. Nevoile celuilalt sunt, de fapt, ale mele, întrucât în Hristos, oamenii au devenit o unitate, și numai în unitatea interumană, aceștia pot deveni dumnezei, adică pot intra în unitate cu Dumnezeu".
"În veacurile post apostolice, accentul a căzut, mereu, pe această căutare a unității" prin slujire, care a devenit o misiune, oarecum, specială a Bisericii. De pildă, "diaconii erau însărcinați cu funcții liturgice", dar nu exclusiv liturgice.
Sub aspectul ei de întrajutorare, slujirea e mereu prezentă. Iată cum descrie Sfântul Iustin Martirul această practică, ce urma Euharistiei: "Cei care au și vor, dau liber, fiecare ce vrea, și ceea ce se strânge se dă celui ce prezidează, și el ajută orfanii, văduvele, bolnavii, pe cei neajutorați, prizonierii, oaspeții străini, într-un cuvânt, el îi ajută pe toți cei care au nevoie". Se înțelege că, prin "cei care prezidează", sunt numiți episcopii, așadar, "avem aici un prim indiciu despre diaconia organizată de conducătorii Bisericilor locale".
Ideea este prezentă de-a lungul întregii perioade post apostolice. În secolul III, în Constituțiile Apostolilor, se menționează rolul membrilor Bisericii în acțiunea de slujire. Episcopii sunt îndemnați să fie blânzi, liniștiți, mărinimoși, milostivi, pașnici, nemânioși, gata de a da învățături, îndemânatici în a întoarce la pocăință, primitori, mângâietori, nu bătăuși, nu mincinoși, nu gâlcevitori, nu mândri, nu disprețuitori, nu dedați vinului, nu bețivi, nu cheltuitori în zadar, nu îndeletnicindu-se cu desfătările, nu mult cheltuitori, nu întrebuințând darurile lui Dumnezeu ca fiind străine, ci "…ca unii ce ați fost puși iconomi buni, ca unii care veți da socoteală lui Dumnezeu".
În Martiriul Sfântului Policarp se arată că, "dacă cineva are dragoste adevărată, acela nu vrea să se mântuiască numai pe sine, ci pe toți frații".
Un text și mai interesant, se află în Epistola către Diognet: "Să nu te prindă mirarea că omul poate fi următor lui Dumnezeu(…). Poate, dacă vrea; căci fericirea nu stă în a domni peste aproapele, nici a voi să ai mai mult decât cei mai slabi, sau în a fi bogat și a asupri pe cei de sub tine; nu în aceasta se află cineva următor lui Dumnezeu, căci, acestea sunt în afară de maiestatea Lui; ci, cine ia asupra sa povara aproapelui, cine este gata să ajute pe cel mai slab din puterea sa, cine dă celor lipsiți din toate cele ce a primit de la Dumnezeu și se arată ca Dumnezeu pentru cei cărora le ajută, acela e următor lui Dumnezeu".
Ideea centrală, deci, în această perioadă post apostolică, este aceea că oamenii sunt toți frați. În fond, nu e altceva decât "prelungirea ideii unității în Hristos", ca bază biblică esențială a slujirii. Pe ideea de unitate a crescut ideea de frățietate, pe care crește, la rândul ei, aceea de iubire. De altfel, chiar un filozof păgân ca Lucian de Samosata (130-200) observa că frățietatea este o virtute caracteristică creștinismului. "E de necrezut, scrie el, grija cu care oamenii acestei religii se ajută în nevoi(…). Ei nu precupețesc nimic pentru asta. Primul lor dătător de lege i-a învățat că toți sunt frați". Într-adevăr, iubirea semenilor constituie semnul distinctiv al creștinilor: "Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții" (Ioan 13, 35).
2.3. Muncă și slujire
În concepția Sfântului Ioan Gură de Aur virtutea cea mai mare e milostenia, însă munca este aceea care îi dă adevărata ei valoare. A face milostenie din munca ta dă sensul adevărat lui "a da". El nu împiedică milostenia bogaților, dar nu-i acordă aceeași valoare, pentru că milostenia acestora e mai degrabă un act de reechilibrare a vieții sociale, pe care Sfântul o consideră ca o datorie a lor, nu ca o milă propriu-zisă, ca un act esențialmente caritabil. Cât despre milostenia făcută din câștiguri, despre care se știe că sunt chiar formal necinstite, cum ar fi camăta, el spune limpede : "e mai bine să nu dai nimic săracului, decât să-i dai bani astfel câștigați".
"Analizele sale referitoare la muncă merg încă și mai la adânc. La un nivel, să zicem imediat, general și de suprafață, el propovăduiește munca socotind-o unicul mijloc cinstit de existență(…). Dar pe un plan mai profund, munca nu mai e luată în sine, indiferent de scopul căreia îi e dedicată. Spre exemplu, dacă prin muncă vrei doar să-ți mărești averea, străduința e mai degrabă inutilă". O astfel de muncă nu numai că servește diferențierilor dintre oameni, dar îl pune pe om într-un fel de situație de deznădejde, deoarece lucrează din teama zilei de mâine.
"O altă rațiune care motivează munca este, bineînțeles, în afară de agonisirea strictului necesar, ajutorarea celorlalți(…). Omul nu lucrează numai pentru a-și pune încrederea în munca sa, ci și pentru a da celor în nevoie ". "(…)Banii sunt buni, dar numai când sunt afectați nevoilor tuturor, când intră în circuitul carității, cum exprimă această idee L. Daloz" . Dacă unii se puteau apăra, zicând că sunt dedicați unor lucrări duhovnicești, și că aceasta e "munca" lor, Sfântul Ioan Gură de Aur le răspunde: "(…)munciți cu mâinile voastre", citând textul clasic din Sfântul Apostol Pavel. Probabil se referă la unii asceți care așezau asceza în rândul muncii, socotind că aceasta le-ar da dreptul la întreținere gratuită. Adevărata activitate duhovnicească e să dai altora din roada muncii mâinilor tale. Cu aceasta nu se poate compara nimic.
În concepția hrisostomică, munca are o funcție etică, soteriologică și eshatologică. Omul se mântuiește prin muncă, pentru că în ea slujește și aproapelui. "Milostenia n-ar avea sens soteriologic dacă n-ar fi făcută "în Hristos", adică în perspectiva mesajului creștin, cu scop anumit, ca faptă bună și aceasta nu din interesul egoist al "plății" mântuirii personale, ci pentru afirmarea unității trupului lui Hristos în care membrele sunt solidare".
Ideea sa capitală referitoare la muncă este deci aceasta: a munci pentru a putea folosi și altora rodul muncii. Fiindcă a fost obsedat de ideea milosteniei, Sfântul Ioan Gură de Aur n-a mai cercetat în mod expres și alte implicații ale problemei muncii, ca de pildă: aspectul solidar al muncii în ateliere, aspectul social al muncii organizate, aspectul complementar al diferitelor munci, dar, dacă le-ar fi tratat, fără îndoială le-ar fi considerat aspecte ale slujirii. Ceea ce l-a interesat, îndeosebi, a fost nu implicarea, mai mult sau mai puțin conștientă, în slujirea socială, ca rezultat al sistemului de organizare a societății, ci mai ales aspectul moral, personal, fapta directă. A da tu, din al tău, nu unui organism anonim, ci exact celui care nu are, celui care flămânzește. Nu trebuie să se piardă din vedere că el căuta să răspundă exact solicitărilor veacului său și să găsească soluții imediate. Dar l-a preocupat desigur și soluția de perspectivă. N-a fost un apostol exclusiv al faptei individuale. A accentuat mai ales aceasta, dar a avut în vedere și o acțiune de proporții mai generale.
Spre deosebire de societatea păgână, creștinismul a acordat muncii și vieții zilnice o atenție deosebită. În viața practică nu existau impedimente pentru ca un creștin să fie soldat sau bancher, dar era important ca meseria să fie făcută în acord cu principiile evanghelice și cu respectarea poruncilor divine. Creștinii au încercat să-și păstreze vechile meserii, după convertirea la creștinism, căutând să fie cât mai aproape de Dumnezeu prin ceea ce făceau. Virtutea și faptele bune primau în orice meserie, iar cei care avuseseră meserii incompatibile cu morala creștină erau nevoiți să le abandoneze. Părinții bisericești au fost de acord să recunoască că, în privința meseriilor, creștinii nu se diferențiază prea mult de păgâni.
Deosebirea venea din modul lor de practicare, pentru că un creștin punea preț pe cinste, onestitate și hărnicie, pe când un păgân se gândea și la lucruri neîngăduite în morala creștină, cum ar fi hoția, minciuna și trândăvia. În viața zilnică creștinii se intersectau cu păgânii în aproape toate locurile publice, iar necesitatea fac ea ca relațiile de conviețuire să fie normale.
Tertulian descrie modul de viață al creștinilor și raportul lor cu păgânii, din punct de vedere al apologetului creștin care încă nu trecuse la montanism: "Nu suntem o castă de brahmani sau de gimnosofiști indieni. Ne amintim doar să fim recunoscători Domnului Dumnezeu și Creatorului nostru(…). Nu respingem nici un fruct al operei Sale, dar ne temperăm folosința, pentru a nu abuza și a nu greși. Astfel nu lipsim de la frecventarea forurilor, pieței, băilor, hanurilor, avem relații în ceea ce privește conviețuirea cu voi, lucrăm pământul și din fructele sale facem negoț, vânzând pentru uzul vostru produsele meseriei noastre".
Apologetul cartaginez vorbește despre meseriile creștinilor, arătând că meseriile bune și morale nu sunt ocolite de creștini. Păgânii îi socoteau pe creștini oameni inutili societății, incapabili să conducă o afacere sau să facă negoț. Tertullian combate aceste acuzații ale păgânilor, descriind modul de viață și de muncă al creștinilor. Origen susține că munca câmpului, negoțul, meșteșugurile și meseriile bune sunt practicate de creștini, cărora le este interzisă hoția și trândăvia. Lumea creștină și lumea păgână au două concepții diferite despre muncă, de aici provin și abordările diferite în ceea ce privește munca ale scriitorilor creștini și păgâni. Creștinismul a susținut dreptul de a munci al fiecărei persoane, fie că este om liber sau sclav, sărac sau bogat, pentru că munca a fost înnobilată de Mântuitorul lisus Hristos, Care și-a câștigat pâinea prin muncă cinstită. Faptul că Hristos și Apostolii au muncit pentru a-și asigura cele necesare traiului trebuie să fie o pildă pentru creștini. Păgânii vedeau altfel acest exemplu, Celsus se arată scandalizat de o religie al cărei întemeietor a fost tâmplar, iar ucenicii săi niște pescari sau muncitori.
Sfântul Apostol Pavel le scrie creștinilor din Corint, expunându-le câteva din principiile despre muncă, pe care un creștin ar trebui să le respecte. Fiecare este îndemnat să se hrănească de pe urma muncii sale: "Sau numai mie și lui Barnaba nu ne stă putere să nu ne întreținem din muncă? (…) Cine slujește vreodată în oaste cu solda lui? Cine sădește vie și nu mănâncă din roada ei? Sau cine paște o turmă și nu mănâncă din laptele turmei? Oare după judecata omenească spun eu acestea? Oare nu și legea le spune? Că scris este în legea lui Moise: Să nu legi gura boului care treieră. (…)Oare de boi se îngrijește Dumnezeu sau chiar de dragul nostru o spune? Că de dragul nostru s-a scris: Cel ce ară trebuie să are cu nădejde și cel ce treieră trebuie să treiere cu nădejdea că-și va avea partea Iui" (I Corinteni 9, 6-10). Apostolul Pavel le vorbește creștinilor din Efes despre vechi obiceiuri ale creștinilor proveniți din rândul păgânilor, care înainte de convertire trăiau din furt și din mici tâlhării. Ei sunt îndemnați de Pavel să muncească cinstit, iar din rodul mâinilor să facă parte și celor lipsiți: "Cine a furat să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească lucrând cinstit cu mâinile sale, ca să aibă să dea celui ce are nevoie" (Efeseni 4, 28). Concepția cea mai clară despre muncă poate fi găsită în cea de a doua epistolă a Sfântului Pavel către creștinii din Tesalonic, pe care Apostolul îi mustră pentru neorânduiala de a nu munci, așteptând ziua venirii Domnului și judecata finală: "Fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos vă poruncim să vă feriți de orice frate care umblă fără rânduială și nu după predania pe care ați primit-o de la noi. (…) Că voi înșivă știți cum trebuie să ne urmați; că noi n-am umblat fără rânduială între voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă și cu osteneală am lucrat noaptea și ziua, ca pe nimeni dintre voi să nu-l împovărăm: nu doar că n-aveam puterea, ci pentru ca pe noi înșine să ne dăm vouă pildă, spre a ne urma. Că și în timp ce eram La voi vă porunceam: Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. (…) Fiindcă auzim că pe la voi umblă unii fără rânduială, nu să facă treabă, ci să se afle În treabă. Unora ca aceștia le poruncim și-i îndemnăm în domnul Iisus Hristos: să lucreze în liniște și să-și mănânce propria lor pâine" (II Tesaloniceni 3, 6-12).
Părinții bisericești au scris despre muncă tangențial, atunci când munca era în legătură cu hărnicia și cu datoria de a face milostenie. Apologeții creștini vorbesc despre valoarea morală a muncii și despre meseriile bune din punct de vedere etic. Biserica nu s-a preocupat de elaborarea unor tratate economice, pentru că scopul era altul: mântuirea creștinilor, prin respectarea principiilor evanghelice și a moralei creștine. În cadrul acestor principii, munca era respectată și prețuită, cu toate că, în secolele II-IV situația economică a statului roman nu era una fericită, datorită abuzurilor imperiale, fiscalității excesive, numeroaselor războaie și birocrației ineficiente. Scriitorii creștini au susținut necesitatea muncii, nu ca pe o obligație, ci ca pe o slujbă către Dumnezeu, El fiind Stăpânul tuturor. Sfântul Clement Romanul le scrie corintenilor despre binecuvântarea venită asupra celui care muncește și își câștigă roada muncii sale și despre rușinea celor trândavi, care nu mulțumesc celor care le-au dat de lucru: "Lucrătorul cel bun primește cu îndrăznire pâinea muncii lui; dar cel leneș și trândav nu se uită în ochii celui care i-a dat de lucru… Ne îndeamnă, dar, să credem în El din toată inima și să nu fim leneși, nici trândavi spre tot lucru! bun".
În timp ce păgânii aveau o concepție pur economică despre muncă, creștinii dădeau muncii un sens eshatologic și social.
Rezultatele muncii oneste se văd în ajutorul dat celor lipsiți, pentru care cei milostivi și harnici vor primi răsplată în împărăția lui Dumnezeu. Un creștin care muncea se putea hrăni din sudoarea frunții lui, el și familia sa, având și cum să ofere milostenie celor care nu puteau munci.
Dumnezeu a creat lumea și bunurile pământești pentru a fi stăpânite de om și pentru a fi lucrate, inventivitatea și creativitatea omului urmând să iasă în evidență. Origen vorbește despre ocupațiile creștinilor și despre strădania lor de a munci, pentru a duce o viață demnă și religioasă: "lucrurile necesare vieții sunt produse în agricultură, în viticultură, în horticultură, în metalurgie, iar tot aici se fac ustensilele necesare meseriilor care slujesc vieții… Lipsa de lucruri utile a dat naștere în alte regiuni la produse care sunt transportate prin navigație iar comerțul maritim le poartă acolo unde lipsesc".
În concepția creștină munca presupune o demnitate, pe care păgânii o înțelegeau prea puțin. Păgânii prețuiau atât de puțin munca, încât mulți dintre ei nu aveau nici o meserie, așteptând ca statul roman, prin brațul împăratului, să-i hrănească și să le ofere spectacole, pentru a-și alunga plictiseala. Împărații romani îi obișnuiseră pe locuitorii din Roma să le acorde un subsidiu în grâu în fiecare an, pentru a-și hrăni familiile. Gestul împăratului, care dădea grâu gratuit romanilor, nu rămânea fără urmări, suveranul își apropia masele, care îl respectau, până la proba contrarie. Atunci când poporul era sătul, avea grâu și avea și spectacole, împăratul roman știa că avea liniște în capitala Imperiului. Acesta era ultimul stadiu de demnitate al celui mai puternic popor din antichitate. În secolul al II- lea, 175.000 de persoane beneficiau în Roma, de împărțirea gratuită a grâului, pentru care statul roman face eforturi uriașe. Dacă socotim că aceștia erau capii familiilor, iar romanii aveau în medie doi, trei copii, reiese că aproape 700.000 de persoane erau hrănite anual prin bunăvoința împăraților romani, ceea ce însemna circa jumătate din populația Romei ).
Biserica s-a confruntat, încă din perioada apostolică, cu fenomenul trândăviei și al "pelegrinilor de meserie", care se plimbau dintr-un oraș în altul, fără să aibă vreo meserie, apelând doar la bunătatea creștinilor pentru a fi hrăniți. Autorul scrierii "Învățătura celor 12 Apostoli'' recomandă ca un drumeț să fie găzduit doar trei zile. Dacă el dorește să rămână mai mult în acea comunitate creștină, atunci trebuie să lucreze, pentru a-și merita pâinea oferită prin milostenia creștinilor de acolo: "Tot cel ce vine în numele Domnului să fie primit; iar apoi, după ce îl cercetați, îl veți cunoaște, că veți avea pricepere să deosebiți dreapta de stânga. Dacă cel ce vine este un drumeț, ajutați-l cât puteți; dar să nu rămână la voi decât două sau trei zile, dacă e nevoie. (…) Dacă vrea să se stabilească la voi ca meseriaș, să lucreze și să mănânce; dar dacă nu are o meserie, socotiți-vă după priceperea voastră, ca să nu trăiască împreună cu voi un creștin trândav. Iar dacă nu vrea să facă așa, atunci face neguțătorie cu Hristos. Fiți cu luare aminte cu unii ca aceștia". Sfaturile acestea erau necesare, deoarece mulți creștini, sub masca evlaviei, făceau "pelerinaje", stând un timp într-un oraș și beneficiind de bunătatea și de ospitalitatea creștinilor, în timp ce ei erau niște trândavi.
Munca este un mijloc divin, pentru ca omul să aibă toate cele de trebuință în viață, să își întrețină familia, să facă milostenie și să se bucure de creația pe care Dumnezeu i-a dat-o în stăpânire. Creștinismul a stabilit că nici o muncă nu este degradantă și înjositoare pentru om, în afara meseriilor interzise pentru creștini, cum sunt cele de gladiator, ghicitor, prostituată, concubină și altele asemenea. Dacă un creștin muncește cu nădejde că muncește pentru Domnul și pentru mântuirea sa, munca sa va fi înnobilată. Un astfel de om va socoti că Dumnezeu este Cel Căruia trebuie să îi mulțumească pentru toate, fiindcă, prin muncă, are posibilitatea să se bucure de hrană și de toate darurile divine: "Prin acestea două a voit să credem în bunătatea Lui (Dumnezeu), (…) să-L socotim Hrănitor, Tată, învățător, Sfătuitor, Doctor, Minte, Lumină, Cinste, Slavă, Putere și Viață și să nu ne îngrijim de îmbrăcăminte și hrană".
Munca servește pentru procurarea celor necesare vieții, nu pentru acumularea de averi sau pentru bunuri de lux, care duc la o viață plină de vicii. Clement Alexandrinul susține că, ce se câștigă mai mult din muncă și nu este necesar familiei, aparține săracilor. Cine lucrează pentru a se îmbogăți, acela cultivă viciul, în locul virtuților creștine. Munca trebuie să dezvolte virtutea și nu să ducă spre păcat sau patimă. Autorul Alexandrin crede că dreapta socoteală este necesară și în muncă, totul trebuie să se facă în spiritul iubirii aproapelui și al credinței. Pedagogia creștină dăruiește adevăratul echilibru, Clement îi sfătuiește pe cei care muncesc să o facă cu măsură, pentru a nu se epuiza, știut fiind că mulți creștini lucrau în condiții grele, fiind angajații unor păgâni sau chiar sclavii acestora. "Răul tratament aplicat sclavilor, fie ei creștini sau nu, a fost aspru condamnat de Clement(…), care considera sistemul de muncă cu ajutorul sclavilor depășit".
Societatea păgână antică era materialistă prin excelență și nu punea mare accent pe muncă, deoarece existau sclavii care munceau în multe domenii, în agricultură, în minerit și în metalurgie, de multe ori în condiții inumane. Anticii puneau preț pe bogăție, dar fără ca acest lucru să aibă legătură cu munca. Cât despre valoarea spirituală sau etică a muncii în societatea antică, ea era întâlnită ici și colo, în scrierile anumitor filosofi, dar lipsea din conștiința oamenilor de rând. Clement Alexandrinul afirmă că este importantă menținerea conștiinței creștine despre muncă și despre valoarea ei, chiar dacă păgânismul nu oferă astfel de concepții. "Creștinii, chiar dacă oprimați de păgâni, pot deveni prin credință, prin muncă și prin conștiință, liberi, autonomi și suficienți lor, inclusiv din punct de vedere economic".
Un exemplu interesant în ceea ce privește schimbarea concepției despre muncă și despre valoarea ei îl întâlnim la Herma, care, înainte de convertire fusese un mic negustor cu afaceri locale, la țară și rareori implicat în schimburi comerciale la oraș. Datorită dorinței sale de a fi bogat s-a extins, și negoțul îi ocupa majoritatea timpului, neglijându-și familia. Din cauza păcatelor, Herma a avut un mic eșec în afaceri, cel puțin așa reiese din cuvintele îngerului. După convertire și schimbarea vieții, Herma vede în muncă o posibilitate ca cineva să își câștige cinstit pâinea și să facă și milostenie. Tentația ocupării timpului cu afaceri este periculoasă, căci apare pericolul neglijării celor spirituale: "Fă, dar, roade, ca în vara aceea să fie cunoscut fructul tău; abține-te de la multe treburi și nu păcătui deloc; că cei care fac multe, păcătuiesc și mult; fiind prinși de afacerile lor, nu slujesc Domnului lor. (…) Cum va putea unul ca acesta, mi-a spus el mai departe, să ceară ceva de la Domnul și să primească, odată ce nu slujește Domnului? Cei ce-I slujesc Domnului, aceia vor primi cererile lor, iar cei ce nu slujesc Domnului, nu vor primi nimic. Cel care se îndeletnicește numai cu o singură treabă, acela poate sluji domnului; că nu i se va strica mintea lui cu privire la Domnul, ci-I va sluji Lui, având curată mintea".
Afacerile și munca peste măsură, fără simțul echilibrului, sufocă sufletul și inima, făcându-le neroditoare pentru Dumnezeu. Un astfel de suflet arid, împovărat cu grijile negoțului și ale muncii sale, cu greu va mai fi atras spre rugăciune și spre viața spirituală, fiindcă inima lui, și prin urmare, și comoara lui, nu se află în cer, ci îngropată în bunurile materiale de pe pământ.
Bogăția acumulată de un astfel de creștin devine o piedică în calea mântuirii. Îngerul Domnului îi aseamănă pe cei bogați și pe cei care au afaceri multe cu spinii și cu ciulinii, iar verdictul rostit este unul aspru: cu greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu, deoarece timpul lor s-a irosit în cele lumești, iar pe săraci nu i-au miluit: "Credincioșii din cel de-al treilea munte, cel cu spini și ciulini, sunt așa: unii din ei sunt bogați, iar alții amestecați în multe afaceri. (…) Ciulinii sunt bogații, iar spinii sunt cei amestecați în felurite afaceri. Așadar, aceștia, cei care sunt amestecați în multe și felurite afaceri, nu se lipesc de robii lui Dumnezeu, ci se rătăcesc, fiind înăbușiți de faptele lor; iar bogații cu greu se lipesc de robii lui Dumnezeu, de teamă ca nu cumva să ceară ceva de la ei; unii ca aceștia cu greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu. (…) După cum este greu să mergi cu picioarele goale prin ciulini, tot așa și unora ca aceștia le este greu să intre în împărăția lui Dumnezeu".
Din scrierile autorilor creștini ai Bisericii primare se poate observa o tendință în sânul comunităților creștine din primele secole de a aspira spre o comunitate semi-monastică, ascetică, în care bunurile materiale și proprietățile să fie în comun, după modelul apostolic al vieții de obște. Dorința Bisericii era de a reduce sărăcia, mizeria, de a ajuta clasele sociale cele mai de jos, de a restrânge sclavia și de a ajuta bătrânii, văduvele și orfanii. Pentru antichitate, o asemenea societate era utopică și ideală, căci, în practică, mustrările și eforturile Părinților bisericești au demonstrat că, în rândul creștinilor, există destui zgârciți, egoiști și trândavi, incapabili să înțeleagă intențiile nobile ale Bisericii. Îngerul păstor îi arată lui Herma un tablou nu tocmai vrednic de laudă al societății creștine din secolul al II-lea, ceea ce arată că majoritatea creștinilor nu era pregătită să pună în practică frumoasele idealuri creștine: "Înainte de toate stă pofta de femeie străină sau de bărbat străin, pofta de luxul bogăției, de multe mâncăruri deșarte, de băuturi amețitoare și de alte multe petreceri nebunești; că orice petrecere este nebunească și deșartă pentru robii lui Dumnezeu. (…)Poftele acestea sunt rele și ucid pe robii lui Dumnezeu".
Era greu de cerut creștinilor simpli să fie cinstiți, harnici, milostivi și iubitori, dacă păstorii lor nu dădeau un asemenea exemplu. Autorul "Didahiei", îi sfătuiește pe creștini să își aleagă clerici vrednici, neiubitori de argint, care să se dedice întru totul slujirii lor: "Hirotoniți-vă vouă episcopi și diaconi, vrednici de Domnul, bărbați blânzi, neiubitori de argint, adevărați și încercați; că și ei îndeplinesc slujirea profeților și a dascălilor". Îngerul păstor îi arată lui Herma câți clerici trăiesc și slujesc cu nevrednicie, fiind iubitori de argint, răpind cele ce se cuvin ajutorării văduvelor și orfanilor. Pentru efervescența trăirii creștine din secolul al II-lea, o astfel de mustrare, arată că printre clerici se aflau destui creștini care fuseseră hirotoniți nefiind pregătiți sufletește pentru o asemenea slujire: "Credincioșii din cel de-al nouălea munte, cel pustiu, care avea pe el târâtoare și fiare, care vătămau pe oameni, sunt așa: unii au pete; aceștia sunt diaconii, care și-au îndeplinit rău slujba, care au răpit mijloacele de trai ale văduvelor și ale orfanilor și s-au îmbogățit de pe urma slujbei, pe care au primit s-o facă(…); dacă stăruie în pofta lor, au murit și nu mai au nici o nădejde de viață; dar dacă se întorc și-și împlinesc curat slujirea lor, vor putea să trăiască".
Părinții bisericești din primele secole au afirmat că sacerdoții creștini trebuie să trăiască de pe urma muncii lor, după principiul paulin. În același timp, creștinii erau avertizați să nu fie păcăliți de falșii profeți și apostoli, oameni fără căpătâi care colindau cetățile și trăiau de pe urma naivității comunităților vizitate. Scriitorii creștini s-au pronunțat împotriva pseudo-profeților și a falșilor apostoli, care, cereau bani pentru vestirea Evangheliei lui Hristos: "Cu privire la apostoli și profeți, potrivit dogmei Evangheliei, să faceți așa: orice apostol, care vine la voi, să fie primit ca Domnul: dar să nu rămână decât o zi: iar dacă e nevoie și a doua zi; dar dacă rămâne trei zile, este profet fals(…). Apostolul, când pleacă, să nu ia nimic, decât pâine, până ce găsește alt sălaș; dar dacă cere hani, este profet fals". Dacă profeții și misionarii care vestesc Evanghelia sunt creștini adevărați, care învață potrivit predaniei apostolice, atunci ei sunt vrednici de plata lor, iar comunitățile creștine sunt datoare să se îngrijească de hrana și de adăpostirea lor, pe durata șederii profeților. Respectul acordat misionarilor, în antichitatea creștină, era mare, iar harismele Duhului Sfânt erau, și ele, pe măsura credinței și iubirii creștinilor: "Orice profet adevărat, care vrea să se stabilească Ia voi, este vrednic de hrana lui. La fel, dascălul adevărat este vrednic și el ca lucrătorul de hrana lui. Luați dar toată pârga produselor linului, a ariei, a boilor și a oilor și dați profeților pârga, că ei sunt arhiereii voștri. Iar dacă nu aveți profet, dați-o săracilor(…). Dacă faci pâine, ia pârga și dă-o potrivit poruncii. La fel, dacă deschizi un vas cu vin sau cu untdelemn, ia pârga și dă-o profeților. Ia, după socotința ta, pârga din argintul, din hainele și din toată averea ta și o dă potrivit poruncii".
Munca dă omului cinste și demnitate, atunci când sunt respectate legile divine, preceptele morale și sfaturile evanghelice. Aceasta își pierde valoarea, atunci când, meseriile sunt aducătoare de păcate, patimi și pagubă sufletească. Produsele muncii creștinilor trebuiau să fie bune sau să fie vândute celor care aveau nevoie. Cel care construiește, sau cel care vinde trebuie să se poarte cu toată sinceritatea, ca și cum ar lucra pentru Dumnezeu, afirmă scriitorii creștini la unison.
Creștinul trebuie să se comporte ca și când Dumnezeu ar fi de față în timpul lucrului său, abia atunci munca sa va fi binecuvântată cu roade bune. Sfatul cel mai bun în alegerea meseriei este ca scopul muncii să fie unul bun și cu folos spiritual; când sunt împlinite acestea, atunci meseria este de folos creștinului. Activitățile care implicau lovirea sau uciderea aproapelui din punct de vedere trupesc și sufletesc erau interzise creștinilor, cum ar fi meseria de gladiator, slujitor al templelor păgâne, ghicitor, necromant, proxenet. Sfântul Ignatie al Antiohiei îl sfătuiește pe iubitul său ucenic, episcopul Policarp al Smirnei, să-i instruiască pe creștini în privința pericolului pentru suflet al meseriilor neîngăduite: "Fugi de meseriile rele; dar, mai bine spus, vorbește despre ele".
Marea majoritate a meseriilor, din societatea romană antică, erau permise de Biserică, aceasta încercând chiar să le încreștineze, prin promovarea principiilor moralei creștine în raporturile dintre lucrători. "Creștinii nu puteau fi preoți păgâni, slujitori ai templelor, meșteșugari care făureau statui păgâne, constructori de temple, negustori cu produse destinate cultului idolatru, astrologi, magi, ghicitori și altele asemenea lor după mărturia lui Tertullian". Alegerea unei meserii, din cele enumerate mai sus, era în incompatibilitate cu credința creștină. Dacă un creștin alegea, totuși, să aibă una dintre aceste meserii, era exclus din sânul Bisericii și din comunitatea creștină.
Mai erau câteva categorii de meserii, care nu erau privite cu ochi buni de Biserică, deși practicarea lor nu însemna implicit negarea credinței creștine. Creștinilor din Biserica primară nu le era îngăduit să fie actori sau să slujească în teatre, circuri sau hipodromuri, întrucât anatema morală plana asupra spectacolelor de teatru cu caracter păgân. Tațian Asirianul a fost unul dintre cei mai aspri critici ai artelor păgâne, el era categoric împotriva schimonosirii chipului uman, pe care Dumnezeu l-a creat cu un anumit scop. Din acest motiv, el îi disprețuia pe actori, pe muzicieni, pe mimi, pe poeți, pe oratori, pe declamatori, pentru schimonosirea persoanei umane și pentru vanitatea și orgoliul cuvintelor lor. Condamnarea lui Tațian era un lucru de neacceptat pentru păgâni, într-o epocă, în care frecventarea forurilor, era aproape o necesitate, iar discursurile publice erau deosebit de apreciate. "Tațian îi disprețuia și pe atleți, pe gladiatori și pe toți cei care erau pasionați de frumusețea trupului uman".
Meseria de negustor era acceptată, dar cu anumite rezerve, pentru că, în contractele dintre comercianți, existau multe fraude și hoții. Tertullian îi condamnă pe negustorii care caută să cumpere ieftin și să vândă scump, pentru a realiza un profit. În opinia sa, cea mai bună afacere este dreptatea și răspândirea unui nume bun: "Cine vinde sau cumpără nu zice niciodată două prețuri pentru lucrurile care se vând sau se cumpără. (…) Spunând un singur preț, simplu, încearcă să țină dreptatea, chiar dacă nu riscă (să facă profit – n.n. ), pentru faptul că ține dreptatea, realizează o afacere, pentru corectitudinea gândirir". În ceea ce privește meseria de profesor, în sistemele didactice ale epocii, învățarea limbii latine și a celei grecești presupunea studierea poeziei și prozei autorilor clasici, unde multe teme erau idolatre sau imorale. Tertullian consideră semi-idolatrică profesiunea de dascăl, deoarece copiii erau obligați să studieze, printre altele și cosmogonia păgână, precum și elemente ale religiei greco-romane. "Deși apologetul cartaginez nu oferă creștinilor soluții practice, în cazul renunțării la meseria de profesor, el afirmă că mai bine cineva să moară de foame decât să devină dascăl al idolatriei".
Clement Alexandrinul s-a pronunțat împotriva meseriei de sculptor, pe baza motivului idolatriei. Creștinismul nu ajunsese încă la maturitatea înțelegerii că arta nu înseamnă neapărat sculptarea de statui zeităților. Bazându-se pe un text din decalogul dat pe muntele Sinai: "Să nu-ți faci chip cioplit și nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeștr" (Ieșirea 20, 4-5) și "care a fost greșit interpretat, autorul alexandrin îi sfătuiește pe creștini să nu devină sculptori(…)". În afara meseriilor care aveau legătură cu idolatria sau cu imoralitatea, Părinții bisericești nu au acceptat nici activitățile care dezonorau un creștin. în timpul unei incursiuni a goților în provincia Pont, au fost creștini care au profitat de cei luați prizonieri sau uciși, însușindu-și bunuri care nu le aparțineau. Sfântul Grigorie Taumaturgul a intervenit, și a impus, restituirea tuturor proprietăților și bunurilor așa cum fuseseră înainte de invazia barbarilor.
Creștinii care munceau trebuiau să-și practice meseriile cu onestitate, cu devotament, ca și cum ar lucra pentru Domnul, iar din rodul muncii lor cinstite puteau să-i ajute pe cei lipsiți.
Chiar în timpul muncii, un om virtuos își aducea aminte de poruncile divine și de Împărăția cerurilor. Clement Alexandrinul crede că fiecare meserie trebuie făcută cu pasiune și cu dăruire, acesta fiind succesul unei munci bine făcute: "Dă atenție câmpului, dacă ești agricultor, dar cunoaște-L și pe Dumnezeu, în timpul lucrului la câmp. Navighează, dacă te-ai dedicat marinăriei, dar fă rugăciuni către Căpitanul cerurilor. (…) Ești pasionat de serviciul militar? Ascultă-l pe comandantul care iți dă ordine drepte".
2.4. Biserica – instituție de slujire socială
În această acțiune lărgită, Sfântul Ioan Gură de Aur a angajat și Biserica. Nu se cunoaște această activitate a sa, atât cât se cunoaște cea similară a Sfântului Vasile cel Mare, dar există suficiente elemente care s-o ateste. Poate că n-a fost de proporția și de însemnătatea aceleia a Sfântului Vasile cel Mare, dar nu a fost neglijată. El a conceput Biserica drept o instituție de slujire. Prin Biserică, se înțelege clerul ei, întreaga comunitate de credincioși și avutul ei, adică toate aspectele sub care teologia definește Biserica. Vorbind despre sine, mărturisește: "în ochii mei nimic nu este mai frumos decât slujirea. Pe mine mă cinstește să fiu slujitorul dragostei voastre, căci această slujire, dacă o fac bine, mă duce la împărăția cerurilor".
"Despre episcopi spune că trebuie să fie gata să ia apărarea dreptății și să le țină parte în procesele nedrepte, mai ales săracilor". Dar îi sfătuiește, ca și pe preoți, să se ocupe și de buna administrare a averilor bisericești, pentru a le împărți cu grijă săracilor. El se plânge, la un moment dat, că bisericile sunt acuzate că au bogății, în timp ce el predică împotriva bogaților. La aceasta răspunde: "Când vă gândiți la aceste mari resurse, amintiți-vă, de asemenea, numărul mare de săraci înscriși în listele bisericii, mulțimea bolnavilor, aceste nenumărate cereri de ajutoare. (…) Examinați, studiați, nimeni nu vă va împiedica: noi suntem gata să vă dăm socoteală". Și apoi precizează: "Din cauza zgârceniei voastre Biserica e obligată să păstreze bunurile ei, pentru a ajutora văduvele, fecioarele, străinii, călătorii fără adăpost, prizonierii, bolnavii și tot felul de nevoiași".
"Se pare totuși că el nu e cu totul mulțumit de faptul că preoții trebuie să se ocupe de aceste lucruri", dar aceasta, desigur, numai din cauza bănuielilor pe care le atrag și, poate, din cauza unor abuzuri, sau din pricină că, știind că Biserica posedă resurse, nimeni nu se mai ocupa de săraci, lăsând totul pe seama Bisericii: "Cât de puțin se ocupă unii de frații lor. (…) Se știe bine că există o casă a Bisericii numită spital, dar fiecare ar trebui să-și ia această sarcină pentru sine, să meargă la porțile orașului și să primească pe cei care sosesc. Dar aici, dimpotrivă, se contează pe resursele Bisericii. (…) Se uită că milostenia are un dublu scop, o dublă eficacitate: ea trebuie să-i folosească și celui care dă și celui care primește". Și mai departe dă sfaturi: "Faceți în casa voastră un xenodochion (casă de primit oaspeți); puneți în această sală pentru străini un pat, o masă, o lumânare. (…) Și cei mai credincioși din servitorii voștri să se ocupe de asta, să-i introducă pe cei lipsiți, pe cerșetori, pe cei fără adăpost".
După această informație istorică, Biserica avea, deci, un spital la Constantinopol, întreținut din veniturile episcopale, căruia Sfântul Ioan Gură de Aur îi afectează: "doi preoți, doctori și bucătari pentru a ajuta pe trecătorii care au căzut bolnavi și nu are cine să-i ajute". De asemenea, din Cap. 62 al Sinodului de la Elvira, din Constituțiile Apostolice (VIII, 31), ca și dintr-o epistolă (a 2-a) a Sfântului Ciprian, reiese că cei convertiți erau obligați să renunțe la anumite ocupații socotite infamante, cum ar fi aceea de actor sau gladiator. "Ori, pe aceștia, până învățau o nouă meserie, trebuia să-i întrețină Biserica". "(…)Și în Consolare către Stagiriu se amintește de spitalele și ospiciile din Constantinopol, în care erau leproși și incurabili".
El însuși dă un răsunător exemplu de punere a Bisericii în slujba celui oprimat, ascunzându-i pe Eutropiu și spunând ostașilor care voiau să intre: "veți intra în altar numai peste trupul meu". Fapta este cu atât mai remarcabilă, cu cât Eutropiu făcuse numai rău Bisericii și Sfântului personal. În Omilia în favoarea lui Eutropiu, el spune că atitudinea sa de a se interpune între mânia împăratului și furia poporului, pe de o parte, și Eutropiu pe de alta, onorează Biserica.
Cuvântarea referitoare la Eutropiu se deschide cu textul: "Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune!" (Eccl. 1, 2). Sfântul Ioan Hrisostom nu tratează sistematic nici despre autoritate, dar aceste cuvinte ar putea fi considerate drept o concluzie referitoare la caracterul schimbător și amăgitor al autorității. Pentru a înțelege această atitudine, privind autoritatea, trebuie să se aibă în vedere concepția sa despre putere, pe care o dezvoltă pornind de la esența raporturilor dintre oameni.
După Sfântul Ioan Gură de Aur, omul nu e un aruncat de Dumnezeu într-o lume care îi e complet străină, în care îl amenință forțe oarbe, împotriva cărora el ar fi lipsit de apărare. Între lume și om există o comunitate de destin, căci și lumea și omul sunt opera lui Dumnezeu. Mai mult, omul e centrul creației și încoronarea ei. Lumea a fost făcută pentru om. De aceea Dumnezeu e numit "filantrop, căci El a iubit omul și a făcut lumea pentru aceasta". Deci toată creația e în slujba omului. "(…)Dumnezeu a făcut întâi palatul și l-a ornat, și la urmă pe om". În legătură cu aceasta e de remarcat, mai întâi, observația sa că omului i s-a dat toată puterea asupra tuturor celor vizibile. În al doilea rând, că din cele vizibile cineva este exceptat totuși, și anume chiar el, omul, căruia nu i s-a dat "despotia" asupra semenului său. Căci în acest sens se poate înțelege afirmația Sfântului Ioan Gură de Aur că omului i s-a dat puterea numai asupra ființelor lipsite de rațiune. Puterea omului este imensă, dar nu și asupra oamenilor. Oamenii, între ei, sunt frați.
Originea puterii omului stă în faptul că el e creat după chipul lui Dumnezeu. "(…)În virtutea faptului că omul se prezintă în lume cu acest chip, ca un slujbaș împărătesc care poartă cu el semnele împăratului, e ascultat ca și împăratul. Să facem pe om după chipul și după asemănarea noastră!" Ce înseamnă aceasta: chipul și asemănarea noastră? Dumnezeu vorbește de chipul suveranității. "(…)Așa cum în cer nu este nimeni mai presus de Dumnezeu, pe pământ nu trebuie să fie nimeni mai presus de om".
"(…)E adevărat că după cădere, suveranitatea omului asupra creației a scăzut, dar ea n-a fost niciodată anulată complet, ci numai diminuată". Și chiar în această situație de diminuare, el mai rămâne încă suficient de puternic, datorită filantropiei lui Dumnezeu, care nu-i retrage toată puterea. Sfântul Ioan Gură de Aur nu va trage însă toate consecințele acestei teorii a stăpânirii omului numai asupra ființelor lipsite de rațiune. El nu o aplică, de pildă, sclaviei, care era o realitate tristă a veacului în care a trăit.
Pentru a înțelege exact gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie, neapărat, să-l situăm în epoca sa. Apelurile sale la milostenie, uneori patetice, sentimentale, alteori însoțite de recomandări utopice, erau încercări de a rezolva o mare plagă a vremii: sărăcia. Sistemul economic nu garanta securitatea socială a individului, iar împărțirea pe clase era strictă și rămăsese așa, chiar și atunci când creștinismul a devenit religie de stat. El propovăduiește egalitatea, dar soluțiile lui urmăresc mai ales rezolvări parțiale: milostenia de la om la om. El are în vedere și soluții mai generale, dar pentru unele nu dispune de suficiente mijloace materiale, iar pentru altele nu-i putea convinge pe cei înstăriți. Una din soluțiile cu caracter general este asistența caritativă organizată de Biserică, în propriile ei spitale și case pentru străini. Dar săracii erau cu miile și străinii abundau, fie surghiuniți, fie în căutare de lucru. Din apelurile sale ca să se deschidă xenodohii și în casele particulare, înțelegem că Biserica nu putea face față tuturor nevoilor.
Argumentele sale sunt înainte de toate teologice. Ideea centrală pe care și-a axat întreaga propovăduire a fost aceea a comuniunii, a apartenenței tuturor, în mod egal, la trupul lui Hristos.
În această perspectivă, fiecare devine un Hristos, de aceea dând săracului, dai lui Dumnezeu: "(…)Dumnezeu se ascunde în sărăcie: săracul întinde mâna și Dumnezeu primește". Nu săracul e cel care cerșește, ci Dumnezeu. "(…)Pregătiți deci un azil lui Hristos, rezervați-i o cămară în casele voastre, căci El umblă gol și străin și n-are acoperiș". Sfântul Ioan Gură de Aur apelează la sentimentul umanitar: "(…)Nu fiți inumani și cruzi. Ar trebui să-L primiți pe Hristos în cele mai bune locuințe ale voastre, dar dacă nu vreți, primiți-L măcar în cele mai modeste. Căci El a spus că va fi în fiecare sărac".
Sfântul Ioan Gură de Aur a vrut să reorganizeze comunitatea de bunuri așa cum e descrisă în Faptele Apostolilor. A fost marele lui vis, dar cu toate încercările întreprinse, planul lui n-a putut fi realizat. El demonstra că cei 100.000 de bogați, care aveau între un milion și trei milioane de livre de aur, adunate la un loc, dacă ar fi pus acești bani într-un fond comun, ar fi putut trăi din ei și cei 50.000 de săraci. "Ascultați-mă, zice el încredințat, și totul se va înfăptui cu bine". Dar "îndemnurile sale au fost considerate utopice" și n-au fost luate în serios. De aceea, chiar el n-a insistat prea mult asupra acestui lucru și s-a întors mereu la milostenia individuală, ca faptă directă, ca relație cu sens religios, răscumpărător și unificator. Implicația socială e de la sine înțeleasă.
Nimeni n-a condamnat mai aspru bogăția, luxul, care se făceau prin exploatare și furt, dar protestul său n-a depășit aspectul moral al apelului la schimbare, la generozitate. "(…)S-a spus despre predica sa că a fost inofensivă din punct de vedere social, pentru că niciodată n-a chemat pe săraci la revoltă, nu i-a ridicat împotriva bogaților". Observația este adevărată: el a imaginat săracul mereu cu mâna întinsă, nu cu ea înarmată; cu ea deschisă, nu prefăcută în pumn.
Viziunea lui a fost, totdeauna, aceea a înțelegerii și a rezolvării prin iubire, deși era conștient că bogații se lasă greu convinși cu astfel de argumente. Se poate totuși aprecia că, ceea ce a făcut el era suficient pentru a crea și trezi conștiința nedreptăților sociale. Când le spunea bogaților că averea lor e un furt, ne imaginăm că nu bogații îl aplaudau! E de la sine înțeles că un om ca Sfântul Ioan Gură de Aur care are o atât de puternică conștiință a egalității oamenilor, ca fii ai lui Dumnezeu creați egali, nu va fi de acord ca unii să fie sclavi altora. Nimeni, zice el, "n-a fost creat să fie sclav". "Sclavia e incompatibilă atât cu creația cât și cu răscumpărarea, căci Iisus se jertfește pentru toți și aduce libertatea deplină" (Iacob 1, 21). "În perspectiva răscumpărării în Hristos, nu mai există sclavi sau liberi" (Gal. 3, 28), "ci toți sunt un trup" (I Cor. 12, 13). "Sfântul Apostol Pavel îl redă pe Onisim ca om liber" (Fil. 5, 16).
După părerea Sfântului Ioan Gură de Aur, sclavia a venit pe lume prin păcat, este ceva accidental și exterior, nu originar și structural omenirii. Dar soluția lui nu constă în abolirea în fapt a sclaviei, ci în transformarea relațiilor dintre stăpân și sclav. El dădea exemplu spălarea picioarelor Apostolilor de către Iisus, și recomandă o slujire reciprocă între stăpân și sclav crezând că "astfel sclavia nu va mai exista". Dădea, de asemenea, drept exemplu pe Avraam care, "deși a avut sclavi, nu i-a tratat niciodată ca atare" și nota faptul că atunci când Sfântul Evanghelist Luca vorbește de comunitatea din Ierusalim, în care totul era în comun, nu menționează pentru sclavi un regim separat. " (…)Iar stăpânelor le atrage atenția că sunt surori cu sclavele, că au același suflet și că merg la aceeași împărtășanie, întrucât au aceeași origină nobilă, în Dumnezeu". Și cu altă ocazie, spusese că pentru el nu are nici o importanță noblețea lumească. "(…)Nu-mi spune că tatăl tău a fost consul. Ce mă interesează? După noblețea caracterului eu dau sclavului nume de patrician și patricianului nume de sclav. Adevăratul sclav e cel păcătos".
I se reproșează Sfântului Ioan Hrisostom, de către unii istorici, faptul că doar în teorie el ar fi mers până la consecințe ultime, pe când în realitate el n-ar fi cerut direct abolirea sclaviei. Dar cuvintele sale nu sunt oare atacuri directe la structura societății vremii? Căci sclavia era instituție de stat, socotită în ordinea naturală, iar bătaia nu mira pe nimeni. Posesiunea de sclavi nu era considerată delict, și nici el n-o privește ca atare. El a vrut însă să schimbe raporturile sociale din interior, să le pună pe alte baze, pe iubire și pe egalitate, urmând ca în felul acesta instituția să dispară de la sine. Dar chiar acest lucru era, în condițiile acelei vremi, o adevărată revoluție socială. "(…)Să mustri pe bogați, cu autoritatea de ierarh, că nu au dreptul să poruncească unor ființe raționale ca și ei, să le spui că sunt egali eu sclavii lor, ba chiar că le sunt inferiori dacă sunt păcătoși, iar pe de altă parte, să arăți sclavilor că nu trebuie să se considere mai prejos de stăpânii lor și că au exact aceleași drepturi, fiind în egală măsură fii ai lui Dumnezeu și ai răscumpărării", constituie atitudini ferme, cu implicații sociale.
De altfel, din cauza acestor atitudini, conducătorii societății timpului său nici nu l-au iertat. A trebuit să plece în exiluri și să facă față multor conflicte cu autoritatea civilă. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, slujirea este aceea care face din toți oamenii o preoție universală, și aceasta este poate ideea care sintetizează întreaga sa demonstrație asupra milosteniei.
Slujirea este jertfă și ea nu e rezervată preoților, ci aparține tuturor oamenilor. "(…)În fiecare oră din zi putem, chiar laici fiind, să devenim preoți ai lui Iisus Hristos, învestiți cu splendorile tainice ale unui nou sacerdoțiu (s.n.). Care este altarul nostru? Iată-1, altar sfânt, sfânta sfintelor minunată: mâna săracului. Și jertfa? Milostenia noastră a cărei mireasmă va urca până la cer. Chiar când nu vom însoți ofranda noastră de imne sacre, când ne vom ruga în tăcere, fapta noastră bună va vorbi pentru noi mai elocvent decât am vorbi noi înșine. Dumnezeu va primi din mâinile noastre jertfa de laudă". Sfântul Ioan Gură de Aur a recomandat neîncetat transformarea iubirii în faptă. Pentru el, slujirea este fapta iubirii: "Tu convinge păgânii cu viața ta, nu cu vorbe; acesta este adevăratul fel de a argumenta: dovada prin fapte".
Capitolul 3
Incursiune istorică asupra apostolatului social
3.1. Slujirea socială în Biserica primelor veacuri
Biserica primară se poate asemăna cu un organism viu al cărui cap este Hristos, iar sângele care menține acest trup în viață este iubirea, prin Sfintele Taine. Intrarea creștinilor în Biserică, prin poarta Botezului, a generat nu numai o nouă viață, ci și o dependență a unora față de ceilalți, toți sunt frați și nevoia unuia este și a celuilalt. Viața creștină, din punct de vedere comunitar, este o slujire a fratelui și a aproapelui, iar în cele din urmă devine slujirea lui Dumnezeu. În spiritul ce îi anima pe creștinii din Biserica primară fiecare se regăsea în iubirea față de aproapele, căci toți se considerau fiii lui Dumnezeu și copii ai Aceluiași Tată.
După cuvintele Mântuitorului, Care se identifică cu cei săraci și nevoiași, creștinii din perioada apostolică și post-apostolică, și-au manifestat credința prin slujirea aproapelui, conștienți că Îi slujesc lui Hristos: "(…)Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna în fața Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci împăratul va zice celor din dreapta Sa: Veniți, binecuvântații Părintelui Meu. Moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc; am însetat și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol, și M-ați îmbrăcat; bolnav, și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci îi vor răspunde drepții, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Și răspunzând împăratul, le va zice: Adevăr vă spun, întrucât ați făcut unuia dintr-acești foarte mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut" (Matei 25, 31-40).
Martirul Apollonius îi vorbește proconsulului Perennis despre cum ar trebui să fie purtarea unui om față de Creator, în fiecare zi, prin slujirea aproapelui: "(…)Apollonius zise: Eu speram, proconsule, că ai acum gânduri bune și că ți s-au luminat ochii sufletului prin apărarea mea, încât inima ta a devenit roditoare pentru a adora pe Dumnezeu, Creatorul tuturor, și spre a-i aduce în fiecare zi numai Lui singur rugăciuni prin milostenii și purtare iubitoare de oameni, ca jertfă nesângeroasă și curată lui Dumnezeu".
Milostenia era socotită, în antichitatea creștină, una din virtuțile cele mai importante, alături de iubire. Comuniunea de iubire dintre creștini se manifestă nu numai între cei vii, ci și între vii și cei răposați, deoarece milostenia se putea face și în numele celor morți. Iubirea celor din Biserica luptătoare, străpungea barierele ce separau lumea aceasta de lumea nevăzută, unde se aflau cei din Biserica triumfătoare. Milostenia izvorăște din iubire și află izvorul în Tainele Bisericii și în rugăciune. Sfântul Ciprian al Cartaginei afirmă că, rugăciunea nu se face numai pentru sine, ci în folosul tuturor, fiind expresie a iubirii, a comuniunii și a milosteniei: "(…)Înainte de orice lucru, Iisus Hristos, ca și Doritor al păcii și învățător al unității, dorește ca noi să nu ne rugăm doar pentru noi înșine și în particular, deoarece El însuși nu Se rugase doar pentru Sine. Noi nu spunem: Tatăl meu, Care ești în ceruri; nici: Dă-mi astăzi pâinea mea; dar avem o rugăciune publică și comună, iar când ne rugăm, ne rugăm nu pentru o singură persoană, ci pentru tot poporul, fiindcă tot poporul formează o unitate. Dumnezeu, învățătorul păcii și al înțelegerii. Care învață unitatea, vrea ca fiecare să se roage pentru toți, așa cum ar fi un singur glas, pentru că El îi ascultă pe toți".
Unitatea și iubirea creștinilor s-a manifestat cel mai bine, în perioada apostolică, în slujirea euharistică, toți creștinii fiind adunați în jurul Sfintei Euharistii, în jurul lui Hristos, înțelegând în chip mistic raportul dintre Trupul lui Hristos și comuniunea credincioșilor. Comuniunea euharistică, atât de importantă pentru unitatea unei comunități, s-a prelungit în comuniunea agapelor, în timpul cărora se putea exprima milostenia față de aproapele. Sfântul Ignatie al Antiohiei le scrie creștinilor din Magnesia, despre importanța unității în jurul jertfelnicului și al clericilor: "(…)După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El însuși, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot așa și voi, să nu faceți nimic fără episcopi și fără preoți; nici să nu încercați să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun: o singură rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită, care este Iisus Hristos, decât Care nu este nimic mai bun. Adunați-vă cu toții ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul Unuia Iisus Hristos, Care a ieșit de la Unu! Tatăl, Care este Unul și la Tatăl S-a întors".
În primele secole există conștiința că, după botez și martiriu, milostenia se află pe locul imediat următor, ca și mijloace de iertare a păcatelor. Sfântul Pavel exprimă importanța iubirii aproapelui, între celelalte virtuți necesare unui creștin: "Iubirea să fie nefățarnică. Urâți răul, alipiți-vă de bine. întru frățească prietenie iubiți-vă unii pe alții, unii pe alții întrecându-vă cu cinstirea. În râvnă nu pregetați; fiți arzători cu duhul: Domnului slujiți-I; întru nădejde bucurați-vă; fiți răbdători întru necaz, stăruitori în rugăciune; luați parte la nevoile sfinților; iubirii de străini dați-i urmare" (Romani 12, 9-13). Comentând epistola către Romani a Sfântului Pavel, Origen consideră că iubirea aproapelui, trebuie să urmeze iubirii lui Dumnezeu, deși mulți oameni nu cred că iubirea celor de lângă ei este necesară. "Fratele și aproapele trebuie iubiți, nu judecați", afirmă Origen. Milostenia poate îmbrăca forme și mijloace diferite, dar toate sunt spre binele aproapelui și spre mântuirea celui care este milostiv. Prin caritate, creștinul se apropie mai mult de Dumnezeu, Care este milostiv cu făpturile Sale. Milostenia trebuia făcută în sânul comunității creștine, fie direct, ajutând personal pe cei nevoiași, fie indirect, prin daruri făcute Bisericii, care decidea apoi cum să fie ajutați cei în cauză.
Darurile către temple nu erau întâlnite doar în creștinism. în Egiptul antic, stela funerară de la Rosetta s-a ridicat în onoarea lui Ptolemeu Epifanios, care a dăruit templului și sacerdoților din Memphis bani și alimente, precum și părți din recoltă, în fiecare an. Preoții egipteni au fost recunoscători, iar împărțirea darurilor faraonului s-a făcut, probabil, conform uzanțelor egiptene. Darurile către temple erau întâlnite și la babilonieni, perși, fenicieni și evrei. Marea deosebire, era faptul că, în timp ce în celelalte religii darurile primite de sacerdoți nu erau obligatoriu împărțite celor săraci, în creștinism marea majoritate a darurilor strânse în biserici, se împărțea celor nevoiași.
Darurile strânse de creștini erau adunate, aproape lunar, în biserici și depozitate în anumite locuri, numite "collegia tenuiorum". Nu există o cotă anume, ci fiecare dăruia după putință. Prin aceste fonduri, căci mulți dăruiau bani, Biserica primară reușea să asigure plata clericilor, chiria clădirilor, administrarea cimitirelor și ajutorul celor care aveau nevoie: văduve, orfani, bătrâni, invalizi, prizonieri, condamnați, exilați. Bisericile locale ajutau Bisericile surori din cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Roman, atunci când se auzea că, într-un anumit loc, există o nevoie reală de ajutor. Astfel se manifestă iubirea, solidaritatea și universalitatea Bisericii creștine primare. Pentru ajutorarea celor închiși pentru credință, se cumpăra adesea, bunăvoința gardienilor, pentru a se purta mai omenește cu martirii. Erau plătiți cu bani paznicii care trebuiau să păzească rămășițele martirilor, astfel, Biserica a putut să răscumpere moaște prețioase.
Ajutorul dat de creștini celor nevoiași se făcea fără discriminare, fie că era vorba de un alt creștin sau de un păgân. Binele trebuia săvârșit, fără ca cineva să se uite la religia sau statutul social al aproapelui. Firește că, în primul rând, erau ajutați confrații de credință, dintr-o frățietate care trebuia practicată și nu declamată. Tertulian descrie modul în care era practicată asistența socială în Biserica din Africa de Nord: "(…)Oamenii cei mai încercați dintre bătrânii noștri precizează comunitatea, obținând această onoare nu prin cumpărare, ci prin caracterul lor. Nu există nici un fel de cumpărare sau vânzare în lucrurile lui Dumnezeu. Deși avem o lădiță a donațiilor, ea nu se umple din bani care provin din vânzări, ca și când religia ar avea un preț al ei. Într-o anumită zi din lună, dacă cineva dorește, dăruiește Bisericii o mică donație, dar doar dacă acest lucru este plăcerea sa și numai dacă poate, căci nu există obligativitate, totul este voluntar. Aceste daruri sunt, precum au și fost, un fond de depozit al pietății. Ele nu sunt luate și cheltuite pe petreceri, pe întreceri de băut sau pe mâncat, ci pentru ajutorul celor nevoiași, pentru îngroparea celor săraci, pentru ajutorul băieților și fetelor rămași fără părinți, pentru ajutorul celor bătrâni, care nu mai pot ieși din casă, pentru ajutorul celor care au naufragiat".
Administrarea bunurilor strânse prin donații se făcea, într-un mod asemănător, în toate comunitățile creștine, de către episcopi și diaconi. Autorul "Epistolei către Diognet" subliniază faptul că majoritatea creștinilor care dăruiau Bisericii bani sau bunuri erau săraci și, totuși, nimeni nu ducea lipsă de nimic: "Sunt săraci (creștinii – n.n.), dar îmbogățesc pe mulți, sunt lipsiți de toate, dar în toate au de prisos". Din păcate, nu întotdeauna clericii administrau în mod corect bunurile donate Bisericii, astfel încât, încă din Biserica primară s-au înregistrat abuzuri. Majoritatea clericilor se străduiau însă să aibă grijă de cei nevoiași și să dea fiecăruia cu măsură, astfel încât toți să fie mulțumiți. Autorul lucrării "Păstorul lui Hernia" vorbește, într-un mod admirativ, despre episcopii care și-au împlinit slujirea lor față de aproapele: "(…)Episcopii și iubitorii de străini, care totdeauna au primit fără fățărnicie în casele lor pe robii lui Dumnezeu. Episcopii, prin slujirea lor, au ocrotit neîncetat și totdeauna pe cei lipsiți și pe văduve și au trăit totdeauna în curăție. Aceștia, dar, vor fi neîncetat ocrotiți de Domnul. Cei care au săvârșit acestea sunt slăviți de Dumnezeu; iar locul lor este deja cu îngerii, dacă stăruiesc până la sfârșit să slujească Domnului". În aceeași scriere, îngerul păstor îi descrie lui Herma semnele după care ar trebui să fie recunoscut un bun episcop sau diacon, și faptele bune pe care ar trebui să le săvârșească: "(…)Ascultă apoi pe cele ce urmează acestora: să sprijini pe văduve, să cercetezi pe orfani și pe săraci, să izbăvești din nevoi pe robii lui Dumnezeu, să fii iubitor de străini, că în iubirea de străini se vede uneori facerea de bine, să nu te împotrivești nimănui, să fii liniștit, să fii mai sărac decât toți oamenii, să respecți pe bătrâni, să faci dreptate, să păzești frățietatea, să înduri ocara, să fii îndelung răbdător, să nu ții minte răul, să mângâi pe cei cu sufletul chinuit, să nu respingi pe cei zdruncinați în credință, ci să-i întorci și să-i faci veseli, să sfătuiești pe cei ce păcătuiesc, să nu asuprești pe datornici și pe lipsiți și altele asemenea acestora".
Caritatea creștină era în strânsă legătură cu iubirea. Iubirea era centrul vieții creștine din Biserica primară. În jurul ei, toate se simplifică și se cristalizează. Iubirea este virtutea care face ca un creștin să nu fie egoist, ci să dăruiască cu plăcere fratelui său lipsit. Sfântul Clement Romanul le vorbește creștinilor din Corint despre adevărata iubire, dându-le exemple și din viața păgânilor, care au fost în stare să-și jertfească viața pentru semenii lor: "Dar să aducem și pilde de la păgâni. Mulți împărați și conducători, în vreme de ciumă, în urma hotărârii unui oracol, s-au dat pe ei la moarte, ca să-și izbăvească cetățenii cu sângele lor; mulți au plecat din cetățile lor, ca să nu se facă mai mare tulburare. Cunoaștem pe mulți de-ai noștri, că s-au lăsat puși în lanțuri, ca să scape pe alții; mulți s-au lăsat vânduți ca robi, pentru ca, cu prețul primit, să hrănească pe alți". Iubirea păgânilor care și-au dat viața era nu numai pentru poporul lor, ci și pentru aproapele, fiindcă poporul era constituit din concetățenii acestora. Sfântul Clement le dă pildă corintenilor, pe cele două curajoase femei evreice, pe Iudita și pe Estera, care și-au primejduit viața din iubire față de semenii lor: "(…)Fericita Iudita, pe când cetatea era asediată, a cerut voie de la bătrâni s-o lase să se ducă în tabăra celor de alt neam. Punându-se pe sine în primejdie, pentru dragostea de patrie și de poporul asediat, s-a dus; și Domnul a dat pe Olofern în mâinile femeii. Nu într-o mai mică primejdie s-a pus și Estera, cea desăvârșită în credință, ca să scape pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel de pieirea ce le amenința. Prin postul și smerenia ei, a rugat pe Stăpânul Cel Atoatevăzător, pe Dumnezeul veacurilor, Care, văzând smerenia sufletului ei, a izbăvit poporul, pentru care Estera își primejduise viața".
În rugăciunea din finalul scrisorii sale către creștinii din Corint, Sfântul Clement exprimă iubirea pentru cei nevoiași în fața lui Dumnezeu. După laudele aduse Creatorului, episcopul Romei îi amintește pe toți cei suferinzi și necăjiți, cerând milostivirea divină pentru fiecare, într-un gest plin de caritate: "(…)Pe Tine Te rugăm, Stăpâne, fii ajutorul și sprijinitorul nostru. Mântuiește pe cei dintre noi care sunt în strâmtorare; pe cei smeriți miluiește-i, pe cei căzuți ridică-i, celor din nevoi arată-Te, pe cei bolnavi vindecă-i, pe cei rătăciți din poporul Tău întoarce-i; satură pe cei flămânzi, slobozește pe cei legați dintre noi, ridică-i pe cei slabi, mângâie pe cei slabi la suflet, ca toate neamurile să Te cunoască pe Tine, că Tu ești singurul Dumnezeu și Iisus Hristos Fiul Tău, iar noi poporul Tău și oile pășunii Tale". Prin astfel de rugăciuni, creștinii din primele secole cereau ca iubirea lor să se manifeste prin milostivirea lui Dumnezeu asupra fraților necăjiți și în nevoi. Diferența, dintre viața creștinilor și cea a păgânilor, era dată nu numai de trăirea în virtute, dar și de iubire, sentiment și virtute de care păgânii erau aproape străini. Iubirea, compasiunea, milostivirea erau virtuți care îi apropiau pe creștini, dând putere vieții sociale din Biserica primară și prelungindu-se în veșnicie.
Cine iubește cu adevărat și este milostiv față de aproapele, se aseamănă cu Dumnezeu, Care se bucură când vede faptele bune și depărtarea de cele rele, precum cele enumerate de Sfântul Policarp al Smirnei: "(…)Iar Cel Care L-a înviat pe El din morți ne va învia și pe noi, dacă facem voia Lui și mergem în poruncile Lui și iubim ceea ce a iubit El, depărtându-ne de orice nedreptate, lăcomie, iubire de argint, vorbire de rău, mărturie mincinoasă, nerăsplătind răul cu rău sau ocara cu ocară, lovitura cu lovitură sau blestemul cu blestem". Sfântul Policarp al Smirnei avea o asemenea iubire pentru cei din jurul său. Încât grija sa față de aproapele s-a manifestat și în ajunul martiriului său. Episcopul Smirnei era conștient că iubirea și caritatea mântuiesc sufletele, salvându-le pentru veșnicie: "(…)Căci, asemenea Domnului, el a așteptat să fie dat morții, pentru ca și noi să devenim imitatorii lui, nu căutând numai cele ale noastre, ci și cele ale aproapelui. Căci dragostea adevărată și statornică urmărește ca cineva să se mântuiască nu numai pe sine, ci pe toți frații". Fericitul Policarp a dat dovadă de iubire și de milostivire până și în ultima zi a vieții sale pământești, când i-a cucerit pe soldații romani veniți să îl prindă, prin evlavia, naturalețea, milostenia și iubirea sa. În rugăciunea tăcută înainte de a-l duce spre locul martiriului, Policarp a pomenit pe toți cei cu care se întâlnise, precum și pe membrii Bisericii catolice (universale): "(…)Auzind, deci, că aceștia (soldații – n.n.) au sosit, coborând, s-a întreținut cu ei, încât cei ce priveau vârsta și înfățișarea lui liniștită se mirau de ce a trebuit o așa de mare grabă pentru a prinde un bătrân atât de venerabil. Apoi el a poruncit îndată să le dea să mănânce și să bea, în acel ceas, cât vor vrea, rugându-i doar să-l lase să se roage netulburat o oră. Iar aceștia, îngăduindu-i, s-a rugat în picioare, plin de harul lui Dumnezeu, că aproape două ore n-a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultători, dintre care multora le părea rău că au pornit împotriva unui bătrân așa de evlavios. Iar după ce și-au terminat rugăciunea, pomenind pe toți care s-au întâlnit vreodată cu el, mici și mari, străluciți și smeriți, și întreaga Biserică catolică (universală) din lume, sosind ora plecării, l-au suit pe un asin și l-au adus în cetate, fiind Sâmbăta cea mare".
Astfel, Biserica primară s-a îngrijit de sufletele și trupurile celor pe care îi avea în rândurile ei, conducându-i spre veșnicie. Apostolatul social a devenit, în primele secole, un mijloc de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, pe lângă ajutorul dat celor nevoiași. Viața socială era extrem de diversă și bogată, conștiința unității și a comuniunii ecleziale fiind reală. Creștinii din antichitate erau conștienți că nu trăiesc doar pentru ei, ci pentru întreaga comunitate, iar durerea și suferința aproapelui devenea durerea și jertfa tuturor. În scrierile Părinților bisericești din primele secole, sunt conturate deja principiile de bază ale asistenței sociale. Dacă ajutorul trebuie dat fără deosebire, din anumite rațiuni, stabilite încă din epoca apostolică, văduvele și orfanii se numărau printre primii care erau ajutați. Episcopii, preoții și diaconii trebuiau să fie milostivi față de toți creștinii, dar mai cu seamă față de văduve și față de orfani: "(…)Preoții să fie miloși și milostivi cu toți; să întoarcă pe cei rătăciți, să cerceteze pe toți bolnavii, să nu treacă cu vederea pe văduvă sau pe orfan sau pe sărac, ci să se gândească pururea la ceea ce este bun înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor''. Îngerul păstor vorbește despre nevrednicia clericilor care nu administrează cum se cuvine darurile creștinilor pentru Biserică și se arată nemilostivi față de săraci, față de văduve și față de orfani, ceea ce înseamnă că în primele secole lipsa carității și a iubirii era considerată un lucru grav, nu numai pentru un cleric, dar și pentru un creștin laic: "(…)Credincioșii din ce! de al nouălea munte, cel pustiu, care avea pe el târâtoare și fiare, care vătămau pe oameni, sunt așa: Unii au pete; aceștia sunt diaconii, care și-au îndeplinit rău slujba, care au răpit mijloacele de trai ale văduvelor și ale orfanilor și s-au îmbogățit de pe urma slujbei, pe care au primit s-o facă; dacă stăruie în pofta lor, au murit și nu mai au nici o nădejde de viața". Sfântul Ignatie al Antiohiei îi scrie lui Policarp, despre îndatoririle unui bun episcop. Printre ele, se numără și ajutorarea văduvelor, care sunt în îngrijirea episcopului, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu: "(…)Să nu fie neglijate văduvele! După Domnul, fii tu îngrijitorul lor! Nimic să nu se facă fără aprobarea ta și nici tu fără Dumnezeu să nu faci ceva". Scriitorii bisericești din primele secole s-au inspirat și din cărțile Vechiului Testament, atunci când au tratat despre asistența socială, arătând principiile acesteia. Patrimoniul moral al cărților sacre evreiești se regăsește în lucrările Părinților apostolici și ale Apologeților. Citate din profeții Vechiului Testament sau din alte cărți pot fi întâlnite în majoritatea lucrărilor creștine din Biserica primară.
Îngerul păstor îi vorbește lui Herma, despre importanța faptelor bune izvorâte din milostivire și din iubire, față de cei care au nevoie. Păgânii, care au o altă concepție despre modul în care aproapele ar trebui ajutat, nu donează nimic săracilor, ci învestesc în cumpărarea de câmpuri și de proprietăți. Adevărata avere a unui creștin, după spusele îngerului, trebuie să fie purtarea de grijă față de văduve și de orfani: "(…)În loc de moșii, cumpărați-vă suflete necăjite, pe cât poate fiecare: cercetați pe văduve și pe orfani și nu-i treceți cu vederea; cheltuiți bogăția și toate averile voastre, pe care le-ați primit de la Dumnezeu, cu astfel de ogoare și case".
Virtuțile creștine trebuie să se regăsească în opere de caritate. Credința cea mai mare, fecioria cea mai trainică și răbdarea statornică nu sunt de mare preț în ochii lui Dumnezeu, dacă nu sunt însoțite de faptele milosteniei. În fața incapacității statului roman de a rezolva problema asistenței sociale, atât de necesară în secolele II-IV în Imperiul Roman, Biserica a intervenit la timp, alinând suferințele multora și arătând adevărata viață a creștinilor, cea trăită în slujba aproapelui. Nu puțini au fost păgânii, care au fost îngrijiți de creștini, au fost hrăniți sau adăpostiți, conform principiului iubirii universale. Împărații Traian și Antonin Pius au încercat să pună bazele unei politici sociale, în ceea ce privește ajutorul copiilor din familii sărace și în ceea ce privește creșterea demografică. Intențiile celor doi destoinici împărați nu au fost continuate și de urmașii lor, astfel încât statul roman a fost incapabil să gestioneze criza socială din ultima sa perioadă înfloritoare. Spre deosebire de politica împăraților romani, Biserica nu a cunoscut limite în acordarea ajutorului, iubirea trebuia să se manifeste spre toți oamenii, indiferent de religie sau de statutul social.
3.2. Apostolatul social în "veacul de aur"
"(…)Interesul Părinților în domeniul filantropic nu s-a arătat numai teoretic, ci s-a materializat într-o lucrare socială imensă. Astfel, Sozomen vorbește de înființarea primului spital din Edesa, la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al IV-lea de către Sfântul Efrem Sirul (306-373)", care a fost destinat pentru "îngrijirea săracilor și miluirea lor"; iar ultimele zile ale vieții i-au fost îndurerate de o secetă grozavă, care s-a abătut asupra Edesei, determinându-l să vândă tot ce avea, spre a da săracilor și el însuși, "(…)așezând aproape treizeci de paturi, avea grijă de cei bolnavi".
Drept exemplu de urmat al activității social-creștine, a fost Sfântul Vasile cel Mare (329-379) care este cunoscut ca părintele și inițiatorul tuturor așezămintelor cunoscute astăzi, sub numele generic de asistență socială.
Sfântul Vasile cel Mare a construit cu banii săi renumita "Vasiliada" (370), care este unul dintre cele mai importante exemple de asistență socială creștină din antichitate; "(…)o adevărată cetate a carității creștine, în care era aliniată orice suferință și nevoie omenească".
Sfântul Grigorie de Nazianz, în cuvântul funebru rostit în cinstea Marelui Vasile, vorbind, între altele, despre această lucrare socială a Sfântului Vasile, spune: "(…)Ieși puțin în afara orașului și vezi orașul cel nou, această vistierie a evlaviei, această investiție comună a bogaților, în care cu îndemnurile Sfântului Vasile se depun bogățiile cele prisositoare, iar acum și cele necesare pentru viață și astfel se scutură molia, nu se mai aduce bucurie hoților, jefuitorilor, și se risipește invidia si stricăciunea timpului în ea (Vasiliada), boala este înfruntată cu dispoziție filosofică, necazul devine bucurie și împreună pătimirea cu aproapele este practicată".
De asemenea Sfântul Vasile cel Mare a ajutat la întemeierea și a altor spitale, și case de săraci în jurul Cezareei, și, probabil, unul dintre acestea a fost spitalul de leproși, despre care există mențiuni istorice că a fost primul din lume de acest gen.
La fel a procedat și Sfântul Ioan Hrisostom care a întemeiat "(…)case de ospitalitate și ale dragostei în Hristos".
Sfinții Părinți ai Bisericii, rămânând credincioși învățăturii Sfintei Scripturi, au fost, în frunte și în lupta pentru egalitate și dreptate socială, promovând un spirit de activitate socială, luptând cu toată puterea contra oricăror tendințe individuale, care corupeau natura lucrării comunității creștine. "(…)Ei se împotriveau cu deosebit curaj, oricăror forme de nedreptate, luând parte săracilor, pe care îi considerau "victime" ale bogaților, și tuturor celor neputincioși, formulând înalte principii sociale, deosebit de radicale, care au inspirat numeroase minți luminate din orânduirile ulterioare antichității".
Sfântul Vasile cel Mare a fost unul dintre aceia, care s-a luptat cu mare pasiune și nu a considerat că e bine să tacă, nici să mintă, nici să se ascundă în indiferență față de problemele sociale ale vremii sale.
"(…)Dar cea mai importantă latură a vieții sociale pe care a arătat-o cu amărăciune și despre care a scris și a vorbit cu timp și fără timp, denunțând-o ca pe o calamitate nedemnă de comunitatea creștină, a fost împărțirea acestei societăți în bogați și săraci, inegalitatea celor destinați să fie egali și frați, bucurându-se deopotrivă de bunurile pământești".
De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, după mărturia biografului său Paladie, "(…)construiește spitale în care pune slujitori doi bătrâni evlavioși, doctori, bucătari și îngrijitori necăsătoriți care erau apreciați pentru cinstea lor, ca să poată îngriji în exclusivitate pe cei străini găsiți în oraș sau pe cei care, atunci când se îmbolnăveau, nu avea cine să le poarte de grijă, și acestea le făceau pentru binele în sine și spre slava lui Dumnezeu", fiind cu toții conștienți că viața și faptele omului capătă valoare numai când sunt oferite Domnului, spre care trebuie să tindă tot omul. De asemenea, Paladie mărturisește, că activitatea socială a Sfântului Ioan Gură de Aur,, cuprindea multe și diferite domenii, așa cum au fost: "(…)tutelarea văduvelor, educarea fecioarelor, însănătoșirea bolnavilor, ajutorarea celor în nevoie, recuperarea celor pierduți, mângâierea celor zdrobiți și vizitarea celor din închisori".
Episcopul Cirului, Teodoret, scriind despre bogata iubire a Sfântului Ioan Gură de Aur, spune: "(…)Unul îl trage și îl silește să-i vină în ajutor, altul care se judecă îl chema ca avocat pledant; altul căruia îi este foame îl roagă să-i dea hrană. Un altul, rugându-l, îi ia și hainele cu care este îmbrăcat. Iară altul, care este în doliu, are nevoie de cuvintele lui mângâietoare. Un altul îl roagă, cu voce tare, să fie eliberat din închisoare. Altcineva îl trage ca să viziteze pe cei bolnavi, străini sau exilați. Văduva strigă cu voce tare: "miluiește-mă", iar alta plânge pentru orfanii ei".
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că "(…)Biserica din Antiohia întreținea 3000 de văduve, fecioare și mulți bolnavi și din cei care erau în închisoare, și alți 5000 din aceste categorii la Constantinopol. Împreună cu cei de mai sus întreținea și dădea zilnic hrană și îmbrăcăminte celor adăpostiți în casele pentru străini, celor aflați în călătorie, celor leproși și celor care ajutau la slujire".
Milostenia, "(…)împărăteasa virtuților", pe care o predică cu atâta stăruință încât a fost supranumit de urmașii săi "(…)cel milostiv", aduce iertarea păcatelor și ne conduce în Împărăția cerurilor, așa cum spune același Părinte, "(…)chiar dacă ai multe păcate, nu te teme, dacă ai milostenia în ajutor", căci este "(…)vrednică de a șterge și alte păcate și judecata să o îndepărteze. (…)Astfel aceasta conduce pe oameni în cerurile cerurilor".
Sfântul Ioan Gură de Aur, care a mai fost supranumit și "(…)ambasadorul săracilor", avea o credință arzătoare în puterea creatoare a iubirii creștine, devenind el însuși o pildă vie de urmat, a căutat pe tot parcursul vieții sale să elimine nedreptatea socială, pentru a nu mai exista bogați și săraci, nici robi, nici liberi (Gal. 3, 28); de aceea spunea: "(…)Dumnezeu a dat fiecărui om mâinile și picioarele ca să nu aibe nevoie de robi, căci dacă ar fi avut nevoia lor, după Adam ar fi trebuit să fie creat robul".
Prin toate acestea, "el a lucrat pentru întemeierea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, fapt care este mărturisit de întreaga sa viață".
3.3. Lucrarea socială a Bisericii în perioada după secolul IV
Apostolatul social al Bisericii este continuat și după "veacul de aur" al ei, în care au trăit cei mai mari dintre Sfinții Părinți. Vom da doar câteva exemple.
Episcopul Paladie de Elenopol († 430), referindu-se la anahoreții din muntele Nitriei, spune: "(…)Pe acest munte sunt șapte brutării care servesc pe cei șase sute de bărbați care se află acolo și în împrejurimile pustiei…", apoi continuând, adaugă: "De asemenea aparține Bisericii și o casă pentru primirea străinilor, în care rămâneau noii veniți, , chiar dacă doreau să rămână doi sau trei ani, , sau până când singuri, de bunăvoie, doreau să plece… Pe acest munte mai erau și doctori și bucătari".
Același scriitor bisericesc ne mai spune că "(…)în orașul acesta am găsit și un monah isihast… care era atât de iubitor de oameni și milostiv încât și nopțile mergea și miluia pe cei care-l rugau… Acesta nu uita nici închisoarea, , nici spitalul, , nici săracul, nici pe cel bogat, , ci pe toți îi ajuta; pe cei neomenoși îi miluia cu cuvântul; iar celor care aveau nevoi trupești le da și îmbrăcăminte".
Cuviosul Isidor Pelusiotul († 435), referindu-se la indiferența unora, față de modul hrănirii săracilor, spune: "Nu trebuie să fie dată hrană săracilor fără de a fi încercat gustul ei; (…) dacă ar consuma ceva peste limita admisă, vinovatul devine un pângăritor", pentru că "dacă tu crezi că ai devenit bogat, , nu trebuie să disprețuiești pe săracii care sunt ușor de cucerit".
Cuvios Samson, cel supranumit Ospitalierul, de pe la mijlocul sec. al VI-lea, care este caracterizat printr-o mare iubire de oameni, "(…)dădea bunurile nu cu zgârcenie, , nici cu întristare, nici cu picătura, ci împărțind din belșug cu ambele mâini (…) și aceasta o făcea nu odată, nici de două ori, ci în toată viața sa, căci milostenia i-a devenit tovarăș nedespărțit până la sfârșitul vieții". "(…)Pentru Samson, primirea străinilor, iubirea de oameni și mai ales compătimirea pentru săraci, , devine o necesitate, așa cum este pentru soare să lumineze și pentru foc să ardă".
În Alexandria secolului al VII-lea, un exemplu strălucit de activitate socială, l-a oferit Sfântul Ioan cel Milostiv († 617), "care îngrijea și sprijinea pe cei refugiați, ajuta pe cei suferinzi, din pricina ororilor războiului, răscumpăra pe cei robiți, iar pe cerșetori și săraci îi declara domnii săi".
De asemenea, caracteristică este și solicitudinea sa, în perioada marii foamete din Alexandria către femeile cele sărace și înfometate, care născuseră de curând, și "(…)când a auzit despre ele Dumnezeu a construit șapte spitale de lehuze în diferite părți ale orașului, în fiecare a pus patruzeci de paturi, , în care aveau dreptul femeile lehuze să se odihnească pentru șapte zile, iar pe urmă, dându-le o sumă de bani, mergeau acasă".
Urmărind, sub aceste aspecte misiunea Bisericii în veacurile următoare, ajungem la Sfântul Grigorie Palama († 1359) "luminătorul Ortodoxiei", care ne spune: "(…)Noi să arătăm cu fapta iubirea față de frații în Hristos, , milostivindu-ne spre cei îndurerați, întorcând pe cei rătăciți de la credință, , ajutând la însănătoșirea grabnică a bolnavilor (…), vizitând pe cei aflați la închisoare, dar și răbdând pe cei care ne-au supărat și iertându-i pe ei, și cu simplitate, , în orice mod și prin orice faptă și cuvânt pe care-l adresăm să arătăm iubirea din noi, ca să reușim să câștigăm iubirea lui Dumnezeu și să fim binecuvântați de El și să moștenim Împărăția cerească și veșnică, cea care a fost făgăduită și pregătită nouă de la întemeierea lumii".
Tot în acest sens Sfântul Ioan Damaschin († 749) ne spune că "adevărata credință se încearcă prin fapte".
De asemenea, ,și Marele Fotie ne îndeamnă să împodobim credința noastră cu virtuți: "(…)Astfel și noi te sfătuim și te îndrumăm, , cu virtuți să împodobești credința, și prin credință virtuțile mai strălucit să le desăvârșești".
Capitolul 4
Apostolatul social în Biserica și în viața creștină
Pentru religia creștină al cărei principiu esențial este iubirea, practicarea filantropiei este o urmare și o îndatorire firească. Dumnezeu este "iubitor de oameni", iar omul este chemat să imite "filantropia" lui Dumnezeu. Iisus a fost modelul acestei filantropii, pogorât la starea de exemplu personal, viu, concret, practic, al iubirii față de om. Împreună cu iubirea lui Dumnezeu față de oameni, iubirea oamenilor între ei duce la realizarea Împărăției lui Dumnezeu, care este dragoste.
Sfinții Părinți fac din doctrina sinergiei un punct central al soteriologiei creștine. În perspectiva teologiei ortodoxe și a celei catolice, poate mai puțin a celei protestante, credinciosul este angajat prin iubirea față de oameni la determinarea destinului său veșnic. Este o perspectivă dinamică, de angajare și de răspundere, de libertate și demnitate.
Prin slujirea sa, credinciosul devine împreună lucrător cu Dumnezeu. Prin iubirea Sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al creației. Omul își sprijină, pe iubirea lui Dumnezeu, setea sa de sens și scapă de sentimentul de părăsire și singurătate. Dar aceleași experiențe le trăiește el și în întâlnirea iubirii celorlalți oameni. Filantropia, cum observă D. Constantelos, nu-și epuizează conținutul prin fapta de milostenie ca atare, prin gestul material. Ea este ceva mai mult și mai esențial: este iubirea. Ea răspunde setei de iubire reciproce a oamenilor. Nimeni nu primește bucuros un ajutor care izvorăște din dispreț, sau chiar din indiferență. În concepția creștină, "fără agape, filantropia sau apostolatul social nu înseamnă mare lucru, de aceea numai cel care iubește când face fapte filantropice, nu micșorează demnitatea celui care primește".
O filantropie, care ar urmări doar un ajutor fără iubire, n-ar fi în spiritul Evangheliei lui Hristos. Iubirea de oameni, după modelul lui Hristos, este unificatoare, nu discriminatoare. Nu milostenia propriu- zisă e, deci, importantă în principiu, ci faptul că cel care o face se așează pe aceeași treaptă cu cel, care o primește. De aceea, el nici nu așteaptă răsplată pentru ea; iubirea se răsplătește pe ea însăși, trăiește prin ea însăși.
În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva caracteristicii principale ale apostolatului social sau ale filantropiei în istoria Bisericii. Această temă a constituit preocuparea principală a unui cercetător ortodox, Dimitrios I. Constantelos, care, în lucrarea sa "Byzantine Philanthiopy and Social Welfaie", a ilustrat tema prin numeroase exemple din întreaga perioadă bizantină. "Și în alte studii, autorul a tratat această temă, fie în alte perioade, fie alte aspecte ale temei, fie în aceeași perioadă".
În afară de aceasta, și R. P. Riguet a studiat problema în Orient, indicând însă și o bibliografie pentru partea occidentală.
De la apostolatul social ca atribut al lui Dumnezeu, la apostolatul social ca relație între oameni. "Iubirea de oameni" a fost atribuită la început numai lui Dumnezeu. În primele trei secole, observă D. Constantelos, "termenul curent pentru descrierea relațiilor dintre oameni era agape". Teofil de Antiohia, Clement de Alexandria, Origen, Sozomen, Sfântul Atanasie înțeleg prin "philanthropia", iubirea lui Dumnezeu către oameni. Din filantropie, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a luat asupra Sa păcatele oamenilor și a pătimit. Și tot din iubire de oameni, întreaga creație este pusă în slujbaș omului, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Philanthropos este prin definiție și un atribut al lui Iisus Hristos. Bizantinii însă, când vorbesc despre "iubitorul de oameni" (philanthropos), ei înțeleg atât pe "(…)Dumnezeu-Fiul întrupat cât și pe Dumnezeu-Tatăl, care din iubire de om L-a trimis pe Fiul în lume".
Începând cu secolul al III-lea, se face tot mai evidentă tendința de a raporta acest termen și la oameni. D. Constantelos deși nu cercetează cauzele evoluției de la primul înțeles la lărgirea lui, afirmă că philanthropos tinde să înlocuiască pe agape, iar mai târziu să desemneze acțiunile de caritate. Este adevărat că acum termenul și-a restrâns sensul inițial, denumind mai ales acțiunile de caritate. Numai din acest punct de vedere, el s-a substituit lui agape, dar înlocuind pe agape, i-a preluat de fapt conținutul. În general vorbind, nici nu l-a înlocuit cu exclusivitate.
Ceea ce e important aici este îndeosebi trecerea "filantropiei" de la calitatea ei de atribut al lui Dumnezeu, la aceea de relație între oameni. Dar nu se poate proceda la delimitări absolute, căci în fapt termenul e întrebuințat chiar în Sfânta Scriptură cu ambele sensuri. Astfel, referitor la oameni îl găsim în Faptele Apostolilor 27, 3 și 28, 2, iar referitor la Dumnezeu în Epistola către Tit 3, 4.
Faptul că Sfinții Părinți l-au utilizat mai întâi cu privire la Dumnezeu e firesc. Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru oameni, jertfa Sa ispășitoare pentru iertarea păcatelor lor și învierea Sa, sunt fapte ale iubirii lui Dumnezeu față de oameni. În ele s-a manifestat concret filantropia divină. În viziunea creștină, Dumnezeu este philanthropos, în primul rând, pentru că a creat pe om din iubire, și, pentru că, a trimis pe Fiul Său în lume s-o recreeze, iar Fiul este philanthropos, pentru că din iubirea Sa față de om a primit întruparea și jertfe Sa răscumpărătoare. Numai în al doilea rând, s-a revelat mesajul și porunca iubirii de oameni: "Iubiți-vă unii pe alții".
Pe măsură ce s-a închegat o teologie a Bisericii ca trup al lui Hristos, pe măsură ce au intrat în conștiințe învățăturile despre înfierea tuturor în mod egal, despre apartenența tuturor la același trup tainic Biserica, despre datoria tuturor de a merge împreună spre aceeași Împărăție a lui Dumnezeu, apostolatul social a devenit semnul de recunoaștere reciprocă și de solidaritate. Desigur, pe măsură ce învățătura despre Hristos, ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, s-a precizat, apostolatul social a căpătat o nouă valoare: iubirea lui Hristos-Omul. În această perspectivă philotheos a devenit egal cu philanthropos. De aici s-a făcut un pas mai departe. Iisus a îndumnezeit firea umană care era unită în Sine neîmpărțit și nedespărțit, de aceea a putut spune că "Ceea ce faceți unuia dintre aceștia, Mie îmi faceți" (Matei 25, 40). Filantropia era deci filotia, chiar aplicată numai oamenilor.
"(…)În afară de aceasta, tot pe linia interpretării teologice, Iisus Hristos era filantropos și ca om, nu numai ca Dumnezeu. (…)Așadar, e foarte probabil că trecerea de la agape la philanthropia, se datorește nu numai clarificării ideilor teologice despre persoana Mântuitorului, ci și clarificării doctrinei despre om în perspectiva noii teologii creștine. (…) În acest sens, philanthropia nu a înlocuit pe agape, diminuând-o, ci dimpotrivă, s-a impus ca o expresie concretă și lărgită a lui agape".
Agape se definește și ca iubire de oameni și ca iubire de Dumnezeu în același timp. Ea devine o iubire actuală, față de stările din lume. Apostolatul social reprezintă, prin urmare, înainte de orice, fundamentul și expresia unei antropologii creștine, în lumina căreia omul de aici constituie o valoare importantă, iar istoria o realitate care trebuie privită ca atare. Condiția istorică a omului devine o preocupare creștină. Creștinul are de îndeplinit o misiune față de semenul său, față de condițiile în care trăiește acesta. Îndeosebi, el este preocupat de instaurarea condițiilor în care toți oamenii să fie frați egali.
Dumnezeu a fost cel dinții philanthropos. Iisus a fost prin excelență philanthropos și a lăsat acest mesaj ucenicilor Săi din toate timpurile. "El s-a referit întotdeauna la fapte concrete de iubire umană (Luca 4, 18). În acest sens se înțelege și acel synergos Theou al Stfîntului Apostol Pavel (I Cor. 3, 9).
De la antropocentrism la hristocentrism, la vechii greci, apostolatul social era exclusiv antropocentric și era limitat la prieteni, la concetățeni, la rude sau la străini mai apropiați. "În creștinism, el devine teocentric și, prin Iisus, hristocentric", deoarece în fiecare om iubim pe Hristos, îl iubim ca pe Hristos și pentru Hristos. Iubind pe aproapele, iubim trupul lui Hristos-Biserica, într-un fel, deci, ne iubim pe noi înșine. Nici nu se poate să nu-l iubim pe aproapele, căci ar însemna să fim împotriva noastră înșine. Apostolatul social devine astfel o condiție a existenței noastre în Biserică. E semnul recunoașterii că aparținem toți, în mod egal, lui Hristos. E condiția sine qua non a propriei noastre situări în raport cu Hristos: "Prin aceasta, toți oamenii vor cunoaște că voi sunteți ucenicii Mei, de veți avea dragoste între voi" (Ioan 13, 35).
"(…) Apostolatul social, astfel fundamentat teologic, se manifestă ca solidaritate a membrelor între ele, în ascultare de unicul Iisus Hristos-Cap". În această legătură existențială e cuprinsă insă întreaga omenire, căci Iisus a venit și a murit pentru toți. De aceea apostolatul social în creștinism marchează încă o trecere, și anume aceea de la particular la universal.
De la particular la universal. Trebuie observat că noțiunea de philanthropos "(…)este mai largă decât filocreștin, de pildă. Aceasta e marea noutate pe care a adus-o Iisus Hristos, subliniind-o față de religia iudaică și față de filozofia lumii vechi: Ați auzit că s-a zis: să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Căci dacă iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru? Și dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și păgânii același lucru?" (Matei V, 43-44, 46-47).
În secolul al IV-lea, Împăratul Iulian (361-363) se plângea că creștinii își întindeau filantropia lor nu numai spre cei de o credință cu ei, ci până și la cei ce credeau în zeii Olimpului. Într-o scrisoare către Arsacios, marele-preot din Galatia, el scria: "(…)E cu totul neplăcut că acești galileeni necredincioși nu ajută numai pe ai lor, ci și pe ai noștri".
Porunca iubirii de oameni a fost mai întâi înțeleasă ca o datorie personală, individuală. Dar ea a dus, încă din vremea Apostolilor, la o asemenea creștere a sentimentului solidarității și a răspunderii reciproce, încât ea a fost preluată îndată și de Biserică, în prima ei formă de organizare, adică de comunitățile descrise în Faptele Apostolilor. Așa s-a ajuns de la caritatea individuală la instituționalizarea filantropiei.
"(…)La început s-au practicat colectele duminicale, apoi Biserica s-a îngrijit să aibă un fond permanent pentru acțiuni filantropice. Pe planul acțiunii caritative, Biserica trebuia să fie ca o mamă pentru orfani, mângâiere pentru văduve, invalizilor să le dea ajutoare, străinilor adăpost, flămânzilor de mâncare, celor însetați să le dea de băut, să-l îmbrace pe cel gol, să-i viziteze pe cei bolnavi și pe cei prigoniți".
Biserica-instituție se definea, astfel, ca Biserică slujitoare, iar cel care a primit mandatul organizării acestei slujiri a fost episcopul. Iată ce scrie în acest sens Guglielmo Ferrero: "(…)Episcopul… era deja în secolul al III-lea un personaj notabil al orașului, nu numai pentru că credincioșii erau numeroși, ci și pentru că credincioșii aveau deja organizat acest sistem minunat de opere de asistență și binefacere, oare au fost cea mai mare creație socială a sa și unul din motivele triumfului său.
Comunitățile creștine participau atât la cheltuielile cultului și de întreținere ale preoților, cât și la ajutorarea văduvelor, a orfanilor, a bolnavilor, a neputincioșilor, a bătrânilor, a celor fără lucru, a celor prigoniți pentru credință. Comunitățile se ocupau de răscumpărarea prizonierilor luați de barbari, de zidirea bisericilor, aveau grijă de sclavi, de săraci, de spitalizarea coreligionarilor străini, de adunarea subvențiilor pentru comunitățile sărace și amenințate. În mijlocul crizei generale din secolul al III-lea, Biserica creștină era ca un liman în vreme de furtună. Mulțimile erau atrase la noua credință prin generoasa asistență a Bisericii, asistență animată de un suflu divin de dragoste, necunoscut asistenței oficiale sau protecției politice a marilor familii ale vechiului stat păgân".
D. Constantelos arată că Biserica a avut chiar o instituție numită diaconia. Membrii ei erau însărcinați cu distribuirea milosteniei și cu alte îndatoriri religioase, legate de ajutorarea credincioșilor. Membrii acestei instituții erau clerici și mireni, cheltuielile ei fiind suportate de dioceze și mânăstiri. O astfel de diaconie era organizată pe lângă Bisericile Sfânta Fecioară și Sfântul Mihail din cartierul Eugeniou din Constantinopol. Sfântul Andrei († 740), care mai târziu a devenit episcop al Cretei, a fost conducător al acestor diaconii. V. Laurent, pe baza studierii ștampilelor diferitelor diaconii, conclude că "(…)ele au durat în Biserica Bizanțului mai mult de șapte secole".
Dar, gloria epocii bizantine o fac instituțiile de caritate organizate de Biserică pentru bolnavi, pentru săraci, pentru bătrâni etc., care erau așezate în jurul bisericilor și aveau ca îndrumător un preot. Multe din ele funcționau în mânăstiri. Trebuie notat, că în marea lor majoritate, toate instituțiile bisericești de asistență socială se susțineau din contribuția publică. Din lista lor, care e impresionant de lungă, vom însemna doar categoriile de instituții și câteva aprecieri despre ele.
Spitalele, despre care, un istoric modern al medicinii, spune: "(…)Erau din toate punctele de vedere desăvârșite și aproape asemănătoare cu instituțiile similare din zilele noastre… Acelea au fost cele dintâi spitale europene complet dotate. Spitalele bizantine tratau toate felurile de boli, inclusiv lepra. Găsim multe apeluri către credincioși, îndeosebi pentru strângerea de fonduri pentru leiproși".
Xenones, hospices, casele pentru străini, pentru pelerini, pentru călători. Cercetătorii precizează însă că deosebirea între nosokomeion (spital) și xenones nu era prea mare, căci în xenones erau tot bolnavi. "Probabil era și casă de adăpost, dar mai ales pentru săraci și bolnavi".
Gerocomeia sau geiontocomium erau casele pentru primirea bătrânilor, azile, și urmele lor se găsesc la Antiohia, Alexandria, Ierusalim, Tesalonic, Heracleea, Niceea, Efes, Nioomidia, Corint etc.
Orphanages sau orphanotrophium erau case pentru adăpostirea orfanilor. Funcția de conducător al unei astfel de case, era foarte importantă și adesea, cel care trecea pe aici, devenea episcop. Așa s-a întâmplat cu Euphimios care ajunge chiar patriarh, iar un episcop de Niceea, obligat să demisioneze, devine conducătorul unui orphanotrophium.
Ptochia erau casele pentru săraci, infirmi și cerșetori. Canonul 8 al Sinodului din Calcedon, arată că ptochotropos a fost un așezământ bisericesc. "Canonul pune pe conducătorul unei case pentru săraci sub jurisdicția episcopului".
Alte instituții: brephotrophium, "(…)pentru copii găsiți, argirocomium, pentru incurabili, xenotapheia, cimitire pentru săraci, typhlocomion, case pentru orbi, parthenones, case pentru fete fără rost, cherotropheion, case pentru văduve sărace".
D. Constantelos, în unul din studiile sale, insistă asupra faptului că apostolatul social sau filantropia instituționalizată nu mai este dragoste, ci, un fel de umanism legalizat, o expresie rece a unei obligații impuse din afară. El se referă, desigur, mai ales la instituțiile laice, dar nu precizează cum trebuie interpretate instituțiile organizate de Biserică. El spune că, filantropia greco-ortodoxă a fost o relație personală dintre credincios și fiecare om. Filantropia, ca poruncă a lui Dumnezeu, este personală și este legată de mântuire, de iertarea păcatelor și de trăirea sentimentului de responsabilitate comună, frățească, în fața lui Dumnezeu, pentru realizarea egalității pe pământ.
Punctul de plecare în dezvoltarea conceptului de filantropie, a fost omul, nu o relație abstractă. D. Constantelos notează că, din pricina aceasta, filantropia organizată de Biserică a fost locală, la nivelul comunităților, ceea ce corespunde adevărului. Corespunde practicii creștine și afirmația că filantropia sau apostolatul social a fost înțeleas, ca relație de la om la om, cum reiese din cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur.
Dar toți cei care s-au ocupat de acest aspect, au observat că filantropia, lăsată la dispoziția credinciosului și limitată la relația personală, riscă să fie lipsită de continuitate, să nu aleagă bine pe cel asupra căruia se exercită și, mai ales, să nu curme inegalitatea. În această privință, instituțiile organizate de Biserică, au fost mai eficiente.
"Au riscat ele oare să se transforme în instituții reci și anonime? A dăunat celor care făceau daruri faptul că nu le făceau direct unei persoane? A fost, firește, mai greu să antrenezi o filantropie adresată anonim unei instituții, decât una adresată unei persoane anume. Dar situația e mai mult psihologică, deoarece nici o filantropie anonimă nu împiedică una directă".
Latura psihologică a problemei nu poate fi ocolită. R. P. Riquet observă că a existat riscul ca, prin înființarea instituțiilor ospitaliere, creștinii să se fi simțit dezangajați personal de îndatorirea filantropiei, lăsând totul pe seama celor însărcinați oficial, substituind astfel actul de milostenie direct cu donația anonimă. Lucrul acesta a fost prevenit de Sfântul Ioan Gură de Aur și mulți alții. Dar nici unul din aceste riscuri, nu justifică rămânerea exclusivă la filantropia personală. Ele au trebuit, bineînțeles, să fie evitate, dar din pricina lor filantropia n-a fost limitată la o exercitare privată, pe care Biserica doar s-o fi sfătuit, fără să purceadă ea însăși la dezvoltarea ei. Biserica a socotit că e bine, să se organizeze și instituțiile filantropice, căci niciun principiu nu poate justifica absența Bisericii de la aceste îndatoriri și ca instituție, nu numai ca indivizi luați în parte. "(…)Porunca evanghelică se adresează într-adevăr indivizilor, dar ea nu intră în amănunte, și în orice caz nu împiedică asocierea indivizilor pentru scopuri filantropice".
Nu poate fi pusă la îndoială afirmația că, apostolatul social sau filantropia e o virtute cerută în aceeași măsură persoanelor și comunităților creștine care, în înțelesul evanghelic, nu sunt instituții juridice, reci, ci organisme spirituale oare trăiesc prin dragoste, în comuniune și solidaritate, în numele lui Hristos. A disocia aceste două aspecte ale filantropiei ar fi și artificial și inexact din punct de vedere teologic și istoric.
4.1. Slujirea creștină după învățătura ortodoxă
În strânsă legătură cu "(…)sfințenia se află slujirea, noțiune ce are mai multe sensuri". Slujirea, după învățătura Bisericii, înseamnă lucrare pentru altul și pentru alții, o "angajare" voluntară pentru altul și pentru alții. Ea este, astfel un aspect al sfințeniei în viața creștină, fiind cerută de însuși aspectul comunitar al ființei și vieții umane, care constituie un dat ontologic. După învățătura ortodoxă, omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Acest chip al lui Dumnezeu există în toți oamenii și, de aceea, constituie elementul lor comun. Deși sunt persoane diferite, au în comun ca dar de la Dumnezeu, viața și ca dat ontologic, chipul. Prin protopărinții noștri, Adam și Eva, toți oamenii sunt chipul lui Dumnezeu și trebuie să-l facă vizibil prin asemănarea cu Creatorul. Crearea după chipul Lui, o explică relația specială a omului cu Dumnezeu, care trebuie întreținută prin slujirea semenului, deoarece nimeni nu există de unul singur sau numai pentru sine însuși. Omul însuși a fost creat bărbat și femeie (Facere 1, 27, 2, 18) și există în lume ca pluralitate de inși ce se simt legați între ei prin unitatea firii umane (Fapte 17, 26), deținută și afirmată de fiecare în mod propriu. Prin căderea în păcatul strămoșesc, au fost afectați de consecințele acestuia toți oamenii în virtutea principiului unității neamului omenesc. Dar, solidari în cădere, pe temeiul unității lor ontologice, oamenii sunt solidari și în restaurarea, înnoirea și îndumnezeirea chipului lui Dumnezeu din fiecare. Omul, prin firea lui, este o ființă deschisă pentru slujire. Fiecare dintre noi simte că există pentru altul și împreună cu altul. Și simte că există pentru altul, pentru că și altul simte că există pentru el. "(…)Eu exist pentru alții și prin alții… Altul este finalitatea și cauza mea, mai bine zis ceilalți, căci nimerii nu există printr-un om și pentru un om. Pentru creștini, desigur, ceilalți oameni nu sunt cauza și finalitatea ultimă, ci numai o finalitate și o cauză intermediară, mai precis cauza instrumentală și finalitatea intermediară principală. Cauza și finalitatea ultimă pentru creștini este Dumnezeu".
Astfel, este întreținută relația vie și conștientă cu semenii noștri și prin ei, cu Dumnezeu, care se dezvoltă mereu prin puterea Sfântului Duh. Această relație se întreține, așadar, și prin slujire, care izvorăște din iubirea aproapelui; ea îi este omului absolut necesară pentru a realiza deplin chipul dumnezeiesc din el prin asemănarea cu Dumnezeu, deci la mântuirea, îndumnezeirea sau desăvârșirea lui în Hristos, izvorul puterii sale în acțiunea de slujire.
4.2. Slujirea creștină și proexistență – coordonate sociale în realizarea sfințeniei
Biserica se face prezentă în lume, tocmai prin lucrarea ei de slujire. Lumea este creația întreagă pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, incât pentru mântuirea ei, a trimis pe Fiul Său (Ioan 3, 16-17) , Care la rândul Său, trimite pe Apostoli și prin ei, Hristos trimite Biserica însăși. Între Biserică și lume nu există un dualism ontologic, după cum nu există nici între sacru și profan, ci ele se interferează. Căci Biserica n-a fost trimisă în lume pentru a stăpâni triumfător, ci pentru a sluji, făcându-se tuturor toate, dar fără a-și pierde identitatea de comunitate teandrică a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Dimensiunea slujirii este cea mai proprie Bisericii și constituie un fel de definiție generală a rostului ei, aruncându-se punți între cele două realități. Așa cum îngerul are ca rost "vestirea", așa Biserica are, ca rost al ei, slujirea, sfânta slujire, ierurgia. "(…)Nu numai slujirea Tainelor, ci slujirea omului, a omenirii în sens total, atotcuprinzător, în sensul în care a slujit Domnul slujitor, întemeietorul și Capul ei". "(…)El care, de fapt, a întemeiat toate treptele de slujire din diferite împrejurări ale vieții creștinului și cu prilejul spălării picioarelor". "(…)Numai ca slujire poate fi înțeleasă și lupta Bisericii și a fiecărui creștin împotriva întunericului, a răului, sub multiplele sale aspecte (nedreptate, egoism, trufie, poftă de stăpânire, lăcomie nemăsurată, ură între oameni) precum și lupta pentru apărarea darului sacru al vieții omenești și pentru progresul general uman".
Vorbind de slujirea lumii de către Biserică, înțelegem în primul rând necesitatea unei slujiri a Bisericii ca întreg, datorată lumii, căci există rele sau amenințări de ordin general, care nu pot fi învinse numai prin acțiuni individuale, ci sunt necesare pentru înfrângerea acestora, acțiuni comune ale tuturor oamenilor și ale tuturor instituțiilor. "(…)De pildă, salvgardarea păcii împotriva unui război nuclear solicită acțiunea hotărâtă a întregii umanități, solicitând, deci și slujirea Bisericii, mai bine-zis, a Bisericilor ca întreguri".
Oamenii nu se pot împărtăși de valori și de o viață adevărată, frumoasă și superioară, decât numai în iubire reciprocă, în comunitatea teandrică a Bisericii, adică numai dăruindu-se reciproc și existând unii pentru alții, așa cum ne-a dat pildă vie Mântuitorul Hristos. Comunitatea teandrică a Bisericii este mereu în mișcare spre lume, căci lumea îi oferă ei câmp de acțiune și posibilități de slujire a lui Dumnezeu însuși prin slujirea lumii. Această mișcare antrenează pe toți membrii Bisericii între mișcarea lumii și mișcarea din interiorul comunității teandrice a Bisericii există o relație foarte strâns, întrucât membrii comunității Bisericii trăiesc în lume și participă la mișcarea lumii, iar Biserica este datoare lumii cu slujirea ei.
Termenul de "slujire" exprimă o angajare voluntară a celui ce crede în Hristos, iar aceasta este consecința directă a faptului ontologic al proexistenței. Deși, se află în strânsă corelație și interdependență, între ele există o deosebire fundamentală: a sluji înseamnă a lucra pentru altul, pe când a proexista înseamnă a exista pentru alții. Slujirea este una dintre manifestările proexistenței și anume, manifestarea directă și concretă a acesteia. "(…)Biserica, prin structura și lucrarea ei divin-o umană exprimă, în modul cel mai deplin, ca întreg, și slujirea și proexistența sa, întrucât ea nu este datoare numai cu o simplă prezență sau cu o simplă slujire socială a lumii în care a apărut și trăiește până la sfârșitul veacurilor".
Cea mai deplină pildă de trăire și de lucrare în spiritul existenței este pentru Biserică și pentru creștini Mântuitorul Iisus Hristos. De aceea, proexistența implică iubirea: oamenii nu se pot împărtăși de o viață superioară de valori, de darurile lui Dumnezeu decât în iubirea reciprocă, adică numai dăruindu-se reciproc și existând unii pentru alții pentru binele lor și pentru mai marele bine al lor.
"(…)În decursul istoriei Bisericii, moralitatea și spiritualitatea celor ce cred în Hristos, virtuțile și harismele lor nu se considerau personale, ci ca fapte de slujire ale întregii comunități în iubire deplină și erau considerate roade ale Duhului Sfânt dăruite întregii Biserici", după modelul Mântuitorului Hristos.
În proexistență își are temeiul strânsă corelație și interdependență dintre slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor. Iar acestea își au originea în însăși slujirea lui Hristos. "(…)Însuși Mântuitorul Hristos reprezintă, de fapt, pe slujitorul model al lui Dumnezeu și al oamenilor, precum și izvorul de putere al acestei îndoite slujiri".
Se vorbește adesea de două slujiri distincte, slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor, sau ca de o slujire verticală și una orizontală. Este greu însă de constatat o asemenea distincție în slujirea lui Hristos, între cele două dimensiuni. El se întrupează ca să facă voia Tatălui; dar El face prin Întrupare voia Tatălui, întrucât mântuiește prin aceasta pe oameni: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis", spune Mântuitorul către Sfinții Săi Apostoli, privind lumea care aștepta să fie mântuită de El (Ioan 4, 34). Acceptând moartea pe Cruce, El face voia Tatălui dar prin aceasta El mânuiește lumea. "(…)Totodată El face și voia Tatălui și slujirea lumii mântuind-o".
Același lucru se întâmplă și cu slujirea creștină, căci iubind pe oameni și slujindu-le, noi împlinim voia lui Dumnezeu, adică Îi slujim Lui. Slujind oamenilor, nu afectăm în vreun fel slujirea pe care o datorăm lui Dumnezeu, ci slujim în realitate lui Dumnezeu împlinind porunca Lui de iubire (Ioan 13, 34-35; 14, 21). Fapta de slujire a creștinismului este una, însă adresanții sunt doi: Dumnezeu și omul. Cine slujește omului, slujește și lui Dumnezeu. "(…)Cele două slujiri se implică reciproc, urmându-se într-o unică responsabilitate umană" .
În slujirea reciprocă, este pusă în aplicare răspunderea umană în general și creștină în special: ne simțim responsabili unii față de alții și toți față de Dumnezeu. "(…)De aici responsabilitatea tuturor Bisericilor față de problemele concrete ale lumii noastre actuale, de a căror soluționare depinde însăși viața, precum și valorile pe care ea le implică sau le promovează pentru susținerea și dezvoltarea umanității întregi și a lumii" .
4.3. Apostolatul social ca expresie a slujiri în viața creștină
Acest termen sintetizează slujirea practică a Bisericii în actualitatea socială, bazată pe mandatul ei divin (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16). Prin apostolat social se înțelege preocuparea Bisericii pentru viața socială a membrilor ei, slujirea aspirațiilor de progres general al societății umane în sânul căreia ea își săvârșește lucrarea. Deși, misiunea esențială a Bisericii este mântuirea, ea s-a preocupat întotdeauna și de problemele vieții pământești a credincioșilor ei, întrucât creștinul înaintează spre mântuire și crește în desăvârșire prin faptele sale concrete față de oameni. "(…)Deci, apostolatul social este o actualizare pe planul pastorației și al vieții morale a mesajului evanghelic".
"(…)În ultimul timp, Biserica a trebuit să-și redescopere și să-și reactualizeze dimensiunea socială a lucrării ei, fiind provocată într-un fel de însăși dinamica lumii din afara ei". "(…)Spiritualitatea individuală a fost depășită; astăzi, mai mult ca oricând, este perioada unei spiritualități a slujirii".
Slujirea creștină în contextul lumii de astăzi al societății, nu presupune renunțarea la tradiția Bisericii, ci se înscrie pe linia acesteia, cunoscând noi trepte de afirmare. Pe plan intern obiectivele majore ale slujirii creștine sunt; sprijinirea acțiunilor obștești pentru prosperitatea crescândă a întregului popor, pentru adâncirea unității moral-spirituale și social-naționale a poporului în acțiunea lui de afirmare în toate domeniile (economic, social, cultural, spiritual); "(…)pe plan extern aceste obiective sunt: pacea și securitatea printr-o largă cooperare între oameni și popoare, în spiritul demnității umane și naționale egale pentru toți și al responsabilității, aspirațiile de dreptate socială ale tuturor popoarelor, precum și idealul de unitate al tuturor creștinilor" .
Ca principii fundamentale ale "apostolatului social", am putea enumera printre altele: îndatoririle Bisericii față de societate, care își au izvorul în porunca Evangheliei de a iubi și sluji omul de pretutindeni, căci toți suntem frați între noi; valorile impuse de experiența istorică trebuie luate în considerație în activitatea de slujire a lumii; "apostolatul social" este expresia slujiri deopotrivă a lui Dumnezeu și a oamenilor, a Bisericii și poporului căruia aceasta îi aparține prin credincioșii ei.
Apostolatul social este o slujire a oamenilor, dar și a lui Dumnezeu, în același timp. Ca esență a apostolatului social, slujirea se prezintă sub două forme principale, care se întrepătrund: individuală și colectivă. "(…)Slujirea individuală are în centrul ei mai întâi fapta caritativă a creștinului față de semenii săi și apoi aportul creator, personal la sporirea bunurilor spirituale și materiale, destinate comunității".
Însă, slujirea individuală are o formă și o arie limitată. "De aici, datoria Bisericii de a organiza și susține slujirea și în forme colective" .
Cele două slujiri, individuală și colectivă, se desfășoară simultan pe două planuri: local, la nivelul relațiilor eu-tu, la nivelul parohiei și Bisericii locale, naționale, și universal, la nivelul marilor regiuni, sau la nivelul mondial. "Prezența Bisericii în lume prin slujire, atât pe plan local, cât și pe plan universal, este un imperativ al mesajului primit de ea de la Hristos, Capul ei, prin Sfinții Apostoli (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15-16) și al lucrării ei spre mântuirea tuturor". "(…)În împlinirea apostolatului se include firesc relația deschisă între cel ce slujește și cei cărora li se slujește, la baza căreia stă bucuria și comuniunea".
Slujirea creștină, în îndoitul ei aspect, individual și colectiv, este în fond o "teologie a aproapelui", cerută astăzi, mai mult ca oricând, de edificarea încrederii între oameni și popoare, în slujba vieții și a lumii întregi. Adevărata slujire este totdeauna în slujba noului în toate domeniile, a mutațiilor, nu numai în relațiile interumane, ci în întreaga creație. Biserica însăși are îndatorirea de a ajuta lumea, în transformarea ei continuă, asigurând un echilibru între elementul spiritual și cel social al vieții umane. "(…)Ortodoxia a pus totdeauna un accent pe noțiunea de transfigurare, din care a desprins o viziune dinamică, optimistă asupra lumii".
Dar, slujirea socială implică spiritualitatea, deoarece spiritualitatea creștin-ortodoxă autentică implică, la rândul ei, participarea activă a creștinului la viața lumii. Ele sunt dimensiuni fundamentale ale lucrării Bisericii și vieții creștine.
După învățătura ortodoxă, se păstrează un echilibru perfect între contemplare și activitate, ceea ce face ca spiritualitatea monastică răsăriteană să aibă, ca una din caracteristicile esențiale, filantropia sau slujirea aproapelui în iubire. De aceea, nu există slujire creștină reală, fără spiritualitate creștină autentică.
"(…)Numai prin spiritualitate, prin trăirea noastră deplină în Duhul lui Hristos, în mod personal, conștient și moral, dispare discrepanța dintre vorbirea frumoasă despre iubire, pace, slujire și acțiunea deficitară adesea neconformă cu pacea, sfințenia și înnoirea în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în noi" .
Capitolul 5
Biserica slujitoare în teologia ortodoxă
Biserica Ortodoxă n-a formulat o doctrină privind relația Bisericii cu lumea, în cadrul unei hotărâri a vreunui Sinod ecumenic ori Conferințe panortodoxe, care să aibă un caracter normativ pentru lucrarea ei în societate. Aceasta nu înseamnă, că ea nu are o atitudine față de lume întemeiată teologic, și că nu are o practică în slujirea lumii. Lipsa unei doctrine oficiale se explică, pe de o parte, prin faptul că nu este în spiritul Ortodoxiei să-și formuleze dogmatic experiența ei de trăire și slujire, care este anterioară și izvor al oricărei definiții teologice. Pe de altă parte, împletindu-și organic misiunea ei cu aspirațiile comunității în care trăiește, Biserica Ortodoxă este prin definiție o Biserică a slujirii, în îndoitul ei aspect: slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor. Pentru că slujirea ține de aspectul comunitar, eclezial, al vieții creștine. Comunitatea creștină se realizează ca "ecclesia" nu numai prin mărturisire de credință și prin cult, ci și prin slujire față de lume. Slujirea este, de fapt, expresia vieții lăuntrice a creștinului și a Bisericii, în relația lor cu lumea. în acest sens, Ortodoxia n-are o doctrină formulată a slujirii, dar are experiența slujirii, care, dacă nevoia o cere, poate fi formulată.
în ultima vreme, acest lucru a devenit necesar. Teme ca "Biserica și lumea" și "Biserica și societatea" au fost abordate mai întâi la nivelul unor conferințe și întâlniri teologice mai restrânsă. Apoi, Biserica Ortodoxă a participat la elaborarea unor documente de acest fel, în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor și în cadrul altor organizații creștine internaționale.
Tema slujirii a preocupat și pe teologii ortodocși în cercetările lor personale, încât există astăzi, în teologia ortodoxă, unele puncte de referință în fiecare Biserică Ortodoxă locală. Privită în ansamblu, studierea acestei teme a urmărit două obiective :
a) Să ia atitudine împotriva unor păreri teologice din Bisericile apusene, potrivit cărora Ortodoxia n-ar avea o "conștiință socială", fiind orientată exclusiv spre contemplație și asceză.
b) Să aprofundeze și să Sublinieze bazele teologice esențiale ale relației Bisericii cu lumea, care asigură slujirii perspectiva ei autentic creștină.
Teologii ortodocși au trebuit să combată părerea, acreditată mai ales în teologia apuseană, că Ortodoxia se caracterizează printr-un imobilism în materie de progres social, pus pe seama fidelității excesive față de tradiție, față de formele trecutului, față de viața liturgică și monastică, din primul mileniu. În acest sens, ei au arătat că, dimpotrivă, în viziunea ortodoxă, existența umană, lumea, istoria, au un caracter dinamic, că acestea sunt niște realități deschise unui proces de continuă dezvoltare. Transfigurarea, specifică Ortodoxiei, definește un proces de permanentă mișcare a întregii creații și istorii, spre forme din ce în ce mai desăvîrșite.
Desigur, pentru a sublinia perspectiva creștină a slujirii și dinamismul ei, teologia ortodoxă a trebuit să analizeze o serie de noțiuni fundamentale, biblice și patristice. Căutând să răspundă problemelor ridicate de angajarea Bisericii in slujirea lumii, aceasta a fost pusă în situația să arate atât temeiurile evanghelice ale slujirii, cât și direcțiile acesteia. Ortodoxia a avut întotdeauna grija să păstreze slujirea pe o bază teologică și într-o perspectivă creștină, deoarece relația Bisericii cu lumea a avut și are un profund caracter dialectic. Numai în felul acesta, Ortodoxia a putut evita procesul de secularizare, de desacralizare și de criză, care se observă azi în creștinismul apusean.
În Biserica Ortodoxă, slujirea nu este determinată sociologic, în scopul de a scoate Biserica dintr-o criză generată de confruntarea ei cu lumea, ci, mai degrabă, slujirea este forma de pastorație care ține Biserica deschisă umanității, într-un mod adecvat situațiilor prin care aceasta trece în evoluția ei istorică.
Deși, au fost studiate până acum diverse aspecte ale slujirii, cercetarea ortodoxă de astăzi n-a ajuns să formuleze o "teologie a slujirii" propriu-zisă. În studiile publicate în ultima vreme au fost subliniate o serie de elemente și aspecte prețioase, ce pot fi totuși integrate într-o viziune unitară a slujirii. Din contribuțiile teologilor ortodocși, se pot reține unele aspecte care, chiar dacă nu sunt cu totul specifice Ortodoxiei, tratarea lor va indica puncte de vedere ortodoxe.
5.1. Caracterul social al ortodoxiei
Prof. Savvas Agurides analizează, într-un eseu cu acest titlu, câteva din elementele esențiale ale atitudinii Ortodoxiei față de lume și societate. După părerea acestuia, Ortodoxia este nu numai o Koinonia latreias, care își concentrează întreaga activitate în liturghie și în viața sacramentală, ci ea își afirmă responsabilitatea pentru viața socială. Această responsabilitate vine încă din profetismul Vechiului Testament, deci ea are puternice temeiuri revelate. Pasiunea profeților pentru aplicarea socială a poruncilor divine stă la temelia doctrinei creștine despre transformarea condițiilor de viață.
Dintre temeiurile din Noul Testament, Prof. S. Agurides accentuează pe cel mai important: drumul către Dumnezeu trece prin iubirea aproapelui. "(…)Orice relație cu Dumnezeu, care ar ignora relația cu aproapele, ar duce la o pietate individualistă, centrată pe un Dumnezeu care nu ar fi Dumnezeul tradiției iudeo-creștine, ci o creație a fanteziei".
Dezvoltând bazele revelate ale caracterului social al Ortodoxiei, Prof. S. Agurides arată că învățăturile esențiale ale creștinismului ca întruparea, învierea, învățătura despre Biserică și despre așteptarea vieții viitoare, exprimă dinamica transformării omului și a lumii. Sprijinindu-se pe acestea, toată tradiția Părinților răsăriteni pune accentul pe "metamorphosis". "(…)Pentru Părinții răsăriteni există o conexiune dialectică între voința personală și restul lumii, există o reciprocitate între om și societate, și tocmai această reciprocitate implică responsabilitatea omului pentru el însuși și pentru semenii lui".
O altă idee prezentă în teologia patristică, este aceea a Bisericii ca "familie a lui Dumnezeu". Și prin aceasta, Ortodoxia exprimă în modul cel mai profund caracterul social al mesajului creștin. Biserica creștină este o "mare comunitate", o unitate a celor mulți care formează un trup, o familie, o comunitate de credință și de viață.
Prof. S. Agurides consideră că însăși învățătura ortodoxă despre eshatologie exprimă, în mod paradoxal, caracterul social al Bisericii: "(…)Caracterul eshatologie al Ortodoxiei este el însuși o expresie a profetismului ortodox". "(…)Forța profetică a așteptării eshatologice reprezintă și o atitudine critică față de starea prezentă a lucrurilor, ceea ce imprimă Bisericii un "dinamism moral" de o valoare inestimabilă".
În ce privește practica slujirii sociale, se știe că în epoca patristică, a fost foarte activă filantropia Bisericii, dar cu timpul această activitate s-a diminuat. "S. Agurides crede că aceasta se datorează particularităților istorice în care a trăit Ortodoxia în fiecare țară".
Dacă se ține seama de fundamentarea teologică a raportului dintre Biserică și lume, discuția dintre "orizontaliști" și "(…)verticaliști își pierde caracterul de dispută, pentru că amândouă aceste perspective sunt biblice" și complementare. De aceea, Ortodoxia refuză să se înscrie cu exclusivitate în vreuna dintre ele. Chiar unele tendințe anahoretice din Răsărit, trebuie interpretate favorabil pentru că, în fapt, ele au împiedicat secularizarea gândirii teologice și a vieții bisericești din acea vreme.
"Dimensiunea socială a ecleziologiei ortodoxe este analizată de foarte mulți teologi ortodocși români și străini ".. Arătând că sarcina teologiei ortodoxe de azi este de a preciza slujirea socială a Bisericii și de a pune baze unei "ecleziologii sociale", se recurge la numeroase texte biblice și patristice, pentru a arăta că doctrina socială a Bisericii ține de însăși esența creștinismului. Dacă s-a acreditat ideea unei "societăți responsabile", în ajutorul ei nu poate veni decât o "Biserică responsabilă". Ca și S. Agurides, Evdokimov pornește deci de la datele Revelației, de la Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. El este de acord că ne aflăm într-o "stare de urgență", care nu mai consideră lucrurile la dimensiunea provincialismului bisericesc, ci la scară universală, dar dacă este vorba de un aport ortodox, acesta constă în actualizarea gândirii Sfinților Părinți. "(…)Numai în conformitate cu învățătura patristică se pot formula principiile directoare ale unei ecleziologii sociale".
La baza slujirii Bisericii în societate, stă faptul că ea este întemeiată să devină "conștiința morală a omenirii". "(…)Slujirea Bisericii are un caracter harismatic și ea se adresează totalității umane, care este creația lui Dumnezeu și obiectul misiunii apostolice". Deși nu se ocupă în mod special de formele și structurile sociale, Evanghelia precizează atitudinea fundamentală creștină în relațiile interumane. Deja în comunitatea apostolică; alături de slujirea sacerdotală a cultului și a cuvântului, au existat slujitori care au avut o funcție religioasă și socială în același timp. Diaconii, aleși pentru "slujirea la mese", întruchipează diaconia Bisericii, distinctă de funcția sacerdotală propriu-zisă. Astfel, Biserica, deși n-a schimbat regimul social și politic al lumii antice, a transformat relațiile umane: "(…)Răul social a primit un corectiv în opera carității sociale, în diaconia comunităților creștine". "(…)De fapt, creștinismul, după Părinții răsăriteni, nu este pur și simplu religia mântuirii individuale, ci este religia transfigurării conștiinței umane, a prefacerii ei, a proiectării ei spre transcendent, ceea ce presupune o schimbare calitativă a relațiilor umane".
Vorbind despre "etica socială", se subliniază ideea că spiritualitatea ortodoxă nu tinde la "dominarea" lumii, ci că ea își are axa de echilibru între transcendență și imanență, între ceresc și pământesc. În virtutea acestei viziuni, Biserica nu poate să rămână pe o poziție defensivă, fără să dea un răspuns pozitiv problemelor sociale.
"(…)P. Evdokimov arată că ecleziologia socială se sprijină, de fapt, pe ideea de comuniune, idee care a fost dezvoltată de A. Homiaeov, în texte rămase celebre în teologia creștina". Dar ideea de comuniune își are izvorul în "rudenia" dintre Dumnezeu și om și a oamenilor între ei, care este o participare ontologică, nu numai o simplă solidaritate omenească. Potrivit misterului treimic, natura umană este, și ea, o unitate în multiplicitate, de aceea Unus Christianus-nullus Christianus, pentru că, numai unde sunt doi sau trei e și Dumnezeu: "Acesta este fundamentul evanghelic de necontestat al socialului", pentru că "(…)numai în comunitatea credincioșilor poate fi găsit Fiul lui Dumnezeu și aceasta numai pentru că El nu trăiește decât în mijlocul celor ce sunt uniți". Creștinii nu mai sunt "nici grec, nici iudeu", ci tertium genus, un totus Chiistus, și pe această comunitate frățească își întemeiază Biserica "dogma socială".
Ea nu face parte din învățătura dogmatică definită în mod expres de Biserică, dar se poate spune că face parte din fondul dogmatic originar al creștinismului, cel care nici nu avea nevoie să fie definit în mod expres, fiind evident prin sine însuși.
"Biserica este numită macro-anthropos, așa cum omul este un microcosmos". Macro-anthropos, adică un singur om la dimensiune universală, o unitate, o comunitate. De unde, logic, se ajunge la ideea de solidaritate, de răspundere reciprocă, de slujire.
5.2. Omul ca ființă deschisă pentru slujire
Pornind de la acest principiu fundamental al antropologiei și ecleziologiei ortodoxe, Prof. D. Stăniloae a conturat și aprofundat concepția ortodoxă despre slujirea lumii.
Într-un studiu despre "Servire și proexistență", Prof. D. Stăniloae leagă noțiunea de "servire" de structura comunitară a societății. El constată că "chipul individualist" al societății de altădată a fost înlocuit ca "chipul vieții de comunitate", așa încât, întreaga activitate a omului a primit o "direcție spre comunitate, un caracter de servire, în locul direcției spre sine, în locul caracterului de aservire a altora". Prof. D. Stăniloae constată în viața socială de azi, ca și în viața creștină, o orientare generală spre o servire reală, orientare care se opune atât tendinței de dominare cât și celei de introvertire pietistă, nepăsătoare față de problemele lumii.
Redescoperirea "dimensiunii- slujirii" pune pe activitatea omului o pecete de dăruire, în locul celei de absorbire. Pentru teologia ortodoxă, servirea provine din spiritul de comunitate care este fundamental creștinismului primar. De fapt, "servirea pornește dintr-un sentiment al egalității și al comunității naturale a oamenilor și urmărește refacerea lor". Aceasta se vede chiar în modelul slujirii creștine, adică în însăși slujirea Mântuitorului, care răstoarnă concepția lumii despre cel ce servește și despre cel servit. Toată viața părintească a lui Iisus Hristos este plină de sensul slujirii. Jertfa Sa se încadrează tot în slujire.
Această coborâre în slujire nu înseamnă o stare de neantizare, ci dimpotrivă, o cale de înălțare. Orice act de servire a altora este o înălțare pentru cel ce servește. "(…)Există deci o corelație între slujire sau dăruirea pentru alții și înălțare".
Prof. D. Stăniloae este de părere că în trecut Biserica s-a preocupat mai mult de slujirea lui Dumnezeu în sens strict, dar spune că, astăzi se dă o mare atenție și slujirii omului. De fapt, slujind pe oameni, creștinul slujește în același timp lui Dumnezeu. Sub influența occidentală începuse să se vorbească și în teologia ortodoxă, pe la începutul secolului nostru, de o Biserică "luptătoare" și de una "triumfătoare", termeni străini tradiției patristice. Astăzi, chiar și Bisericile apusene părăsesc acești termeni; cu atât mai mult trebuie să fie evitați în ecleziologia ortodoxă. În locul lor, termenul cel mai adecvat, cel mai corespunzător, este acela de "Biserică slujitoare sau Biserică a slujirii". Căci Biserica nu este trimisă în lume pentru a domni triumfător, ci pentru a servi, pentru a se face tuturor toate. "(…)Aceasta este cu adevărat dimensiunea cea mai proprie a Bisericii, e un fel de definiție generală a rostului ei. Așa cum îngerul are ca rost vestirea, tot așa Biserica are ca rost al ei servirea, sfânta servire, ierurgia. Nu numai servirea Tainelor, ci și servirea omului, a omenirii în sens total, atotcuprinzător, în sensul în care a slujit Domnul slujitor, întemeietorul ei".
Termenul "slujire" exprimă o angajare voluntară, și aceasta nu este decât consecința morală a faptului ontologic al proexistenței, adică al existenței pentru alții, prin alții și împreună cu alții. Slujirea urmărește deci realizarea comunității umane și ridicarea ei pe trepte tot mai înalte. "(…)Căci omul are o ființă proexistentă, fiind așezat într-o relație de reciprocitate cu semenii și deci responsabil de mai buna existență a semenilor săi".
Prof. D. Stăniloae subliniază, în mod deosebit, "corelația" dintre slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor. Faptul este cu atât mai important, cu cât în trecut accentul a căzut adesea pe slujirea lui Dumnezeu, prin cult și prin viața liturgică.
Slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor, în strânsă corelație și interdependență, își au originea în însăși slujirea lui Hristos. "(…)Iisus Hristos reprezintă de fapt slujitorul model al lui Dumnezeu și al oamenilor, și izvorul de putere al slujirii noastre față de Dumnezeu și față de oameni". În slujirea lui Iisus Hristos, este greu să se facă o distincție netă, între dimensiunea verticală și cea orizontală, deoarece El împlinea, prin întrupare, voia Tatălui și prin aceasta îi servea pe oameni. Același lucru se întâmplă și cu slujirea creștină. În slujirea lui Dumnezeu, se cuprinde și slujirea oamenilor și invers. Cele două slujiri sunt unite într-o unică responsabilitate umană.
Slujirea are și funcția de necontenită înaintare în cunoașterea și dezvoltarea omului. Prin slujirea reciprocă, oamenii își dezvoltă ființa lor autentică în mod continuu. De aceea, în slujire este pusă în aplicare răspunderea noastră, a unuia față de altul și, în ultimă instanță, răspunderea față de Dumnezeu. În realitate, răspunderea față de om e implicată în răspunderea față de Dumnezeu.
Față de problemele concrete ale lumii de azi, "(…)Bisericile creștine au marea răspundere de a ajuta la rezolvarea grabnică a acestor probleme. E o răspundere față de omenire, dar e totodată o răspundere și față de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu, pe care ele o propovăduiesc, trebuie să le dea o sensibilitate sporită, pentru rezolvarea acestei duble răspunderi. Prin credință pot descoperi valoarea omului, dependența fericirii lui eterne de iubirea și de slujirea semenilor".
"Ideea că omul este o ființă deschisă semenilor săi a fost tema și a altor studii", în care Pr. Prof. D. Stăniloae a evidențiat consecințele acesteia, între care aspectul comunitar și responsabil al vieții creștine.
Aspectul de comuniune al Bisericii constituie "(…)cel mai definitoriu element al ei, și cel mai eficient în opera de mântuire". Acest aspect de comuniune, poate fi dezvoltat astăzi într-un mod mai profund, întrucât s-au creat noi condiții sociale. Astăzi se desfășoară o mișcare generală spre viața de comuniune, care a cuprins întreaga omenire; de aceea Biserica poate deveni factor activ al mișcării spre viața de comunitate a oamenilor, în general. Există o corelație între sensul de comuniune al Bisericii și viața de comunitate a popoarelor: participarea noastră, ca creștini, la formele vieții de comunitate ale oamenilor de azi, trebuie să o socotim cu atât mai folositoare, cu cât creștinul nu se poate realiza deplin ca om, decât într-o comunitate în care se trăiesc toate problemele contemporane ale existenței, și nu închis într-o comuniune preocupată numai de problemele religioase. Biserica niciodată n-a înțeles că trebuie să închidă pe credincioșii săi într-o comunitate preocupată exclusiv de problemele de credință, ci, întrucât aceștia sunt și ei ființe omenești reale, vrea să contribuie la creșterea lor, spre a deveni factori folositori ai comunității umane deschise vieții largi, preocupată de toate problemele existenței. Între viața de comuniune a credincioșilor în Biserică și viața lor de comunitate cu toți oamenii, pe planurile multiple ale existenței concrete, trebuie să fie un raport de vase comunicante.
Viața de comuniune, nu numai, că exclude separațiile individualiste și interesele egoiste, dar creează condiții pentru solidaritatea între persoane, singura formă concretă de integrare a oamenilor într-o unitate. În felul acesta, "societatea se transformă în comunitate", iar aceasta devine mediul în care se dezvoltă personalitatea. În trecut, exista o luptă între ins și societate; astăzi "(…)societatea a devenit comunitate, a devenit colectiv". Depășind îngustimea orizontului particular și interesele divergente, omul nu se dezvoltă în izolare, ci în comunitate și solidaritate. Societatea a devenit acum prietena omului, îndrumătoarea și susținătoarea lui.
Creștinismul învață că la baza acestei înțelegeri a societății, ca o comunitate, stă iubirea, dar e vorba de o iubire care nu poate fi despărțită de dreptate. Iubirea constituie forța care înlătură interesele egoiste. Aplicată la posesiunea bunurilor materiale, de pildă, iubirea înlătură alipirea excesivă de avere sau posedarea bunurilor într-o exclusivitate egoistă.
În concepția Pr. Prof. D. Stăniloae, așadar, comuniunea, proexistența, slujirea și solidaritatea au la temelie învățătura despre om ca ființă deschisă pentru semenii săi. "(…)Omul este o ființă dialogică", intercuvântătoare, nu simplu cuvântătoare, sau simplu logică. Între om și om este un continuu schimb, prin care se realizează o îmbogățire în comun. Faptul că omul este o ființă cuvântătoare, îl arată ca fiind deschis pentru alții. Cuvântul îi arată pe oameni într-o proexistență reciprocă.
5.3. Apostolatul social ca formă de pastorație în Biserica Ortodoxă
Deschiderea Bisericii față de lumea de azi, s-a concretizat în anumite principii și forme noi de pastorație și de angajare socială. În această privință, Biserica Ortodoxă Română a adoptat o atitudine realistă, în același timp naturală și teologică: aceea a apostolatului social. Termenul sintetizează slujirea practică a Bisericii în actualitatea socială, bazată pe mandatul său divin. Prin "apostolat social", se înțelege preocuparea Bisericii de viața socială a membrilor săi, slujirea aspirațiilor societății umane. Deși misiunea esențială a Bisericii este mântuirea, ea s-a preocupat întotdeauna și de problemele vieții pământești a credincioșilor ei, pentru că creștinul înaintează spre mântuire și crește în desăvârșire prin faptele sale concrete față de semeni. Deci, apostolatul social este o actualizare, pe planul pastorației și al vieții morale, a mesajului Evangheliei.
În Biserica Ortodoxă Română, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian este cel care a definit doctrina apostolatului social.
"(…)Preocuparea pentru om, pentru destinul său pământean și suprapământean, pentru nevoile vieții sale prezente și pentru rosturile sale dincolo de timp, toate acestea nu sunt noutăți pentru teologia creștină, ,ci probleme vechi de două milenii, a căror dreaptă rezolvare a întârziat mult prea mult. Chemarea noastră pentru adâncirea laturii sociale a mesajului evanghelic și întruparea lui în viața noastră de toate zilele, trebuie considerată, prin urmare, nu ca o noutate teologică, ci ca o dezgropare a unor comori vechi, părăsite și uitate între scoarțele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții creștine. (…)Actualizarea acestor preocupări a fost și o necesitate a vremii. Niciodată ca în ultimele decenii, slujitorii Bisericii creștine n-au fost confruntați cu probleme așa de vitale, care să pună în cumpănă însăși valoarea învățăturilor evanghelice pentru organizarea unui mod de existență umană, ,întemeiată pe principiul egalei îndreptățiri a tuturor oamenilor la bunăstare și fericire".
Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian a înțeles "apostolatul social" ca o lucrare de integrare a Bisericii în realitățile și aspirațiile sociale ale credincioșilor ei și ale poporului întreg. "Apostolatul social" semnifică o Biserică vie și deschisă societății, o "Biserică socială": "Vă chem, Prea Cucernici Preoți, la o muncă fără preget, în scopul făuririi omului nou, omului social al păcii, al dragostei, al frăției, al cinstei și al muncii. (…) Să creăm omul nou după învățătura Evangheliei și să nu acceptăm ca unii dintre noi să-și potrivească Evanghelia ca scut al apărării privilegiilor și intereselor lor egoiste. Trebuie creat omul nou și cu el Biserica socială, vie și activă".
Apostolatul social este o slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor în același timp: "Preotul slujește pe Hristos, slujind pe semenii săi, luminându-i, călăuzindu-i pe calea cea dreaptă și ajutându-i din toate puterile sale în strădania lor spre lumină și fericire. Acesta este sensul preoției ortodoxe, al preoției adevărate: slujirea lui Dumnezeu și a poporului". Într-un mesaj către O.N.U. Prea Fericirea Sa spunea: "(…)Prin slujire udăm sămânța din care a crescut, de-a lungul veacurilor, înalta conștiință morală a umanității contemporane". Slujirea a fost specificul creștinismului românesc de când există, spunea Prea Fericirea Sa: "(…)Cu asemenea zestre sufletească, părinții neamului nostru au primit, chiar din primul veac creștin, credința cea nouă și mântuitoare. Creștinismul nostru s-a zidit, așadar, pe temelia trainică a unor virtuți străbune, pe care le-am păstrat cu sfințenie și le vom păstra de-a pururi". Slujirea, în contextul situației lumii de azi, nu presupune, deci, renunțarea la tradiția Bisericii, ci se înscrie pe linia tradiției.
"Obiectivele majore ale slujirii creștine sunt: pacea, aspirațiile la dreptate socială ale tuturor popoarelor și idealul de unitate al tuturor creștinilor". "(…)Testamentul Mântuitorului Hristos este un testament al slujirii omului care, după învățătura noastră creștină, este fratele tuturor oamenilor, indiferent de culoarea pielii ori de credința sa". "Angajându-se în același spirit în activitatea practică în lume, confesiunile creștine vor găsi mai repede calea spre unitate".
"(…)Doctrina apostolatului social s-a născut din integrarea mea în realitățile vieții bisericești și naționale a poporului nostru", spunea Prea Fericirea Sa.
Iată, în scurt, câteva din principiile "Apostolatului social", care stau la baza experienței din Biserica Ortodoxă Română:
a) Îndatoririle Bisericii față de societate, decurg din porunca Evangheliei de a iubi omul, din caracterul uman al mesajului lui Hristos și din trimiterea Bisericii de a sluji omul de pretutindeni.
b) "Apostolatul social" înseamnă și aprecierea valorilor etice și umane pe care le-a impus experiența istorică. Biserica de azi a devenit receptivă la principiile pe care le promovează societatea și le realizează spre binele tuturor oamenilor. "(…)Biserica Ortodoxă Română crede că, în opera pe care o întreprinde noua societate contemporană, sunt puse în aplicare, într-un mod istoric specific, valori umane și principii etice promovate și de creștinism". De pildă, morala creștină dă o mare apreciere respectului față de libertatea și demnitatea umană, aspectului comunitar al proprietății, grijii pentru bunăstarea tuturor, muncii în comun, principii pe care le susține, cu alte temeiuri, și morala socială seculară, necreștină.
c) "Apostolatul social" este expresia slujirii deopotrivă și simultană a Bisericii și a poporului. Căci dacă Biserica se preocupă de raportul cu lumea în general, cu atât mai mult trebuie să se preocupe de raportul cu poporul în mijlocul căruia trăiește. Membrii Bisericii înțeleg lumea în dimensiunile ei concrete, istorice. "(…)Apostolatul social constituie deci forma de pastorație și de angajare socială în contextul societății,în care Biserica Ortodoxă Română există și își îndeplinește misiunea sa".
În altă ordine de idei, vocația diaconală a continuat în lumea bizantină și în Bisericile ortodoxe naționale, în aceeași măsură în care a continuat și în creștinătatea apuseană. În cadrul unei istorii a diaconiei creștine, diaconia practicată în Biserica Ortodoxă Română se înscrie pe linia de continuitate a teoriei și practicii carității creștine, după modelul basilian.
În istoria Bisericii Ortodoxe Române se pot identifica mari preocupări, în care ea a fost permanent angajată, împletindu-și viața și misiunea sa duhovnicească eu viața și nevoile poporului: preocuparea de mîntuîiea credincioșilor săi, care a mers mână în mână cu efortul de a asigura poporului mai întâi independență, apoi libertate și eliberare din starea de semisclavie și exploatare, o susținută activitate de culturalizare și, în sfârșit, grija pentru sănătate, care constituie o datorie creștină înscrisă în testamentul uman al lui Hristos: cercetarea bolnavilor.
Biserica Ortodoxă Română n-a fost niciodată ruptă de nevoile credincioșilor ei. Când s-au încercat, transplantate din alte țări, orientări în monahism spre o linie exclusivă de contemplație, a intervenit o corectură ce a îndrumat împărțirea grijii monahilor atât spre desăvârșirea lor, cât și spre asistența celor care se găsesc în lipsuri și nevoi. "Aceasta constituie caracteristica specifică a spiritualității ortodoxe românești, așa cum a fost promovată de școala cernicană, inaugurată de Starețul Gheorghe și Sfântul Calinic de la Cernica".
E un adevăr istoric faptul că în mânăstiri s-au organizat cele dintâi școli românești și preoții au fost cei dintâi învățători. Biserica era loc de închinare, dar tinda Bisericii era și școală. "(…)În mânăstiri au luat ființă primele tipografii, iar călugării și clericii au fost primii tipografi, ceea ce explică faptul că de aici au ieșit și primele cărți". În secolul al XVIII-lea, în Moldova, problemele de cultură și de organizare școlară din întreaga țară, intrau în atribuțiile mitropolitului. Veniamin Costachi (1803-1842) vorbește înflăcărat despre "luminarea norodului" "(…)și îndeamnă la învățarea geometriei, astronomiei și fizicii. Cultura românească veche este nu numai implicată în viața Bisericii, ci este o cultură începută și dezvoltată de Biserică. Nu se poate vorbi despre aceasta, fără a pomeni de Ieromonahul Macarie, de diaconul Coresi, sau de mitropoliții Varlaam și Dosoftei, spre a pomeni numai câteva nume. Un călugăr, Sofronie Vârnav, este fondatorul Pinacotecii Naționale din Iași".
Clerul ortodox român a fost întotdeauna alături de poporul român în lupta lui pentru revendicări naționale și sociale. Preotul n-a fost numai un iconom al tainelor și slujitor la biserică. Preotul ortodox, trăind în mijlocul poporului, ducând aceeași viață cu el, având familie și gospodărie, a stat adesea în fruntea satului, nu numai pentru a mijloci intervenția lui Dumnezeu prin rugăciuni, ci și pentru a câștiga prin luptă drepturile lui social-politice, nesocotite de reprezentanții claselor privilegiate. E deajuns să amintim de răscoala din 1907, care a dat mulți preoți luptători și chiar martiri pentru cauza dreaptă a răsculaților. Dar prezența preoților a fost în egală măsură activă și în alte revendicări drepte ale națiunii române. "Există o literatură bogată care consemnează participarea preoților ortodocși la astfel de acțiuni sociale, în interesul întregului popor".
"Și în ce privește îngrijirea sănătății, Biserica Ortodoxă Română este cea care a înființat primele spitale din România". Spre ilustrare, amintim că cele dintâi spitale, din Moldova, au fost întemeiate de Mitropolitul Anastasie Crimca la începutul secolului al XVIII-lea: unul la Suceava, reședința sa metropolitană, și altul la ctitoria sa, Mănăstirea Dragomirna. Primul a fost făcut "pentru săracii din Târgul Suceava", ceea ce înseamnă că asistența medicală era gratuită, al doilea era probabil pentru călugări.
"În Țara Românească, cercetările de până acum au stabilit existența unui spital la Mânăstirea Vodița, deci în prima mânăstire românească cunoscută". Dintr-un hristov de danie din 1542 aflăm de existența unui spital la Simidreni și a unei xenodoehii la Argeș, în fața Mânăstirii care, desigur, imita xenodochiile bizantine. N. Vătămanu, care s-a ocupat cu acest aspect din trecutul Bisericii noastre, scrie: "în aria de cultură bizantină, de unde s-a extins apoi în toată Europa, xenodochiul a fost conceput ca o operă de binefacere, în raport eu condițiile epocii". Hospitalele din Italia, Hotel Dieu-urile din Franța și fundațiile asemănătoare din toate țările erau concepute ca niște "gazde ale lui Dumnezeu", pentru a veni în ajutorul numeroșilor călători, care băteau fără încetare drumurile. Căci în Evul Mediu se călătorea mult. În ciuda drumurilor rele, pietonul sau călărețul răzbătea pretutindeni. Puteau fi întâlniți pe drumuri negustori, pelerini sănătoși și mai ales bolnavi în căutarea unei vindecări miraculoase, simpli curioși, aventurieri mai mult sau mai puțin interesați, vagabonzi și saltimbanci nelipsiți de la marile adunări populare cum erau bunăoară hramurile. Mulți plecau de acasă bolnavi "(…)alții se îmbolnăveau pe drum, sau cădeau victime ale atacurilor tâlhărești, la drumul mare. Toți aceștia aveau nevoie de îngrijire, de un ajutor medical: xenodochiile erau în stare să-l acorde". Cum însă timpul de găzduire era limitat la câteva zile, prima calitate ce se cerea ajutorului medical dat de xenodochii era rapiditatea, eficacitatea ; bolnavul sau rănitul trebuia pus cât mai curând în stare să-și continue drumul și, prin urmare, popasul în "xenon" să fie cât mai scurt. De aceea în toată Europa de Răsărit și de Apus din aceste xenoane au luat naștere spitalele, în care s-a dezvoltat o medicină apropiată de cea modernă, care se practică în dispensar, în ambulatoriu. "În timp ce vechile nosocomii pentru laici au evoluat spre tipul de spitale de boli cronice, de azile pentru incurabili, xenoanele creiau spitalele în spiritul modern". Atât bolniță de la Simidreni cât și xenodochiul de la Argeș erau întreținute de Mitropolia de la Argeș.
Unul din cele mai vestite spitale din Țara Românească este până astăzi spitalul Colțea din București. De remarcat că spătarul Mihai Cantacuzino, care îl înființează (1695-1714), întemeiază în același timp o mânăstire, Colțea, pe locul bisericuței de lemn clădite mai înainte de clucerul Colțea. Spitalul nu e conceput independent de mânăstire și, desigur, călugării de aici au fost cei dintâi infirmieri și medici ai acestuia. Lângă mânăstire și spital, el înființează în același timp o școală de românește și slavonește. N. Vătămanu crede "(…)că hramul Sfinții Trei Ierarhi, dat de către ctitor mânăstirii, semnifică, cele trei instituții create acolo".
Spitalul Pantelimon din București, nu mai puțin vestit decât Colțea, s-a înființat și el tot pe lângă o mânăstire, Pantelimonul, zidită între 1735-1750 de Grigore al II-lea Ghica Voievod.
Exact în același fel se petrec lucrurile și în Moldova. Cel mai mare spital al Moldovei, "Spiridonia" din Iași,, se întemeiază la Mânăstirea Sfântul Spiridon, între 1753-1755. De notat că atât spitalele din Țara Românească, precum și acestea din Iași aveau secții pentru boli grave cum ar fi ciuma, , așa cum Sfântul Vasile cel Mare avea în Basiliadă secție pentru leproși. Până aproape de vremurile noastre, , spitalul Sfântul Spiridon a fost condus de Mitropolia Moldovei. Un alt spital, din Roman, e înființat de egumenul Gherasim Putneanul, iar un altul la Bârlad, , de monahul Sofronie Vârnav. Spitale vestite au fost la Mânăstirea Neamț, , la Mânăstirile Slatina, Tărâța etc.
Nu este lipsit de interes să se citeze aici două gramate a doi patriarhi răsăriteni, care se referă, una la Spitalul de la Colțea, , cealaltă la Spitalul Sfântul Spiridon. În 1715 Patriarhul Alexandriei scrie, despre Colțea, că e un așezământ unic, în care mânăstirea, spitalul, casa pentru hrana săracilor și școala sunt împreună, toate spre slava lui Dumnezeu zidite. Iar la 1763 Patriarhul Samuel al Constantinopolului scrie despre Spiridonie că e un așezământ "(…)pentru slujba bolnavilor".
Îndată după războiul al doilea mondial, , printre cei care au depus strădanie pentru refacerea Spiridoniei dărâmate, , a fost egumenul Mânăstirii Sfântul Spiridon și vicar al Mitropoliei Moldovei, , Episcopul Iustinian, actualul Patriarh al României. Când în 1957 s-au serbat două sute de ani de la înființarea acestui spital, , Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustinian ține, la Iași, o cuvântare în care expune misiunea Bisericii de slujire a poporului și de slujire a aproapelui, , potrivit poruncii Mântuitorului: "(…)Creștinismul este, prin excelență, religia iubirii; iubirea este coloana sa vertebrală. Religia aceasta a proclamat; principiul iubirii omului în lipsurile lui, identificarea noastră cu cel flămând, ,cu cel sărac și cu cel bolnav; iar istoria de mai târziu a Bisericii creștine a întrupat principiul acesta în realități de viață, ,care pun în uimire pe cercetătorii nepărtinitori ai trecutului… Așezămintele spitalicești moldovene ale Spiridoniei, au luat ființă acum două sute de ani, tot ca un fruct al credinței și ca o expresie vie a religiozității poporului nostru. Construirea unui spital, ,la noi, a fost întotdeauna precedată de zidirea unei biserici. (…) Precum odinioară, în veacurile de la începuturile creștinismului, în cuprinsul imperiului roman, spitalul a fost o creație a Bisericii creștine, ,tot așa, pe întinderile Patriei noastre, întâiele așezăminte spitalicești s-au născut în preajma bisericilor și a mânăstirilor și au continuat să existe prin purtarea de grijă și bunurile acestora. (…) Lucrând în felul acesta, Biserica neamului nostru a săvârșit o operă de mare însemnătate socială".
Spitale au intrat în sistemul național de asistență socială, ,fiind întreținute de către Stat. Biserica a organizat o asistență socială internă, ,pentru preoți, călugări, bătrâni și bolnavi, ,și pentru preotese văduve și fără familie, în așezăminte mânăstirești, cum erau, ,de exemplu, la Mânăstirea Dealul, Mânăstirea Viforâta, ,Mânăstirea Slatina sau la Mânăstirea Neamț.
Faptul că Statul a preluat, complet o sarcină care era odinioară și a Bisericii, nu face decât să dea posibilitate Bisericii, pentru alte acțiuni de slujire, ce țin de misiunea ei. Biserica este prezentă, și intervine acolo unde, sprijinul ei este solicitat și așteptat. De altfel, așa a fost și în trecut. Biserica a făcut școli, pentru că nu existau, și a întemeiat spitale, pentru că Statul nu era încă în situația, de a le putea întreține. "(…)În aceste condiții, Biserica Ortodoxă Română a fost, ori de câte ori s-a simțit nevoia, prezentă și activă în slujirea oamenilor", urmând linia tradițională a slujirii, așa cum s-a practicat, în lumea bizantină și cum, desigur, s-a practicat și în creștinismul apusean. ,
Prezentarea atât a misiunilor cât și a filantropiei și a instituțiilor de caritate pe care le-a organizat Biserica în trecut, a avut menirea doar să schițeze principiile și practica diaconiei în istoria Bisericii, spre a face din ele un punct de plecare în confruntarea Bisericii cu noile probleme puse de lumea contemporană. Pentru degajarea unui "(…)cum trebuie să fie", drumul trebuie să treacă neapărat prin "(…)cum este azi". Biserica nu inventează nici instituțiile, nici principiile, întrucât viața și activitatea ei derivă din Revelația divină și din tradiția vie care s-a perpetuat și dezvoltat în istoria ei. De fapt, prezentând unele forme istorice ale diaconiei, am căutat să relevăm linia de continuitate, spre a situa pe aceeași linie și soluțiile cerute de confruntarea contemporană, în care este angajată și Biserica noastră în cadrul "apostolatului social".
5.4. Ortodoxia ca Biserică a slujirii
În prezentarea de mai sus au fost scoase în evidență câteva aspecte și elemente de teologie a slujirii în Ortodoxie. "(…)Deși nu există documente oficiale bisericești sau tratate sistematice, teologii ortodocși sunt preocupați să alcătuiască o teologie a slujirii, pe temeiul revelației biblice și al tradiției patristice", ținând seama de experiența Bisericii, precum și de aspirațiile societății în continuă dezvoltare.
Cea mai prețioasă contribuție adusă de cercetarea ortodoxă actuală în problema unei teologii a slujirii este concepția realist dinamică despre relația Bisericii cu lumea. Societatea nu mai este privită ca ceva static, guvernată de legi neschimbabile, ci e privită ca un organism viu, în continuă transformare.
Providența nu fixează legi fatale, ci proniază însăși schimbările, în măsura în care ele înseamnă forme noi, mai bune, din ce în ce mai desăvârșite, de existență umană. Desigur, "(…)Biserica nu revendică vreun drept de a prescrie forme de organizare socială, de aceea ea nici nu se confundă cu vreo structură politică sau formă de civilizație determinată istoricește. (…)Dar aceasta nu înseamnă că ea nu are o conștiință socială și o răspundere față de societatea în care trăiește. Biserica nu elaborează programe de ordin general; ea elaborează, pe baza învățăturii sale revelate, principii de activitate pastorală privind umanizarea relațiilor sociale, în numele iubirii, al egalității și al originii comune a oamenilor".
Concluzii
Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu care aceasta stă sau cade din rostul ei în lume, așa cum i-a fost fixat de Dumnezeu, mai întâi prin profeți și apoi prin Iisus Hristos. Am văzut cum Sfinții Părinți reprezentativi au considerat slujirea, în mod firesc, drept atributul esențial al Bisericii și am văzut că, de-a lungul istoriei, Biserica s-a străduit pretutindeni să descopere forme concrete și eficiente prin care să răspundă acestui mandat divin.
Principiile biblice ale slujirii au valoare eternă, dar Sfinții Părinți le-au tâlcuit și le-au aplicat pentru vremea lor, așa cum Biserica a făcut de altfel de-a lungul întregii sale istorii. Accentul major a fost pus, în trecut, îndeosebi pe caritate, care se bazează pe unitatea neamului omenesc în actul creației, pe răscumpărarea prin Iisus care a înfiat pe toți oamenii în mod egal și i-a făcut coresponsabili în procesul mântuirii și, bineînțeles, pe iubire ca principiu de unitate și solidaritate. Caritatea s-a exprimat în fapte filantropice individuale sau organizate și, de la început, a mers paralel cu propovăduirea cuvântului, exprimată prin organizarea misiunilor în vederea integrării tuturor în trupul lui Hristos, pentru ca toți să se bucure de roadele întrupării și ale jertfei Sale răscumpărătoare.
Sfânta Scriptură, tradiția apostolică și imediat postapostolică, Sfinții Părinți de care ne-am ocupat în lucrarea noastră, ca și teologi și ierarhi din cele trei mari confesiuni creștine, în opere personale sau în documente colective, indică slujirea drept atributul esențial care integrează creștinul și Biserica în societatea oricărui timp și loc.
La întrebarea: Este posibil să se fundamenteze teologic o Biserică slujitoare?, în lumina celor de până aici, se poate răspunde afirmativ, în sprijinul acesteia vin cele trei idei-evenimente din Vechiul Testament: unitatea ontologică a neamului omenesc, care reclamă solidaritatea tuturor oamenilor; alegerea lui Israel spre slujirea neamului omenesc, în vederea pregătirii primirii lui Hristos-Răscumpărătorul, și substituirea profețită de Isaia, care arată că Cel ce va veni, va fi un Slujitor, Unul care va lua asupra Sa păcatele oamenilor.
De asemenea, din Noul Testament pot fi invocate alte trei idei evenimente: recapitularea tuturor în Hristos care, asumându-și natura omenească și împlinind cele profețite, răscumpără prin jertfa Sa toată omenirea, înnoind-o și făcând-o aptă să participe la Dumnezeirea Sa; instituirea slujirii cu prilejul spălării picioarelor și cu alte prilejuri (cearta pentru întâietate dintre apostoli, descrierea judecății din urmă) și trimiterea la slujire a Apostolilor și prin ei a întregii Biserici.
Am socotit că aceste idei evenimente constituie temelia biblică, revelată, a unei Biserici slujitoare. Teologii mai vechi, ca și cei moderni, își sprijină pe argumente de felul acestora o teologie a slujirii. "(…)Ea este din ce în ce mai prezentă în preocupările teologilor contemporani, care văd în ea singurul răspuns teologic la întrebările care se pun, din ce în ce mai insistent, cu privire la rostul teologiei și al Bisericii în lumea de azi".
"Numim teologie a slujirii(…)", cercetarea teologică sistematică, care își concentrează interesul pe descoperirea argumentelor biblice, patristice, practice și de speculație, în vederea demonstrării că misiunea dumnezeiască încredințată oamenilor, luați izolat sau în grup, este aceea de a sluji unii altora, pentru că numai așa slujesc și mărturisesc pe Dumnezeu.
La temelia teologiei slujirii stă realitatea unității ontologice originare între Dumnezeu și om. Teologia slujirii este o teologie profundă a unității dintre Dumnezeu și om, unitate care stă la baza întrupării și răscumpărării. Unitatea aceasta vine de la Dumnezeu și duce la El, și ea dă sens teologic imperativului slujirii. Prin slujire ne reînscriem mereu în unitate și în apartenența la Dumnezeu. Izolați însă ne depărtăm de Dumnezeu. Îl uităm, îi uităm și poruncile și pierdem drumul de întoarcere spre El. Sfântul Apostol Pavel arată că există niște verigi de legătură de care nu trebuie să uităm niciodată: "Toate sunt ale voastre; voi însă sunteți ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu(…)" (I Cor. 3, 22-23).
În lucrarea noastră, argumentele pentru o teologie a slujirii au fost dezvoltate mai ales din perspectiva unității, a unei unități originare în care se pare, a initrat însuși Dumnezeu. De fapt tocmai realizarea unității prin iubire, prin slujire, apropie pe oameni de această stare originară. Sfinții Părinți afirmă că unitatea este însăși restaurarea umanității în Hristos. Sfântul Grigore de Nissa spune, de pildă, că omul, "(…)fața omenească a lui Dumnezeu", și, "(…)destinat bucuriilor divine, a trebuit să primească în natura sa însăși o înrudire cu acelea la care urma să participe". În alt loc, același autor arată că "(…)crearea omului după chip înseamnă că sufletul are de la început o natură împărătească", în limbajul său speculativ, Sfântul Maxim Mărturisitorul acordă o deosebită semnificație teologică ideii de unitate, când spune că "(…)rațiunile cele multe se arată ca fiind una".
Unitatea originară a fost stricată prin păcat. Păcatul a împărțit, a dispersat și a diversificat. Amestecarea limbilor la Turnul Babei, este simbolul confuziei adusă de păcat.
Iisus Hristos a venit să restaureze unitatea omenirii și, ca semn al acestei unități, întemeiază Biserica. Ea e una, E trupul Domnului, un trup. Și în Hristos toți sunt una. Biserica, Trupul Său tainic este deci o formă nouă a lui Hristos-Slujitorul și de aceea aceasta este o Biserică slujitoare
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă, ea n-a formulat însă o doctrină socială anumită. Ea nu propune norme care să fie aplicabile pretutindeni și care să dea naștere la o singură formă de civilizație, de cultură sau de tehnică. Biserica Ortodoxă are o poziție suplă și deschisă mutațiilor sociale, culturale și tehnice, fiind gata să se adapteze noilor dezvoltări în orice situație a lumii moderne, fără a renunța în vreun fel la un adevăr de credință sau a abdica de la mesajul dat ei de Hristos prin Sfinții Apostoli, privind mântuirea celor încorporați în Hristos ca mădulare ale ei.
Creștinii trebuie să devină factori activi în slujirea și modelarea lumii, prin sprijinirea structurilor dreptății și progresului general uman.
Specificul Bisericii Ortodoxe constă în atitudinea pozitivă, de angajare și slujire autentică a lumii, căci a te consacra slujirii înseamnă a merge spre acel "pământ nou(…)" de care vorbește Sfânta Scriptură (Apocalipsa 21, 1).
Bibliografie
1. Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu aprobarea Sf. Sinod, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;
2. Surse patristice:
***, Didahia sau Învățătura celor doisprezece Apostoli, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
***, Epistola către Diognet, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
***, Martiriul Sfântului Policarp, în PSB, nr. 11, traducere și note de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;
***, Păstorul lui Herma, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Clement Alexandrinul, Stromatele, în PSB, nr. 5, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;
Origen, Despre principii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;
Pseudo-Barnaba, Epistola, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Sfântul Atansie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, în PSB, nr. 15, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB, nr. 41, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000;
Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, în PSB, nr. 3, traducere și note de Prof. Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;
Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare, trad. de Pr. N. Donos, Huși, 1931;
Sfântul Ignatie, Epistola către Filadelfieni, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 1, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Idem, Epistola către Tralieni, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Idem, Epistola către Efeseni, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Idem, Epistola către Policarp, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 1, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Idem, Epistola către Romani, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. din lb. gr. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, București, 1993;
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), trad., introd. și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
Idem, Cuvântări la praznice împărățești, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Izvoarele Ortodoxiei, București, 1942;
Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Editura Christiana, București, 2005;
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, traducere de Arhim. Theodosie Atanasiu – Egumenul Mănăstirii Precista Mare din Roman, Atelierele grafice Soce & Co, București, 1908;
Idem, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, 2008;
Idem, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia I în favoarea creștinilor, în PSB, nr. 2, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice (gnostice), în Filocalia, vol. II, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1993;
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004;
Tertulian, Apologeticum, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;
3. Surse în volum:
Arăpașu, Teoctist, În slujba ortodoxiei românești, Mănăstirea Neamț, 1978;
Bughatos, N., Învățătura socială a părințlor greci, vol. III, Editura Apostoliki, Atena, 1984;
Cornițescu, Pr. Prof. Dr., Constantin, Umanismul la Sfântul Ioan Gură de Aur, teză de doctorat, Tesalonic, 1971;
Funtas, F., Creștinismul și istoria, Editura Atena, București, 1981;
Ică, Diac., Ioan I. jr., Canonul Ortodoxiei, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008;
Idem; Morani, Germano, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
Marina, Justinian, Apostolatul social, vol. VIII, Tipografia cărților bisericești, București, 1966;
Mladin, Mitropolit Dr., Nicolae; Bucevschi, Prof. Diac. Dr., Orest; Pavel, Pr. Prof. Dr., Constantin; Zăgrean, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
Nicolaescu, Diac. Dr., N. I., Sensul vieții sociale după Noul Testament, Tipografia cărților bisericești, București, 1946;
Niculcea, Pr. Dr., Adrian, Biserică și societate, Editura Vasiliana 98, Iași, 2004;
Pop, Pr., Olivian, Slujind lui Dumnezeu, slujind oamenilor, Editura Centrului de Reeducare Găești, 2001;
Popescu-Mălăiești, I., Valoarea Vechiului Testament pentru creștini, Tipografia cărților bisericești, București, 1932;
Schmemann, Alexander, Biserică, lume, misiune, trad. rom. Maria Vinteler, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
Soare, Pr. Dr., Gheorghe, Biserica și asistența socială. Doctrina și organizarea ei în primele secole, Tipografia cărților bisericești, București, 1948;
Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006;
Vizitiu, Pr., Mihai, Filantropia Divină și Filantropia Bisericii după Noul Testament, Editura Trinitas, Iași, 2002;
Zăgrean, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Virtute și viețuire creștină, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005;
4. Articole și studii:
Apostolu, Drd., George, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice XLIV (1992), nr. 3-4;
Baggio, Antonio, Maria, Doctrina socială creștină: identitate și metodă, în Gândirea socială a Bisericii, coordonat de Ioan Ică jr. și Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
Bel, Pr. Conf. Dr., Valer, Temeiurile teologice ale misiunii creștine, în vol. Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Partener, Galați, 2007;
Benga, Daniel, Misiunea Bisericii – liturghia după Sfânta Liturghie, în INTER– Revista Română de Studii Teologice și Religioase, vol. I, nr. 1-2, 2007;
Bucevschi, Diac. Prof., Orest, Datoriile individului față de colectivitate după concepția creștină, în Studii Teologice III (1952), nr. 7-8;
Burtan, Drd., Gheorghe, Rolul îndrumător al Vechiului Testament, în Studii Teologice XXV (1973), nr. 9-10;
Ciobotea, Daniel, Taina fratelui, în Candela Moldovei II (1994), nr. 1-2;
Coravu, PS Dr., Damaschin, Misiunea filantropică a Bisericii în trecut și astăzi, în vol. Pastorație și Misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Partner, Galați, 2007;
Costea, Filaret, Misiunea social-caritativă a Bisericii, în Revista Teologică I (1991), nr. 4;
Costin, Episcop Dr., Vasile, Opera caritativă a Bisericii în primele veacuri creștine, în Ortodoxia XLIII (1991), nr. 2;
Iacobescu, Pr., Ilie V., Filantropia creștină în trecut și azi, în Studii Teologice XLII (1990), nr. 4;
Negoiță, Athanase, Ideile umanitare ale creștinismului, în Studii Teologice III (1951), nr. 5-6;
Nonea, Constantin, Asistența socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română LXIX (1951), nr. 3-6;
Pavel, Pr. Prof. Dr., Constantin, Esența învățăturii morale a Legii Vechi, în Glasul Bisericii XXXIV (1964), nr. 3-4;
Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană, în Studii Teologice XXIV (1972), nr. 5-8;
Popescu, Prof., Teodor M., Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia IV (1952), nr. 3-4;
Radu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Biserica și lumea, în Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986;
Rezuș, Pr. Prof., Petru, Rolul social și misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în Studii Teologice I (1949), nr. 7-8;
Roșescu, Pr., Ioan, Misiunea caritativă a Bisericii, în Glasul Bisericii L (1991), nr. 1-3;
Sârbu, Pr. Prof., Corneliu, Slujirea lumii, mijloc de apropiere pentru Bisericile creștine, în Ortodoxia XVIII (1966), nr. 1;
Stan, Pr. Prof., Liviu, Instituțiile de asistență socială în Biserica veche, în Ortodoxia IX (1957), nr. 1;
Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Servire și proexistență, în Glasul Bisericii XXII (1963), nr. 11-12;
Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în Biserica Ortodoxă Română LXXXVIII (1970), nr. 3-4;
Idem, Comunitatea prin iubire, în Ortodoxia XV (1963), nr. 1;
Stoleru, Pr., Nicolae, Spiritualitatea ortodoxă și slujirea creștină, (partea I), în Ortodoxia XLII (1990), nr. 2;
Todoran, Pr. Prof., Isidor, Eros și agape, în Studii Teologice VIII (1956), nr. 3-4;
Vasile, Episcopul Oradiei, Prezența Bisericii în lume, în Mitropolia Ardealului XXVII (1982), nr. 1-3;
Vlad, Pr. Prof., Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de problemele sociale, în Studii Teologice VI (1954), nr. 3-4;
Listă de abrevieri
pr. – preot
prof. – profesor
dr. – doctor
univ. – universitar
conf. – conferențiar
nr. – număr
PSB – Părinți și Scriitori Bisericești
p. – pagina
op. cit. – operă citată
trad. – traducere
introd. – introducere
arhid. – arhidiacon
Bibliografie
1. Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu aprobarea Sf. Sinod, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;
2. Surse patristice:
***, Didahia sau Învățătura celor doisprezece Apostoli, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
***, Epistola către Diognet, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
***, Martiriul Sfântului Policarp, în PSB, nr. 11, traducere și note de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;
***, Păstorul lui Herma, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Clement Alexandrinul, Stromatele, în PSB, nr. 5, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;
Origen, Despre principii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;
Pseudo-Barnaba, Epistola, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Sfântul Atansie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, în PSB, nr. 15, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB, nr. 41, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000;
Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, în PSB, nr. 3, traducere și note de Prof. Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;
Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare, trad. de Pr. N. Donos, Huși, 1931;
Sfântul Ignatie, Epistola către Filadelfieni, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 1, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Idem, Epistola către Tralieni, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Idem, Epistola către Efeseni, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Idem, Epistola către Policarp, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 1, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Idem, Epistola către Romani, în PSB, nr. 1, traducere și note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. din lb. gr. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, București, 1993;
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), trad., introd. și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
Idem, Cuvântări la praznice împărățești, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Izvoarele Ortodoxiei, București, 1942;
Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Editura Christiana, București, 2005;
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, traducere de Arhim. Theodosie Atanasiu – Egumenul Mănăstirii Precista Mare din Roman, Atelierele grafice Soce & Co, București, 1908;
Idem, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, 2008;
Idem, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia I în favoarea creștinilor, în PSB, nr. 2, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice (gnostice), în Filocalia, vol. II, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1993;
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004;
Tertulian, Apologeticum, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;
3. Surse în volum:
Arăpașu, Teoctist, În slujba ortodoxiei românești, Mănăstirea Neamț, 1978;
Bughatos, N., Învățătura socială a părințlor greci, vol. III, Editura Apostoliki, Atena, 1984;
Cornițescu, Pr. Prof. Dr., Constantin, Umanismul la Sfântul Ioan Gură de Aur, teză de doctorat, Tesalonic, 1971;
Funtas, F., Creștinismul și istoria, Editura Atena, București, 1981;
Ică, Diac., Ioan I. jr., Canonul Ortodoxiei, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008;
Idem; Morani, Germano, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
Marina, Justinian, Apostolatul social, vol. VIII, Tipografia cărților bisericești, București, 1966;
Mladin, Mitropolit Dr., Nicolae; Bucevschi, Prof. Diac. Dr., Orest; Pavel, Pr. Prof. Dr., Constantin; Zăgrean, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
Nicolaescu, Diac. Dr., N. I., Sensul vieții sociale după Noul Testament, Tipografia cărților bisericești, București, 1946;
Niculcea, Pr. Dr., Adrian, Biserică și societate, Editura Vasiliana 98, Iași, 2004;
Pop, Pr., Olivian, Slujind lui Dumnezeu, slujind oamenilor, Editura Centrului de Reeducare Găești, 2001;
Popescu-Mălăiești, I., Valoarea Vechiului Testament pentru creștini, Tipografia cărților bisericești, București, 1932;
Schmemann, Alexander, Biserică, lume, misiune, trad. rom. Maria Vinteler, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
Soare, Pr. Dr., Gheorghe, Biserica și asistența socială. Doctrina și organizarea ei în primele secole, Tipografia cărților bisericești, București, 1948;
Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006;
Vizitiu, Pr., Mihai, Filantropia Divină și Filantropia Bisericii după Noul Testament, Editura Trinitas, Iași, 2002;
Zăgrean, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Virtute și viețuire creștină, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005;
4. Articole și studii:
Apostolu, Drd., George, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice XLIV (1992), nr. 3-4;
Baggio, Antonio, Maria, Doctrina socială creștină: identitate și metodă, în Gândirea socială a Bisericii, coordonat de Ioan Ică jr. și Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
Bel, Pr. Conf. Dr., Valer, Temeiurile teologice ale misiunii creștine, în vol. Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Partener, Galați, 2007;
Benga, Daniel, Misiunea Bisericii – liturghia după Sfânta Liturghie, în INTER– Revista Română de Studii Teologice și Religioase, vol. I, nr. 1-2, 2007;
Bucevschi, Diac. Prof., Orest, Datoriile individului față de colectivitate după concepția creștină, în Studii Teologice III (1952), nr. 7-8;
Burtan, Drd., Gheorghe, Rolul îndrumător al Vechiului Testament, în Studii Teologice XXV (1973), nr. 9-10;
Ciobotea, Daniel, Taina fratelui, în Candela Moldovei II (1994), nr. 1-2;
Coravu, PS Dr., Damaschin, Misiunea filantropică a Bisericii în trecut și astăzi, în vol. Pastorație și Misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Partner, Galați, 2007;
Costea, Filaret, Misiunea social-caritativă a Bisericii, în Revista Teologică I (1991), nr. 4;
Costin, Episcop Dr., Vasile, Opera caritativă a Bisericii în primele veacuri creștine, în Ortodoxia XLIII (1991), nr. 2;
Iacobescu, Pr., Ilie V., Filantropia creștină în trecut și azi, în Studii Teologice XLII (1990), nr. 4;
Negoiță, Athanase, Ideile umanitare ale creștinismului, în Studii Teologice III (1951), nr. 5-6;
Nonea, Constantin, Asistența socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română LXIX (1951), nr. 3-6;
Pavel, Pr. Prof. Dr., Constantin, Esența învățăturii morale a Legii Vechi, în Glasul Bisericii XXXIV (1964), nr. 3-4;
Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană, în Studii Teologice XXIV (1972), nr. 5-8;
Popescu, Prof., Teodor M., Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia IV (1952), nr. 3-4;
Radu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Biserica și lumea, în Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986;
Rezuș, Pr. Prof., Petru, Rolul social și misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în Studii Teologice I (1949), nr. 7-8;
Roșescu, Pr., Ioan, Misiunea caritativă a Bisericii, în Glasul Bisericii L (1991), nr. 1-3;
Sârbu, Pr. Prof., Corneliu, Slujirea lumii, mijloc de apropiere pentru Bisericile creștine, în Ortodoxia XVIII (1966), nr. 1;
Stan, Pr. Prof., Liviu, Instituțiile de asistență socială în Biserica veche, în Ortodoxia IX (1957), nr. 1;
Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Servire și proexistență, în Glasul Bisericii XXII (1963), nr. 11-12;
Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în Biserica Ortodoxă Română LXXXVIII (1970), nr. 3-4;
Idem, Comunitatea prin iubire, în Ortodoxia XV (1963), nr. 1;
Stoleru, Pr., Nicolae, Spiritualitatea ortodoxă și slujirea creștină, (partea I), în Ortodoxia XLII (1990), nr. 2;
Todoran, Pr. Prof., Isidor, Eros și agape, în Studii Teologice VIII (1956), nr. 3-4;
Vasile, Episcopul Oradiei, Prezența Bisericii în lume, în Mitropolia Ardealului XXVII (1982), nr. 1-3;
Vlad, Pr. Prof., Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de problemele sociale, în Studii Teologice VI (1954), nr. 3-4;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apostolatul Social Ca Parte Integranta a Slujirii Bisericii (ID: 167397)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.